Familia Crestina. Celula Societatii

Universitatea „ babes-bolyai’’

Facultatea de teologie greco-catolica

departamentul oradea

Lucrare de liceență

Familia creștina,

Celula societații.

Coordonator:

Pr.Prof. Dr. Ovidiu Horea Pop

Absolvent:

Nicoleta Arendaș

INTRODUCERE

Familia este nucleul social elementar, întemeiat prin căsătorie, celula societății care unește pe soți și pe urmașii acestora. În cadrul familiei, relațiile biologice se împletesc cu relațiile spirituale și cu cele sociale, economice. În familie se nasc și cresc oamenii de azi, sunt transmise virtuțile sociale, se dezvoltă prin ea relațiile aceleiași societăți. Chiar și clima care caracterizează viața cotidiană reprezintă o sursă vie pentru societate. Relațiile personale sunt inspirate din ospitalitatea și respectul pe care îl promovează, fiind animate de solidaritate și spiritul de slujire. Familia constituie ”locul nativ și instrumentul cel mai eficace de umanizare și de personalizare a societății”.

În familie sunt păstrate și transmise valorile și virtuțile, iar persoana umană își găsește aici demnitatea originală și personală. Familia ca o comunitate de viață și de iubire trebuie să știe să primească pe cel aflat în nevoie ajutându-l să se integreze într-o societate cu adevărat umană și primitoare. Ea este chemată să se dedice operelor și serviciilor sociale, într-un mod cu totul deosebit îndreptându-se către cei săraci și lipsiți. Astfel comuniunea familială se deschide la o solidarietate vastă redând personalitatea și valoarea acestor persoane în societatea civilă. Omul nu poate fi mortificat și lipsit de etica individualistă. Familia, unde persoana se formează, este chemată să devină protagonistă a “politicii familiare”, contribuind la deciziile politice și administrative pentru a nu cădea în riscul de a fi victime. Ea are dreptul de a crește ca și comunitate, exercitându-și responsabilitatea în a transmite viața și a educa fiii, trăindu-și în mod liniștit propria intimitate, având o casă și un serviciu.

Societatea nu trebuie să priveze familia de drepturile ei, dar să o ajute prin codul legislativ să se integreze în societate, având o viață bazată pe principii morale și pe valori fundamentale. Este de datoria societății să respecte și să promoveze familia după principiile subsidiarității.

CAPITOLUL I

CASATORIA ȘI FAMILIA IN PLANUL LUI DUMNEZEU

Având în vedere actualul context socio-cultural, este nevoie să privim lumina revelației creștine, pentru a descifra și orienta realitatea raportului dintre bărbat și femeie, așa cum se configurează în căsătorie și în familie.

Cuvântul lui Dumnezeu, nu este un tratat sistematic de norme deja codificate, însă deschide noi orizonturi către perspective de valoare, maturizate în experiența unei credințe în Vechiul și Noul Testament. Astfel se poate recunoaște cum istoria mântuirii se face cunoscută și în căsătorie, adică cum trebuie citit planul iubiri lui Dumnezeu și semnificația experienței matrimoniale. Planul de mântuire voit de Dumnezeu și realizat Isus Hristos, primește în sine toată substanța și valoarea iubirii umană, o eliberează de ambiguități, o întărește și o transformă pentru a ne face un semn al împărăției sale. Experiența căsătoriei devine un loc în care misterul lui Dumnezeu se arată și se exprimă, mai este și un loc uman în care ne este dat să descoperim misterul lui Dumnezeu. Relația bărbat-femeie retrimite mai departe ; dar acest mai departe își găsește adevăratul semnificat și deplina realizare doar în puterea alianței dintre Dumnezeu și umanitate. Căsătoria este realitate pământească și mister al mântuirii.

Cuvântul lui Dumnezeu face să se întrevadă două importante perspective : una antropologică în care sexualitatea este relația amoroasă și fecundă ; și una teologică, care acceptă sexualitatea în așteptările și conflictele sale, chiar și ca profeție, vestire și mărturisire a alianței.

1.1 Vechiul Testament

1.1.1 Situația de început a experienței israelitice

In poporul lui Israel, noua concepție de Dumnezeu aduce cu sine o nouă concepție a omului și valoarea sexualității umane, pentru care în timp se va avea o aprofundare progresivă a sensibilității morale care se va exprima doar la nivel normativ.

Privind cartea Genezei și alte mărturisiri ale Pentateuhului, găsim multe obiceiuri familiale asemănătoare cu obiceiurile popoarelor contemporane cu Israel, cum ar fi concubinajul, poligamia, divorțul. Obiceiuri de viață care puțin câte puțin vor fi modificate de legea mozaică și de profeți.

Ceea ce dăinuie este un obicei patriarhal dur cu o absolută dominare a bărbatului și a femeii. Nu lipsesc mărturisirile cu privire la raporturile afective dintre soț și soție : „Și a slujit Iacob pentru Rahila șapte ani și i s-a părut numai câteva zile, pentru că o iubea” (Gen 29,20) ; dar primatul soțului era total la nivel de drept și moral. Intr-un asemenea context un loc prioritar îl ocupă valoarea fecundității femeii, urmașii și ereditatea de parte bărbătească.

1.1.2 Legislația în Pentateuh

Legislația ebraică, după experiența exodului manifestă o dublă intenție : conține abuzurile cu privire la instituția familiară și orientarea în mod progresiv a poporului lui Dumnezeu către valorile sociale și morale mai înalte : statutul monogamic al familiei și apărarea rolului și persoanei femeii. Israel este chemat să răspundă în mod adecvat Alianței oferite de Dumnezeu.

Se pot vedea câteva dispoziții ale Pentateuhului cu privire la :

– respingerea femeii la divorț, deși era dreptul soțului, sunt puse anumite restricții și condiții în favoarea femeii ( Dt 24,1-4 );

– adulterul, este în mod formal proscris, chiar dacă sunt apărate înainte de toate drepturile soțului a cărui soție a avut relații adultere ; pedepsirea cu moartea ;

– apărarea femeii, este codificată chiar dacă nu are încă egale drepturi cu bărbatul, în familie femeia are un rol deosebit față de fiii și doar pentru aceasta este respectată : „ Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ex 20,12) ;

– impedimentele matrimoniale, pentru a proteja instituția familială de abuzuri ; sunt interzise unirile între persoanele legate de o strânsă înrudire (Lv 18,6-18);

– leviratul, pentru apărarea urmașilor ereditari.

1.1.3 Aprofundări teologice în Geneză și în Cărțile Profetice

Israel este condus câtre înțelegerea de sine și a propriei istorii, în planul originar al lui Dumnezeu, la lumina experienței religioase pe care o face sub acțiune lui IHWH :

a) În primele trei capitole ale genezei există o învățătură teologică care nu se limitează în a considera planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru Israel, dar îmbrățișează toate dramele și întrebările ne-rezolvate ale vieții ; sensul diferenței complementare dintre sexe, misterul iubirii umane împreună cu bucuriile și dramele ei, realitatea căsătoriei și a familiei.

Gen 2,18-25. Primul om este chemat să iasă din singurătate : „Și a zis Domnul Dumnezeu : că nu este bine ca omul să fie singur ; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Gen 2,18). Astfel Dumnezeu din coasta luată de la bărbat a plasmat-o pe femeie, care însă nu este străină de el dar este parte din el, cu aceeași demnitate și capacitate de a dialoga și a iubi : „ Și a zis Adam : Iată aceasta-i os din osoasele mele și carne din carnea mea ; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Gen 2,23).

Atracția mutuală dintre sexe duce la comuniune, exclusivă, totală și permanentă, care depășește orice altă legătură existentă : „ De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Gen 2,24).

Se evidențiază necesitatea relației inter-personale care presupune egalitatea dintre bărbat și femeie, și duce astfel la unirea fizică unică și indisolubilă.

Gen 1,26-31. Și Dumnezeu a spus : „ Să-l facem pe om după imaginea și asemănarea noastră, … bărbat și femeie i-a creat” ( Gen 1,26-27 ) . Omul este imaginea lui Dumnezeu în distincție și raport dintre bărbat și femeie, dialogalitatea îi deschide spre darul iubirii, al fecundității, reproducând astfel imaginea lui Dumnezeu, care este în mod esențial o iubire care se dăruiește, comuniune. Cuplul ca atare este chemat la fecunditate, după porunca lui Dumnezeu : „ Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând : Crește-ți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți…” (Gen 1,28).

Acceptând scopul procreativ, acest text nu exclude finalitatea afectivă. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa include în mod necesar în sine puterea atractivă a iubirii. Distingerea sexuală desemnează creatura umană ca subordonată în mod esențial unei vieți de comuniune.. Însă experiența păcatului originar rânește în mod profund unirea dintre bărbat și femeie (Gen 3). În acest cuplu intră experiența dezordinii, al diviziunii și al pasionalității care duce către o dominare a unuia sau a altuia. Totodată Dumnezeu nu-i abandonează, îi re-îmbracă : „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Gen 3,21), pune limite și legi care sunt privite ca o educare împotriva tentației și a altor încălcări. Se deschide perspectiva unei noi mântuiri: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Gen 3,15).

b) Mesajul profetic. Alianța Dumnezeu-popor și căsătoria se luminează reciproc. Căsătoria este un fapt uman și social, este dobândită din noua experiență eliberatoare a alianței dintre Dumnezeu și poporul său.

Profeții sunt cei care au folosit categorii ale iubirii și pactului conjugal ca bază pentru înțelegerea atitudinii milostivirii și credincioase plină de iubire a lui Dumnezeu cu privire la poporul său. Imaginea matrimonială devine gramatica umană pentru a silabisii iubirea fidelă al lui Dumnezeu, pentru a semnifica natura dialogată, inter-personală a alianței. Dumnezeu este Mirele, pe când Israel este mireasa adesea infidelă. Sunt folosite toate imaginile luate din ambientul familiar, pentru a exprima istoria raportului dintre Dumnezeu și poporul său.

Tema este întâlnită pentru prima dată în profetul Osea. În credința sa, el trăiește drama experienței sale familiare, căsătorindu-se cu Gomer, care se dedă prostituției: „Și a grăit Domnul către Osea: Ia-ți de nevastă o femeie desfrânată și să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de ” (Os 1,2).

Simbolismul matrimonial este reluat de Ieremia prin nerecunoștința adulterei (Ier 2,20-25) și perseverența lui Dumnezeu care re-conduce către intensitatea primei iubiri (Ier 31,21-22)

Discursurile sunt mai aspre și mai dure în profetul Iezechiel (cc. 16-23), pe când speranța întemeiată pe speranța lui Dumnezeu se oglindește în Deutero și Trito-Isaia (cc. 40-66): noul pact al lui Dumnezeu cu întreaga umanitate; mireasa din prostituată devine fecioară și mama unor numeroși fiii (Is 60,4; 62, 5).

Se distinge deci o crescândă tensiune escatologică, în așteptarea noi nunți stabilă și definitivă. Timpul prezent se mișcă între trecut (timpul logodnei) și viitor (timpul mesianic) al reînnoirii și deplinei armonii.

c) Reflecția Sapiențială. Aspirația către ideea monogamică, se face într-un mod mai frecvent și explicit în perioada post-exilică. Cărțile Sapiențiale, în perspectiva religioasă și morală pune în gardă împotriva caracterului distructiv al unei sexualități dezordonate (Sir 9,2-9); în particular amintește pericolul reprezentat de femeia străină. Este propusă și elogiată ideea femeii puternice și înțelepte, credincioasă căsătoriei, capabilă să-i educe fiii (Pr 31,10-31). Adulterul este condamnat în mod dur.

Un loc important îl ocupă Cântarea Cântărilor și Cartea lui Tobia. În Cântarea Cântărilor, punctul de referință este reprezentat de frumusețea fizică și iubirea dintre doi tineri, probabil în contextul unei sărbători matrimoniale. Este o iubire pe deplin umană, profană, ne-divinizată, și pentru acest fapt poate fi simbolul Iubirii Infinite. Iubirea este celebrată, este unică, este veșnică și de neclintit: „Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreț ar fi respins acela” (Ct 8,6), iar cei doi protagoniști intră într-un raport perfect de egalitate și de apartenență exclusivă. În Tobia, găsim temele fidelității și indisolubilității: „Și acum Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ia și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe” (Tb 8,6); binecuvântarea divină: „Și a doua zi, dis-de-dimineață s-au sculat și au venit împreună la nuntă. Și Gabael a binecuvântat pe Tobia și pe femeia sa” (Tb 9,6); tot în această carte găsim și temele fecundității, ajutorului reciproc și al iubirii. În Malahia, căsătoria și familia însăși este prezentată ca alianță (Ml 2,14-15) se pune astfel în discuție repudierea, admisă de lege.

1.1.4 Fundamente de relevanță etică

Creația și alianța dau o particulară configurație întregii etici a poporului Israel, așa cum este exprimat în Deuteronom. Totodată numai prin intermediul unui proces gradual, Israel va reuși să confere o formă concretă ideii matrimoniale și familiare prezentat în cultul lui IHWH.

a) Familia este sub inițiativa lui Dumnezeu. Pedagogia divină a făcut o progresivă desacralizare și demitizare a sexualității și a ceea de care ea depinde. Pentru aceasta sexualitatea și căsătoria se configurează ca darul lui Dumnezeu dăruit omului, o realitate fundamentală, locul relației dintre bărbat și femeie pentru a trăi într-o atitudine autentică religioasă. Dumnezeul creației și al istoriei sfințește realitatea umană a căsătoriei ca atare, fără intermediul miturilor și al riturilor. Inițiativa divină asupra realității conjugale și matrimoniale este prezentată ca intervenție directă de creație, de binecuvântare și de aprobare a bunătății sale native așa cum se observă în Gen cc. 1 și 2. structura rudeniei, cu exigențele sale, are o importanță fundamentală pentru concretizarea eticii conjugale în Vechiul Testament. Totodată dimensiunea electivă și afectivă este întotdeauna prezentă chiar dacă într-un mod silențios și nu prea explicit. O asemenea dimensiune este în mod efectiv simțită și trăită în raportul cuplului, și poate fi utilizată pentru a exprima alianța dintre Dumnezeu și poporul său.

Reflecția profetică asupra raportului dintre IHWH și Israel manifestă un alt aspect al acțiunii lui Dumnezeu asupra realității familiei: este ideea credinței în încercare. Profeții indică prin mirele divin triumful virtuților milostivirii și fidelității. Atenția cade asupra alianței dintre Dumnezeu și popor iar în acest mod căsătoria este implicată, luminată, permițând astfel să fie aprofundată întreaga valoare etică, spirituală și umanizată a căsătoriei. Unirea familială, în Vechiul Testament are o importantă funcție simbolică, care la rândul ei valorizează elementele relaționale care constituiesc: iubirea, fidelitatea, alianța și duioșia.

Nu numai cuplul primordial este binecuvântat de Dumnezeu, ci însăși fertilitatea este considerată o binecuvântare divină și este invocată ca atare: „Și au binecuvântat pe Rebeca și i-au zis: sora noastră, să se nască din tine mii și zeci de mii și să stăpânească urmașii tăi porțile vrăjmașilor lor” (Gen 24,60). Astfel fii sunt considerați darul lui Dumnezeu, pentru urmașii lui Israel și pentru fiecare familie.

Aici există relații vii și personale, care unesc membrii familiei. Însă, împreună cu relațiile principale ale cuplului, și alte raporturi dobândesc noi prospective teologice și etice. Tatăl devine conducătorul, învățătorul, lumină pentru fiu devenind asemenea conducătorul suprem așa cum este Dumnezeu. Relația tată-fiu este intensă foarte înălțătoare pentru tată însă fără să se uite posibilitatea unei oarecare deziluzii, recurgerea la o frecventă corecție a fiilor. Fiul va căuta iubirea și respectul față de părinți cu o iubire reciprocă este aproape un act de cult, prin care se ispășesc păcatele. Un fiu poate chiar să-și dezonoreze tatăl, așa cum un fiu poate să se simte abandonat de către părinți; dar Dumnezeu se va îngrijii de acest fiu. Intimă și delicată este legătura dintre mamă și fiu, care își asumă caracterele destul de dureroase, îndurătoare, mai ales atunci când apar diferite probleme .

b) Cuplul uman și păcatul. Păcatul primului om a fost ambiția copiei umane, după cum se observă în Gen 3,1-13. Efectele se răsfrâng chiar în viața copiei, cu dezechilibrări și tensiuni care puțin câte puțin vor provoca o istorie tot mai dramatică. Sexualitatea rămâne marcată de o profundă ambivalență și de o deschidere în ceea ce privește raportul cu cealaltă persoană (Dumnezeu – aproapele), acest lucru poate deveni descoperirea refuzului venit din partea omului de a se recunoaște drept creatură, poate deveni locul violenței care reduce omul doar la impulsuri, instrumentalizează trupul și face din ceilalți un obiect.

c) Raportul dintre familie și comunitate. Familia israelitică este deschisă către multiple relații cu alte nuclee familiare, chiar și cu toată comunitatea. Familia se expune lumii, poporului, se expune necesităților celorlalți. Aici există conștiința că familia trebuie să se lărgească, pentru ai include pe cei săraci și orfani: „Eram tatăl celor neputincioși și cercetam cu sârguință pricinile care îmi erau necunoscute” (Iob 29,16.).

d) Aspectul răscumpărător al vieții cuplului. Mesajul profeților face să se întrevadă o alternativă a copiei umane în fața experiențelor negative: iubirea iartă greșeala, nucleul familial nu poate fi distrus total de păcat, mereu se reface. Aici există o nouă lumină care dezvăluie drama trădării, cu posibilitatea unei împăcări continue de a trăi experiența conjugală., depășind limitele reciproce, fragilitatea și duritatea inimii.

Viața familiei este considerată ca și un prim ambient care face posibilă sfințenia prin diverse forme de cult, fapt prezent în cartea Ieșirii.

Căsătoria se configurează ca semn și instrument de răscumpărare, dincolo de limitele etnice și religioase, așa cum putem vedea în istoria mântuirii privitor la integrarea anumitor femei străine de poporul izraelit (Tamar, Rut). Căsătoria dintre Tobia și Sara se prezintă sub semnul inițiativei lui Dumnezeu, astfel Tobia este cauza de mântuire pentru Sara.

1.2 Noul Testament

Venirea lui Hristos la împlinirea timpurilor realizează Da-ul definitiv al lui Dumnezeu pentru om, și toată realitatea umană răscumpărată de Hristos devine expresia și instrumentul mântuirii. Căsătoria și familia sunt legate în această răscumpărare. Opera răscumpărătoare a lui Hristos devine în relațiile lor darul și angajarea încredințată bărbatului și femeii.

1.2.1 Evanghelia

În toată Evanghelia, valoarea matrimonială apare într-o formă pacifică. Isus dă o viziune globală și pozitivă asupra sexualității umane și căsătoriei. Participă la nunta din Cana, se bucură de prezența copiilor, trăiește o profundă prietenie cu Lazăr și surorile lui Maria și Marta, cunoaște drama unui Tată care se vede abandonat de propriul fiu, acesta mergând pe calea răului după cum se vede în parabola Fiului Risipitor (Lc 15,11-32). Apelativul de mire îi este atribuit lui Isus: „Și Isus le-a zis. Pot oare, fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti” (Mt 9,15). Acest apelativ este dat și de către profeți lui IHWH; există și parabole care reprezintă împărăția lui Dumnezeu ca și o nuntă (Mt 22,2-14).

În această optică se poate vedea episodul Nunții din Cana (In 2,1-11): Împărăția Mesianică dezvăluită de Hristos, este reprezentată sub imaginea tradițională a unei sărbători de nuntă-banchet nupțial. Nunta comuniunii dintre Dumnezeu și umanitate va fi împlinită în deplina manifestare a lui Hristos: „Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, Coborându-se din cer de , gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit din tron un glas puternic care zicea. Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei” (Ap 21,2-4). „Eschaton” va fi prezent totdeauna în căsătorie, tensiunea care o caracterizează o trimite dincolo de orice dificultate.

Indisolubilitatea Căsătoriei. Isus pune în vedere modul precis al unității și indisolubilității căsătoriei. Această învățătură se găsește într-un mod mai explicit în sinoptici.

Matei, pune de două ori în lumină intervenția lui Isus, atunci când Isus este împotriva obiceiurilor iudaice și împotriva controversei existentă între școala rabinică Shamai care era ceva mai restrictivă (repudierea numai în cazul de adulter a femeii), și cea a lui Hillel care era mai permisivă (repudierea lecită pentru orice caz).

Isus aruncă o privire asupra prototipului originar, unde se observă cum copia trebuie să tindă către forma sa de început conform planului fundamental al Creatorului. Isus afirmă că unitatea și indisolubilitatea căsătoriei își afundă rădăcinile lor în esența umană a căsătoriei, după cum a fost făcută și voită de Creator, care încă de la început a fost Dumnezeul mântuirii: „Așa încât nu mai sunt doi ci un trup. Deci ce Dumnezeu a legat omul să nu despartă” (Mt 19,6). Isus se opune legii celei vechi prezente în Deuteronom, lege ce le permite divorțul din cauza împietririi inimii: „El le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa” (Mt 19,8). acum a început timpul în care Dumnezeu dăruiește poporului său o inimă nouă: „Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Voi pune înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați rânduielile Mele” (Iz 36,26-27). Isus depășește legalitatea existentă și condamnă astfel pe deplin divorțul. Însă nu trebuie să ne oprim doar la această imagine oarecum exigentă: în împărăția lui Dumnezeu, milostivirea este prezentă și activă, amintind totdeauna că Isus nu a venit să cheme pe cei drepți ci pe cei păcătoși.

1.2.2 Sfântul Pavel

Aș vrea să mă opresc în particular asupra a două texte fundamentale:

1Corinteni capitolul 7: Pavel, deși a exaltat fecioria care mărește iubirea și conduce în mod direct către escatologie, totuși reafirmă demnitatea căsătoriei, amintindu-ne drepturile și obligațiile printre care se numără fidelitatea și indisolubilitatea. Faptul de a se căsători în Domnul: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri este liberă să se mărite cu cine vrea numai întru Domnul” (v. 39).

Soțul și soția au aceleași drepturi și obligații, și ca o singură ființă trebuie să se simtă ca parte a celuilalt. Sfântul Pavel, învățându-ne în autoritatea lui Hristos, confirmă prin diferite argumente condamnarea divorțului: unica soluție în fața cazurilor dramatice este separarea care trebuie să fie numai temporală, totdeauna deschisă pentru o viitoare posibilă re-împăcare: „Iar dacă s-a despărțit să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său, tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia” (v. 11).

Este afirmat așa zisul „Privilegiul Paulin” , în care ipoteza unei căsătorii atunci când persoana păgână nu consimte deloc cu partea creștină, separarea poate avea loc. inițiativa trebuie să plece de la partea necreștină: „Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Căci, ce știi tu femeie, dacă-ți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu bărbate dacă-ți vei mântui femeia?” (vv. 15-16). Doar astfel ar putea exista o nouă căsătorie: „Ar trebui să fie vorba de o situație atât de anormală, încât partea creștină nu se găsește deloc în condiția de ași putea trăi propria căsătorie: din acest punct de vedere căsătoria devine nulă deoarece este privată de orice semnificat creștin. Credința este un fapt determinant și în căsătorie”.

Efeseni 5, 21-33. Aici Sfântul Pavel ne oferă o teologie mult mai profundă a căsătoriei. Imaginea biblică a unui singur trup tratată în geneză, domină această pericopă, apropie cele două alianțe (sinaitică și escatologică), și cele două copii (Hristos-Biserica și bărbatul-femeia) în reciprocă dependență și plasmare. Drumul indicat de Pavel este răsturnat față de cel al profeților. Apostolul procedează de sus în jos, contrar profeților, adică coboară din iubirea lui Hristos pentru Biserică, către iubirea bărbatului pentru femeie, interesându-se în mod direct de căsătoria și familia creștină.

Câteva puncte relevante

Discursul asupra căsătoriei și familiei se dezvoltă sub semnul iubirii: ființa supusă nu este condiția de dependență de sclavi, dar dependența de iubire: ”Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat”(v. 33).

Raportul dintre soț și soție, este modelat după raportul dintre Hristos și Biserică, care este în mod esențial un raport de iubire: ”Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și s-a dat pe Sine pentru ea”(v. 25). Referirea la legătura dintre Hristos și Biserică, nu înseamnă pentru soți o simplă privire spre model. Hristos , purifică această realitate, pentru a o înălța către o imagine edificatoare a raportului cu Biserica și cu întreaga umanitate.

„ Raportul dintre Hristos și Biserică face existent acest punct de referire obligatoriu care trebuie să fie prezent în fiecare căsătorie, cu toată fragilitatea care exprimă o alianță dintre creaturi”. Adică, familia creștină să înrădăcinează în misterul însuși al lui Dumnezeu, mister ce reprezintă planul său de mântuire culminant în întrupare, ceea ce înseamnă o creștere a Bisericii. Familia se deschide către orizonturi mult mai ample în dimensiunea eclezială, slujind la edificarea și creșterea Bisericii. Aici se profilează elementele sacramentale ale căsătoriei creștine, ca izvor și rezervă de har pentru a trăi în iubire și a-i educa pe alții la iubire.

Iubirea conjugală este trăită în perspectiva acelei iubirii pe care Noul Testament o numește agape. Este o iubire care se referă foarte mult la acea iubire pe care Dumnezeu a revelat-o în Isus Hristos ceea ce înseamnă o nouă normă de viață a creștinilor. Iubirea umană este legată de esența însăși a lui Dumnezeu, care se manifestă cu iubire în Isus Hristos: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”(1In 4,8). În această formă de iubire, se rezumă toate imperativele morale cu privire la viața cuplului, a familiei.

1.2.3 Referiri specifice vieții de familie

Am putea alege indicații care privesc direct subiectul familia, care-și găsește în Hristos și în misterul întrupării – răscumpărării – noi perspective.

Isus acceptă să se nască într-o familie, înserată într-un precis context socio-cultural. Într-o familie în care Cuvântul lui Dumnezeu dobândește un primat absolut iar iubirea dezinteresată pune în ordine toate raporturile dintre persoane. Chiar și în viața publică, Isus arată într-un mod particular interesul său pentru familie, este atent la toate bucuriile și suferințele prezente în viața de familie: nunta din Cana, prietenia sa cu Lazăr și surorile lui, vindecarea soacrei lui Petru, etc.

Familia la fel ca și căsătoria, nu este un absolut. În familie se profilează noi legături cu Dumnezeu experimentându-se astfel și renunțarea de sine. Chiar și în interiorul legăturilor familiare, raporturile sunt noi. Dar în mod global se vede o familie în criză din cauza Evangheliei, așa cum se vede în Marcu cap. III; noul grad de înrudire se întemeiază pe adeziunea , pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia duce în interiorul familiei o nouă tensiune, care are efecte extraordinare de eliberare așa cum se observă în Luca 9,57-62.

În Marcu 7,1-13, Isus îi condamnă pe farizeii care au găsit un nou mod pentru a anula porunca filială; astfel contestă tradițiile cazuisticii și îi stimulează pe cei din jur pentru a umbla cu o mai mare precizie către Împărăția lui Dumnezeu.

Isus, introduce un nou spirit de libertate în interiorul familiei, datorită legăturii parentale cu Hristos, nu după trup ci după credință, credință ce trebuie să fie prioritară. Totodată familia ce se naște din căsătorie, este o realitate salvifică chemată să se realizeze prin noua formă de iubire – agape. Biserica din primele secole era atentă la realitatea concretă a vieții de familie, trăită într-o nouă formă de iubire care era mult mai dinamică, așa după cum dau mărturie mesele duminicale. Este vorba despre norme morale modelate după codicele iudeo-elenistice precedente. Motivările și normele curente de conduită sunt mult mai concrete având ca exemplu iubirea totală a lui Hristos care s-a făcut slujitorul tuturor.

Hristos și Biserica: în Isus Hristos, mirele care iubește și se dăruiește ca Mântuitor, este realizată noua și veșnica alianță dintre Dumnezeu și oameni. În el și cu el, căsătoria devine în mod profund reînnoită.

Căsătoria dintre doi creștini este înțeleasă și trăită în interiorul acestui mister de unitate dintre Hristos și biserică. Această unire devine simbolul și participarea la har a iubirii lui Hristos pentru Biserica sa. Într-o astfel de iubire soții își găsesc modelul și idealul cel mai înalt al comuniunii lor de viață, dar și izvorul nesecata harului pentru existența și creșterea familiei.

Familia intră în ambientul familiei creștine, apare ca o carismă, un dar al Duhului Sfânt destinat edificării Bisericii (1Cor 7,7-17). Căsătoria creștină este semnul și mărturisirea reciprocei iubiri a lui Hristos și a Bisericii exemplu pentru soți și pentru fiii lor care în iubirea strânsă cu aceștia fac experiența iubirii și a relației dintre Hristos și Biserică, dar și pentru toți cei care întâlnind această familie vin în contact cu iubirea creștină.

b) Demnitatea căsătoriei și a familiei: în Vechiul testament se confirmă faptul că familia este o realitate pe deplin umană, experimentată acum în Domnul, după planul voit de Dumnezeu. Iubirea devine răscumpărată și dăruiește familiei un tip nou. Mântuirea are o nouă dimensiune și astfel casa devine experiența de credință vestită și trăită; în ea se celebrează misterul cuvântului și al Euharistiei. Se subliniază o perspectivă analogică dintre familia creștină și noul popor al lui Dumnezeu, Biserica.

c) Dimensiunea escatologică: escatologia însuflețește căsătoria și familia creștină. Există o atracție privitor la ceea ce există dincolo în interiorul experienței conjugale. Familia, nu are numai o limită, dar are deja în sine o valoare care rămâne: prezența iubirii lui Hristos.

Astfel este introdus semnificatul fecioriei și al celibatului pentru împărăția cerurilor, ceea ce ține vie în Biserică conștiința misterului căsătoriei apărând orice reducere. Viața de familie și fecioria trebuie considerate în reciproca lor colegare. „Cel care nu este căsătorit din iubire pentru Hristos, e semn că se deschide către mirele Hristos cu toată libertatea sa, caracterul căsătoriei arată celibatarului că o existență escatologică nu poate însemna fuga de lume, dar un mod particular de a sluji în lume”. Astfel își vor ajuta în credință propria lor vocație.

Capitolul II

Familia creștină în serviciul vieții

Dumnezeu cand a creat pe bărbat și pe femeie după chipul și asemănarea sa, Dumnezeu a încununat opera sa creatoare chemându-i să fie părtași în chip special la iubirea și puterea de Creator și Tată, prin intermediul cooperării libere și responsabile a bărbatului și a femeii la transmiterea darului vieții umane: “Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: ”creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul supunându-l” (Gn 1,28).

În acest fel rolul fundamental al familiei este slujirea vieții, realizând de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, tansmițând prin naștere de la om la om chipul lui Dumnezeu (Cf. Gn 5,1).

Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soților: adevăratul cult al iubirii conjugale și întreaga structură familială care se naște de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soți în a fi dispuși cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului și Mântuitorului, care prin ei înmulțește și îmbogățește mereu familia sa.

Fecunditatea iubirii conjugale nu se restrânge deci la procrearea copiilor (chiar dacă aceasta este înțeleasă în dimensiunea sa specific umană) ci se lărgește și se îmbogățește cu toate acele roade al vieții morale, spirituale și supranaturale pe care tatăl și mama sunt chemați să le dea copiilor, iar prin copii Bisericii și lumii. Pentru faptul că iubirea soților este o participare specifică la misterul vieții și al iubirii lui Dumnezeu însuși, Biserica știe că a primit misiunea specială de a păstra și a apăra demnitatea înaltă a căsătoriei, și responsabilitatea extrem de mare a transmiterii vieții umane.

Progresul științific și tehnic pe care omul contemporan îl realizează mereu pentru dominarea naturii, nu mărește numai speranța de a crea o nouă omenire mai bună, însă provoacă mai mult o îngrijorare tot mai mare pentru viitor. Unii se întreabă, dacă e bine să trăiești ori ar fi fost mai bine de a nu se fi născut; se îndoiesc dacă este permis să aducă pe alții la viață, din moment ce aceștia poate vor blestema propria lor viață într-o lume crudă, ale cărui cruzimi încă nu pot fi prevăzute. Alții se gândesc că sunt singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii și exclud pe alții cu mijloace anticoncepționale, sau cu alte metode chiar mai rele. Mulți sunt încătușați de mentalitatea de consum și având preocupare unică de continuă creștere a bunurilor materiale, sfârșesc prin a nu mai înțelege nimic, refuzând astfel bogăția spirituală a unei noi vieți umane. Motivul ultim al acestei mentalități, este absența lui Dumnezeu din inima oamenilor, a lui Dumnezeu a cărui iubire singură este mai mare decât toate îngrijorările lumii și care le poate învinge pe toate.

S-a născut astfel o mentalitate împotriva vieții, mentalitate ce cuprinde multe probleme actuale: de exemplu o anumită panică derivată din studiile de ecologie despre viitorul demografic al omenirii, care exagerează pericolul creșterii omenirii în detrimentul calității vieții. Însă Biserica crede cu tărie că viața umană, chiar slabă și suferindă, este mereu un dar minunat al lui Dumnezeu.

Familia, făcând parte integrantă din Biserică este chemată să arate tuturor o puternică convingere, voința ei de a promova mereu viața umană și de a o apăra împotriva oricărei uneltiri la viața familiei.

2.1. Căsătoria, baza fondării familiei

La rădăcina familiei stă căsătoria; căsătoria ca fundament este principiu și cauza familiei, iar pentru aceasta constituie și dezvoltă raporturile familiei. Principiul cauzei ca fundament al căsătoriei, fondează și cauzează familia. Familia este căsătoria care se dezvoltă.

Din societatea conjugală dintre soț și soție se nasc raporturile între părinți și copii; două raporturi sociale, interdependente și indispensabile. Familia fără căsătorie nu există; căsătoria o generează și îi dă susținere. Căsătoria și familia sunt constituționale, fie pentru că raporturile matrimoniale și familiare au aceeași substanță, fie pentru că familia nu există și nu trăiește fără căsătorie. Așadar căsătoria este principiul familiei.

Familia și căsătoria sunt legate în mod inseparabil prin voința constituțională; relația de fundament este un principiu constituțional care semnifică că numai drepturile familiei fondate pe căsătorie sunt constituțional garantate. Omul, prin consensul matrimonial, în mod responsabil fondează familia care este o realitate nouă și necesară și care duce la continuarea generației umane.

Căsătoria și familia ca realități etico-spirituale fondate pe iubire prin expansiunea personalității, introduc rădăcinile lor în esența aceleași persoane umane. Din natura familiei derivă indisolubilitatea căsătoriei. Indisolubilitatea este naturală, fiziologică în măsura care are ca obiect persoana umană.

2.1.1. Demnitatea căsătoriei și valoarea ei ca sacrament.

Comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Dumnezeu și înzestrată de El cu legi proprii, se întemeiază și pe legământul dintre soți sau pe consimțământul lor personal irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soții se dăruiesc și se primesc unul pe altul, se naște o instituție stabilă, o legătură sfântă care are în vedere atât binele soților și al copiilor cât și al societății. Autorul căsătoriei este însuși Dumnezeu care a înzestrat această comuniune cu multiple valori și scopuri: toate sunt de cea mai mare importanță pentru continuitatea neamului omenesc, pentru progresul personal, pentru mântuirea veșnică a fiecărui membru al familiei, pentru demnitatea, stabilitatea, pacea și prosperitatea familiei și a întregii societăți umane.

Prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor. Pin legământul conjugal, bărbatul și femeia “nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6) oferindu-și unul altuia ajutor și slujire prin unirea intimă a persoanelor și faptelor lor. În acest fel ei experimentează sensul unității lor și îl aprofundează tot mai deplin. Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum și binele copiilor, pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubilă dintre ei.

Demnitatea căsătoriei și implicit a familiei este născută din izvorul divin al dragostei și constituită după modelul unirii lui Isus Hristos cu Biserica. Așa după cum Dumnezeu i-a ieșit odinioară în întâmpinare poporului său cu un “legământ de iubire și fidelitate” (Ier 3,6-13), tot astfel acum Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Hristos și de acțiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie conduși în mod real spre Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea lor sublimă de tată și mamă.

Familia creștină, fiind născută din căsătorie, care este imagine și împărtășire a legământului de iubire dintre Hristos și Biserică, trebuie să facă vizibilă tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste a tuturor membrilor ei.

Sfântul Pavel rezuma problema vieții familiale în expresia “taina cea mare”. Astăzi, această “taină mare” care est sacramentul iubirii și al vieții, având începutul în creație și în răscumpărare și al cărui garant este Hristos-Mirele, și-a pierdut în mentalitatea noastră modernă rădăcinile sale cele mai profunde.

Sacramentul căsătoriei este izvorul propriu și mijlocul original de sfințire pentru soți și pentru întreaga familie creștină, care reia și perfecționează acțiunea harului sfințitor de la botez. În puterea misterului morții și învierii lui Hristos în care este inserată căsătoria creștină, iubirea conjugală este sfințită și curățită: “Domnul s-a învrednicit de a vindeca și de a ridica iubirea conjugală printr-un dar special de har și caritate”. Așadar comuniunea dintre Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Hristos, mirele care iubește și se dă pe sine însuși ca mântuitor al omenirii. El descoperă adevărul originar al căsătoriei, adevărul “de la început” (Gn 2,24) și eliberând pe om de la împietrirea inimii, îl face capabil să realizeze integral acest adevăr. Această revelație ajunge la desăvârșirea deplină în darul iubirii pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii, asumându-și natura umană în sacrificiul pe care Isus Hristos îl face pe cruce pentru mireasa sa Biserica. În acest sacrificiu se descoperă pe deplin acel plan pe care Dumnezeu l-a întipărit în umanitatea bărbatului și a femei, chiar de la crearea lor. În acest fel căsătoria celor botezați devine simbol real al noului și veșnicului legământ, semnat în sângele lui Hristos. Spiritul Sfânt pe care Dumnezeu îl revarsă, dă celor căsătoriți o inimă nouă și face pe bărbat și pe femeie apți de a iubi așa cum ne-a iubit Hristos.

Iubirea conjugală își atinge plinătatea la care a fost rânduită atunci când soții trăiesc dragostea lui Hristos, practicând-o în viața lor.

Primind și meditând cu credință Cuvântul lui Dumnezeu, Biserica învață în mod solemn că legătura de căsătorie dintre cei botezați este unul din cele șapte sacramente ale legii noi. Într-adevăr, prin Botez bărbatul și femeia sunt înserați definitiv în noul și veșnicul legământ, în puterea acestei încercări, comuniunea intimă de viață a familiei este ridicată și înglobată în iubirea conjugală a lui Isus Hristos, fiind susținută și îmbogățită de forța lui mântuitoare.

În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei, soții sunt legați unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenența lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuși dintre Hristos și Biserică.

Pentru aceasta soții sunt pentru Biserică reflexul permanent a ceea ce s-a întâmplat pe Cruce; sunt unul pentru altul și față de copii, martorii mântuirii de care îi face părtași sacramentul căsătoriei. Ca orice sacrament, este memorial, actualizare și profeție a evenimentului salvific de pe cruce. “Ca și memorial, sacramentul le dă harul și datoria să mărturisească prin fapte față de copiii lor aceste opere ale lui Dumnezeu; căsătoria este și actualizarea mântuirii deoarece ca și profeție le dă harul și datoria de a trăi, și a mărturisi prin fapte speranța în viitoarea întâlnire cu Hristos.

Ca fiecare din cel șapte sacramente, căsătoria este semnul real al evenimentului mântuirii, însă într-un fel propriu. Efectul prim, și imediat al căsătoriei nu este harul sacramental însuși ci legătura conjugală creștină, o comuniune în doi, reprezentând misterul întrupării lui Hristos. Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei: rechemarea trupului și a instinctului, forța sentimentului și a afectivității, aspirația spiritului și a voinței. Acestea au ca scop unitatea profund personală, aceea care dincolo de unirea într-un trup, conduce la o singură inimă și un sigur suflet; această iubire cere indisolubilitatea și fidelitatea dăruirii reciproce definitive, deschizându-se spre fecunditate.

Așadar este vorba de caracteristicile normale ale oricărei iubiri conjugale naturale, însă cu o semnificație nouă, care nu numai că purifică și consolidează această iubire, dar o ridică până la punctul de a face din ea expresia valorilor proprii creștine.

2.1.2. Legământul conjugal și binele comun al căsătoriei

2.1.2.1. Legământul conjugal

Familia se naște din comuniunea conjugală pe care Conciliul Vatican II o califică drept “legământ” în care bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc unul pe altul. Cartea Genezei ne deschide acestui adevăr când afirmă, referindu-se la constituirea familiei prin căsătorie, că “va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa, și vor fi amândoi un singur trup” (Gn 2,24). În Evanghelie, Hristos, în controversă cu farizeii, reia aceste cuvinte și adaugă: “Astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Așadar ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Mt 19,6). El revelează din nou conținutul normativ al unui fapt care exista “de la început” și care păstrează totdeauna în sine acest conținut.

Învățătorul îl confirmă “acum” tocmai spre a face limpede și fără echivoc, în pragul Noului Legământ, caracterul indisolubil al căsătoriei ca fundament al binelui comun al familiei. Atunci când “ne plecăm genunchii în prezența Tatălui de la care își trage numele orice paternitate și maternitate” (Ef. 3,14-15), devenim conștienți că faptul de a fi părinți este evenimentul prin care familia, constituită deja prin legământul căsătoriei, se realizează “în sensul plenar și specific al termenului”. Maternitatea presupune în mod necesar paternitatea și invers. Acesta este rodul dualității acordat de Creator ființei umane încă de la început.

Familia se naște încă din clipa în care se realizează legământul căsătoriei, care îi deschide pe soți spre o împărtășire durabilă de iubire și de viață, completându-se din plin și într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor; “comuniunea” soților face astfel să existe “comunitatea familială”. Ea este intim impregnată de ceea ce constituie esența proprie a comuniunii. Poate exista oare pe plan uman, o altă comuniune comparabilă cu cea care se stabilește între mamă și copilul ei, pe care l-a purtat mai întâi în sânul ei iar apoi l-a dus pe lume?

În această familie constituită astfel se manifestă o nouă comunitate în care se împlinește pe deplin relația de comuniune a părinților. Experiența demonstrează că această împlinire este o datorie și o provocare. Datoria îi obligă pe soți și pune în acțiune legământul lor originar. Copiii cărora le-au dat naștere trebuie să consolideze acest legământ, îmbogățind și aprofundând comuniunea conjugală dintre tată și mamă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, trebuie atunci să ne întrebăm dacă egoismul care se ascunde chiar și în dragostea dintre bărbat și femeie, nu este mai tare decât această iubire. Soții trebuie să-și dea bine seama de acest lucru. De la început ei trebuie să-și întoarcă inimile și gândurile spre Dumnezeu “de la care își trage numele orice paternitate”, astfel încât paternitatea și maternitatea lor, să ia din acest izvor puterea de a se reînnoi continuu în dragoste.

Experiența arată că iubirea omenească orientată din natură către paternitate și maternitate, este uneori atinsă de o profundă “criză”, fiind serios amenințată. În acest caz trebuie luată în considerație apelarea la serviciul consilierilor conjugali sau familiari, prin intermediul cărora se poate cere printre altele asistența unor psihologi sau psihoterapeuți. Totuși, nu trebuie uitată valoarea perenă a valorilor creștinești ale Bisericii. Căsătoria sacramentală este un legământ al persoanelor în iubire, iar iubirea nu poate fi aprofundată și ocrotită decât prin Iubire. Ea care a fost “revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom 5,5).

2.1.2.2. Binele comun al căsătoriei și al familiei

Consimțământul matrimonial determină și stabilizează binele care este comun căsătoriei și familiei. “Te iau pe tine… de soție (de soț) și îți făgăduiesc să-ți fiu credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca și în timp de sănătate, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieții mele”.

Căsătoria este o comuniune unică de persoane. Întemeiată pe această comuniune, familia este chemată să devină o comunitate de persoane. Este un angajament pe care noii soți îl iau în “fața lui Dumnezeu și în fața Bisericii” după cum le-o reamintește celebrantul în momentul schimbării de consimțămite. Cei care participă la ceremonie, sunt martori ai acestui angajament: în ei sunt reprezentate într-un sens Biserica și societatea, mediile de viață ale noii familii.

Cuvintele consimțământului matrimonial definesc ceea ce constituie binele comun al cuplului și al familiei. Înainte de toate, binele comun al soților: iubirea, fidelitatea, respectul, durata unirii lor până la moarte. Binele ambilor soți care în același timp e binele fiecăruia, trebuie să devină mai apoi binele copiilor. Binele comun prin natura sa, unind persoanele, asigură, totodată adevăratul bine al fiecăruia. Dacă Biserica, la fel ca și statul, primește consimțământul soților în termenii indicați mai sus, o face pentru că el este înscris în inima lor. Mirii sunt cei care își dau reciproc consimțământul matrimonial depunând jurământ, adică confirmând în fața lui Dumnezeu adevărul consimțământului lor. Ca botezați, ei sunt în Biserică slujitorii sacramentului căsătoriei. Sfântul Paul ne învață că angajarea lor este o “mare taină” (Ef 5,32).

Cuvintele consimțământului exprimă deci ceea ce constituie binele comun al soților și indică ceea ce trebuie să fie binele comun al viitoarei familii. Pentru a scoate în evidență acest bun comun, Biserica îi întreabă pe soți dacă sunt dispuși să-i primească și să-i educe creștinește pe copiii pe care Dumnezeu va voi să li-i dea. Această întrebare se referă la binele comun al viitorului nucleu familial, ținând cont și de genealogia persoanelor înscrisă în însăși constituția căsătoriei și a familiei.

Întrebarea referitoare la copii și la educația lor este strâns legată de consimțământul conjugal de făgăduință de iubire, respect și fidelitate până la moarte. Primirea și educarea copiilor, care sunt două din finalitățile principale ale familiei, depind de modul în care se respectă acest angajament. Paternitatea și maternitatea reprezintă o îndatorire de natură nu numai fizică dar și spirituală, căci genealogia persoanei, care își are începutul veșnic în Dumnezeu, trece prin paternitate și maternitate. Unirea sacramentală a celor doi, pecetluită în legământul încheiat în fața lui Dumnezeu, dăinuie și se consolidează în succesiunea generațiilor. Ea trebuie să devină unitate de rugăciune.

Iubirea îl face pe om să se realizeze prin dăruirea dezinteresată de sine. Indisolubilitatea căsătoriei decurge în primul rând din esența dăruirii unei persoane celeilalte. Când în căsătorie, bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc reciproc în unitatea unui “singur trup”, logica dăruirii dezinteresate pătrunde în viața lor. Când soții transmit viața copilului lor, un nou “tu” uman se înscrie pe orbita acelui “noi”; o persoană pe care o vor chema cu un nume nou: “Fiul nostru…, fiica noastră…”.

Procesul conceperii și al dezvoltării în sânul matern, al nașterii, toate acestea slujesc la crearea unui spațiu adevărat, pentru ca noua creatură să se poată manifesta ca “dăruire”. Noul născut se dăruiește părinților lui prin însuși faptul de a veni la lumină. Existența sa este deja un dar, primul dar al Creatorului făcut creaturii.

În noul născut se realizează binele comun al familiei. La fel cum binele comun al soților se împlinește în iubirea responsabilă, gata să dăruiască și să primească noua viață, tot astfel binele comun al familiei se realizează prin aceeași iubire responsabilă, concretizată în noul-născut. În genealogia persoanei este înscrisă genealogia familiei, purtată de registrele de botez, spre o amintire perpetuă, chiar dacă această înregistrare nu este decât consecința socială a faptului că “s-a născut un om în lume” (In 16,21).

Binele comun al întregii societăți stă în om care reprezintă “calea Bisericii”. Într-adevăr omul este un bine comun: bine comun al familiei, al omenirii, al diverselor grupuri și al multiplelor structuri sociale. Trebuie făcută totuși o distincție semnificativă de grad și de modalitate: de exemplu omul este binele comun al națiunii căreia îi aparține sau al statului al cărui cetățean este; dar este într-un mod mai concret, absolut unic, binele comun pentru familia sa; iar aceasta nu numai ca individ care face parte din mulțimea oamenilor, ci ca “acest om”. Dumnezeu, Creatorul îl cheamă la existență “pentru el însuși”, iar când vine pe lume omul începe în familie “marea aventură”, aventura vieții. “Acest om”, are dreptul să se afirme el însuși având în vedere demnitatea sa umană. Tocmai această demnitate trebuie să determine locul persoanei printre oameni și înainte de toate în familie. Mai mult decât oricare altă realitate omenească, familia este mediul în care omul poate exista “pentru el însuși” prin dăruirea dezinteresată de sine. De aceea familia rămâne o instituție socială pe care nu putem și nu trebuie să o înlocuim.

Familia exprimă totdeauna o nouă dimensiune a binelui pentru oameni și de aceea creează o nouă responsabilitate, este vorba de responsabilitatea pentru binele comun deosebit, în care rezidă binele omului, binele oricărui membru al comunității familiale.

2.1.3. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei

2.1.3.1. În Sfânta Scriptură

Căsătoria, voită de Creator de la început monogamică și indisolubilă, nu a fost practicată întotdeauna ca atare. Necazurile familiale au început chiar cu primul cuplu uman. În una din primele pagini ale Bibliei, Adam exclamă fericit și extaziat, văzând-o pentru prima dată pe aceea care avea să-i fie tovarăși de viață: “Iată-o, în sfârșit pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Gn 2,23). Dacă întoarcem însă pagina, găsim o scenă de familie tragică, în care bărbatul își tratează femeia exact cu aceleași cuvinte cu care femeia avea să trateze un animal, șarpele, și în care i se adresează un reproș și lui Dumnezeu: “Femeia pe care tu mi-ai dat-o” (Gn 3,12). Aceasta poate este o scenă obișnuită din familiile noastre când soții își blestemă ceasul în care s-au cunoscut și se amenință cu despărțirea.

În prima familie umană lucrurile n-au mers până la despărțire deoarece cei doi erau deocamdată exemplare unice și divorțând nu ar fi găsit alți parteneri cu care să-și refacă viața. Urmașii lor, desigur, au făcut acest lucru. Dumnezeu însă a tolerat această dezordine la poporul său ales; dar dacă a tolerat-o “pentru împietrirea inimii lor” nu înseamnă că ar fi aprobat-o sau că ar fi renunțat la hotărârile inițiale referitoare la căsătorie.

Reproșurile nu lipsesc din Vechiul Testament:

Iată ce faceți voi: Acoperiți cu lacrimi altarul Domnului, cu plânsete și gemete deoarece el nu mai privește la darurile de mâncare și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Și întrebați: de ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine și nevasta ta din tinerețea ta pe care ai trădat-o deși era tovarășa și nevasta ta, cu care ai încheiat legământ. Nu a făcut Dumnezeu o singură făptură care are trup și suflare de viață? Și această unică făptură ce urmărește ea? O moștenire dumnezeiască. Luați seama, așadar, în mintea voastră ca nimeni să nu-și trădeze nevasta din tinerețea lui. Căci eu urăsc despărțirea în căsătorie – zice Domnul Dumnezeul lui Israel. (Mal 2,13-16).

Învățătura lui Hristos cu privire la indisolubilitatea căsătoriei este limpede: “Eu însă vă spun că oricine își lasă nevasta, afară de pricină de necurăție, săvârșește adulter, și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat săvârșește adulter” (Mt 19,9).

Hristos ne trimite la hotărârea de la început a Creatorului pentru a ne face să înțelegem că legământul căsătoriei nu mai poate fi rupt. De fapt ce a intenționat Creatorul de la început? În realitate nu există decât o singură suferință: aceea de a fi singur. Un Dumnezeu care n-ar fi decât o singură persoană din veșnicie, ar fi veșnic nefericirea însăși; ar fi însuși egoismul atotputernic, bogat și solitar care s-ar asemăna întrucâtva cu bogatul din parabolă, zdrobit sub greutate recoltelor sale. Dar o asemenea persoană nu ar putea să fie Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este fericirea însăși.

Pe de altă parte, nu există decât o singură fericire: aceea de a iubi și a fi iubit. De aceea “Dumnezeu este iubire”. Era necesar prin urmare, ca în Dumnezeu să fie din veșnicie o familie formată din mai multe persoane. Dumnezeu, voind să-l creeze pe om după chipul și asemănarea sa, nu poate să creeze decât o familie în care să domnească iubirea. Bărbatul și femeia din primele pagini ale Bibliei, în care ne este relatată creația, constituie germenul și modelul umanității așa cum o vrea Dumnezeu.

Este evident că dacă omul vrea să rămână imaginea lui Dumnezeu-iubire, în familia pământească, iubirea trebuie să fie definitivă; nu se poate concepe divorț între persoanele care formează familia pământească, după cum nu se poate concepe divorț între Persoanele Sfintei Treimi.

Aceeași învățătură a lui Hristos referitoare la divorț pe care o găsim la evanghelistul Matei, o găsim și la Marcu și la Luca: “Oricine își lasă nevasta și se căsătorește cu alta săvârșește adulter și oricine se căsătorește cu o femeie lăsată de bărbat săvârșește adulter”.

O oarecare nedumerire ne provoacă în textul citat anterior din Sfântul Matei expresia: “afară de pricină de necurăție” care s-ar părea că admite o excepție în ceea ce privește divorțul. Această expresie nu o întâlnim la ceilalți evangheliști ci numai la Matei. De vreme ce Matei scrie evanghelia sa pentru evrei, înseamnă că expresia îi privește numai pe evrei. Expresia nu se referă la un obicei sau o prescripție legală evreiască fiind folosit cuvântul “porneia” care înseamnă necurăție însă care atunci avea alt înțeles. Sensul expresiei este: “afară de cazul că nu e cununat legitim”.

Despre indisolubilitatea căsătoriei ne vorbește și prețioasa învățătură a Sfântului Pavel:

Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Dacă este despărțită să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Și nici bărbatul să nu-și lase femeia (1Cor 7,10-11).

Femeia dacă se mărită cu altul atâta timp cât îi trăiește bărbatul se va numi adulteră; dar dacă îi moare bărbatul… în caz că se mărită cu altul nu se va mai numi adulteră (Rom 7,3).

Dumnezeu în Vechiul Testament a promis că va face un legământ de cununie cu omenirea: „Te voi logodi cu mine pentru totdeauna, spune Domnul; te voi logodi cu mine în bunăvoință și iubire, te voi logodi cu mine în fidelitate și tu îl vei cunoaște pe Dumnezeul tău” (Os 2,19-20).

Această promisiune se împlinește: Fiul lui Dumnezeu, Cristos, întrupându-se se logodește cu omenirea. În momentul întrupării are loc cununia dintre Dumnezeu și omenire; Cristos, rămânând Dumnezeu se unește cu natura umană; în trupul pe care și-l ia din sânul Fecioarei Maria sunt adunați la un loc toți oamenii; așa am devenit mădulare ale trupului său: os din oasele lui și carne din carnea sa. Cununia dintre Cristos și mireasa sa (adică omenirea, Biserica) este definitivă. El o iubește și pe dânsa ca să o facă curată și fără pată. Între Cristos și mireasa sa nu mai poate fi vorba despre divorț; dăruirea este totală și definitivă.

Soții, unindu-se în căsătorie nu mai că imită unirea dintre Cristos și Biserică, dar participă în mod real la ea și devin semn vizibil al acestei uniri.

2.1.3.2. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, exigență a naturii

Prin indisolubilitatea căsătoriei se înțelege faptul că în căsătorie un bărbat și o femeie se angajează să trăiască împreună până la moarte. Este complet greșit să se considere că acest angajament și această fidelitate pe viață constituie o constrângere creștină sau un jug pe care Biserica îl pune pe umerii oamenilor.

Indisolubilitatea, ca de altfel și unitatea căsătoriei, izvorăsc din însăși natura căsătoriei, astfel încât divorțul este un atentat nu numai împotriva legii creștine, dar în același timp și împotriva legii naturii.

Angajamentul pe viață în căsătorie este un ideal uman; întrucât este un ideal e greu pentru toți, întrucât este uman e posibil pentru toți oamenii. Problema se pune însă în felul următor: unirea conjugală dintre un bărbat și o femeie în căsătorie se deosebește cu ceva de împerecherea dintre un mascul și o femelă din lumea animalelor? Dacă se admite vreo deosebire, aceasta nu poate fi decât una singură: unirea în căsătorie este o unire între persoane; împerecherea dintre două animale rămâne o unire la nivel biologic. Omul este o persoană, animalul nu este; omul este înzestrat cu spirit, animalul nu este; omul are rațiune și voință liberă, animalul nu are nici una nici alta. Tocmai pentru că este înzestrat cu rațiune și voință liberă, omul este capabil de o dăruire totală, definitivă, necondiționată la nivel de persoană, în căsătorie. Nefiind înzestrat cu rațiune și voință, animalul nu este capabil de un asemenea angajament definitiv. În acest sens căsătoria este un fenomen tipic uman și a admite divorțul înseamnă a coborî căsătoria la nivel de împerechere biologică specifică lumii animalelor.

Papa Pius al XI-lea, în documentul Casti connubii, scrie astfel: “Căsătoria, în însăși natura sa, mai înainte să fi fost înălțată la demnitatea de sacrament propriu-zis, a fost orânduită de Dumnezeu în așa fel încât să poarte cu ea perpetuitatea și indisolubilitatea legăturii, astfel ca nici o lege civilă să nu o poată desface”.

Astăzi, lumea “evoluată” discută aprins dacă e posibil ca un bărbat și o femeie să se angajeze pe viață în căsătorie, în timp ce mii de ani de istorie și etnografie ne spun că oamenii incapabili de a se angaja și de a-și acorda reciproc încredere ar fi “inumani” în sensul strict al cuvântului, adică ar aparține altei specii, nu celei umane.

Nu există societate umană fără familie, fără un proiect de unire pe viață a bărbatului și a femeii. De aceea la toate popoarele, sub diferite forme, angajamentul reciproc al soților a fost instituționalizat în căsătorie. Înțelepciunea omenească, atunci când nu a fost înăbușită de patimi și interese, a recunoscut că din firea ei căsătoria este o unire de nedesfăcut. Nu există motive care să poată rupe o asemenea unire, deoarece, cum spunea sf. Tacit femeia devine “consoartă” a bărbatului, atât în împrejurările fericite cât și în cele potrivnice.

În codul de drept al lui Iustinian s-a păstrat definiția clasică a căsătoriei care afirmă “unirea bărbatului și a femeii și destinul comun pentru toată viața, având în comun orice drept divin și uman”. Din toate acestea care au fost menționate până acum un lucru este evident: caracterul de nedesfăcut al căsătoriei. De altfel, în civilizația occidentală doctrina și practica indisolubilității căsătoriei nu au fost contestate până la sfârșitul secolului al XVIII-lea când iluminiștii, respingând revelația și Biserica, au încercat să realizeze omul ideal și societatea ideală bazându-se pe un raționalism care dădea mâna cu materialismul și senzualismul. Astfel, pierzându-se sensul autentic al persoanei umane și al libertății, divorțul a fost permis pentru prima dată în Europa începând cu revoluția din 1972; fiind admis în numele libertății umane, de atunci divorțul deține capul de afiș al tuturor mișcărilor anticlericale. Găsind un puternic aliat în pasionalitate, divorțul a reușit să se introducă în legislația diferitelor state, mai ales a acelor state la care aversiunea față de creștinism a intrat într-o fază clinică, patologică.

Conciliul Vatican al II-lea în constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes afirmă că:

În ceea ce îi privește pe soții și pe părinții creștini ei trebuie ca, urmând calea lor proprie să se ajute reciproc în fidelitatea iubirii cu ajutorul harului pe parcursul vieții lor întregi și să sădească adevărurile creștine și virtuțile Evangheliei în sufletele copiilor pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu. În felul acesta, într-adevăr, ei dau tuturor exemplul unei iubiri statornice și generoase, contribuie la edificare carității fraterne și aduc mărturia și cooperarea lor la rodnicia Bisericii, mama noastră, ca semn și împărtășire din iubirea pe care Hristos a avut-o pentru mireasa sa și care l-a făcut să-și dea viața pentru ea.

Capitolul III

PREZENTA FAMILIEI IN VIATA BISERICII.

Între societățile fundamentale ale familiei creștine se află și rolul eclezial, adică familia este în serviciul edificării împărăției lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viața și misiunea Bisericii.

Pentru a înțelege mai bine baza, conținutul și caracteristicile acestei participări, trebuie studiate adânc legăturile multiple și profunde, care leagă Biserica de familia creștină, făcând din ea o “biserică în miniatură” (eccelsia domestica), așa încât familia, în felul ei, este imaginea vie și reprezentarea istorică a misterului însuși a Bisericii.

În primul rând, Biserica este mama cea care dă viață, educă și edifică familia creștină, împlinind misiunea de mântuire pe care a primit-o de la Domnul său. Prin proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei creștine adevărata sa identitate, adică ceea ce ea este și trebuie să fie după planul lui Dumnezeu. Prin celebrarea sacramentelor, Biserica îmbogățește și întărește familia creștină cu harul lui Hristos, în vederea sfințirii ei pentru gloria Tatălui; iar prin proclamarea reînnoită a poruncii noi a iubirii, Biserica însuflețește și călăuzește familia creștină la slujirea iubirii, pentru ca să imite și să reînvie aceeași iubire de dăruire și de sacrificiu, pe care Hristos Isus o nutrește pentru întreaga omenire.

La rândul ei, familia creștină este inclusă în misterul Bisericii până la acel punct în care ia parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, și anume: soții și părinții creștini, în puterea sacramentului căsătoriei, “au în starea lor de viață și în funcția lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu”. De aceea, nu numai că primesc iubirea lui Hristos, devenind comunitate mântuită, dar sunt chemați să “transmită” fraților acea dragoste a lui Hristos, devenind în acest fel comunitate “care mântuiește”. În acest fel familia creștină, în timp ce este opera și semnul fecundității supranaturale a Bisericii, devine și simbol, mărturie și participare la maternitatea Bisericii.

3.1. Rolul eclezial al familiei

Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu și original, punându-se în serviciul Bisericii și al societății, întrucât este o comunitate intimă de viață și de iubire.

Dacă familia creștină este comunitate, ale cărei legături sunt reînnoite de Hristos prin credință și sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod creator, adică soții, în calitatea lor de pereche, părinții și copiii, întrucât formează gruparea numită familie, trebuie să trăiască slujirea lor în folosul Bisericii și al lumii. Ei trebuie să fie “o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32) în credință, prin spiritul apostolic care îi animă și prin colaborarea care îi obligă la operele de slujire a comunității ecleziale și civile.

Familia creștină edifică împărăția lui Hristos în istorie prin realitățile zilnice care privesc și manifestă condiția ei de viață. Iubirea conjugală și familială, trăită în extraordinarele ei bogății de valori și exigențe de totalitate, unicitate, fidelitate și fecunditate se exprimă și prin participarea familiei creștine la misiunea profetică, sacerdotală și regală a lui Hristos Isus și a Bisericii. Iubirea și viața constituie pentru aceste motive, nucleul misiunii mântuitoare al familiei creștine în Biserică și pentru Biserică.

În acest sens Conciliul Vatican II amintește: “Familia va pune cu dăruire, în colaborare cu alte familii, propriile comori spirituale. Pentru aceasta familia creștină care se naște din sacramentul căsătoriei, ca o icoană și o participare a iubirii lui Hristos și a Bisericii, trăind în iubire, cu fecunditate generoasă, cu unitatea și fidelitatea soților și cu cooperarea plină de iubire a tuturor membrilor ei, va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului lumii, precum și natura genuină a Bisericii”.

Soții creștini sunt colaboratori ai harului și martori ai credinței unul față de altul și față de copiii lor și de ceilalți membrii ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinței și în același timp educatori care prin cuvânt și exemplu formează la viața creștină și apostolică.

A fost întotdeauna datoria soților, dar astăzi aceasta constituie partea principală a vieții lor, să manifeste și ă dovedească prin viața lor indisolubilitatea și sfințenia legăturii căsătoriei, să afirme cu tărie dreptul și îndatorirea părinților de a-și educa în spirit creștin copiii, apărând în acest fel demnitatea și autonomia legitimă a familiei.

În căsătorie și în familiei se constituie un complex de relații interpersonale, prin care orice persoană umană este introdusă în “familia umană” și în “familia lui Dumnezeu”, care este Biserica.

Căsătoria și familia creștină construiesc Biserica: de fapt, în familie persoana umană, nu numai că este născută, iar prin educație este introdusă progresiv în comunitatea umană, dar prin Botez și educația la credință, persoana este introdusă și în familia lui Dumnezeu care este Biserica.

Familia umană, dezagregată de păcat, este reconstituită în unitatea sa de forța mântuitoare a morții și învierii lui Hristos. Căsătoria creștină părtașă la eficacitatea salvatoare a acestui eveniment, constituie locul natural în care are loc inserarea persoanei umane în marea familie a Bisericii. Porunca de a crește și de a se înmulți, dată la început bărbatului și femeii, ajunge în acest fel la adevărata și deplina ei realizare. Biserica găsește în acest sens în familia născută din sacrament, leagănul și locul în care să poată să pătrundă în generațiile umane, iar acestea la rândul lor, găsesc locul de a intra în Biserică.

3.1.1. Descoperirea planului lui Dumnezeu prin credință

Luând parte la viața și misiunea Bisericii, care ascultă cu religiozitate Cuvântul lui Dumnezeu și îl proclamă cu tărie, familia creștină împlinește rolul ei profetic, devenind astfel tot mai mult comunitate care crede și evanghelizează.

Și soților și părinților creștini li se cere ascultarea în credință: sunt chemați să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, care le aduce minunata noutate, “vestea cea bună”, a vieții lor conjugale și familiale, înzestrată de Hristos cu sfințenie și cu putere de sfințenie. Într-adevăr, numai prin credință ei pot descoperi și admira cu mulțumire demnitatea cea mai mare la care i-a chemat Dumnezeu, care a voit să înalțe căsătoria și familia, constituindu-le semn și loc al legământului de iubire dintre Dumnezeu și oameni, dintre Hristos Isus și Biserica, mireasa sa.

Însăși pregătirea la căsătoria creștină este un itinerar al credinței, deoarece taina căsătoriei este ocazia privilegiată ca mirii să descopere și să adâncească credința primită la botez și hrănită cu educația creștină primită în familie. Sub acest aspect ei recunosc și aleg liber vocația de a trăi urmarea lui Hristos și slujirea împărăției lui Dumnezeu în viața de căsătorie.

Momentul solemn al credinței soților este cuprins în celebrarea sacramentului căsătoriei, care în natura sa profundă, însemnă proclamarea în Biserică, a veștii bune despre iubirea conjugală. Este Cuvântul lui Dumnezeu care “descoperă” și “împlinește” planul înțelept și plin de iubire, pe care Dumnezeu îl are față de soți, introduși la participarea tainică și reală a însăși iubirii lui Dumnezeu, întrucât există protagoniști și celebranți, ceremonia trebuie să fie o profesiune de credință făcută în Biserică și cu Biserica, cu comunitatea celor ce cred.

Această profesiune de credință cere ca să fie pregătită în cursul vieții și să fie trăită de soți și de familie: Dumnezeu i-a chemat pe soți “la” căsătorie și continuă a-i chema “în” căsătorie. În mijlocul faptelor vieții, cu greutățile, problemele și evenimentele existenței de toate zilele, Dumnezeu vine la ei, le arată și le propune exigențele concrete ale participării lor la iubirea lui Hristos față de Biserică, în raport cu situația participării familiale, sociale și ecleziale în care se află.

Descoperirea și ascultarea de planul lui Dumnezeu trebuie să se facă “împreună” de către comunitatea conjugală și familială, prin experiența umană a iubirii trăite în Spiritul lui Hristos între soți, între părinți și copii.

3.1.2. Familia creștină ca realitate a Bisericii

Familia creștină se naște din comunitatea eclezială care se naște la rândul ei dintr-un sacrament care este acțiunea lui Hristos și a Bisericii. Despre căsătorie, Biserica are o concepție originalistică; aceasta se exprimă prin afirmația: “căsătoria este un sacrament”. Dumnezeu mântuiește prin sacramente care sunt acțiuni misterioase, dar reale, proiectate și împlinite de El în favoarea oamenilor prin intermediul lui Hristos Isus în Biserică.

Familia creștină este un fapt în totalitate religios: este un sacrament continuat, o continuă celebrare a cultului lui Dumnezeu. Toate gesturile de iubire pe care soții le schimbă între ei și cu fiii lor (fie că mănâncă, vorbesc, suferă, depășesc dificultățile) sunt fapte deosebite care îi ajută într-adevăr să trăiască din plin sacramentul căsătoriei. Consacrând iubirea umană cu sacramentul căsătoriei, Biserica constituie familia creștină ca instrument al misiunii salvifice. Așa cum se spune că Euharistia face Biserica și că Biserica face Euharistia, tot astfel se poate spune că Biserica generează familiile creștine și că la rândul lor, familiile creștine formează Biserica. Pentru a actualiza împlinirea misiunii sale care este mântuirea oamenilor, Biserica nu poate realiza această misiune fără familie care este cea mai autentică comunitate a dimensiunii umane.

Familiile născute din sacramentul căsătoriei, sunt mici comunități ale poporului lui Dumnezeu. Astfel, apostolul Pavel prezintă Biserica ca un corp în care “Hristos este capul iar noi mădularele” (Ef 4,15-16). Comunitățile familiare pot fi descrise în mod simplu ca celule ale Bisericii lui Isus. acestea sunt generate de Biserică, fiind animate de același Duh Sfânt care le sfințește, trăind aceeași credință, aceeași speranță și aceeași dragoste.

Căsătoria creștină, tocmai pentru că este o comunitate în care oamenii se întâlnesc între ei și cu Dumnezeu în mod autentic, construiește Biserica. Familia are nevoie de Biserică: soțul și soția sunt uniți în Hristos Salvatorul, nu doar pentru că sunt “un singur trup” dar mai mult pentru că sunt membrii unicului corp a lui Hristos care este Biserica. Desigur și Biserica are nevoie de familie, nu numai pentru a crește ca număr de persoane, dar pentru că familia, comunitate de bază a societății civile și religioase, constituie un rol singular și o capacitate unică pentru edificarea comunității: este un semn al comuniunii de viață și de fecunditate.

Familia este considerată ca “purtătoare a iubirii salvifice a lui Hristos” prin Biserică. Familia este calea Bisericii; ea își are originea în însăși iubirea Creatorului pentru lumea creată. Există un schimb reciproc între familie și Biserică, prin care Biserica se descoperă în familie, iar familia devine Biserică. Dimensiunea cea mai explicită la nivel uman a vieții ecleziale o reprezintă familia.

Desigur Biserica este corpul lui Hristos, însă dinamismul intern îl reprezintă figura vieții familiare în capacitatea sa de a se relaționa în diferite realități ale vieții cotidiene.

Biserica este concepută din darurile Spiritului Sfânt. Cea ce edifică Biserica este familia, în măsura în care ea este sfântă. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii este indispensabilă.

3.1.3. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii

Căsătoria nu este în mod simplu o realitate naturală, dar mai mult ea reprezintă o viață de sfințenie. Prin aceasta se poate afirma că omul, de la dimensiunea sa pur naturală este introdus în viața divină. Familia dă Bisericii o notă particulară de definiție. Ea este sfințită de Hristos, asumându-și astfel o notă particulară care este cea a unității familiare și a raportului dintre bărbat și femeie în sarcina educării.

Sfințenia este efectul Duhului Sfânt care coborând într-o realitate umană, o transformă, o sfințește, o introduce în împărăția lui Dumnezeu, înăuntrul economiei lui Dumnezeu, a sfințeniei Lui, și deci înăuntrul Bisericii care este o realitate sfântă.

Nici un lucru natural sau uman nu este sfânt în sine. Noi suntem sfințiți de Dumnezeu care singur e sfânt, iar această sfințire am primit-o prin Isus Cristos care sfințește Biserica și tot ceea ce este în ea.

Familia sfântă este în lume, punctul de legătură a sfințeniei în toate aspectele vieții. De aceea Biserica astăzi, are nevoie de “familii sfinte”. Biserica are nevoie de darul familiei creștine, de acel dar pe care familia l-a primit prin sacramentul căsătoriei. Într-adevăr, familia sfântă (familia creștină) este o familie în care Cuvântul lui Dumnezeu își face efectul în măsura în care este acceptat și pus în practică.

Obligația de sfințire a familiei își are începutul în sfântul Botez, iar expresia maximă a sfințeniei este în sfânta Euharistie, care este intim legată de căsătoria creștină. În acest sens conciliul Vatican II ne reamintește relația specială ce există între sfânta Euharistie și căsătoriei. Tocmai de aceea Conciliul cere ca celebrarea căsătoriei să aibă loc în cadrul sfintei liturghii. Pentru a înțelege și trăi cu mai multă intensitate harul și responsabilitatea căsătoriei și familiei creștine, este absolut necesar a redescoperi adânca legătură a sacramentului căsătoriei cu sfânta Euharistie care ne conduce către drumul sfințeniei la care cu toții suntem chemați.

Sfânta Euharistie este așadar izvorul căsătoriei creștine. Jertfa euharistică reprezintă alianța de iubire a lui Hristos cu Biserica, alianță pecetluită cu sângele lui Hristos vărsat pe cruce (In 19,34). În acest sacrificiu al Noului și Veșnicului Legământ, familia creștină își află izvorul, din care izvorâte legământul conjugal. Sfânta Euharistie este izvor al carității și sfințeniei pentru familie deoarece reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru Biserica sa.

3.2. Misiunea de evanghelizare

În măsura în care familia creștină primește Evanghelia și se maturizează în credință, ea devine evanghelizatoare. Papa Paul al VI-lea afirmă: “Familia ca și Biserica trebuie să fie un spațiu în care Evanghelia este transmisă. În intimitatea unei familii conștientă de această misiune, toți componenții familiei evanghelizează și sunt evanghelizați. Părinții, nu numai că transmit copiilor Evanghelia, dar pot primi de la ei Evanghelia trăită adânc. O astfel de familiei devine evanghelizatoare pentru multe familii în ambientul unde își desfășoară activitatea.

Această misiune apostolică a familiei este însămânțată la botez și primește de la harul sacramental al căsătoriei o nouă forță pentru a transmite credința, pentru a sfinți și transforma societatea actuală după planul lui Dumnezeu.

Familia creștină, mai ales astăzi, are vocația specială de a fi martoră a legământului învierii lui Hristos, prin iradierea constantă a bucuriei, iubirii și a siguranței speranței, de care trebuie să dea mărturie: “Familia creștină proclamă cu glas viu virtuțile prezente ale Împărăției lui Dumnezeu și speranța în viața fericită”.

Misiunea de evanghelizare a părinților creștini este originală și de neînlocuit, deoarece are semnificații tipice pentru viața de familie fiind întrețină de iubire, simplitate și de mărturia zilnică.

Misiunea de evangheliare și cateheză a părinților trebuie să însoțească viața copiilor chiar și în anii adolescenței și tinereții, când aceștia, cum se întâmplă adesea contestă sau resping direct credința primită în primii ani ai vieții lor. În această privință părinții trebuie să înfrunte cu curaj și seninătate sufletească greutățile pe care le întâlnesc în educarea copiilor.

Nu trebuie să se uite faptul că serviciul făcut de soții și de părinții creștini pentru Evanghelie este în chip esențial un serviciu eclezial, fiind încadrat în contextul general al Bisericii, întrucât este comunitate evanghelizată și de evanghelizare. Astfel, având rădăcina înfiptă în misiunea unică a Bisericii pentru “edificarea trupului mistic a lui Cristos” (1Cor 12,11), misiunea familiei de evanghelizare și catehizare trebuie să fie în concordanță cu toate celelalte servicii de evanghelizare și catehizare prezente și operante în comunitatea eclezială.

Sacramentul căsătoriei care are misiunea de a apăra și răspândi credința, îi face pe soții și părinții creștini martori ai lui Hristos “până la marginile pământului” (Fap 1,8), adevărați misionari ai iubirii și ai vieții.

Animată de spiritul misionar, chiar în sânul ei, mica “biserică domestică” este chemată să fie semn luminos al prezenței lui Hristos și al iubirii sale pentru cei care “stau departe”, pentru familiile care nu trăiesc corect credința lor; familia care crede este chemată ca “prin pilda și mărturia vieții ei să lumineze pe cei care caută adevărul”.

Anunțarea Evangheliei și primirea ei în spirit de credință își află plinătatea în celebrarea sacramentală. Biserica, comunitate care crede și evanghelizează, este popor preoțesc, învestit cu puterea și demnitatea de a participa la puterea lui Hristos, Marele Preot al noului și veșnicului testament. Putem afirma prin aceasta că familia creștină reprezintă “sanctuarul domestic al Bisericii”.

Familia creștină este încorporată în biserică, poporul preoțesc, prin sacramentul căsătoriei care este baza acestei misiuni și de unde primește hrana pentru misiunea încredințată. Familia este chemată de Hristos și prin El este angajată într-un dialog cu Dumnezeu prin viața sacramentală, oferind lui Dumnezeu propria existență și rugăciunile ei. Familia este chemată să se sfințească pe sine, să sfințească comunitatea eclezială și întreaga lume. Rolul familiei corespunde misiunii încredințate de Dumnezeu. Familia este chemată astfel, să fie semn și instrument de comuniune între persoane și în societate.

3.2.1. Valorile misiunii de evanghelizare astăzi în familia creștină

Papa Ioan Paul al II-lea a amintit de multe ori că familia este promisiunea viitorului umanității. Ea reprezintă resursa cea mai importantă pentru civilizație, pentru o evanghelizare care este proprie familiei creștine derivă din căsătorie ca sacrament. Familia este locul privilegiat pentru glorificarea lui Dumnezeu.

Dacă familia creștină este pentru ea însăși “o evanghelie” (o veste), ea trebuie să devină exemplu pentru întreaga comunitate și societate. Aici se plasează adevărata misiune a familiei, dacă vrea cu adevărat să se realizeze după adevărul său interior. Redescoperindu-și astfel “izvorul” său, familia se poate deschide către misiune în Biserică și în lume. O misiune pe care familia creștină o poate concretiza în viața ei este promovarea valorilor.

Astăzi lumea are nevoie cu adevărat de a recupera valorile, mai ales valorile înalte. Este nevoie ca familia astăzi să trăiască o experiență cotidiană de autentică iubire și dăruire gratuită în folosul societății; să știe să aleagă prin imitarea lui Cristos, sacrificiul, iertarea, iubirea față de aproapele etc.

Familia, fondată pe porunca iubirii, trebuie să trăiască din zi în zi valorile sacre, mai ales prin grija către cei nevoiași, respectul față de persoana umană, de adult sau copil, considerându-i mereu în demnitatea lor de persoane și fii ai lui Dumnezeu.

Iubirea, împinge familia misionară să recunoască în orice om, mai ales dacă este sărac, bolnav sau suferind, voința lui Hristos și deci un frate care trebuie iubit și slujit. O astfel de familie între-adevăr dă o mărturie de a fi “biserică domestică” care anunță și comunică Evanghelia până la capătul lumii. Încrezători așadar în darurile Spiritului Sfânt și urmând exemplu lui Isus Hristos, fiecare familie este chemată astăzi mai mult poate ca oricând să-și deschidă sufletul spre adevărata misiune de evanghelizare, având mereu la bază valorile care îi motivează acțiunile.

Este evident așadar că termenul evanghelizare indică nu numai anunțul explicit al Evangheliei dar adaptarea ei la cerințele socio-culturale ale timpului nostru. Din acest punct de vedere familia ca și Biserică, evanghelizează prin tot ceea ce ea este, mărturisește și îndeplinește.

3.2.2. Viața și misiunea familiei creștine în Biserică și în lume

Predicarea Cuvântului prin credință și celebrat în liturgie, izvorăște în viața nouă prin Duhul lui Hristos care constituie nu doar un cult spiritual către Dumnezeu, dar și o Evanghelie trăită și mărturisită. Viața creștină a soților și a întregii familii trebuie deci să fie o evanghelizare credibilă și eficace. Această viață văzută în conformitate cu sacramentul primit, reprezintă un dar al harului pentru comunitatea eclezială, mai mult chiar un dar specific, deoarece constituie o realitate a existenței conjugale și familiare.

Familia creștină revelează și comunică lumii valorile unei iubiri dezinteresate, responsabile și generoase în darul vieții, indisolubile și credincioase în dificultăți. În fața unei societăți mai puțin sensibila la valorile fundamentale ale iubirii, familia trebuie să mărturisească gratuitatea, de multe ori ofensată de egoism, care reduce persoana la instrument.

Viața creștină ridicată la plinătatea ei, comportă o dezvoltare a unei explicite misiuni ecleziale. Prin puterea sacramentului, soții sunt consacrați pentru a fi miniștrii sfințirii în familie și în același timp cei care ajută la edificarea Bisericii. Ei împlinesc ministerul lor și carismele lor prin mărturia unei vieți conduse de Duhul Sfânt, prin educarea creștină a fiilor, prin catehezele familiare și prin evanghelizarea altor soți și familii.

Asumând realitatea umană a iubirii, căsătoria creștină reprezintă un moment particular al medierii între Biserică și lume, între Evanghelie și istorie, promovând mereu dialogul. Viața creștină a familiei este o mărturie care îmbogățește nu numai Biserica dar și societatea civilă. Creșterea umană, inseparabilă de evanghelizare, este principalul serviciu la care familia creștină este chemată să răspundă în societatea civilă. Un alt element constă în a trăi în propriul nucleu conjugal și familiar o experiență de iubire autentică a darului gratuit de a se oferi pe ei înșiși unei societăți ce astăzi pare a fi prizonieră individualismului.

Familia creștină evanghelizează în momentul în care contribuie la binele comun al societății prin educarea copiilor cărora le oferă exemplul nu numai al iubirii reciproce dar și al unei iubiri ce depășește granițele familiei, pentru a se extinde la toți, în mod special la cei săraci și cei părăsiți. Funcția educativă are și ea un rol deosebit de important în evanghelizarea pe care familia o face în cadrul societății. Soții trebuie să-și asume partea responsabilității mai ales în exigențele dreptății. Trebuie să se evidențieze în acest sens implicarea și contribuția la nivelul politic pentru binele societății.

Misiunea de evanghelizare a familie derivă din carisma botezului. În virtutea acestui sacrament, fiecare membru al familiei trebuie să fie responsabil de mărturia pe care trebuie să o arate. În baza acestui argument familia constituie “diaconia eclezială”. De aici rezultă responsabilitatea familiei și a fiecărui membru în parte în evanghelizarea la care suntem chemați cu toții.

3.2.3. Ospitalitatea, element evanghelizator

Una din formele cele mai autentice ale evanghelizării în apostolatul familiar este ospitalitatea. Din totdeauna ea a fost considerată o necesitate dintre cele mai nobile: chiar și păgânii o considerau sacră, era aproape asemănătoare așteptării primirii unei divinități.

Familia creștină, mai mult decât oricare altă familie este chemată în virtutea evanghelizării să practice în diversele sale forme de activate această veche virtute. Ospitalitatea, transformă într-adevăr locuința familiei într-o “casă a lui Dumnezeu”. Acest lucru se verifică plecând de la ajutorul material oferit săracului ce bate la poartă, până la susținerea morală dăruită celui care este supus unei probe dure în viață.

Așa cum mănăstirile și comunitățile religioase sunt un refugiu pentru sufletele zbuciumate care la prezența lui Dumnezeu descoperă apoi sensul profund al vieții, tot astfel familia creștină trebuie să fie o “insulă” de spiritualitate, unde sufletele “naufragiate” își găsesc scăparea uneori. Într-o familie cu adevărat creștină orice lucru vorbește despre Dumnezeu și conduce la El. O astfel de atmosferă exercită fără dubiu influențe pozitive asupra cel care au privilegiul să o descopere. Mărturisirea unei astfel de vieți din partea unei familii nu impune nimic persoanei, dar, o introduce într-o atmosferă plină de spiritualitate.

Cine intră în această atmosferă a familiei, descoperă iubirea conjugală fondată de Dumnezeu care se manifestă prin grija și ajutorarea celor nevoiași. Legătura ce există între membrii familiei creează în acest ambient familiar, sensul vieții familiare care o duce mereu spre o adevărată evanghelizare.

Așadar, familia dacă este disponibilă și deschisă spre ajutorul reciproc, pentru a crește în credință, poate deveni un punct de întâlnire pentru alte familii sau pentru cei fără o familie care caută un ambient cald și primitor. Deschizându-se cu generozitate către aproapele, comunitatea familiară găsește optime ocazii pentru a lua cunoștință de propria unitate, prin sacrificiile materiale și fizice și prin efortul comun de a se pune în serviciul celor care îi primesc. Această colaborare îi va uni și mai mult. Experiența primirii, a ospitalității, îmbogățește familia. Prin aceasta ea redescoperă semnificatul viu al comuniunii dintre suflet și Dumnezeu.

Apostolatul familiar este strâns legat de natura sacramentului căsătoriei și de diferitele carisme care o susțin. Fiecare familie trebuie să descopere propriul drum care să poată să o ajute în descoperirea misiunii sale de evanghelizare.

3.3. Rugăciunea în viața familiei

Rugăciunea creștină este o relație de legământ între Dumnezeu și om în Isus Hristos. Ea este lucrarea lui Dumnezeu și a omului; izvorăște din Duhul Sfânt și din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl, în unire cu voința omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om.

Rugăciunea este creștină în măsura în care ea este comuniune cu Hristos și se desfășoară în Biserica ce este Trupul lui. Dimensiunile ei sunt cele ale iubirii lui Hristos. Biserica se roagă pentru familia creștină și o educă pentru a trăi în generoasă coerență cu darul și misiunea preoțească primite de la Hristos, marele preot. În realitate, preoția botezului primită de toți creștinii, preoție trăită în căsătorie ca sacrament, constituie pentru soți și pentru familie baza vocației și misiunii preoțești, pentru care faptele existenței lor zilnice se transformă în “sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Hristos” (Cf. 1Pt 2,5). Aceasta se întâmplă nu numai cu celebrarea sfintei Euharistii și a altor sacramente, dar mai mult, cu viața de rugăciune, prin dialogul rugător cu Tatăl ceresc prin Isus Hristos, în Spiritul Sfânt.

Rugăciunea familială are caracteristicile sale specifice. Este o rugăciune făcută în comun, soț și soție, copii și părinți împreună. Comuniunea rugăciunii este rodul acelei comuniuni dăruite de sacramentul botezului și căsătoriei. Membrilor familiei creștine se pot aplica în mod deosebit cuvintele cu care Hristos Domnul a făgăduit prezența sa: “Adevăr zic, vouă: dacă doi dintre voi se vor aduna pe pământ pentru a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri le va da. Pentru că unde sunt soi sau trei adunați în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,19).

O astfel de rugăciune are ca și conținut original, însăși viața de familie care în toate circumstanțele sale este interpretată ca vocația lui Dumnezeu și este transpusă în viață ca răspuns familial al apelului lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții: bucurii și dureri, speranță și tristețe, nașteri și aniversări, moartea persoanelor iubite, etc… Toate acestea însemnă de fapt intervenția iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, așa cum trebuie să însemne și momentul favorabil pentru rugăciuni de cerere, de mulțumire și de încredințare deplină a familiei Tatălui din ceruri.

Familia trebuie să devină unitate de rugăciune. Rugăciunea este laudă, mulțumire adusă lui Dumnezeu, cerere de iertare, implorare și invocare.

Sub fiecare din aceste forme, rugăciunea familiei are multe să-i spună lui Dumnezeu. Are de asemenea multe de spus oamenilor, începând cu comuniunea reciprocă dintre persoanele pe care le unesc legăturile familiei.

“Ce este omul, de-ți amintești de el?” (Ps 8,5), întreabă psalmistul. Rugăciunea este locul în care, în modul cel mai simplu ne amintim de Dumnezeu Creator și Tată. Nu este numai omul cel care își amintește de Dumnezeu, dar mai degrabă Dumnezeu este cel care își amintește de om. De aceea, rugăciunea comunității familiale poate deveni locul amintirii comune și reciproce, căci familia reprezintă o comunitate de generații. Toți trebuie să fie prezenți în rugăciune: cei vii, cei morți și de asemenea cei care trebuie să vină pe lume. În familie trebuie să ne rugăm pentru fiecare persoană, în funcție de necesitățile și împrejurările existente.

Nu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă și esențială a vieții creștine, luată în integritatea și centralismul ei, aparținând însă și “umanității” noastre, deoarece, este prima expresie a adevărului lăuntric al omului și prima condiție a libertății autentice a spiritului.

Rugăciunea în acest sens, nu reprezintă o evadare de la datoriile zilnice, dar constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creștină să-și asume și să-și rezolve de deplin toate responsabilitățile primei celule și baza societății umane. Astfel, participarea efectivă la viața și misiunea Bisericii în lume, este proporționată cu fidelitatea și intensitatea rugăciunii prin care familia creștină se unește cu viața, care este Hristos. Din această unire vitală cu Hristos, alimentată prin liturgie și rugăciune, derivă fecunditatea familiei creștine în serviciul specific de promovare umană care nu poate să ducă decât la transformarea lumii.

3.3.1. Rugăciunea liturgică și rugăciunea particulară

Așa cum ne învață conciliul Vatican al II-lea, între rugăciunea Bisericii și cea a fiecărui credincios este un raport profund și vital. Scopul important al rugăciunii bisericii domestice, familia, este acela de a constitui pentru copii o introducere naturală al rugăciune proprie întregii Biserici, în sensul de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii și de a o extinde pe întreg spațiu vieții personale, familiale și sociale. De aici urmează necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei creștine la sfânta Euharistie, mai ales duminica și în zilele de sărbătoare, precum și la celelalte sacramente și cu deosebire la acelea de inițiere creștină a copiilor. Directivele conciliare au deschis o nouă posibilitate pentru familia creștină care a fost inclusă printre grupurile cărora li se recomandă să celebreze în comun oficiul divin.

Pentru a pregăti și prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia creștină trebuie să recurgă la rugăciunea particulară, care reprezintă o mare varietate de forme. Această varietate extraordinară de bogăție cu care Duhul Sfânt însuflețește rugăciunea creștină și vine în ajutorul diferitelor exigențe și situații ale vieții celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de dimineață și de seară, familia trebuie să ia expres în considerație citirea și meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea la sfintele sacramente, devoțiunea și consacrarea la Inima lui Isus, diferitele forme de cult în cinstea Sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei și observarea evlaviei populare.

În respectarea libertății fiilor lui Dumnezeu, Biserica a propus credincioșilor unele practici de pietate, cu deosebită grijă și insistență, între aceste practici de pietate trebuie menținut sfântul Rozariu. Această rugăciune autentic mariană care explică legătura sinceră și urmarea generoasă, spirituală a Fecioarei Maria, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de iubire a familiei și pentru dezvoltarea spiritualității conjugale și familială.

Este semnificativ faptul că tocmai în rugăciune și prin rugăciune omul descoperă într-un mod cum se poate mai simplu și totodată mai profunda, adevărata personalitate: în rugăciune, “eu”-ul uman sesizează mai ușor profunzimea calității sale de persoană. Acest lucru este valabil în egală măsură pentru familiei care nu reprezintă doar celula fundamentală a societății, dar care posedă și o fizionomie aparte. Aceasta își găsește o confirmare primară și fundamentală și se consolidează atunci când membrii familiei se întâlnesc în invocația comună: “Tatăl nostru!”

Rugăciunea întărește soliditatea și coeziunea spirituală a familiei, făcând prin aceasta familia să participe la “puterea” lui Dumnezeu. În binecuvântarea solemnă din cadrul ceremoniei căsătorie, celebrantul invocă astfel pe Domnul pentru noii miri: “Fă să coboare asupra lor darul Duhului Sfânt pentru ca prin dragostea ta răspândită în inimile lor, să rămână mereu credincioși legământului conjugal”. Din această revărsare a Duhului Sfânt se naște tăria interioară a familiilor, ca de altfel și puterea în stare să le unifice în dragoste și adevăr.

Viața de comuniune, stilul slujirii și vestirea Evangheliei găsesc în izvorul și actualizarea lor, plinătatea acțiunii liturgice a comunității ecleziale. Prin comunitatea creștină care celebrează liturgia, Hristos însuși vorbește, dăruiește viața sa și îi răscumpără pe cei care participă la învierea sa. Euharistia constituie izvorul întregii vieți creștine și a întregii acțiune pastorale. Ea reprezintă centrul vital al comunității ecleziale. Aici familia își poate găsi izvorul nesfârșit al dinamismului pentru creșterea spirituală a ei și a întregii Biserici.

Familia reprezintă deci primul ambient al comunității parohiale, în care “liturgia ritului”se traduce în “liturgia vieții”, în cult spiritual despre care apostolul Pavel spune: “Vă îndemn fraților să oferiți corpul nostru ca sacrificiu viu, sfânt și plăcut lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual” (cf. 1Pt 2,4-5).

Viața familiei este o liturgie trăită în viața cotidiană. Orice gest de iubire familiară, trăită în credința prezenței celui înviat în familie, este liturgie.

3.3.2. Contribuția familiei creștine la promovarea vieții liturgice și a rugăciunii

Familia este primul ambient în care viața se poate traduce în rugăciune de laudă și de invocație. În familie se poate transforma bucuria de a fi căsătoriți și gratuitatea vieții comune în rugăciune de laudă și mulțumire. Este indispensabil ca membrii familiei să se roage împreună. Rugăciunea în familie nu se poate reduce doar la un fapt individual, dar este o experiență de familie, fiind însoțită de o adevărată “comunicare” interpersonală. De asemenea în familie rugăciunea se alimentează prin ascultarea Cuvântului, iar mai apoi prin recitirea și meditarea acestui Cuvânt.

Momentele rugăciunii în viața familiei trebuie să fie legate și de anumite evenimente ce au loc în cadrul familiei. De exemplu: celebrarea aniversărilor, onomasticii, etc… Familia mai are obligația în calitate de membru al comunității să participa la activitățile liturgice care pregătesc Liturghia duminicală. În cadrul acestei celebrări Hristos înviat cheamă întreaga familie pentru a “frânge” pâinea Cuvântului și a Corpului său, devenind în acest fel ei înșiși pâine “frântă” pentru ceilalți.

Soții și familiile creștine în Euharistia duminicală redescoperă ei înșiși cum trebuie să actualizeze noua alianță. Primind darul iubirii pe care Hristos îl face prin Euharistie, ei se întăresc și cresc în capacitatea de a se dărui reciproc. Celebrând Euharistia, ei pun fundament solid la comuniunea familiară, stabilind raporturi de solidaritate în interiorul comunității și implicându-se în același timp în serviciul de caritate pentru ajutorarea celor săraci.

3.3.3. Educarea copiilor la rugăciune

Părinții creștini, în forța demnității și misiunii lor au rolul specific de a educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu și în colocviul personal cu Dumnezeu, așa cum și Conciliul Vatican al II-lea propune: “…în familia creștină, îmbogățită de harul și misiunea sacramentului căsătoriei, copiii trebuie să învețe să perceapă din fragedă copilărie pe Dumnezeu, iubindu-l și pe aproape în spiritul credinței pe careu au primit-o la botez”.

Astăzi, în familiile creștine se pune problema integrării copiilor în rugăciunea familiară. În această privință este nevoie de multă atenția. Copiii nu trebuie obligați la rugăciune pentru a nu crea în acest fel un automatism care dăunează mult în viața interioară și în relațiile interpersonale familiare.

În această situație cel mai indicat este introducea progresivă a copiilor în viața liturgică și de rugăciune, după posibilitățile și alegerilor lor. Ei trebuie să se simtă liberi în a alege această viață de comuniune prin rugăciune. Dumnezeu lasă mereu libertate sufletelor de a-l iubi și primii.

Părinții trebuie să evite moralismul exagerat care poate suscita în copii reacții negative și care mai târziu îi pot îndepărta tot al de viața de rugăciune. Dacă părinții trăiesc cu adevărat o spiritualitate familiară profundă, copiii vor avea un exemplu demn și cu siguranță îl vor urma.

Părinții nu trebuie să uite niciodată datoria pe care o au de a-i educa pe copiii lor, rugându-se împreună cu ei și ajutându-i să înțeleagă valoarea rugăciunii în viața familiară. Primind acest “tezaur”, copiii vor putea la rândul lor trăi și mărturisi viața și credința lor urmașilor care îi vor preceda.

În speranța că Dumnezeu va binecuvânta familiile noastre prin darurile Duhului Sfânt nu ne rămâne decât să sperăm că aportul din partea familiilor va fi peste măsură, pentru ca mai apoi, fiecare la sfârșitul vieții să ne bucurăm de răsplata fericirii veșnice.

Concluzie

În baza analizelor făcute, putem constata că familia reprezintă cea mai importantă „curea de transmisie” a normelor culturale din generație în generație și astăzi, în pofida evoluțiilor survenite în dezvoltarea societății, majoritatea cercetărilor „de teren” continuă să definească rolul familiei ca o producere a personalității sociale și ca transmitere intergenerațională pe o direcție unică, de la părinți la copii. A fi părinte însemnă a transmite, respectiv a acționa ca intermediar între societate și copii, iar poziția de părinte este sinonimă cu competența educațională.

Trecând de la rolul părinților la cel efectiv al familiei, s-a constatat că familia trebuie să-și găsească elanul de la început; ea este chemată să devină ceea ce a fost la origine, să dezvolte toate posibilitățile pe care le poartă în sine, daruri primite din partea lui Dumnezeu. Familia este comunitate stabilă și unită în membrii ei, comunitate de viață și iubire, comunitate de credință, de speranță și apostolat, comunitate care construiește Biserica și societatea umană. În familie sunt păstrate și transmise valorile și virtuțile originale, iar persoana umană află aici demnitatea originală și personală. Familia, întemeiată și însuflețită de iubire, reprezintă o comunitate de persoane. Prima obligație a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comunitate de persoane.

Familia creștină, având rolul de a participa la viața comunitară nu este destinată să rămână închisă în ea însăși dar trebuie să fie deschisă, interesată de problemele religioase și sociale, luând parte activă la ele, cu alte cuvinte trebuie să fie destinatară sau obiect însă și subiect și protagonist în apostolat.

Responsabilitatea pe care familia creștină trebuie să o ducă la îndeplinire în viața comunitară este foarte evidentă și în planul lui Dumnezeu, astfel încât, nu rămâne decât ca familia să descopere adevărata sa identitatea umană și creștină, trăind în mod realist valorile sale de unitate, de viață, de iubire și demnitate.

Sigle și Abrevieri

AA. Conciliul Vatican al II-Lea, Decret asupra apostolatului laicilor Apostolicam actuositatem

AAS. Acta Apostolicae Sedis.

ASS. Acta Sanctae Sedis.

GE. Conciliul Vatican al II-lea, Declaratie asupra educatiei

Gravissimum educationis

GS. Conciliul Vatican al II-lea, Constitutia pastorala despre Biserica in lumea contemporana Gaudium et Spes

LG. Conciliul Vatican al II-lea, Constitutia dogmatica asupra Bisericii Lumen Gentium

Ins. Invataturi ale lui Paul al VI-Lea, 16 volume, Tipografia Poliglota Vaticana 1963-1978

BIBLIOGRAFIE

Aa.Vv., Humanae Vitae. Testo e nota teologico-pastorale. Ed. Queriniana, Brescia 1968.

Aa. Vv., Nascere, amare, morire. Etica della vita e famiglia, oggi, Ed. Paoline, Cinisello B. 1989.

Aa. Vv., Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Ed. Paoline, Cinisello B. 1990

Aa. Vv., Nuove prospetive di morale coniugale, Ed. Queriniana, Brescia 1969.

Campanini G., Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Compendio di sociologia della famiglia, Ed. Poline, Cinisello B. 1989.

Chauchard P., Invecchiare in due, Ed. Paoline, Roma 1975.

Comte F., Marile figuri ale Bibliei, Ed. Humanitas, București 1995.

Cosetino G., La via della santità, Porziuncola, Assisi 1992.

Cupia L., Famiglia oggi, Ed. Paoline, Roma 1978.

Da Crispiero., Il matrimonio cristiano, Ed. Marietti, Torino 1976.

Davanzo G., Sessualità umana e etica delľamore, Ed. Ancora, Milano 1986.

Dufoyer P., Ľintimité conjugale: le livre de ľépouse, Tournai 1946.

Duss von Werdt J., Teologia del matrimonio, Il carattere sacramentale del matrimonio, în aa vv. Mysterium salutis, VIII, Ed. Queriniana, Brescia 1975.

Fuchs E., Desiderio e tenerezza, Ed. Claudiana, Torino 1984.

Gallin G., Educazione dei coniugi alla famiglia, Vita e pensiero, Milano 1986.

Gatti G., Morale matrimoniale e familiare, în AA.VV. Corso di morale, Vol. III, Ed. Queriniana, Brescia 1984.

Giovanni Paolo II, Catechesi sul matrimonio, a cura di G. Concetii, Roma 1980.

Grelot P., La coppia umana nella Sacra Scrittura, Vita e Pensiero, Milano 1968.

Gurvitch G., Trattato di sociologia, Ed. Il Saggiatore, Milano 1972.

Heizmann J.., Amare, è la tua vocazione, Ed. Paoline, Cinisello B. 1988.

Kasper W., Teologia del matrimonio cristiano, Ed. Queriniana, Brescia 1985.

Lipsey R., Introduzione alľeconomia, Ed. Etas Kompass, Milano 1968.

Lorit C.S., Vita dei primi cristiani, Ed. Città Nuova, Milano 1994.

Martelet G., Amore e rinnovamento conciliare, Ed. Cittadella, Assisi 1968.

Massimo C., Il matrimonio cristiano, Ed. Marietti, Torino 1976.

Melchiore., Amore e matrimonio, nel pensiero filosofico e teologico moderno, Vita e Pensiero, Milano 1976.

Ostrowski A., Comunità ďamore responsabile, Ed. Gribaut, Torino 1976.

Pegoraro R., Morale familiare, Ed. Piemme, Roma 1991.

Pianazzi G., Realtà e valori del matrimonio, LAS, Roma 1976.

Pius al xii-lea, Discursul din 29.11.1951, AAS 43 (1951).

Rossi G., Il rapporto uomo-dona, în AA. VV., Trattato di etica teologica, II, Ed. Dehoniane, Bologna 1980.

Saraceno C., La famiglia nella società contemporanea, Ed. Loescher, Torino 1975.

S. Cipriani, Matrimonio, in aa.vv Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Ed. Cinisello Bolognia 1988.

Sf. Augustin, Sermo 51, nr. 21, PL 38.

Tettamanzzi D., Il matrimonio comunità ďamore. Giovanni Paolo II alle familie, ed. 2, Milano 1980.

Tura E.R., Il Signore camina con noi. Introduzione ai sacramenti, Ed. Gregoriana, Padova 1987.

Walter K., Teologia del matrimonio cristiano, ed. Queriniana, Brescia 1979.

Wirtz H., La vita in due, Ed. Marietti, Torino 1985.

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………2

Capitolul I

Casătoria și familia în planul lui Dumnezeu…………………………………………….4

1.1. Vechiul testament…………………………………………………………………………..5

1.1.1. Situația de început a experienței israelitice……………………………………..5

1.1.2. Legislația în Pentateuh…………………………………………………………………5

1.1.3. Aprofundări teologice în Geneză și în Cărțile Profetice……………………6

1.1.4. Fundamente de relevanță etică…………………………………………………….10

1.2. Noul Testament……………………………………………………………………………13

1.2.1. Evanghelia………………………………………………………………………………..13

1.2.2. Sfântul Pavel…………………………………………………………………………….15

1.2.3. Referiri specifice vietii de familie………………………………………………..17

Capitolul II

Familia creștină în serviciul vieții…………………………………………………………20

2.1. Casătoria, baza fondării familiei…………………………………………………….21

2.1.1. Demnitatea căsătoriei și valoarea ei ca sacrament………………………….22

2.1.2. Legământul conjugal și binele comun al căsătoriei………………………..26

2.1.2.1. Legământul conjugal……………………………………………………………….26

2.1.2.2. Binele comun al căsătoriei și al familiei…………………………………….28

2.1.3. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei………………………………………….31

2.1.3.1. În Sfânta Scriptură………………………………………………………………….31

2.1.3.2.Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, exigență a naturii……………..34

Capitolul III

Prezența familiei în viața Bisericii…………………………………………………………37

3.1. Rolul eclezial al familiei………………………………………………………………..38

3.1.1. Descoperirea planului lui Dumnezeu prin credință…………………………40

3.1.2. Familia creștină ca realitate a Bisericii………………………………………….40

3.1.3. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii………………………………………….43

3.2. Misiunea de evanghelizare………………………………………………………….44

3.2.1. Valorile misiunii de evanghelizare astăzi în familia creștină……….46

3.2.2. Viața și misiunea familiei creștine în Biserică și în lume……………..47

3.2.3. Ospitalitatea, element evanghelizator…………………………………………49

3.3. Rugăciunea în viața familiei………………………………………………………..50

3.3.1. Rugăciunea liturgică și rugăciunea particulară…………………………….53

3.3.2. Contribuția familiei creștine la promovarea vieții liturgice

și a rugăciunii………………………………………………………………………………….55

3.3.3. Educarea copiilor la rugăciune………………………………………………….56

Concluzie………………………………………………………………………………………..58

Sigle și Abrevieri……………………………………………………………………………..60

Bibliografie……………………………………………………………………………………..61

Cuprins …………………………………………………………………………………………..63