Familia Crestina Astazi Intre Criza Si Implinire
Familia creștină astăzi
între criză și împlinire
CUPRINS
Sigle și abrevieri
Introducere
capitolul i: Situația morală a familiei – astăzi
Introducere
1. Situația familiei în societate
1.1. Familia și societatea
1.1.1. Familia, speranța societății
1.1.2. Responsabilitatea Statului față de familie
2. Raportul Biserică-familie
2.1. Familia și Biserica: edificare reciprocă
2.2. Biserica apără familia pentru că familia, este calea Bisericii
2.3. Instituția familială ca punct de sprijin pentru Biserică
2.4. Biserica apără instituția familială în fața Statului
3. Familia în criză?
3.1. Provocări ce provin din familia însăși
3.2. Provocări ce provin din fenomenul secularizării
Concluzie
capitolul ii: Familia între identitate și misiune
Introducere
1. Iubirea – fundamentul familiei
1.1. Dubla dimensiune a iubirii
2. Cristos-Biserica, arhetipul unității bărbat-femeie
3. Misiunea familiei în lume
3.1. Familia în slujirea vieții – procrearea
3.1.1. Iubirea și procrearea în conștiința omului contemporan
3.2. Educarea copiilor la iubire și credință
3.3. Familia creștină, purtătoare a veștii celei bune
3.3.1. Misiunea de evanghelizare a familiei
3.3.2. Familia, dimensiune esențială a evanghelizării
3.3.3. Familia, vestitoare a evangheliei vieții
3.3.4. Familia, vestitoare a evangheliei speranței
Concluzie
capitolul iii: De la reevanghelizarea familiei la reevanghelizarea Europei
Introducere
1. Reevanghelizarea familiei: necesitatea descoperirii unei morale familiale autentice
1.1. Transformările la care este supusă familia astăzi
1.2. Datoria familiei creștine
1.2.1. Familia, apărătoare a valorilor morale
1.2.2. Familia, promotoare a virtuților sociale
2. Modalități ale unei reevanghelizări eficace a familiei
2.1. Trăirea iubirii conjugale autentice
2.2. Procrearea și valoarea inestimabilă a fecundității
3. Rolul familiei creștine în reevanghelizarea Europei
3.1. Provocări care cer o nouă evanghelizare
3.2. Calea iubirii, o cale sigură în reevanghelizarea Europei
Concluzie
Concluzie
Bibliografie
SIGLE ȘI ABREVIERI
Gen Cartea Genezei.
Os Cartea Profetului Osea.
Ps Cartea Psalmilor.
1 Cor Scrisoarea întâi a sfâtului apostol Paul către Corinteni
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni.
Mt Evanghelia după sfântul Matei.
Rom Scrisoarea sfântului Paul către Romani.
Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit.
AA Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem (18 noiembrie 1965): EnchVat 1, 912-1041; trad. română: ARCB, București 20002.
AAS „Acta Apostolice Sedis. Commentarium officiale”, Città del Vaticano, Roma 1, 1909-.
CA Ioan Paul al II-lea, Centessimus Annus (1 mai 1991): AAS 83/10 (1991) 793-867; trad. română: ARCB, București 1993.
CBC Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București 1993.
CEI Conferenza Episcopale Italiana.
DCE Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), Presa Bună, Iași 2006.
DH Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația despre libertatea religioasă Dignitatis humanae (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1042-1086; trad. română: ARCB, București 20002.
DT „Dialog teologic. Revista Institutului Teologic Romano-Catolic Iași”, 1, 1998-.
EN Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975): EnchVat 5, 1588-1716.
EnchFam Consiliul Pontifical pentru Familie, Enchiridion della Famiglia, Bologna 2000.
EnchVat Enchiridion Vaticanum, Bologna 1985-.
EV Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995): EnchVat 14, 2167-2517.
FC Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981): EnchVat 7, 1522-1809; trad. română: Presa Bună, Iași 1994.
GE Conciliul al II-lea din Vatican, Declarația Gravissimum educationis (28 octombrie 1965): EnchVat 4, 819-852; trad. română: ARCB, București 20002.
GS Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1319-1644; trad. română: ARCB, București 20002.
HV Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Humanae vitae (25 iulie 1968): EnchVat 3, 587-617; trad. română: Presa Bună, 1994.
Ins Insegnamenti di Paolo VI, I – XVI , Tipografia Poliglotta Vaticana, 1963-1978.
InsG Insegnamenti di Giovanni Paolo II, I – XIX, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1978-1996.
LG Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium (21 noiembrie 1964): EnchVat 1, 294-456; trad. română: ARCB, București 20002.
MSA „Mesagerul Sfântului Anton”, Roman 1, 1993-.
RH Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979): EnchVat 6, 1167-1268.
RM Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990): AAS 83 (1991) 449-623; trad. română: ARCB, București 1993.
RTM „Rivista di teologia morale”, Bologna 1, 1969-.
Sac. Coel. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Sacerdotali coelibatus (24 iunie 1967) : AAS 59 (1967), 657-697.
Scf Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea către familii Gratissimam sane (2 februarie 1994): EnchVat 14, 158-344; trad. română: ARCB, București 1994.
VS Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, (6 august 1993), EnchVat 13, 2532-2829; trad. română: Presa Bună, Iași 1994.
ARCB Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.
cf. vezi.
ed. editor.
etc. etcaetera.
tr. traducere
trad. traducător
INTRODUCERE
Prezenta lucrare intitulată „ Familia creștină astăzi între criză și împlinire”, pornește la drum căutând să răspundă la întrebările: în ce punct se află trăirea morală a familiei creștine astăzi?, cine sunt responsabilii apărării acestei instituții fundamentale?, care este baza pe care se fondează? și ce misiune îi revine cât privește trăirea vieții creștine pe teritoriul Europei?
La aceste întrebări voi căuta să răspund mai ales cu sprijinul principalelor documente emanate de papa Ioan Paul al II-lea, unul dintre marii apărători ai familiei zilelor noastre, care a arătat principalele pericole care planează asupra căminului familial creștin, dar și ce remedii se pot folosi pentru a le contracara.
Altfel spus, prezenta teză caută să reliefeze situația actuală a familiei creștine în societatea actuală, una cuprinsă de o criză, în fața căreia omul contemporan dă impresia tot mai mult că ar capitula, însușindu-și diferite căi mai accesibile în trăirea vieții.
Criza valorilor care frământă societatea contemporană, nu cruță nici familia, ba din contră, multe dintre structurile sale de bază fiind profund distruse sau puse în discuție. Din multe puncte de vedere, civilizația noastră nu favorizează dezvoltarea normală și liniștită a familiei, ci, dimpotrivă, o aduc în pragul unei crize provocate de către diverși factori: schimbări socio-economice, culturale, mentalități noi, curente contestatare, comportamente moderne. Se observă, de asemenea, o anumită tendință de dezaprobare a instituției căsătoriei și a familiei, dacă nu, chiar o negare a ei.
Societatea contemporană este o societate a crizelor de tot felul, despre care Ioan Paul al II-lea afirmă că se manifestă în primul rând sub forma unei profunde „crize a adevărului”, iar această „criză a adevărului” înseamnă mai întâi criză a conceptelor. Această criză a conceptelor face în așa fel încât termeni precum: iubire, libertate sau persoană să nu mai exprime cu adevărat ceea ce semnifică prin natura lor.
Familia a devenit una dintre principalele teme de cercetare și dezbatere publică, aflându-se în centrul atenției, a preocupărilor și așteptărilor tuturor, întrucât este fundamentul pe care se sprijină atât viața individului, cât și a comunității. Altfel spus, familia este locul unde se joacă destinul omului, al societății și al Bisericii. Preocupat de această realitate, care este familia, în studiul de față încerc surprinderea unor probleme care o afectează, reliefând totodată și importanța reevanghelizării, ca punct determinant pentru viitorul acestei instituții, a Bisericii și a societății.
Trebuie subliniat faptul că lucrarea de față nu dorește să apară ca fiind una dintre cele mai relevante cercetări neavând pretenția ca ea să fi epuizat toate aspectele cât privesc instituția familială, constituind mai degrabă un limitat material cu ajutorul căruia sper că voi reuși să formez o idee generală despre situația actuală a familiei, dar și despre valoarea și importanța ei în viața societății și a Bisericii.
În primul capitol al lucrării pornind de la premiza că astăzi familia creștină trece prin momente delicate, vreau să surprind unele probleme morale și sociale cu care se confruntă societatea de azi în ceea ce privește căsătoria și familia. Transformările profunde ce s-au produs în ultimele decenii au șubrezit instituția familiei tradiționale, propunând „noi modele” de familie și au asaltat-o cu nenumărate provocări.
Cel de-al doilea capitol este o continuare a ideii celui dintâi și în acest punct al lucrării consider că este necesar să tratez despre ce este familia creștină, pe ce se fundamentează ea și ce misiune are ea în această lume. Capitolul este format din trei puncte principale. Primul punct al acestui capitol este intitulat iubirea – fundamentul familiei, subliniază ceea ce este iubirea, redescoperindu-i adevăratul înțeles. De ce este necesară o definiție din partea Bisericii a iubirii? Fără-ndoială, Biserica dorește să redefinească iubirea deoarece forte mulți dintre oamenii zilelor noastre vorbesc cu sau fără știință despre acest termen – iubire, atribuindu-i sensuri și înțelesuri din cele mai diverse. Ambiguitatea în ceea ce privește această realitate, iubirea, m-a determinat să optez pentru tratarea acestei realități, specifice omului. Cristos-Biserica, arhetipul unității bărbat-femeie, este cel de-al doilea punct al acestui capitol. Cu siguranță modelul unității bărbat – femeie este reprezentat de raportul dintre Cristos și Biserică, iar acest raport este evidențiat în cel mai frumos mod de către sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Al treilea punct al acestui capitol, numit misiunea familiei în lume, printre numeroasele datorii ale familiei creștine, subliniază faptul că pe lângă datoria de a da viață copiilor și de a-i educa conform învățăturii Bisericii, ea trebuie să fie și un mijloc de evanghelizare, de care Biserica să se poată folosi în exercitarea misiunii.
Scopul urmărit în acest al doilea capitol în definitiv, este acela de a continua ideea conținută în primul capitol, conform căreia familia creștină este supusă unei crize, deoarece îi sunt propuse noi moduri de conviețuire continuând să subliniez ceea ce formează o familie puternică.
Ultimul capitol al acestei lucrări dorește să prezinte ajutorul pe care familia îl poate da omenirii, și în cadrul acestui capitol voi încerca să reliefez faptul că și familia trebuie reevanghelizată, modul în care poate avea loc această reevanghelizare, pentru ca apoi să trec la a evidenția provocările și semnele ce impun noua evanghelizare pe continentul european precum și modul în care se poate înfăptui acest lucru.
Așadar, ce înseamnă a analiza situația morală a familiei creștine astăzi și a vorbi despre reevanghelizarea sa, în special în Magisteriul papei Ioan Paul al II-lea? Este în primul rând rodul unei cercetări personale a acestei teme atât de importante, o opțiune personală de a surprinde locul pe care îl ocupă familia astăzi, bazele fundamentării sale și misiunea pe care o are de îndeplinit în această lume asaltată tot mai mult de o „cultură a morții”.
capitolul i
Situația morală a familiei – astăzi
Introducere
Astăzi, familia creștină se confruntă cu o situație delicată. Am considerat că această problemă îi privește pe toți oamenii, în general, și pe noi creștinii catolici în special. Crizei ce a lovit familia pare să nu i se găsească un „antidot”. În fața acestei neîncrederi ce tinde să ne copleșească pe toți, papa Ioan Paul al II-lea apără și încure Cristos și Biserică, iar acest raport este evidențiat în cel mai frumos mod de către sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Al treilea punct al acestui capitol, numit misiunea familiei în lume, printre numeroasele datorii ale familiei creștine, subliniază faptul că pe lângă datoria de a da viață copiilor și de a-i educa conform învățăturii Bisericii, ea trebuie să fie și un mijloc de evanghelizare, de care Biserica să se poată folosi în exercitarea misiunii.
Scopul urmărit în acest al doilea capitol în definitiv, este acela de a continua ideea conținută în primul capitol, conform căreia familia creștină este supusă unei crize, deoarece îi sunt propuse noi moduri de conviețuire continuând să subliniez ceea ce formează o familie puternică.
Ultimul capitol al acestei lucrări dorește să prezinte ajutorul pe care familia îl poate da omenirii, și în cadrul acestui capitol voi încerca să reliefez faptul că și familia trebuie reevanghelizată, modul în care poate avea loc această reevanghelizare, pentru ca apoi să trec la a evidenția provocările și semnele ce impun noua evanghelizare pe continentul european precum și modul în care se poate înfăptui acest lucru.
Așadar, ce înseamnă a analiza situația morală a familiei creștine astăzi și a vorbi despre reevanghelizarea sa, în special în Magisteriul papei Ioan Paul al II-lea? Este în primul rând rodul unei cercetări personale a acestei teme atât de importante, o opțiune personală de a surprinde locul pe care îl ocupă familia astăzi, bazele fundamentării sale și misiunea pe care o are de îndeplinit în această lume asaltată tot mai mult de o „cultură a morții”.
capitolul i
Situația morală a familiei – astăzi
Introducere
Astăzi, familia creștină se confruntă cu o situație delicată. Am considerat că această problemă îi privește pe toți oamenii, în general, și pe noi creștinii catolici în special. Crizei ce a lovit familia pare să nu i se găsească un „antidot”. În fața acestei neîncrederi ce tinde să ne copleșească pe toți, papa Ioan Paul al II-lea apără și încurajează familia pentru a-și păstra adevărata identitate într-o lume secularizată. Aceasta a fost una dintre coordonatele fundamentale ale pontificatului papei Ioan Paul al II-lea.
Corpus-ul acestui prim capitol este format din trei puncte: în primul voi încerca să fac o radiografie a situației familiei în societatea actuală evidențiind raporturile dintre ele, prezentându-le ca instituții care nu pot exista una fără cealaltă.
Raportul Biserică – familie, am considerat că trebuie încă odată aprofundat și tocmai de aceea l-am inserat în cel de-al doilea punct al primului capitol. Biserica subliniază importanța familiei, care este nucleul natural și fundamental al societății și are dreptul să fie ocrotită de către societate și Stat. De asemenea Biserica știe că a primit misiunea specială de a păstra și apăra demnitatea înaltă a căsătoriei și responsabilitatea extrem de mare a transmiterii vieții umane.
Ambiguitatea, atacurile și desacralizarea cu care este „tratată” instituția familială, sunt motivele care m-au determinat să definesc cel de-al treilea punct al primului capitol: Familia în criză?
Am ales să tratez aceste subiecte în primul rând dintr-o curiozitate și un interes personal, apoi mi s-a părut ca fiind o problemă de actualitate despre care se vorbește totuși prea puțin.
1. Situația familiei în societate
1.1. Familia și societatea
În demersul de a surprinde situația morală a familiei, trebuie clarificat locul pe care îl are familia în societate și de asemenea rolul ei fundamental în viața oricărei societăți, deoarece „familia este o comunitate de persoane, cea mai mică celulă socială și, ca atare, este o instituție fundamentală pentru viața oricărei societăți”.
În acest punct al tratării situației familiei în societatea de azi, voi porni de la o afirmație a papei Ioan Paul al II-lea, de fericită memorie, din cartea sa, Planul lui Dumnezeu, în care vorbește despre rolul deosebit de important pe care îl are familia în societatea contemporană.
Societatea contemporană are nevoie deosebită de mărturia cuplurilor care perseverează în unirea lor, ca un semn elocvent al statorniciei iubirii lui Dumnezeu, chiar dacă, uneori, supusă suferinței, în condiția noastră umană. Zi după zi, cuplurile de soți creștini sunt chemate să-și deschidă inimile din ce în ce mai mult Duhului Sfânt, a cărui putere nu va scădea niciodată și care îi face în stare să se iubească și să se dăruiască unul altuia, așa cum Cristos ne-a iubit pe noi. Din această iubire s-au născut familiile creștine. În ele, fiii sunt primiți ca un dar minunat al bunăvoinței lui Dumnezeu și sunt educați în valorile de bază ale vieții umane, învățând înainte de toate că «omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are». Familia întreagă încearcă să practice respectul pentru demnitatea fiecărui individ și să ofere un serviciu dezinteresat celor care au mai mare nevoie.
Ambiguitatea în a percepe principiile unei morale autentice nu lipsește, și chiar abundă în unele medii, așa cum afirmă Ioan Paul al II-lea: „Astăzi, principiile moralei creștine matrimoniale, în multe medii, sunt prezentate, într-o imagine deformată. Se încearcă impunerea, în unele medii, și chiar în unele societăți, a unui model care se autoproclamă progresist și modern”.
Observăm cum situația în care se află familia de azi se prezintă sub aspecte pozitive și negative. Soții creștini sunt oarecum derutați de „asaltul” mediilor laice și cu greu reușesc să-și trăiască viața conjugală în conformitate cu morala creștină. „La baza acestor fenomene negative stă adesea o eroare cu privire la ideea și experiența libertății, concepută nu ca o capacitate de realizare a adevărului prevăzut de planul lui Dumnezeu despre căsătorie și familie, ci ca o forță de afirmare autonomă, nu rareori împotriva altora, pentru propria bunăstare egoistă”.
Există astăzi un interes vizibil al puterii politice pentru ceea ce opinia publică numește „valorile familiei”. Însă trebuie ținut cont de faptul că nu toate soluțiile propuse la problemele familiei de către mass-media, cercurile academice sau politicieni sunt de ajutor sau de un real folos. Unele sunt greșit formulate și chiar destructive pentru familia autentică, mai ales cele care violează moralitatea creștină și atentează la drepturile părinților.
În fruntea multelor probleme cu care se confruntă familia stă relativismul moral: credința că nu există norme absolute în viața morală. În parte aceasta este o formă de relativism cultural, în concepția după care tot felul de forme familiale sau familii surogat sunt acceptate în mod egal și niciuna nu este normă pentru celelalte. De exemplu astăzi există păreri care susțin că și relațiile homosexuale merită statutul legal al căsătoriei. Aceasta este expresia unui relativism individualist, autonomia absolută a subiectului. Concubinajul, divorțul, avortul și eutanasia, toate sunt un fel de a alege în această viziune. De asemenea, pentru relativiștii morali, dreptul de a alege este sacru și inviolabil, chiar dacă alegerea poate fi manipulată de o presiune socială sau de unele ideologii antiumane.
Ioan Paul al II-lea merge în inima problemei atunci când scrie despre o viziune a libertății care conduce la o distorsionare a vieții în societate, afirmând cu tărie că această atitudine de relativism moral este mortală pentru libertate și implicit pentru căsătorie și viața de familie.
1.1.1. Familia, speranța societății
În această prezentare a raportului familie-societate, nu putem trece cu vederea rolul pe care familia îl ocupă în cadrul societății. Din învățătura Conciliului al II-lea din Vatican reiese următoarea realitate: „Creatorul a toate a făcut din comunitatea conjugală începutul și temelia societății umane”, încredințându-i totodată nobila misiunea de a fi celula de bază și vitală a societății, fiind fundamentul pe care se sprijină atât viața individului, cât și a societății. Fără ea, societatea nu poate supraviețui, deoarece în familie se nasc persoanele care, prin formarea lor integrală, ajută la creșterea și dezvoltarea societății.
Într-o lume ce tinde să dispară, apare fenomenul izolării, al formării, de către fiecare persoană, a unei „lumi” proprii, o lume virtuală, în care dispar adevăratele raporturi dintre persoanele umane, dar se știe, că persona umană are înscrisă în însăși natura sa înclinația spre raportul care se realizează prin relația cu cei din jur, ajutată fiind de familia și ambientul în care s-a născut. Orice persoană este limitată, nu își este sieși de ajuns, are nevoie de completare; are nevoie atât de grija familiei, ca și copil, cât și de baza economică a unei societăți și de descoperirile științifice ale acesteia. Persoana umană se află într-o strânsă legătura cu generația sa, și automat face parte dintr-un popor și dintr-o cultură, dezvoltându-și capacitățile și aptitudinile sale numai alături de ceilalți. Fiecare om pe plan uman și social, contribuie la bogăția umană și culturală a societății sale. Bogăția de aptitudini și valori se poate dezvolta doar în societate. Omul însă, influențează mediul social și cultural. Astfel, el datorează viața sa materială și toate caracteristicile sale comunității (fie că este vorba de familie, Biserică sau societate). Prin urmare, omul nu poate trăi singur; el este complet dependent de o comunitatea în ceea ce privește viața sa pământească și valorile sale biologice. De asemenea, familia are legături vitale și organice cu societatea prin slujirea vieții și, departe de a se închide în ea însăși, dimpotrivă „se deschide într-o largă rețea de raporturi parentale, sociale și ecleziale”, asumându-și propriul rol în societate. Datoria sa precisă este aceea de a participa la umanizarea societății și la promovarea omului.
Viața în familie este o inițiere în viața de societate, de aceea, binele persoanei și a societății umane este strâns legat de bunul mers al comunității conjugale și familiale. Prin urmare, familia, fiind un dar și speranță a societății, cere de la aceasta să fie recunoscută și ajutată, dar în același timp familiilor le este cerută asumarea datoriilor politice și sociale. Ele trebuie să se completeze reciproc în apărarea și promovarea binelui comun.
Chiar dacă transformările sociale din ultimele decenii au produs unele tulburări în viața de familie și au atacat-o atât din punct de vedere structural, cât și din punct de vedere cultural și moral, ea rămâne totuși adevăratul ferment al edificării lumii și al societății, fiind prima școală a virtuților în care are loc dezvoltarea personalității individului.
Ca instituție ce durează, familia este o garanție a stabilității și implicit speranță a societății civile, deoarece: dă naștere la noi membrii, formează personalitatea lor, transmite valorile esențiale ale conviețuirii civile, apără demnitatea persoanei, promovează încrederea reciprocă, dialogul, solidaritatea și ascultarea față de autorități, familia apare ca celulă vitală și fundamentală a societății.
Familia este pusă într-o continuă confruntare, pentru că astăzi se constată
pe de o parte cea mai vie conștiință a libertății personale, o mai mare atenție la calitatea relațiilor interpersonale în viața matrimonială (…) conștiința necesității că trebuie să se dezvolte relațiile între familii pentru ajutor spiritual și material reciproc, pentru redescoperirea misiunii ecleziale proprie familiei și pentru construirea unei societăți mai drepte. Pe de altă parte, sunt semne de degradare îngrijorătoare a unor valori fundamentale (…). La baza acestor fenomene negative, stă adesea o idee coruptă a sensului și experienței libertății, concepută ca o forță de afirmare autonomă.
Din cele afirmate anterior rezultă următorul fapt, că rolul familiei în societate este indispensabil. Este speranța societății, fiind o societate care personalizează și socializează omul transmițând totodată adevăratele valori ale societății și reușind în același timp să formeze o societate bazată pe valori umane și constante, dând acestei societăți, care tinde să fie acaparată de „numărul crescând al divorțurilor, plaga avortului și recurgerea mereu tot mai crescând la sterilizare și instaurarea unei adevărate mentalități anticoncepționale”, o nouă logică după care să-și trăiască raporturile conjugale și sociale. În acest sens societatea contemporană are nevoie deosebită de mărturia autentică a cuplurilor indiferent de pericolele care o amenință.
1.1.2. Responsabilitatea Statului față de familie
După ce am surprins deosebita importanță a familiei în mijlocul societății, în continuare voi vorbi despre nevoia constantă a familiei, de a dispune de legi favorabile din partea Statului, pentru că doar astfel poate fi „fermentul” și speranța societății.
După o privire mai atentă asupra naturii umane se observă faptul că ea tinde spre deplina bunăstare fizică, spre dezvoltarea intelectuală și căutarea adevărului despre om, despre lume și despre Dumnezeu. Persoana umană are nevoi artistice, morale, religioase, și în același timp are și necesități de apărare și de securitate, atât față de semeni, cât și față de elementele naturale. Însă aceste bunuri nu se pot găsi în mod complet în familie. Așadar, natura umană necesită o societate completă, „supra-familială” care, completând familia, să asigure omului toate bunurile ce îi sunt necesare pentru completarea bunăstării naturale. Această societate completă se identifică cu Statul. Prin urmare, Statul este cerut de natura umană și nu are origini numai în consensul liber al oamenilor. Natura cere Statului ajutor pentru binele omului și pentru integrarea familiei numai în privința „bunurilor naturale” pe care ele nu le pot procura, din această exigență a naturii reieșind scopul Statului.
Legătura strânsă dintre familie și societate, impune obligația ca Statul să nu uite datoria sa fundamentală de a respecta și promova familia. Aceasta și societatea se completează reciproc în apărarea și promovarea binelui omului, dar în același timp, Statul, trebuie să recunoască faptul că familia este o societate care se bucură de un drept propriu și primordial. Așadar, „familia, societatea naturală, este anterioară statului și oricărei alte comunități și posedă drepturi proprii, care sunt inalienabile”.
Convins fiind că binele familiei constituie o valoare indispensabilă de care societatea civilă nu se poate lipsi, Statul este chemat să facă tot posibilul pentru a asigura familiei acele ajutoare economice, sociale, educative și culturale de care are nevoie pentru a face față lumii în mod uman și cu toată responsabilitatea. Prin urmare, Statul este chemat să intervină acolo unde familia nu-și este în mod necesar suficientă sieși, în rest, se cuvine ca familia să fie lăsată să acționeze în mod autonom pentru că o intervenție excesivă din partea Statului ar constitui o violare a drepturilor familiei.
Misiunea Statului este aceea de a garanta și favoriza în toate modurile posibile respectarea drepturilor fiecărui om, în special, respectarea vieții fiecărui om. Nu se poate invoca, împotriva acestei îndatoriri, libertatea de conștiință și de alegere, pentru că respectarea vieții este fundamentul oricărui drept. În această idee, Catehismul Bisericii Catolice ne amintește că „dreptul inalienabil la viață al oricărui individ uman nevinovat este un element constitutiv al societății civile și al legislației ei”, așa încât „în momentul în care o lege pozitivă lipsește o categorie de ființe umane de protecția pe care legislația civilă trebuie să le-o acorde, statul neagă egalitatea tuturor în fața legii. Atunci când statul, nu pune puterea sa în serviciul drepturilor fiecărui cetățean, și în special, ale celui care este slab, sunt amenințate înseși fundamentele statului de drept”. Dacă familia este o comuniune de persoane, împlinirea ei depinde, în mod semnificativ, de justa aplicare a drepturilor persoanelor care o alcătuiesc. Promovarea umană, socială și materială a familiei fondată pe căsătorie și protecția juridică a elementelor care o compun în caracterul său unitar, este un bine nu numai pentru membrii familiei, dar și pentru structura și buna funcționare a raporturilor interpersonale, pentru echilibrul puterii, garanția libertății, interesele educative, identitatea cetățenilor și repartizarea responsabilităților în diferitele instituții sociale. „Atunci când, în legislația sa, puterea civilă nu recunoaște că familia constituită în mod just, este o valoare specifică pentru binele societății, când se comportă ca un spectator indiferent în fața valorilor etice ale vieții sexuale și matrimoniale, atunci nu doar că nu promovează binele și păstrarea valorilor umane, ci favorizează printr-un asemenea comportament disoluția bunelor moravuri.”. Revine Statului datoria de a asigura familiilor „întreg sprijinul, inclusiv economic, necesar pentru ca ele să poată răspunde în mod mai uman propriilor probleme”.
Se observă astăzi, că însăși definiția dată de către societate familiei ca fiind drept forma socială de bază, este uitată și atacată prin toate mijloacele, constatându-se îngrijorătorul fapt al negării valoarii familiei, definiția ei fiind foarte schimbătoare, capricioasă. Chiar dacă în Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 septembrie 1948) se afirmă clar că „bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ceea ce privește rasa sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie” și că „familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a Statului”, se neagă cu vehemență modelul genuin al familiei, dorit de Dumnezeu care unește în mod integral omul: bărbat, femeie, copil. Deși în majoritatea țărilor europene familia este recunoscută și protejată prin norme juridico-legislative (constituții, coduri, legi particulare etc.), în practică noțiunea de familie pare să fie combătută din mai multe motive: recunoașterea dată unirilor non-matrimoniale, asistența insuficientă aplicată familiilor pentru a-și îndeplini propriile îndatoriri, lipsa politicilor adecvate, favorabile familiei și de influența forțelor și tendințelor negative din exteriorul familiei.
2. Raportul Biserică-familie
Mai întâi ca persoana umană să intre în relațiile sociale primordiale (școala, orașul…), orice om crește și se dezvoltă în ambientul familial în care s-a născut. Individul nu este omul întreg, poate fi conceput doar în raport cu ceilalți. În această idee, Ioan Paul al II-lea, în Mulieris dignitatem învață că: „Omul nu poate să existe de unul singur (cf. Gen 2,18); poate exista numai ca unitate în doi și, deci, în relație cu o altă persoană umană… A fi persoană după chipul și asemănarea lui Dumnezeu comportă, deci, o existență în relație, în raport cu alt eu”.
Omul, intră în contact cu Biserica și societatea prin intermediul ambiental al familiei creștine, aceasta aparând ca loc natural în care se înfăptuiește integrarea persoanei umane în marea familie a Bisericii și societății.
Biserica, conștientă de responsabilitatea ei în opera de îndrumare a creștinilor, în lumina adevărului revelat și al principiilor de morală creștină, propune norme de conduită corespunzătoare demnității persoanei umane, în stare să promoveze, realmente, binele personal și comun, apărând identitatea și valoarea incontestabilă a familiei. Chiar dacă provocările actuale încearcă să lovească și să distrugă instituția familiei, prin propunerea altor modele de conviețuire, nu se poate nega importanța capitală pe care familia autentic creștină o are pentru societate și Biserică.
2.1. Familia și Biserica: edificare reciprocă
Biserica găsește în familia născută prin sacrament, leagănul său, locul și mediul în care se pregătesc noile generați de membrii ai Bisericii, iar familia, susținută și întărită de harul lui Dumnezeu își găsește împlinirea în Biserică și amândouă în Împărăția lui Dumnezeu. În lumina creației și a răscumpărării prin Cristos se poate înțelege natura adevărată a familiei creștine, ca o comunitate de persoane, ca primă experiență a Bisericii, în care este primită, recunoscută și împărtășită experiența iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Familia și căsătoria nu sunt numai figura naturii Bisericii, dar ele acționează activ la edificarea ei. Soților creștini le revine o carismă specială (cf. 1Cor 7,7), trebuind să se sfințească reciproc (cf. 1Cor 7,14). Astfel, colaborează în mod esențial la creșterea interioară și exterioară a Bisericii cu acceptarea și educarea copiilor care le-au fost dăruiți. Cu exemplul vieții lor creștine în comun, ei pot forma celule vii în Biserică.
Biserica se extinde în timp și în spațiu prin familia creștină. Încă de la începuturile ei, Biserica s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi formă de cult creștin a fost tocmai cultul în familie, fiind mediul cel mai propice pentru transmiterea credinței și a vieții creștine. Mai mult, căsătoria și familia creștină construiesc Biserica prin faptul că persoana umană, o dată născută prin și în familie, este introdusă în lume, iar prin botez și educarea la credință din partea familiei, ea este introdusă în marea Familie a lui Dumnezeu care este Biserica. Chiar dacă Biserica este în primul rând mama care dă viață, care educă și edifică familia creștină, la rândul ei, familia creștină este inclusă în misterul Bisericii. Astfel, familia este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii, punându-se în serviciul ei, deoarece este o comunitate intimă de viață și de iubire.
Prin realitățile zilnice care privesc și dovedesc condiția ei de viață, familia creștină edifică Împărăția lui Dumnezeu în istorie. Soții și părinții, în puterea sacramentului căsătoriei, „au, în starea lor de viață și în funcția lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu”. De aceea, nu numai că primesc iubirea lui Cristos, devenind comunitate mântuită, dar sunt chemați să transmită fraților dragostea lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate „care mântuiește”. În acest fel familia creștină, în timp ce este opera și semnul fecundității spirituale a Bisericii, devine și simbol, mărturie și participare la maternitatea Bisericii, loc în care soții și copiii cresc în credință, speranță și iubire. „Asemenea Bisericii, familia ar trebui să fie un loc unde se transmite evanghelia și din care evanghelia se răspândește și la alte familii și la societatea întreagă”.
Vorbind despre realitatea faptului că „Biserica zidește familia” trebuie să amintim în fapt că, orice căsătorie creștină nu este un simplu contract de fidelitate între două persoane care se iubesc și care vor să formeze o familie: ea este izvorul, fundamentul și garanția sa în Dumnezeu, care este autorul familiei. În cadrul celebrării „căsătoria creștină este consacrată și binecuvântată de un gest liturgic al Bisericii. Duhul Sfânt este invocat asupra soților creștini pentru ca unirea lor să fie consacrată și să aibă puterea de a fi în viața lor ceea ce sunt în realitate: uniți în Dumnezeu și simbol al reciprocei iubiri a lui Cristos și a Bisericii” și „în virtutea sacramentului căsătoriei, sunt consacrați în toată ființa lor și în toată realitatea lor de cuplu pentru a trăi și a manifesta misterul nou al nunții escatologice realizate de Cristos cu Biserica”.
Prin celebrarea sacramentelor, Biserica îmbogățește și întărește familia creștină cu harul lui Cristos, în vederea sfințirii ei pentru gloria Tatălui, iar prin proclamarea reînnoită a poruncii noi a iubirii, pentru ca să imite și să reînvie aceeași iubire de dăruire și de sacrificiu, pe care Cristos o nutrește pentru întreaga omenire.
2.2. Biserica apără familia pentru că familia, este calea Bisericii
Într-o lume în care asistăm la transformări rapide și profunde ale societății și culturii pare imposibil la prima vedere ca instituția familiei să reziste și să nu fie afectată. Totuși, multe familii, în ciuda timpurilor și situației mai puțin prielnice, își trăiesc cu deplină fidelitate, acele valori morale și spirituale care stau la baza instituției familiale. Apoi sunt multe familii bogate, care trebuie apreciate pentru grija lor pentru acele familii mai sărace, cărora le oferă o speranță pentru viitor. Altele, influențate de medii ce derutează, trăiesc din păcate în nesiguranță, rătăcind în îndoială și oarecum necunoscând adevărul fundamental al vieții conjugale și familiale.
Personalismul creștin care se dezvoltă în primele decenii ale ultimului secol, oferă importante stimulări pentru anumite aprofundări. Implicat în mod direct este Conciliul al II-lea din Vatican, prin toate enciclicele și documentele emanate. În multe state pentru a descoperi căsătoria creștină ca consacrarea legăturii de iubire care unește două persoane, realizând maxima înflorire a căsătoriei naturale, se urmărește anumite dimensiuni mult mai actualizate chiar și din punct de vedere teologic.
Crește atenția pusă sensului profund al căsătoriei, recuperând astfel centralitatea relației cuplului, care din punct de vedere al reflecției teologice și etice a rămas oarecum în umbră. Însă sunt prezente și problemele complexe, cu relative implicații morale, juridice și pastorale: conexiunea dintre sentiment și instituție; raportul dintre credință și sacrament; integrarea dintre gratificarea sexuală și afectivă a cuplului și procrearea.
Conciliul al II-lea din Vatican, desfășurându-se într-o perspectivă mai mult teologico-pastorală, caută armonizarea noilor presiuni, evitând blocarea în anumite discuții asupra scopurilor căsătoriei, prin enciclicele și documentele emanate.
2.2.1. Căsătoria și familia ca operă a lui Dumnezeu
Biserica s-a ocupat foarte mult de familie, dar spre deosebire de alții ea s-a plasat cea dintâi în mod principal la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; a căutat să redescopere adevărata concepție despre familie extrăgând-o din gândul originar al lui Dumnezeu și din planul lui Dumnezeu restaurat și sfințit de Cristos.
Conciliul al II-lea din Vatican, și-a orientat doctrina asupra căsătoriei și familiei sprijinindu-se în mod cu totul deosebit pe fundamentele biblice.
Prin tentativele de secularizare se numără și aceea care consideră căsătoria și familia ca un produs al istoriei sau o invenție a oamenilor, și de aceea astfel de realități, odată cu apariția culturii moderne, ar trebui să fie considerate ca depășite. Doctrina Bisericii afirmă că Dumnezeu însuși este autorul familiei, că el a întemeiat prin legi foarte precise „intima comunitate de viață și de iubire conjugală”. În de comun acord cu doctrina conciliară, Papa Paul al VI-lea, printr-un important discurs a declarat:
Căsătoria și familia nu sunt doar opera omului, o construcție umană produsă și dominată în intima ei esență de condițiile istorice și ambientale și deci schimbătoare. Căsătoria și familia vin de : sunt opera lui Dumnezeu și răspund unui proiect esențial pe care El însuși l-a creat și depășește schimbătoarele condiții ale timpului.
Prin alte cuvinte, căsătoria și familia nu sunt o invenție a omului, dar a lui Dumnezeu; se nasc din voința divină cu o structură și o funcție bine definită.
Fiind plan divin, el nu se schimbă, dar este valabil pentru totdeauna, în mod independent de condițiile schimbătoare ale timpurilor și ale culturilor. În acest mod căsătoria și familia ocupă un loc de onoare în planul divin. Ele sunt instituțiile cele mai vechi ale istoriei umane. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că familia însăși a primit de această misiune pentru ca să fie prima și vitala celulă a societății. Însuși Papa Paul al VI-lea, afirmă de mai multe ori că familia este „nucleul social prim și sacru”, „prim nucleu natural”, „celula naturală a societății umane”, „prima sacră societate întemeiată de Dumnezeu Creatorul, guvernată de legile sale”,. O asemenea instituție, atât de importantă și de fundamentală, nu putea să se nască din niște combinații întâmplătoare sau diferite tentative umane:
Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau produsul evoluției unor forțe naturale inconștiente; este o înțeleaptă instituție, făurită de Creatorul pentru a realiza în omenire planul său de iubire, și au o transcedentală relație cu Dumnezeu; de vin și către El sunt orânduite; familiile se întemeiază și trăiesc inițial pe pământ, dar sunt destinate să se reunească în cer.
Desigur acesta este un plan ce trebuie considerat cu ochii credinței într-o perspectivă escatologică, conform căreia toate lucrurile sunt orânduite de Dumnezeu pentru mântuirea și fericirea supranaturală a oamenilor. Numai în această lumină se poate avea o idee clară despre căsătorie și familie:
Orice concepție sau doctrină care nu ține cont în mod suficient de această relație esențială a căsătoriei și familiei cu origine sa divină și cu destinul său care transcende experiența umană, nu va înțelege realitatea lor profundă și nici nu va putea găsi calea exactă pentru a rezolva problemele lor.
Dacă vor să rezolve criza, căsătoria și familia trebuie deci să redescopere planul divin asupra lor. Acest lucru este posibil numai în lumina revelației exprimată în Sfânta Scriptură și interpretată în mod autentic de către Magisteriul Bisericii.
2.2.2. Familia o comunitate prin care se exprimă iubirea
Biserica, prin învățătura sa a încercat mereu să intervină asupra iubirii ce trebuie să existe în viața de familie, aducând-o astfel la demnitatea sa. Acest lucru a făcut ca de multe ori să nu fie înțeleasă corect, fiind acuzată că ar fi dușman al iubirii umane. Papa Paul al VI-lea, afirma că: „Foarte adesea Biserica a părut, bineînțeles pe nedrept neîncrezătoare față de iubirea umană. De aceea voim astăzi să vă spunem în mod clar: nu, Dumnezeu nu este dușmanul marilor realității umane și Biserica nu desconsideră nicidecum valorile trăite zilnic de milioanele de cupluri”.
Nu numai că Dumnezeu nu este dușmanul iubirii conjugale, dar El însuși este cel care a voit-o, a creat-o, a declarat bunătatea sa, și ea de asemeni este excelentă în obârșiile ei: „Și a văzut Dumnezeu că toate acestea erau bune…”(Gen 1,31). De aceea, este necesar să se meargă din nou la origini, , pentru a intui idealul asupra iubirii conjugale și în consecință a comunității în care ea se concretizează.
Creând pe om, Dumnezeu nu la lăsat singur și nu la destinat la solecitudine, după cum El însuși zice: „nu este bine ca omul să fie singur”(Gen 2,18). De unul singur omul nu putea fi nici imaginea lui Dumnezeu care este iubire, care este comuniune de persoane. Omul avea nevoie de cineva care să-i fie asemenea, pentru a se completa, pentru a intra în relație de iubire și de comuniune. De aceea „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; bărbat și femeie i-a creat”(Gen 1,27).
Domnul ne-a făcut bărbați și femei pentru a ne învăța să iubim. A întipărit în natură această lege, care este finalitatea sa, proiectul său. Vrea ca bărbatul și femeia să învețe a se iubi prin faptul că ei sunt complementari și caută acea integrare, unitate și inter-personalitate care mâine va fi, dacă va voi Dumnezeu o familie.
Nici o tendință, nici o atracție nu este atât de puternică în natura bărbatului și a femeii ca aceea care îi atrage să se iubească și să se unească într-o comunitate de viață diferită. În concret: „această unire vrea să semnifice o unire foarte intimă și profundă, unire nu numai a trupurilor și a instinctelor, dar o unire totală a gândurilor, a inimilor, a întregii persoane, unire care face din cei doi o singură inimă și un singur suflet”.
Iată într-o privire de ansamblu planul lui Dumnezeu asupra bărbatului și asupra femeii, care sunt chemați la iubire, la dăruire reciprocă, la unire definitivă într-o comunitate de viață și de iubire. Acesta este rezultatul fericit al Conciliului Vatican II care, tratând despre căsătorie și familie nu doar prin prisma unor aspecte juridice, dar bazându-se în primul rând pe planul divin, redescoperă valoarea iubirii personaliste și a familiei ca unitate. Pe această bază familia este definită: „intimă comunitate de viață și de iubire conjugală, fondată de Dumnezeu și structurată după legi proprii”.
Paul al VI-lea, urmând cu fidelitate doctrina conciliară insistând asupra vocației bărbatului și a femeii de a alcătui o comuniune de iubire și de viață, vorbește despre familie ca despre: „prima societate umană instituită de bunătatea creatoare a lui Dumnezeu tocmai ca societate a iubirii, a dăruirii a două ființe umane făcute una pentru alta, pentru a alcătui o singură viață în comunicare și sentimente, de afecte, de conviețuire, de colaborare, de ajutorare reciprocă, izvor de fericire mutuală”.
În acest sens se admite că instituția conjugală trebuie să îmbrățișeze întreaga persoană și trebuie să tindă neîncetat spre perfecțiune, făcând astfel ca soții să fie tot mai vizibil imaginea lui Dumnezeu. Aceasta este vocația bărbatului și a femeii potrivit planului divin: ei sunt chemați să se iubească, să se dăruiască, să se unească pentru totdeauna în căsătorie și în familie, care familie este și trebuie să fie comunitate de viață și de iubire.
Familia, comunitate născătoare de viață
Un fapt important observat în cadrul lucrărilor Conciliului al II-lea din , este că în doctrina matrimonială nu mai există o ierarhie a scopurilor, ierarhie care avea pe primul loc procrearea. Totuși, cu reevaluarea personalistică a iubirii conjugale, procrearea nu-și pierde importanța sa. Conciliul însuși declară în mod explicit că „prin caracterul său natural, instituția însăși a căsătoriei și a iubirii conjugale sunt orânduite spre procreare și educarea copilului”. Deci natura însăși a iubirii conjugale este cea care tinde să se dăruiască, să se răspândească, să se continue prin intermediul fecundității, așa după cum se observă în Humanae Vitae: „este în fine o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soți, dar este destinată să se continue, dând naștere la noi vieți”.
Trebuie subliniat că Dumnezeu nu numai că a creat natura umană și a unit pe bărbat și pe femeie, dar le-a supus în mod expres sub formă de precept: „Fiți roditori și înmulțiți-vă și umpleți pământul”(Gen 1,28). El a încredințat în felul acesta soților sarcina de a continua opera primei creații, de a completa universul creat de El. Este o sarcină de miniștri ai planului Dumnezeu asupra vieții omenești”, de miniștri ai puterii sale creatoare, și din acest motiv ei pot fi numiți con-creatori în opera de conservare și de organizare a lumii, așa după cum spune Humanae Vitae: „liberi și responsabili colaboratori ai lui Dumnezeu creatorul”.
Conciliul al II-lea din , confirmă această misiune făcând din ea o datorie foarte gravă a părinților. Aceștia, „deoarece au transmis fiilor lor viața, au obligația foarte gravă de a-i educa”. Nu din întâmplare în Familiaris Consortio, Papa Ioan Paul al II-lea pune în același capitol, îndată după slujirea dată vieții, dreptul – datoria părinților de a da educație. Soții sunt chemați să colaboreze cu Dumnezeu nu numai în a da viață fizică fiilor lor, dar și în a cultiva spiritul lor, deci de a fi nu numai născători dar deopotrivă părinți.
Din această sinteză exprimată de conciliu, cu privire la familie în planul divin, se poate conclude că ea a fost voită de Dumnezeu, cu legi și scopuri determinate, ca și o comunitate de viață și de iubire, ca o comunitate izvorâtoare de viață. Importanța Revelației este incontestabilă în căutarea identității familiei, ba mai mult, fără lumina Sfintei Scripturi nu se poate avea o idee clară despre familie.
Înainte de a prezenta o sinteză a modului în care acest punct 47 al constituției pastorale Gaudium et Spes descrie situația familiei în ziua de azi este oportun să fac o mică precizare, cunoscută de altfel. Conciliul al II-lea din Vatican a fost un conciliu care și-a canalizat atenția înainte de toate asupra problemelor interne și asupra reformei din Biserică și doar spre final, dacă este să vorbim despre Gaudium et Spes, a fost redactată această constituție pastorală.
Aceasta este o constituție care se adresează tuturor creștinilor și lumii întregi și face apel la toți oamenii de bună voință pentru a aprofunda și rezolva problemele urgente ale timpului nostru (de la problemele economice, de politică, legate de pace, la probleme ce privesc căsătoria și familia). Cât privește căsătoria și familia azi constituția Gaudium et Spes, privește aceste realități într-o perspectivă teologico-pastorală, ne-dedicând totuși analizei socio-culturale prea mult spațiu.
Ar mai fi de adăugat faptul că documentul ia în vizor doar anumiți factori care atentează la unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, pentru că marile probleme cu care se confruntă se va confrunta căsătoria și familia apar înainte și după 1970, atunci când asistăm la adevăratele schimbări structurale și culturale care se pot observa și astăzi, dar într-un mod mult mai acut ca atunci, în cadrul realității despre care discutăm. Și, pentru a avea un cadru cât mai general, cred că este necesar ca mai întâi să prezint câteva realități cu care, după Conciliul al II-lea din Vatican, se confruntă căsătoria și familia:
– sexualitatea este trăită din ce în ce mai mult și în afara căsătoriei. O tendință care face ca un număr din ce în ce mai mulți de tineri și adulți să aibă relații sexuale, voind să arate prin aceasta interesul pentru sex ca valoare în sine, independent de căsătorie;
– cresc numărul conviețuirilor libere, al perechilor ce se formează și se separă în afara căsătoriei, fără nici un certificat religios ori civil;
– se perpetuează o concepție permisivistă a realității. Se recurge din ce în ce mai mult la mijloace contraceptive, considerându-se sexualitatea ca un mod de trăire independent de căsătorie, de funcția procreativă;
– cresc numărul mamelor tinere;
– mijloacele contraceptive, avortul și fii născuți în afara căsătoriei provoacă o micșorarea a nașterilor.
Un alt factor care se poate verifica este conștientizarea egalității dintre sexe, răsturnându-se astfel vechiul model de familiei în care tatăl era nu numai capul familiei dar lua și deciziile din cadrul acesteia. Cu militarea femeilor pentru drepturile lor și cu obținerea acestora se adaugă alte probleme:
– creșterea divorțurilor și a separărilor;
– de multe ori părinții, fiind așa de ocupați, nu mai găsesc timpul necesar pentru a sta împreună cu copii lor, ajungându-se chiar la cazuri în care, pentru carieră, unul sau altul dintre părinți abandonează familia;
– vârstnicii sunt tot mai disponibili pentru a trăi într-un nou cuplu fără să se mai căsătorească legal sau chiar decid să divorțeze, lucru ce nu era întâlnit în forma clasică a familiei.
Făcute fiind aceste câteva precizări, completări pentru a avea o panoramă generală a situației, este bine venită o mică sinteză a acestui punct 47, care vorbește despre situația familiei în ziua de azi, nu înainte de a mai preciza că în mare parte documentul vorbește despre situația din Occident.
Aspecte pozitive ale familiei
În prima parte a acestui punct, documentul evidențiază aspectele pozitive ale situației, amintind că oamenii de astăzi fac pași înainte în promovarea familiei, ca și comunitatea a iubirii, și în respectul față de viață: ajunge să amintim că în toate Constituțiile statelor moderne familia nu este doar protejată din punct de vedere juridic, dar este ajutată și susținută economic în datoria sa procreativă și educativă prin acordarea anumitor ajutoare pentru familiile numeroase. Pentru toate acestea creștinii nu pot să nu se bucure cu toți aceia care nutresc o profundă stimă pentru familie și pentru valorile familiare. Mai mult, ei trebuie să lucreze pentru ca familia să fie din ce în ce mai respectată, ajutată și susținută în datoriile sale așa de esențiale pentru binele oamenilor și a societății.
Părinții conciliari numesc familia „Biserica domestică”, în care „părinții trebuie să fie pentru copiii lor primii învățători ai credinței”dar amintește și că „familia creștină proclamă cu tărie atât virtuțile Împărăției lui Dumnezeu cât și speranța în viața veșnică” în timp ce „cu exemplul său și cu mărturia sa arată lumii păcatul său și îi iluminează pe aceia care caută adevărul”.
De notat faptul că încă din acest prim fragment dedicat familiei, aceasta este numită „comunitatea iubirii”, pentru a se sublinia imediat aspectul personal și nu doar juridic cu care Conciliul vrea să discute despre această temă.
b) Aspecte negative
În cea de-a doua parte sunt prezentate aspectele negative ale vieții familiare din timpul nostru. Mai înainte de toate se spune că demnitatea căsătoriei și a familiei nu strălucește peste tot cu aceeași claritate. O situație concretă este poligamia, care atentează la unitatea căsătoriei, și divorțul, care atentează la indisolubilitatea acesteia.
Divorțul este numit aici ca fiind o plagă, și pe bună dreptate, pentru că el nu rănește doar familia, ci și societatea; și este o plagă care nu se cicatrizează, pentru că își face simțite efectele sale dureroase și, uneori, tragice, nu doar asupra soților, ci și asupra fiilor (lucru adevărat dealtfel dacă ne gândim că, de fapt, divorțul nu urmărește altceva decât „fericirea” părinților și nefericirea copiilor).
Poligamia și divorțul nu sunt însă unicele realități care umbresc căsătoria și familia de astăzi. Se amintește aici și despre așa zisele „uniri libere”, și de acel mod de poligamie din unele țări în care, alături de legitima consoartă mai există o amantă sau mai multe.
Această panoramă devine și mai întunecată atunci când se vorbește despre iubirea conjugală: aceasta este astăzi deseori profanată – adică despuiată de caracterul său sacru – de egoism, de hedonism și de alte realități. Iubirea conjugală este o dăruire reciprocă a propriei persoane din partea soților: ea comportă, de aceea, refuzarea egoismului. Dacă, în schimb, iese mai mult în relief și căsătoria se rezumă la „un egoism în doi”, iubirea conjugală primește o lovitură mortală. Într-unul din numeroasele sale discursuri (17 iunie 1942), Papa Pius al XII-lea indica cauza care duce la ruptura atâtor căsătorii tocmai în egoism. Iată ce spune acest pontif:
Cine a produs în acea iubire, în acea unire de suflete, o rană indivizibilă și deseori fatală? Nu este necesar să se caute prea departe. Căutați aproape. Căutați în inimă. Aici stă dușmanul; aici este cel vinovat. Foarte înșelătoare manifestările și în aparițiile sale, el este acea iubire de sine însuși care se naște împreună cu omul, trăiește cu el și de abia moare cu el…Este egoismul…Noi vrem să vi-l indicăm, dragi tineri căsătoriți, ca pe cel mai mare dușman al unirii voastre, ca un venin al iubirii voastre sacre. Două egoisme urăsc sacrificiul de sine… Iubirea de sine separă viața comună și egoismul soțului nu este întotdeauna egal cu egoismul soției. Cu toate acestea, uneori cele două egoisme sunt egale în vină.
Un alt dușman al iubirii conjugale este hedonismul, adică acea concepție teoretică și practică care duce la a vedea în plăcere și în satisfacerea simțurilor scopul esențial al vieții și duce, deci, la a-i sacrifica lui toate celelalte valori, începând cu valorile morale și religioase.
Nu trebuie uitat însă că iubirea conjugală necesită o angajare a fidelității până la moarte, capabilă să depășească oboseala și deziluziile ce se pot acumula. Dar, dacă la baza iubirii conjugale stă hedonismul, oboseala și deziluziile, care fac parte din orice căsnicie, o vor distruge.
În rest, se mai poate vorbi de iubire conjugală între doi soți când ei nu caută în această căsătorie decât satisfacerea simțurilor? În acest caz, iubirea conjugală nu-și pierde doar caracterul ei sacru, dar și caracterul său uman.
Egoismul și hedonismul conduc apoi la practici ilicite împotriva procreării , a treia cauză a desacralizării iubirii conjugale, într-adevăr, aceasta conține în sine un „gol” creator, un apel la nașterea unor vieți noi.
Dacă acest „gol” creator este reprimat pentru a evita greutățile și necazurile pe care fii le aduc cu ei și dacă acest apel este redus la tăcere prin practici care au scopul de a împiedica nașterea unor noi creaturi umane, iubirea conjugală este privată de scopul său și rămâne în mare parte golită de semnificatul său autentic, reducându-se așa cum am mai spus, la gesturi care sunt canalizate de egoism și de hedonism.
Și acest lucru nu este totul: actul creator al iubirii conjugale are un caracter sacru, fie că pentru transmiterea vieții, la fel și la opera creatoare a lui Dumnezeu, care este sacră, fie pentru că fie pentru că este opera unei precise porunci a lui Dumnezeu, care le-a spus omului și femei: Înmulțiți-vă, umpleți pământul și stăpâniți-l” (Gen 1,28). Așadar, când prin practici ilicite se împiedică actualizarea acestui gest creator, iubirea conjugală, care îl poartă în sine, este privată de sacralitatea sa, este, așa cum spune această constituție, profanat.
Acum dacă privim puțin la lumea de astăzi, ne dăm seama cu ușurință cât de vastă și de profundă este pervertirea iubirii conjugale. La această desacralizare contribuie foarte mult instrumentele de comunicare socială, în special presa și televiziunea.
Cu toate acestea, viața de căsătorie nu întâlnește dificultăți și obstacole în cadrul acesteia: „Actualele condiții economice, socio-psihologice și civile, spune do-cumentul nostru, aduc dificultăți, probleme în viața familiară”. O afirmație deloc gratuită dacă realizăm că familia de astăzi este pusă într-o criză nu atât de egoismul soților, de o concepție hedonistă a vieții și de o răspândire a metodelor anticoncepționale, dar de toată viața modernă: de noile moduri de a simții și de a trăi, de noile condiții de muncă, de enormă creștere a nevoilor pe care civilizația tehnicii le aduce cu sine, de nesiguranțele economice, de nesiguranță psihologică și sentimentală, care este caracteristică timpului nostru, datorită căutării unui loc de muncă onest care să ofere persoanei un motiv de a vedea altfel viitorul.
Se amintește aici că astăzi soții multor familii lucrează amândoi (realitate ce se verifică mai puțin la noi), pentru a putea face față necesităților economice ale familiei și, din cauza programelor diferite de muncă, nu reușesc de multe ori să se întâlnească între ei și cu fii lor decât rar și în grabă, datorită preocupării și oboselii de a crea pentru sine și copii lor un climat familiar cald și primitor. Mulți soți, chiar dacă ar vrea, nu ar putea avea mai mulți copii, pentru că nu le-ar putea satisface exigențele acestora, care au crescut enorm astăzi, în comparație cu situația din trecut. Fără a mai adăuga aici faptul că familiile numeroase întâlnesc dificultăți pretutindeni, în special pentru locuință, care sunt construite în oraș doar pentru familii cu maxim 4-5 persoane.
În sfârșit, în continuarea relatării acestei situații se specifică că „în determinate părți ale lumii se vede o preocupare pentru problemele ce se nasc din creșterea demografică”. Așa cum știm cu toții, în unele părți ale lumii, dar într-un mod particular în Asia, asistăm astăzi la o adevărată explozie demografică. Deja populația a depășit 6 miliarde de locuitori, și să nu uităm că Asia, continent care are aproape 3 miliarde de locuitori, are o economie, cu mici excepții, destul de slabă.
Această realitate pune probleme drastice conștiinței umanității, date fiind dificultățile enorme pentru a le asigura tuturor oamenilor ajutorul și susținerea necesară. Sunt probleme ce privesc îndeaproape familia, pentru că mulți gândesc că rezolvarea problemei demografice se poate face printr-o reducere drastică a ratei natalității, lucru care să se realizeze prin orice mijloc, făcându-se abstracție de conceptele de „moral” sau „imoral”.
Toate aceste lucruri, spune constituția, nu pot să nu neliniștească conștiințele. Cu toate acestea, într-un cadru cu nuanțe așa de închise, ea introduce o notă de optimism, în conformitate cu spiritul profund al acestei constituții. Aceasta ia optimismul și încrederea ce o întrepătrund din certitudinea că Dumnezeu călăuzește istoria către mântuirea în Cristos care cu întruparea sa a voit să împărtășească destinul oamenilor și care cu moartea și învierea sa ne-a mântuit de rău și de moarte.
În continuare documentul afirmă că „valoarea și trăinicia căsătoriei și a familiei ies în relief și pentru faptul că profundele schimbări ale societății actuale, în ciuda dificultăților care izvorăsc din această situație, manifestă deseori în felurite moduri adevărata natură a realității înseși”. Cu alte cuvinte, dacă marile schimbări care au intervenit în societatea modernă creează dificultăți căsătoriei și vieții familiare, pe de altă parte scot în relief adevărata ei natură: și acest lucru pentru că astăzi, fie datorită dezvoltării științelor psihologice și sociale și datorită unei cunoașteri mai aprofundate a naturii umane în componentele sale spirituale, psihologice și biologice, fie pentru o mai mare conștientizare a valorii persoanei, căsătoria a fost cunoscută și aprofundată mai bine în adevărata sa natură de comunitate a iubirii.
c) Intenția conciliului
În fața acestei situații –care are, așa cum am văzut, aspecte pozitive și negative– intenția conciliului este aceea de a ilumina mai mult unele aspecte capitale ale doctrinei Bisericii asupra căsătoriei și familiei. Nu urmărește să expună întreaga doctrină, ci doar să clarifice unele puncte care în trecut nu erau puse îndeajuns reliefate, ba chiar erau considerate secundare. Scopul acestei clarificări este acela de a-i ilumina și de a-i încuraja pe creștini și pe toți aceia care caută să ocrotească și să promoveze demnitatea originară și valoarea sacră a căsătoriei de a continua să lupte mai departe pentru acest scop nobil.
Biserica fiind conștientă de faptul că instituția familială constituie una dintre valorile fundamentale ale omenirii, vrea să-și facă auzit glasul și oferă tot sprijinul tuturor acelora care conștientizează rolul fundamental al căsătoriei și se străduiesc să pună în practică aceste valori fundamentale și mai ales vine în ajutorul acelor familii care trăiesc în nesiguranță și care în drumul lor de căutare a adevărului întâmpină obstacole din partea unei nedreptăți sau a lipsei de mijloace atât de necesare unei conviețuiri demne.
Biserica, în primul rând, îi are în vedere pe tineri, pe cei care se pregătesc să îmbrățișeze viața de familie, și are drept scop de a le deschide acestora noi orizonturi, ajutându-i să descopere frumusețea și măreția chemării la dragoste și la slujirea vieții.
Însoțind omul pe toate căile existenței sale pământești, „Biserica ia parte la bucuriile și la speranțele, la tristețile și la angoasele parcursului cotidian al omului, având convingerea intimă că însuși Cristos a trimis-o pe toate aceste căi: el este cel care l-a încredințat pe om Bisericii, care l-a încredințat ca drum al misiunii și slujirii ei”. Dintre aceste numeroase căi existente, familia apare ca prima și cea mai importantă. Fiecare om fiind unic, automat are misiunea de a umbla în raza propriei căi. Ființa omenească, vine în lume, în mod normal în sânul unei familii și de aici se poate trage concluzia că persoana datorează acestei familii însuși faptul că poate exista ca om.
O realitate dureroasă și marcantă pentru toată viața, o întâlnește și o trăiește acea persoană care se naște în afara unei familii și cea care vine în ajutorul unei astfel de persoane manifestând o afectuoasă solicitudine este Biserica, căci ea cunoaște bine rolul fundamental pe care familia este chemată să-l îndeplinească, conștientă fiind că, în mod normal, „omul își părăsește familia pentru a-și realiza la rândul său, într-un nou nucleu familial, vocația proprie”. În ciuda faptului că ar opta pentru a rămâne singur, familia rămâne, comunitatea fundamentală în care se înrădăcinează toată rețeaua relațiilor sale sociale.
Așadar, „Urmându-l pe Cristos «venit» în lume, «ca să slujească» (cf. Mt 20,28), Biserica consideră că a sluji familia este una dintre îndatoririle sale existențiale. În acest sens, atât omul, cât și familia constituie „calea Bisericii”.
2.3. Instituția familială ca punct de sprijin pentru Biserică
Grijile, greutățile și bucuriile pe care le implică viața conjugală, își găsesc în Euharistie un izvor de lumină. Însăși celebrarea euharistică ca și izvor și culme a întregii vieți creștine, influențează decisiv procesul de înaintare în iubirea lui Cristos a soților creștini.
Iubirea față de familie trebuie să pună în valoare pe fiecare dintre membrii ei, nu atât pentru ceea ce are, cât, mai ales, pentru ceea ce este și ceea ce face. Din această iubire, în mod eminent personală și comunitară, ia naștere, la rândul ei, conștiința propriei demnități a fiecărui membru a familiei. În cadrul familiei această experiență se intensifică, devenind iubire generoasă și reciprocă, ajungând astfel punct de pornire în procesul de recunoaștere a demnității celorlalți, de a practica atitudini și virtuți care îl fac pe om capabil să construiască o societate solidară și fraternă. Prin acest mod de a acționa a membrilor ei, familia devine „cea mai completă și mai bogată școală de omenie”.
2.4. Biserica apără instituția familială în fața Statului
Contextul social și cultural al timpurilor noastre, pe de o parte recunoaște importanța familiei, și pe de altă parte oferă provocări și mesaje menite să dezorienteze sau să manipuleze această instituție indispensabilă societății și Bisericii. Se pot observa astăzi tendințe din partea societății civile, de negare a drepturilor inviolabile a familiei și chiar atacuri asupra valorilor și exigențelor ei fundamentale. Astfel, familia, subiect de drepturi și obligații înaintea Statului și a oricărei alte comunități, ajunge să fie victima societății și a acțiunilor sale inumane și injuste.
În fața acestor pericole, Biserica subliniază importanța familiei care este nucleul natural și fundamental al societății și care are dreptul să fie ocrotită de către societate și Stat. Statul trebuie să considere ca o datorie fundamentală a sa „recunoașterea, ocrotirea și favorizarea adevăratei lor naturi, ocrotirea moralității publice și promovarea prosperității domestice”.
De aceea, Biserica denunță aceste lipsuri și îndeamnă autoritățile politice să-și amplifice eforturile pentru o nouă și justă politică a familiei, astfel încât să creeze condiții favorabile stabilității și prosperității sale.
Este necesară intervenția Bisericii pentru a-și asuma misiunea de a trezi convingeri și a oferi ajutoare concrete în toate acele sectoare în care familia este amenințată. Lucrul acesta este valabil, în special, în sectorul reglementării nașterilor, care a devenit una dintre problemele cele mai delicate și mai urgente pentru familiile de astăzi.
În virtutea funcției sale de mamă, Biserica este alături de toate familiile și mai ales de acelea aflate în dificultate, dându-le tuturor ajutorul ei dezinteresat „pentru a se apropia de modelul familiei pe care a voit-o Creatorul la început și pe care Cristos a reînnoit-o cu harul său mântuitor”. Ea este mereu preocupată de problemele cu care se confruntă familia din zilele noastre, căutând soluțiile cele mai bune pentru ca familia să devină ceea ce Dumnezeu a voit atunci când a creat-o. Însoțind familia creștină pe drumul său, în mod progresiv, în diversele etape ale formării și dezvoltării ei, Biserica, o ocrotește și o apără. Grija ei atentă nu se limitează numai la familiile creștine, ci la toate familiile, mai ales la acelea care sunt în situații dificile, pentru că vocația universală la sfințenie este adresată tuturor soților și părinților.
Așadar, „Biserica nu va obosi niciodată să lupte, în fața Statului modern și a aberațiilor timpului, pentru sfințenia și indisolubilitatea familiei și drepturile sale economice, sociale și religios-morale”.
Fiind „comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală”, familia creștină este înălțată la demnitatea de colaboratoare activă și responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu și original. Dacă familia creștină este comuniune, ale cărei legături sunt reînnoite de Cristos prin credință și sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod creator, adică soții, în calitatea lor de cuplu, părinți și copii, întrucât formează gruparea umană numită familie, trebuie să trăiască slujirea în folosul Bisericii și al lumii. Ei trebuie să fie „o singură inimă și un singur suflet”(Fap 4,32) în credință, prin spiritul apostolic care îi animă și prin colaborarea care îi obligă la opere de slujire a comunității ecleziale și civile.
În sfârșit, familia este esențială pentru creșterea Bisericii în lume, pentru răspândirea credinței, prin transmiterea din generație în generație a mesajului mântuitor. Biserica se extinde în timp și în spațiu prin familia creștină. Ea califică Împărăția lui Cristos în istorie prin realitățile zilnice care privesc și manifestă condiția ei de viață. Iubirea conjugală și familială, trăită în extraordinarele ei bogății de valori și exigențe de totalitate, fidelitate și fecunditate se exprimă și prin participarea familiei creștine la misiunea profetică, sacerdotală și regală a lui Cristos și a Bisericii.
3. Familia în criză?
La începutul celui de-al III-lea mileniu, mai mult decât în oricare altă epocă istorică, familia naturală, tradițională, se află în criză, îndreptându-se spre un viitor confuz și incert în toată lumea, astfel încât, criza familiei este percepută ca simptom al crizei societății moderne.
În majoritatea țărilor situația familiilor nu este ușoară, fie datorită situațiilor socio-economice și a politicilor naționale care nu acordă suficientă atenție și resurse familiei, fie datorită factorilor și influențelor internaționale. Sunt prezente în multe țări forme de tutelare a drepturilor familiei, a maternității și a paternității, ori proiecte de lege sau inițiative menite să confrunte aceste probleme. Totodată, chiar drepturile și statutul familiei, ca noțiune de familie, sunt atacate de recunoașterea tot mai crescândă a drepturilor unor alte forme de coabitare și a altor modele de familii. Este necesar să amintim aici familiile recompuse, unirile de facto, familiile homosexuale, care nu sunt altceva decât niște devieri, deformări ale imaginii adevăratelor familii. Pe lângă acestea, există mulți alți factori care apasă asupra familiei, cum ar fi încălcarea propriilor drepturi datorită politicii fiscale, ostile familiei, absența ajutoarelor acordate familiei din partea Statului, lipsa de locuințe adecvate pe care familiile tinere să și le poată permite, o situație economică generală deficitară care conduce la nevoia de emigrare.
Unirile de facto, parteneriat și trăire comună a bărbatului și a femeii (sau a partenerilor homosexuali), inclusiv relațiile sexuale care nu se încheie cu căsătoria, devin în prezent o mare problemă din mai multe puncte de vedere. Recunoașterea legislativă a unirilor de facto le face să fie egale în drepturi și demnitate cu căsătoria și familia. Argumentul invocat pentru a veni în sprijinul acestei inițiative este foarte simplu în statul liberal democratic. Unirile de facto au fost prezentate ca dreptul omului de a alege să încheie o căsătorie sau nu și să trăiască cu orice persoană dacă aceasta, la rândul ei, este de acord fără să fie constrânsă. Tocmai aici se ivește problema. Dacă, din punct de vedere juridic, încheierea unei căsătorii este același lucru cu a face parte din uniri de facto, atunci însăși instituția căsătoriei este anihilată. Pentru că aceste relații între persoane de sex opus sunt prezentate de logica legalizării unirilor de facto ca fiind formații încheiate de bunăvoie, din care fiecare este liber să facă parte și să se retragă, asemenea unui club. Mai mult, logica interioară a legalizării face ca orice luptă pentru stabilirea familiei să fie irațională, și deci ruinează familia ca instituție. Orice angajament și orice obligație în cadrul familiei devin iraționale, deoarece statul tratează ca egale familia cu angajamentele și obligațiile reciproce și unirile de facto fără nici un fel de obligații. Răspunderea conceperii urmașilor și creșterii lor nu este luată în considerare de către legislație. Copiii din cadrul acestor uniuni simt foarte des o lipsă a identității lor. Și această lipsă de identitate este și mai serioasă atunci când un copil este adoptat de către parteneri homosexuali. Acest copil se găsește într-o situație în care nu poate spune cine l-a născut, cine este tatăl și cine este mama lui. Se simte străin față de cei care l-au adoptat. Nu este doar un sentiment de înstrăinare; este chiar o condiție de înstrăinare.
Astăzi însăși adevărata identitate a familiei este subminată de amenințările dezumanizatoare. Pierderea acestei dimensiuni umane a vieții familiale conduce inevitabil la punerea în discuție a rădăcinilor antropologice ale familiei ca și comunitate de persoane. Se găsesc, mai mult sau mai puțin, alternative înșelătoare care nu recunosc familia ca un bine prețios și necesar pentru o societate prosperă.
3.1. Provocări ce provin din familia însăși
Se constată amploarea pe care tot mai mult o ia fenomenul „noi modele familiale” însoțit de o distrugere a conceptului clasic de „căsătorie” și încercarea unei noi definiri. Această definire a „noilor modele familiale” reiese ca rezultat al renunțării la noțiunea fundamentală a unirii-comuniune dintre două persoane de sex diferit, care se dăruiesc una alteia fără rezerve, fără limite de timp și în mod total. Este vorba de ambiguitatea formulei: „familie monoparentală”, „familii recompuse”, și nu în cele din urmă „uniri de facto”, ajungându-se chiar la „familii homosexuale”. „Echivalarea căsătorie cu alte forme de coabitare umbrește sacralitatea căsătoriei și violează valoarea ei prețioasă în planul lui Dumnezeu pentru omenire”, a afirmat papa Ioan Paul al II-lea în discursul său pe care l-a adresat membrilor Conferinței Episcopale din Anglia și Țara Galilor, prezenți cu ocazia vizitei Ad limina.
După cum se afirmă și în Declarația pentru Drepturile Omului, „familia este celula de bază a societății” și, de aceea, ea trebuie protejată; însă de multe ori, este distrusă prin divorț, acest „flagel” care ține cu tot dinadinsul să lovească în instituția familială. „În zilele noastre, în multe țări, există numeroși catolici care recurg la divorț după legile civile și contractează din punct de vedere civil, o nouă unire”. Instabilitatea legăturii conjugale este una dintre caracteristicile lumii contemporane. Creșterea secularizării în lumea occidentală din ultima perioadă și constituirea unei orânduiri juridice civile referitoare la căsătorie, paralelă, dar și diferită de cea a Bisericii, a introdus câte puțin, chiar și cât privește națiunile catolice, posibilitatea divorțului. Astfel, s-au înmulțit peste tot în ultimele decenii cazurile de divorț și de soți care, după divorț, trec la o nouă căsătorie recunoscută ca legitimă în societatea civilă. Divorțul nu este doar o problemă legală; nu este o criză trecătoare, ci afectează ființa umană. Este o problemă a unei relații distruse, care va marca pentru totdeauna pe fiecare din membrii familiei.
3.2. Provocări ce provin din fenomenul secularizării
Criza timpului nostru este caracterizată de pierderea din vedere a valorilor tradiționale care a generat consecințe negative a căror repercusiuni se răsfrâng în primul rând, asupra familiei, care se simte amenințată în împlinirea vocației ei. La baza acestor amenințări se află procesul secularizării care încearcă să-l îndepărteze pe Dumnezeu din viața omului și să-l pună la periferia acțiunilor sale. Este un fenomen care invadează aproape toată lumea. Omul, „ștergând” din viață orice referință și creație, își proclamă autonomia totală, raportându-se la valori umane, adică stabilite de rațiunea sa și se gândește la instituțiile vieții civile și la legi în optica unui pluralism de gândire tot mai mare. Orice lucru este pus în discuție și se acceptă puncte de vedere și soluții dintre cele mai diverse. Această viziune, a fost influențată și de marile descoperiri ale omului, care prin noile tehnologii își creează o „lume” a lui, o lume îndepărtată de Dumnezeu și separată de Cristos.
Lipsa sensului lui Dumnezeu implică abandonarea omului, iar astăzi „dezintegrarea socială, amenințările aduse vieții familiei și perspectivele amenințătoare ale intoleranței rasiale și ale războiului, îi lasă pe mulți bărbați și femei, și mai ales pe tineri, dezorientați și uneori lipsiți de speranță.
Noile ideologii, care par să domine lumea, mai ales noile structuri laice din diferite țări, nu numai că manipulează rolul primordial al familiei, dar îl subordonează intereselor efemere și materialiste ale omului și ale societății. Mulți compară astăzi căsătoria ca un simplu contract între două persoane. Divorțurile și separările nu mai reprezintă decât o simplă formalitate la îndemâna oricui și fără prea mari eforturi și cheltuieli; avortul și toate mijloacele anticoncepționale sunt, nu numai libere de ales, ci uneori chiar impuse de către parlamente și constituții.
Această mentalitate se îndepărtează și chiar respinge valoarea instituțională a familiei bazată pe căsătorie, care este uniunea indisolubilă între bărbat și o femeie, unirea reciprocă deschisă vieții, asumând în același timp o înaltă responsabilitate socială.
Concluzie
Într-o lume în care pare că scade funcția principală a multor instituții și calitatea vieții se deteriorează într-un ritm impresionant, familia trebuie să devină un loc de seninătate autentică și de creștere armonioasă; iar acest lucru trebuie să ofere lumii o mărturie luminoasă despre faptul că este posibilă recuperarea și promovarea integrală a omului
În ultimele decenii, familia și-a schimbat radical fizionomia. Nu se vorbește doar despre diminuarea numărului membrilor, despre îndepărtare, cel puțin fizică de generațiile precedente, de munca soților și de școala fiilor care nu mai permit conviețuirea constantă. S-au schimbat funcționalitatea și modalitatea relațiilor interne a familiei. A încetat de a mai fi o „unitate de producție”, cum era în perioada în care cea mai mare parte a familiilor constituia o mică întreprindere și a devenit o „unitate de consum”.
În acest „iureș” al egoismului individual, familia creștină trebuie să trăiască iubirea, lucru ce le va salva existența. Conștientă fiind de darul inestimabil cu care a fost înzestrată de Creator, de a fi loc al nașterii unei noi ființe umane, familia va fi mereu acea „Biserică domestică” și nucleul vital al societății.
În fața tuturor problemelor cu care se confruntă familia și viața umană astăzi, Biserica a reacționat și reacționează cum o face încă de la nașterea ei, cu diferența că folosește cuvinte și metode diferite. Făcând acest lucru, ea își apără propria identitate.
Așadar, după tot ceea ce am tratat în acest prim capitol, vreau să afirm că un lucru rămâne mereu valabil: renunțarea la adevăratele valori este urmată întotdeauna de efecte dramatice pentru că duce mereu spre o criză a familiei, criză pe care au experimentat-o și încă o experimentează multe familii.
capitolul ii
Familia între identitate și misiune
Introducere
După ce am prezentat și analizat în primul capitol situația morală a familiei zilelor noastre, supusă influențelor exercitate de schimbările rapide ale societății moderne, consider că este necesar să tratez despre ce este familia creștină, pe ce se fundamentează ea și care este misiunea ei în această lume. De aceea, am considerat să intitulez acest capitol „Familia între identitate și misiune”. Capitolul este format din trei puncte principale: Iubirea – fundamentul familiei, Cristos-Biserica, arhetipul unității bărbat-femeie, misiunea familiei în lume.
Scopul urmărit în acest capitol este acela de a continua ideea conținută în primul capitol, conform căreia familia creștină este supusă unei crize, deoarece îi sunt propuse noi moduri de conviețuire, căutând să reliefez ceea ce constituie o familie puternică, redescoperindu-i fundamentul principal, iubirea, subliniind misiunea ei în lume.
1. Iubirea – fundamentul familiei
Astăzi, se vorbește despre iubire la tot pasul. Foarte mulți dintre oameni zilelor noastre vorbesc cu sau fără știință, despre acest termen – iubire, atribuindu-i sensuri dintre cele mai diverse. Trăim deci, într-o ambiguitate totală cât privește importanța acestei realități, specifice omului.
Totuși, ce este iubirea? Cea mai frumoasă definiție a iubirii au dat-o apostolii Paul și Ioan, mai bine zis este vorba despre o definiție în definiție. Primul spune că „iubirea este ceea ce nu încetează niciodată” (1Cor 13,8). Dar ce nu poate înceta niciodată? Numai ceea ce nu are început și nu are sfârșit, adică Dumnzeu. De aceea sfântul Ioan afirmă că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Cu alte cuvinte, iubirea adevărată nu poate fi decât Dumnezeu și vine numai de
Putem însă observa că termenul „iubire” a devenit astăzi unul din cuvintele cele mai folosite, pentru că omul simte o profundă legătură cu acest concept, întrucât „tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul Universului”, pentru că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26), și este capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său. Cu alte cuvinte, omul, datorită acestei asemănări cu Dumnezeu este într-un anumit sens „iubire”. „Într-un anumit sens”, pentru că această iubire se manifestă în om și prin om, dar cu caracterul unei vocații primite de , care din iubire cheamă pe om la iubire. „Pentru că iubirea este vocația înnăscută și fundamentală a fiecărei ființe umane”. Dar această vocație nu se poate realiza decât în unitatea sa existențială (trup-suflet, bărbat-femeie).
Numai în comuniunea cu celălalt sex, omul poate să devină „complet”. Această împlinire și comuniune este temelia familiei. Deci omul primește împlinirea vocației sale la iubire într-o iubire conjugală. Totuși: „ea (iubirea) se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrală din iubirea cu care bărbatul se dăruiește femeii cu toată ființa sa și invers, până la moarte”. Această dăruire a unuia presupune primirea dăruiri a celuilalt și invers, pentru că: „iubirea nu poate întotdeauna doar să dăruiască, trebuiie și să primească”.
În continuare îmi voi concentra atenția asupra modului cum trebuie să arate o iubire familială (conjugală) în mod autentic. În primul rând ea trebuie să fie pe deplin umană, adică sensibilă și totodată spirituală. Nu este deci, o simplă pornire a instinctului și a sentimentului, ci este în primul rând un act al voinței libere, destinat să se mențină și să crească în lucrurile și durerile vieții cotidiene, astfel încât soții să devină o singură inimă și un singur suflet și să atingă împreună perfecțiunea lor umană. Apoi trebuie să fie o iubire totală, adică o formă cu totul specială de prietenie personală, prin care soții își împărtășesc în mod generos toate lucrurile, fără rezerve nejustificate și fără calcule egoiste. Cine îl iubește cu adevărat pe cel cu care s-a căsătorit, nu-l iubește numai pentru ceva ce primește de la el, dar pentru el însuși, fericit că îl poate îmbogăți prin dăruirea de sine.
Trebuie să fie apoi o iubire fidelă și exclusivă până la moarte. Așa o concep într-adevăr soții în ziua în care își asumă în mod liber și în deplină cunoștință de cauză angajamentul unirii matrimoniale. Fidelitatea poate fi uneori dificilă, dar că este întotdeauna posibilă și totdeauna mobilă și meritorie, nimeni nu o poate nega. Exemplul atâtor soți de-alungul secolelor dovedește nu numai că ea este conformă cu natura căsătoriei, ci și că este întotdeauna izvor de fericire profundă și durabilă. Și în sfârșit trebuie să fie o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soți, dar care este destinată să continue, dând naștere la noi vieți. Căsătoria și iubirea conjugală sunt orânduite prin natura lor procreării și educării copiilor. De fapt, copiii sunt darul cel mai prețios al căsătoriei și ei contribuie din plin la binele părinților înseși.
Prin aceste câteva idei am dorit să subliniez faptul că „iubirea crește prin iubire. Iubirea este «divină», pentru că vine de și pentru că ne unește cu Dumnezeu, și prin acest proces de unire, ne transformă într-un «noi», care trece dincolo de viziunile noastre și ne face să devenim una, ca să fim «totul în toți» (1Cor 15,28)”
După o privire de ansamblu asupra conceptului de iubire voi încerca acum să prezint dubla dimensiune pe care o comportă iubirea: ca eros și agape.
1.1. Dubla dimensiune a iubirii
După cum am văzut, ființa umană este creată pentru iubire și fără iubire nu poate trăi. Această dinamică a iubirii este dimensiunea esențială a experienței umane și în familie găsește locul preferat pentru a se manifesta, „iubirea îl face pe om să se realizeze prin dăruirea dezinteresată de sine, a iubi înseamnă a da și a primi ceea ce nu poate fi nici cumpărat, nici vândut, ci numai dăruit în mod liber și reciproc”.
Totuși, acest concept de iubire implică două dimensiuni. Există iubirea – agape, iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea care există între oameni – eros. Iubirea lui Dumnezeu, agape este superioară iubirii umane, dar această afirmație nu o etichetează pe cea de-a doua ca pe ceva negativ.
Eros-ul nu poate exista independent de agape, căci dacă s-ar separa, și-ar pierde orientarea și valoarea. De asemenea, eros-ul nu este o născocire a omului, propria lui creație, dar este adânc înscris în ființa umană datorită iubirii lui Dumnezeu.
Astăzi termenul eros, la prima vedere, este asociat automat derivatului său (erotic), căpătând un aspect doar din ceea ce înseamnă dragostea umană. Sensul cuvântului eros indică însă în profunzimea lui mult mai mult. În vechime, cuvântul eros desemna iubirea dintre bărbat și femeie. În același context antic, eros-ul semnifica înfrângerea rațiunii de către o nebunie divină care „îl smulge pe om din limita existenței sale și care, în această ființă divină, îi permite să experimenteze cea mai înaltă beatitudine”.
Este știut faptul că fără agape, eros-ul nu poate exista, sau în caz că există, deformează demnitatea umană, divinizează în mod fals dezumanizând persoana umană. În această idee, eros-ul dacă nu este unit cu agape, conduce la abuzuri grave împotriva ființei umane, astfel încât „eros-ul, turmentat și indisciplinat, nu este urcare, extaz către Dumnezeu, ci cădere, degradare a omului”.
Agape constituie iubirea perfectă, punctul terminus spre care tinde orice ființa umană, prototipul și imaginea oricărei iubiri. Eros-ul, care nu poate exista decât în legătură cu agape, trebuie să urmeze caracteristicile acestei iubiri. Eros-ul aparține ființei umane într-o dublă dimensiune: trup și suflet. Aceste două elemente se găsesc într-o profundă unitate interdependentă, iar eros-ul trebuie încadrat cu echilibru în cadrul acestor realități. Omul nu poate trăi doar în dimensiunea spiritului, disprețuind materia, nici numai în dimensiunea corporală, ignorând spiritul și trăind doar pentru satisfacerea impulsurilor carnale. În ambele cazuri, în care se încearcă o astfel de separare, ființa umană își pierde din demnitatea sa.
Astăzi eros-ul este privit doar sub aspectul său corporal de ochiul avid al omului care caută plăcerea maximă și rapidă, fiind scos din spațiul adevăratei iubiri, despuiat de orice legătură spirituală, fără nici o referire la morala și demnitatea persoanei umane. Căci se știe că eros-ul, constituie „setea de fuziune completă, de uniune cu o altă persoană. Ea este prin natura sa exclusivă, și nu universală și este poate cea mai înșelătoare formă de iubire dintre toate câte există”. În ce punct se află ideea perceperi acestei forme de iubire astăzi este ușor de deslușit, deoarece această formă de iubire „este foarte frecvent confundată cu trăirea impetuoasă a «îndrăgostirii», cu căderea bruscă a barierelor ce existau până atunci între doi străini”. Așadar, totul apare sub un aspect decăzut, totul fiind instrumentalizat: „eros-ul degradat la nivelul sexului pur devine marfă, lucru ce se poate cumpăra sau vinde; mai mult, omul devine marfă”. Omul, atent doar la cele materiale, fără nici un orizont etic, consideră trupul și sexualitatea ca și iubire concretă, materială, din ființa sa, iubire (eros) care nu trebuie să se supună nici unei legi sau morale. În acest caz eros-ul, orientat doar spre aspectul carnal, degradează ambele dimensiuni ale omului: iubirea spirituală și iubirea trupească.
Drumul de purificare a eros-ului comportă două aspecte esențiale, opuse iubirii carnale, care se concentrează pe cineva oarecare, și pentru o clipă: doar această persoană și pentru totdeauna.
Eros-ul carnal, care caută plăcerea cu oricine, oricând, nu are în vedere veșnicia, continuitatea, dar fragmentează existența în false iubiri, care golesc sufletul uman și transformă omul într-un animal. Prezența eros-ului matur, purificat, conduce iubirea spre dăruirea de sine și această dăruire de sine înseamnă cunoașterea propriului eu și a Iubirii.
Aceste două forme de iubire, deși comportă dimensiuni diferite, își găsesc unitatea în unica realitate a iubirii. Eros-ul comportă un itinerar aparte, începând cu partea corporală a omului, tinzând în final spre spiritual. Astfel, la început eros-ul este preponderent senzual, ascendent, dar treptat, se va preocupa mai mult de celălalt, se va dărui celuilalt. În acest fel agape se cufundă în eros. Eros-ul nu trebuie să dispară în fața lui agape, căci omul nu poate trăi doar din iubirea descendentă. Omul, nu poate dărui ceva dacă mai întâi nu a primit, și acest lucru apare ca prioritar pentru el. Dacă nu a experimentat agape (iubirea spirituală), nu poate fi matur în sfera lui eros.
De asemenea, iubirea nu este doar la nivel de sentiment, căci astfel nu exprimă totalitatea iubirii. Omul, în creșterea sa, trebuie să dezvolte toate aspectele sale existențiale: „specificul maturității iubirii constă în a implica toate potențialitățile omului și de a include omul în integritatea sa”.
Agape este dragostea necondiționată și irevocabilă. Ea, superioară eros-ului, se dăruiește fără a căuta vreun avantaj personal. Îl învață pe om să iubească plenar, după modelul lui Dumnezeu. Această formă a iubirii implică nu în ultimul rând trăirea uniunii cu toți oamenii, trăirea solidarității umane, a dezizolării umane, băzându-se pe sentimentul că suntem cu toții una, căci așa cum afirmă Erich Fromm în Arta de a iubi, omul asistă în acest moment la o realitate, și anume că
Deosebirile dintre noi, ca talent, inteligență, cunoștințe sunt neglijabile în comparație cu identitatea esenței umane comune tuturor. Pentru a simți această identitate este necesar să pătrunzi de la suprafața lucrurilor la esența lor. Dacă percepi în celălalt mai cu seamă suprafața, percepi în primul deosebirile, percepi ceea ce ne separă. Dacă pătrunzi până la esență, percepi identitatea noastră.
Această legătură de la centru la centru – și nu de la suprafață la suprafață, apare drept legătură centrală în raportul cu cealaltă persoană.
Simone Weil, vorbind despre această legătură „de la centru la centru”, reliefează în câteva propoziți foarte bine această situație de fapt a iubirii – agape:
Aceleași cuvinte, de exemplu: cuvintele «te iubesc» spuse de un bărbat soției sale, pot fi banale sau extraordinare, în funcție de felul în care sunt spuse. Și acest fel de a le spune depinde de adâncimea zonei din ființa umană de unde provin, fără ca voința să poată interveni aici în vreun fel. Și printr-o miraculoasă corespondență, ele ajung exact în aceeași zonă a ființei căreia îi sunt adresate. Și astfel, aceasta din urmă poate discerne, în caz că are putere de discernământ, care este valoarea cuvintelor.
Un fapt ce nu trebuie pierdut din vedere este și acela că iubirea-agape, comportă mereu o dimensiune ce nu face diferențe între oameni, deoarece ea este mereu o „iubire între egali; dar, desigur, nici ca egali nu suntem întotdeauna «egali»; ca ființe umane, avem toți nevoie de ajutor. Astăzi eu, mâine tu. Dar această nevoie de ajutor nu înseamnă că unul este neajutorat, iar celălalt puternic”.
Iubirea rămâne o realitate unică, dar cu dimensiuni diferite. Dacă cele două dimensiuni sunt separate total, apare o formă reducționistă a iubirii, o caricatură a ei.
1.2. Familia creștină între iubirea dăruită și iubirea egoistă
Este știut faptul că orice ființă umană simte nevoia profundă de a iubi și de a fi iubită. Orice iubire profund autentică se exprimă inevitabil prin deschiderea către celălalt, prin dăruire. Dăruirea iubirii implică întreaga persoană, aceasta fiind în definitiv esența iubirii. Iubirea ca dăruire depășește toate formele de a ieși în întâmpinarea altei persoane pentru că „să te dăruiești pe tine înseamnă mai mult decât să dorești binele”.
Iubirea ca dăruire conține în interiorul ei un paradox, căci orice persoană, prin natura sa, constituie un ens care nu poate fi transmis, care nu poate fi abandonat. Aceasta are drept scop final perfecționarea proprie, atingerea plenitudinii pe toate planurile. Dar iubirea ca dăruire revoluționează iubirea în sine: „Cea mai deplină și totodată cea mai radicală formă de iubire constă tocmai în a te dărui pe tine, a face ca eu-l tău netransmisibil și inalienabil să devină proprietatea cuiva”. Întâlnim la acest nivel un dublu paradox: iubirea dăruită presupune ieșirea din propriul eu, redirecționarea către celălalt, iar în al doilea rând, prin această dăruire eu-ul propriu nu este desființat sau neapreciat, dar el se îmbogățește și se dezvoltă într-un spațiu etic.
În cadrul familiei, iubirea dăruită dintre cei doi parteneri este caracterizată de reciprocitate. Această dăruire în iubire nu trebuie confundată doar cu dăruirea în sens psihologic – trăirea dăruirii, și cu atât mai puțin cu dăruirea în sens fizic.
Dăruirea în cadrul căsătoriei nu poate avea doar o importanță sexuală. Ea constituie doar o formă de dăruire în iubire, dar care se bazează pe o iubire interioară profundă. Dăruirea iubirii, privită doar din punct de vedere sexual, fără principii și norme, se transformă în forme ieftine de utilitarism.
Iubirea ca dăruire presupune în cadrul familiei existența doar a unui singur partener – monogamia – căci nu te poți oferi, din iubire, decât unei singure persoane în mod plenar și specific și cu o intensitate unică: „numai printr-o astfel de limitare poate o asemenea iubire să se deschidă pe deplin unor noi persoane, care reprezintă în mod firesc rodul iubirii conjugale dintre bărbat și femeie”.
2. Cristos – Biserica, arhetipul unității bărbat-femeie
După ce am văzut care este fundamentul familiei creștine și mai ales ceea ce călăuzește familia în misiunea sa pe acest pământ, voi analiza acum modelul perfect al unității dintre bărbat și femeie, spre care trebuie să tindă orice familie creștină.
Cu siguranță modelul unității bărbat – femeie este reprezentat de raportul dintre Cristos și Biserică, iar acest raport este evidențiat în cel mai frumos mod de către sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Aici sfântul Paul, vorbește despre raportul dintre Cristos și Biserică în termeni sponsali, afirmând: „Fiți supuși unii altora în frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este capul femeii așa cum Cristos este capul Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor și este” (Ef 5,21-23). Doar în Cristos, care se dăruiește fără rezerve Bisericii sale, se dezvăluie semnificația ultimă a căsătoriei și semnificația profundă a raportului bărbat – femeie.
Unitatea inconfundabilă și nedespărțită a naturii umane și divine în Cristos în care se împlinește fără greșeală alianța definitivă dintre Dumnezeu și om, este transcrisă și participată în termeni sponsali în raportul dintre Cristos și Biserică. Sfântul Paul demonstrează că forma iubirii sponsale nu va putea să fie decât aceea pe care Cristos însuși o trăiește pentru Mireasa sa și conținutul unei astfel de tensiuni de iubire nu va putea avea alt orizont decât împlinirea operei sale de mântuire.
Nu știința îl răscumpără pe om, ci omul este răscumpărat prin iubire, iar acest lucru este valabil deja în domeniul pur intralumesc. Atunci când unul are în viața sa experiența unei mari iubiri, acela este un moment de răscumpărare care dă sens nou vieții sale. Cristos Domnul a copleșit cu binecuvântări această iubire născută din izvorul divin al dragostei și constituită după modelul unirii sale cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieșit în întâmpinare Israelului cu un legământ de fidelitate (cf. Os 2) tot astfel, Isus, Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei, pentru ca așa cum el a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea (cf. Ef 5,25), tot astfel soții, prin dăruire reciprocă să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită de puterea lui Cristos și acțiunea Bisericii, pentru ca soții să fie realmente duși și să fie ajutați și încurajați în misiunea lor de părinți.
Sacramentul căsătoriei nu e ceva semnificativ în afara referinței , deoarece numai în el e dată libertatea celor doi de a lua parte la viața trinitară; cu aceasta apare clar că sensul căsătoriei ca sacrament conține sensul ultim al raportului bărbat-femeie. De fapt a afirma sacramentalitatea iubirii dintre bărbat și femeie înseamnă a spune că modul în care Cristos rămâne unit cu Biserica este modelul modului prin care soții și soțiile creștine sunt uniți între ei. Finalitatea și semnificația raportului bărbat-femeie e mister, adică, în realitate evenimentul lui Cristos. Căsătoria e semnul misterului unității ce există între Cristos și Biserică, sau spus altfel, familia e expresia comună, universală a modului în care Isus e unit cu Biserica și prin care apoi familia poartă în sine semnficația profundă pe care Biserica o are pentru lume. Dar, la urma urmei ce este Biserica pentru lume? Rămânerea lui Cristos între noi. Astfel, Biserica e sacrament pentru că realizează posibilitatea întâlnirii lui Dumnezeu cu lumea, iar căsătoria e sacrament pentru că realizează posibilitatea unirii în Cristos între doi oameni care se iubesc și care devin loc eclezial pentru toți. De aceea familia trebuie să-și facă proprie această respirație a comunității Bisericii.
3. Misiunea familiei în lume
Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor, și prin aceasta își află încoronarea. Ca o completare a acestei afirmații, papa Ioan Paul al II-lea vine și afirmă că „educația religioasă și cateheza copiilor situează familia în cadrul Bisericii ca un adevărat «subiect activ de evanghelizare și de apostolat»”.
Din aceste două afirmații, deosebit de prețioase pentru întreaga comunitate creștină, putem concluziona că pe lângă datoria de a da viață copiilor și de a-i educa conform învățăturii Bisericii, familia trebuie să fie și un mijloc de evanghelizare, de care Biserica să se poată folosi în exercitarea misiunii ei. În continuare voi trata fiecare dintre aceste obligații ale familiei creștine.
3.1. Familia în slujirea vieții – procrearea
Soții sunt chemați cooperatori liberi și responsabili ai lui Dumnezeu Creator. Această cooperare se realizează, fie în transmiterea vieții cât și în educarea fiilor.
Datoria de a transmite viața, din partea părinților creștini, trebuie să se realizeze în conformitate cu legile înscrise de Dumnezeu în ordinea naturală și să corespundă învățăturii morale a Bisericii, după care iubirea conjugală, în manifestările sale fizice, trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă și deschisă noii vieți.
Contribuția familiei creștine în reînnoirea societății trebuie să aibă loc în primul rând prin transmiterea vieții, deoarece „viața umană este un dar primit pentru a fi dăruit la rândul său”.
O națiune nu poate supraviețui și progresa fără o evoluție demografică corectă. Este vizibil faptul, din statisticile demografice a țărilor Vest – Europene, că populația Europei cunoaște o scădere considerabilă din cauza fenomenului de îmbătrânire, un fenomen ce persistă. Din acest punct de vedere, perspectivele evoluției populaționale în Europa sunt destul de descurajatoare.
Cum s-a ajuns în acest punct? La această situație s-a ajuns și datorită unei mentalități împotriva vieții (avort, anticoncepționale, eutanasie etc.), dar și prin „comoditatea” părinților, deoarece, nașterea unui copil implică osteneli în plus, noi sarcini economice și multe alte motive care pot trezi în ei tentația de a nu dori un copil, mai exact, obstaculează apariția unei noi vieți.
Ce are de făcut familia în această situație? Ce datorii îi revin? Printre numeroasele datorii la care este chemată familia să fie parte activă, datoria fundamentală ce îi revine familiei în acest caz este tocmai aceea de a transmite și promova viața și „de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmițând prin naștere, de la om la om chipul lui Dumnezeu”.
Este știut faptul că „prin dăruirea reciprocă, personală, care le este proprie și exclusivă, soții urmăresc comuniunea ființelor lor în vederea unei realizări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la nașterea și educarea unei noi vieți”.
Când, în urma actului conjugal trăit în acest sens, rezultă o nouă viață în sânul mamei,
ei trăiesc atunci un moment de responsabilitate deosebită (…). Dacă femeia este prima care își dă seama că a devenit mamă, bărbatul cu care s-a unit într-un «singur trup» devine la rândul său conștient la cuvântul ei, că a devenit tată. Amândoi au responsabilitatea paternității și maternității potențiale și apoi efective. Bărbatul nu poate să nu recunoască sau să nu accepte rezultatul unei decizii care a fost și a sa. El nu se poate refugia în cuvinte ca: «nu știu», «nu voiam», «tu ai vrut-o». în toate cazurile, unirea conjugală implică responsabilitatea bărbatului și a femeii, responsabilitate potențială, care devine efectivă atunci când împrejurările o impun.
Este necesar ca orice persoană umană să fie primită în gestul de unire și de iubire a părinților săi; de aceea, nașterea unui copil trebuie să fie rodul dăruirii reciproce, care se realizează în actul conjugal în care soții colaborează ca servitori, și nu ca stăpâni, la opera iubirii Creatorului.
3.1.1. Iubirea și procrearea în conștiința omului contemporan
În contextul societății de astăzi, Biserica știe că merge „împotriva curentului” atunci când vorbește și susține neîncetat adevărul despre iubire și fecunditate, despre o mai bună înțelegere și integrare în viață a bogatelor valori a ambelor sexe, în contact cu concepții și moduri de comportament care sunt în contrast cu adevăratele exigențe morale ale existenței umane, despre valoarea vieții umane expusă astăzi atâtor pericole.
Soții sunt chemați prin apelurile repetate ale Bisericii la paternitate și maturitate responsabilă. Aceasta înseamnă că iubirea lor conjugală este orientată prin esența ei spre rodnicie, că ei sunt chemați să-și trăiască în mod fidel exigențele iubirii, că sexualitatea, aparținând planului originar al Creatorului, trebuie privită cu mult respect, că, în sfârșit, ei trebuie să aplice o planificare familială care să respecte normele și criteriile etice. Numai în acest fel soții fac dovada că familia este o comunitate de viață și de iubire, o iubire autentică, întotdeauna responsabilă.
Dacă vorbim despre iubire și procreare ca și valori negate de societatea modernă, trebuie menționat faptul că experiența istoriei ne arată că accelerata transformare industrială și economică a determinat schimbarea profundă a conduitei sociale și a mentalității, și din acest motiv, „iubirea omenească, orientată din natură către paternitate și maternitate, este uneori atinsă de o profundă criză și este, deci, serios amenințată”. Este deosebit de important ca valorile iubirii conjugale să fie citite și interpretate în interiorul preocupărilor actualei culturi, însă „societatea nu are capacitatea de a înțelege exact ce înseamnă cu adevărat dăruirea de sine a celor două persoane în cadrul căsătoriei, iubirea responsabilă în slujba paternității și maternității, autentica dimensiune înaltă a procreării”.
Ioan Paul al II-lea, conștient de situația familiei, în dorința de a aduce pe lume un nou fiu, afirma:
Toți știu că hotărârea soților de a accepta să aducă pe lume un fiu și de a-l crește nu este întotdeauna ușoară și că deseori este ocazie de jertfă. Biserica este în mod real conștientă de lucrul acesta, iar învățătura sa despre paternitatea responsabilă se referă la cuplurile căsătorite – căci numai ele au dreptul la procreație – pentru a le ajuta să ajungă la ceea ce trebuie să fie o decizie liberă, informată și reciprocă cu privire la programarea nașterilor și fixarea numărului de fii. Această hotărâre a părinților ar trebui să se bazeze pe metodele moral acceptabile de distanțare sau limitare a nașterilor, asupra cărora Biserica are dreptul și datoria de a se pronunța.
Ajutorul Bisericii, completat de organizațiile internaționale și guvernele statelor trebuie să creeze împreună o ordine socio-economică, care are drept scop favorizarea vieții familiale, nașterea și educarea copiilor. Papa insistă tocmai asupra acestui aspect pentru ca familia să poată evalua corect care îi sunt drepturile și obligațiile.
Societatea și Statul, convinse fiind că binele familiei constituie o valoare indispensabilă și de care societatea civilă nu poate dispensa, aceste autorități publice trebuie să facă tot posibilul pentru a asigura familiei acele ajutoare economice, sociale, politice, educative și culturale de care are nevoie pentru a face față lumii în mod uman și cu toată responsabilitatea.
Rodul cel mai înalt al căsătoriei, acest nou „tu uman”, nu este altceva decât un „dar”, o persoană umană, și prin urmare părinții nu se pot angaja în procesul conceperii pentru a umple un gol în viață, ci pentru a participa la viață, a imita pe Dumnezeu care nu creează din nevoie, ci pentru bogăția vieții. În acest sens, „împotriva pesimismului și egoismului care umbresc lumea, Biserica este de partea vieții, știind să descopere în fiecare viață umană splendoarea acelui «da» și «amin» care este Cristos însuși”.
3.2. Educarea copiilor la iubire și credință
Educația la iubire constituie un fenomen complex, care necesită un lung itinerar. Iubirea nu este produsul final, pe care omul îl dobândește cu viața, pentru că „Iubirea nu este niciodată ceva de-a gata, ceva doar dat femeii și bărbatului, ci ea este întotdeauna un fel de temă care le-a fost propusă în același timp”.
Omul creat fiind de Dumnezeu, la rândul său dă naștere unei noi ființe. Procrează și în domeniul iubirii, prin sentimente și dorințe. Acest aspect implică o responsabilitate a omului în a-și educa și forma adevărata iubire. Acest aspect implică o responsabilitate a omului în a-și educa și forma adevărata iubire. La stadiul unei adevărate iubiri se poate ajunge și prin harul lui Dumnezeu: „această mare iubire nu poate fi decât o lucrare a persoanelor și o lucrare a harului”.
Educația la iubire este un proces continuu care începe din perioada copilăriei. Copilului trebuie să i se prezinte demnitatea, măreția și sensul iubirii. Prin urmare, actul iubirii este rodul unei îndelungate formări începută la o vârstă fragedă, pentru că educația la iubire ne se improvizează.
Perioada tinereții este vârsta la care se fac cele mai profunde alegeri în vederea instituirii unei familii. Tânărul, după un lung proces al educării iubirii, trebuie să aleagă un partener de viață, din iubire, fără frustrări și păreri de rău. Această educare a iubirii nu va accepta dovezi de iubire prin false dăruiri viitorului partener înainte de căsătorie.
Iubirea este aceea care transcede limitele egoiste și se justifică în numele unui criteriu de stimă și dăruire, fondată pe valoarea și demnitatea persoanei umane. La acest nivel se ajunge prin educație, atît în sânul familiei, cât și în cadrul societății. Iubirea se învață și se educă prin practică, și întotdeauna recere sprijinul celuilalt: „Educarea la iubire, specificată în determinările sale sexuale, nu ajunge la finalitate fără celălalt în formarea etică”. Educarea la o iubire autentică este indispensabilă și nu trebuie privită doar în sens persoanl, egoist. Autenticitatea iubirii cere radicalitate în a respecta legile iubirii care sunt veșnice.
Totuși, iubirea rămâne elementul fundamental al unui om și al unei familii. Trăirea ei profundă nu poate face abstracție de o cunoaștere profundă a acestei teme, de o educație complexă care să ajute familia să ajungă la împlinire.
Putem spune deci că autentica iubire poate face față exceselor văzute astăzi ca ceva normal. Criza familiei poate fi depășită doar reorientând eros-ul spre agape, acea iubire totală, dezinteresată, veșnică. Iar dacă iubirea va fi înțeleasă astfel și trăită, familia va ajunge să își descopere valoarea inestimabilă a împlinirii sale – iubirea.
Părinții au nevoie de ajutorul comunității ecleziale pentru a-și întări și mări credința în Dumnezeu, astfel încât copiii să poată asimila cât mai bine adevăratele valori pe măsură ce cresc.
Educația religioasă în școli trebuie să fie încurajată pentru a continua formarea unui caracter, începută de părinți acasă. Alte organizații care suportă sau completează restul dezvoltări copiulului trebuie să fie sprijinite atât la nivel public cât și bisericesc.
Este necesar ca familia creștină să găsească noi modalități, și să se supună unei continue schimbări, o schimbare care aduce cu sine formarea unei comunități de iubire, astfel încât prin fidelitate și înțelegere, să depășească încercările inevitabile care provin din grijile cotidiene, și să se găsească într-o comunitate de viață, atfel încât să dea naștere și să cultive noi și prețioase existențe umane după exemplul lui Dumnezeu.
3.3. Familia creștină, purtătoare a veștii celei bune
În încercarea de a prezenta rolul inestimabil al familiei creștine în „lucrarea” de evanghelizare, trebuie să ne gândim, înainte de toate, la ea ca loc de bază pentru însușirea credinței.
Educarea la credință implică automat Biserica și prin ea familia, deoarece „educația religioasă și cateheza copiilor situează familia în cadrul Bisericii ca un adevărat «subiect activ de evanghelizare și de apostolat»”.
A vorbi despre familie, ca și comunitate activă și responsabilă în misiunea de evanghelizare a Bisericii, înseamnă a recunoaște vocația și misiunea care este specifică soților creștini și care se împlinește prin cuvântul, educația și mărturia vieții lor. Adresându-se participanților la cea de-a IV-a Întâlnire Mondială a Familiilor, ținută , în perioada 23-26 ianuarie 2003, papa Ioan Paul al II-lea a reînnoit mandatul misionar al familiilor creștine: „Credincioasă propriei sale vocații, mărturisitoare a adevărului, unită în rugăciune, acestea sunt caracteristicile care pot face din familia creștină vestea cea bună pentru cel de-al treilea mileniu (…) Anunțați cu bucurie lumii întregi bogăția minunată de care, ca biserici domestice, sunteți purtătoare”.
Soții creștini sunt chemați, prin sacramentul Căsătoriei, să fie împreună miniștrii și păstorii propriei biserici domestice, favorizând creșterea numerică, trăind raporturile, rolurile și valorile vieții familiale cu spiritul lui Cristos, angajându-se în atitudini de gratuitate și de fidelitate, așa cum el ne-a învățat.
3.3.1. Misiunea de evanghelizare a familiei
Fiecare soț creștin este chemat să colaboreze la opera evanghelizării. Soții creștini nu vor trebui să se sustragă de la acest act de responsabilitate. Fără a neglija datoriile familiale de educare a fiilor, ei sunt chemați la slujirea Bisericii în mediul existenței lor cotidiene, și prin urmare, orice membru al familiei, în sintonie cu inima Mântuitorului, este chemat să se simtă responsabil față de toți oamenii, manifestându-și „grija pentru aceia care sunt departe, ca și pentru aceia care sunt apropiați”. Lucrând pentru Cristos și cu Cristos, contribuie la realizarea păcii, a dreptății, a unei civilizații a iubirii.
Conciliul al II-lea din Vatican a voit cu tărie să reafirme conceptul conform căruia familia creștină, constituită prin harul sacramental, reflectă misterul Bisericii în dimensiunea domestică.
În măsura în care familia creștină primește Evanghelia și se maturizează în credință, ea devine evanghelizatoare, deoarece
Familia ca și Biserica, trebuie să fie un spațiu în care Evanghelia este transmisă. În intimitatea unei familii, conștienți de această misiune, toți componenții familiei evanghelizează și sunt evanghelizați. Părinții, nu numai că transmit copiilor Evanghelia, dar pot primi de la ei Evanghelia trăită adânc. O astfel de familie devine evanghelizatoare pentru multe familii în ambientul unde își desfășoară activitatea.
Această misiune apostolică a familiei este însămânțată și primește de la harul sacramental al Căsătoriei o nouă forță pentru a transmite credința, pentru a sfință și transforma societatea actuală după planul lui Dumnezeu. Familia creștină trăiește și exprimă misiunea și datoria sa de evanghelizare, în primul rând „primind cu credință cuvântul lui Dumnezeu și acceptând planul său asupra familiei, îndeplinind misiunea de educare în credință a copiilor, participând la activitatea misionară a Bisericii”.
3.3.2. Familia, dimensiune esențială a evanghelizării
Numind familia „Biserică domestică”, Conciliul al II-lea din Vatican, a deschis drumul considerării ei ca dimensiune a evanghelizării. Familia este locul unde se face prezentă realitatea Bisericii ca sacrament universal de mântuire, și se face prezentă cu o concretețe și o incisivitate întru totul particulară. Această concretețe și incisivitate nu se reduce doar la faptul că familia este, cu siguranță, realitatea care în mod profund ajunge până la ultimele expresii umane (în acest sens ajunge să ne gândim că primii ani de viață au o mare importanță în constituirea personalității). Valoarea familiei ca realitate naturală este indiscutabilă. Adevărata familie creștină este întotdeauna un bine și un ajutor pentru Biserică și pentru societate, de aceea ea nu va fi niciodată o problemă. Iar, dacă privim familia din perspectiva existenței umane, se poate afirma că ea este izvor și albie a vieții. Familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat și femeie, și care se completează cu o lume nouă, în care apar copiii. Familia conferă omului ajutor și siguranță celui dintâi pas pe care îl face în viață și fără de care nu poate face altul. Dacă Dumnezeu a zis „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18), înseamnă că familia este însăși viața și cea dintâi instituție, mamă a tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăți. După cum spune papa Paul al VI-lea, ea trebuie să fie, spațiul unde Evanghelia este transmisă și de unde iradiază Evanghelia. Părinții nu numai că transmit copiilor Evanghelia, ci pot primi de la ei Evanghelia trăită adânc. O astfel de familie devine evanghelizatoare pentru multe familii în mediul unde-și desfășoară activitatea.
Totuși, sacramentalitatea căsătoriei este cea care face familia în mod obiectiv „Biserică domestică” și, deci dimensiune a evanghelizării. Familia este expresia cea mai comună, mai universală a modului în care Cristos este unit cu Biserica (după cum reiese și din Ef 5,21- 23), și de aceea, familia poartă în sine semnificația pe care Biserica o are pentru lume; aceea de rămânere a lui Cristos printre noi. Biserica este sacrament pentru că realizează posibilitatea unirii profunde în Cristos între doi care se iubesc, și devine astfel loc eclezial (Biserică domestică) pentru toți. De aici este ușor de înțeles de ce căsătoria este indisolubilă.
3.3.3. Familia, vestitoare a evangheliei vieții
Ca „Biserică domestică”, familia este chemată să vestească, să celebreze și să slujească evanghelia vieții. Este o îndatorire ce îi privește în primul rând pe soți, chemați să fie transmițători ai vieții. În cadrul nașterii unui copil, părinții observă că acesta, dacă este rodul iubirii lor reciproce, este la rându-i un dar pentru amândoi, un dar care izvorăște din dar. Familia își îndeplinește rolul de a vesti evanghelia vieții mai ales prin educarea copiilor. Pe lângă aceasta, familia celebrează evanghelia vieții și prin rugăciunea zilnică, individuală și familială, dar chiar și prin existența de fiecare zi a familiei, dacă este o existență făcută din iubire și dăruire.
În construirea familiei creștine, într-adevăr, credincioșii răspund vocației lor ecleziale; sfințenia și fecunditatea familiei sunt înțelese în acest sens, ca expresie și dezvoltare a datoriei care izvorăște din sacrament. La aceasta se adaugă ori dăruirea reciprocă de sine, ori datoria de a transmite viața și a educa fiii. În această direcție, de-a lungul secolelor creștine, s-au născut numeroase opere de caritate în care se relevă și mai clar importanța familiei ca loc de iubire fecundă, ori ca celulă constitutivă a Bisericii și societății. În împlinirea vocației sale evanghelizatoare, familia, fondată pe căsătorie este în această dimensiune un factor de civilizație. De fapt, nu putem să uităm că este vorba de un element esențial în dezvoltarea societății civile.
3.3.4. Familia, vestitoare a evangheliei speranței
Printre obligațiile familiei creștine se găsește și aceea de a sluji evanghelia speranței, având de asemnea și nobila misiune „de a păstra, a descoperi și de a comunica dragostea”. Ioan Paul al II-lea, având în vedere familiile creștine care trăiesc, în această lume secularizată în general și cele din Europa zilelor noastre în special, adresează din nou invitația: „Familii, deveniți ceea ce sunteți!”. Cert este însă și faptul că familiile creștine comportă în ele însele o responsabilitate de neînlocuit în ceea ce privește evanghelia speranței, ele fiind și imagini vii ale iubirii lui Dumnezeu.
În acest demers al familiei creștine de a vesti evanghelia speranței unei lumi care a pierdut sau care este pe cale să piardă din vedere autenticele repere, acelea pe care le învață Biserica, este necesar ca ea să trăiască acest adevăr pe care îl vestește pentru că omul contemporan „îi ascultă cu mult mai multă plăcere pe mărturisitori, sau dacă îi ascultă pe învățători o fac pentru că aceștia sunt mărturisitori”.
De asemenea, darul inestimabil al familiei este încredințat, în sânul Bisericii, „în special martorilor, taților și mamelor, fiilor și fiicelor care, prin familia lor, și-au găsit drumul vocației umane și creștine, dimensiunea «omului lăuntric» (cf. Ef 3,16) despre care vorbește Apostolul, și care au ajuns astfel la sfințenie”. În lumea în care trăim, ca de altfel și în perioada anterioară, nu puțini sunt martorii evangheliei familiei, chiar dacă nu au rămas în istorie înscriși în cronici, ci au continuat să rămână în anonimat.
În altă ordine de ideei, trebuie amintit fatul că, acest aspect al vestirii evangheliei speranței implică automat și „«promovarea trecerii» de la o credință susținută de obișnuința socială, de altfel apreciabilă, «la o credință mai personală și mai matură», clară și determinată”. Invitația pe care o primește familia creștină este aceea de a trăi o credință care să le permită să se confrunte în mod concret și critic cu actuala cultură, rezistând tentațiilor acesteia, „să transmită cu bucurie credința noilor generații; să construiască o cultură creștină capabilă să evanghelizeze cultura mai largă în care trăim”.
Concluzie
Ceea ce am încercat să prezint în paginile acestui capitol a fost faptul că familia nu este un produs al istoriei sau o invenție a oamenilor, ci este opera lui Dumnezeu și că El a întemeiat-o pe legi foarte precise, „pe intima comunitate de viață și de iubire”, „cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire”.
Leagăn al vieții și al iubirii în care omul se naște și crește, familia trebuie să fie și este principiul de echilibru al întregii umanități.
capitolul iii
De la reevanghelizarea familiei la reevanghelizarea Europei
Introducere
Europa, în care suntem inserați, a suferit în ultimele secole multe transformări culturale, politice și economice, și pune problema evanghelizării în termeni cu totul noi. Putem astfel spune că Europa care are o altă configurație în ultimul secol, afișează o sfidare radicală pe care istoria nu a cunoscut-o. De aceea, astăzi trebuie să se descopere posibilități noi și creative în a vesti și a întrupa Evanghelia. Aceasta este Europa și aceștia sunt oamenii pe care Biserica este chemată să îi aibă în grijă; o Europă secularizată și o mentalitate a persoanei umane „îmbibată” de cultura morții ce tinde tot mai mult să îl deruteze pe omul zilelor noastre. Afirmarea lentă și progresivă a secularizării „subjugă” astăzi mai mult ca oricând simbolurile prestigioasei prezențe creștine existente de mult timp pe continentul european, conturându-se astfel o idee eronată, cum că „necredința este naturală în timp ce credința are nevoie de o legitimitate socială care nu este evidentă nici prevăzută”.
Așadar, omul occidental și nu numai el, întâmpină dificultăți în a-și trăi propria credință, într-un context social și cultural în care proiectele sale de viață creștină și familială sunt mereu provocate și amenințate. După ce am prezentat în capitolele precedente situația actuală a familiei, dar și modelul ideal de familie, precum și misiunea familiei în lumea de astăzi, voi încerca în acest capitol să prezint modul în care familia poate deveni „garantul” viitorului umanității și nu doar una dintre problemele cu care se confruntă omenirea astăzi mai exact faptul că familia nu este doar o problemă, ci o resursă pentru Biserică și societate. Totuși, înainte de a prezenta ajutorul pe care familia îl poate da omenirii, voi încerca să reliefez faptul că și familia trebuie reevanghelizată, modul în care poate avea loc această reevanghelizare, pentru ca apoi să trec la a evidenția provocările și semnele ce impun noua evanghelizare pe continentul european precum și modul în care poate avea loc acest lucru.
1. Reevanghelizarea familiei: necesitatea descoperirii unei morale familiale autentice
Familiei îi este încredințată, înainte de toate „datoria de a evangheliza și de a catehiza” și „în sânul familiei trebuie începută formarea credinței, castității și a altor virtuți creștine, și de asemenea educația sexuală”. Printre priorități, familiile creștine trebuie să arate o grijă de într-ajutorare față de întreaga familie umană.
Ioan Paul al II-lea prezintă câteva directive pe care orice familie, îndeosebi familia creștină trebuie să o urmeze, promovând totodată adevăratele valori. Prin urmare, este necesar ca:
în ambientul celor mai complicate comunități sociale, familia creștină trebuie să mărturisească valorile evanghelice, să promoveze dreptatea socială, să-i ajute pe cei săraci și asupriți. Încurajăm cu tărie uniunea familiilor între ele, pentru apărarea propriilor drepturi, pentru a împiedica nedreptățile în structurile sociale și orice comportament public sau privat care atentează familia, pentru a influența eficace mass-media, pentru edificarea unei societăți mai solidare.
1.1. Transformările la care este supusă familia astăzi
Dacă vorbim astăzi despre familie, trebuie să fim conștienți că ne aflăm în fața unei familii schimbate. Ceea ce i se întâmplă familiei occidentale astăzi este important pentru întreaga umanitate, pentru că modelul occidental de familie are tendința de a se răspândi, sau, mai bine spus, de a se impune peste tot.
În ultimele decenii, familia occidentală și-a schimbat radical fizionomia. Nu se vorbește doar despre diminuarea numerică a membrilor săi, despre îndepărtarea, cel puțin fizică, de generațiile precedente, de îngustimea locuințelor, de munca soților și de școala fiilor, care nu mai permit trăirea împreună de ceva timp. S-au schimbat funcționalitatea și modalitatea de relație internă a familiei, a încetat de a mai fi o unitate de producție, cum era în perioada în care cea mai mare parte a familiilor constituia o mică întreprindere, și a devenit o unitate de consum.
Afirmarea valorii persoanei, schimbările socio-economico-politice, vertiginosul progres științific și aplicațiile sale în toate domeniile vieții, diminuarea mortalității infantile și prelungirea duratei de viață medii, au produs noi situații și noi aspirații.
Societatea contemporană este o societate a crizelor de tot felul, despre care Ioan Paul al II-lea afirmă că se manifestă în primul rând sub forma unei profunde crize a adevărului, iar această criză a adevărului înseamnă mai întâi o criză a conceptelor. Această criză a conceptelor face în așa fel încât termeni precum iubire, libertate sau persoană să nu mai exprime cu adevărat ceea ce semnifică prin natura lor. Dezvoltarea civilizației contemporane este legată de un progres științific și tehnologic realizat adesea în mod unilateral, prezentând în consecință caracteristici pur pozitiviste, care duc la agnosticism în domeniile teoretice și utilitarism în cele etice și practice. Utilitarismul este o civilizație „a lucrurilor”, a plăcerii și nu a persoanei, iar în cadrul acestei civilizații, familia poate deveni o instituție care stânjenește libertatea membrilor ce o alcătuiesc.
Într-o asemenea situație culturală este evident că familia nu se poate simți decât amenințată, căci ea este atacată chiar în rădăcinile sale. Totuși, familia contemporană, ca cea dintotdeauna se află în căutarea „iubirii frumoase”.
1.2. Datoria familiei creștine
Societatea modernă cuprinsă fiind de relativismul moral și religios care provoacă în multe persoane scepticismul, familia creștină își duce existența într-un context al unei mentalități în continuă schimbare, schimbările culturale și progresul științific par să răstoarne criteriile de discernământ în materie de viață morală. Valorile și punctele de referință morale obiective sunt, de fapt, prea puțin cunoscute. Principiile morale creștine ale vieții matrimoniale sunt de asemenea prezentate într-o imagine deformată, familia timpurilor noastre trăind într-o lume care, în parte nu-l cunoaște pe Dumnezeu sau care, în materie de religie, în locul unui dialog exigent și fratern, cade prea adesea într-un indiferentism nivelator.
1.2.1. Familia, apărătoare a valorilor morale
În fața acestor provocări, familiile creștine sunt chemate să-și facă auzit glasul și să-și unească eforturile în numele valorilor morale, să ofere societății exemplul conduitei lor concrete. Prin urmare, rolul familiei în lumea modernă este acela de a o impregna cu valorile creștine pentru a o face părtașă la viața divină.
Familia reprezintă o forță etică pentru renașterea societății și a structurii morale, fiind „prima structură fundamentală pentru ecologia umană, în sânul căreia omul primește cele dintâi noțiuni hotărâtoare despre adevăr și despre bine, învață ce înseamnă a iubi și a fi iubit și prin urmare, ce înseamnă în mod concret a fi persoană”. Iubirea care naște comuniunea dintre componenții familiei constituie fundamentul întregii societăți; ea reprezintă rădăcina și garanția conviețuirii în pace, fiind și prima realitate prin care familia oferă contribuția sa societății, ajutând-o să se dezvolte.
Mărturia reciprocă de iubire care asigură puterea legăturii matrimoniale, asigură și dimensiunea socială a familiei, care îi conferă forța necesară pentru a propune lumii valorile vieții morale. Familia trebuie să fie conștientă de propria dimensiune și importanță socială, misiunea ei fiind deosebit de importantă și încărcată de responsabilitate, întrucât „constituie, mai mult decât un simplu nucleu juridic, social și economic, o comunitate de iubire și solidaritate, care este în mod unic adaptat la învățarea și transmiterea valorilor culturale, etice, sociale, spirituale și religioase, esențială pentru dezvoltarea și bunăstare propriilor membrii ai societății”.
Așadar, rolul familiei în materie de viață morală este indispensabil. Doar practicând o autentică viață morală, familia va putea fi într-adevăr locul unei reevanghelizări eficace.
1.2.2. Familia, promotoare a virtuților sociale
Familia nu este doar o problemă, ci și o resursă pentru Biserică și societate, deoarece în sânul ei se nasc și cresc oamenii de azi și de mâine, sunt transmise virtuțile sociale, se dezvoltă prin ea relațiile societăți. Constituie „locul nativ și instrumentul cel mai eficace al umanizării și al personalizării societății, pentru că ea colaborează într-un mod original și profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viață tot mai umană, mai ales, apărând și transmițând viața cu virtuțile și valorile ei”.
În familie sunt păstrate și transmise valorile și virtuțile, iar persoana umană își găsește aici demnitatea originală și personală. Rolul evanghelizator al familiei creștine în societate depinde foarte mult de felul în care se conștientizează valorile umane. Familia, conștientă de rolul și importanța pe care o are în societate, este chemată să-și demonstreze capacitățile sale în transformarea societății contemporane care se îndreaptă spre o oarecare demoralizare.
Nu este greu de observat că societatea modernă este profund marcată de o criză caracterizată printr-o pierdere din vedere a mesajului mereu actual al Evangheliei și printr-un dezinteres cvasigeneral față de valorile morale autentic creștine ce se manifestă, printre altele, și prin extinderea unor comportamente lipsite de considerație față de familie. De aceea, a neglija sau a fi indiferent față de unitatea familiei, considerată cea dintâi școală în care se învață a trăi în comuniune și iubire, înseamnă, de fapt, a respinge esențialul învățăturii creștine solid fundamentată pe Evanghelie ce îndeamnă la iubire față de orice om, iubire ce se impune a fi practicată în primul rând de membrii familiei.
În cadrul societății familiile au datoria să dea exemplu, dezvoltându-și simțul de răspundere și de devotament față de binele comun, arătând astfel și prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea și libertatea, inițiativa personală și solidaritatea cu întreaga societate, contribuind împreună cu puterea civilă, la binele societății în spirit de adevăr, dreptate, solidaritate și libertate. Prin valorile ei, poate să evanghelizeze o societate care se află într-o stare de degradare morală.
Familia trebuie să contribuie la stabilirea ordinii sociale în cadrul Statului, dezvoltând și cultivând virtuțile sociale în primul rând în sânul ei. Când persoana nu învață să cunoască în sânul familiei aceste valori, se comportă ca un element asocial și chiar inutil pentru societate.
Viața de familie este o inițiere în viața de societate, întrucât aici se învață încă din copilărie, valorile morale necesare unei vieți normale, folosirea corectă a libertății, armonizând astfel drepturile persoanelor cu celelalte exigențe ale vieții sociale. Este evident că „binele persoanei și al societății umane și creștine este strâns legat de bunul mers al comunității conjugale și familiale”. Prin urmare, „fără familii puternice în comuniune și stabile în angajarea lor, popoarele pierd din putere. În familie sunt interiorizate încă din primii ani de viață valorile morale, se transmite patrimoniul spiritual al comunității religioase și cel cultural al națiunii”.
Cu o sensibilitate deosebită față de problemele sociale, Biserica învață că toți laicii trebuie „să dea mare importanță competenței profesionale, simțului familial și cetățenesc, precum și acelor virtuți care privesc relațiile sociale, și anume cinstea, spiritul de dreptate, sinceritate, politețea, tăria de caracter; fără de care nu poate exista nici adevărata viață creștină”. De aceea, este de datoria familiei să includă între prioritățile principale ale omului modern obligațiile sociale.
Cu cât societatea se unifică mai mult, cu atât obligațiile depășesc grupurile particulare și se extind progresiv la întreaga societate. Aceasta este posibil dacă familia cultivă virtuțile morale și sociale și le răspândește în societate. Fără acestea nu vor apărea niciodată oameni noi în construirea unei societăți libere și democrate. Trebuie de asemenea subliniat că viața socială a unui individ depinde în mare măsură de educație, iar virtuțile sociale depind de familie și de moravurile mediului în care trăiește, familia devenind în acest fel „exemplu și stimul pentru cele mai ample raporturi comunitare, pentru învățarea respectului, dreptății, dialogului și iubirii”.
Familia „are legături vitale și organice cu societatea pentru că este baza și alimentul continuu al societății, prin obligația sa de a sluji viața: din familie se nasc cetățeni și în familie ei găsesc prima școală a acelor virtuți sociale care sunt sufletul vieții și al dezvoltării societății însăși”. De aceea, familia, mai mult decât oricare instituție, posedă capacitatea de a conserva valorile spirituale și morale ale unei societăți.
Familia a reprezentat leagănul ființei umane, cadrul transmiterii moștenirii culturale, a evanghelizării, a sistemului de norme și valori, izvorul moralității unei societăți. Ea este, așadar, adevăratul temei al unei societăți, constituind „locul nativ și instrumentul cel mai eficace al umanizării și al personalizării societății, pentru că ea colaborează într-un mod original și profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viață tot mai umană, mai ales apărând și transmițând viața și valorile ei”. Toate virtuțile sociale, omul și le însușește în familie. Astfel, într-o societate care riscă să fie tot mai mult dezumanizată, familia care posedă valori și energii nesecate, susține cu tărie nevoia redescoperirii mesajului mereu actual al Evangheliei. Familia reprezintă așadar, „prima școală a virtuților sociale, de care nici o societate nu se poate lipsi”.
2. Modalități ale unei reevanghelizări eficace a familiei
În încercarea descoperirii unei modalități eficace pentru reevanghelizarea familiei creștine, este vital să ținem cont de câteva coordonate fără de care nu se poate concepe „existența” unei familii în adevăratul sens al cuvântului. Urmând învățătura Bisericii descoperim aceste modalități. Ele sunt: o autentică trăire a iubirii conjugale, „devotamentul” familiei pentru viață – procrearea și redescoperirea valorii inestimabile a fecundității.
2.1. Trăirea iubirii conjugale autentice
După cum bine știm, fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soților: adevăratul cult al iubirii conjugale și întreaga structură familială care se naște de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soți în a fi dispuși cu tărie sufletească, să coopereze cu iubirea Creatorului și Mântuitorului, care prin ei înmulțește și îmbogățește mereu familia sa.
Progresul științific și tehnic pe care omul contemporan îl realizează mereu pentru dominarea naturii, nu mărește numai speranța de a „crea” o nouă lume mai bună, însă provoacă mai mult o îngrijorare tot mai mare pentru viitor. S-a născut astfel o mentalitate ce luptă împotriva vieții, mentalitate ce cuprinde multe probleme actuale: de exemplu o anumită panică derivată din studiile ecologice despre viitorul demografic al omenirii, care exagerează pericolul creșterii numărului oamenilor în detrimentul calității vieții. Însă Biserica crede cu tărie că viața umană, chiar slabă și suferindă, este mereu un dar minunat al lui Dumnezeu.
Dacă vorbim despre autentica iubire, este necesar de știut că „iubirea ca trăire trebuie să se subordoneze iubirii ca virtute, și asta într-o asemenea măsură, încât fără iubirea ca virtute să nu poată exista deplinătatea trăirii iubirii”.
Persoana umană, inserată în sânul unei familii, este capabilă de un tip superior de iubire: nu concupiscență a poftelor care vede totul doar ca obiect pentru satisfacerea apetitului personal, ci iubirea bazată pe prietenie și dăruire în spirit de jertfă, capabilă să recunoască și să iubească persoanele pentru ceea ce reprezintă ele. Aceasta este dragostea generoasă, asemănătoare dragostei lui Dumnezeu; vrea binele altuia pentru că îl recunoaște pe acela demn de a fi iubit. Este o iubire care dă naștere comuniunii dintre persoane, deoarece fiecare consideră binele celuilalt ca pe propriul bine. Este vorba de o dăruire de sine față de cel pe care îl iubești, în care se descoperă, se actualizează bunătatea proprie în comuniunea interpersonală și prin care se deprinde valoarea faptului de a fi iubit și de a iubi.
Așadar, familia creștină, prin trăirea unei autentice iubiri, va reuși să descopere lumii mesajul mereu actual și indispensabil al Evangheliei, deoarece „iubirea, în accepțiunea deplină a cuvântului, este o virtute, și nu doar un sentiment sau, cu atât mai puțin, o excitare a simțurilor. Această virtute se naște din voință și dispune de resursele potențialității spirituale, adică reprezintă o angajare autentică a libertății persoanei – subiect, angajare ce decurge din adevărul despre persoană – obiect. Iubirea ca virtute trăiește din voință printr-o orientare spre valoarea persoanei, așadar ea este izvorul afirmării persoanei, care îi pătrunde toate relațiile, trăirile și, în general, întregul comportament”.
Evanghelizarea află în realitatea căsătoriei, a familiei, o cale fundamentală pentru anunțul contemporaneității lui Cristos făcut omului de astăzi. În căsătorie și în familie, libertatea omului poate experimenta în mod cotidian, umanitatea lui Cristos ca semn sacramental al divinității sale.
2.2. Procrearea și valoarea inestimabilă a fecundității
Omul este unica creatură de pe pământ voită de Dumnezeu pentru ea însăși și totodată deschisă prin dăruirea dezinteresată de sine. Indisolubilitatea căsătoriei, care stă la baza familiei, constituie dăruirea reciprocă a persoanelor. Bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc reciproc în unitatea unui „singur trup”; fără această dăruire căsătoria ar fi goală. Când soții transmit viața copiilor lor, un nou „tu” uman se înscrie pe orbita acelui „noi”. Procesul conceperii și al dezvoltării în sânul matern, al nașterii, slujește la crearea unui spațiu adecvat pentru ca noua creatură să se poată manifesta ca „dăruire”, căci dăruirea este de la început. Astfel în nou-născut se realizează binele comun al familiei. La fel un bine comun al soților se realizează în iubirea sponsală, gata să dăruiască și să primească viața cea nouă.
Fecunditatea este semnul și rodul iubirii conjugale, mărturia vie a reciprocei dăruiri depline a soților, expresia concretă a vocației de a fi de partea vieții. Iubirea conjugală tinde prin natura sa proprie să fie fecundă, din moment ce, cele două semnificații ale sale, unitate și procreație formează unitatea actului conjugal voit de Dumnezeu. Soții sunt chemați printr-o vocație specială să fie colaboratorii lui Dumnezeu Creatorul și al lui Cristos Mântuitorul care prin ei răspândește și îmbogățește în mod continuu familia umană. Fiind un pact de iubire pe deplin uman, deci nu numai instinct și sentiment, soții trebuie să îndeplinească datoria lor conjugală, cu responsabilitate umană și creștină. Prin paternitate și maternitate responsabilă se înțelege conștiința de a fi miniștrii planului lui Dumnezeu și de a se folosi de sexualitate după dinamismul originar al dăruirii totale, fără manipulări și alterări. De asemenea, iubirea trebuie să fie salvată de pericolele egoismului și ale agresivității, promovând-o spre realizarea sa deplină. Aceasta comportă alegerea ritmurilor naturale ale fecundității, distanțarea pentru motive serioase a nașterilor fiilor, cât și primirea lor după criterii responsabile.
Fecunditatea iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, dar trebuie să continue prin toate acele roade de viață morală, spirituală pe care tatăl sau mama sunt chemați să le dea copiilor și prin copii, Bisericii și lumii.
Dând naștere în iubire și prin iubire la o nouă persoană, părinții se angajează să o educe să trăiască o viață pe deplin umană și creștină.
Primii responsabili ai iubirii lor conjugale sunt soții, în sensul că ei sunt chemați să o trăiască în adevărul său întreg. „Ei pot fi împiedicați serios, în efortul lor de a pune în practică angajamentul de a trăi corect iubirea lor conjugală, de mentalitatea hedonistă din zilele noastre, de mass-media, de ideologii și practici contrar evangheliei”. Cu toate acestea, ei nu trebuie să piardă din vedere esențialul, adică faptul că iubirea este prin sine „viață”, izvor de viață, iar fecunditatea este fructul și punctul de sosire. Nu există iubire umană fără fecunditate și, pe de altă parte, nu există fecunditate cu adevărat umană, dacă aceasta nu se naște din iubire și nu este expresia ei.
În ciuda diferitelor forme de refuz ale vieții „tocmai pentru că iubirea soților este o participare specială la misterul vieții și al iubirii lui Dumnezeu însuși”, Biserica „crede cu tărie că viața umană, chiar slabă și suferindă, este mereu un dar minunat al Dumnezeului bunătății”. Această convingere este împărtășită și de alții, fiind în concordanță cu cele mai tainice dorințe ale inimii umane, răspunzând la așteptările cele mai adânci ale persoanei umane. Demnitatea persoanei este o valoare de o importanță universală, susținută de persoane de diferite religii, din diferite arii culturale și naționale. „Când din unirea conjugală a soților se naște un om nou, el aduce lumii un chip și o asemănare particulară cu Dumnezeu însuși”. De aici, accentul pus pe valoarea persoanei care cere respectarea vieții umane, aceasta fiind, totdeauna, un dar splendid al bunătății lui Dumnezeu. De aceea, Biserica „este chemată să arate din nou tuturor, cu cea mai clară și puternică, convingere, voința ei de a promova cu orice mijloace viața umană și de a apăra împotriva oricărei uneltiri la ființa ei, în orice stadiu de dezvoltare s-ar afla”.
3. Rolul familiei creștine în reevanghelizarea Europei
Familia și toate structurile sociale sunt afectate de secularizarea lumii contemporane. Diminuarea rolului Bisericii în viața cotidiană și scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relațiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracționalității, un libertinaj excesiv, înmulțirea actelor de corupție ș.a. Asemenea manifestări antisociale nu sunt cauzate prioritar de secularizare, dar sunt, în mare parte efecte colaterale secularizării.
Lumea de astăzi se găsește într-o luptă constantă între cultura vieții și cultura morții, cea din urmă încurajată cu ardoare de țările industrializate cu diferite ajutoare și programe despre care se știe foarte bine că nu sunt de fapt decât o conspirație premeditată pentru a distruge familia și tineretul. Această cultură a morții își are fundamentul într-o profundă dezorientare ideologică și morală. Astfel, după ce am văzut la punctele precedente modalitățile de reevanghelizare a familiei voi prezenta în continuare binele pe care familia reevangheliazată îl poate face Europei.
3.1. Provocări care cer o nouă evanghelizare
Am putea afirma astăzi că Europa a de devenit un continent în care secularizarea, consumismul și uitarea rădăcinilor creștine sunt probleme ce „țin prima pagină” a trăirii autentice a creștinilor, și această trăire a credinței parcă tinde să își piardă speranța. Ioan Paul al II-lea adresează o invitație la o analiză și o „diagnosticare” a trăirii creștine pe Bătrânul Continent, deoarece transformările la care ia parte astăzi Europa, se constituie într-o formă sensibilă, concretizată printr-o perioadă de rătăcire. „Mulți bărbați și femei par dezorientați, nesiguri, lipsiți de speranță și destui creștini împărtășesc această stare sufletească”.
La începutul celui de-al treilea mileniu, situația Europei nu apare chiar „roză”, fiindcă nenumăratele provocări, de orice gen, trag un semnal îngrijorător cât privește viitorul continentului nostru, „deși posedă din plin semne nemăsurate de credință și mărturie, și deși există un cadru al unei conviețuiri cu siguranță mai libere și mai unite, simte toată uzura pe care istoria antică și recentă a produs-o în fibrele cele mai adânci ale popoarelor sale, generând adesea deziluzie”.
Pierderea memoriei și a moștenirii creștine, duce constant la indiferentism religios și mulți nu mai reușesc să integreze mesajul evanghelic în experiența de zi cu zi. Acestui fenomen i se alătură o oarecare teamă de a înfrunta viitorul. Continuând prezentarea expresiilor și angoaselor existențiale prezente astăzi, trebuie printre altele menționate și dramatica scădere a natalității, dificultatea, dacă nu chiar refuzul, de a face alegeri de viață, inclusiv în căsătorie, societatea europeană confruntându-se cu fenomenul grav al crizelor familiale și al pierderii concepției înseși de familie.
Este cert faptul că Europa se găsește astăzi în fața unei „noi culturi, în mare parte influențată de mass-media, de caracteristicile și de conținuturile adesea în contrast cu evanghelia și cu demnitatea persoanei umane (…), și semnele pierderii speranței uneori se manifestă prin formele îngrijorătoare a ceea ce se poate numi «cultură a morții»”. Izvorul speranței pentru Europa și pentru lumea întreagă, este Cristos, „iar Biserica este canalul prin care trece și se răspândește șuvoiul de har izvorât din inima străpunsă a Mântuitorului”, iar „interesul pe care Biserica îl are față de Europa vine din însăși natura și misiunea sa”.
Ajutorul pe care îl dă Biserica astăzi Europei pentru a-și redescoperi valorile autentice pe care a fost întemeiată, vine din însuși faptul că își dă seama, cu o responsabilitate reînnoită, că, pentru a nu se risipi acest prețios patrimoniu, trebuie ajutată Europa să se reclădească, reînsuflețind rădăcinile creștine ale originilor sale.
Nu trebuie să existe dubii în ceea ce privește responsabilii acestei nobile misiuni a vestirii evangheliei speranței pentru Europa de astăzi, deoarece este știut faptul că „slujirea evangheliei speranței, printr-o iubire care evanghelizează, este angajamentul și responsabilitatea tuturor”, dar în primul rând al familiei creștine.
3.2. Calea iubirii, o cale sigură în reevanghelizarea Europei
Este știut faptul că orice persoană umană doar primind o iubire autentică poate la rândul ei să dăruiască iubire, iubire din care se naște o experiență unică și originară, iar această iubire, după cum am văzut în capitolul precedent poate fi descoperită doar în familie.
Cu viața sa, cu învățătura și exemplul său, Isus Cristos revelează omului sensul și valoarea libertății. Istoricii recunosc că libertatea este o cucerire a creștinismului, deoarece înainte de creștinism libertatea nu era un drept al tuturor, un dar originar și de nesuprimat al persoanei umane, ci un privilegiu acordat doar unora și fundamentat pe putere, pe bogăție sau rasă; pe când
Cristos aduce omului libertatea ce se bazează pe adevăr și eliberează omul de ceea ce-l limitează, diminuează și aproape rupe chiar de la rădăcină, în sufletul omului, în inima sa, în conștiința sa această libertate. O asemenea minunată dovadă au dat-o și continuă să o dea aceia care, datorită lui Cristos, au ajuns la adevărata libertate și au manifestat-o chiar și în condiții de constrângere exterioară.
Provocarea pentru Biserica și implicit pentru familia din Europa zilelor noastre constă, în primul rând, în faptul de a-l ajuta pe omul contemporan să ajungă să experimenteze iubirea lui Dumnezeu Tatăl și a lui Cristos, în Duhul Sfânt, prin mărturia iubirii, care posedă în sine o forță evanghelizatoare intrinsecă. Biserica promovează autentica iubire atunci când persoanele, familiile și comunitățile trăiesc cu intensitate maximă evanghelia iubirii. Când Biserica și familia sunt în slujba iubirii, acest lucru face să crească în același timp „cultura solidarității”, contribuind astfel la a reda viață valorilor universale ale existenței umane. Iubirea ca și solidaritate este necesar să-i pătrundă pe toți oamenii, toate familiile, pentru ca născută fiind din credință, iubirea să determine toate persoanele să
înalțe sentimentele de bunăvoință față de ceilalți la înălțimea iubirii lui Cristos; să redobândească zi de zi, prin osteneli și eforturi, conștiința demnității fiecărui om; să descopere nevoile persoanelor pornind – dacă este necesar – pe drumuri noi acolo unde nevoile sunt mai mari, iar atenția și sprijinul acordate sunt mai reduse.
Fiind în fața acestor provocări, Bisericii din Europa i se cere să proclame cu o reînnoită vigoare ceea ce spune evanghelia despre căsătorie și familie pentru că doar astfel se poate sublinia semnificația și valoarea lor în planul de mântuire a lui Dumnezeu. Așadar, este necesar să se reafirme aceste instituții ca realități care derivă din voința lui Dumnezeu și prin urmare este necesar să se descopere adevărul despre familie, care este o intimă comuniune de viață și de iubire, deschisă spre generarea de noi persoane.
Trebuie subliniat și faptul că multe familii, în viața de zi cu zi trăită în iubire, dau mărturie despre imensa demnitate a căsătoriei, și de aici nevoia de a se aprofunda teologia și spiritualitatea căsătoriei și a familiei și astfel apare nevoia ca aceste realități să fie proclamate „cu hotărâre și integritate și să se arate prin exemple eficiente adevărul și frumusețea familiei întemeiată pe căsătorie înțeleasă ca uniune stabilă și deschisă spre viață dintre un bărbat și o femeie”.
Bisericii îi revine datoria de a veghea și de a se îngriji de această educație, călăuzindu-i pe tineri, atât înainte de celebrarea căsătoriei, cât și după consimțământul dat.
Acest angajament de solidaritate cu familiile le revine tuturor, însă în particular Biserica trebuie să vină în ajutorul acelor situații din căsătorie prin care se poate pierde ușor speranța, pentru că „în fața atâtor familii destrămate, Biserica se simte chemată nu să exprime o opinie severă și distantă, ci mai degrabă să introducă în rănile atâtor drame umane lumina cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu dovada îndurării sale”. O atenție cu totul deosebită, Biserica trebuie să le-o acorde credincioșilor divorțați și celor recăsătoriți civil, însă „fără a le ascunde realitatea dezordinii morale obiective în care se află și a consecințelor care derivă din aceasta în ce privește participarea lor la sacramente, să le arate toată afecțiunea sa maternă”.
Concluzie
În acest proces al noii evanghelizări, familiei creștine îi revine datoria de a fi apărătoare a valorilor morale și sociale, promovând și prezentând lumii contemporane o speranță cât privește viitorul existenței instituției familiale.
Asupra modalităților unei reevanghelizări eficace mi-am oprit atenția în cel de-al doilea punct al capitolului și am reliefat pe rând aceste modalității, pe care le-am considerat a fi: autentica trăire a iubirii conjugale, o atitudine a familiei pro vita – procrearea și redescoperirea valorii inestimabile a fecundității.
După ce am tratat pe rând în acest capitol despre reevanghelizarea familiei, modalitățile acestei reevanghelizări, la cel de al treilea punct am prezentat diagnosticarea situației actuale din Europa făcută de Ioan Paul al II-lea, o Europă „asaltată” din toate părțile de provocări și semne care comportă un sentiment îngrijorător pentru viitorul acestui continent și a trăirii creștine pe teritoriul lui, pentru ca după aceea să arăt că mărturia iubirii autentice din partea familiilor creștine, apare ca o exigență sine qua non în reevanghelizarea „Bătrânului Continent”.
Preluând invitația la speranță a lui Ioan Paul al II-lea, adresată Europei celui de-al treilea mileniu afirm și eu, familie creștină: „Deschide-i porțile lui Cristos! Fii tu însăți. Redescoperă originile tale. Reînvie rădăcinile tale”.
CONCLUZIE
Scopul urmărit în prezenta lucrare a fost acela de a surprinde exact în ce punct se află astăzi familia creștină, cu ce probleme se confruntă, cine sunt responsabilii apărării acestei celule fundamentale a societății, pe ce se bazează ea și nu în cele din urmă, care este misiunea ei în această lume.
Scoțând în evidență situația morală a familiei creștine în societatea contemporană am dorit să subliniez rolul și locul pe care îl ocupă familia creștină în cadrul societății civile, aportul ei benefic și ajutorul pe care trebuie să i-l acorde aceasta. Un lucru rămâne mereu valabil: renunțarea la adevăratele valori este urmată întotdeauna de efecte dramatice pentru că duce mereu spre o criză a familiei, criză pe care au experimentat-o și încă o experimentează multe familii.
Într-o societate care riscă să fie tot mai mult dezumanizată, familia care posedă valori și energii nesecate, contribuie la construirea unei societăți mai umane prin slujirea vieții, în primul rând, apoi prin propunerea unor norme de viață îmbibate de valori umane și morale. Prin aceasta, familia își îndeplinește misiunea sa față de Biserică și societate și, în același timp, contribuie la creșterea și dezvoltarea lor. Ea este locul iubirii și a vieții, chiar și mai mult, este locul unde iubirea generează viața. Tocmai de aceea, este foarte important să fie sprijinită și protejată de către toți factorii de răspundere civilă.
Ceea ce am încercat să prezint în paginile celui de-al doilea capitol a fost faptul că familia nu este un produs al istoriei sau o invenție a oamenilor, ci este opera lui Dumnezeu și că El a întemeiat-o pe legi foarte precise, pe intima comunitate de viață și de iubire (GS 48), cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire (HV 8).
Leagăn al vieții și al iubirii în care omul se naște și crește, familia trebuie să fie și este principiul de echilibru al întregii umanități.
Ideea urmărită în ultimul capitol a prezentei lucrări a fost aceea de a dărui, urmând învățătura papei Ioan Paul al II-lea, sprijin unei Europe aflată tot mai mult într-o degringoladă și ambiguitate în ceea ce privește trăirea autentică a unei fecunde vieți creștine. Familia creștină, cea care trăiește adevăratele valori, este și trebuie să rămână pentru totdeauna izvor și cale pentru „Bătrânul Continent”, deoarece în cadrul familiei creștine se nasc și cresc viitorii moștenitori ai acestui continent cuprins mai mult parcă ca niciodată de flagelul schimbării adevăratelor valori creștine cu noi modalități de trăire a vieții.
Din cele prezentate pe parcursul celor trei capitole, ne putem da seama că familia creștină este chemată să conștientizeze amenințările care vin din partea secularizările societății și să lupte pentru apărarea identității sale. Este important ca în fața relativismului moral și religios, care caracterizează societatea modernă, familia să apere cu fermitate valoarea sa intrinsecă și să scoată în evidență adevărata sa menire, și anume, cea de a fi o comunitate de iubire și de viață după planul Creatorului.
Așadar, consider că una dintre cele mai importante concluzii a lucrării de față este conștientizarea reală și raportarea la magisteriul Bisericii în ceea ce privește diagnosticarea și însănătoșirea trăirii vieții de familie creștine, plus trăirea autentică și fecundă a matrimoniului creștin.
În final doresc să subliniez faptul că am ales să tratez despre familia creștină deoarece consider că este o temă de actualitate despre care se vorbește totuși prea puțin. Ioan Paul al II-lea, cel pentru care am optat ca îndrumător în cercetarea temei alese, rămâne unul dintre apărătorii fervoroși a importanței familiei creștine și necesitatea reevanghelizării ei cât privește viitorul omenirii.
BIBLIOGRAFIE
Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Declarația universală a drepturilor omului (10 septembrie 1948).
Benedict Al XVI-Lea, Scrisoarea enciclică Spe Salvi (30 noiembrie 2007), Presa Bună, Iași 2007.
Bișoc A., Parohia. Comunitate de credință, speranță și iubire creștină, Sapientia, Iași 2002.
Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația despre unele probleme de etică sexuală Persona humana (29 decembrie 1975): EnchFam 1507-1539.
––––––, Instrucțiunea Donum vitae (22 februarie 1987): EnchVat 10. 1150-1253; trad. română: Presa Bună, Iași 2004.
Consiliul Permanent al CEI, „Contro la violenza sulla vita, la forza e l’intelligenza dell’amore”, L’Osservatore Romano 63 (1981) 6.
Consiliul Pontifical Pentru Familie, Sessualità umana: verità e significato (8 decembrie 1995): EnchFam 1910-2083; trad. română: Sexualitatea umană, adevăr și semnificație, ARCB, București 2001.
Consiliul Pontifical Pentru Dreptate și Pace, Compendio della dottrina sociale della Chiesa, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2004; trad. română, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, Sapientia, Iași 2007.
Dancă W., „ Familia creștină în magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea”, Dialog Teologic 8 (2001) 112-220.
Dechant V. C., „The presence of the family in the modern world”, Pontificio Consiglio Per , ed. La famiglia: dono e impegno speranza dell’umanità. Atti del congresso Internazionale, Rio de Janeiro (1-3 Ottobre 1997), Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1998.
Fromm E., Arta de a iubi, Editura Anima, București 1995.
Günthör A., Chiamata e risposta, I-III, Paoline, Milano 1988.
Häring B., La legge di Cristo, I-III, Morcelliana, Brescia 1972.
Ioan Paul al II-lea, „L’amore coniugale e , valori fondamentali della famiglia” (31 decembrie 1978), InsG 1 (1978), 445-458.
––––––, Messaggio alle famiglie cristiane nel mondo contemporaneo, Paoline, Roma 1980.
––––––,.„Omilie pe stadionul din Terni” (19 martie 1980), DT 8 (2001) 165-166.
––––––, „L’insegnamento della Chiesa sul matrimonio e è oggi, come ieri, fedele a Cristo” (19 februarie 1981), InsG 4/1 (1981), 409-415.
Ioan Paul al II-lea, „Discurs pastorației familiale (Roma 5 mai 1981)”, DT 8 (2001) 153-154.
––––––, „Discurs către autoritățile europene și președinții conferințelor episcopale din Europa” (9 noiembrie 1982): AAS 75 (1982), 330-332.
––––––, „Discorso a sacerdoti partecipanti a un seminario di studio sulla Procreazione responsabile” (17 septembrie 1983): InsG 6/2 (1983), 561-564.
––––––, Messaggio alla conferenza internazionale sulla popolazione (7 iunie 1984): InsG 7/1, 1629-1632.
––––––, „Discorso durante l’udienza ai partecipanti al VI Simposio del Consiglio delle Conferenze Episcopali Europee, sul tema «Secolarizzazione ed evangelizzazione oggi in Europa»”: InsG 8/2 (1985), 910-923.
––––––, „Omilie în cadarul Sfintei Liturghii” (11 septembrie 1987), Miami (USA): AAS 80 (1988) 749-754.
––––––, „Discorso ai participanti al un congreso Internazionale nel XX dell’Enciclica di Paolo VI Humanae vitae” (14 martie 1988): InsG 11/1(1988), 639.
––––––, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988): AAS 80 (1988) 1639-1729.
––––––, Europa, un magistero tra storia e profezia, Piemme, Casale Monferrato 1991.
––––––, „Discurs în timpul ceremoniei de la plecarea de pe aeroportul din Cracovia (10 iunie 1997): InsG 20/1 (1997), 1496-1497.
––––––, Il progetto di Dio, Piemme, Casale Monferrato; trad. română: Planul lui Dumnezeu, Editura Enciclopedică, București 1999
––––––, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea celei de-a II-a Adunări Speciale Pentru Europa (23 octombrie 1999): AAS 92 (2000) 178- 180.
––––––, „Discurs pentru cea de-a III-a Întâlnire Mondială a Familiilor cu ocazia jubileului lor (14 octombrie 2000): InsG 23/2, 603-605.
––––––, „Discurs ținut cu ocazia celebrării celei de a patra întâniri mondiale a familiilor” (Manila, 23-26 ianuarie 2003), MSA 3 (2003) 47- 49.
––––––, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Europa (28 iunie 2003): AAS 95 (2003) 649-719; Presa Bună, Iași 2003.
––––––, „Discorso al Vescovi della Conferenza Episcopale di Inghilterra e Gales”, (23 octombrie 2003): AAS 3 (2004) 155-159.
Levi R., „La famiglia occidentale oggi”, RTM 100 (1993) 519-524.
Pegoraro R., Morale familiare, Piemme, Casale Monferrato 1991.
Peretti M., L’educazione sessuale, , Brescia 1971.
Peschke K.H., Etica Cristiana, Urbaniana, Roma 1989.
Pidlisnyy Y., „Adevăr, valoare și proliferarea drepturilor”, DT 15 (2005) 69-82.
Rochetta C., I sacramenti della fede, Dehoniane, Bologna 1982.
Sanna I., Imagine di Dio e libertà umana, per un’antropologia a misura d’uomo, Città Nuova, Roma 1990.
Scola A., „Famiglia, Nuova evangelizzazione e cultura contemporanea”, La famiglia: dono e impegno speranza dell’umanità. Atti del congresso Internazionale, Rio de Janeiro (1-3 Ottobre 1997), Pontificio Consiglio Per , ed. Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1998, 374-375.
Sfântul Scaun, Carta drepturilor familiei (22 octombrie 1993): EnchFam 1489-1506; trad. română: Presa Bună, Iași 2000.
Sinodul Episcopilor, A II-A Adunare Specială Pentru Europa, Instrumentum laboris L’Osservatore Romano (6 august 1999), supliment, 1-20.
Spiazzi R., Codice Sociale della Chiesa, Edizione Studio Dominicano, 1990.
Tettamanzi D., Il matrimonio cristiano, (pro manuscripto), Venegono, San Carlo 1979.
Thurian M., Una sola fede, Piemme, Casale Monferrato 1992.
A.L., Famiglia, vita e nuova evangelizzazione, San Paolo, Milano 1997.
Weil S., Gravity and Grace, G.P. Putnam’s Sons, 1952.
Wojtyła K., Iubire și responsabilitate, Editura M.C., București 1999.
BIBLIOGRAFIE
Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Declarația universală a drepturilor omului (10 septembrie 1948).
Benedict Al XVI-Lea, Scrisoarea enciclică Spe Salvi (30 noiembrie 2007), Presa Bună, Iași 2007.
Bișoc A., Parohia. Comunitate de credință, speranță și iubire creștină, Sapientia, Iași 2002.
Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația despre unele probleme de etică sexuală Persona humana (29 decembrie 1975): EnchFam 1507-1539.
––––––, Instrucțiunea Donum vitae (22 februarie 1987): EnchVat 10. 1150-1253; trad. română: Presa Bună, Iași 2004.
Consiliul Permanent al CEI, „Contro la violenza sulla vita, la forza e l’intelligenza dell’amore”, L’Osservatore Romano 63 (1981) 6.
Consiliul Pontifical Pentru Familie, Sessualità umana: verità e significato (8 decembrie 1995): EnchFam 1910-2083; trad. română: Sexualitatea umană, adevăr și semnificație, ARCB, București 2001.
Consiliul Pontifical Pentru Dreptate și Pace, Compendio della dottrina sociale della Chiesa, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2004; trad. română, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, Sapientia, Iași 2007.
Dancă W., „ Familia creștină în magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea”, Dialog Teologic 8 (2001) 112-220.
Dechant V. C., „The presence of the family in the modern world”, Pontificio Consiglio Per , ed. La famiglia: dono e impegno speranza dell’umanità. Atti del congresso Internazionale, Rio de Janeiro (1-3 Ottobre 1997), Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1998.
Fromm E., Arta de a iubi, Editura Anima, București 1995.
Günthör A., Chiamata e risposta, I-III, Paoline, Milano 1988.
Häring B., La legge di Cristo, I-III, Morcelliana, Brescia 1972.
Ioan Paul al II-lea, „L’amore coniugale e , valori fondamentali della famiglia” (31 decembrie 1978), InsG 1 (1978), 445-458.
––––––, Messaggio alle famiglie cristiane nel mondo contemporaneo, Paoline, Roma 1980.
––––––,.„Omilie pe stadionul din Terni” (19 martie 1980), DT 8 (2001) 165-166.
––––––, „L’insegnamento della Chiesa sul matrimonio e è oggi, come ieri, fedele a Cristo” (19 februarie 1981), InsG 4/1 (1981), 409-415.
Ioan Paul al II-lea, „Discurs pastorației familiale (Roma 5 mai 1981)”, DT 8 (2001) 153-154.
––––––, „Discurs către autoritățile europene și președinții conferințelor episcopale din Europa” (9 noiembrie 1982): AAS 75 (1982), 330-332.
––––––, „Discorso a sacerdoti partecipanti a un seminario di studio sulla Procreazione responsabile” (17 septembrie 1983): InsG 6/2 (1983), 561-564.
––––––, Messaggio alla conferenza internazionale sulla popolazione (7 iunie 1984): InsG 7/1, 1629-1632.
––––––, „Discorso durante l’udienza ai partecipanti al VI Simposio del Consiglio delle Conferenze Episcopali Europee, sul tema «Secolarizzazione ed evangelizzazione oggi in Europa»”: InsG 8/2 (1985), 910-923.
––––––, „Omilie în cadarul Sfintei Liturghii” (11 septembrie 1987), Miami (USA): AAS 80 (1988) 749-754.
––––––, „Discorso ai participanti al un congreso Internazionale nel XX dell’Enciclica di Paolo VI Humanae vitae” (14 martie 1988): InsG 11/1(1988), 639.
––––––, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988): AAS 80 (1988) 1639-1729.
––––––, Europa, un magistero tra storia e profezia, Piemme, Casale Monferrato 1991.
––––––, „Discurs în timpul ceremoniei de la plecarea de pe aeroportul din Cracovia (10 iunie 1997): InsG 20/1 (1997), 1496-1497.
––––––, Il progetto di Dio, Piemme, Casale Monferrato; trad. română: Planul lui Dumnezeu, Editura Enciclopedică, București 1999
––––––, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea celei de-a II-a Adunări Speciale Pentru Europa (23 octombrie 1999): AAS 92 (2000) 178- 180.
––––––, „Discurs pentru cea de-a III-a Întâlnire Mondială a Familiilor cu ocazia jubileului lor (14 octombrie 2000): InsG 23/2, 603-605.
––––––, „Discurs ținut cu ocazia celebrării celei de a patra întâniri mondiale a familiilor” (Manila, 23-26 ianuarie 2003), MSA 3 (2003) 47- 49.
––––––, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Europa (28 iunie 2003): AAS 95 (2003) 649-719; Presa Bună, Iași 2003.
––––––, „Discorso al Vescovi della Conferenza Episcopale di Inghilterra e Gales”, (23 octombrie 2003): AAS 3 (2004) 155-159.
Levi R., „La famiglia occidentale oggi”, RTM 100 (1993) 519-524.
Pegoraro R., Morale familiare, Piemme, Casale Monferrato 1991.
Peretti M., L’educazione sessuale, , Brescia 1971.
Peschke K.H., Etica Cristiana, Urbaniana, Roma 1989.
Pidlisnyy Y., „Adevăr, valoare și proliferarea drepturilor”, DT 15 (2005) 69-82.
Rochetta C., I sacramenti della fede, Dehoniane, Bologna 1982.
Sanna I., Imagine di Dio e libertà umana, per un’antropologia a misura d’uomo, Città Nuova, Roma 1990.
Scola A., „Famiglia, Nuova evangelizzazione e cultura contemporanea”, La famiglia: dono e impegno speranza dell’umanità. Atti del congresso Internazionale, Rio de Janeiro (1-3 Ottobre 1997), Pontificio Consiglio Per , ed. Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1998, 374-375.
Sfântul Scaun, Carta drepturilor familiei (22 octombrie 1993): EnchFam 1489-1506; trad. română: Presa Bună, Iași 2000.
Sinodul Episcopilor, A II-A Adunare Specială Pentru Europa, Instrumentum laboris L’Osservatore Romano (6 august 1999), supliment, 1-20.
Spiazzi R., Codice Sociale della Chiesa, Edizione Studio Dominicano, 1990.
Tettamanzi D., Il matrimonio cristiano, (pro manuscripto), Venegono, San Carlo 1979.
Thurian M., Una sola fede, Piemme, Casale Monferrato 1992.
A.L., Famiglia, vita e nuova evangelizzazione, San Paolo, Milano 1997.
Weil S., Gravity and Grace, G.P. Putnam’s Sons, 1952.
Wojtyła K., Iubire și responsabilitate, Editura M.C., București 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia Crestina Astazi Intre Criza Si Implinire (ID: 167579)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.