Familia Crestina Temelie Morala a Societatii

PREFAȚĂ

În viața unui om sunt multe momente de mare însemnătate. Importantă este pentru oricine ziua nașterii, de asemenea ziua căsătoriei și desigur și ziua morții. Fiecare din aceste zile marchează o etapă nouă în cursul vieții unui om. Dacă evenimentele nașterii și al morții depind mai puțin de om, nu decide și nu raspunde el personal de ele, în ceea ce privește evenimentul căsătoriei și al întemeierii familiei, în cea mai mare măsură depinde de fiecare individ în parte.

De acest eveniment atârnă în mare măsură viitorul individului precum și tot comportamentul și rezultatul activității lui sociale. Pe bună dreptate s-a numit căsătoria cel mai greu examen al vieții. Căsătoria este actul prin care se întemeiază familia, celula cea dintâi și cea mai însemnată a vieții.

Drept aceea putem numi căsătoria actul fundamental, constitutiv al societății omenești. În actul căsătoriei și apoi al familiei omul are rolul decisiv. De el depinde alegerea partenerului de viață, el își trasează drumul cel nou al vieții și de el depinde în mare măsură cum va fi acest drum. Pregătirea pentru căsătorie este un factor necesar pentru orice tânăr și cu atât mai vârtos pentru un tânăr absolvent de teologie și care se pregătește să devină slujitor al altarului.

Tânărul teolog știe că legile bisericești cer preotului „să fie bărbat al unei singure femei”, că pentru el divorțul nu este îngăduit și atrage după sine până și pierderea preoției, de aceea el trebuie să reflecteze adânc la importanța familiei și să fie atent cu cine pleacă la drum în viață. Trebuie să cunoască scopul căsătoriei, menirea ei și importanța familiei pentru viață. Din mintea lui trebuie să dispară ideea că familia este un „cuib de fericire”, un cuib de dulcegării, un loc fără nici o răspundere și fără nici un angajament. Căsătoria și familia sunt realități mult mai profunde, mult mai importante, de aceea trebuie privite și trăite cu multă seriozitate.

Acestea au fost o parte din motivele care m-au îndemnat să-mi aleg ca temă a Lucrării de Licență, „Familia creștină temelie morală a societății”, conștient fiind de marea responsabilitate ce revine unui tânăr care se pregătește pentru preoție, că trebuie să cunoască foarte bine, chiar dacă doar teoretic, problemele legate de căsătorie și familie și să știe în același timp, că între căsnicie și prietenie este o mare deosebire. Ele nu se pot confunda. Căsniciile cimentează, întăresc. Prieteniile „neserioase”, aduc după ele tulburarea liniștii și a armoniei în familie sau chiar destrămarea ei. Tinerii care pășesc spre căsătorie se cuvine să cunoască aceste preocupări și aspecte ale vieții de familie. Tot ceea ce văd frumos în viață, demn de urmat în viața părinților, în societate să le adune și să le transplanteze în noua lor viață de familie. Pe tot parcursul lucrării m-am străduit să expun frumusețea vieții de familie arătând importanța rolului său în formarea noilor vlăstare, dar și datoria tuturor factorilor răspunzători pentru bunul mers al societății și Bisericii care trebuie să-și aducă contribuția lor la zidirea templului familial, la punerea pietrei fundamentale a societății.

Multumesc pe acestă cale Pr. Lector. Dr. Iosif Aurel Ferenț, sub îndrumarea și cu ajutorul căruia am reușit să întocmesc lucrarea de față, ca și Prea Sfinției Sale Dr. Petroniu Florea, episcopul Sălajului. Aduc de asemenea multumiri părintelui profesor universitar Dr. Nicu Dumitrașcu, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă Oradea, precum și întregului colectiv profesoral al Facultății care mi-au călăuzit pașii în toți anii de studiu.

Multumesc de asemenea pentru tot sprijinul acordat familiei mele Pr. Alexandru Stânean și Veronica în al caror călduros cămin familial m-am născut, am crescut și înconjurat cu multă dragoste m-am format.

Multumesc Bunului Dumnezeu că m-a ajutat și m-a întărit să duc la bun sfârșit această lucrare.

INTRODUCERE

Dumnezeu l-a creat pe om ,,bărbat și femeie”,(Facere V, 2). Între bărbat și femeie există o atracție naturală reciprocă, care duce la comuniune și unire. Unirea iubitoare nu constituie abatere de la planul creator al lui Dumnezeu, ci conformare cu acesta.

Acest adevăr este limpede în Vechiul Testament, dar și Hristos, invocând respectiva învățătură a Vechiului Testament a confirmat-o: ,,N-ați citit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat și femeie și a zis: pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup? Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup.” (Matei XIX, 4-6)

Unirea dintre bărbat și femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos și Biserică: ,,Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică.” (Efeseni V, 32)

Legătura dintre cei doi primește binecuvântarea lui Dumnezeu prin rugăciunile de la taina nunții. Prin ea se întărește și se înalță unirea lor naturală într-o unire morală, curată și desăvârșită. După cum florile sunt frumoase nu numai datorită hranei pe care o iau din pământ, ci și datorită luminii ce o primesc de la soare și ploii binefăcătoare a cerului, tot astfel sentimentul iubirii, sădit în firea noastră, devine frumos și aducător de bucurie și fericire în viață, dacă se lasă binecuvântat de razele binefăcătoare ale harului dumnezeiesc. Prin acest har, iubirea se înalță, se transfigurează și dintr-un sentiment fragil și schimbător, devine o putere spirituală, o virtute care îi face pe oameni capabili să se dăruiască unii pe alții.

Cea dintâi binecuvântare asupra familiei a dat-o Dumnezeu în rai când a spus ,,Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul.” (Facere I, 28)

Dumnezeu a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din stăpânirea egoismului și să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său, pe care să-l ajute și de care să fie ajutat. A rânduit și binecuvântat Dumnezeu familia ca să dea o împlinire statornică sentimentului puternic al procreației, să nu-l lase pe acesta pradă manifestărilor lipsite de sens. A rânduit Dumnezeu familia ca să apere firea noastră de atâtea rele, de distrugere și moarte, ca să-l asocieze pe om la opera de continuă creare a vieții.

Creștinismul vede în familie chipul desăvârșit al societății, stâlpul și temelia acesteia. Pe de altă parte familia este cea mai de seamă instituție așezată în slujba vieții. Toate celelalte așezăminte care servesc fragmentul acestei vieți, îi sunt subordonate, atât în ceea ce privește originea lor, cât și în ceea ce privește menirea lor. Tot ce pot da ele vieții este mai puțin însemnat decât ce dă familia.

Familia este leagănul vieții, izvorul și cuibul în care se naște și se dezvoltă viața oamenilor. Din punct de vedere juridic, ea se întemeiază pe consimțământul liber al celor doi soți, de a trăi împreună. Din punct de vedere religios, acest legământ, izvorât din dragoste și întemeiat pe ea, capătă un caracter sfânt, prin aceea că e binecuvântat de Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii. Legile de căpetenie ale unei familii creștine sunt: unitatea și indisolubilitatea legământului familial, păstrarea curată și statornică a dragostei, credința în Dumnezeu și credincioșia față de altarul familial și respectul reciproc al membrilor ei.

Unitatea familiei rezultă din originea comună a celor doi soți de la creație, precum ne spune Sfânta Scriptură: ,,Iată acesta-i os din oasele mele și trup din trupul meu”(Facere II, 23 ). Atât de puternică este unirea între soți încât nimeni nu are voie să se așeze între două inimi legate printr-o asemenea unire: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă.” (Facere II, 24)

Familia este o comuniune de iubire. Și este adevărată atunci când este trăită ca o comuniune de iubire. Fără aceasta se transformă în convețuire convențională sau chiar chinuitoare. Prin Taina Cununiei, bărbatul și femeia nu sunt un bărbat oarecare și o femeie oarecare, ci persoanele unice și irepetabile care alcătuiesc familia. Au nume concrete, se ajută unul pe altul și nu există doar pentru a împlini anumite roluri. Chiar și nașterea de prunci se încadrează în ajutorul reciproc și în comuniunea de persoane care are ca țintă finală mântuirea și desăvârșirea acestor persoane. Precum sugestiv se spune în rugăciunea de la slujba Logodnei, constituirea familiei se face ,,spre ajutor și dăinuirea neamului omenesc.” Este de la sine înțeles, că desigur căsătoria – care, ca instituție, unește două persoane heterosexuale – nu poate degenera în instituție religioasă care să unească două persoane homosexuale. De altfel, în acest din urmă caz, în afara denaturării evidente a firii, nu există nici posibilitatea dăinuirii neamului omenesc, adică a nașterii de prunci.

Urmare firească a căsătoriei este dobândirea de urmași. Teza aceasta este fundamentală. De acceptarea sau respingerea ei sunt determinate și răspunsurile ce se dau în anumite chestiuni parțiale privitoare la căsătorie și viața familiei. În cazul în care căsătoria este subordonată exclusiv nașterii de prunci, trebuie considerată fără rost acolo unde nu are ca urmare apariția copiilor, chiar și în cazul sterilității soților. Dar nici Biserica nici bunul simț elementar nu acceptă așa ceva. De altfel, considerarea nașterii de prunci ca exclusiv scop al căsătoriei înseamnă în esență reducerea semnificației ei la cadrul relațiilor trupești ale soților, lucru incompatibil cu concepția creștină despre căsătorie.

Opinia că scopul familiei este nașterea de prunci ar putea fi considerată analoagă opiniei că scopul vieții omului este producerea unui lucru sau a unor bunuri. Familia creștină este chemată să înainteze neîncetat de la cele trupești către cele duhovnicești, de la dezbinare către unitate. Drumul acesta este posibil doar în lăuntrul perspectivei desăvârșirii în Hristos a soților. De aceea nici nu poți vorbi despre familia creștină în mod impersonal, rece. Cei ce poartă încă în ființa lor duhul ei de rugă și sfințenie se apropie de vatra ei cu sfială aproape evlavioasă, cu un fior aproape sacral. Aceasta deoarece familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuților creștine. Sfântul Ioan Gură de Aur o și numește spre deosebire de Biserica mare, ,,biserica mică.” Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot mireasă a lui Hristos, care, ca mire ceresc al ei, o unește cu sine, o umple de viață divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii, o luminează, o întărește și o sfințește. Prezența lui Hristos face din familie un organism în care pulsează veșnicia.

CAPITOLUL I

FIINȚA ȘI MENIREA CĂSĂTORIEI ȘI FAMILIEI

Căsătoria și familia constituie obiectul a numeroase și vaste cercetări. Toate sunt folositoare, fiecare contribuind la lămurirea câte unui aspect al acestor însemnate și vaste realități sociale. Cu toate acestea cunoașterea acestora nu se poate socoti încheiată, în primul rând datorită bogatei și complexității acestor două mari realități și în al doilea rând datorită faptului că ele cuprind vieți umane în relație, înzestrate cu libertate, care le dă adesea un caracter surprinzător și imprevizibil. Nefiind realități statice, ci dinamice, nu pot fi prinse odata pentru totdeauna în concepte fixe. Mișcarea și activitatea sunt inerente vieții în general. Viața umană, datorită rațiunii și libertății se caracterizează printr-o activitate creatoare de valori. Cu alte cuvinte omul progresează.

Valorile create constituie cadre și condiții noi la care trebuie să se adapteze și pe care trebuie să le folosească spre a descoperi altele noi. Din exercițiul libertăților individuale, al activității creatoare la care se adaugă cadre noi, se nasc realități noi și relații sociale foarte complexe, a căror structură variază de la individ la individ. De aceea fiecare căsătorîncă în ființa lor duhul ei de rugă și sfințenie se apropie de vatra ei cu sfială aproape evlavioasă, cu un fior aproape sacral. Aceasta deoarece familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuților creștine. Sfântul Ioan Gură de Aur o și numește spre deosebire de Biserica mare, ,,biserica mică.” Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot mireasă a lui Hristos, care, ca mire ceresc al ei, o unește cu sine, o umple de viață divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii, o luminează, o întărește și o sfințește. Prezența lui Hristos face din familie un organism în care pulsează veșnicia.

CAPITOLUL I

FIINȚA ȘI MENIREA CĂSĂTORIEI ȘI FAMILIEI

Căsătoria și familia constituie obiectul a numeroase și vaste cercetări. Toate sunt folositoare, fiecare contribuind la lămurirea câte unui aspect al acestor însemnate și vaste realități sociale. Cu toate acestea cunoașterea acestora nu se poate socoti încheiată, în primul rând datorită bogatei și complexității acestor două mari realități și în al doilea rând datorită faptului că ele cuprind vieți umane în relație, înzestrate cu libertate, care le dă adesea un caracter surprinzător și imprevizibil. Nefiind realități statice, ci dinamice, nu pot fi prinse odata pentru totdeauna în concepte fixe. Mișcarea și activitatea sunt inerente vieții în general. Viața umană, datorită rațiunii și libertății se caracterizează printr-o activitate creatoare de valori. Cu alte cuvinte omul progresează.

Valorile create constituie cadre și condiții noi la care trebuie să se adapteze și pe care trebuie să le folosească spre a descoperi altele noi. Din exercițiul libertăților individuale, al activității creatoare la care se adaugă cadre noi, se nasc realități noi și relații sociale foarte complexe, a căror structură variază de la individ la individ. De aceea fiecare căsătorie și familie constituie realități deosebite și în continuă evoluție.

Căsătoria și familia sunt două instituții umane, care au apărut încă de la începutul vieții primilor oameni și au dăinuit de-a lungul istoriei neamului omenesc. Orice om face parte dintr-o familie. Chiar dacă nu-și întemeiază el însuși prin căsătorie o familie proprie, aparține negreșit familiei din care se trage.

Căsătoria și familia nu sunt o creație artificială care s-ar putea modifica sau suprima după placul fantezist al fiecăruia. Ele nu sunt aici un simplu produs efemer al unei evoluții lente, care progresiv ar tinde să-i substituie noi forme de organizare și viață.

Familia a prezentat înfățișări diferite și a suferit reglementări variate, după epoci, grad de civilizație, mod de viață, iar din cauza stângăciei sau a răutății oamenilor, a putut fi chiar compromisă în unele din elementele ei esențiale, dar cu toate acestea se pot lesne regăsi liniile mari ale arhitecturii sale normale.

În exercițiul misiunii sale nimic n-o poate înlocui. Instituită de Dumnezeu ca să asigure perpetuarea speței umane pe pământ până ce planurile de îndurare se vor împlini în cer, ea este locul de origine prin excelență, suportul natural și punctul de alipire a oricărei existențe individuale și în același timp, mediul cel mai prielnic dezvoltării normale. Dar ea este de asemenea, celula inițială a oricărei societăți adevărate.

După învățătura Bisericii Ortodoxe căsătoria și familia sunt două așezăminte divine care constituie temelia vieții sociale, primele elemente ale acesteia, celula umană a societății.

După unii moraliști, omul nu-și are plinătatea ființei în individ, ci în perechea alcătuită din bărbat și femeie. Cele două sexe se întregesc reciproc trupește și sufletește, constituind numai laolaltă o unitate umană plenară și posedând puterea de perpetuare a neamului omenesc.

Desigur că luați în parte, atât bărbatul cât și femeia reprezintă fiecare o persoană deplină și de sine stătătoare. Se poate vorbi numai de o împlinire a lor prin căsătorie. Această afirmație corespunde adevărului revelat, sprijinindu-se pe temeiuri biblice: ,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facere II, 18)

,,Și a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”(Facere I, 27 ). Acest text biblic cuprinde mai multe adevăruri privitoare la căsătorie și familie: mai întâi, constatarea că singurătatea nu este bună; în al doilea rând, că bărbatul și femeia sunt făcuți unul pentru altul ca să se întregească, în al treilea rând, amândoi au aceeași origine și alcătuiesc una și aceeași ființă; în al patrulea rând, că de la început între aceste două jumătăți ale aceluiași întreg este statornicită o tainică simpatie, care le atrage și le apropie. Se arată în sfârșit că dragostea dintre bărbat și femeie nu-și are izvorul numai în unitatea sufletească, ci și în cea trupească. Aceste două făpturi, care fuseseră la început o singură ființă, se simt atrase să se unească din nou.

De aceea Adam exclamă plin de admirație și mulțumire: ,,Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere II, 23-24). Așadar prima familie s-a întemeiat în rai, având ca preot și martor pe Însuși Dumnezeu: ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facere I,28).

Conviețuirea bărbatului cu femeia este așadar un așezământ dumnezeiesc, ce-și are începutul o dată cu crearea neamului omenesc. Căsătoria nu-i numai o taină a Noului Testament, ci și o taină a creației, căci Dumnezeu a despărțit unitatea din Adam în două persoane de sex diferit, unindu-le apoi într-o legătură indisolubilă.

În decursul vremii și după păcatul strămoșesc, acest sfânt așezământ s-a corupt în mii de chipuri. Poligamia și repudierea soțiilor era practicată chiar la patriarhii evrei. La pagâni exista poliandrie, iar la toți exista divorțul. Femeia era sclavă și de vânzare, copilul era tratat ca un obiect care putea fi lăsat în viață, ucis sau părăsit.

Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei. Prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El își inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezența Sa la Cana Galileii (Ioan II, 2-11). El face aluzie la nuntă, așa cum se celebra la iudei, în parabolele Sale, având pentru ea cuvinte de laudă și mare cinste, (Matei XXII, 1-14; XXV, 1-13), iar cu privire la indisolubilitatea căsătoriei Mântuitorul și-a afirmat voința Sa divină (Matei V, 31-32; XIX, 3-9).

Mântuitorul conferă căsătoriei caracterul de taină reamintind și aprobând întru totul cele cuprinse în textul din cartea Facerii și adaugând: ,,Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei XIX, 6), în afară de cea de adulter.

Sfântul Apostol Pavel numește căsătoria, taină mare ,,iar eu zic în Hristos și în Biserică”(Efeseni V, 32), repetând cuvintele de la Facere și din Evanghelia după Matei. În mod direct însă Apostolul Pavel arată caracterul de taină al nunții când prescrie femeilor să se supună bărbaților lor ca Domnului și pe bărbați îi îndatorează de a-și iubi soțiile, așa cum și Hristos își iubește Biserica. (Efeseni V, 22-23)

Biserica Ortodoxă a recunoscut dintotdeauna căsătoriei caracterul de taină definind-o astfel: ,,Taina în care un bărbat și o femeie învoindu-se în mod liber să trăiască împreună toată viața, pentru a naște și a crește copii și a se ajuta reciproc, primind, prin preot, harul care sfințește legătura lor și ajută la atingerea scopului ei,” care constă în: înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească și îndeosebi stabilirea unei stări desăvârșite în dragostea dintre soți, ca să se împlinească reciproc, transmițând unul altuia calitățile și darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc și formându-se reciproc și lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia.

Scopul căsătoriei este îndeobște ultimul, fiindcă sunt căsătorii și fără copii și nu din vina lor și fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat și fără legătura căsătoriei.

CAPITOLUL II

FAMILIA ÎN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

Familia este cea mai de seamă instituție așezată în slujba vieții. Toate celelalte așezăminte, care servesc fragmentul acestei vieți, îi sunt subordonate, atât în ceea ce privește originea lor, cât și în ceea ce privește menirea lor. Tot ce pot da ele vieții este mai puțin însemnat decât ce dă familia. Familia este un adevărat laborator de creare și formare a persoanei umane. Transformarea individului în persoană este, întâi de toate opera familiei.

Într-o problemă atât de complexă cum este familia, consultarea Sfintei Scripturi nu este o relație anacronică sau anormală ci din contră este un gest firesc. Așa cum specialistul pentru a cunoaște un aparat, consultă planul tehnic al producătorului, așa un creștin, pentru a înțelege istoria și familia consultă planul lui Dumnezeu și acest plan se află în Sfânta Scriptură. Orice abordare din perspectiva creștină a problemei familiei nu poate avea alt punct de plecare decât referatul biblic despre crearea omului. Însăși Mântuitorul răspunzând unei întrebări a fariseilor, amintește că, ,,de la început” Dumnezeu a creat familia monogamică și citează textele de la Facere I, 27 și Facere II, 24. Pe textul din Facere II, 24 se întemeiază și Sfântul Apostol Pavel când vorbește din perspectiva hristologică despre ,,taina cea mare” a unirii bărbatului cu femeia în căsătorie – Efeseni V, 31.

Cartea Facerii ne arată că istoria căsătoriei și a familiei începe odată cu istoria omului. Căsătoria apare astfel ca ,,taină primordială,” instituită ,,de la început” și legată de taina creației în ansamblu.

Căsătoria ca legătură naturală pe viață, între un bărbat și o femeie a fost rostită de Dumnezeu în rai: ,,Și a zis Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el”(Facere II, 18). Astfel a făcut Dumnezeu pe Eva din Adam și i-a binecuvântat zicând: ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.” (Facere I, 28)

Nu este bine să fie omul singur. El a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, ori Dumnezeu e treime în persoane, e comuniune. Omul a fost făcut pentru comuniune.

Scoaterea Evei din Adam, spune Părintele Stăniloaie, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam înainte de aducerea ei distinctă la existență. Și bărbatul și femeia sunt oameni, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună. Această unitate umană diferențiată și complementară este o unitate conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală.

În ceea ce privește momentul instituirii familiei Sfinții Părinți nu au o părere unanimă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că la început Adam și Eva au trăit în feciorie, petrecând viață îngerească, nefiind supuși poftei, nu aveau nevoie de legătură trupească: ,,După călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia, până atunci trăiau în rai ca îngerii, nu erau aprinși de pofte, nu erau asaltați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ei au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte.” Prin viața conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoșesc: neînfrânarea poftei trupești și dispariția neamului omenesc prin moarte. Mai presus însă strălucește comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria.

De-a lungul Vechiului Testament străbate ca un fir roșu, convingerea că pruncii sunt un dar al lui Dumnezeu. Că soții sunt datori să-și fie absolut credincioși unul altuia. De aceea porunca a șaptea din Decalog este categorică: ,,Să nu fii desfrânat.” (Ieșire XX, 14)

Chiar dacă din cauza îndepărtării de Dumnezeu omul va ajunge în Vechiul Testament la poligamie, aceste exigențe rămân valabile.

În Noul Testament familia capătă un înțeles mult mai înalt, Hristos întărește din nou legatura căsătoriei dintre bărbat și femeie, compromisă de-a lungul veacurilor și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului.

Întrebat fiind de farisei, de ce Moise îngăduie ca bărbatul să-și părăsească soția, Mântuitorul răspunde: ,,Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început n-a fost așa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afara de pricină de desfrânare, săvârșește adulter și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter.” (Matei XIX, 8-9)

Este adevărat că în Sfânta Scriptură nu găsim cuvântul ,,familie.” În loc de familie este folosit cuvântul ,,casă.” Însuși Mântuitorul se exprimă în modul acesta. Vorbind despre familia lui Zaheu vameșul spune: ,,Astăzi s-a facut mântuire casei acesteia,” (Luca XIX, 9) sau Sfântul Evanghelist Luca, în Faptele Apostolilor zice: ,,Corneliu era cucernic și temător de Dumnezeu cu toată casa lui.” (Faptele Apostolilor X, 2)

Familia, casa, se întemeiază prin căsătorie, adică prin legatura de bunăvoie și pentru toată viața, dintre un bărbat și o femeie. În spiritul învațăturii creștine însușirile ființiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea dintre soți. Scopul căsătoriei creștine este înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrânării și mai ales comuniunea întru iubire a celor doi care-și transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Familia este prima alcătuire de viață obștească din care cresc celelalte forme de viață socială. Aici se naște copilul plăpând și neputincios, pecetluind dragostea celor doi părinți.

Unirea dintre soț și soție este icoana unirii dintre Hristos și Biserică. Sfântul Apostol Pavel le poruncește soților: ,,Bărbaților iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica Sa și s-a dat pe Sine pentru ea” (EfeseniV, 25), ambilor părinți le spune: ,,Părinților nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni VI,4), iar copiilor le cere: ,,Copii ascultații pe părinții voștrii în Domnul că aceasta este cu dreptate.” (Efeseni VI,1)

Familia creștină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca o jertfă prin excelenta daruire de sine. Nicaieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire și de jertfelnicie ca la părinți. Modelul absolut de armonie sfântă ni-l dă casa din Nazaretul Galileii în care bătrânul Iosif lucra, Maica Domnului păstra în inima ei cuvintele Fiului, iar Pruncul Mântuitor ,, Le era supus și ascultător.”

CAPITOLUL III

TAINA NUNȚII – TEMEI AL FAMILIEI CREȘTINE

Nunta, Cununia, Căsătoria este Taina prin care un bărbat și o femeie, care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viață, în scopul de a se ajuta reciproc, a naște și crește copii și a se feri de desfrânare, primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea scopului ei.

Prin căsătorie, bărbatul și femeia, deosebiți atât pe plan trupesc, cât și pe plan sufletesc, se completează reciproc. Căsătoria însemnând unirea deplină dintre bărbat și femeie, antrenează atât sufletul cât si trupul.

În continuarea relatării din Facere cap.II, se trece de la situația protopărinților la o generalizare de o mare profunzime teologică: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Facere II,24)

Citând acest text (Matei XIX,5 ; MarcuX, 7–8), Mântuitorul Iisus Hristos înfățișază căsătoria, această unire profundă a două persoane complementare, ca pe o lucrare a lui Dumnezeu. ,,Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă ” (Matei XIX,6 ; Marcu X, 8 – 9). Sacralitatea căsătoriei apare astfel ,,de la început” (Matei XIX,4), ca un dat al creației.

În Vechiul Testament, unirea deplină dintre bărbat și femeie prin căsătorie va fi folosită ca o metaforă pentru relația dintre Iahve și poporul Său, păcatul idolatriei la acest popor fiind calificat drept adulter (Osea I,2 ; III,1 ; IV, 10 – 15 ; Ieremia II, 3 ; XIII, 21 – 27). Ideea va fi preluată în Noul Testament, unde căsătoria apare drept figură profetică a unirii dintre Hristos și Biserica Sa. Pe temeiul acestor relații între căsatorie și taina dumnezeiască, Sfinții Părinți n-au ezitat să vorbească despre căsătorie ca despre o ,,taină a Vechiului Testament”.

Sacralitatea conferită de Dumnezeu casătoriei încă de la creație înseamnă afirmarea unor valori nu numai sacre, ci și profund umane, împotriva oricăror extreme, fie în sens hedonist, fie în sensul maniheismului sau angelismului. Din această perspectivă, orice tendință de desacralizare sau de secularizare a iubirii umane integrale a deschiderii spre viață, spre nașterea de prunci, spre fidelitate conjugală, unitate și indisolubilitate, înseamnă nu numai deturnarea căsătoriei de la planul trasat de Creator, ci și privarea ei de ceea ce are mai profund uman. Desacralizarea devine astfel dezumanizare, efectele ei resimțindu-se atât pe planul vieții cuplului, cât și pe planul umanității ca atare.

Căderea în păcat a avut printre consecințele ei și deteriorarea instituției căsătoriei. Prin cădere, căsătoria a pierdut harul pe care-l avea în starea primordială, dar n-a fost desființată în esență, căci nici natura umană n-a fost distrusă.

Mântuitorul Hristos a restaurant legătura căsătoriei, înălțând-o ,,din ordinea naturii în ordinea harului”.

Niciodată nu s-a subliniat îndeajuns faptul că Domnul a petrecut nouă zecimi din viața Sa pământească în familie, iar prezența Sa la nunta din Cana Galileii, unde a săvârșit prima Sa minune (Ioan II, 1 – 11), are o profundă semnificație teologică, clar evidențiată în slujba ortodoxă a Tainei Cununiei: ,,Care pentru negrăitul Tău dar și multa bunătate ai Venit în Cana Galileii și nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăți că din voia Ta se face însoțirea cea după lege și nașterea de prunci dintr – însa”.( din prima rugăciune de după ectenia mare )

Fericitul Augustin spune că: ,,Hristos a întărit la Cana Galileii, ceea ce a instituit în rai”.

În Predica de pe Munte, aprofundând sensul poruncii a VII – a din Decalog, Domnul învață – cu autoritatea Sa mesianică, superioară celei a lui Moise – că nu numai adulterul extern este păcat ci și adulterul săvârșit ,,în inimă”. ,,Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei V,27 – 28). Astfel Mântuitorul reafirmă fidelitatea conjugală, căsătoria monogamică, calificând drept păcat grav chiar intenția care contravine unității depline a soților.

Într-o altă împrejurare, răspunzând unei întrebări pe care i-au adresat-o unii farisei, Domnul arată că învățătura Sa asupra căsătoriei vizează restaurarea acestei instituții conform semnificației sale originare. ,,Și au venit la El fariseii, ispitindu-l și zicându-i: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Domnul, omul să nu despartă. Ei i-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărțire și să o lase? El le-a zis: pentru învârtoșarea inimii voastre v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa. Iar Eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe femeie afară de cuvânt de desfrânare și se va însura cu alta, săvârșește adulter și cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârșește adulter”. (Matei XIX, 3 – 9)

În textul paralel din Evanghelia de la Marcu, întrebarea are un sens puțin diferit, referindu-se nu la motivele de divorț, ci la posibilitatea însăși a divorțului: ,,Și apropiindu-se fariseii îl întrebau, ispitindu-L, dacă este îngăduit unui bărbat să-și lase femeia”. (Marcu X, 2)

În răspunsul Său citează două texte din cartea Facerii ( cap.I, 27 și cap. II, 24) și afirmă categoric indisolubilitatea căsătoriei ca pe un dat al creației: ,,Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”(Matei XIX, 6 ; Marcu X, 9). Autenticitatea acestei soluții date divorțului de către Mântuitorul, este confirmată de Sfântul Apostol Pavel: ,,Iar celor ce sunt căsătoriți, le poruncesc nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot așa bărbatul să nu-și lase femeia”. (I Corinteni VII, 10 – 11)

Epistolele Pauline cuprind multe texte importante asupra căsătoriei și asupra semnificației religioase a raporturilor dintre soți. (Romani VII, 2 – 3 ; I Corinteni VII ; XI, 3 – 17 ; XIV, 34 – 35 ; II Corinteni XI, 2 ; Efeseni V, 22 – 33 ; Coloseni III, 18 – 21 ; I Tesaloniceni IV,4 ; I Timotei II, 8 – 15 ; IV, 3 ; V, 9 – 16 ; Tit I, 6 ; II, 1 – 5 ; Evrei XIII, 4).

Pentru Sfântul Apostol Pavel, căsătoria este un ,,dar” al lui Dumnezeu, ca și fecioria (I Corinteni VII, 7).

Din epistolele Pauline constatăm că Apostolul neamurilor apreciază căsătoria ca pe o instituție dumnezeiască, al cărei scop este nașterea de prunci, dar și iubirea și într – ajutorarea reciprocă a soților. Deplin realist, Sfântul Apostol Pavel nu consideră că unirea soților în căsătorie se justifică exclusiv prin nașterea de prunci ci recunoaște căsătoriei și funcția de remediu al concupiscenței, ,,Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiți unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Și aceasta o spun după îngăduință, nu după poruncă”. (I Corinteni VII, 1 – 6)

Îngăduința paulină (I Corinteni VII, 6) înseamnă recunoașterea calității morale ireproșabile a legăturii trupești a soților. Înfrânarea acestora pe anumite perioade, din motive de evlavie, trebuie să se facă prin acordul mutual.

Soții trebuie să promoveze o unire profundă, o iubire plină de înțelegere a fiecăruia față de celălalt.

` În Efeseni V, 22 – 33, pericopă care se citește ca ,,Apostol”, la slujba ortodoxă a Tainei Cununiei, Sfântul Apostol Pavel afirmă explicit caracterul de taină a căsătoriei creștine. El compară căsătoria creștină cu relația Hristos – Biserică. Între aceste două realități există un raport de asemănare ca de la imagine la model, ca de le semn la realitatea semnificată. Soții sunt cuprinși în sfera de acțiune a harului lui Hristos ca mădulare ale Trupului tainic. Astfel căsătoria care era de la creație o figură profetică a unirii dintre Hristos și Biserică, devine în creștinism o reflectare a acestei uniri negrăite și tainice.

Sfântul Apostol Pavel vorbește aici de căsătorie. Relația dintre Hristos – Biserică este folosită de Apostol pentru a ilustra harul unirii în căsătorie și nu invers: ,,Bărbaților iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt. Astfel, dar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe înseși trupurile lor… precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului lui , din carnea lui și din oasele lui (Efeseni V, 25 – 26 ; 28 – 30). Este clar că Sfântul Apostol Pavel nu se referă aici la taina Bisericii, ci la taina căsătoriei creștine.

Soții creștini nu semnifică numai relația dintre Hristos și Biserică, ci ei și participă la taina unității și a iubirii fecunde dintre Hristos – Mirele și Biserica – Mireasa. Căsătoria creștină este astfel nu numai semn, ci și mijloc sau instrument al sfințirii, adică este o Sfântă Taină.

Numai din această perspectivă înțelegem de ce insistă Apostolul asupra unirii ,,într-un trup”, a soților creștini, ca figură profetică a unirii dintre Hristos și Biserică.

Căsătoria creștină, deși rămâne asemănătoare oricărei alte căsătorii, este împlinirea acestei ,,taine mari”. Taina nu este ceva ce s-ar afla deasupra sau alături de căsătorie, ci este căsătoria ca atare, care este taină pentru cei ce trăiesc încadrați în realitatea Trupului mistic. Taina desăvârșește instituția de la creație.

CAPITOLUL IV

NAȘTEREA ȘI CREȘTEREA COPIILOR – UNUL DIN SCOPURILE PRINCIPALE ALE CĂSĂTORIEI

Țelul suprem al ființei umane este desăvârșirea spiritual – morală, desăvârșirea în iubire. Dumnezeu fiind iubire și omul care este creat după chipul Lui, este chemat să trăiască în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii Săi. Căsătoria creștină nu poate urmări alt scop decât tot desăvârșirea spiritual – morală, adică desăvârșirea iubirii dintre soți. De aceea scopul principal al căsătoriei creștine este desăvârșirea iubirii, ,,Bărbaților iubiți-vă femeile voastre după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea. Așa dar bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe însăși trupurile lor. Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește” (Efeseni V, 25 – 33).

Iubirea dintre soți este datorie fundamentală, fiindcă prin ea se păstrează buna înțelegere și liniștea căminului conjugal. Din scopul principal al căsătoriei derivă și alte scopuri, dintre care mai importante sunt întrajutorarea reciprocă a soților, ferirea de desfrânare și nașterea de prunci. Așadar nașterea de prunci nu este singurul scop al căsătoriei, dar ea se resfrânge pozitiv asupra celorlalte funcții ale căsătoriei. Nașterea de prunci este indicată ca scop al căsătorie în mod expres la creație, ,,Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Facere I, 28), astfel încât se poate spune că transmiterea vieții este scopul primar și principal al căsătoriei.

Prin nașterea și creșterea copiilor în familie se desăvârșesc și celelalte funcțiuni ale unirii dintre bărbat și femeie prin căsătorie. Deci trebuie precizat că unica șansă a vieții cu adevărat binefăcătoare și sănătoasă, trebuie să fie familia.

Prin nașterea de prunci se împlinește unirea trupească și sufletească a soților. Se știe că celulele fătului conservă cromozomii proveniți de la ambii părinți, iar acești cromozomi dirijează împreună evoluția celulară a noii ființe umane. Astfel copilul este expresia unei alte realități: el exprimă viața cuplului parental. Căci părinții tind în mod intim să depășească relația lor mutuală și printr-o iubire care să fie dăruire și uitare de sine, tind să se pună în slujba unei noi persoane.

Aceasta de altfel, va concretiza, va întări și va îmbogăți creșterea vieții lor conjugale. Copilul constituie deci, o valoare pentru părinți. În afară de demnitatea de soți, el le conferă și pe cea de părinți. Dar bogăția persoanelor umane este de așa natură încât un singur copil nu este de ajuns să exprime și să recreeze cuplul. Mai mulți copii, ba chiar numeroși copii vor exprima mai adecvat bogăția ontologică a căsătoriei.

Dumnezeu vrea viața. Altfel n-ar fi creat-o. El vădește această intenție prin toate legile ce pune lumea creată în legătură cu, conservarea naturii și cu reproducerea viețuitoarelor. Omului îi incubă datoria de a-și conserva viața și de a o transmite. Dumnezeu vrea viața abundentă și sănătoasă, ,,Creșteți și vă înmulțiți”, este porunca dată primei perechi de oameni, pentru că Dumnezeu Care este viața prin excelență, vrea să se reflecte și în alte ființe. Astfel făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul a primit și el puterea de a dărui și transmite viața.

Dumnezeu vrea oameni, ca să aibe aleși, vrea să se populeze pământul, pentru a fi populat și cerul. Dar vrea aceasta numai în căsătorie, adică în anumite condiții, care-l pun în măsură de a realiza cu folos menirea sa veșnică. Dovadă sunt textele în care i se poruncește să se păzească de sărutul străinei și este îndemnat să se îndepărteze de drumul ce duce la ea și textele în care se osândește desfrâul și adulterul.

Fără îndoială că individual are libertatea de a se căsători sau nu. De asemenea soții sunt liberi să cedeze chemării instinctului sau să-i reziste. Este adevărat că instinctual sexual este foarte puternic, dar, la om, nu-i singurul instinct și este pus sub controlul rațiunii și voinței libere.

Renunțarea la împlinirea scopului natural de a procrea va rămâne totdeauna legitimă dacă este completă, adică dacă este și renunțare la satisfacerea instinctului sexual. Dar nu este îngăduită satisfacerea plăcerii cu înlăturarea sistematică a sarcinilor pe care le aduce.

Omul este colaboratorul lui Dumnezeu. Omuciderea este oprită. În consecință uciderea copilului conceput sau născut, avortul sunt cu desăvârșire oprite de morala creștină.

Evitarea zămislirii de prunci este, după Fericitul Augustin ,,rușinoasă și neîngăduită” și constituie ,,crimă mai mârșavă într-o soție decât într-o curtezană, căci cinstea conjugală e făcută din castitatea care procrează”. Tertulian califică drept omucidere împiedicarea unei nașteri, întrucât ,,tot rodul este deja în germene”.

Pe de altă parte, numai prin naștere și creșterea copiilor familia devine în mod propriu o celulă a societății. Evitând cu voia nașterea de prunci, soții se constituie de cele mai multe ori ca o unitate egoistă în doi.

Prin copii părinții intră în relații mai bogate cu societatea, devin mai utili societății. O căsătorie care nu acceptă responsabilitatea procreării nu este familie creștină. Sfântul Apostol Pavel evidențiază rolul soteriologic al procreării când zice că femeia ,,se va mântui prin naștere de fii, dacă stăruie, cu deplină înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” (I Timotei II, 15). Bineînțeles că această semnificație soteriologică a procreării se extinde și asupra soțului, care împărtășește și el rolul formării copiilor pentru viață.

Același Sfânt Pavel îi scrie lui Timotei că numai acele văduve trebuie tratate cu grijă și cu cinstea cuvenită, care sunt cunoscute pentru faptele lor bune și așează pe primul loc între aceste fapte bune pe aceea de a-și fi crescut copiii (I Timotei V, 10). Despre cele tinere, Sfântul Apostol Pavel zice: ,,vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-și vadă de case” (I Timotei V, 14).

După morala creștină, eludarea legată de perpetuarea speciei umane prin mijloace artificiale echivalează cu uciderea premeditată a copilului în pântece, contravine poruncii a VI – a din Decalog și este rânduit de Mărturisirea Ortodoxă între păcatele strigătoare la cer. Dar nu numai avortul este condamnat de învățătura creștină. Evitarea zămislirii de prunci în orice chip constituie păcat împotriva firii. Singura alternativă a fecundității unirii conjugale este înfrânare completă. Un moralist ortodox scrie: ,,Renunțarea la împlinirea scopului natural de a procrea va rămâne totdeauna legitimă dacă este completă, adică dacă este și renunțare la satisfacerea instinctului sexual. Dar nu este îngăduită satisfacerea plăcerii cu înlăturarea sistematică a sarcinilor pe care le aduce. Porunca cere castitate înaintea căsătoriei, fidelitate conjugală, îndepărtarea oricărui mijloc sau pretext care ar tinde la împiedicarea nașterii sau concepției copilului”.

Așadar căsătoria și familia, instituite de Dumnezeu la creație sunt coordonate esențiale ale umanității. Taina unirii bărbatului cu femeia într-un trup prin căsătorie are nu numai o valoare antropologică, ci și o adâncă semnificație religioasă.

Copiii sunt după învățătura biblică, un dar al lui Dumnezeu. Ca atare ei reprezintă pentru părinți o neprețuită valoare. Din această perspectivă, constituie păcat grav împiedicarea concepției și nașterii copiilor. Soții care evită cu voia nașterea de prunci refuză astfel a fi colaboratorii lui Dumnezeu la transmiterea vieții. Copiii reprezintă o valoare și pentru societate, pentru poporul din care fac partea cât și pentru Biserică. Pentru fiecare generație, copiii înseamnă viitorul, cu toate împlinirile care se așteaptă de la acesta. Copiii reprezintă garanția realizării plenare a destinului umanității, în conformitate cu planul Creatorului. După cum spunea marele poet indian R. Tagore: ,,Fiecare copil ne dă speranța că Dumnezeu nu și-a pierdut încrederea în om”.

CAPITOLUL V

ROLUL MORAL ȘI SOCIAL AL FAMILIEI

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Ea este mai ales mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane.

Dintre toate viețuitoarele de pe pământ, omul se naște cel mai plălând și cel mai neputincios în a-și satisface nevoile vitale ale existenței sale. De aceea el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților săi, care în această lucrarea nu pot fi întrecuți de nimeni. Fiind prima societate naturală și adevărata celulă socială, familia bine organizată oferă garanții de moralitate, este prima școală care pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-și împlinească datoria să-și disciplineze voința, dându-i totodată și simțul ierarhiei și ordinii.

Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală și echilibrată.

Familia este în același timp, un paznic ce veghează neîncetat și un zăgor puternic care ocrotește moralitatea părinților prin bucuriile curate și senine, precum și prin sentimentele de iubire și răspundere pe care le prilejuiește.

Copiii sunt pentru părinții lor imbold puternic spre muncă și economie, spre cât mai multe virtuți, precum și o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezența copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinților. Din dorința și grija de a-și face cât mai buni și mai fericiți, părinții își dau toată silința să le ofere pilde personale cât mai bune și să propășească mereu în toate domeniile.

Dragostea nețărmurită a părinților fată de copiii lor ne arată ceea ce ar trebui să fie dragoste pe care o merită orice semen al nostru.

Nu există o neliniște mai chinuitoare în viața familiei decât atunci când lipsește dragostea, încrederea și respectul reciproc dintre soți. Viața familiei are atâtea fire de legătură, atâta comuniune, încât ruptura unuia dintre ele duce la destrămarea ei.

Cel ce are lipsă mai mult și în primul rând de căldură de armonie și de dragoste în cămin este copilul. El cere părinților să-și înfrâneze poftele, patimile și ambițiile și să trăiască în dragoste și unire până la moarte. Copilul este însăși menirea și rostul familiei. În Sfânta Scriptură se face adeseori amintire despre această menire sublimă a familiei. Creșinismul este religia care a pornit de la leagănul unui copil și de la sânul unei mame. De aceea iubirea părinților pentru copiii lor este dată ca model de iubire adevărată.

Celibatul ignoră sentimente din cele mai profunde și mai nobile cum sunt: iubirea conjugală, iubirea maternă sau paternă, iubirea frățească, iubirea filială. Datorită familiei omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent și fără speranță în viitor.

S-a constatat că cei fără familie sunt gata pentru orice aventură. În familie se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, al dreptății, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieții sociale.

Prin comuniunea de sânge, de educație, de amintiri, de viață și prin faptul că au aceiași părinți, copiii își dezvoltă sentimentul dragostei frățești care este izvorul celei mai dificile dintre virtuți și anume: recunoașterea fără invidie a valorii și meritelor altora.

Frăgezimea copiilor și afecțiunea părintească cu care sunt înconjurați de părinții lor fac ca primele îndrumări din viață pe care le primesc în familie să rămână pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lor.

Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărui sanctuar este, dragostea fiind climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului.

Căminul familial este mediul cel mai prielnic pentru reculegere și pentru o colaborare deplină între cei doi soți. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină și însușirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni și de a colabora, întregindu-se reciproc. Soții au în familie condițiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă.

De asemenea, frații și surorile vor dobândi o experiență foarte utilă în conviețuirea lor din familie pentru viața de mai târziu, când vor trebui să știe cum să se comporte față de celălalt sex.

Copiii cimentează legăturile dintre soți. Fiind obiectul comun al dragostei lor, părinții chiar dacă s-ar întâmpla să-și răcească sentimentele unul față de celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea și grija lor comună față de copiii lor. Astfel copiii contribuie foarte mult la temeinicia și trăinicia căsătoriei.

În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viața socială din afara familiei. Sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familiei influențează pozitiv relațiile cu ceilalți semeni, care nu sunt în fond, decât alți părinți, alți frați, alte surori, alți unchi ai noștri.

Morala creștină cere să ne comportăm față de semenii noștrii ca și față de membrii familiei noastre.

Importanța deosebită a familiei reiese și din atenția deosebită pe care i-a acordat-o Mântuitorul Hristos. Astfel, deși s-a născut pe cale supranaturală din Sfânta Fecioară Maria de la Duhul Sfânt și fiind și Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistența familiei, totuși ca om și spre a ne da exemplul unei vieți depline, S-a născut și a trăit viața până la 30 de ani în sânul familiei părinților Săi, în supunere și ascultare față de ei. ( Luca II, 51 )

D e asemenea cei mai mulți oameni ai Bisericii își datorează ascensiunea lor pe culmile desăvârșirii în mare parte bunei creșteri primite în familie.

Din cele expuse rezultă că în viața copilului și în pregătirea lui ca om, familia îndeplinește rolul hotărâtor. Familia acționează cel mai temeinic asupra copilului, întrucât îi formează deprinderile și caracterul din cea mai fragedă vârstă și face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinților, care sunt metodele educative cele mai rodnice.

CAPITOLUL VI

FAMILIA FACTOR DE EDUCAȚIE RELIGIOS – MORALĂ

Educația ca fenomen social și general uman, are diverse forme, direcții și idealuri. O educație completă vizează întreaga personalitate a omului, însoțind-o de-a lungul vârstelor.

Educația religioasă dă posibilitatea omului să-și facă o viziune de ansamblu asupra sa, a destinului său și asupra lumii. Responsabilitatea educației religioase creștine revine prin excelență Bisericii. Mama tuturor celor născuți prin Botez la viața harică.

Prin Biserică nu înțelegem numai instituția organică care poartă acest nume, nici numai clerul, ci întreaga comunitate a celor botezați în numele Sfintei Treimi care se găsesc în comuniune unii cu alții și cu Dumnezeu împărtășîndu-se din aceleași Sfinte Taine.

Cum familia este ,,Biserică în mic”, părinții au dreptul și responsabilitatea educației-religioase, dat fiind că prin dreptul firii, ea are cea dintâi responsabilitatea și posibilitatea formării copiilor, transmițându-le patrimonial valorilor spirituale pe care ea înșăși le-a trăit și le trăiește și în cadrul cărora s-a constituit și dăinuiește ca familie. Datorită situației și funcției naturale, părinții sunt primii educatori ai copiilor. Datoria educării copiilor cuprinde educația trupească și sufletească.

Educația trupească începe din momentul zămislirii copilului. De aici grija mamei de a nu primejdui într – un chip oarecare sarcina ei. Apoi cât timp copiii nu sunt în star să-și câștige singuri cele trebuitoare vieții, părinții au datoria să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea adăpost. De timpuriu trebuie educați copiii în spiritul datoriei lor social, cetățenești. Tot părinților le revine datoria de a-și educa copiii în învățătura religios – morală a Bisericii, educându-i de timpuriu ,,întru învățătura și înțelepciunea Domnului” ( Efeseni VI, 4 ).

Dreptu și responsabilitatea educației religioase asupra copiilor, părinții îl au fundamentat pe dreptul natural de părinte și pe calitatea lor de creștini angajați în viața de familie prin Sfânta Taină a Cununiei. Părinții sunt factor de educație – religioasă. Nimeni nu poate nega acest lucru. Dar nu au acest drept doar pentru că sunt părinți. Dacă în situații speciale, părinții naturali pot pierde dreptul de educator, chiar de întreținător al copiilor, același lucru este valabil și în ceea ce privește educația religioasă. Responsabilă de educația religioasă a fiilor săi, Biserica poate să încredințeze sau nu, dreptul de factor al educației religioase numai acelor părinți care fac dovada că ei înșiși sunt născuți din Duhul lui Dumnezeu. De aceea atunci când cer botezul copiilor, părinții trebuie să fie conștienți la ce s-au angajat în cadrul Bisericii și împreună cu ea, față de copii. În actul educației religios – morale, paternitatea naturală se întâlnește cu calitatea Bisericii, de mamă a tuturor, atât a părinților, cât și a copiilor.

Familiile creștine nu mai trăiesc astăzi, intr-un mediu intens creștin, de aceea, conștientă de idealul de viață creștin, familia creștină trebuie să devină, ea însăși, mediul unei vieți creștine. Pentru a da o educație creștină copiilor, părinții trebuie să știe înainte de toate că ei, în calitatea pe care o au, sunt foarte bine cunoscuți de copii, chiar dacă aceștia nu ajung să exprime acest lucru. Copilul nu învață numai atunci când îi vorbești sau îi dai o anumită explicație, numai atunci când îl sfătuiești sau îi poruncești.

Copilul învață de la părinte orice și în orice împrejurare, și mai ales, din modul de comportare al acestuia: din modul în care vorbește cu alții sau despre alții, din modul în care se bucură sau se întristează, din felul în care se comportă cu prietenii sau cu dușmanii, din modul în care se îmbracă sau se distrează. Toate acestea pătrund, informează ființa plăpândă a copilului dispus să recepteze tot ceea ce este nou în contacul său cu lumea și cu modul de comportare al acestuia. El receptează tot ceea ce atinge simțurile și conștiința sa.

Biserica Ortodoxă botează pruncii pe consimțământul că aceștia vor crește într – un mediu creștin, bucurându-se de tot ceea ce acest mediu le va pune la dispoziție spre a le favoriza nașterea, la starea bărbatului desăvârșit. Din pruncie copiii sunt foarte atenți la tot ceea ce înseamnă mediul în care trăiesc, mediu care îi marchează toată viața. Trăind într- un mediu declarat creștin este firesc să vadă modul în care se roagă, în care își trăiesc viața creștină cei din anturajul lor.

Încet, încet, copiii descoperă un stil de viață creștină intuind principiile, normele și valorile care determină acest stil de viață, noțiunile de bine și de rău, de păcat, de rugăciune, de faptă bună, de milă etc. Părinții trebuie să fie primii care dau mărturie de acest mod de viață creștină.

Tonusul vieții creștine a părinților marchează și stimulează personalitatea copilului și percepe valorile creștine așa cum a fost marcat de ele prin intermediul părinților și al mediului imediat apropiat lui.

Pentru a fi buni educatori creștini, prinților le trebuie o temeinică pregătire, pregătire care nu se va limita doar la cunoștințele elementare pe care le-au primit ei înșiși în copilărie, nici la emoțiile pe care le-au trăit ocazional participând la diverse ceremonii religioase, ci această pregătire trebuie aprofundată de-a lungul anilor cu lecturi pioase, cu rugăciuni și meditații pe teme religioase, cu implicarea în viața liturgică a Bisericii, prin vizite la alte familii și cunoașterea acestora fie că sunt modele de viață creștină, fie că sunt familii cu probleme. Copiii vor lua cunoștință de frumusețea și fericirea famililor care – și duc viața după rânduielile sacre ale Bisericii, precum și de nefericirile celor ce viețuiesc ca și cum n-ar avea nici un Dumnezeu.

În educația religios – morală pe care o dau copiilor lor, părinții trebuie să țină seama de câteva principii generale:

6.1 În fața valorilor general – umane, sociale sau individuale, părinții trebuie să acorde întâietate valorilor religioase.

Părinții au în mod firesc grija creșterii în bunăstare, în armonie și în siguranță a copiilor lor, dar ei trebuie să includă în metodele de pregătire a copilului pentru viață și valorile creștine. Se cuvine ca părinții să dea copiilor o educație proprie fiilor lui Dumnezeu, una care să le permită să fie fideli față de statutul lor în Biserică: membrii ai Împărățîei lui Dumnezeu, chemați la asemănarea cu El. Pentru aceasta, valorile creștine nu trebuie să fie puse numai alături sau între celelalte valori. Evlavia copilului nu trebuie să fie doar una din caracteristicile comportamentului său, ci deasupra celorlalte valori care trebuie să se integreze în valorile religioase. Nu vom cultiva religiozitatea copiilor pentru ca aceștia să fie mai cuminți, mai sociabili, mai înțelepți, mai stăruitori în ceea ce fac, ci toate aceste calități trebuie să decurgă, să fie expresia firească a faptului că omul, deci copilul, este o ființă religioasă.

Prin educație se pot realiza tipuri echilibrate, cuminți chiar ,,virtuoase”, fără să fie și religioase, ori nu aceasta se dorește prin educația religioasă, ci mult mai mult.

6.2 Părinții trebuie să adapteze un mod de viață adecvat idealului educației. Idealul creștin ne condiționează și modul de a ne duce viața. Jugul lui Hristos este blând și sarcina lui ușoară ( Matei XI, 29 ), dar viața creștină este și Cruce, care trebuie asumată după ce ți-ai arătat opțiunea pentru Dumnezeu, ,,Cine vrea să vină după Mine să-și ia crucea”, (Marcu VIII, 34) spune Mântuitorul.

Câteva din virtuțile care împodobesc viața creștinului sunt: cumpătarea, decența, mila, independența față de bunurile materiale, față de bani, etc., de aceea propice educația religioasă este viața de familie sobră și cumpătată, viața în care bucuria cu măsură curată și profundă este preferată plăcerilor ieftine și lucrurilor zgomotoase și exuberante. Numai un asemenea gen de bucurie este durabil, chiar și în încercările grele ale vieții. Copilul va fi marcat de genul de bucurii pe care părinții săi le caută.

6.3 Părinții nu trebuie doar să le indice copiilor calea mântuirii ci trebuie ca și ei să meargă împreună cu ei pe această cale. Copilul are nevoie de sfaturi și îndemnuri, dar acestea, mai ales la o vârstă fragedă nu sunt suficiente. Întrucât copilul are o mare predispoziție spre imitare, în educația religioasă și nu numai este foarte important ca sfaturile să pornească de la ceea ce copilul vede la părinți. Părinții vor arăta copiilor drumul unei normale vieți creștine, dar precedându-i pe acest drum, mergând împreună cu ei și nu doar spunându-le că acesta este drumul normal de urmat.

Prin urmare, a spune copiilor ce să creadă și cum să se comporte ca oameni necredincioși fără a le arăta prin viața proprie credința noastră și mediul practicării ei, este o mare greșală. Sensibilitatea copiilor fața de valorile și idealul religios depinde de modul în care părinții știu să facă să trăiască acestea în conștiința copilului.

Spre exempul: spunem copilului că Dumnezeu este atotbun și milostiv, că mai suntem creați după chipul Său; ori se știe că în primii ani de viață copiii văd pe Dumnezeu prin părinții lor. Aceștia trebuie să arate ei înșiși ce înseamnă să fii bun și milostiv față de semeni. Copiii trebuie să vadă milostenia și bunătatea în viața părinților. Ei trebuie să participe uneori la actele de bunătate și de milă pe care părinții le fac față de semenii lor, la bucuriile și necazurile altor familii.

6.4 Copiii trebuie să fie învățați să respecte perceptele religioase, ascultarea de acestea trebuie să conducă la libertate și autodăruire. Prin noțiunea de libertate nu înțelegem starea de spirit în care fac ce vreau, ci aceea în care fac ceea ce se cade pentru a nu cădea din comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

Libertatea care-l eliberează pe om este cea care ascultă, care se supune ordinii pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru desăvârșirea celui pe care l-a creat chip al Său. Libertatea și ascultarea nu se contrazic atunci când ascultarea este față de Dumnezeu, Adevărul libertății. Ascultarea de Dumnezeu nu urmărește anularea libertății omului, ci cultivarea acestei libertăți prin porunca divină, aceasta din urmă nefiind opreliște ci îndreptar spre mântuire pentru fiii lui Dumnezeu.

Pentru a învăța copiii să se conformeze conștient și liber poruncilor lui Dumnezeu este necesară o lucrare statornică, stăruitoare și continuă, ținând cont desigur de personalitatea și evoluția fiecărui copil. Copiii trebuie să fie conștientizați că la bunătățile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit, trebuie să fim părtași cu toții, că mântuirea ne-o vom asigura numai făcând părtași și pe alții la binefacerile de care Dumnezeu ne-o învrednicit, numai participând și noi la nevoile altora după vârsta și posibilitățile noastre. Copiii trebuie să afle că în rânduiala lui Dumnezeu dăruirea de sine și solidaritatea cu cei aflați în nevoi sunt expresia cea mai elocventă pentru o viață care se vrea cu adevărat creștină.

6.5 Părinții trebuie să colaboreze cu ceilalți factori educaționali. Ca și în celelalte forme de educație și în educația religioasă intervin și alți factori decât părinții. Biserica este cea care are responsabilitatea educației religioase, în calitatea ei de Mamă a tuturor. Prin Biserică nu înțelegem structura organizatorică bisericească, nici numai clerul, ci clerul și credincioșii – întregul mediu eclesial în care trăiește copilul. Este de dorit ca influența mediului eclesial sau comunitar să nu vină în contradicție cu mediul familial, ci în completarea acestuia.

Pe lângă influența mediului asupra copilului vor exercita o influență deosebită cei abilitați de Biserică să facă educația religioasă: preotul și catehetul sau profesorul de religie. Între părinți, profesorul de religie și preot, trebuie să existe o strânsă legătură. Între aceștia pot apărea probleme în ceea ce privește educația religioasă, referitoare la metodă, ritm de lucru, mijloace de educație sau de alt ordin dar nu de fond. Părinții vor fi deschiși tuturor formelor de colaborare pe care le vor propune ceilalți factori, stimulând între ei dialogul și nu concurența.

6.6 Părinții trebuie să dea fiecărui copil hrana duhovnicească la vremea sa. Educația religioasă, ca oricare educație, implică o anumită evoluție cu exigențele ei pentru fiecare vârstă și situație. De aceea educația religioasă trebuie făcută ținându-se cont de vârstă și ritmul de creștere a copilului și de maturizare a familiei.

Efortul părinților în educația copiilor trebuie să urmărească mai ales a cele activități în jurul cărora se organizează ansamblul comportamentului dintr-o anumită perioadă a vieții. Se va ține cont de etapele dezvoltării fiecărui copil, dar nu trebuie uitat că în viața religioasă evoluăm și uneori stagnăm cu toții. De aceea nu poți cere copilului performanțe duhovnicești dacă tu ca părinte te găsești într-un moment de lâncezeală duhovnicească.

6.7 Copilul trebuie introdus în viața de rugăciune și în cultul Bisericii. Educația religioasă nu este numai informație, nici numai deprindere în împlinirea unor porunci, ci și trăire efectivă a Tainei lui Hristos. De aceea educația religioasă nu poate exclude din cadrul ei Biserica, în calitatea de lăcaș de cult și ceea ce se lucrează în ea. Copilul trebuie crescut în atmosfera care se crează în Biserică de harul lui Dumnezeu în timpul Sfintelor Slujbe. Creșterea în har se realizează prin primirea acestuia în Sfintele Taine. Vom explica copilului că prin fiecare rugăciune, prin fiecare îngenunchere, prin fiecare participare la Sfintele Slujbe, Dumnezeu se apropie din ce în ce mai mult de noi. În acest mod se va cultiva interesul pentru rugăciune, pentru participarea la slujbe.

Cultivarea la copil a vieții de rugăciune se va face în așa fel încât să păstrăm misterul religios, esențial pentru maturizarea religioasă a omului. Toate acestea vor face copilul mai cuminte, mai altruist, mai înțelegător, mai silitor, ajutându-l să-și formeze deprinderi creștine la care mai târziu va renunța cu greu. Va fi stimulat să citească Sfânta Scriptură, cărți cu caracter teologic, liturgic, aghiografic care să pătrundă și să marcheze pentru totdeauna mintea și inima copilului de azi și a omului matur de mâine – mădular al Bisericii de azi, de mâine și în eternitate.

Așadar în viața copilului și în pregătirea lui ca om, familia îndeplinește un rol hotărâtor. Familia acționează cel mai temeinic asupra copilului formându-i deprinderile și caracterul din cea mai fragedă vârstă și face aceasta cu puterea dragostei, a exemplului și a conduitei morale a părinților. Din cele arătate rezultă că familia întrunește condiții din cele mai prielnice pentru educația religios – morală nu numai a copiilor, dar și a celorlalți membrii ai ei.

CAPITOLUL VII

DATORIILE MEMBRILOR FAMILIEI

7.1 Datoriile între soți.

Temeiurile morale ale datoriilor dintre soți se desprind din însușirile căsătoriei creștine, care este legătura dintre un bărbat și o femeie, ceea ce exclude poligamia și poliandria, fiindcă înjosesc ființa umană și nu corespund scopului adevărat al căsătoriei, legătură ce are să dureze toată viața căci ,,ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei XIX, 6). După învățătura Bisericii, căsătoria poate fi desfăcută din motive de ordin moral (desfrânare), (Matei XIX, 9) sau și pentru alte cauze temeinice ca: nepotrivire vădită de caracter, maltratări reciproce, etc.

După morala creștină soții stau întreolaltă în raport de egalitate, capul familiei fiind bărbatul (Efeseni V, 22 – 23) iar soția este tovarășa sa de viață , iar nu sclavă. O primă datorie a soților este să se iubească și să se stimeze reciproc ,,Bărbaților, iubiți femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea” (EfeseniV, 25 – 33). ,,Bărbatul datornică iubire să-i dea femeii, asemenea și femeia bărbatului”. (I Corinteni VII,3 ; Coloseni III, 19)

Textul scripuristic ,,Vor fi amândoi un trup” (Matei XIX, 5 ; Efeseni V, 31), nu trebuie interpretat literal, ci moral, în sensul că bărbatul și femeia împreună împart bucuriile și durerile, ca și când ar fi o singură persoană.

Iubirea reciprocă dintre soți este datorie fundamentală, fiindcă prin ea se păstrează buna înțelegere și liniștea căminului conjugal și se păstrează pe plan moral creștin supunerea femeii față de bărbat – cea după voie divină – fără știrbirea demnității umane a femeii.

Din cuvintele Sfintei Scripturi, în care se vorbește despre crearea primilor oameni rezultă că femeia a fost creată egală cu bărbatul ca să-i fie ,,ajutor”. Crearea Evei din coasta lui Adam, deci nici din cap, nici din picioare, e un indiciu că ea este, egală cu bărbatul. Nu-i este nici superioară, dar nici inferioară bărbatului. Este drept că Sfântul Apostol Pavel vorbind în epistola către Efeseni de legătura dintre bărbat și femeie spune că ,,femeia să se teamă de bărbat”. Mulți interpretând acest text ad litteram și necunoscând semnificația cuvântului să se ,,teamă”au tras concluzia că femeia este inferioară bărbatului și că bărbatul este stăpân al femeii. În creștinism ,,temerea” nu este o expresie pentru frică și supunere necondiționată, ci arată mai degrabă o atitudine de respect, de prețuire pe care femeia o dă bărbatului. Așa citim bunăoară că ,,frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii” (Psalmul CX, 10), adică e începutul unui sentiment care apropie și nu îndepărtează pe un om de altul, ci îl așează sub ocrotirea lui.

Acolo unde soții formează o simbioză perfectă, unite ei își împlinesc reciproc obligațiile familiale, acolo este armonie și soția nu este ,,servitoare”, ci mâna dreaptă a familiei și jumătatea de inimă care pulsează uneori cu mai multă energie, dăruire și jertfă decât bărbatul ei.

Pentru a ajunge să împlinească o asemenea misiune se cere soților o pregătire serioasă, o concepție serioasă despre rostul vieții și o înțelegere cuprinzătoare a rolului pe care îl are familia în societate.

A doua datorie a soților este să păstreze unul față de altul credincioșia făgăduită în fața Sfântului Altar.

Acolo unde candela iubirii și a credincioșiei reciproce stă mereu aprinsă, ea constituie cel mai prețios apărător al unității familiale. Acolo ispitele din afară bucuriile amețitoare sau durerile de care nu e lipsită familia, nu pot nici întina, nici dărâma altarul familiei. Acolo fidelitatea față de cămin este ca o ramură de roade bogate, hrănite din dragostea curată a soților. Dacă iubirea este temelia familiei, este aceea care-i înalță de la pământ la cer, credincioșia unuia față de celălalt păstrează iubirea curată. Fidelitatea și iubirea dintre soți sunt ca o busolă care le arată drumul cel mai sigur pe valurile vieții și le ajută să ajungă la țelul pe care l-au dorit atunci când au plecat unul cu altul pe drumul vieții.

7.2 Datoriile părinților față de copiii lor

Sfânta Scriptură nu cuprinde o poruncă specială privitoare la datoriile părinților față de copii. Nici nu este nevoie de aceasta, este ceva firesc, atât timp cât și animalele lipsite de rațiune își fac datoria de a hrăni, ocroti și crește puii lor, cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul care este făptura lui Dumnezeu, înzestrată cu judecată. Copiii sunt daruri dumnezeiești de mare preț. De aici se desprinde răspunderea și grija părinților față de aceștia. Copiii sunt apoi o parte a părinților, iar Dumnezeu a sădit în inima părintească o deosebită afecțiune față de ,,carnea și sângele propriu”, afecțiune care se manifestă față de copii mai ales în anii când aceștia au la tot pasul nevoie de ajutor.

Părinții sunt datori să-și iubească copiii. Ca sentiment natural, iubirea față de copii este mereu activă în inima părinților, de multe ori această iubire este mai puternică decât cea a copiilor față de părinți. Sfânta Scriptură îndeamnă mereu părinții la iubirea copiilor (Tit II, 4), pentru că ei sunt o binecuvântare (Facere IX,1), un dar de la Dumnezeu (Psalmi CXXVII, 3). Prin copii familia devine cu adevărat o celulă vie a societății. Datoria iubirii părinților față de copii n-are limită în timp.

Părinții au datoria de a-și crește și educa copiii. Datoria educării copiilor cuprinde îngrijirea de viața fizică, începând din momentul zămislirii copilului. De aici și grija mamei de a nu primejdui într-un chip oarecare sarcina ei. Apoi atâta timp cât copiii nu sunt în stare să-și câștige singuri cele trebuitoare vieții, părinții au datoria să-i îmbrace, să-i hrănească, să le dea adăpost. ,,Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credință”. (I Timotei V, 8 ; II Corinteni XII, 14)

Educația sufletească a copiilor este cea mai însemnată datorie a părinților. De aceasta ține instrucția copiilor, dându-le posibilitatea să-și însușească cât mai multe și variate cunoștințe folositoare vieții și pentru a fi utile societății.

Copiii trebuie educați de timpuriu în spiritul datoriei lor sociale, cetățenești. E o datorie care trebuie împlinită cu multă grijă și râvnă. Tot părinților le revine datoria de a educa copiii în învățătura religios – morală. Biserica educându-i de timpuriu ,,întru învățătura și înțelepciunea Domnului”, (Efeseni VI, 4). Educația morală a copiilor cade în sarcina părinților ca o mare răspundere, întrucât cine va sminti pe unul din aceștia va fi vrednic de pedeapsă. (Matei XVIII, 2 – 6, 10 ; Marcu IX, 35, 36, 41)

Familia fiind prima școală a vieții îi formează pe membrii săi prin căldura dragostei, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegație, atât de necesare educării copiilor ca la părinții lor. În creștinism, familia este societatea firească, în care trăiesc în dragoste soții, uniți prin Sfânta Taină a Cununiei, împreună cu copiii lor.

7.3 Datoriile copiilor față de părinți

Datoriile copiilor față de părinți sunt rezumate în porunca Decalogului: ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mult”.

A cinsti părinții înseamnă:

a-i iubi, adică a le dori și a le face tot binele cu putință. Iubirea față de părinți este și o poruncă a firii, de aceea o găsim la toate popoarele, chiar și la toate viețuitoarele, oricât de sălbatice ar fi.

a asculta de ei: ,,Ascultați pe părinții voștrii întru Domnul, că aceasta este cu dreptate”, (Efeseni VI, 1) și ,,Fiule păzește legile tatălui tău și nu lepăda învățăturile maicii tale”, (Proverbele lui Solomon VI, 20)

a nu-i supăra și a ne purta față de ei cu toată cuviința vorbindu-i numa de bine: ,,Ochiul celui ce batjocorește pe tată și nu cinstește bătrânețile maicii să-l scoată cerbii și să-l mănânce puii vulturilor”. (Proverbele lui Solomon XXX, 17)

a ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorul lor cât sunt în viață, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voința cea din urmă și păstrându-le amintirea bună. Firește și frații trebuie să trăiască în cea mai curată iubire, stimându-se și ajutându-se reciproc. Aceeași legătură trebuie să fie și între rudele mai îndepărtate și chiar între prieteni.

Familia Sfântă ne este exemplu de urmat. Mântuitorul Hristos deși s-a născut din Sfânta Fecioara Maria pe cale supranaturală, de la Duhul Sfânt și de și fiind și Dumnezeu s-ar fi putut dispersa de asistența familiei, totuși ca om și spre a ne da exemplul unei vieți depline, s-a născut și și-a trăit viața până la 30 de ani în sânul familiei părinților săi pe care i-a iubit și i-a ascultat, (Luca II, 51). Ierarhia se respectă. Astfel poruncile divine sunt transmise lui Iosif, ca mai marele familiei (Matei I, 20 – 24 ; II, 13 – 14, 19 – 23 ; Luca II, 4 – 5), tot el dă numele lui Iisus, (Matei I, 25). La rândul ei, Maria primește datoriile maternității pentru a se supune lui Dumnezeu, (Luca I, 38). Este discretă (Matei I, 18 – 22), smerită și ascultătoare (Matei II, 14, 21), mamă afectuoasă, devotată (Luca II, 35, 48). Iisus este un fiu ascultător (Luca II, 51) față de tatăl său adoptiv (Matei XIII, 55) Și față de mama sa la nunta din Cana Galileii (Ioan II, 3 – 10) de care are grijă chiar în calvarul de pe Cruce, dând – o în grija ucenicului Său iubit, (Ioan XIX, 26 – 27).

Membrii familiei, în orice calitate ar fi: de părinte, de soț, de copil, duc în sânul vieții acesteia, o viață firească, deplină și într–o continuă dăruire și perfecționare reciprocă dacă își îndeplinesc cu râvnă datoriile ce le revin fiecăruia.

CAPITOLUL VIII

VALORILE FAMILIEI CREȘTINE ÎN SOCIETATEA MODERNĂ ȘI POST MODERNĂ ÎN RAPORT CU SOCIETATEA TRADIȚIONALĂ

În Sfânta Scripură apare drept cadru tradițional – educațional încă din referatul viețuirii paradisiace.

Vatră a tradiției , familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă și viețuire în care chiar bunurile materiale să fie transfigurate, printr-un anumit mod teologic al utilizării acestora.

În Vechiul Testament familia nu este definită numai de unitatea sanguină genetică, ci și de o manieră specifică de viață de asumare a valorilor. Această manieră specifică a fost desemnată mereu prin expresia ,,nume bun”, (calea drepților, Psalmi I, 6). Cineva era recomandat comunității prin numele familiei din care provenea, care garanta o educație solidă însuși Dumnezeu se recomandă poporului său prin invocarea patriarhilor. Avraam, Isaac și Iacob, prin invocarea speței celor credincioși, (Ieșire III, 6). Din această perspectivă a familiei, cu nume rău (sfatul necredincioșilor și calea păcătoșilor, Psalmi I, 1), era la fel de blamată ca și aceea fără copii, fiind fără rod în ordinea socială. Fie și numai pentru aceste exemple, importanța familiei pentru o societate tradițională reiese cu evidență.

În sânul unei familii tradiționale, pe lângă simțul proprietății se dezvoltă și sentimentul responsabilității pentru propriile acțiuni în fața lui Dumnezeu și a societății.

Familia este reinstituită în Hristos și în Biserică ca loc al educației, dar și transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană și pentru comunitatea omenească.

Sfântul Apostol Pavel atrage creștinilor atenția că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârșită, ci la inimă, la nerăutate (I Corinteni XIV, 20), depășind imaturitatea și ,,înțelesurile slabe ale lumii” (Galateni IV, 3), prin dobândirea ,,gândului care era în Hristos”. (Filipeni II, 5)

Familia apare ca loc în care se desfășoară primul examen al capacității sociale a fiecăruia din membrii săi. Părinții și copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice diferențiate potrivit vârstei fiecăruia (I Ioan II, 12 – 14), copiii trebuie să învețe ascultarea de părinți pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinții trebuie să-și privească fiii ca persoane chemate la desăvârșire și nu ca obiecte, educându-i ,,în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni VI, 1 – 4). Bătrânii păstrându-și mintea, credința și cuviința, trebuie ,,să învețe de bine”, pentru a-i conduce pe tineri în înțelepciune și cumpătare. (Tit II, 2 – 6)

Adesându-se episcopului Timotei, Sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învățătura pe care a primit-o în familie ,,de mic copil”, prin cercetarea Sfintei Scripturi, care insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu conduce la înțelepciune și bună purtare. ( Timotei III, 14 – 16 )

Preoții, prezentați ca modele pentru viețuirea creștină, trebuie să aibă familii bine întemeiate cu ,,fii ascultători”, cu ,,fii credincioși”, (I Timotei III, 4 ; Tit I,6), aceștia fiind garanția capacității pastorale a părinților lor ,,dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria casă cum va purta grijă de biserica lui Dumnezeu”. (I Timotei III, 5)

În aceste condiții, importanța socială a familiei este covârșitoare. Deteriorarea relațiilor sociale este din perspectiva creștină, o consecință imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeași credință și nici însuflețită de iubire. Ceea ce invers înseamnă că vocația societății umane fiind aceea de a deveni o familie mare nu se poate visa constituirea unei societăți a comuniunii atâta vreme cât familia e rănită în chiar ființa sa cea mai intimă. Că aceasta este vocația societății omenești ne încredințează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiași Dumnezeu ca Tată a tuturor, pentru a recunoaște prin aceasta că toți suntem frați, fii ai aceluiași Părinte și membrii ai aceleiași familii.

În societățile actuale din Europa și nu numai, rezultă tendințe care nu numai că nu contribuie la apărarea acestei instituții umane fundamentale care este tocmai familia, ci chiar i se împotrivesc, făcând mai fragilă coeziunea interioară. Răspândesc mentalități favorabile divorțului, contracepției și avortului, negând de fapt sentimentul autentic de iubire și atentând în definitive la viața umană, nerecunoscând dreptul deplin la viață a ființei umane. Nu mai este pentru nimeni un secret că în Occidentul și în Orientul European deopotrivă, marea majoritate a tinerilor preferă să nu se mai căsătorească, optând pentru relații temporale, neconvenționale, așa numitele căsătorii pe termen limitat, oficiate de autoritățile municipale în preajma ,,zilei îndrăgostiților” și lipsite de angajament social, simtom al renunțării la valorile readiționale, creștine și seculare deopotrivă.

Într-o viziune teologică, fenomenul apare ca o ultimă consecință a păcatului, înțeles drept renunțare la orice responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și a comunității umane. Căsătoriile se desfac pentru motive la fel de ridicole ca și cele pentru care se contractează, trădând de cele mai multe ori interese pecuniare, confuzie între erotism și iubire, patimi neînblânzite, instabilitate sufletească. În aceste condiții nu se mai poate vorbi de familia tradițională, purtătoare și garantă a unor valori, a înțelepciunii practice, cu atât mai puțin despre o familie în stare să propună și să susțină saltul către viețuirea superioară, întru asemănarea cu Dumnezeu. Începând să mai fie un factor de educație, familiile sau relațiile întâmplătoare produc copii care crescând fără a primi cele mai simple repere pentru constituirea unei vieți decente, contribuie fără să știe la amplificarea dramei. Aproape complet lipsiți de criterii axiologice și etice, acești copii și tineri dezorientați, indiferenți față de cei din jurul lor și lipsiți de simțul responsabilității personale, contribuie la barbarizarea societății moderne.

O altă consecință a dizolvării universului familial este procesul abandonării copiilor. Rezultând din relații întâmplătoare și din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabilă, copiii ajung inevitabil pe străzi, constituind treptat o societate paralelă, de tip ,,Cartea Miracolelor”.

8.1 Criza spirituală a familiei creștine în epoca contemporană și cauzele acesteia.

Astăzi în mileniul III, mai mult decât în oricare epocă istorică familia naturală, tradițională se află în criză, îndreptându-se spre un viitor confuz și incert, în toată lumea, astfel încât criza familiei este perpetuă ca simtom al crizei societății moderne însăși. Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în UE: 5 căsătorii la 1000 de persoane) și crește numărul divorțurilor și al avorturilor, mai ales în Eurpoa Occidentală. Copii mai puțini, iar bătrâni mai mulți: un continent care îmbătrânește și care nu prezintă semne majore de dinamism demografic – aceasta este imaginea actuală a societății moderne din punct de vedere al structurii familiei.

Cauzele sunt multiple și complexe, enumerând doar câteva dinte ele: căsnicia și-a pierdut sacralitatea, familiile sunt destrămate frecvent prin divorț, un sporit dispreț public arătat părinților și oricărei autorități, înmulțirea delicvenței juvenile, a promiscuității și a rebeliunii adolescenților.

Refuzul familiilor tradiționale de a-și asuma responsabilitățile ce le revin, o tendință crescândă de acceptare a adulterului, tolerarea fenomenului infidelității, interesul crescând față pe perversiunile sexuale cât și răspândirea și popularizarea acestora. De asemenea absența idealului pe termen lung și a valorilor, crează adesea în om sentimentul vidului, al singurătății și al abandonului, determinând mulți oameni să se refugieze în practica drogului, alcoolului, violenței și a practicilor oculte.

În România, criza familiei se manifestă în abandonul copiilor de către părinții lor, în număr mare de avorturi și chiar o creștere alarmantă a numărului divorțurilor, creșterea violenței în familie și creșterea delicvenței juvenile, toate acestea creionând un tablou sumbru asupra familiei.

În aceeași măsură tendințele din ultima perioadă în rândul clasei politice (legalizarea căsătoriilor între parteneri de același sex, relații consensuale, libertinajul sexual), contravin în mod flagrant cu spiritul creștin asimilat poporului roman timp de II milenii.

În acest sens este salutară inițiativa unor grupuri creștine, aparținând tuturor confesiunilor, de a susține cu fermitate modelul familiei creștine tradiționale, până la cele mai înalte foruri ale statului, inclusiv parlamentul României printr-o inițiativă legislativă care să protejeze familia de atacurile îndreptate asupra ei.

Familia este de altfel celula de bază a societății. Nici o altă structură nu poate înlocui familia. Fără ea copiii noștri sunt lipsiți de orice temelie morală. Fără ea, ei devin niște analfabeți morali a căror unică lege este eul.

De bună seamă că în ceea ce privește criza familiei actuale nu sunt de neglijat nici cauzele economice și mutațiile specifice perioadei de tranziție spre capitalism, care explică doar parțial acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează și secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educația copiilor și tinerilor, adulții de astăzi, a fost un monopol al statului, iar părinții nu au avut posibilitatea să-și educe suficient copiii și tinerii în credința creștină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituțiile de învățământ, iar dimensiunea creștină a familiei s-a menținut mai mult în virtutea tradiției decât în virutea unei educații sistematice creștine, sau a unei învățături teologice solide despre rolul și importanța familiei.

Soluții pastorale la această criză.

Criza familiei de azi nu poate totuși fi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu – Creatorul care a zis: ,,Creșteți înmulțiți-vă și stăpâniți pământul “ (Facere I, 28). În ciuda multor păcate și primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuși familia a fost instituția cea mai stabilă în istorie. În plus binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana, când a transformat apa în vin, la solicitarea Mariei – Maica Domnului – de a ajuta o familie nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a nădejdii creștine. Hristos care a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranță nouă, poate aduce bucurie acolo unde amenință lipsurile și tristețea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-I spunem Lui ce lipsește cu adevărat familiei de azi și să spunem familiei în criză, că de fapt nevoia ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos în organizarea însăși a vieții conjugale. Cu alte cuvinte este vorba despre insuficienta cultivare a sfințeniei familiei.

O altă sursă de nădejde este efortul Bisericii de a apăra familia naturală, tradițională și de a rezista în fața unor ,,modele” noi de familie, în care relația normală bărbat – femeie este considerată ca ceva depășit. În Occident criza familiei a suscitat în diferite biserici o intensă reflexie teologică și o activitate pastorală intensă privind familia. Cu siguranță trebuie valorificată orice oportunitate de acest fel, însă cu toate acestea se recunoaște că mai sunt multe de facut.

În interiorul bisericii, pentru ca speranța să devină un dar roditor sunt necesare, la nivel local, programe de învățătură și asistență pastorală a copiilor și familiilor în criză, cicluri de lecții pentru pregătirea tinerilor în vederea căsătoriei, învățături pastorale pentru tinerii căsătoriți și pentru părinții lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei.

Prin toate aceste programe trebuie afirmată și cultivată sfințenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie și între familii, afirmată demnitatea maternității, a paternității, a filiației și a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu. Trebuie înțeleasă mai profund și cultivată tot mai mult legătura sfântă care există între familie și biserică, de vreme ce pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu Fiul s-a născut din femeie și a intrat în istorie ca și copil. Toți termenii de bază în biserică sunt împrumutați din familie: părinte spiritual, mamă spirituală, frate și soră spirituală, fiu și fică spirituală. De aceea fără înțelegerea familiei nu poate fi înțeleasă nici taina bisericii și fără înțelegerea bisericii nu poate fi înțeleasă nici taina familiei. Căsătoria este binecuvântată de biserică în calitatea ei de reprezentantă a iubirii dintre Hristos și biserica Sa, între Dumnezeu și umanitate. Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă și le transcede, pentru că are vocația de a fi în lume purtătoarea iubirii veșnice a lui Dumnezeu.

8.3 Copiii și tinerii în fața provocărilor și ispitelor modernismului și secularismului.

Baza raporturilor dintre membrii unei familii creștine este dragostea și buna cuviință, dragostea dintre părinți și copii se arată prin creșterea și educația lor. Sfântul Apostol Pavel sfătuiește pe părinți să-și crească copiii în învățătura și cercetarea Domnului. Învățătura, educația copilului creștin, totdeauna a constat din învățarea științelor vremii, a dogmelor și moralei creștine, a regulilor de purtare în viață și a regulilor bunei cuviințe creștine. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie ,,Din prima vârstă datează înclinările omului spre viciu, sau spre virtute. Dacă chiar de la început, din pragul vieții veți îndepărta pe copii de viciu și-i veți conduce pe calea virtuții veți schimba chiar natura lor prin deprinderile pe care le veți imprima. Ei nu se vor înclina bucuroși spre rău, odată ce deprinderea îi va antrena spre bunele lucrări. Părinții vor culege cei dintâi roadele creșterii copiilor lor. Pentru copii, părinții sunt apostolii Evangheliei”.

Problemele mai grave apar odată cu adolescența, când personalitatea lor se încheagă, când ei capătă o oarecare independență față de familie. E momentul în care des pomenitul conflict dintre generații începe să-și spună cuvântul.

Sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI a produs cea mai mare schimbare din istoria relației părinți – copii. Sute și sute de ani între părinți și copii au existat divergențe, tensiuni și chiar neînțelegeri, dar diferențele de la o generație la alta nu erau totuși foarte mari, fiind mai multe punctele lor comune. Tendințele, ispitele modernismului și secularismului au produs o puternică modificare de mentalitate, de atitudine atât de autoritatea părinților cât și în relația cu profesorii și biserica. Paralel cu progresul tehnologic are loc o așa zisă ,,emancipare” spirituală care înseamnă ruperea de tradiție. Progresul tehnologic nu este rău în sine și nu implică neapărat un regres duhovnicesc, dar realitatea este că progresul tehnologic rău folosit adâncește criza spirituală produsă de preocuparea excesivă față de lumea aceasta și tendințele ei.

Viața de familie, agitată din lumea modernă face adesea ca educația să fie lăsată la latitudinea televizorului, a școlii sau chiar a străzii. Televizorul nu oferă întotdeauna programe adecvate în acest sens, școala îl pune adesea în dificultate iar în stradă copiii nu găsesc exemplele morale cele mai potrivite. De asemenea individualismul familial, rod al condițiilor economice, social – psihologice și civice, provenit din lumea societății de consum, își descoperă dezastrul privind mai ales tineretul din zilele noastre.

În numele acestei concepții individualiste, se propovăduiește emanciparea copiilor față de autoritatea părinților și la fel deși se observă mai puțin emanciparea părinților față de copiii lor. Această emancipare invită și pe unii și pe alții să se preocupe înainte de toate de ei înșiși și de interesele lor individuale, de persoana lor și de ,,autonomia” lor, căutând să se elibereze pe cât pot de obligațiile lor familiale, considerate ca ,,heteronomice”. Individualismul copiilor se îndreaptă asupra autorității părinților, făcându-i nerespectuoși, neascultători și egoiști. E cazul mișcărilor de tineret de tipul ,,hippy”.

Pe de altă parte, individualismul părinților care îi deslipește de copiii lor, îi îndeamnă să renunțe la propria lor autoritate făcându-i neglijenți, lași și egoiști. Aceste două individualisme unite, concurează la slăbirea familiei, la eliminarea datoriilor ce revin membrilor lor, la paralizarea valorilor educative, ceea ce e tot una cu reducerea duratei și eficacității educației însăși.

Există oare o posibilitate de ieșire din acest impas, un remediu pentru redresarea familiei decăzute în societatea la care ne referim ?

Cu siguranță ca da. În România declarată a fi o țară creștină într-un model cultural post – modern (adesea decretat drept post – creștin) este nevoie urgentă de convertirea familiei creștine la ceea ce se presupune că este mediul cel mai important pentru dezvoltarea spirituală a copiilor și tinerilor.

Degradarea sau părăsirea mediului familial când tot mai mulți copii se refugiază pe străzi ca să-și câștige minimul de existență, duce la pierderea ființei copilului. Noi situații dramatice duc la criza familiei și a școlii: eșecul școlar sau eliminarea din școală, divorțul părinților, părinți alcoolici, seropozitivi, violența în marile orașe, marginalizarea socială, șomajul părinților, maltratarea sau abuzul de orice natură, arată că a combate păcatele sau viciile pătimașe nu este de ajuns. Tot atât de important este să ușurezi suferința umană. Părinții trebuie să iasă din complicitatea morală cu tot șirul de decăderi, iar biserica nu are voie să stea indiferentă la condițiile teribil de grele de viață și de educație ale familiei. Primii asupra cărora biserica trebuie să se plece în discursul ei misionar – pastoral sunt copiii și tinerii care vor să-și facă un viitor clădit în primul rând pe idealurile și virtuțiile creștine, pe care tot biserica trebuie să le prezinte în toată plenitudinea lor.

În general soluțiile pe care le oferă biserica prin modelul propus trebuie să corespundă dihotomiei trup – suflet din constituția omului. Deci trebuie să cuprindă pe de o parte soluții duhovnicești dar care să aibă continuitate și finalitate în soluții practice.

În ceea ce privește rolul preotului paroh în pastorala prevenirii situațiilor de criză, trebuie subliniat că el nu poate acționa ca un singuratic, lipsit de relațiile directe cu ceilalți profesioniști din parohia sa. Trebuie să înceteze cazurile absurde în care preotul nu-și pune la lucru echipa de profesioniști – medici, psihologi, juriști, profesori pe care îi are în cuprinsul parohiei. Obligația preotului este aceea de a fi prezent de fiecare dată atunci când i se cere sprijinul, cu tot sufletul și cu tot timpul cerut de o astfel de activitate. Desigur atunci când el nu o poate face, poate realiza structura necesară unei astfel de acțiuni (o structură în care pot fi implicați tineri studenți, sau o seamă de profesioniști voluntari, căci voluntariatul este una din dimensiunile reale ale misiunii creștine).

Un aspect cu totul aparte trebuie să-l ocupe în viața parohiei, vizita pastorală pe care preotul trebuie să o întreprindă prin casele credincioșilor. Doar acelea legate de momente ale ritmului liturgic, (Boboteaza) sau cele legate de viața familiei creștine (nașteri, botezuri, cununii sau înmormântări) nu sunt suficiente. Micile drame – mai ales acelea – trebuie simțite, iar când nu s-a reușit a le preîntâmpina trebuie făcut totul pentru soluționarea lor, lipsiți de complexe sau triumfalisme ieftine. De asemenea creerea unor modele practice sunt posibile soluții în cultivarea credinței și moralei creștine în sufletele copiilor și tinerilor expuși tentațiilor vremii.

Așa de exemplu, fundații gen biblioteca – ludoteca de cartier – cazul Metamorphosis – secția bibliotecii ASTRA Sibiu – unde în parte copiilor li se propune o alternativă spirituală la petrecerea timpului liber. Locul – o bibliotecă a copiilor – îngăduie desfășurarea de întâlniri permanente nu doar cu cartea ci și cu modele vii ale vieții culturale și spirituale ale cetății.

Un astfel de loc poate fi creat oricând pe lângă o biserică spațiul acesteia îngăduind cât mai multe acțiuni laolaltă cu copiii.

Școala mamelor sau de ce nu ,,școala taților”, proiecte care să sensibilizeze atât mamele cât și tații la chestiuni reale ale copiilor.

Voluntariat în ce privește educația creștină a tinerilor din mediul instituționalizat.

Proiecte de educație vocațională precum și acordarea de sprijin moral și material pentru împlinirea vocațională a tinerilor aflați în situație de abandon.

Toate acestea și multe altele au în miezul lor biserica, pentru că atât cei implicați în proiecte ca parte activă mărturisitoare, cât și aceia care sunt beneficiarii, sunt în fapt mădulare vii ale bisericii.

Dacă acceptăm că Hristos Capul Bisericii, suferă laolaltă cu fiecare mădular bolnav al ecclesiei, fără îndoială că trebuie să admitem că suntem chemați să facem ceva pentru cei aflați – copii, tineri sau bătrâni – în situația de neinvidiat a crizei.

Pledoarie pentru ei stă însuși Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat pentru împlinirea scopului Lui Dumnezeu care vrea să conducă creația spre Împărăția Sa.

Întrebarea este: avem noi oare curajul și convingerea necesară pentru a face auzită această voce ?

Toate acestea trebuie întreprinse deoarece familia constituind ,,fundamentul societății”, nu numai datorită raporturilor dintre soți sau datorită procreației și educației copiilor, ci și din cauza rolului ei central în societate, trebuie să aibă un curs ascendent. Societate naturală, făcând parte din ordinea naturii, familia contemporană își află forțele regenerării sale în condiția în care a fost creată de Dumnezeu dintru început, desigur, cu ajutorul harului divin.

Este adevărat că nu se uită nici faptul că familia totdeauna a avut ca fundament și ca suport o credință religioasă și că numai religia i-a permis să-și dobândească completa desăvârșire. Credința și Hristos sfințește familia. Ea îi asigură demnitatea și veșnicia. Ea îi asigură scopul adevărat și singurul mijloc ca să-și atingă acest scop: dobândirea Duhului Sfânt.

Fără intervenția Duhului Sfânt natura se schimbă în contra – natură. Natura nu poate fi lăsată doar la puterile sale, fără să cadă. Refacerea familiei creștine contemporane, potrivit gândirii ortodoxe, nu este o chestiune de strategie umană, ci de intervenție divină, de primirea unui dar dumnezeiesc. Acest dar ni-l conferă Hristos Domnul în Sfânta Liturghie, conferindu-ni-l pe Duhul Sfânt însuși. Sfântul Duh este Acela care încredințează roluri și misiuni familiei creștine. Cea dintâi dintre misiunile prin care familia se află în slujba neamului și a societății este nașterea de prunci.

CAPITOLUL IX

ASPECTE NEGATIVE ALE RELAȚIILOR

DIN CADRUL VIEȚII FAMILIALE

Viața de familie, ca de altfel întreaga viață a oamenilor, nu este ceva geometric, fără greșeli, fără abateri, dar acestea trebuie înțelese și rezolvate la lumina unei iubiri care ,,toate le rabdă” și care nu se lasă biruită de rău, ci biruiește răul cu binele.

În principiu familia creștină este indisolubilă, adică odată săvârșită căsătoria, nu se mai poate desface decât prin moarte, ,,ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei XIX, 6), spune Mântuitorul, iar Apostolul Pavel spune: ,,Celor căsătoriți poruncesc nu eu ci Domnul: femeia de bărbat să nu se despartă, iar de se va despărți, să rămână nemăritată, ori să se împace cu bărbatul său și bărbatul pe femeie să nu o lase” (I Corinteni VII, 10 – 11).

Având în vedere slăbiciunile firii omenești Biserica Ortodoxă admite ca după moartea soțului sau soției, soțul rămas în viață să se poată recăsători (Romani VII, 2 – 3) a doua și a treia oară. Căsătoria a patra este interzisă. Cei căsătoriți a doua oară nu pot fi clerici.

Dezorganizarea familiei se datorează legăturii libere care o neagă, sacrilegiului care o pângărește, divorțului care o rupe, sterilizării voluntare care o mutilează, vieții din afara căminului care o împrăștie și nepotrivirii sufletelor care o dezbină, relei întrețineri a menajurilor care o ruinează, relei educații a copiilor care o descompune.

9.1 Adulterul, căderea din harul căsătoriei

Păcatul împotriva fidelității, adulterul este căderea din harul căsătoriei. Iubirea dintre soț și soție își are originea în iubirea divină, ea însăși fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu față de lume. Prin iubire soții sunt în comuniune spirituală cu Dumnezeu.

Adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decât a sa, sau al unei femei căsătorite cu un bărbat, altul decât soțul său. El se referă la unirea trupească, la consumarea faptului rușinos, iar la natura acestei crime de ordin spiritual participă și dorințele rușinoase îmbrățișările neoneste și chiar, după unii abuzul egoist de corpul partenerului de căsătorie. Adulterul poate fi simplu sau dublu, după cum numai unul din cei doi soți vinovați este căsătorit sau amândoi.

Oricare ar fi forma ei, infidelitatea conjugală este una din crimele cele mai grave care pot murdării conștiința religioasă. Călcând în picioare drepturile cele mai sacre înscrise în suflet de Dumnezeu însuși, adulterul răpește și prostituează un trup ce este proprietatea altuia, aduce dezolare și ruină în societate, otrăvește izvoarele vieții, disprețuind legile privitoare la propagarea neamului omenesc, corupe bucuriile și satisfacțiile paternității, ruinează natura.

După cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte, adulterul distruge însăși realitatea, esența tainică e căsătoria. ,,Ați auzit ce s-a zis celor de demult: să nu săvârșiți adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui,” (Matei V, 27 – 28).

Iisus nu se oprește doar la condamnarea faptului material. Cuvântul Său primește o înțelegere ce urcă de la trup la suflet, de la carne la voință, de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, de la temporal la etern.

În dorință trădare e deplină, pentru că ea se referă la un fapt de ordin spiritual. Bărbatul nu se unește doar cu trupul femeii, ci și cu sufletul ei. Cine vrea să se păstreze curat, trebuie să alunge din sufletul lui umbra oricărei pofte trecătoare. Numeroase texte din Noul Testament condamnă adulterul, dar nici unul dintre ele nu pătrunde atât de adânc.

Părinții primelor veacuri creștine sunt într-un glas stigmatizând adulterul ca o crimă din cele mai grave, dar consensul lor se întrerupe când e vorba de a stabili pedeapsa ce trebuie aplicată adulterilor. Biserica a ținut întotdeauna în mod strict la curăția vieții conjugale.

9.2 Divorțul, căderea din har

Sfințenia este una din finalitățile căsătoriei creștine. La apariția creștinismului, în viața socialo – greco – romană, în căsătorie domnea imoralitatea. Legile matrimoniale erau departe de statutul etic al convețuirii cinstite și astfel divorțul era, în toate privințele la discreția soților. Numai influența morală a Bisericii creștine a putut pune stavilă opiniei denaturate privitoare la căsătorie, proclamând indisolubilitatea legăturii dintre soți. Vechiul Testament îngăduia, precum se știe divorțul, dar aceasta nu însemna desconsiderarea sfințeniei căsătoriei, ci un pogorământ față de ,,învârtoșarea inimii” oamenilor, (Matei XIX, 8). Înălțând unirea dintre soț și soție la nivelul lui Dumnezeu, Hristos interzice categoric desfacerea căsătoriei. ,,Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă “, (Matei XIX, 6 ; Marcu X, 11).

Sfântul Apostol Pavel invocând porunca Domnului scrie ,,Iar celor ce sunt căsătoriți le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat; iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată sau să se întoarcă la el; tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia” (I Corinteni VII, 10-11).

Păstrarea comuniunii căsătoriei este voia lui Dumnezeu. Dimpotrivă desfacerea ei din pricini omenești constituie o gravă încălcare a voii Lui, care adesea duce la tragedie personală sau colectivă.

Noul Testament acceptă doar două cazuri de desfacere a căsătoriei: din motive naturale și din motive morale. Desfacerea căsătoriei pe cale naturală are loc prin moartea unuia dintre soți. A doua căsătorie, cu toate că este îngăduită, nu este nicidecum pe potriva văduvei curate.

Sfântul Apostol Pavel o fericește pe femeia care rămâne văduvă și nu se căsătorește a doua oară: ,,Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei, iar de va adormi bărbatul ei, slobodă este să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul. Dar mai fericită este dacă rămâne așa, după părerea mea”(I Corinteni VII, 39 – 40).

Desfacerea căsătoriei din motive morale se face prin adulter sau preadesfrânare. Această desfacere o recunoaște și Hristos Însuși: ,,Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei V, 32 ; Marcu XIX, 9). Dar nici adulterul nu impune desfacerea căsătoriei, ci o face permisă, fiindcă reprezintă un păcat foarte grav care se întoarce împotriva ființei căsătoriei. Prin adulter este așezată în locul reciprocității satisfacția egoistă și este atacată unitatea cuplului.

Adulterul distruge esența tainică a căsătoriei, el devine semnul evident al faptului că din căsătorie a dispărut iubirea, că viața conjugală și-a pierdut sfințenia. Divorțul nu este decât o constatare a absenței, a dispariției a distrugerii iubirii și prin urmare simpla declarație a neexistenței căsătoriei.

Viața creștină este o realitate teandrică, ea are un aspect divin, dar totodată are și un aspect omenesc, social – religios, întrucât se află aici pe pământ. Elementul organizatoric comun sau elementul juridic propriu – zis nu lipsește cu desăvârșire din normele religioase și etice, care reglementează existența și activitatea Bisericii. Mântuitorul n-a înzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclux omenescul din buna rânduială ce trebuie observată în viața creștină.

Pe această linie Biserica Ortodoxă și-a stabilit atitudinea sa canonică față de divorț: legătura de căsătorie între două persoane încheiată legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine însuși este mai puternic decât ideea Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei și care distruge baza ei morală și religioasă și care de asemenea, este moarte, numai că în altă formă.

Adulterul este moartea morală. Prin acest păcat, căsătoria intră în disoluția ei interioară. Câte rele cuprinde divorțul în sine, abia se poate spune. Sunt rele care nu aparțin propriu zis divorțului, ci vieții conjugale lipsită de substanța sacramentală și care nu mai este decât o profanare perpetuă a căsătoriei creștine: legăturile dintre soți devin schimbătoare, slăbește încrederea mutuală, apar stimulente periculoase, pentru infidelitate, se pune în primejdie conceperea și creșterea copiilor, scade și se depreciază demnitatea soților.

De aceea condamnarea divorțului în gândirea ortodoxă se face în numele binelui obștesc, dar și al iubirii conjugale și prin urmare a libertății soților, de care trebuie să țină cont orice morală socială. Divorțul trebuie privit ca un ferment care e în măsură să distrugă viața conjugală și familială, de aceea el trebuie combătut ca unul care degenerează și distruge societatea și familiile care o compun.

9.3 Contracepția, avortul și sterilitatea, rănile de moarte ale familiei.

Structura societății contemporane, duhul eudemonist, emanciparea femeii, consumismul și diferite alte motive, fac în cazul multor cupluri nedorită nașterea pruncilor sau o reduce la minim. Reducerea acestora provocată cu un mijloc artificial se realizează prin contracepție, avort sau sterilizare. Adesea astăzi contracepția coincide cu avortul, fiindcă nu se realizează prin împiedicarea concepției, ci prin distrugerea ovulelor fecundate. Astfel că anumite medicamente sau instrumente sunt în realitate provocatoare ale avortului, deoarece ucid embrionii apăruți.

Cu privire la contracepție, Tertulian se exprimă astfel: ,,A împiedica nașterea înseamnă a te grăbi să ucizi”.

Folosirea precauților care împiedică nașterea nu este nouă în umanitate, de la exemplul amintit de Biblie, unde Onan a practicat înșelăciunea pentru a nu da urmași văduvei fratelui său, este sigur că și la Roma era cunoscut și săvârșit acest păcat de femeile curtezane care erau foarte numeroase în acest oraș.

Astăzi mulți consideră copiii ca o povară neplăcută a familiei, de aceea vor să scape de ei prin vicierea actului natural. Se urmărește doar voluptatea actului sexual dar se evită fecunditatea. Deoarece actul conjugal după natura sa este destinat pentru nașterea de copii, cel ce-l fruntează de consecințele lui naturale lucrează împotriva naturii. De aceea nu-i de mirare că Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea pe Onan care evita ridicarea de urmași fratelui său, ,, Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu și l-a omorât și pe acesta”, (Facere XXXVIII, 10).

Biserica creștină pentru a salva familia de la această decădere în numele trimiterii ei divine, proclamă că oricine lipsește actul conjugal de exercițiul său natural și de puterea de procreare a vieții, calcă legea lui Dumnezeu și a naturii și se face vinovat de o mare fărădelege. Bărbații care, în trecut se castrau voluntar erau condamnați de către Biserică drept ,,omorâtori de sine” și vrăjmași ai creației lui Dumnezeu.

În mod analog, același lucru trebuie să fie valabil și în cazul sterilizării artificiale a bărbatului sau a femeii prin metodele actuale care sunt din ce în ce mai multe și mai complexe.

A vorbi apoi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei creștine, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși cineva în lume. La începutul creștinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea și desfrânarea. Avortul poate fi sinteza acestor trei păcate laolaltă și încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariție a iubirii conjugale.

În înțelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost și hrană, pavăză și mijloc de apărare în fața oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este cel mai sigur loc ce poate ocroti o ființă umană. E și templul iubirii celor doi soți. Dar dacă mama, căreia i s-a încredințat ocrotirea copilului, își trădează această îndatorire, care-i revine prin căsătorie, omorându-și propriul odor, uciderea săvârșindu-se tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit mâna lui Dumnezeu. Sfinții Părinți ai Bisericii Răsăritene spun că prin această lepădare voită a copilului, păcatul pătrunde în chiar visteriile vieții.

Faptul în sine primește adevărul că însuși Dumnezeu întenționa să creeze o făptură omenească și că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, primată de viață, iar acest lucru nu este altceva decât un asasinat.

Orice crimă este un ultragiu adus persoanei și trupului omenesc, însă nici una nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuiește tezaurul vieții, distrugând familia și ruinând neamul. Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotțiitorul care a rânduit apariția vieții omenești în clipa creației: ,,Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”, (Facere I, 27); condamnă avortul în numele Domnului Savaot, care a îngăduit această viață, pe Muntele Sinai cu porunca ,,Să nu ucizi” (Ieșire XX, 13), dar mai ales în numele Mântuitorului Iisus Hristos care venind în lume și-a vărsat propriul Său sânge și a înviat din morți, pentru ca omul ,,viață să aibă și mai multe să aibă” (Ioan X, 10), venind în apărarea copilului din momentul conceperii sale.

Biserica creștină, însă de la apariția ei, a avut de spus un cuvânt categoric cu privire la avort. Existența în sânul mamei, e definitiv și categoric unei ,,suflări de viață”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenții divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea și orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet și trup. Sfântul Grigore de Nissa, făcând o comparație cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că ,,nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului și nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după rațiunea lui mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Dar suprimarea vieții în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci este un atentat asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este în același timp, omor și genocid. În acest sens ne spun Sfinții Părinți că acest păcat pătrunde în visteriile vieții. Cu fiecare concepere, cu fiecare naștere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, își descoperă năzuința spre nemurire. În acest sân, se înnoiește taina zămislirii, ,,Misterium vitae”, fiind și taina perpetuării lui. Primejdie care il paște pe copil îl paște și pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar și a tainei neamului.

CONCLUZII

Familia există de când există și omul. Creând de la început pe bărbat și pe femeie, Dumnezeu a creat de fapt familia. Familia este astfel una dintre coordonatele esențiale ale umanității. Ea are un rol fundamental atât pentru individ cât și pentru societate. În familie își îndeplinește individul în mod plenar vocația pentru comuniune, caracteristică omului și care ține de chipul lui Dumnezeu în om, fiind reflectarea pe plan uman a comuniunii intratrinitare.

Pe de altă parte, societatea umană nu poate fi imaginată fără familie. Am văzut că familia constituie celula de bază a societății. Rolul social al ei se vădește mai ales prin aceea că ea naște și crește pe membrii societății, asigurând perpetuarea neamului omenesc. Astfel, apare firească preocuparea societății și a factorilor ei responsabili de a orienta familia spre împlinirea în mod optim a menirii sale.

Căderea în păcat a avut printre consecințele ei și deteriorarea instituției familiei. În Vechiul Testament poligamia a fost practicată chiar de patriarhii evrei. La păgâni femeia era desconsiderată și redusă practic la condiția de sclavă a bărbatului. De multe ori copilul era tratat ca un simplu obiect putând fi vândut, părăsit sau chiar ucis. Dar deși prin cădere căsătoria a pierdut harul pe care-l avea în starea primordială, totuși ea nu a fost desființată în esență, așa cum nici natura umană nu a fost distrusă.

Mântuitorul Hristos a restaurat legătura căsătoriei, înălțând-o din ordinea naturii în ordinea harului.

Domnul a petrecut cea mai mare parte din viața Sa pământească în familie, iar prezența Sa la nunta din Cana Galileii, unde a săvârșit prima minune (Ioan II, 1 – 11), are o profundă semnificație teologică, clar evidențiată în slujba ortodoxă a Tainei Cununiei: ,,Care pentru negrăitul Tău dar și multa bunătate, ai venit în Cana Galileii și nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăți că din voia Ta se face însoțirea cea după lege și nașterea de prunci dintr – însa”, întărind astfel la Cana ceea ce a fost instituit în rai.

Mântuitorul conferă căsătoriei caracterul de taină, reamintind și aprobând întru totul cele cuprinse în textul din cartea Facerii și adăugând: ,,Ce a împreunat Domnul, omul să nu despartă” (Matei XIX, 6). Biserica Ortodoxă a recunoscut întotdeauna căsătoriei caracterul de taină.

Taina nunții este una și indisolubilă, ca icoană a unirii dintre Hristos și Biserică (Efeseni V, 21 – 23). În principiu căsătoria creștină este indisolubilă, adică odată săvârșită nu se poate desface decât prin moarte, dar având în vedere slăbiciunile firii omenești, Biserica Ortodoxă admite ca după moartea soțului sau soției, soțul rămas în viață să se poată recăsători (Romani VII, 2 – 3 ), a doua oară și a treia oară. Căsătoria a patra este interzisă. Cei căsătoriți a doua oară nu pot fi clerici. În afară de moartea trupească, Biserica Ortodoxă îngăduie desfacerea legăturii dintre soți, divorțul, dar numai pentru pricini morale asemănătoare morții trupești cum sunt: necredincioșia, (adulterul), (Matei XIX, 9).

Familia este cel dintâi și cel mai indispensabil cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Este cel mai prielnic mediu pentru nașterea și dezvoltarea ființei umane. Fiind prima alcătuire de viață obștească și sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială, scopul și funcțiunea ei principală este de a asigura înmulțirea și perpetuarea neamului omenesc. Procrearea, întreținerea, îngrijirea, creșterea și educarea copilului constituie preocuparea centrală a familiei.

Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegație atât de necesare educării copiilor, ca la părinții lor. În creștinism familia este societatea firească, în care trăiesc în dragoste soții, uniți prin Sfânta Taină a Cununiei, împreună cu copiii lor. Desigur că alături de familie mai sunt și alți factori cu preocupări și răspunderi în educația copilului. Printre aceștia, școala continuă pregătirea copilului pentru viață, întregind și uneori îndreptând ceea ce n-a izbutit să facă familia. Toți acești factori trebuie să lucreze armonic. Astfel familia apare ca loc în care se desfășoară primul examen al capacității fiecăruia dintre membrii săi. Părinții și copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice potrivit vârstei fiecăruia (I Ioan II, 12 – 14), copiii trebuie să învețe ascultarea de părinți pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinții trebuie să-și privească fiii ca pe niște persoane chemate la desăvârșire și nu ca obiecte, educându-i ,,în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni VI, 1 – 4).

Ne ținând cont de aceste sfaturi și învățături, viața de familie devine neliniștită și agitată, mai ales în lumea modernă, când educația este lăsată la latitudinea televizorului, a străzii și a anturajelor dubioase. Toate acestea duc la degradarea mediului familial, la criza familiei care cauzează divorțul părinților, abandonul copiilor, maltratări sau abuzuri de orice fel, tendințe de acceptare a adulterului, toleranța infidelității, interes pentru perversiuni sexuale ceea ce îi face pe mulți oameni să se refugieze în practica drogului, alcoolului și a practicilor oculte. În fața acestor probleme părinții trebuie să iasă din complicitatea morală cu tot șirul de decăderi, dar nici biserica nu are voie să stea indiferentă la condițiile teribil de grele de viață și de educație ale familiei.

În concluzie, familia instituită de Dumnezeu la creație este coordonata esențială a umanității. Taina unirii bărbatului cu femeia ,,într-un trup”, prin căsătorie are nu numai o valoare antropologică, ci și o adâncă semnificație religioasă. În Noul Testament căsătoria prin care soții creștini participă la harul negrăitei uniri dintre Hristos și Biserică Sa, este o Sfântă Taină, adică mijloc sau instrument al sfințeniei. Copiii sunt după învățătura biblică, un dar al lui Dumnezeu. Ca atare ei reprezintă pentru părinți o neprețuită valoare.

Din acestă perspectivă constituie păcat grav împiedicarea concepției și nașterii copiilor. Soții care evită cu voia nașterea de prunci refuză astfel de a fi colaboratorii lui Dumnezeu la transmiterea vieții. Copiii reprezintă o valoare și pentru societate, pentru poporul din care fac parte cât și pentru Biserică. Pentru fiecare generație, copiii înseamnă viitorul, cu toate împlinirile care se așteaptă de la acest viitor.

Copiii reprezintă generația realizării plenare a destinului umanității, în conformitate cu planul Creatorului. Biserica la rândul ei, prin slijitorii săi, are datoria morală să susțină și să ajute la formarea familiei ca o celulă sănătoasă, pe care se reazemă prezentul și viitorul neamului.

BIBLIOGRAFIE

1. ,,Biblia sau Sfânta Scriptură”, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1982

2. Andruțos, Hristu, ,,Sistem de morală”, traducere de Dr. I. Lăncrănjan și Prof. Ermis Mudopoulos, Sibiu, 1947

3. Coman, Episcopul Oradiei Vasile, “Scrieri de Teologie Liturgică și pastorală”, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, 1983

4. ,,Dicționar Biblic”, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995

5. Mantzaridis, Georgios, ,,Morala Creștină II”, Traducere de Diacon Cornel Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 2006

6. ,,Micul Molitfelnic”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Cluj-Napoca, 1997

7. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, ,,Căsătoria și familia, în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei”., în Mitropolia Ardealului, nr. 9-10 septembrie-octombrie, 1985

8. Milaș, D. Nicodim, ,,Canoanele Bisericii Ortodoxe”, vol I, partea II, Arad, 1931

9. Mladin, Dr. Dr. h. c. Mitropolitul Ardealului Dr. Nicolae, ,,Studii de Teologie Morală”, Ed. si Tipografia Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969

10. Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae; Bucevschi, Prof. Diac. Orest; Pavel, Prof. Dr. Constantin; Zăgrean, Prof. Diac. Dr. Ioan; ,,Teologie Morală Ortodoxă”, vol II, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 1958

11. Moldovan, Pr. Prof. Ilie, ,,Adevărul și frumusețea căsătoriei”., Alba-Iulia, 1996

12. Necula, Pr. Asist. Drd. Constantin, ,,Rolul și locul Bisericii în apărarea și promovarea valorilor etice puse în slujba bunăstării copilului și a familiei. Pastorala prevenirii situațiilor de risc”., în Orizonturi Teologice, nr.1 ianuarie-martie, Oradea, 2002

13. Pavel, Constantin, ,,Familia preotului”, în Glasul Bisericii, XIX(1960), nr. 1-2

14. Pavel, Pr. Prof. C. Constantin, ,,Probleme morale cu privire la căsătorie și familie”, în Biserica Ortodoxă Română, Ed. Institutului si de Misiune Ortodoxă anul, LXXXV, 1-2 ianuarie-februarie, , 1967

15. Raducă, Pr. Prof. Vasile, ,,Familia factor de educație religios-morală”, în Ortodoxia, nr. 3 – 4 iulie-decembrie, 1997

16. Stăniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol II, București, 1978

17. ,,Teologie Dogmatică și simbolică”, Manual pentru Institutele Teologice, vol II, Ed. I.M.B.O.R., București, 1958

18. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor ; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, ,,Manual pentru Seminariile Teologice”, ed. a II-a, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2000