Familia Crestina

Familia creștină

factor al educației

în societatea contemporană

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I-Familia creștină în marea familie a Bisericii

a. Sfânta Taină a Cununiei ca început al familiei creștine

b. Concepția despre căsătorie în Vechiul și Noul Testament

c. Familia creștină în concepția Sfinților Părinți

Capitolul II-Realități și perspective pentru familia creștină în societatea românească

a. Părinți plecați, copii rămași

b. Rolul Bisericii în asistența socială și protecția drepturilor copilului

c. Anul 2011-Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii

Capitolul III-Provocări și atitudini împotriva familiei creștine

a. Orientări sexuale diverse, sexualitatea premaritală, căsătoria de probă

b. Divorțul

c. Realități economice și materiale

Capitolul IV–Biserica și școala în slujba familiei creștine

a. Familia – cadrul dezvoltării copilului; nevoile de bază ale copilului

b. Funcții și abilități parentale; Drepturile și îndatoririle părinților cu

privire la persoana copilului

c. Pastorația familială: cateheze,acțiuni, proiecte, asistență religioasă

Capitolul V–Didactica formării pentru viața de familie

a.Parteneriat școală-familie în ce privește educația religioasă

b.Teme de studiu în programa școlară cu privire la familia creștină

c.Cum se formeză membrii familiei pentru a-i educa pe copii

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE:

Într-o societate aflată în continuă schimbare, educația este percepută în prezent ca având o funcție vitală deoarece permite perpetuarea existenței, transmițând generațiilor tot ceea ce umanitatea a învățat despre ea însăși și despre realitate, ca istorie a existenței. Societatea în general așteaptă, prin educație, ca tinerii să-și însușească o cunoaștere care să-i ajute să se adapteze la transformările continue și să se pregătească pentru un viitor imprevizibil. Vorbim de educație ca de un factor cheie care modelează individul, societatea, viitorul. Nu întâmplător, soluția tuturor problemelor grave cu care se confruntă societatea contemporană, este căutată în educație, în școală și, din ce în ce mai mult, se accentuează rolul familiei în acest demers educațional. Educația centrată pe elev nu poate fi susținută doar de un sistem de învățământ, care funcționează autonom, ci de un sistem conectat direct la realitățile societății contemporane, completată de sprijinul și implicarea familiei, element de bază, esențial al societății și mai ales de sprijinul unei instituții cu rol esențial în viața poporului român: Biserica.

Familiei i-a fost recunoscut dintotdeauna rolul fundamental în societate, motiv pentru care au existat măsuri de sprijinire, evidențiere, de valorizare a rolului ei, chiar dacă, în unele etape ale istoriei omenirii, familia, ca instituție, a avut de suferit.

Familia este prima școală, primul loc în care educația omului ca persoană debutează de la cea mai fragedă vârstă prin însușirea unor valori, prin formarea unui caracter, a unei personalități, prin dezvoltarea de abilități diverse. Familia a fost nevoită, de-a lungul timpului să-și canalizze resursele în mai multe direcții: în educarea membrilor ei, cu precădere a copiilor; în relațiile cu societatea și cu provocările acesteia; în gestionarea realităților și situațiilor care au atentat la unitatea și relațiile dintre membrii ei; în asigurarea resurselor materiale necesare subzistenței. Pornind de la ultima provocare, spectrul sărăciei, al lipsurilor, al incapacității materiale de a favoriza accesul la educație, a făcut ca familia să cunoască dezbinarea ca efect al exacerbării laturii materiale a vieții.

Sărăcia, secularizarea societății, criza morală a individului – membru al familiei și al societății – au generat fenomenul migației, devierile sexuale, precaritatea educației atât în sistemul familial cât și în cel instituțional, divorțul și, cel mai grav, desconsiderarea noțiunii de familie, relativizarea acestui termen și schimbarea sensului lui.

Omenirea este stăpânită de un iureș străin duhului creștin. Omul este concentrat spre cele materiale și deturnat de la scopul său principal: mântuirea sufletului. Odată cu accentuarea lucrurilor materiale care sunt efemere, și valorile asociate acestor lucruri materiale sunt efemere, nonvalori. Centrul vieții nu mai este Dumnezeu ci omul sau, în termeni teologici, teocentrismul (hristocentrismul) este preluat de antropocentrism.

Importanța dată vieții materiale îl fac pe om un om preocupat de cele materiale, pentru care în prim plan nu mai este religia, familia, învățătura creștină ci economia, ajungându-se astfel la uitarea de Dumnezeu iar legătura cu Dumnezeu este înlocuită de legătura cu cele materiale, legătură denumită consumism.

Cele menționate până acum nu aduc doar scăderea preocupărilor religioase ci și diversificarea activităților, solicitărilor zilnice care la nivelul familiei aduc o serie de mutații, mascând dezideratul comun al membrilor familiei (mântuirea sufletului și conviețuirea armonioasă), și făcându-le prioritare, pe cele ale societății (economia, consumismul etc). Precaritatea resurselor materiale, instabilitatea socio-economică din România și tranziția interminabilă au determinat pe mulți dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține familia. Câștigurile obținute sînt importante atît pentru familie cît și pentru economia românească, însă această migrație are și aspecte negative cum ar fi destrămarea familială și „abandonul“ copiilor, cu consecințe psihologice grave, în timp, pentru aceștia. Acești părinți fac parte din categorii diverse: oameni aflați sub limita sărăciei, oameni care trăiesc din ajutoare sociale, oameni care își doresc mai mult, care vor să le asigure o bunăstare materială copiilor și posibilități de dezvoltare conforme cu secolul în care trăim.

Odată cu această radiografie a familiei „moderne” trebuie să amintim și consecințele depărtării de Dumnezeu și de normele morale ale Evagheliei lui Hristos, cu referire la persoană și familie: devierile sexuale (homosexualismul, lesbianismul, narcisimul, pornografia, prostituția etc.), divorțul, căsătoriile monogene, exploatarea ca neosclavagism etc.

Peste toate însă, familia tradițională își regăsește puterea de a trece peste provocări și crize prin Biserică și cuvântul lui Hristos. Cu fiecare an societatea conștientizează tot mai mult rolul fundamental pe care îl are Biserica în societate. Ea este cea care, tratând sufletul individului, generează comunității viața adevărată pe care și-o dorește. Anul 2011 este un an de referință pentru a exemplifica, implicarea Bisericii în viața familiei și a societății.

Am ales această temă deoarece, în calitate de cadrul didactic, părinte, soție de preot și credincios al Bisericii, subiectul îmi este familiar și, în același timp, motiv de reflecție, de căutare și edificare tot mai deplină asupra provocărilor, cauzelor, efectelor, soluțiilor cu privire la familie. Am ales această lucrare și ca un exercițiu de cercetare științifică, didactică dar și personală. Tema aleasă nu poate fi tratată niciodată exhaustiv deoarece este de o continuă actualitate.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole cu concluziile și bibliografia finală de rigoare. Introducerea caută să-l familiarizeze pe cititor cu problematica ce urmează a fi tratată.

Capitolul I – Familia creștină în marea familie a Bisericii – tratează, prin subcapitolele sale, Cununia (Căsătoria) ca moment, ritual liturgic și legătură sfântă cu care debutează viața de familie. Căsătoria este o Taină dintre cele șapte ale Bisericii, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt asupra credincioșilor. Acest har este indispensabil oricărui credincios în urcușul către mântuire dar este absolut necesar și familiei ca liant, alături de dragostea soților, în existența ei. Caracterul sacru al căsătoriei este relevat în continuare prin exemplificarea, din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, a momentelor reprezentative cu privire la căsătorie și familie. Teologia Sfinților Părinți, care urmează, este exemplificată ca izvor de învățătură penru viața de familie, evidențiind cinstea de care s-a bucurat familia creștină și Taina Căsătoriei în istoria Bisericii.

Capitolul al II – lea – Realități și perspective pentru familia creștină în societatea românească – privește o situație dramatică specifică societății noastre la momentul actual și anume o consecință directă și brutală a migrației forței de muncă: copii rămași sau membri ai familiei despărțiți de timp și distanțe geografice. Rolul Bisericii în asistența socială și în apărarea drepturilor copilului este evidențiat nu doar prin implicarea practică, instituțională ci și la nivel educativ, de promovare a familiei prin anul omagial dedicat Sfântului Botez și Sfintei Cununii.

Capitolul al III – lea – Provocări și atitudini împotriva familiei creștine – care atentează la unitatea familiei și la moralitatea membrilor ei, ca aspect spiritual, dar și cele care atentează la stabilitatea financiară, economică.

Capitolul al IV – lea – Biserica și școala în slujba familiei creștine – vizează pe cei trei parteneri pentru o educație adevărată: Familia, Școala și Biserica. Educația nu se referă doar la copii ci și la părinți ca adulți familiști și creștini în același timp. Drepturile și îndatoririle copiilor dar și ale părinților trebuie să fie într-o bună completare pentru o familie sănătoasă spiritual și material. Pastorația familiei este o constantă a activității Bisericii, dintotdeauna.

Capitolul al V – lea – Didactica formării pentru viața de familie – încheie propriu zis lucrarea prin tratarea rolului pe care îl poate avea școala dar și familia în educația religioasă: școala, prin ora de religie, iar familia prin continuarea orei de religie și acasă și împărtășirea tuturor membrilor de cuvântul Evangheliei lui Hristos. Conținuturile alese, din programa școlară, spre exemplificare, ilustrează modalitatea de educare a elevilor în spiritul valorilor creștine, ale familiei creștine și ale creștinului autentic. Când vorbim de educație în familie nu trebuie să o înțelegem ca un proces al cărui subiect unic este copilul; educația în familie înseamnă educația tuturor membrilor familiei pentru a deveni părinți și copii responsabili, cetățeni de nădejde ai societății și mai ales creștini adevărați în drumul lor spre mântuire.

Concluziile redau, pe scurt, observațiile la finalul muncii de cercetare, efectele asupra autorului, noțiunile, ideile, perspectivele noi însușite.

Bibliografia se constituie dintr-un număr de ……………lucrări consultate, și …….note bibliografice, cu mențiunea că nu s-au folosit alte surse decât cele indicate.

CAPITOLUL I

Familia creștină în marea familie a Bisericii

a.Sfânta Taină a Cununiei ca început al familiei creștine

Tainele Bisericii sunt lucrări văzute ale Duhului Sfânt, trimis de către Tatăl la ziua Cinzecimii, și Care rămâne permanent prezent în lume și în Biserica ce a luat ființă prin răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, întemeiată în mod văzut și desăvârșit la Cinzecime. „Biserica trebuie înțeleasă ca sălaș al darurilor Sfântului Duh, care își are temelia în ziua Cinzecimii”.

Prin definiție, Biserica este „mediul de manifestare a energiilor divine”, este spațiul unde acționează și se desfășoară harul Duhului Sfânt, unde se comunică oamenilor mântuirea, se reînnoiește natura oamenilor și comuniunea cu viața dumnezeiească, „lărgirea la oameni a familiei treimice, la împărtășirea treimică”. Întreaga Sfântă Treime este prezentă în viața Bisericii și prin harul Sfântului Duh noi ne zidim în structura de iubire și de viață a Sfintei Treimi.”

Sfânta Taină a Cununiei dă îndatoriri speciale omului pe parcursul întregii vieți pământești. Lucrarea Duhului Sfânt în Taina Căsătoriei „se arată prin binecuvântarea unirii celor doi tineri, care se întemeiează pe iubirea dintre ei, iubire ca rod al Duhului Sfânt prin ajutorul căruia devine sfințitoare și nemuritoare”.

Cununia este o taină care presuamilia creștină în marea familie a Bisericii

a.Sfânta Taină a Cununiei ca început al familiei creștine

Tainele Bisericii sunt lucrări văzute ale Duhului Sfânt, trimis de către Tatăl la ziua Cinzecimii, și Care rămâne permanent prezent în lume și în Biserica ce a luat ființă prin răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, întemeiată în mod văzut și desăvârșit la Cinzecime. „Biserica trebuie înțeleasă ca sălaș al darurilor Sfântului Duh, care își are temelia în ziua Cinzecimii”.

Prin definiție, Biserica este „mediul de manifestare a energiilor divine”, este spațiul unde acționează și se desfășoară harul Duhului Sfânt, unde se comunică oamenilor mântuirea, se reînnoiește natura oamenilor și comuniunea cu viața dumnezeiească, „lărgirea la oameni a familiei treimice, la împărtășirea treimică”. Întreaga Sfântă Treime este prezentă în viața Bisericii și prin harul Sfântului Duh noi ne zidim în structura de iubire și de viață a Sfintei Treimi.”

Sfânta Taină a Cununiei dă îndatoriri speciale omului pe parcursul întregii vieți pământești. Lucrarea Duhului Sfânt în Taina Căsătoriei „se arată prin binecuvântarea unirii celor doi tineri, care se întemeiează pe iubirea dintre ei, iubire ca rod al Duhului Sfânt prin ajutorul căruia devine sfințitoare și nemuritoare”.

Cununia este o taină care presupune întemeierea unei familii într-un singur organism duhovnicesc, într-o unire binecuvântată, este „trecerea la o viață de sine stătătoare”. Sfânta Taină a Nunții este taina care sfințește unirea liberă dintre cei care se căsătoresc și se primește harul necesar unui nou fel de viețuire.

Pentru acest nou fel de viețuire sunt necesare condiții esențiale care să stea la baza căsătoriei ca început al familiei: iubirea și credința soților. Nu poate exista o comuniune familială fără să fie bazată pe o iubire reciprocă după modelul iubirii divine desăvârșite din Sfânta Treime. „Fără credință ca o condiție religioasă și fără conștientizarea importanței Sfintei Taine și a efectelor harice, numai prin indiferentism religios, prin primirea cu necredință în chip automat a Tainei comuniunii bărbatului cu femeia în căsătorie, în virtutea unei tradiții aflate la nivelul conștiinței comune, generale, Sfânta Taină a Cununiei nu poate fi administrată”. „Teologia răsăriteană, datorită fidelității permanente față de gândirea patristică, a privit întotdeauna familia nu ca prima celulă a societății uman ci ca o imagine concretă a Bisericii, ca o formă specifică a comuniunii sfinților”.

Iubirea este cea mai mare dintre virtuți, după cum și Sfântul Apostol Pavel mărturisește în prima Epistolă către Corinteni capitolul XIII. Această iubire este indispensabilă nu doar pentru om ca persoană dar și pentru comuniunea din sânul unei familii, în relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, păstrând astfel nu numai comuniunea amintită, buna înțelegere dar și unitatea ei indisolubilă.

Vorbind despre acest aspect, John Meyendorff afirmă că iubirea dintre soț și soție, în cadrul Cununiei, o iubire umană, prin harul Duhului Sfânt se transformă într-o legătură eternă care nu poate fi desfăcută nici după moarte. Binecuvântarea aceste iubiri în cadrul Tainei Cununiei este văzută de profesorul și filosoful Christos Yannaras mai presus de „binecuvântarea solemnă a legăturii amoroase naturale…, un eveniment care eliberează viața de necesitatea ei naturală”

În contextul menționat, din Corinteni, Sfântul Apostol Pavel continuă în Epistola către Efeseni (V, 21-33) arătând raporturile dintre soți din punct de vedere moral, practic și dogmatic, pasaj citit și la slujba cununiei. Soțul și soția sunt puși în ipostaza unui paralelism al legăturii lor cu relația dintre Hristos și Biserica Sa. Apostolul afirmă iubirea lui Hristos față de Biserica Sa „pentru care S-a dat pe Sine pentru ea”, iubire care este cu adevărat model de urmat și de imitat de bărbat față de femeie, acesta purtând de grijă pentru soția și familia sa. „Folosind cuvântul taină, Pavel folosește aici într-o pregnantă formulă conclusivă la învățătura că „bărbatul este cap femeii așa cum și Hristos este cap Bisericii” (relație de subordonare în care însă iubirea sfințitoare transcende mistic însăși ideea de inegalitate), adevăratul caracter și adevăratul conținut al conjugalității creștine.”

Pornind de la același cuvânt, al Sfântului Apostol Pavel, cu privire la căsătorie, John Meyendorff, spune că apostolul înțelege că „în căsătorie omul nu numai că își satisface necesitățile existenței sale pământești, seculare, ci și că îndeplinește o parte deosebit de importntă a scopului pentru care a fost creat; adică, intră pe tărâmul vieții veșnice. În lume, omul posedă o diversitate de talente și puteri – materiale, intelectuale, emoționale – însă existența sa este limitată de timp. Dar, a fi născut din apă și din Duh, înseamnă a intra pe tărâmul vieții veșnice, căci prin Învierea lui Hristos acest tărâm este deja deschis și poate fi trăit și împărtășit. Numind căsătoria o taină Sfântul Pavel afirmă că aceasta are un loc în Împărăția cea veșnică. Soțul devine o singură ființă, un singur trup cu soția sa, așa cum Fiul lui Dumnezeu a încetat să mai fie doar El Însuși, adică doar Dumnezeu, și a devenit de asemenea om, pentru ca să pemită comunității poporului Său să devină Trup al Său. Aceasta este pricina pentru care, atât de des, Evanghelia compară Împărăția lui Dumnezeu cu un ospăț de nuntă, împlinindu-se astfel proorociile Vechiului Testament cu privire la căsnicia dintre Dumnezeu și Israel, poporul ales. Și acesta este motivul pentru care o adevărată căsătorie creștină nu poate fi decât unică, nu în virtutea unor legi abstracte, ci tocmai pentru că este o taină a Împărăției lui Dumnezeu, care îl introduce pe om în veșnica bucurie și în veșnica iubire”.

Cununia este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în cadrul cărei se împărtășește prin preot harul Duhului Sfânt celor doi, care se unesc liber în căsătorie, prin iubire, „legătura naturală a unirii matrimoniale fiind sfințită și ridicată la demnitatea reprezentării unirii religioase dintre Hristos și Biserica Sa”.

Scopul iubirii conjugale este ca soții să devină unul, manifestarea iubirii soților trebuind să fie reciprocă deoarece „cei doi vor fi un trup” (Facere II, 21-24 comparativ cu Matei XIX, 4-6), unirea căsătoriei nefiind numai o unire trupească ci și a cugetului cu sufletul, lucru ce se regăsește și în rugăciunile de la Cununie.

Legătura bărbatului cu femeia în cadrul Căsătoriei nu trebuie bazată doar pe iubirea reciprocă a celor doi ci și pe moralitatea legăturii lor și a lor în cadrul legăturii, aceasta făcând posibilă înțelegerea deplină a rolului fiecăruia dintre ei în unitatea familiei prin respectarea normelor religios-morale, o căsătorie nefiind judecată niciodată după bogăția materială sau frumusețe ci după virtute, așa cum afirma Clement Alexandrinul. Căsătoria începe cu iubirea în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el.

Alături de iubire, credința soților este începutul unei noi vieți, nu numai personal ci și în familie, o viață trăită în Hristos, familia fiind sprijin moral, duhovnicesc pe calea care duce către mântuire. Lipsa credinței celor doi în cadrul familie și față de Taina Cununiei duce cu timpul la considerarea tainei ca o tradiție socială, o ceremonie socială tradițională, perspectivă ce formează unul dintre motivele decadenței și rănirii instituției familiei. „Pentru mulți dintre mirii și viitorii soți, ba chair și pentru mulți dintre nașii de astăzi, Cununia are aspectul de spectacol religios tradițional. Astăzi „dă bine” ca pe o casetă video să poți privi mai târziu amintiri legate de acest moment al vieții, iar între multitudinea de urări și flori, printre acorduri muzicale și pași de dans, „episodul bisericesc” de aproape o oră, cu o biserică frumos pictată, cu veșminte sclipitoare, cu fum de tămâie și iz de vechime, ba chair și cu un cuvânt inspirat și sensibil din partea preotului, încântă audioriul…”.

Nunta este un drum de la iubire la taină. Noțiunea de căsătorie în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o ființă cu funcții fiziologice, psihologice și sociologice, ci în aceeași măsură sau mai înainte de toate, fiu al Împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viața lui în întregime aduce în discuție valorile veșnice și chiar pe Dumnezeu Însuși.

Căsătoria ca Taină a Nunții are împlinire eshatologică, iar moartea nu poate ucide iubirea, care-i mai puternică decât ea, și nici nu poate desface ceea ce Dumnezeu a unit.

Viața conjugală, aspectul trupesc al vieții de familie, se va încheia pe pământ, iar cei căsătoriți, prin creație, prin rânduiala firii, se vor întoarce la starea de dinaintea căderii și vor fi precum îngerii în ceruri, la Înviere.

În acest sens, căsătoria devine ca o logodnă pentru nunta cerească, la care sunt invitați toți. Această sfințenie a căsătoriei o vedem împlinită în viețile sfinților căsătoriți care au dobândit nu numai cununa căsniciei ci și cununa cea neveștejită a măririi cerești, prin cununa muceniciei. Exemple sunt multe și demne de menționat: Sfinții Esperie și Zoe-2 mai, Sfinții Timotei și Mavra-3 mai, Sfinții Emilia și Vasile cel Bătrân, Sfinții Andronic și Iunia-pomeniți de Apostolul Pavel în Epistola către Romani, Sfinții Nicandru și Daria-8 mai.

Iubirea este cea care îi unește pe soți unul cu altul și pe amândoi cu Dumnezeu, iubirea fiind o însușire dumnezeiască: „Iubire! Însușire dumneteiească ești tu, deoarece Dumnezeu este iubire; pentru aceasta, cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el. Iubirea este dispoziția cea bună a sufletului, care-l face să nu mai dorească nimic din cele ce sunt afară de cunoașterea lui Dumnezeu. Cel ce primește iubirea dumnezeiească le disprețuiește pe toate cele pământești și calcă peste toate plăcerile lumii.”

De referință rămâne în Sfânta Scriptură textul scris de regele Solomon, de o frumusețe poetică aparte: „Simbolistica din Cântarea Cântărilor, care a ocupat atât loc în ermeneutica Părinților, nu se limitează la simpla alegorie. În persoana femeii iubite, întreaga Biserică se întrupează în ochii bărbatului: corpul și frumusețea fizică a femeii sunt recapitularea frumuseții și frumusețea fizică a femeii sunt recapitularea frumuseții și adevărului lumii, ale creației în întregime. Dar experiența acestei imediatități fundamentale este asigurată numai de iubirea cea adevărată a jertfirii pe cruce și a dăruirii ascetice…

Drumul ce duce la adevărata feciorie și la adevărata căsătorie este același: abnegația pe cruce și dăruirea ascetică de sine. De aceea Biserica recunoaște sfinții mai cu seamă în persoana asceților. Iar dacă printre sfinții Bisericii sunt și câteva persoane căsătorite, nu plinătatea amorului lor fizic, nici căsătoria perfectă au făcut din ei roadele dintâi ale Împărăției ci asceza și imitarea de către ei a crucii lui Hristos.”

Căsătoria și familia se constituie ca așezăminte și structuri majore ale existenței. Familia este cel dintâi loc în care se formează persoana umană, în care se naște pentru prima dată ideea de aproapele. Transformarea individului în persoană este întâi de toate opera familiei și în familie trebuie văzut chipul societății dar la o scară mai mică.

Familia, care există cu adevărat din momentul proclamării în cadrul Tainei Căsătoriei, „stă ca celulă de bază la temelia organismului social”.

Căsătoria vine în întâmpinarea înclinației omului de a trăi o viață în comun, îl eliberează pe om de starea de singurătate, izolare, separare egocentică, îl provoacă la renunțare de sine, la a-și depăși propriile limite. Relația de dragoste dintre cei doi soți în cadrul căsătoriei este cea mai frumoasă relație de întîlnire, de descoperire a celuilalt și dialog cu aproapele: „individul izolat caută ființa care să fie cu el în armonie profundă, personală, fapt care înseamnă pentru el siguranță, căldură umană, încredere în viață, afecțiune, dragoste; dorința și posibilitatea reală de perfecționare reciprocă rămâne cauza originară, intrinsecă și prima în timp, care angajează la contractarea legăturii conjugale.”

Angajându-se liber și reciproc să pună bazele unui cămin, să ducă o viață comună, aparținându-și pe viață, soții sunt legați moral și juridic, asentimentul liber, voința și dragostea celor doi și mai ales harul divin al Tainei, în unirea conjugală a căsătoriei, este condiția sine qua non a unei comuniuni și vieți fericite în cadrul familiei. Instituția umană și realitatea sacramentală sunt legate indisolubil: „la puterile firești, prin rugăciunile Bisericii și binecuvântarea preotului, se invocă harul Sfântului Duh care întemeiază unirea soților și îi asigură fermitatea, ajută pe soți să-și îndeplinească, cu credincioșie și eficace, în sânul familiei, îndatoririle ce rezultă din făgăduințele pe care și le-au făcut, le conferă demnitatea de a reprezenta unirea spirituală a lui Hristos cu Biserica Sa”.

Taina nunții sfințește dragostea celor doi, căreia îi conferă permanență, întărire, ferire de denaturare. În Taina Cununiei bărbatul și femeia se văd unul în celălalt, fiecare vine să iubească pe celălalt în Dumnezeu. Căsătoria-taină semnifică participarea în har care înnobilează dragostea celor doi, întărește unirea și îi sfințește pe soți. Unirea celor doi, care se împlinește în Hristos și în Biserică, face din familie o mică biserică în care se poate câștiga mântuirea, iar în cazul necredincioșiei unuia, credința celuilalt îl poate mântui pentru că: „soțul necredincios se sfințește prin soția credincioasă” (I Corinteni VII, 14).

În calitate de comuniune a două persoane, căsătoria nu se limitează la sfera vieții materiale și sentimentale. Inițiativa pe care o au soții în dăruirea de sine, în cadrul căsătoriei, nu permite nici unuia să întoarcă această iubire de la finalitatea sa, ori să o reducă la limitele unei plăceri, unei afecțiuni sau unei bunăvoințe momentane sau de durată variabilă. „Deoarece căsătoria este prin natura ei dăruire totală a unei persoane alteia și invers, fiecare dintre cele două persoane va avea un drept și o responsabilitate față de cealaltă. Pentru aceasta Sfântul Pavel spune: „Soția nu mai este stăpână pe trupul ei ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu mai este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4). Și bărbatul și femeia se bucură astfel de o deplină și egală cinstire în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru care se folosește termenul de isotimie – egalitate în cinstire: „Dragostea unuia față de celălalt și a lor față de familia în care trăiesc este o putere tainică și nevăzută, liantul bunei viețuiri, remediul cel mai puternic în calea ispitelor ce atentează la pacea și la armonia căminului lor, forța cea mai importantă și puternică în depășirea situațiilor dificile ce încearcă să pericliteze viețuirea lor fericită și veșnicia lor. Iar una dintre calitățile adevăratei iubiri este puterea ei de a șterge diferențele și de a căuta doar asemănările, pentru că, în iubire, nu mai există deosebire, superioritate sau inferioritate, deoarece ea le face egale în cinste și prețuire”.

Fiecare persoană este un centru iradiant de energie și de putere dar și un mediu care primește putere și energie dinafară. În căsătorie soții se împărtășeșsc unul de puterile celuilalt, de darurile și virtuțile celuilalt, în așa măsură încât același apostol afirmă că: „Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă…”. Darurile și calitățile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei. Aici soții se dăruiesc unul altuia ca persoane, nu se abandonează ca niște obiecte, unul în brațele celuilalt. În această dăruire reciprocă în care bucuria de celălalt nu exclude sacrificiul pentru el, se împlinește căsătoria ca taină și dar al lui Dumnezeu.

Dragostea care cheamă și menține soții în căsătorie nu este bunul vreunuia dintre soți, fără să fie și al celuilalt. Și unul și altul participă, se împărtășeșsc din forța iubirii comună amândurora, după cum și consimt în responsabilitățile care decurg din iubirea lor comună, sau pe care le impune această iubire, asumată de fiecare în mod responsabil. Împlinirea unor asemenea relații în interiorul căsătoriei dovedește că ea este și trebuie să fie mediul în care se reflectă relațiile intratrinitare sau instituția omenească în care relațiile ce o statornicesc simbolizează relațiile intratrinitare.”

Rolul dragostei celor doi, în cadrul căsătoriei, trebuie afirmat ca fiind la fel de important ca și harul ce se dă la Cununie: „Hristos înalță această iubire la nivel de Sfântă Taină. Sfânta Taină este un semn vizibil instituit de Hristos, care revelează și comunică harul. Este vorba de o participare la persoana lui Hristos, taină primordială, eficace comuniune a harului lui Dumnezeu. Dacă Sfânta Taină a căsătoriei se împlinește în actul matrimonial aceasta înseamnă că este o Taină ale cărei materii secramentale se află acolo, în cei căsătoriți. Într-adevăr, este unicul sacrament la care nu se adaugă nimic, nici apă, nici pâine, nici vin, nici ulei, așa cum se întâmplă în celelalte Sfinte Taine. Aici avem iubirea a două persoane și este vorba numai de faptul că mirii și Biserica, reprezentată de către preot și de către nași, adică de comunitatea de credincioși, afirmă că iubirea cuplului este recunoscută de Dumnezeu ca iubire a Lui. Aceasta este materia Sfintei Taine. Dacă lipsește, nu avem sfântă Taină. Și dacă cei doi nu trăiesc această iubire reciprocă, dacă se înșeală, căsătoria este nulă.”

În continuarea ideilor de mai sus, Părintele Profesor Răducă, cu referire la mediul eclesial ca mediu proprice pentru mediul familial spune: „Relația dintre Hristos și Biserică se fundamentează pe iubire și jertfă în vederea sfințirii și desăvârșirii mădularelor Bisericii, între care se numără și soții. Scopul suprem al omului pe pământ îl constituie mântuirea și îndumnezeirea, toate celelalte, între care și înmulțirea biologică, sunt secundare. Ori, mântuirea este exclusă fără iubirea ca dăruire de sine, fără Biserică și fără Hristos. În căsătorie se crează mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire al celor doi soți. Aici se dă omului posibilitatea să-și ducă viața în iubire și să facă din iubire o normă a vieții. În familie se începe procesul de împlinire a exigențelor moralei Sfintei Evanghelii ceea ce nu va rămâne fără urmări în afara familiei. Atmosfera de dragoste și jertfă pe care o presupune familia nu va fi deplină dacă dragostea și jertfa nu vor fi după modelul iubirii și jertfei lui Hristos pentru om. Tocmai de această încifrare a căsătoriei în ordinea sacră a vieții în Hristos depinde scopul primordial al căsătoriei – desăvârșirea, de aceea, Dumnezeu binecuvintează nunta în cadrul comunității ecleziale, dăruind soților harul Său în vederea împlinirii celor ce, prin puterile lor, nu le-ar putea împlini.”

În cadrul acestei comunități ecleziale, familia este văzută într-un mod deosebit de Părintele Galeriu: „Hristos este icoana bărbatului, Biserica este icoana femeii. Hristos părăsește din iubire cerul pentru Biserică; așa bărbatul părăsește și el totul primind în inimă pe femeia sa și iubind-o ca pe o altă sine a sa. Hritos se unește cu Biserica spre a o sfinți, și a o înălța la Sine, și a o îndumnezei. În momentul în care apare Hristos El operează în ea, în acest punct precis al timpului și al spațiului în care El o atinge, un fel de condensare supremă a întregii sfințenii din care ea trebuie să umple lumea, de la începutul până la sfârșitul dăinuirii ei. În momentul nunții bărbatul stă în fața femeii ca chipul lui Hristos Însuși, ca un reflex al slavei Lui, și ea Îl contemplă ca pe Hristos, împărtășindu-se din puterile lui iar el având menirea să o înalțe către Hristos, ca să o sfințească, să o spiritualizeze, să o împlinească și să o păzească sfântă și fără de prihană. Ca să o poată curăți și sfinți desăvârșit prin sângele Său, Iisus S-a jertfit pentru Biserică. La fel soții sfințesc iubirea unuia pentru celălalt prin jertfă.”

Căsătoria este instituția în care Dumnezeu a intervenit încă de la facerea lumii cu o grijă specială. Ea nu este numai problema celor ce se căsătoresc ci vizează viața comunității sociale, a comunității ecleziale, viața de aici, sub toate aspectele ei și viața de dincolo. De aici buna ei rânduială sau din neferire bolile ei afectează pe toți membrii familei, mediul social și mediul eclezial. De aceea, membrii familiei, mediul social și Biserica trebuie să acorde căsătoriei toată atenția, să o privească și să o cinstească cu toată seriozitatea și responsabilitatea. Durerile și bucuriile nașterii unei noi familii în mediul și spațiul socio-eclezial sunt de neevitat. Toți factorii care se întâlnesc în acest proces al apariției unei familii au datoria, cel puțin, să nu contribuie la înmulțirea provocărilor familiei și atunci bucuria tuturor – soți, societate, biserică – va fi deplină.

Toată teologia cu referire la căsătorie, și aici ne referim la cea ortodoxă, este de o frumusețe și profunzime aparte și constituie în opinia mea sursa, soluția, metoda pentru rezolvarea problemelor familiei contemporane.

b.Concepția despre căsătorie în Vechiul și Noul Testament

Concepția biblică despre căsătorie însumează referințe despre căsătorie în Vechiul Testament și în Noul Testament. Subiectul abordat, căsătoria și implicit familia, cu referire la Vechiul Testament, începe cu relatarea biblică despre crearea omului, conform căreia omul a fost creat de Dumnezeu ca o cunună a creației din cele șase zile ale facerii lumii, după crearea celorlalte vietăți. „Și a zis Dumnezeu: „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră…” (Facere 1, 26). Și continuă: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți.” (Facere 1, 27-28). Crearea Evei este istorisită în capitolul II al cărții Facerea, act survenit în urma constatării că nu se găsise ajutor potrivit lui Adam (Facere 2, 20). La vederea Evei, Adam recunoaște creația lui Dumnezeu, potrivită și asemenea lui, spunând: „Iată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”. (Facere 2, 23-24).

Textele acestea, scrise de Moise sub insuflare dumnezeiească, au determinat poporul evreu să considere familia ca instituție rânduită de Dumnezeu, instituind căsătoria ca bază a oricărei familii: Eva avea să se apropie și să comunice spiritual și fizic cu trupul din care a fost luată, pentru perpetuarea neamului omenesc. Versetul 24 din capitolul II afirmă principiul monogamic al familiei. Acest principiu însă va fi alterat de-a lungul istoriei ca o consecință a păcatului strămoșesc și a depărtării de Dumnezeu.

Din textele biblice menționate se conturează câteva idei principale cu privire la familie și căsătorie din punct de vedere biblic: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică persoană cu voință liberă, cu capacitate de gândire și de iubire, dându-i stăpânire asupra pământului; bărbatul și femeia sunt deopotrivă creație a lui Dumnezeu, după chipul Său, destinat, prin însăși creația sa, vieții de comuniune, după modelul comuniunii care există între persoanele Sfintei Treimi: „Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic ci și prin comuniunea de viață, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare”; omul nu ar mai fi chip al lui Dumnezeu dacă ar fi o monadă închisă, o entitate izolată potrivnică și incapabilă de deschidere, de dăruire: „Nu numai ca să-l ajute pe Adam crease Dumnezeu pe Eva, ci și pentru ca să-l ferească de singurătate. Căci numai pentru că se completează reciproc formează ei omul deplin”; iubirea dintre cei doi trebuie să fie lege, legătură, condiție și bază a vieții de familie: „Pentru a fi o unire desăvârșită, căsătoria comportă o iubire desăvârșită, de aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unității și indisolubilității. Bărbatul avea în mod deplin în unirea desăvârșită cu o femeie, tot ce-l completa esențial; și femeia la fel”. Mântuitorul prezintă unirea dintre bărbat și femeie ca fiind o lucrare a lui Dumnezeu: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie…așa încât nu mai sunt doi, ci un trup…ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 4 și 6). Deci, căsătoria are un caracter sacru de la creație. Importanța pe care o are căsătoria și unirea deplină în iubire a soților este ilustrată prin metaforele întîlnite în Vechiul Testament pentru reliefarea relației dintre Iahve și poporul ales: Osea I, 2; III, 1; IV, 10-15; Ieremia II, 3; XIII, 21-27 etc., cât și în Noul Testament unde frecvent căsătoria apare ca o figură profetică a unirii dintre Hristos și Biserica Sa.

Vorbeam mai sus de faptul că principiul monogamic al familiei a fost alterat de-a lungul istoriei ca o consecință a păcatului strămoșesc și a depărtării de Dumnezeu. Sunt cunoscute cazurile lui Lameh (Facere IV, 19), a patriarhului Avraam (Facere 16, 4) și a altor personaje din Vecgiul Testament care aveau una sau mai multe soții sau concubine. Decalogul, în două dintre poruncile sale, se ocupă de familia (căsătoria) poporului ales, normalizând raporturile dintre părinți și copii în porunca a V – a, iar prin porunca a VII – a întărește fidelitatea conjugală a soților. Decalogul și legea în general caută să mențină monogamia ca regulă a căsătoriei și vieții de familie, iar excepțiile de la lege nu au fost considerate niciodată un exemplu de urmat. În literatura Vechiului Testament, căsătoria monogamă (Pilde V, 15-19; XII, 4; XIII, 22, Înțelepciunea lui Isus Sirah XXVI, 1-4) creată pe baza iubirii în virtutea căreia bărbatul și femeia se angajează reciproc să viețuiască împreună pentru împlinirea scopului existențial al acestei instituții, departe de a fi percepută drept o taină a Împărăției lui Dumnezeu, totuși a păstrat valoarea ei dată prin creație, gândirea iudaică plasând finalitatea ei tot în procreare pentru continuarea neamului omenesc prin binecuvântarea lui Dumnezeu.”

Pentru israeliți monogamia a rămas instituția ideală, rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintre preoți, Arhiereul, în calitatea sa de slujitor apropiat al divinității, i se admitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic XXI, 13-14). Istoria biblică vechi testamentară a confirmat adevărul că omul s-a străduit să respecte monogamia, dar de multe ori a încălcat-o, de aceea, ea va fi restabilită numai de Mântuitorul Hristos care a condamnat poligamia (Matei XIX, 3) și căsătoria monogamă a ridicat-o la treapta de taină. La evrei căsătoria nu are un caracter religios și ea constă din două momente: logodna și cununia. Actul logodnei constă dintr-un contract încheiat între părinții sau fratele mai mare al logodnicei și părintele logodnicului în prezența martorilor și uneori se întărea prin legământ (Iezechiel XVI, 8) și de aceea se numea și legământul lui Dumnezeu deoarece se invoca numele lui Dumnezeu. În vechime, contractul făcut prin jurământ era oral, după aceea se redacta devenind un act formal.

În perioada ce a urmat creației și mai ales căderii în păcat a protopărinților noștri, în conștiința oamenilor, pornind de la actul creației, s-a întărit ideea că scopul principal al căsătoriei, dacă nu singurul, este acela al fecundității, al procreării neamului omenesc. Odată cu idolatria și cu depărtarea accentuată de Dumnezeu, căsătoria a dobândit și un caracter social, procrearea rămânând finalitatea imediată a relației conjugale. Prin venirea Sa „Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa”. „Căsătoria, sfințită plenar de Hristos la nunta din Cana Galileii, este înnoirea binecuvântării primordiale a lui Dumnezeu dăruită în rai primei familii, Adam și Eva, ca temelie a întregii umanității chemate la viață veșnică în iubirea lui Dumnezeu Creatorul…Comuniunea euharistică a mirilor cu Hristos și nașterea de copii constituie temelia afirmării familiei, ca icoană și taină a iubirii veșnice a lui Dumnezeu pentru umanitate”.

Concepția complet nouă adusă de Mântuitorul cu privire la căsătorie este aceea că „nu mai e privită ca o simplă satisfacere a unor trebuințe naturale temporare sau un mijloc de asigurare a unei supraviețuiri iluzorii prin intermediul posterității ci este o unire unică a două ființe îndrăgostite, a două ființe care pot transcende propria lor umanitate și astfel, pot fi unite nu numai una cu cealaltă ci și în Hristos.”

Prin nuntă înțelegem „cununia sau căsătoria religioasă între un bărbat și o femeie care întemeiează o familie”. Din analiza textului Nnoului Testament, putem reține că „în Evanghelii nu se găsește un loc expres din care să se vadă limpede că Mântuitorul a instituit Taina Nunții, dar El a sfințit nunta prin participarea la Nunta din Cana Galileii – Ioan II, 1-11. De altfel Sfântul Ioan Evanghelistul ne adeverește că Mântuitorul Hristos: „…iarăși a mers în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin” (Ioan IV, 46). Apoi adesea a vorbit despre căsătorie și despre indisolubilitatea ei îm așa fel încât rezultă fără îndoială că a privit-o ca sfântă taină a nunții – Matei XIX, 6. Pentru că „nici păcatul strămoșesc, nici potopul, precizează slujba ortodoxă a Cununiei – n-au stricat sfințenia căsătoriei…de la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era taină desăvârșită.”

De ce a instituit Dumnezeu taina căsătoriei? În creștinism unirea dintre bărbat și femeie devine un mijloc de unire sufletească completă. Unirea trupească în cadrul căsătoriei se adâncește împreună cu unirea sufletească dintre cele două persoane. Afară de unirea sufletească, alt motiv al instituirii acestei taine a fost legat de păcatul desfrânării. Pentru aceasta fiecare bărbat trebuie să aibă femeia lui și invers, iar cei ce nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească: „deoarece e mai bine să se căsătorească decât să ardă” – I Corinteni VII, 1. Prin acest cuvinte Sfântul Apostol Pavel nu a înțeles căsătoria în sens negativ, ca mijloc de satisfacere a pornirii păcătoase. El a arătat conținutul pozitiv al căsătoriei, care înalță unirea dintre bărbat și femeie – Efeseni V, 28-32. Nu întâmplător, cu prilejul administrării Sfintei Taine a Cununiei se citește Evaghelia în care se istorisește minunea făcută de Mântuitorul Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileii – Ioan II, 1-11.

Taina nunții cuprinde și revelează în același timp taina iubirii lui Dumnezeu, împărtășită omului prin creație, răscumpărare și viață veșnică în Împărăția Cerurilor. Cum spuneam anterior, căsătoria nu mai are un scop și un sens în sine și nici măcar în procreare, ci sensul și scopul final al căsătoriei constă în desăvârșirea omului, bărbat și femeie, uniți în Taina Nunții și în unirea lor cu Dumnezeu, care este îndumnezeire, sensul vieții, în particular, și al istoriei, în general, fiind pentru creștini „suișul în libertate și adevăr după chipul lui Hristos”. „Referitor la căsătorie în Noul Testament găsim două repere fundamentale: Mântuitorul confirmă instituirea căsătoriei deja prezentată clar în expunerea din Facere (Facere 2, 24) și face o reevaluare a concepțiilor vetero-testamentare cu privire la căsătorie; adaugă o considerație specific eshatologică și arată că dobândirea Împărăției lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei, astfel încât fecioria devine, pe lângă viața conjugală, o stare tipic creștină în Împărăția lui Dumnezeu.”

La Cinzecime, eveniment unic, asemenea Întrupării și Nașterii Mântuitorului, asemenea Învierii și Înălțării, are loc o nouă renaștere a lumii, săvârșită de Tatăl prin Duhul Sfânt. Întemeierea Bisericii nu este altceva decât nașterea din nou a lumii, ca trup al lui Hristos-Biserica; mădularele acestui trup al lui Hristos trebuie să crească și să se desăvârșească „până ce Hristos va lua chip” în ele (Galateni 4, 19) și se vor transforma „la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale” (Matei 19, 28), în Împărăția lui Dumnezeu. Noua creație și noul legământ au o dimensiune și o chemare eshatologică, forma definitivă a planului divin: atunci va avea loc preamărirea cerească în care creștinii, uniți cu Hristos, vor sărbători nunta lor veșnică cu Dumnezeu: nunta Mirelui nenuntit-Hristos cu Mireasa nenuntită-Biserica (Apocalipsa 19, 7-9). De aceea, atunci când se vorbește de Împărăția Cerurilor, în parabole, Mântuitorul o aseamănă cu o nuntă în afară de câteva excepții (Matei 22, 2-14; 25, 1-12; Marcu 2, 19; Luca 14, 8 și 16-24; II Corinteni 11, 2-3). Această idee este atât de bine conturată în cărțile Noului Testament încât termenul de nuntă nu desemnează doar căsătoria omenească ci și nunta eshatologică a lui Hristos cu cei răscumpărați.

Modelul nunții omenești este nunta dintre Hristos și Biserică. În toată literatura patristică, teologia nunții creștine s-a construit pe textul din Epistola către Efeseni 5, 25: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, precum și Hristos a iubit Biserica Sa”, nunta dintre Hristos și Biserică fiind un model pentru cea dintre bărbat și femeie. Ideea nunții dintre Dumnezeu și poporul său o întânim foarte des în Vechiul Testament, la evrei, de aceea pentru creștini ideea aceasta nu era una străină ea fiind convertită însă în relația dintre Hristos și Biserica Sa.

În Hristos, fiecare casă, fiecare familie, este o mică biserică, mireasă a lui Hristos, adevărata spiritualitate a căsătoriei nu rezultă doar din comparația cu relația dintre Hristos și Biserică ci din toată perspectiva prezentată de la crearea lumii până la Hristos și până la eshatologie. „Marea Taină a Sfântului Apostol Pavel nu este decât explozia în lumină a pregătirilor dumnezeiești, descoperite profeților și cuprinse în revelația anterioară iar trecerea de la vechiul legământ la cel nou are loc la o nuntă – Nunta din Cana Galileii, unde Maica Domnului, Eva cea nouă, grăbește venirea ceasului mântuirii”.

Nunta din Cana Galileii, cinstită prin prezența Mântuitorului, este începutul nunții mesianice. Termenii de comparație folosiți de Domnul pentru a ilustra Împărăția Sa sunt cina și nunta corespondente începutului și sfârșitului care se vor uni eshaotologic. Dragostea sfântă a lui Dumnezeu transcende și sfințește comuniunea Lui cu noi, dincolo de condiția noastră omenească, pentru că ne cheamă la bucuria Cinei și Nunții cerești: „Impresia de sfințire a bucuriilor simple, de ridicare a unor simple metafore și analogii la rangul de semnificanți cu tâlc de semnificați, de voință a Domnului să nu-i fie confundată predania cu cine știe ce morocănoasă, falsă, înveninată, fariseică filosofie a vieții, de prefacere a ei în apăsare, întunecime și mohoreală, se vede cel mai clar și cel mai cutremurător în chiar Taina supremă a creștinismului. Unde o înființează Hristos? La o cină! Și în ce constă ea? În mâncare: pâine și vin” Și care este menirea ei? A Se da pe Sine fi mâncat și băut, în vederea dobândirii dreptului de intrare la Nunta Împărătească, la Cina cerească, acolo unde aleșii se vor împărtăși din belșug, dar peste dar, din bucatele și băuturile Ierusalimului celui atotfrumos”.

Prezența Fiului lui Dumnezeu și minunea săvârșită de El la nunta din Cana Galileia nu au o semnificație și un sens valabile doar pentru nuntă, mai cu seamă pentru nunta în sine, pe care o transcende, ci au o semnificație și un sens pentru întreaga Biserică, punând început minunilor Sale, și mai ales punând început minunii transfigurării lumii; apa este transformată în vin, ucenicii cred în El văzând minunea, nunta se transformă în Biserică.

În Noul Testament sunt menționate două familii despre care însă nu avem multe date.

Sfinții Filimon, Apfia și fiul lor Arhip sunt o familie din Colose adusă la credință de Sfântul Apostol Pavel. Filimon a primit o scurtă epistolă, inclusă în canonul Noului Testament, în care Sfântul Pavel, lăudându-i dragostea și credința lucrătoare concretizată în dragostea față de aproapele, spune despre Filimon un lucru foarte frumos: „Inimile sfinților s-au odihnit prin tine frate” (Filimon I, 7). Potrivit tradiției Bisericii Filimon a slujit o vreme la Gaza ca episcop călător, ulterior întorcându-se la Colose, unde moare de moarte martirică împreună cu restul familiei. Sunt sărbătoriți pe 19 februarie.

Sfinții Acvila și Priscilla, evrei de condiție modestă, refugiați de la Roma la Corint, au fost aduși la credință tot de Sfântul Pavel, pe care l-au găzduit timp de aproape doi ani, având aceeași îndeletnicire cu acesta: de făcător de corturi. Ajunși la Efes și veghind la dreapta vestire a cuvântului lui Dumnezeu, îl îndreaptă pe Apollo care nu știa decât de botezul lui Ioan (Fapte VIII, 24-26). Sfântul Ioan Gură de Aur a apreciat mult această familie închinându-i mai multe omilii pentru aleasa lor râvnă în a sluji altora cu toată ființa lor, gata fiind a da piept oricând cu primejdiile. El se folosește de exemplul lui Acvila și Priscilla pentru a sublinia că este cu putință ca și în starea căsătoriei să fim minunați și aleși în cele duhovnicești. Acvila este prăznuit pe 14 iulie iar la 13 februarie este sărbătorit împreună cu soția sa Priscilla.

Prima intrare a neamurilor în Biserică a fost cea a familiei lui Corneliu, care cuprindea slujitorii, rudenii și prieteni apropiați (Facere X, 7-24). Când Sfântul Apostol Pavel a trecut în Europa, biserica a fost înființată la Filipi odată cu botezul familiei Lidiei și a familiei temnicerului (Fapte XVI, 15). La Corint a fost familia lui Ștefana (I Corinteni XVI, 15), care, împreună cu familia lui Crisp fruntașul sinagogii, și familia ospitalierului Gaius (Fapte XVIII, 18; I Corinteni I, 14-16; Romani XVI, 23), au fost botezați de însuși apostolul Pavel. Mai sunt de menționat și alte familii: Onisifor (în Efes, II Tesaloniceni I, 16 și IV, 19), Nimfa (în Laodiceea, Coloseni IV, 15), Asincritus și Filologus (la Roma, Romani XVI, 14-15). În Ierusalim bisericile din case primeau învățătura pe familii (Fapte V, 42) și acesta era și obiceiul Sfântului Apostol Pavel, așa cum i-a învățat pe presbiterii din Efes (Fapte XX, 20). Exista o cateheză regulată, care prezenta îndatoririle reciproce ale membrilor unei familii: soți și soții, copii și părinți, slujitori și stăpâni (Coloseni III, 18 – IV, 1; Efeseni V, 22 și VI, 9; I Petru II, 18 și II, 7).

c. Familia creștină în concepția Sfinților Părinți

Teologia Sfinților Părinți, este izvor de învățătură penru viața de familie, evidențiind cinstea de care s-a bucurat familia creștină și Taina Căsătoriei în istoria Bisericii.

Împrejurările dificile și condițiile grele au pus probleme Bisericii încă din primele veacuri creștine. Legătura între viața primilor creștini și cei ce au urmat a fost făcută de Părinții Apostolici (I Corinteni V, 14) iar operele acestora oglindesc viața creștinilor din vremea lor, o viață plină de sfințenie. Încă de atunci căsătoria avea mare importanță dovadă sunt mărturiile celor de atunci.

Sfântul Ignatie Teoforul, fiind dus spre martiriu, a lăsat scris lui Policarp, episcop din Smirna că „cei care se însoară și cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă, toate fiind făcute spre cinstea lui Dumnezeu”. Sfaturile referitoare la soț, soție, copii, tineri, văduve sunt numeroase, astfel Sfântul Policarp spune: „să învățăm și pe femeile voastre să umble în credința lor, în dragoste și curăție să-și iubească bărbații lor cu credință, să iubească pe toți deopotrivă cu toată înfrânarea și să-și crească copii învățându-i frica lui Dumnezeu”. În Epistola scrisă de Policarp mai găsim și alte sfaturi: „sfătuiesc pe surorile mele să fie mulțumite cu conviețuitorii lor după trup și după duh. De asemenea poruncesc fraților mei în numele lui Iisus Hristos, ca să-și iubească conviețuitoarele cum și Hristos iubește Biserica.” Păstorul lui Herma amintește de asemenea: „Dacă bărbatul sau femeia moare și cel rămas contractează din nou o căsătorie păcătuiește el oare?…nu păcătuiește dar dacă nu se mai căsătorește a doua oară atunci își procură mare slavă de la Dumnezeu” Observăm cum, încă de la începuturi, exista preocuparea pentru chestiuni conjugale, cum ar fi căsătoria a doua care nu era considerată păcat dar care se putea evita, chestiuni care țineau de autoritatea comunității, a Bisericii dar și chestiuni cu potențial distructiv asupra familiei cum ar fi adulterul, pruncuciderea, invidia, desfrânarea.

Epistola către Diognet menționează și ea: „creștinii se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună dar nu și patul. Sunt în trup dar nu trăiesc după trup”, iar Sfântul Clement Romanul laudă comportamentul femeilor creștine care au dat dovadă de curaj, în ciuda firii lor slabe: „multe femei întărite de harul lui Dumnezeu au săvârșit multe fapte de bărbăție” și continuă: „celor tineri le dădeați sfatul să trăiască cumpătat și curat; femeilor le porunceați să să facă totul cu conștiința nepătată, curată și sfântă, iubindu-și după cuviință bărbații lor, le învățați să-și gopodărească așa cum se cuvine casa în bună rânduială a ascultării, păstrându-se curate la suflet și la trup. Creștinii nu trebuie să viețuiască la întâmplare…” în perioada apologeților creștinii au avut de înfruntat și acuzații netemeinice din partea păgânilor, cu privire la căsătorie; astfel Teofil din Antiohia arată că „unirea oamenilor în iubire arată taina unității dumnezeiești” iar Sfântul Ioan Hrisostom numește căsătoria: „chip tainic al Bisericii și chiar chipul lui Dumnezeu”.

Ferirea de patimi nu este suficientă între cei doi, răbdarea având, după Tertulian, un rol important: „când o căsătorie este desfăcută, răbdarea este folositoare la amândoi soți prin faptul că susține pe bărbat și pe femeie cât stăruie în despărțire, pe unul nu-l face adulter, iar pe celălalt îl îndreaptă.”

Căsătoria între creștini, săvârșită de Biserică, întărită de jertfă, asistată de îngeri ca martori, consimțită de Tatăl, este susținută și lăudată de către Tertulian. Căsătoria este frumoasă, cei doi fiindu-și sprijin reciproc, formează un tot care merge pe drumul vieții, nimic nu-i poate despărți în trup și în duh, au viață duhovnicească comună: se roagă, postesc, se împărtășesc, se învață reciproc, înfruntă greutățile și persecuțiile, nu au secrete unul față de altul, nu se rușinează unul în prezența celuilalt, nu se supără unul pe celălalt, își cântă psalmi și imne unul celuilalt iar Hristos se bucură când vede toate acestea și le dă pacea Lui.

Despre podoabele femeilor se vorbește în sens spiritual: femeile să fie preotese ale castității, să împrumute parfumul și bijuteriile profeților, ochii împodobiți cu modetia, buzele cu tăcerea, urechea ascultătoare la cuvântul Domnului, grumazul supus jugului lui Hristos.

Așa cum aminteam în subcapitolul anterior, imaginea Bisericii este termen de comparație pentru căsătorie și în acest sens, Sfântul Ciprian folosește imagini biblice ale fidelității conjugale și feciorei pentru a înfățișa curăția și neprihănirea Bisericii care „este unica mamă ai cărei fii duhovnicești se înmulțesc necontenit. De ea suntem născuți, cu laptele ei ne hrănim, din sufletul ei este sufletul nostru”.

În Stromatele și în Pedagogul, Clement Alexandrinul vorbește foarte mult despre căsătorie: „cel care nu poate îndura singurătatea acela să dorească să se căsătorească pentru că plăcerea folosită cu cumpătare nu aduce vătămare” și „sunt unii care din pricina greutăților aduse de căsătorie, se abțin de la căsătorie, iar alții se folosesc de căsătorie și se cufundă în plăceri desfrânate. Decalogul oprește poftirea femeii aproapelui (Ieșire 20, 17) pentru că legea dorea ca bărbații să se folosească cu cumpătare de soțiile lor, numai pentru facerea de copii”, scopul celor care se căsătoresc fiind „nașterea de copii iar ținta lor este să aibă copii buni”. Exemplul folosit de sfântul părinte este cel al plugarului care aruncă semințe în brazdă și care apreciază mai mult un ogor însuflețit adică pregătit iar omul devine chipul lui Dumnezeu atunci când „conlucrează cu Dumnezeu la nașterea omului, căci căsătoria ajută creația, îi continuă opera”.

„Căsătoria are funcțiile și slujirile ei speciale care sunt de preț înaintea Domnului, adică grija de copii și de soție…bărbatul să arate femeii bunăvoința datorată asemenea și femeia bărbatului…după această datorie împlinită, femeia este ajutor în gospodărie și în credința în Hristos.” Comentând textul apostolului Pavel despre înfrânarea de comun acord (I Corinteni VII, 5) Clement spune că apostolul a menționt aceasta ca să nu strice unul dintre ei căsătoria, sau să alunece spre păcat din pricina neînfrânării silite…, își cruță soția dar cade în altă poftă.

După cum Biserica nu se căsătorește de mai multe ori avându-L ca Mire pe Hristos, tot așa și femeia trebuie să se căsătorească potrivit legii dumnezeiești o singură dată. Dumnezeu a instituit o singură căsătorie, pentru nașterea de prunci și pentru gospodărirea casei, pentru care i s-a dat ca ajutor femeia. Căsătoria a doua pentru cei cărora le trăiește soțul sau soția le este socotită desfrâu…El consideră că Apostolul Pavel laudă foarte mult bărbatul unei singure femei, fie preot, fie diacon, fi laic, dacă se folosește fără reproș de căsătorie.

Adulterul, ca element și motiv de desfacere a căsătoriei era întâlnit și în biserica primară și vorbind de acest lucru, plecând de la Epistola către Corinteni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „este preferabil să sfărâmi legătura căsătoriei decât cea a credinței. În caz de adulter sau dacă unul dintre soți obligă pe celălalt să jertfească idolilor…nu ezitați să vă retrageți de îndată ce va crea zilnic certuri, pentru că Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace.” Fericitul Augustin spune că „Hristos a întărit la Cana ceea ce a instiuit în rai”.

Sfântul Vasile cel Mare ne prezintă familia ca o instituție divină, subliniind unitatea și indisolubilitatea ei și arătând că singurul motiv valabil pentru desfacerea căsătoriei este adulterul sau infidelitatea conjugală (Mt. 5, 31-32) ceea ce nu-i dă dreptul celui divorțat să se căsătorească cu alta (I Cor. 7, 10-11). Sf. Vasile accentuează că iubirea și unitatea dintre soți trebuie să aibă model iubirea dintre Hristos și Biserică: “Se cuvine ca bărbații să-și iubească femeile lor, cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, dându-se pe Sine pentru ea, pentru ca să o sfințească” (Ef. 5, 25-30). Ca model de fidelitate între soți este dat ca exemplu "turturica, care dacă se desparte vreodată de soțul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămâne singură, că în amintirea soțului de altădată refuză orice altă însoțire. Să audă femeile, zice sfântul, cât de cuviincioasă este văduvia chiar la cele necuvântătoare!”.

Familia ca o microbiserică, unitatea și armonia ei o reliefează Sf. Părinte prin rugăciunea practicată în comun de membrii familiei.

Asemenea înțeleptului biblic elogiază frumusețea morală a femeii cinstite. Femeia înțeleaptă e capabilă să pună stavilă firii dezlănțuite și sălbatice a soțului ei: “Chiar dacă soțul ar avea o fire aspră și sălbatică, soția trebuie neapărat să-l suporte și nicio pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie? Dar îi este bărbat! Este bețiv? Dar este unită cu el potrivit firii! Este aspru și neplăcut? Dar este mădularul tău și cel mai de cinste dintre mădulare”!

Armonia deplină în familie se realizează pe relațiile juste între membrii ei, în sensul că trebuie respectată porunca divină: “Copiii trebuie să-și cinstească părinții și să li se supună în toate” (Ex. 20, 12; Ef. 6, 1-3), iar “părinții trebuie să-și crească copiii întru învățătura și certarea Domnului, cu toată blândețea și răbdarea, sub niciun pretext care s-ar referi la ei, să nu le producă mânie și întristare” (Ef. 6, 6; Col. 3, 21). Pentru a sensibiliza această relație dintre unii și alții, Sf. Vasile face apel la un alt exemplu din lumea animală: “Dacă leoaica își iubește pe cei născuți de ea, iar lupul se luptă pentru cățelușii lui, ce va spune omul, care nu ascultă de poruncă și strică firea, fie atunci când copilul necinstește bătrânețile tatălui, fie atunci când tatăl, prin a doua căsătorie, uită pe copiii din prima căsătorie. De nebiruit este la cele necuvântătoare dragostea dintre părinți și pui, pentru că Dumnezeu, Cel ce le-a creat, a înlocuit în ele lipsa rațiunii cu bogăția simțurilor”. “Iar grija pe care o au de berzele bătrâne puii lor e îndestulătoare copiilor noștri, dacă ar vrea să vadă, pentru a-i face să-și iubească părinții! Berzele când văd că tatălui lor i-au căzut penele, la bătrânețe, stau în jurul lui și-l încălzesc cu penele, îi pregătesc din belșug hrana, iar la zbor îi dau ajutorul ce-l pot da, ajutându-l și dintr-o parte și din alta cu aripa.”

Demnitatea și responsabilitatea soțului și a soției în cadrul familiei își au temeiul în creația divină a amândurora, în chipul dumnezeiesc cu care sunt înzestrați ambii în aceeași măsură pentru că „bărbat și femeie i-a făcut pe ei” (Gn. 1, 27), de aceea, cei ce au "aceeași fire au și aceleași lucrări, iar ce săvârșesc aceeași faptă, aceia primesc și aceeași plată”.

Pentru întreținerea familiei sunt recomandate și elogiate munca și hărnicia: “Ai mâini, ai o meserie, muncește…. Multe sunt mijloacele de trai, multe sunt prilejurile. Furnica poate să se hrănească fără să ceară și fără să se împrumute, iar albina dăruiește rămășițele hranei ei reginei, căreia natura nu i-a dat nici mâini, nici meserie. Tu, însă, om, viețuitoare care poate deprinde ușor orice meserie, tu nu găsești oare din toate meseriile, una, care să-ți întrețină viața?”

Prioritare în viața de familie ca și în cea personală trebuie să fie valorile spirituale, iar dintre acestea un loc special trebuie rezervat rugăciunii. “Trebuie să ne eliberăm de grijile căsătoriei, ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea; să ne eliberăm de sârguința de a aduna averi, de pofta după slava lumii acesteia, de plăcerile pe care ni le aduce desfătarea, de invidie și de orice gând rău asupra semenului nostru, pentru ca, fiind liniștiți sufletește și netulburați de nicio patimă, strălucirea lui Dumnezeu să fie curată și neîntunecată în noi, ca într-o oglindă”. De asemenea, alături de rugăciune, postul are un rol întăritor și edificator în familie fiind “tovarăș credincios al soților. Bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale când vede că femeia lui postește; nici femeia nu se topește de gelozie când bărbatul său sfințește postul”. Postul se recomandă tuturor membrilor familiei. “Femeile să postească și ele, că și lor le este postul tot atât de potrivit și de firesc ca și respirația. Copiii să fie adăpați cu apa postului ca și plantele bine crescute. Bătrânilor le este ușor postul pentru că de mult s-au obișnuit cu el”: “Postul păzește pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, balsamul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă”.

Un rol important acordă Sfântul Vasile cel Mare educației în familie. În procesul educativ părinții trebuie să întrebuințeze mijloacele potrivite și eficiente. Copilul are finețea, simplitatea și inocența specifică. El nu cunoaște mândria, șiretenia, vicleșugurile, ci acestea și le însușește din comportamentul părinților. Prin atitudinea părinților față de situațiile fericite și de prosperitatea gospodăriei, precum și din furtunile sau valurile necazurilor și nenorocirilor ce se pot abate peste familie, părinții oferă un model educațional copiilor lor. Prin toate acestea călăuzitoare trebuie să se arate făclia sau lumina credinței.

Necazurile și nenorocirile, moartea unui copil sau a unuia dintre soți, încercări care se pot abate peste familiile noastre, nu trebuie să ne ducă în stări de deznădejde și la întristare peste măsură, pentru că “numai un suflet lipsit de bărbăție, care nu are tăria ce i-o dă nădejdea în Dumnezeu, poate fi sfâșiat și zdrobit de dureri”. “Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai pierdut copilul? Ai, însă, înger, împreună cu care vei dănțui împrejurul tronului lui Dumnezeu și te vei veseli cu o veselie veșnică!”

Iată doar câteva aspecte edificatoare ce stau la baza unității și indisolubilității familiei creștine, pe care Sfântul Vasile cel Mare le-a remarcat și subliniat ca indispensabile unei vieți familiale armonioase și pentru realizarea întreitului scop al căsătoriei: nașterea de copii sau perpetuarea neamului omenesc; ajutorarea reciprocă; ocrotirea moralității sau fidelității conjugale ca mediu prielnic dezvoltării și împlinirii familiei.

Sfântul Vasile, cu aceeași prețuire față de așezământul sfânt al familiei, dar dintr-o poziție mai severă și cu un ton mai apăsat, abordează în opera sa și factorii distructivi sau păcatele și viciile care amenință în mod grav unitatea și indisolubilitatea căsătoriei.

Pătrunderea păcatelor în mediul familial produce o mare dezordine și deviere a scopului sau menirii căsătoriei. “O casă în care au loc mânie, insultă, ocară și batjocuri, petreceri și desfrânări, are o faimă proastă, iar necinstea celor petrecute în ea trece asupra stăpânului casei aceleia. Atunci când iau mădularele lui Hristos și le fac mădulare ale desfrânării, am mutat slava de la Cel ce mă mântuie la cel ce mă pierde”.

Păcatul cel mai periculos care atentează la subminarea și destabilizarea familiei este desfrâul. În primul rând el întunecă mintea sau discernământul omului, făcându-l pe acesta să-și piardă demnitatea și responsabilitatea umană, care automat duc la destrămarea familiei. Gravitatea acestui păcat o descoperă însuși Mântuitorul, de aceea în Predica de pe Munte, invocând porunca a VII-a din Decalog, care condamnă desfrânarea, El atrage atenția că acest păcat nu e suficient de a fi reprobat, doar în practică ci, el trebuie extirpat din rădăcinile lui, din gândul sau pofta păcătoasă care se zămislește în mintea sau imaginația omului (Mt. 5, 28).

Sfântul Vasile aseamănă păcatul desfrânării cu ciuma, datorită influențelor cu care se propagă și contaminează. “Nu vezi oare pe desfrânații care stau în piață, care-și povestesc faptele lor rușinoase și isprăvile întunericului… ca pe niște fapte mari? Aceștia sunt ciumații… care se străduiesc să ducă la toți păcatul propriu și se ambiționează să facă pe mulți asemenea lor…” Sunt condamnate spectacolele care incită la dezmăț, destrăbălare și desfrânare. “Aceste spectacole desfrânate sunt o adevărată școală publică de desfrâu”. "Acele femei nerușinate, uitând de frica de Dumnezeu și disprețuind bunul simț…, își fâlfâie părul în vânt, își ridică rochiile și-și arată picioarele; cu ochi ademenitori și cu râs desfrânat ațâță spre ele poftele desfrânate ale celor tineri. Ele pângăresc văzduhul cu cântece de rușine…, se dau în spectacol în fața tinerilor cu nerușinare, ca ieșite din minți, cu nimic mai prejos de cele mai mari furii ale nebuniei.” Ce imagini sinonime cu spectacolele și manifestările excitante și provocatoare din zilele noastre. În fața acestor provocări demolatoare de suflete, Sfântul Vasile ne oferă ca remediu și model al castității chipul lui Iosif, care “în fața dragostei nebune a desfrânatei lui stăpâne, a preferat curăția castității în locul plăcerii rușinoase, deoarece castitatea lui a strălucit în acele mari încercări”.

Un alt păcat care face ravagii în familii este beția. “Aceasta, adesea, merge mână în mână cu desfrânarea”. Starea fizică și psihică în care ajunge bețivanul este degradantă. De aceea “demoniacul este vrednic de milă, bețivul însă, care suferă ca și demoniacul, nu-i vrednic nici de milă, căci se luptă cu un demon pe care singur l-a ales”. Pacostea beției este grea povară pentru întreaga familie. Ea terorizează soția și copiii, face ineficientă educația și instaurează în familie haosul și infernul. De aceea, Sf. Vasile atrage atenția că numai “postul tămăduiește beția și psalmii acoperă cântecele rușinoase, iar genunchii plecați, pocăința și smerenia alungă dezmățurile și destrăbălările.”

O altă maladie care amenință pacea și liniștea familiilor, din păcate actuală și astăzi, și pe care o sesiza Sfântul Vasile, fiind strâns legată de beție, este violența. “Mâniosul nu se deosebește întru nimic de demoniac, nici în privința manifestărilor exterioare, nici în privința stării sufletești”. "Mânia dă naștere la ceartă, cearta aduce insulte, lovituri, loviturile răni, iar din răni, de multe ori, moartea. Să oprim chiar de la început acest rău, izgonind din suflete, prin orice mijloc mânia…. Te-a insultat? Binecuvântează! Te-a lovit? Suferă! Te scuipă? Și Hristos a fost scuipat! Aceste gânduri să-ți treacă prin minte, ca să-ți înfrânezi iuțeala.”

Destabilizarea și destrămarea familiei pot avea de cauză și aplecarea exclusivă sau căutarea prin orice mijloace a bogățiilor și plăcerilor materiale. De cele mai multe ori banii, luxul și averile “sunt puse în slujba desfrânării, iar sărăcia și necazurile i-a cumințit pe mulți care mergeau pe căi greșite”. De aceea, îndeamnă Sf. Vasile: “Nu vă bizuiți pe puterea trupului! Nu umblați după strălucirea slavei omenești! Nici una dintre ele nu te mântuie! Toate-s trecătoare, toate-s înșelătoare! O singură scăpare e sigură: Dumnezeu că zice proorocul: “Blestemat este omul care își pune nădejdea în om “ sau în cele omenești”. În cadrul tendințelor de lux și îmbogățire și în compania plăcerilor și desfătărilor păcătoase, se numără și dorința pătimașă a unor femei după pietre prețioase, bijuterii și haine luxoase, după parfumuri și coafuri. Oare la toate aceste femei, se întreabă Sf. Vasile, le mai rămâne vreme sau acordă vreme și pentru sufletele lor?

Pacea în familie mai poate fi tulburată prin limbuție, prin flecăreală, prin glume de prost gust, prin bârfe, vorbe ușuratice, jurăminte false, mărturii mincinoase, care produc tulburări și umbresc liniștea, seninătatea și risipesc harul sfințeniei. În consecință, “oprește-ți limba de la rău, și buzele tale să nu mai grăiască viclenii! Fie ca mădularul tău, ce ți-a fost dat spre slujba cuvântului, să se îndepărteze de la orice lucrare rea!”

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre iubire, sensul ei în căsnicie, relațiile dintre soți, dă ca exemplu relația lui Hristos cu Biserica, cu omenirea întreagă: „Ai văzut măsura supunerii datorată de femeie? Ascultă și măsura dragostei pe care o datorează bărbatul…chiar dacă te privește de sus, chiar dacă este supărată, chiar de o vezi disprețuindu-te, poți să o aduci la picioarele tale dacă ai multă purtare de grijă față de ea și dragoste și bunăvoință….pe părtașa vieții tale, pe mama copiilor tăi, pe cea care este pricina a toată bucuria ta, nu trebuie să o legi cu frica și cu amenințarea, ci cu dragostea și cu dispoziția iubitoare a sufletului…făptură a lui Dumnezeu este femeia și nu pe ea o batjocorești ci pe Cel Care a făcut-o…n-o lăuda pentru frumusețea ei căci lauda și ura și dragostea care se ivesc din pricina frumuseții dinafară țin de sufletele neînfrânate….să căutăm la femeie mintea și inima binevoitoare, cugetarea măsurată, blândețea, acestea sunt însemnele frumuseții lăuntrice. S-o gătim pe femeie să fie frumoasă pentru Dumnezeu, nu pentru noi…să nu căutăm la ea averi, nici bunul neam, ci noblețea sufletului…ce să mai zicem de cei care s-au însurat a doua oară?

Nu o spun osândindu-i. Să nu fie. Că și Apostolul a îngăduit-o dar ca un mare pogorământ….îngrijește-te de toate ale femeii, toate le fă pentru ea și ostenește-te…și niciodată să nu o chemi pe nume pur și simplu ci fă-o cu duclceață, cu cinstea cuvenită, cu multă dragoste. Dă-i cinstea cuvenită și nu va avea nevoie de cinstea altora. Dacă așa ne vom modela pe noi înșine și vom fi cu luare aminte la scripturi, mai multe vom învăța din ele. Și astfel vom putea să-i bineplăcem lui Dumnezeu și să trecem toată viața aceasta în fapta cea bună și să avem parte și de bunătățile făgăduite celor ce-L iubesc pe El…”

Capitolul II

Realități și perspective pentru familia creștină

în societatea românească

Părinți plecați, copii rămași

Societatea românească a înregistrat, după revoluția din decembrie 1989, o evoluție nouă, suprinzătoare, de multe ori nebenefică, cu impact direct asupra familiei tradiționale, așa cum o știm cu toții. Această situație, însă, în plan general, nu este o noutate, familia trebuind să facă față provocărilor dintotdeauna, fie că a fost vorba de unitatea și armonia din sânul ei (Cain și Abel), fie că vorbim de statutul membrilor ei: copii, soț, soție. Încadrând istoricul țării noastre în istoricul Europei trebuie să amintim că după primul război mondial, ca urmare a căderii monarhiei în Rusia și a instaurării regimului dictatorial ateu comunist, milioane de ortodocși ruși au fost nevoiți să plece în exil, în Occident, înființând comunități ortodoxe în diferite regiuni ale lumii. Această răspândire și reașezare a populațiilor o numim diaspora ortodoxă. Termenul de diaspora desemnează un concept biblic bine cunoscut, menționându-se prima dată cu referire la diaspora iudaică din Antichitate. În Noul Testament se face referire la așa numita diasporă a primilor creștini, după cum urmează: ”Deci au zis iudeii, între ei: Unde are să se ducă Acesta, ca noi să nu-L găsim? Nu cumva va merge la cei împrăștiați printre elini și va învăța pe elini? (Ioan 7, 35), Iacov, robul lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminții, care sunt în împrăștiere, salutare. (Iacov 1, 1), Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia (1 Petru 1, 1).

Cunoaștem cu toții mare parte din teologia dezvoltată în jurul familiei și știm că familia este o instituție întemeiată de Dumnezeu; de-a lungul istoriei, pe lângă caracterul sacru, familiei i s-a recunoscut și evidențiat și un caracter social, fiind cunoscută experesia: „familia, cea mai mică celulă a societății” și baza ordinii sociale „de care depinde dezvoltarea, stabilitatea și mai ales existența întregii omeniri.” Dintotdeauna familia a avut un rol esențial și cu toate acestea mereu a fost provocată de realități și situații care atentează la unitatea și relațiile dintre membrii ei. Societatea, într-o continuă frământare a sesizat aceste probleme și se manifestă, tot mai preocupată, în direcția „păstrării acestui sanctuar al vieții și sfințeniei, cu scopul pentru care a fost creat de Însuși Dumnezeu”

Pentru a realiza modul cum societatea influențează familia cât și provocările la care o supune pe aceasta, trebuie să analizăm puțin dinamica societății în care trăim și ne desfășurăm activitatea.

Termenul de referință de la care pornim în discuția noastră este unul arhicunoscut și foarte folosit: secularizare. Acest termen a devenit un clișeu întânit în mass-media, fie laică sau religioasă, și desemnează o societate seculară, lumească, în care sacrul este camuflat, marginalizat, îndepărtat, înlocuit cu latura materială a vieții și în care omul „ignorând cerul, regăsește pământul”. În această societate secularizată, omenirea este stăpânită de un iureș material străin duhului creștin. Omul este concentrat spre cele materiale și deturnat de la scopul său principal: mântuirea sufletului. Odată cu accentuarea lucrurilor materiale care sunt efemere, e logic că și valorile asociate acestor lucruri materiale sunt efemere, spre statutul, de multe ori, de nonvalori. Această secularizare are un efect negativ asupra omului, deoarece omul devine „înhămat la jugul spațiului și al timpului”, centrul vieții nu mai este Dumnezeu ci omul sau, în termeni teologici, teocentrismul este preluat de antropocentrism. Din acest motiv valorile evangheliei sunt de multe ori înlocuite cu valori omenești trecătoare.

Exacerbarea laturii materiale a vieții îl fac pe om un om materialist pentru care în prim plan nu mai este religia, familia, învățătura creștină ci economia, ajungându-se astfel la uitarea de Dumnezeu iar legătura cu Dumnezeu este înlocuită de legătura cu cele materiale, legătură denumită consumism și în virtutea căreia omul „trăiește pentru a consuma și nu consumă pentru a trăi”, caracterizant pentru condiția noastră socială și existențială.

Secularizarea nu vine doar cu scăderea preocupărilor religioase ci și cu diversificarea activităților, solicitărilor zilnice care la nivelul familiei aduc o serie de mutații în aceasta, mascând dezideratul comun al membrilor familiei (mântuirea sufletului și conviețuirea armonioasă), și făcându-le prioritare, pe cele ale societății (economia, consumismul etc). Societatea actuală secularizată nu permite intervenția veșniciei în structurile ei, omul vrea să se debaraseze de intervenția lui Dumnezeu în viața sa, nemailăsând loc lui Dumnezeu nici în viața familiei sale. Dacă pentru omul materialist, fenomenul consumismului nu este ceva străin, mai trebuie să adăugăm și un alt aspect și anume sărăcia asociată cu lipsa de perspectivă a familiei și a membrilor ei, cu precădere a copiilor, mai ales când vorbim de parcursul educațional, de viitorul acestora. Resursele materiale insufieciente sau chiar lipsa lor, climatul instabil socio-economic din România au generat fenomenul migrației forței de muncă. Consecințele sau prețul plătit pentru un trai mai bun sunt: destrămarea familiilor, înstrăinarea de țară și abandonul copiilor la rude, cu consecințe psihologice grave pentru aceștia.

„Funcționalitatea optimă a sistemului familial este asigurată prin distribuirea și exercitarea corespunzătoare a rolurilor specifice la nivelul familiei. Confruntată cu fenomenul migrației, familia suferă schimbări structurale și întâmpină dificultăți deoarece trebuie să asigure îndeplinirea aceluiași set de nevoi, dar într-un context fundamental modificat. Prin plecarea la muncă în străinătate, de exemplu, a unui membru al familiei se produce un dezechilibru la nivelul sistemului familial în planul exercitării rolurilor, iar disfuncția trebuie rezolvată printr-o redistribuție a sarcinilor specifice. Dacă plecarea unui membru al familiei aduce un plus în zona satisfacerii necesităților primare (hrană, îmbrăcăminte, condiții de locuire mai bune etc.) există posibilitatea unei pierderi în zona satisfacerii necesităților de ordin afectiv, iar, în acest caz, membrii sistemului familial cei mai afectați sunt copiii. Disfuncțiile la acest nivel nu vizează doar planul afectiv și pot fi identificate printr-o analiză a procesului de socializare (cu ambele dimensiuni primară și secundară), atât în mediul intra-familial, cât și în cel extra-familial. Carențele în planul socializării datorate unei redistribuții incorecte a rolurilor în mediul familial au efecte și la nivelul interacțiunilor individului cu alte instanțe socializatoare”.

Odată cu plecarea părinților, copii preiau de multe ori rolurile acestora în gospodărie; echilibrul intern al familiei este perturbat, reorganizarea și readaptarea familiei durând și câteva luni. Există o categorie de minori (13-14 ani) care sunt lăsați singuri și care sunt de multe ori candidații perfecți pentru abandonul școlar sau comiterea de fapte penale, consum de droguri etc. Mulți copii se simt vinovați de plecarea părinților, considerîndu-se responsabili de situația creată. Din păcate mass-media și chiar Biserica au tendința să pună mai mult accent pe suferința și situația dezavantajată în care se află și mai puțin pe respectarea drepturilor lor, pe soluțiile la problemele lor, pe serviciile la care se pot adresa aceștia.

Migrația are efecte psihologice și emoționale asupra membrilor familiei și relațiilor dintre aceștia. Fenomenul schimbării rolurilor în familie este o separare pe termen lung, care implică un stres maxim pentru copiii din grupul de vârstă 2-6 ani. Stresul la vârsta respectivă poate cauza întârziere în dezvoltarea limbajului, bâlbâială și dereglări fonologice. Vârsta cuprinsă între 7 și 11 ani este importantă pentru dezvoltarea cognitivă și socială a copiilor. Preaadolescența și adolescența sunt perioadele unor schimbări biologice, psihologice și sociale majore, ale provocărilor și totodată ale riscurilor mari. Persoanele care au în îngrijire copii, tutorii și părinții singuri nu pot face față de fiecare dată provocărilor cu care se confruntă. Este necesară elaborarea unor proiecte cu scopul de a susține persoanele care au grijă de copii”.

O consecință directă a migrației părinților este cea a privării copilului de afectivitatea parentală și de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În condițiile plecării părinților pe perioade mai lungi și rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu au capacitatea sau competența de a oferi sprijinul emoțional și educativ, aceste două consecințe pot produce în rândul lor efecte negative în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea psihică a copilului, în implicarea în activități școlare și rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor și supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natură. Conceptul de deprivare maternă poste fi utilizat pentru a desemna diferite experiențe neadecvate de relaționare a copilului cu mama sau cu tatăl (deprivare paternă) din cauze diverse: divorț, plecare la muncă etc.

Contexul acesta favorizează comportamente specifice observate și în activitatea mea profesională cum ar fi: însingurarea copilului datorită dorului de părinți, sentimentul că este abandonat; cu cât se acutizează aceste trăiri și generează tensiuni sufletești apare irascibilitatea, impresia că mereu este nedreptățit. Lipsindu-i echilibrul sufletesc și susținerea parentală, copilul neglijează pregătirea școlară, devine membru al unor anturaje dubioase, se manifestă ostentativ față de colegi dorind să-și arate superioritatea, cu precădere cea materială prin prisma banilor primiți de la părinți; fuga de acasă; predispoziție spre abuzuri din partea străinilor sau chiar rudelor; consumul de alcool, droguri, fumatul și chiar sinucidere.

Biserica Ortodoxă Română a devenit tot mai preocupată de acest fenomen deoarece subiecții lui sunt fii ai Bisericii, membri ai parohiilor iar copiii sunt credincioșii de mâine. Biserica s-a preocupat și de latura materială dar și cea spirituală a membrilor ei; în cazul acesta grija față de copiii rămași este dublată de grija față de părinții din străinătate, prin parohiile din diaspora.

Biserica se implică prin instruirea propriului personal bisericesc în abordarea acestui fenomen, prin propunerea spre discuție și rezolvare, societății civile dar și comunității religioase a problemelor asociate fenomenului migrației, susținerea materială dar și spirituală prin programe naționale – Hristos împărtășit copiilor – și cele specifice eparhiilor.

O caracteristică pe care am identificat-o în timpul cercetării este aceea că evoluția migrației este puțin cunoscută. Bibliografia consultată de multe ori nu trata la subiect, așa cum mi-aș fi dorit, fiind o reafirmare și o repetare a unor idei și poziții formulate la un moment dat. Am constat că nouă, ca Biserică, ne lipsește material informativ în acest sens, studii pertinente, obiective și măsuri concrete , coerente și de durată. Această hibă se datorează, probabil, faptului că atunci când apare o problemă, ea este tratată serios și amănunțit abia când consecințele generate de aceasta sunt foarte grave.

Fenomenul migrației, cu copiii rămași și părinții plecați, este potențat de faptul că țările occidentale au nevoie de forță de muncă ieftină și există în aceste țări o reducere a populației iar imigrarea suplinește această scădere naturală a populației. Aceste mișcări migraționiste generează consecințe economice, fluctuații demografice, zdruncinarea vieții de familie, consumul de resurse al autorităților prin formularea de politici de monitorizare a situației.

Biserica Ortodoxă Română, ca Biserică-Mamă, nu poate fi insensibilă la nevoile pastorale ale credincioșilor ortodocși români stabiliți temporar sau definitiv în țări care nu sunt considerate ca fiind tradițional ortodoxe, unde nu există Biserici Ortodoxe autocefale canonic recunoscute de lumea ortodoxă; ca urmare, s-au organizat noi eparhii și au luat ființă noi parohii ortodoxe române în diferite părți ale lumii, pentru a asigura credincioșilor noștri o pastorație adecvată, responsabilă. Comunitățile românilor din jurul granițelor și din diaspora reprezintă o parte integrantă a poporului român. Pentru acești oameni, identitatea națională este un element de legitimare, mult mai important decât pentru cei care locuiesc în țară. De aceea, unul din pilonii cei mai importanți pentru prezervarea identității naționale – apartenența la credința ortodoxă – trebuie consolidat, atât cu eforturile Bisericii-Mame, cât și prin demersuri concrete din partea statului român. Prin îndrumarea Patriarhilor României, în colaborare cu membrii Sfântului Sinod, precum și prin munca ierarhilor și a clericilor, păstori ai comunităților ortodoxe române de peste hotare, s-au depus și se depun strădanii pentru îmbunătățirea activității pastoral-misionare în comunităților ortodoxe românești din străinătate, în vederea conservării credinței creștin ortodoxe, a limbii și culturii românești, a unității vieții religioase, precum și a legăturilor cu Biserica Mamă – Biserica Ortodoxă Română.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, prețuind mărturia creștinească și românească a fiilor și fiicelor duhovnicești care lucrează sau studiază în străinătate, în ședința sa de lucru din 25-26 februarie 2009 a luat hotărârea ca, în fiecare an, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august) să fie celebrată ca Duminica românilor migranți, această duminică fiind înscrisă în calendarul bisericesc la rubrica Date Importante și inclusă în programele liturgice și pastoral-misionare ale fiecărei eparhii.

Rostul principal al acestei duminici speciale este de-a spori dragostea creștină și conlucrarea frățească, astfel ca munca sau studiul departe de țară, în străinătate, să nu devină îndepărtare sau înstrăinare spirituală între românii din aceeași familie sau din aceeași parohie din România. Este cunoscut faptul că mulți dintre românii plecați în străinătate se întorc în România, în concediu, în luna august. De aceea, cu acest prilej, cei de acasă și cei plecați departe au prilejul de a se regăsi împreună la Sfânta Liturghie. Și a se ruga ca Mântuitorul nostru Hristos să-i ajute să-și păstreze credința ortodoxă și identitatea românească, și să cultive ajutorarea frățească.

În același timp, prin mijloacele specifice, Biserica își manifestă grija pentru nevoile spirituale și materiale pe care le au cei rămași acasă, în România, mai ales copiii, bătrânii, bolnavii și săracii celor care, din cauza sărăciei materiale sau din alte motive, au plecat în străinătate. Cultivând bucuria reîntoarcerii acasă, Biserica îndeamnă la rugăciune pe toți fiii ei duhovnicești pentru ca cei aflați în această situație să-și revadă familia reunită cât mai curând cu putință.

Românii din străinătate s-au străduit, uneori în condiții foarte dificile, să-și păstreze identitatea și să promoveze credința nealterată primită de la Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli, dând dovadă de fidelitatea față de valorile Ortodoxiei românești și având relații frățești cu credincioșii altor Biserici Ortodoxe surori și cu alte comunități creștine. Prezența credincioșilor ortodocși de diferite naționalități, care locuiesc astăzi împreună în Diaspora demonstrează unitatea de credință incontestabilă de care a făcut mereu dovadă Ortodoxia.

Rolul Bisericii în asistența socială și protecția drepturilor copilului

Întreaga operă a Bisericii are la bază credința în Dumnezeu, Evanghelia iubirii lui Hristos față de oameni, ca o condiție a mântuirii și a vieții veșnice. Din această perspectivă, activitatea preoților în domeniul filantropiei trebuie intensificată și considerată ca făcând parte din slujirea preoțească. „Această activitate nu trebuie tratată ca o slujire extrabisericească ci ca o una care ține de esența slujirii evanghelice”.

Deșertat de Sine pentru a lua chip de rob, Mântuitorul nostru nu a îndeplinit doar o ascultare încredințată de Tatăl până la moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8) ci și-a dovedit din plin filantropia, grija, dăruirea ca trăsătură fundamentală a firii Sale divine. Înteaga Sa activitate publică este o demonstrație a iubirii față de oameni, manifestată în contexte diverse. Evangheliștii consemnează situații când Mântuitorului i se cere în mod special ajutorul cum ar fi: vindecarea slugii sutașului (Matei VIII, 5-13), a soacrei lui Petru (Marcu 1, 29-31), a slăbănogului din Capernaum (Marcu II, 1-2), a fiicei lui Iair (Marcu V, 21-24) și a numeroși bolnavi (Marcu I, 32-34). Toate aceste minuni sunt „gesturi și semne proprii lui Dumnezeu Care mântuiește” dar El este un Dumnezeu Care mântuiește prin propria Sa iubire jertfelnică și necondiționată oferită tuturor. Pe lângă minunile făcute, ori de câte ori a fost rugat, Mântuitorul intervine fără a fi solicitat deoarece respectivele persoane sunt în imposibilitatea d a se exprima: demonizații din Gadara –Marcu V, 1-20, demonizatul din Capernaum – Marcu I, 21-26, vindecarea femeii gârbove (Luca XIII, 10-16 etc. Dragostea Mântuitorului față de oameni se dovedește a fi generoasă și absolut lipsită de subiectivism, pentru că El vindecă și pe cei care doar se ating de hainele Sale (Matei XIV, 36) iar episodul vindecării fiicei femeii canaanence nu exprimă nicidecum ezitare în condescendența Mântuitorului, așa cum se conturează aparent. El intenționat nu răspunde imediat solicitării pentru a valorifica spre folosul tuturor credința acestei femei mărturisită cu foarte multă convingere. Stăruința eroică a femeii este răsplătită corespunzător ca o lecție pentru ucenici și pentru toți cei care vor afla din Sfintele Evanghelii portretul canaanencei.

Evangheliștii mărturisesc foarte des manifestarea milei din partea Mântuitorului, ca efect al dragostei înțelegătoare față de oamenii supuși căderii și influenței celui rău. Domnului I se face milă de cei bolnavi (Matei XIV, 14), de cei înfometați (Matei XV, 32), de cei morți (Ioan XI, 35), de cei care nu Îl înțeleg și ÎL refuză (Matei XXIII, 37), de cei care Îi plâng suferințele pe care trebuie să le îndure (Luca XXIII, 27-31).

Apropiindu-se de finalul misiunii Sale, Mântuitorul anticipază evenimentele care vor urma cât și necesitatea continuării operei de mântuire a omului prin instituirea Bisericii. Pentru ca această instituție divino-umană să funcționeze trebuia stabilit principiul coeziunii ei: iubirea. Porunca „să vă iubiții unii pe alții, precum v-am iubit Eu” (Ioan XIII, 34), a provocat alcătuirea unei comunități ca o mare familie, în care Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt reprezintă Peroane divine ce descoperă o comuniune specială, în împărăția cerurilor, la care sunt chemați oamenii prin Iisus Hristos. Rugăciunea lor este săvârșită „într-un cuget” (Fapte I, 14) ceea ce exprimă identitatea dragostei ce îi unește natural, deoarece „firii umane îi este propriu sentimentul de comuniune interumană. Avem nevoie unii de lții și chiar avem nevoie să ne iubim unii pe alții”. Aceată realitate a Bisericii a fost menționată cu insistență în Faptele Apostolilor (II, 44-45; IV, 34-37) deoarece era o caracteristică a vieții sociale de la începutul creștinismului.

Deci asistența socială a luat forma unor acțiuni cu caracter religios, încă de la începutul creștinismului „Biserica jucând un rol important de neînlocuit, datorită bogăției spirituale și înțelegerii acordată problemelor sociale.” Biserica nu se confundă cu societatea, dar nici nu se separă total de ea. „Biserica viază în societate, ea însăși fiind o societate religios-morală, care este totuși mai mult decât atât: ea este societatea oamenilor credincioși, cu Dumnezeu și prin Dumnezeu întreolaltă”. Astfel Biserica se ocupă de fiecare suflet în parte dar poartă și grija comunității deoarece: „din creația lui Dumnezeu face parte și alcătuirea socială, care este proprie ființării umane”. Mitropolitul Hierotheos Vlachos în cartea sa Psihoterapia ortodoxă, a ajuns la concluzia că învățătura ortodoxă este o metodă de vindecare. Autorul pune astfel în lumină o învățătură fundamentală a Părinților Bisericii și anume că sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu și cu aproapele, cu lumea. Biserica este asemenea unui spital care primește pe toți oamenii și le tămăduiește bolile sufletești.

Grija față de sănătatea umană – trupească și sufletească – a fost dintotdeauna o preocupare a Bisericii. Menținerea sănătății fizice detașată de sănătatea spirituală nu este o valoare necondiționată.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a subliniat importanța ca filantropia să fie unită cu Liturghia: „Prezența iubitoare a lui Hristos prin Sfântul Duh în creștinii care se împărtășesc euharistic cu el, face legătura între filantropia divină a Sfintei Treimi și filantropia eclesială sau socială a creștinilor”. Referindu-se la problema aceasta Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu remarcă: „După ce multe decenii Biserica a fost obligată să își desfășoare activitatea ei doar în cadrul lăcașurilor de cult, în fostul regim, astăzi este chemată să contribuie la renașterea spirituală și morală a unei societăți românești confruntată cu racile grave. Pentru a descoperi adevăratul sens al misiunii creștine în societatea contempornă, teologia rebuie să depășească separația dualistă dintre spirit și materie, de proveniență filosofică, care stă la abza pietismului sau activismului social, pentru a da expresie responsabilității sociale creștine.” Filantropia Bisericii izvorăște din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Slujirea liturgică și cea socială-diaconală a Bisericii sunt de nedespărțit deoarece orice slujire pleacă de la altar. „Cuvântul și fapta se tălmăcesc reciproc, pntru că esența creștinismului consă în a fi pentru altul” și a lupta cu păcatul, cu răul din lume a fost și este chemarea permanentă a creștinilor, mărturisea Mitropolitul Antonie Plămădeală.

În modul ei de organizare, Biserica a inclus, în preocupările și organizarea sa administrativă, elementul social-filantropic. Astfel, în Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române – recunoscut de Guvernul României și publicat în Monitorul Oficial partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008 – , găsim două secțiuni, în capitolul III, însumând cinci articole, cu privire la asistența religioasă și socială a Bisericii Ortodoxe Române: „Art. 135 – (1) Biserica Ortodoxă Română, prin eparhiile sale, are responsabilitatea asigurării asistenței religioase și a personalului bisericesc aferent desfășurării acesteia în parohii, în armată, în sistemul penitenciar, în unități medicale, în așezăminte de asistență socială și în unități de învățământ, în condițiile prevăzute de lege, de protocoalele sau acordurile încheiate cu autoritățile publice sau cu alte persoane juridice.

(2) Normele generale de asistență religioasă în aceste unități, cu caracter unitar în întreaga Biserică Ortodoxă Română, se aprobă de către Sfântul Sinod, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(3) Personalul clerical din aceste domenii se recrutează, cu acordul chiriarhului locului, dintre doctorii, absolvenții de masterat și licențiații în teologie, cu respectarea prevederilor statutare și regulamentare bisericești, în condițiile legii.

(4) Îndrumarea pastoral-misionară și jurisdicția canonic-disciplinară a personalului clerical din aceste unități aparțin în exclusivitate eparhiilor pe raza cărora activează preoții respectivi.

Art. 136 – (1) Numirea, transferarea și revocarea personalului clerical care asigură asistența religioasă în unitățile prevăzute la art. 135, alin. (1) se fac cu acordul comun al eparhiei și al unității angajatoare, cu respectarea prevederilor statutare și regulamentare bisericești, în condițiile prevăzute de lege.

(2) Preoții, diaconii și cântăreții bisericești de la parohii au îndatorirea de a acorda asistență religioasă tuturor categoriilor de credincioși din unitățile militare, penitenciare, medicale, asistență socială și din unitățile de învățământ de pe raza parohiilor lor, ori de câte ori vor fi solicitați.

Art. 137 – (1) Sistemul de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române este integrat și funcționează în cadrul structurilor sale administrativ-organizatorice sau în organizații social-filantropice patronate de ea.

(2) Biserica Ortodoxă Română, prin unitățile sale componente locale și centrale (parohia, mânăstirea, protopopiatul, vicariatul, eparhia, mitropolia și patriarhia), precum și prin organizațiile neguvernamentale care funcționează cu aprobarea autorităților bisericești competente, asigură servicii sociale, acreditate conform legislației în vigoare.

(3) Personalul care își desfășoară activitatea în așezămintele de asistență socială ale Bisericii se recrutează, în primul rând, dintre absolvenții facultăților de teologie, specializarea teologie socială.

(4) Beneficiarii serviciilor sociale oferite în cadrul Bisericii Ortodoxe Române sunt persoane, grupuri și comunități aflate în situații de dificultate, fără discriminare.

(5) Furnizorii de servicii sociale din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, prevăzuți la alin. (2), își desfășoară activitatea socială în nume propriu sau prin parteneriate cu instituțiile specializate ale statului, ale administrației locale sau ale organizațiilor neguvernamentale.

Art. 138 – (1) Strategia și planurile de acțiune în domeniul asistenței sociale bisericești se aprobă de către Sfântul Sinod, iar la nivelul eparhiilor, de către consiliile eparhiale.

(2) Elaborarea strategiei și a planurilor de acțiune în domeniul asistenței sociale bisericești se realizează de către Sectorul social-filantropic care funcționează atât la nivelul Administrației Patriarhale, cât și la cel al eparhiilor.

Art. 139 – (1) Locașurile de cult din instituțiile amintite la art. 135, alin. (1) din prezentul statut funcționează, de regulă, ca subunități de cult (paraclise), cu sau fără personalitate juridică, arondate protopopiatelor pe teritoriul cărora se află.

(2) Eparhiile vor reglementa statutul administrativ-juridic al acestor subunități de cult prin acorduri încheiate cu instituțiile în cadrul cărora funcționează și care le administrează, cu respectarea prevederilor art. 183, alin. (2) din prezentul statut.

(3) Finanțarea activității în domeniul social se asigură din resursele proprii ale furnizorilor de servicii sociale, din subvenții de la bugetul de stat și de la bugetele locale, din donații și sponsorizări obținute în condițiile prevăzute de lege, din subscripții publice, din fonduri nerambursabile și din venituri provenite din orice alte surse care nu contravin legislației în vigoare sau prevederilor prezentului statut.”

La aceste articole din Statut, adoptarea unui pachet de legi din domeniul protecției copilului, în iunie 2004, a fost salutară pentru activitatea socială a Bisericii.

Biserica cât și preoții pot desfășura anumite activități în sprijinul copiilor aflați în nevoie. O direcție strategică a noii reforme în domeniul protecției copilului o reprezintă creșterea responsabilizării comunităților locale. În acest sens, în temeiul art. 103 din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiluluiva fi susținută înființarea, la nivelul comunităților locale, a Consiliului comunitar consultativ, organism independent, format pe bază de voluntariat din persoane reprezentative pentru comunitate (preoți, cadre didactice, medici etc.).Biserica, în calitate de instituție, este nominalizată în mai multe acte normative care reglementează rolul ei și alte aspecte din domeniul protecției copilului.

Un rol aparte îi revine Bisericii în prevenirea și combaterea exploatării prin muncă a copiilor. În Hotărârea de Guvern nr. 1769 din 21 octombrie 2004 privindaprobarea Planului național de acțiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor  Biserica este menționată de două ori.

În primul rând, Biserica este menționată în cadrul obiectivului 2 al planului ce vizează „dezvoltarea de programe de acțiune directă în vederea prevenirii implicării premature în muncă a copiilor, precum și a retragerii din muncă, reabilitării și (re)integrării educaționale și sociale a copiilor care muncesc”, respectiv în „acțiuni comunitare, cu precădere în mediul rural (primărie, școală, Biserică, poliție, organizații neguvernamentale etc.) pentru identificarea celor mai grave forme demuncă a copiilor și a exploatării, precum și a căilor de prevenire a abandonului școlar”.

În al doilea rând, Patriarhia Română apare ca responsabilă, alături de structurile teritoriale ale instituțiilor membre ale Comitetului Director pentru prevenirea șicombaterea exploatării copiilor prin muncă, sindicate, patronate și organizații neguvernamentale, pentru activitatea de derulare a campaniilor de informare și mediatizare privind dimensiunea, natura și implicațiile formelor grave ale muncii copiilor. Biserica este menționată și în două ordine ale Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Autorității Naționale pentru Copil și Adopție, ordine ce aprobă anumite standarde minime obligatorii din acest domeniu. Astfel, conform OrdinuluiAutorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție nr. 24 din 4 martie 2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi, ca o cerință pentru implementarea standardului «Activități de informare la nivelul comunității», Centrul de Zi „colaborează cu instituțiile relevante de la nivelulcomunității (primăria, școlile, unitățile sanitare, Biserica, poliția etc.) în vederea identificării potențialilor beneficiari”. De asemenea, ca furnizor de servicii sociale,Biserica poate înființa, cu aprobarea Consiliului Județean, servicii de tip rezidențial (centre de plasament, centre de primire a copilului în regim de urgență, centre maternale, case de tip familial) conform Hotărârii de Guvern nr. 1438 din 2 septembrie 2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și acelor de protecție specială a copilului lipsit temporar de ocrotirea părinților săi , art. 3 alin. 1 lit. b: „Serviciile tip rezidențial pot fi înființate prin hotărâre a unor organisme private autorizate”.

Hotărârea de Guvern nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de protecție specială a persoanelor cu handicap  prevede posibilitatea înființării, de către cultele recunoscute, de centre-pilot, centre de îngrijire și asistență, centre de recuperare și reabilitare, centre de integrare prin terapie ocupațională și centre de zi pentru persoanele cu handicap. Totodată se impune ca Biserica Ortodoxă Română să fie reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ de Dialog Social pentru ProblemelePersoanelor cu Handicap ce funcționează pe lângă Secretariatul de stat pentru Persoanele cu Handicap, dar și pe lângă consiliile consultative constituite la nivel de județ.

Biserica, în temeiul art. 2 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarității
Sociale și Familiei nr. 304/385/1018/2004 privind aprobarea Instrucțiunilor deorganizare și funcționare a unităților pentru prevenirea și combaterea violenței în familie,  poate înființa, cu avizul „Agenției Naționale pentru Protecția Familiei” unități de prevenirea și combaterea violenței în familie. Cadrul legislativ creat constituie o provocare pentru Biserică, ieșirea fără discernământ în acest câmp de activitate putând duce la riscul ca aceste activități să înlocuiască misiunea centrală a Bisericii, care este mântuirea oamenilor, și la crearea unei filozofii umaniste, ispită subtilă dar foarte periculoasă. De aceea multe asociații deja cuprind în conducerea lor persoane laice care preiau cu succes responsabilitățile deținute până acum de către cler, un exemplu fiind „Asociația PROVITA pentru născuți și nenăscuți” cu filială în București și în Valea Screzii a cărei conducere este deținută de Romeo Semeniuc, președinte, Bogdan Ioan Stanciu și Camelia Râmniceanu, vicepreședinți.

O Biserică vie și activă a fost și vafi dorintă, necesară și firească totdeauna: „Biserica lâncedă de azi nu ne mai mulțumește, ci, dimpotrivă, ne mâhnește. Datoria preotului, cum am spus și altă dată, nu e numai să citească și să liturghisească, deoarece Iisus, n-a zis „mergeți și citiți”, ci „mergeți și predicați”… Iar preotul nu e numai un bărbat cu părul lung și două haine negre (una mai strâmtă și una mai largă) sau vreun slujbaș însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem să-l auzim.” Suntem conștienți că izvorârea din inimă a învățăturilor către popor ale preotului ar duce la o schimbare în bine a societății, la conștientizarea menirii omului în lume. Considerăm că din Biserică se cuvine să pornească cea dintâi lecție de pedagogie , de pedologie, de asanare morală a obiceiurilor din societatea de azi.

„În mintea nici unui credincios nu poate veni ideea lipsită de cucernicie că preotul este obosit, că doarme, că nu-l poate primi… căci preoția este jertfa unui om adăugată celei a lui Dumnezeu.” Un astfel de preot poate oricând să creeze o Biserică vie, luptătoare și modelatoare a unei societăți anchilozate în tiparele materialității ridicând-o către Dumnezeu spre împlinirea idealurilor creștine filantropice.

 Pentru a realiza misiunea complexă de a promova și proteja drepturile tuturor copiilor din cadrul unei comunități, este important ca toate grupurile profesionale și instituțiile care intră în contact cu copilul și familia să-și cunoască atribuțiile și să-și înțeleagă locul în rețeaua instituțiilor și serviciilor comunitare. Există o serie de instituții precum școala, poliția, cabinetele medicale sau serviciile publice de asistență socială care sunt învestite cu atribuții și responsabilități în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, atribuții stabilite prin cadrul legal propriu de funcționare și prin legi conexe.

Trebuie arătat de la început că, departe de a fi atribuția exclusivă a unei instituții sau a unui grup profesional, bunăstarea familiilor și, implicit, a copiilor este responsabilitatea comună a membrilor unei comunități.

Între instituțiile importante din comunitate, Biserica are un rol aparte, pentru că, deși nu se poate vorbi de un rol sau atribuții conferite prin lege, Biserica a acordat dintotdeauna sprijin categoriilor vulnerabile din punct de vedere social și a militat pentru păstrarea valorilor familiale. Ca și în alte țări europene, și în România primele așezăminte de ocrotire pentru persoanele defavorizate s-au constituit în jurul bisericilor și al mănăstirilor și au fost susținute de acestea cu resurse materiale, financiare și umane.

Odată cu schimbările spectaculoase care au avut loc în ultimii ani în contextul social și economic românesc, Biserica dorește să-și asume un rol social tot mai important la nivel comunitar. Pe lângă implicarea preoților din parohii în relația cotidiană directă cu persoanele și familiile vulnerabile, rolul Bisericii se face tot mai mult simțit în domeniul sănătății și al educației. Astfel, din ce în ce mai multe spitale beneficiază de sprijinul reprezentanților Bisericii, iar în școli orele de educație religioasă sunt, adeseori, susținute de preoți. Având în vedere valorile creștine pe care le promovează și vocația lor umanitară, preoții pot contribui la protecția drepturilor copiilor din comunitatea lor prin: educarea cu privire la drepturile copilului și la beneficiile pe care respectarea acestora le aduce întregii comunități; identificarea nevoilor copiilor și familiilor, precum și a situațiilor de risc în care se pot afla acestea; îndrumarea, informarea și orientarea către servicii; medierea în vederea restabilirii relațiilor familiale sau în vederea prevenirii abandonului copilului (mediere între mamă și tată, copil și părinți, familie și comunitate, mama singură și familia acesteia) prin promovarea reconcilierii și a iertării greșelilor celorlalți etc.; sesizarea situațiilor de abuz, neglijare și exploatare; implicare în rezolvarea problemelor prin structurile comunitare consultative; mobilizarea comunității, pentru a sprijini familiile și copiii aflați în nevoie; implicare în dezvoltarea unor servicii pentru copii și familii la nivelul comunității.

O misiune importantă a preoților în comunitate este cea a promovării unui nou tip de atitudine față de copil, bazată pe respect pentru drepturile sale, pe întelegerea capacităților și nevoilor fiecărei vârste, stimularea participării și implicării copiilor în viața comunității și în luarea deciziilor care îi privesc.

Pentru a îndeplini această misiune, preoții pot folosi ocaziile în care comunitatea este prezentă în biserică pentru slujbă sau alte momente religioase și în care este receptivă și deschisă la îndrumările privind relația cu copilul.

Pe lângă promovarea valorilor iubirii, a bunei înțelegeri și conviețuiri în cadrul comunității, a întrajutorării și respectului pentru fiecare membru al acesteia, predica preotului poate conține informații valoroase privind drepturile copilului. Mai mult decât atât, prin intermediul ei, preotul le poate da oamenilor repere despre ce înseamnă un climat familial și social pozitiv, în cadrul căruia copilul să se simtă respectat și în siguranță.

Sarcina creșterii și educării unui copil poate fi mai dificilă decât anticipează un părinte. De multe ori problemele ce țin de îngrijirea unui copil sau problemele de relație între membrii unei familii depășesc cunoștințele părinților sau capacitatea acestora de a gestiona relația cu copilul. Prin natura relațiilor pe care le stabilește cu familia, preotul este, de cele mai multe ori, învestit cu încredere și poate afla care sunt problemele familiei sau copilului.

Uneori, părinții sau copiii se adresează preotului atunci când se confruntă cu anumite dificultăți, destăinuindu-i-se și cerându-i sfatul. Printr-o serie de întrebări simple, preotul poate obține numeroase informații privind situația familiei și va reuși să consilieze părinții sau copiii pentru depășirea situației respective sau să îi îndrume spre alte servicii din comunitate. Alteori, preotul observă el însuși anumite probleme, de natură materială sau care privesc relațiile din cadrul familiei, atunci când vizitează casele oamenilor în diferite ocazii legate de sărbători religioase. Aceste vizite au avantajul de a înlesni comunicarea directă, dat fiind faptul că membrii familiei acceptă cu ușurință prezența preotului în casă și nu o percep ca având un scop de evaluare a situației lor. Este o ocazie de a afla dacă în acea familie copiii frecventează școala, dacă sunt înscriși la medicul de familie, dacă sunt martori sau victime ale violenței domestice, dacă părinții pot răspunde nevoilor de bază ale copiilor.

Părinții au, uneori, nevoie să fie susținuți, sprijiniți să-și dezvolte abilitățile, într-un mod în care să le fie respectată viața de familie, iar accentul să cadă pe valorificarea calităților și resurselor intrinseci fiecărei familii. Atunci când se află în situații dificile, părinților le vine, câteodată, greu să apeleze la autoritățile competente, din diferite motive: teama de a fi etichetat, necunoașterea procedurilor și a metodelor de intervenție ale acestor instituții sau chiar a instituțiilor la care pot apela. În aceste cazuri, preotul îi poate consilia pe părinți, încurajându-i să ceară ajutor și orientându-i către instituțiile sau serviciile adecvate, din domenii precum sănătatea, educația, protecția și asistența socială.

Preotul poate discuta cu părinții, atunci când este cazul, despre importanța creșterii și îngrijirii copilului de către aceștia, precum și despre fapul că nici un alt tip de îngrijire alternativă nu poate înlocui un mediu familial stabil, și poate ajuta familia, dacă este nevoie, să devină conștientă de consecințele abandonului, ale neglijării sau abuzului asupra dezvoltării copilului.

În situația reintegrării în familie a unui copil care a fost separat temporar de părinți, sprijinul preotului poate fi foarte valoros. Preotul poate explica familiei că, din cauza separării, copilul a trecut printr-o traumă care trebuie înțeleasă și acceptată. Din acest motiv pot apărea dificultăți în reluarea unui ritm firesc de viață și în normalizarea relațiilor din familie. Preotul îi poate sfătui pe părinți să-și reasume obligațiile și responsabilitățile față de copil, să înțeleagă nevoile copilului și să le poată veni în întâmpinare.

Organizarea și moderarea de grupuri de sprijin pentru părinți, în cadrul cărora aceștia își pot împărtăși experiențele legate de creșterea și educarea copiilor reprezintă un alt tip de activitate în care pot fi antrenați preoții, cu rezultate extrem de utile și eficiente.

Medierea în vederea restabilirii relațiilor familiale sau în vederea prevenirii abandonului copilului (mediere între mamă și tată, copil și părinți, familie și comunitate, mama singură și familia acesteia) prin promovarea reconcilierii și iertării greșelilor celorlalți etc. Medierea este o modalitate de rezolvare a conflictelor care îi permite preotului să sprijine familia în vederea restabilirii echilibrului și a depășirii situațiilor de criză. În cadrul acestui proces, preotul poate trage semnale de alarmă cu privire la repercusiunile situațiilor de violență, abuz și neglijare, îi poate sprijini pe membrii familiei să gasească singuri soluții la problemele care tulbură echilibrul familiei, afectând emoțional și fizic copilul, și poate facilita valorizarea resurselor familiei în depășirea unor situații de criză. Medierea este un proces care se bazează pe ascultarea celor implicați, pe respectarea confidențialității, pe încredere în autoritatea mediatorului (în această situație, a preotului), dată de statutul său în comunitate, de capacitatea de comunicare, de competențele și de calitatea sa de „avocat al copilului”.

Potrivit articolului 85 din Legea nr. 272/2004: „Orice persoană fizică sau juridică, precum și copilul pot sesiza autoritățile abilitate de lege să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violență sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijență. Angajații instituțiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul și au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligația de a sesiza de urgență Direcția generală de asistență socială și protecția copilului”.

Articolul 91 alin.1 precizează: „Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze Serviciul public de asistență socială sau Direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv”.

Așa cum am arătat anterior, preoții, prin natura profesiei lor, intră în contact cu copiii și familiile lor în diverse ocazii. Ei au astfel prilejul de a remarca indicii care pot sugera existența unor abuzuri asupra copiilor. Dacă implicarea preoților în respectarea și promovarea celorlalte drepturi ale copiilor nu este prevăzută în mod imperativ de lege, ea ținând de propria lor vocație, când vine vorba despre semnalarea cazurilor de abuz, aceasta este în mod clar o obligație.

Uneori preoții pot afla despre existența abuzurilor din spovedaniile enoriașilor, ceea ce creează o conjunctură delicată, generată de conflictul dintre obligația de a păstra confidențialitatea mărturisirilor care le sunt făcute și aceea de a sesiza autoritățile. Chiar dacă nu poate trece peste obligația de păstrare a confidențialității, preotul îl poate sfătui pe cel care mărturisește că a comis un abuz sau că are cunoștință despre existența unui abuz să anunțe el însuși autoritățile, pentru a fi iertat de păcate sau pentru a se elibera de povara care îl apasă, știind ceea ce știe.

Sprijinul oferit familiei și copilului este cu atât mai eficient cu cât sunt utilizate cât mai multe dintre resursele comunității. Astfel, în situația unei familii cu mulți copii care se confruntă cu sărăcia, problemele asociate pot fi multiple: de exemplu, părinții nu au un loc de muncă, copiii sunt antrenați în munci agricole sau în gospodărie și lipsesc de la școală din acest motiv, condițiile de viață sunt inadecvate, unii membri ai familiei au probleme deosebite de sănătate etc. Pe termen lung, toate acestea pot avea consecințe majore asupra educației copiilor și asupra integrării lor sociale și profesionale.

Dintre grupurile sociale cele mai expuse situațiilor de risc și care pot să beneficieze de sprijinul profesioniștilor și al comunității, putem menționa: familiile cu mulți copii; familiile cu situație materială dificilă; familiile monoparentale; femeile însărcinate care nu beneficiază de sprijinul familiei; adolescente însărcinate; copiii cu dizabilități; familiile cu istoric de violență domestică; copiii străzii, copiii abuzați/ neglijați/exploatați.

Un sprijin unilateral (venit doar din partea Bisericii) nu poate garanta întotdeauna depășirea problemelor, intervenția coordonată a profesioniștilor și utilizarea tuturor resurselor disponibile fiind în aceste situații mai eficiente. În acest sens, Legea nr. 272/2004 a prevăzut posibilitatea ca autoritățile administrației publice să creeze structuri comunitare consultative, având în componență oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, personal medical, consilieri locali, polițiști.

Asistența socială, filantropia creștină a fost și este un model firesc și un puternic imbold în dezvoltarea Bisericii, amândouă avnduși izvorul în filantropia Mântuitorului ș lucrarea harică a Duhului Sfânt. Principiile care stau la baza lor pot fi ușor recunoscute la Părinții Apostolici, Sfinții Părinți și scriitorii bisericești.

Anul 2011-Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii

„Hotărârea Sfântului Sinod privind declararea anului 2011 ca an omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, adresată ierarhilor și eparhiilor ortodoxe române din țară și străinătate.

Cu frățească dragoste, Vă aducem la cunoștință că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 6 iulie 2010, a luat în examinare referatul Cancelariei Sfântului Sinod în legătură cu proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2011 ca "Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română";

Având în vedere că prin hotărârea Permanenței Consiliului Național Bisericesc din 25 februarie 2010 s-a aprobat, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca proiectul privind proclamarea anului 2011 ca "Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română" să fie prezentat în cadrul ședinței Sfântului Sinod pentru analiză și aprobare;

Ținând seama de programul-cadru pentru realizarea, în anul 2011, a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic și mediatic intitulat "2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", elaborat de Cancelaria Sfântului Sinod, cu aprobarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, redat după cum urmează:

I. În primul semestru al anului 2011:

A. Va fi tratată complementar și prezentată credincioșilor tema Taina Sfântului Botez, din următoarea perspectivă:

1. Prezentare istorică:

a) Sfântul Botez în Sfânta Scriptură: prefigurare în Vechiul Testament și realitate în Noul Testament;

b) Sfântul Botez în perioada patristică;

c) Influențe scolastice și neoscolastice;

d) Sfântul Botez în teologia contemporană.

2. Slujba Sfintei Taine a Botezului – semnificație teologică și existențială.

3. Pregătirea părinților după trup și a părinților duhovnicești (nașii) pentru botezul copiilor.

4. Pastorația celor botezați, a familiei creștine sau a instituțiilor care contribuie la creșterea, educarea și formarea copiilor.

5. Sfânta Taină a Botezului la orele de religie și în proiectul "Hristos împărtășit copiilor".

6. Practici neortodoxe privind săvârșirea botezului:

a) Influențe păgâne și sincretiste;

b) Reduceri sau deformări de ritual;

c) Nume necreștine;

d) Nași improvizați (de altă credință sau fără credință).

7. Botezul copiilor în familii mixte din punct de vedere confesional sau interreligios.

B. Susținerea de emisiuni cu prioritate la Radio Trinitas și la Trinitas TV, la posturile de radio bisericești locale, precum și contribuții în Ziarul Lumina, în presa bisericească centrală și eparhială;

C. Realizarea de studii, comentarii și bibliografii cu conținut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social și ecumenic pentru prezentarea Tainei Sfântului Botez în cadrele prezentate la paragraf I, lit. A.

II. În al doilea semestru al anului 2011:

A. Va fi tratată complementar și prezentată credincioșilor tema Taina Sfintei Cununii, din următoarea perspectivă:

1. Prezentare istorică

a) Taina Cununiei în Sfânta Scriptură: prefigurare în Vechiul Testament și realitate în Noul Testament;

b) Taina Cununiei în perioada patristică;

c) Influențe scolastice și neoscolastice;

d) Taina Cununiei în teologia contemporană.

2. Slujba Sfintei Taine a Cununiei – semnificație teologică și existențială.

3. Pregătirea mirilor, a părinților trupești și a părinților duhovnicești (nașii) pentru primirea Tainei Cununiei.

4. Pastorația mirilor, a familiei creștine sau a instituțiilor care contribuie la educarea și formarea familiei.

5. Nașterea de prunci, ca dar și binecuvântare a familiei creștine.

6. Sfânta Taină a Cununiei la orele de religie și în programele catehetice.

7. Practici neortodoxe privind săvârșirea cununiei:

a) Influențe păgâne și sincretiste;

b) Reduceri sau deformări de ritual (oficierea în afara locașului de cult; logodna neurmată de cununie, problema dispenselor în post etc.);

c) Practici necanonice și nelegale (gradele de rudenie, cununia a doua și a treia fără atestarea divorțului, obligativitatea certificatului de căsătorie emis de starea civilă etc.);

d) Nași improvizați (de altă credință sau fără credință).

8. Problema familiilor mixte din punct de vedere confesional sau interreligios.

B. Susținerea de emisiuni cu prioritate la Radio Trinitas și la Trinitas TV, la posturile de radio bisericești locale, precum și contribuții în Ziarul Lumina, în presa bisericească centrală și eparhială;

C. Realizarea de studii, comentarii și bibliografii cu conținut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social și ecumenic pentru prezentarea Tainei Sfintei Cununii în cadrele prezentate la paragraf II, lit. A.

III. În ultimul trimestru din anul 2011, la Palatul Patriarhiei se va organiza o ședință solemnă a Sfântului Sinod cu tema "2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", precum și organizarea unei expoziții tematice cuprinzând cele mai frumoase și reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii și țesături, mozaicuri și vitralii care să reflecte Botezul și Familia creștină în arta bisericească ortodoxă.

IV. Pe toată durata anului 2011, la nivelul eparhiilor și al instituțiilor de învățământ teologic, se vor organiza dezbateri și colocvii teologice, elabora studii istorico-teologice și comentarii pastoral-misionare, desfășura concursuri artistice (iconografice, muzicale) pe diverse niveluri (elevi, studenți, artiști profesioniști).

V. Ca parte a programului-cadru național bisericesc, la Conferința pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 se va trata tema "2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", cu posibilitatea aprofundării acesteia fie la Conferința pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011, fie la una din conferințele preoțești administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

VI. În scopul realizării unor materiale vizuale despre "Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", redactorii postului de televiziune Trinitas TV și ai Ziarului Lumina vor solicita colaborarea centrelor eparhiale pentru identificarea în biserici și mănăstiri, precum și în biblioteci, a celor mai frumoase și reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii și țesături, mozaicuri și vitralii, care să reflecte Botezul și Familia creștină în arta bisericească ortodoxă. Întregul material va fi cuprins într-un album intitulat "Familia creștină în arta sacră", care va fi publicat sub îngrijirea Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române.

VII. Pentru folosul duhovnicesc al credincioșilor și ca mijloc de catehizare și educare a tineretului ortodox, prin grija Sectorului teologic-educațional al Administrației Patriarhale, se va publica un volum intitulat "Familia creștină, din punct de vedere religios, spiritual, cultural și social", Patriarhul României urmând a desemna colectivul de autori care să pregătească volumul pentru tipar.

Luând act de caracterul național bisericesc al acestui proiect de program-cadru cu importante implicații în susținerea și promovarea învățăturii de credință ortodoxe despre cele două Sfinte Taine, afirmarea rolului familiei creștine, din punct de vedere religios, spiritual, cultural și social, apărarea familiei creștine în fața provocărilor contextului contemporan secularizat, precum și necesitatea aprofundării acestuia prin dezbateri și colocvii teologice, elaborarea de studii istorico-teologice și comentarii liturgice și pastoral-misionare, organizarea unor concursuri tematice, care să reflecte rolul familiei creștine, din punct de vedere religios, spiritual, cultural și social, precum și a evidențierii acestui program-cadru prin mijloacele media și publicistice ale Bisericii noastre.

În urma lămuririlor suplimentare prezentate în plen de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la propunerea Comisiei teologice, liturgice și didactice, precum și a votului exprimat cu unanimitate, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Ia act și aprobă inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel privind proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2011 ca "Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română".

2. Aprobă programul-cadru național bisericesc în 7 puncte (I-VII), inițiat și propus de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, redat în referatul Cancelariei Sfântului Sinod, care va fi adus la cunoștința eparhiilor, pentru realizarea proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic și mediatic intitulat "2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română".

3. Aprobă ca, în fiecare eparhie și în fiecare școală teologică, ierarhii eparhioți să ia măsurile necesare pentru a ilustra programul-cadru național bisericesc intitulat "2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", prin acțiuni și manifestări locale (media, publicistice, conferințe, întruniri și simpozioane pastorale, teologice, cultural-educative), cu contribuția profesorilor de teologie, a specialiștilor, a preoților și monahilor, subliniindu-se importanța Familiei creștine în viața Bisericii și a credincioșilor, o atenție specială acordându-se receptării acestui program de către tineret.

4. Aprobă publicarea, prin grija Sectorului teologic-educațional al Administrației Patriarhale, a unui volum dedicat Familiei creștine, din punct de vedere religios, spiritual, cultural și social, pentru folosul duhovnicesc al credincioșilor și ca mijloc de catehizare și educare a tineretului ortodox, precum și a unui volum dedicat Botezului, din punct de vedere liturgic, canonic și pastoral.

5. Aprobă elaborarea și publicarea, sub îngrijirea Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, a unui album intitulat "Familia creștină în arta sacră", care va cuprinde cele mai frumoase și reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii și țesături, mozaicuri și vitralii, care să reflecte Botezul și Familia creștină în arta bisericească ortodoxă.

6. Ca parte a programului-cadru național bisericesc, aprobă ca la Conferința pastoral-misionară semestrială de primăvară din anul 2011 să se trateze subiectul intitulat "2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", structurat pe cadrele redate la punctele I și II din prezenta comunicare, cu posibilitatea continuării aprofundării acesteia fie la Conferința pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011, fie la una din conferințele preoțești administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

Aducându-Vă la cunoștință această hotărâre a Sfântului Sinod, Vă rugăm să binevoiți a lua măsurile necesare pentru înștiințarea tuturor unităților bisericești și de învățământ teologic din eparhie, precum și a clerului, monahilor și credincioșilor din eparhie prin mijlocirea presei eparhiale.

Cu frățească întru Hristos îmbrățișare, Președintele Sfântului Sinod

† D a n i e l, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Secretarul Sfântului Sinod

† Ciprian Câmpineanul Episcop-vicar patriarhal”

Pentru Biserica Ortodoxă Română această acțiune a fost una de pionierat și binevenită atât timp cât va fi continuată și nu se va uita că „rațiunea unei astfel de alegeri o constituie situația tristă în care se află familia, la nivel mondial, european și național…în fața unei astfel de situații…Biserica s-a simțit și se simte responsabilă să apere valorile vieții și ale familiei, arătând că aceasta reprezintă mediul și cadrul cel mai potrivit dezvoltării personale și general umane…”.

Capitolul III

Provocări și atitudini împotriva familiei creștine

Orientări sexuale diverse, sexualitatea premaritală, căsătoria de probă

În Biserică totul se sfințește de către Duhul Sfânt prin rugăciune. „Prin Tainele Botezului și Mirungerii omul intră în dialog cu Dumnezeu devine membru al Bisericii; în momentul pogorării Duhului Sfânt are loc transformarea cinstitelor daruri; prin puterea Lui se dă harul preoției, se sfințesc bisericile, se iartă păcatele…Știind toate acestea ne întrebăm: oare poate exista viață de famile și căsătorie adevărată fără harul Duhului Sfânt ? Căsătoria este una dintre cele șapte sfinte taine ale Bisericii. Pentru un creștin legătura cu o femeie în afar căsătoriei bisericești poate fi comparată cu săvârșirea Liturghiei de o persoană care nu a primit harul preoției; prima este socotiă desfrânare, a doua este socotită profanare de cele sfinte.

O carte foarte bună ca și un catehism pentru o familie creștină este „Scrisori Caterinei”, ce constituie un punct de plecare și o modalitate de abordare a vieții de familie. „Familia este cu atât mai importantă astăzi cu cât orice ierarhie a valorilor pare a fi răsturnată…explozia materialelor pornografice, pansexualismul promovat de o industrie uriașă, desacralizarea galopantă atentează la sublimitatea însoțirii bărbatului cu femeia. Atât de mult a reușit vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu să terfelească relația dintre bărbat și femeie încât cu multă greutate și cu mare atenție mai poate fi abordată sub toate aspectele ei fără riscul unor neînțelegeri sau răstălmăciri. Nu este de mirare că în mentalitatea multora dintre noi și-a făcut loc identificarea relației trupești bărbat-femeie cu păcatul, cea mai pozitivă evaluare a acesteia neîndrăznind a o socoti mai mult decât un rău necesar.”

Când în timpul cununiei se rostesc cuvintele: „Se cunună cu slavă și cu cinste”, de fapt se slăvește viața neprihănită a tinerilor până la căsătorie, iar Biserica se roagă pentru o căsnicie slăvită și cinstită, pentru încununarea drumului vieții pe care e îl vor urma. Adoptând o poziție categorică față de relațiile sexuale în afara căsătoriei bisericești a unor creștini, considerându-le ca fiind nepermise, Biserica se arată respectuoasă față de căsătoria civilă, dar cinstită a necredincioșilor sau a persoanelor nebotezate, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia neavând lege, își sunt loruși lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor care îi învinovățesc sau îi și apără” (Romani 2, 14-15).

Fecioria este cuvânt de mare preț în învățătura creștină și subiect de pildă la Mântuitorul Iisus Hristos. „Fecioria adevărată este în concepția Noului Tetsament asociată cu înțelepciunea. Fecioria trupului fără înțelepciune nu folosește prea mult. Fără o viețuire creștinească și fapte bune, fecioarele cu trupul se aseamănă cu fecioarele nebune din Evanghelie. Fecioarele înțelepte care și-au agonisit în viața lor untdelemnul faptelor bune și al milei, au intrat cu Mirele ceresc în Cămara Împărăției lui Dumnezeu. Fecioarele nebune care s-au încrezut în fecioria lor și nu și-au agonisit untdelemnul facerii de bine, au rămas afară în întuneric. Acestora din urmă fecioria trupească nu le-a folosit, căci Mântuitorul le spune înfricoșătorul cuvânt: „Adevărat vă spun, nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12). De aceea tinerii zilelelor noastre ar trebui să înțeleagă că nu este de ajuns doar păstrarea fecioriei trupului.”

„Starea ontologică până la căderea în păcat a primilor oameni, fecioria a devenit apoi un vot benevol, liber asumat și consimțit, izvor a numeroase daruri, pentru că, după cuvintele Sfinților Părinți, Dumnezeu nu Se poate sălășlui decât într-un suflet curat, eliberat deplin de tirania păcatelor și a patimilor. Un astfel de suflet devine sălaș și tron al dumnezeirii. În mod contrar, pierderea curăției și a neprihănirii trupești ne îndepărtează de izvorul tuturor virtuților. Dumnezeu nu Se descoperă atât minților sau spiritelor înalte cât mai ales sufletelor neprihănite, care Îl cheamă și Îl primesc în curăție.”

Gândind la cuvintele Scripturii „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii ci al puterii și al dragostei și al înțelepciuni” (II Timotei I, 7), atunci înțelegem deplin. Temerea aceasta poate fi pentru neputințele noastre, pentru rușinea lumii, grija față de opiniile celor din jur, față de îndreptare. „Dacă edițiile sinodale ale Bibliei găsesc cuvântul temere drept cea mai bună variantă românească a originalului grecesc, edițiile din alte limbi optează pentru termeni care în românește s-ar traduce prin timiditate. Timiditatea se aseamănă fricii prin lipsa curajului, dar are ca încărcătură specifică și rușinea. Acest lucru are sens căci Pavel îl îndeamnă pe Timotei să nu aibă temere, adică să nu-i fie frică de moartea pentru Hristos și să nu se rușineze de El. Pentru a contrabalansa temerea (frica, rușinea), Dumnezeu ne-a dat puterea, dragostea și înțelepciunea. În ce privește înțelepciunea, unele ediții folosesc auto-control și chiar cumpătare. Prima observație este că aceste virtuți care definesc spiritul creștin sunt darul lui Dumnezeu, primit prin har și nu sunt înnăscute omului. Deci ele se câștigă. A doua observație: cumpătarea/înțelepciunea echilibrează puterea și dragostea. Din perspectiva vieții, puterea înseamnă intensitate, dragostea – dăruire, iar înțelepciunea – ordonarea celor două.”

Discuția despre sexualitate devine tot mai pregnantă atunci când se referă la educația tinerilor, când se tratează desspre familie sau despre problemele tinerilor. Inevitabil, având o perspectivă de amploare asupra subiectului, se ajunge la soluție: castitatea, virginitatea, fecioria. Această stare este dată ca fiind singura soluție viabilă, de durată și cea mai la îndemână pentru problematica aceasta: „rolul sexualității culminează în virginitate; este o frază care poate debusola însă lucrurile stau chiar în felul acesta…viziunea antropologică spirituală creștină este cea a omului virgin, deoarece tot traseul de la Vechiul Testament la Noul Testament culminează în fecioria Maicii Domnului. Prin urmare fecioria înseamnă omul integrat în dragostea divină, dragoste ce nu mai necesită nici un simbol erotic pentru a experimenta iubirea și a crede în ea.”

Orientările sexuale diverse cunoscute în societatea noastră, mai vechi sau mai noi, asociate sau decurgând din perversiunile sexuale provin din „exacerbarea viciului și lățirea lui până când ajunge să spargă cadrele naturale”. Aceste orientări sexuale deviate și deviante le menționăm în treacăt: homosexualitatea – numită și lesbianism, pederastie, sodomie, constă în devierea instinctului sexual al unei persoane spre o persoană de același sex, fiind o caricatură a sexualității normale; narcisismul – caracteristica celor care sunt din punct de vedere sexual îndrăgostiți de ei înșiși. Nu trebuie confundată cu vanitatea; bestialitatea – desemnează viciul monstruos și oribil al celor care iau animalele drept obiect sexual; fetișismul – este concentrarea exagerată a apetitului sexual asupra unei părți a obiectului sexual; sadismul sau masochismul – sadismul constă în a încerca o plăcere de ordin sexual din a tiraniza și violenta obiectul iubit. Cruzimea sadicului poate ajunge până la asasinat care poate constitui substitutul pentru orgasm. Perechea sadismului este masochismul care constă în a încerca plăcerea de ordin sexual din suportarea tiraniei și a violenței; exhibiționismul și voaiorismul – satisfacerea patologică a libidoului prin privirea unor lucruri și acte obscene, a privi și a se lăsa privi fiind două componente ale acestei deviații; masturbația – poluție provocată, fără să-i corespundă vreun conținut, un act reflex și fizic, substitut pentru actul sexual normal, provocator de plăcere sexuală.

Instituția familială nu mai este văzută astăzi în toată sfințenia și responsabilitatea ei, ca în trecut, ci foarte multe cupuri duc o viață de libertinaj moral, astfel că „mariajul se impune tot mai mult doar ca o afacere liberă de orice reguli sau răspunderi morale, semănând mai degrabă cu o formă de concubinaj, care nu-și propune să dureze și să rodească, ci doar să coloreze hedonic un interval aleatoriu. Partenerul nu este decât o prezență conjucturală oricând substituibilă în funcție de situații și suportabilă numai în virtutea concesivității reciproce. Nu o dată se întâmplă ca partenerii să fie iterșanjabili între cupluri de prieteni sau ca fiecare să antameze aventuri cu buna știință a celuilalt, ba uneori chiar în complicitatea acestuia”.

Constatăm că tot mai mult există tendința de relativizare a căsătoriei ca legătură asumată, existând opinia conform căreia dragostea nu se întemeiează pe documente (căsătoria civilă) și nici pe primirea binecuvântării lui Dumnezeu (căsătoria religioasă). Această stare determinată de astfel de concepții duce la concubinaj sau căsătorii de probă. Oricâte argumente favorabile s-ar aduce concubinajului, și nu sunt foarte multe, el nu face decât să exprime pe de o parte relativizarea relației de dragoste iar pe de alta neasumarea responsabilităților vieții de familie. Concubinajul nu poate fi nici alternativă la căsătorie sau compromis. Singurele alternative rămân monahismul și celibatul. Concubinajul se întemeiează pe neasumarea voturilor căsătoriei, așa cum aflăm de la ultimile rugăciuni rostite în cadrul Cununiei: „Iată fiilor duhovnicești, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, ați săvârșit jurământ înaintea Sfântului Altar că veți păzi legătura dragostei și a unirii dintre voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită și că nu vă veți abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor.” Deci cei ce trăiesc astfel nu se fac plăcuți lui Dumnezeu și cu atât mai puțin oamenilor. Biserica Ortodoxă nu este învechită sau retrogradă atunci cînd condamnă concubinajul sau căsătoria de probă ci ea cheamă omul la desăvârșire iar cuplul să devină familie adevărată.

b.Divorțul

Fiind o taină, căsătoria este un dar primit prin harul lui Dumnezeu. Este binecunoscut faptul că Hristos Însușia a condamnat de mai multe ori divorțul: „Pentru învârtoșarea inimii voastre v-a dat Moise voie să lăsați pe femeile voastre dar dintru început nu a fost așa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femei sa, afară de pricină de desfrrânare și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” (Matei XIX, 8-9). Trebuie remarcat că excepția privind divorțul din pricină de desfrânare se regăsește doar în Evanghelia lui Matei.

Interzicerea divorțului este categorică în cuvintele Mântuitorului, așa cum sunt ele redate de Sfântul Marcu și Sfântul Luca. Totuși, posibilitatea divorțului din pricină de desfrânare și chiar afirmația mai generală a Sfântului Apostol Pavel care permite separarea unei soții de soțul ei (II Corinteni VII, 11), arată limpede că în Noul Testament indisolubilitatea căsătoriei nu este înțeleasă ca o suprimare totală a libertății umane. Libertatea implică atât posibilitatea păcatului cât și consecințele sale, deci, în cele din urmă, păcatul poate distruge căsătoria. Totuși Noul Testament nu permite nicăieri, într-un mod explicit, recăsătorirea după divorț. Sfântul Pavel, care descurajează dar permite recăsătorirea văduvelor, este foarte potrivnic în ceea ce privește recăsătorirea după divorț: „Iar celor ce sunt căsătoresc, le poruncesc, nu eu ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot așa bărbatul să nu-și lase femeia.” (I Corinteni VI, 10-11).

În contextul celor expuse mai sus, „Biserica nu a considerat niciodată că Evanghelia este un sistem de prescripții legale ce pot fi adoptate de societatea umană peste noapte. Evanghelia trebuia acceptată ca o dedicare, implicare, ca o garanție a Împărăției ce va să vină; ea presupune o luptă personală neîncetată împotriva păcatului și a răului, însă nu poate fi redusă nicodată la un sistem de obligații sau îndatoriri legale.” Deci Biserica nu a recunoscut niciodată divorțul care era considerat un păcat; Biserica niciodată nu a încetat să acorde păcătoșilor o nouă șansă și era gata să-i reprimească pe cei ce se pocăiau. „Din perspectivă creștină, divorțul este socotit o călcare a legământului familial, un păcat și o rană gravă la adresa familiei, efectele lui fiind extrem de puternice pentru toți membrii ei. Se apreciază că, din punctul de vedere al impactului emoțional și al urmărilor psihologice produse, divorțul se situează pe locul al doilea ca efecte, după pierderea partenerului. Iar mai mult decât la cei doi soți, dornici de evdare din iadul pe care și l-au creat și în care au trăit, urmările divorțului se resimt mult mai grav asupra copiilor rezultați din respectiva familie. Lipsiți de afecțiunea ambilor părinți, aceștia rămân, de nenumărate ori, traumatizați pentru întreaga lor viață, cu o infirmitate afectivă și o vulnerabilitate psihică sporită”.

Instituția familiei, în constituția ei originară, lăsată și binecuvântată de Dumnezeu, începe să fie astăzi tot mai contestată. Situația familiei este una de provocare și supraviețuire: „identitatea, coeziunea, armonia familiei creștine sunt expuse, solicitate și adesea amenințate…în fața crizei economice (sărăcie, șomaj, nesiguranță), a crizei morale (laxism, libertinaj, senzualism pornografic, dezordini erotice ridicate la rang de normalitate, prostituție din rațiuni comerciale, trafic de copii, divorț, droguri etc.), a crizei spiritual-religioase (sectarism fanatic, prozelitism agresiv, sincretism confuz, relativism doctrinar, nihilism)”.

Încă din anul 2002, activitatea parlamentară a avut în centrul atenției legalizarea concubinajului, încercând o imitație a spațiului nordic european. Ori, asimilarea unor forme de manifestare conjugală lipsită de reguli, sau, în cazul în care ar exista, cu norme fluctuante, oferă societății românești premizele unri dezorganizări a vieții de cuplu fără precedent în România. Orientarea valorică a uniunii conjugale este la extrema mentalității mariajului clasic. Dacă în căsătorie tinerii pornesc de la conștiința stabilității, uniunea consensuală are la bază conștiința eșecului.

În anasamblu, evoluția societății urmează un trend al scăderii treptate a imperativelor. Tradiționalismul avea trei tipuri de imperative: religioase, cutumiare și juridice. Modernitatea vine pe fondul unei relaxări de reguli. Pe acest fond, imperativele tradiționale scad în intensitate, valorile religioase devin și ele mai puțin practicate, iar legislația oferă o mai mare acceptabilitate în divorț. Postmodernitatea, apare ca o relaxare și mai evidentă în legislație, relații conjugale și cu un interes religios tot mai scăzut. Aceasta este de fapt, premisa desacralizării relațiilor conjugale de ceea ce este esențial. Fără reperele sale teologice, cuplul conjugal este golit de conținut. Iubirea nu mai înseamnă noi ci eu cu toate dorințele mele, moralitatea este redusă la un act de principii individual, nicidecum ale noastre iar dragostea este dezvelită de esența a ceea ce îi conferă legitimitate. Conflictele conjugale care apar sunt rezultatul unor situații favorizante, în contextul celor de mai sus. În cazul situațiilor conflictuale matrimoniale „Biserica , în mod deosebit prin persoana duhovnicului și în scaunul Sfintei Spovedanii, recomandă soților aflați în ispite și conflicte să redescopere motivele care i-au unit și care i-au ținut apropiați, să caute să descopere căile cele mai potrivite de împăcare și iertare, de schimbare în bine a fiecăruia dintre ei, spre redescoperirea armoniei conjugale, dar mai ales pentru supraviețuirea relației create și în folosul întregii familii, îndeosebi a copiilor.”

„Efectul negativ a ceea ce se numește astăzi modernitate constă într-o reducere treptată a valorilor comune, în favoarea valorilor personale. Putem face afirmația că societatea cu cel mai înalt nivel de trăire teologică este cea tradițională”.

Constatând degradarea socio-morală a familiei actuale, Biserica, în purtarea ei de grijă, este cea care a oferit și oferă mereu perspectiva autentică asupra familiei, prezentând-o ca pe un sanctuar al existenței fericite în doi și ca pe un mijloc prin care membrii acesteia merg spre Împărăția lui Dumnezeu. „Căsătoria face parte din categoria lucrurilor divine, iubirea dintre soți fiind un însemnat mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu. În adâncurile iubirii sunt păstrate energiile dumnezeiești, care au rolul să transforme viața conjugală firească, într-o realitate nouă transfigurată, în realitatea Împărăției Cerurilor, inaugurată în lume de Hristos. Mai ales de la Cinzecime de când familia devine prima celulă a Bisericii și imagine primară a Împărăției cerurilor, prezentă și viitoare, ea are darul de a-i călăuzi pe soți spre zările unții veșnice.”

c.Realități economice și materiale

Arhid. Prof. Ioan I. Ică jr. face o analiză a schimbărilor generate în societate în general în epoca modernă și postmodernă, schimbări care, inevitabil, se răsfrâng și asupra societății eclesiale (Biserica) și asupra celei conjugale (familia). Aceste schimbări le njmește mutații și vizează trei direcții deobservații: „Mutația socialului – Lumea contemporană care se află în plin proces de globalizare este marcată de schimbări tehnologice amețitoare,dar în același timp și de destrămarea coeziunii sociale,de violență,noi forme de sărăcie. Mutațiile economice produc serioase consecințe sociale și culturale,mergând până la planul ontologico-existențial. Scopul economiei actuale fiind producerea și acumularea de capital,reduce totul la valoarea de schimb,banul fiind operatorul absolut, iar fluxul financiar esența economiei. Apare astfel un nou tip de totalitarism de natură economică în care nu mai vorbim despre regimuri statale ci de puteri financiare. Succesele macroeconomiei sunt efemere iar în plan etnic și cultural duc la diluarea vieții în surogate de libertate oferite de consum și mass-media; Mutația umanului – există în mod clar un conflict ontologic între realitatea lumii și a omului renăscut din Dumnezeu,între metafizica creștinismului și realitatea tehnică produsă artificial de om,omul înrobit de determinismele sociale, economice și mai nou genetice. Lupta rațiunii și a statului modern împotriva teologiei și tradiției Bisericii s-a transformat azi în lupta economiei și a tehnicii împotriva spiritualității autentice. Redus la imediat,la nevoi (de multe ori superficiale), omul globalizat e singur și fără apărare împotriva manipulărilor tehno-economice. Piața și mass-media confiscă total munca și timpul oamenilor, care de dragul de a consuma, a vedea și a se distra, uită să conjuge verbele a fi, a se gândi, a se ruga. Mutația pe plan uman este încă și mai profundă și se produce în plan ontologic prin reducerea nihilistă a ființelor la obiecte și mărfuri. Interesează mai puțin astăzi devenirea ființei și mai mult căutarea bunăstării; Mutația religiosului – În epoca post-modernă religiosul înclină spre două variante: pe de o parte se integrează în structura relativistă,anonimă și difuză a sincretismului religios ,iar pe de altă parte se repliază colectivist și identitar în mișcări radicale de tip integrist. Apartenența la Biserică nu înseamnă la toți credincioșii aderarea la învățăturile Bisericii,pentru că de multe ori cei care se declară membri ai Bisericii sunt în același timp practicanți ai unor idei și manifestări religioase diverse (reincarnare, astrologie, yoga, ezoterism, parapsihologie etc.). Dumnezeu nu mai înseamnă astfel neapărat Sfânta Treime, ci la fel de bine o ,,energie cosmică”.iar Iisus Hristos nu mai este neapărat Fiul lui Dumnezeu întrupat și înviat,ci poate fi un ,,luminat” sau un ,,inițiat”. Se amestecă astfel învățătura Bisericii cu concepte pseudo-spirituale, omul de azi văzând adesea în manifestarea religioasă nu o raportare autentică la Dumnezeu ci o cale spirituală de rezolvare a problemelor materiale.

În urma acestor mutații s-a creat un nou tip de persoană umană; un om care deși a ajuns la conștiința că idealul unei științe absolute, al unei societăți perfecte, al unei lumi exclusiv raționale este doar un mit, rămâne totuși într-un scepticism fără posibilitatea desăvârșirii persoanei umane, refuzând transcendența. Omul post-modern se împacă cu propria finitudine metafizică, militând pentru valori ca toleranța și pacea fără însă a căuta adevărul (în lipsa căruia toleranța nu are valoare) și fără a-l căuta pe Cel ce este izvorul păcii.

,,Lupta cea mare” se dă în familie, care este icoana vie a Bisericii. Acolo se decide dacă societatea de azi cu toate implicațiile sale schimbă identitatea și menirea familiei creștine sau dacă dimpotrivă, chiar post-modernismul este sfințit, transfigurat și apoi trăit ca timp al lui Dumnezeu. Pentru aceasta însă este necesar să cunoaștem care este menirea familiei creștine și cum își poate împlini vocația ei în lumea de azi.

În orice timp și în orice societate familia își caută un model de urmat. Se pare că în zilele noastre asistăm tot mai mult la abandonarea modelului familiei tradiționale și adoptarea unui model ce se vrea situat pe baze moderne și cât mai ,,libere”. Roadele deja le culegem: numărul tot mai mare al divorțurilor, scăderea drastică a natalității, slăbirea coeziunii sociale prin minimalizarea rolului familiei.

Sunt numeroși factori care au contribuit la slăbirea vieții de familie în societatea de azi: libertinajul tinerilor, extinderea prostituției, concepțiile neomalthusianiste și practicile ce le însoțesc,practicarea avortului, căsătoria privită individualist și hedonist, așezată pe principiul sterilității sistematice și găsind colaborarea avorturilor, adulterului și divorțului.Toate aceste practici nu sunt decât părți componente ale unui sistem (gândit sau nu) care ruinează familia românească din interior și exterior. Din interior, prin trădarea iubirii și a sfințeniei, iar din exterior, prin însușirea unor modele străine. Tot acest complex duce la fărădelegi precum pornofilia și homosexualitatea. De la simple practici izolate cândva, acestea trec acum la concepții noi de viață. Aceste concepte de viață sunt promovate sistematic și intensiv în societate de ideologii, literatură, mass-media (în special televiziune), care contrazic în mod evident credința creștină.

Trăim într-o lume dominată de preocuparea pentru trupesc, obsedată de imagine (ce devine singurul lucru ce contează la om), dar în care perversiunea nu se mulțumește cu exercițiul nediscursiv al eros-ului maniacal ci își reclamă propria ,,filozofie”. Este curios faptul că anormalitatea nu se mulțumește să existe împreună cu normalitatea ci tinde chiar să cucerească ea însăși ,,statut legal”. Astfel, ,,teologia feministă” încearcă să împace conștiința omului modern,aducându-i justificări pentru libertinajul său de idei și practici. Este cazul unor autori cum ar fi Adrian Thacher și Maria Caterina Jacobelli (ale căror cărți au fost traduse și la noi), care sfidând Tradiția și răstălmăcind Scriptura încearcă să aducă un suport teologic devierilor morale. Aceste demersuri, care fac parte din marele ghiveci ,,holistic” al spiritualității ,,New Age”, nu încearcă altceva decât să justifice moral și teologic decăderea omului și a familiei moderne. Filmat sub ,,flash-uri”,proiectat pe ecran și afișat,bagatelizat prin superficialitate, misterul iubirii lasă loc unei anatomii grosiere.

De la pornografia promovată asiduu de televiziunile comerciale la , , proiectele educative” ale instructorilor de împătimire, de la , descătușarea” din discoteci la îndrumările primite în cabinetele de , , planning” familial, în toate se produce un atentat împotriva curățeniei trupești și sufletești. Tentativele reclamelor porno, ca și ale programelor oculte de a pătrunde în sanctuarele vieții intime ale fiilor acestui neam, mai cu seamă a celor tineri, descoperă tarele unei omeniri, , moderne” care și-a pierdut raportarea la Dumnezeu și totodată principiile la înfrânare, care a uitat rușinea dintre oameni și a încetat să se mai jeneze de ceva. Ceea ce altădată se petrecea în rarele și ascunsele cubare ale desfrâului, astăzi se vrea deschis, înaintea ochilor tuturor.[17]

Viața conjugală s-a schimbat foarte mult în prezent, legile morale creștine nemaifiind definitorii. Consecință a unei atmosfere create de literatura pornografică, viața conjugală a devenit în multe cazuri complet ruptă e orice constrângeri, conducând adeseori la promiscuitate și divorț.Se aduce atingere înțelesului Căsătoriei ca Taină spre veșnicie printr-o atitudine anticreștină. Căsătoria este pusă tot mai mult sub semnul întrebării în multe țări europene ea fiind socotită de către mulți , , o monogamie constrângătoare” , , o structură specific’ Evului Mediu”.Există chiar analiști care încearcă să acrediteze ideea că de fapt căsătoria și familia ar fi rezultat al , , represiunii bisericești”.[18]Mai ales în Occident tinde să ia amploare o conviețuire așa – zis liberă, care nu-și mai propune căsătoria ca o finalitate ci se dorește o alternativă la aceasta, fiind exclusă Taina Cununiei. Se rupe astfel relația de iubire realizată în Taină și sentimentul de responsabilitate. Celălalt devine astfel nu un părtaș la veșnicia iubirii ci un bun posedat de care te poți lepăda când nu mai ai nevoie de el sau pe care îl poți schimba atunci când te plictisește.

O altă concepție ce aduce grave prejudicii înțelegerii creștine a familiei este căsătoria văzută ca o modalitate de realizare egoistă a fericirii individuale. Atunci când căsătoria nu îți aduce fericirea (văzută individualist, pe realizarea de sine), se renunță cu mare ușurință la ea .Astfel,în S.U.A. ,de exemplu,eșuează fiecare a doua căsnicie iar în California(unde nivelul de trai e ridicat!) se ajunge până acolo încât fiecare căsătorie înseamnă mai devreme sau mai târziu un divorț.Până și în România această rată a divorțurilor a crescut alarmant ,ajungându-se ca una din patru familii nou întemeiate să ajungă apoi la destrămare .

Concepțiile libertine asupra familiei ajung să fie materializate și în societatea românească prin așa-numitele ,,căsătorii de probă” sau ,,căsătoriile de o zi” care nu fac altceva decât să legifereze păcatul și să destrame înțelesul tradițional al familiei. Astfel căsătoria este scoasă din spațiul sacru și încadrată în cea a societății de consum unde dacă nu ești mulțumit de un produs sau un serviciu îl schimbi fără prea mari probleme.

În familia creștină iubirea înseamnă însă înainte de toate fidelitate și responsabilitate.,,Fidelitate și dragoste conjugală înseamnă că eu sunt oricând pregătit ca din responsabilitate pentru celălalt să renunț la ceva,chiar dacă acel ceva reprezintă pentru mine foarte mult. Și tocmai în aceasta constă de fapt caracterul de comuniune,dar și de jertfă al familiei creștine. Din această perspectivă,jertfa nu înseamnă frustrare ci dimpotrivă împlinire,creștere spirituală,comuniune.[19]

Dincolo de dimensiunea biologică în care se face un adevărat ,,cult al trupului”,familia este pusă azi și în fața unei realități economice de care cei mai mulți se simt copleșiți și îi face să scadă în disponibilitatea sufletească a unuia spre celălalt. Pentru alții, ,,refugiul” în material încearcă să suplinească lipsa comuniunii sufletești. Modelul ,conviețuirii libere” pare astfel pentru mulți o cale de ieșire. În acesta însă copiii nu mai sunt văzuți ca dar și binecuvântare a lui Dumnezeu ci ca o grijă și responsabilitate în plus.

Observăm deci că această,,filozofie a fericirii” propagată de societatea contemporană exacerbează partea pasională a omului substituind-o ,,iubirii dătătoare de viață”.Pe de altă parte abordarea economică a condiției familiei contemporane limitează pe aceasta la o existență lipsită de orice sens transcendental. Aceste coordonate ale societății contemporane urmărite ca definitorii pentru omul de azi,au consecințe serioase asupra familiei dintre care amintim:

1) Suprasolicitarea carierei profesionale și a stării materiale în detrimentul realizării unei familii.Căsătoria este astfel amânată spre o vârstă mai matură,fapt ce duce apoi la nefirești ,,crize lăuntrice”.

2) Desconsiderarea ideii de căsătorie și familie,văzute ca o piedică în calea fericirii individuale.

3) Normalizarea desfrâului încă din perioada adolescenței,educația sexuală practicată în școli urmărind de multe ori nu să-l responsabilizeze pe tânăr și să-l poziționeze moral,ci să-l învețe pe adolescentul dornic de a cunoaște viața despre modalitățile de contracepție,înlăturându-se total noțiunea de păcat.

4) Trăirea vieții conjugale fără dimensiunea iubirii care,,înalță și mântuie”,într-o existență închinată senzualismului împlinit prin sterilitate voită,perversiuni și patimi de tot felul.

5) Scoaterea căsătoriei din dimensiunea ei de responsabilitate; înlăturarea caracterului sacrificial al familiei prin contracepție și avort.

6) Limitarea nașterii de copii și transformarea acestora(sau a unicului copil) în instrument de satisfacere afectivă în sens egoist.

7) Orientarea spre ,,conviețuiri libere” sau,dacă există formal familia,spre mentalitatea care acceptă libertinajul,,firec” al celuilalt.

8) Apelarea la tehnici de procreație clinic asistată în cazul cuplurilor ce nu pot avea copii fără înțelegerea gravelor probleme morale pe care acestea le presupun.

9) Destrămarea familiilor prin plecarea în străinătate la muncă a unuia dintre soți,sau de multe ori a ambilor soți,fapt ce duce la traume majore (și uneori de nerecuperat) în sufletele copiilor.

10) Imposibilitatea de rezolvare a problemelor și a perioadelor de criză din viața familiei fapt ce duce la divorț și ,,disoluția familiei”.

Pentru a putea evita aceste consecințe,familia creștină de azi trebuie să iasă din determinismul biologic și economic în care se adâncește. Este necesară o bună cunoaștere a realitățior timpului nostru dar mai ales o integrare reală a familiei în viața Bisericii.

Viața Bisericii în viața familiei

 Este adevărat că familia este integrată social și cultural în lumea în care trăiește. Ea nu se poate rupe de realitățile economice de multe ori dureroase și stringente. În mersul economic al societății consumul are un loc esențial. Practic,dacă nu se vinde și nu se consumă nu se justifică locurile de muncă. Iar găsirea unui loc de muncă mai ales în realitățile economice ale societății românești de azi este pentru mulți un lucru vital. Nu consumul normal și încadrat în necesitățile firești este problema ci transformarea lui în mod de viață. Pentru familia actuală este absolut necesar să fie conștientizat un bun material ca și dar al lui Dumnezeu iar niciodată privit ca și scop în sine.[20]Familia creștină trebuie să aibă în vedere în primul rând ,,grija pentru suflet” exprimată în câteva principii de bază:

a) Binele absolut și scopul vieții creștine este Dumnezeu și împărăția Sa.

Posesia de bunuri pământești sau lipsa lor,bogăția sau sărăcia,consumismul sau asceza trebuie raportate la Dumnezeu. Raportarea la bunurile materiale trebuie să se facă nu numai la nivel etic ci mult mai profund,sub aspect teologic,duhovnicesc și soteriologic. De aceea Mântuitorul ne-a îndemnat:,,Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6,23).

b)Folosirea bunurilor materiale trebuie subordonată valorilor de ordin spiritual

Tendința permanentă de a consuma este o patimă care detașează persoana în cauză de preocuparea fundamentală a căutării împărăției lui Dumnezeu. Bunurile materiale nu sunt scopuri în sine ci mijloace de susținere a existenței,mântuirea sufletului fiind datoria și preocuparea centrală a creștinilor:,,Pentru că ce-i va folosi omului,de va câștiga lumea întreaga și sufletul său îl va pierde sau ce va putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”(Matei 16,26-27.)

c)Stil de viața manifestat prin echilibru și capacitate de jertfă

Echilibrul în viața personală și în cea familială face posibil un răspuns la provocările lumii de azi. Virtutea ascezei văzută ca jertfă dătătoare de viață trebuie să se opună stilului de viață individualist și centrat pe material.

Aceste principii însă nu pot fi impropriate fără o angajare reală și permanentă a familiei creștine de azi în viața cultică a Bisericii. Pentru a rezolva criza morală,spirituală și materială,familia trebuie să opună confuziei pe care o nasc pseudo-spiritualitățile contemporane,certitudinea și echilibrul spiritual al unei vieți cultice autentice. Familia creștină,integrată real în Trupul Bisericii și în viața ei liturgică, poate să se constituie în leagănul adevăratei năzuințe spre desăvârșire.

Capitolul IV – Biserica și școala în slujba familiei creștine

Familia – cadrul dezvoltării copilului; nevoile de bază ale copilului

„Familia creștină are ca scop sau vocație desăvârșirea soților,mântuirea lor prin cultivarea virtuților creștine. Căsnicia este un adevărat altar de jertfă a egoismului, a ambițiilor și dorințelor personale, spre dobândirea armoniei conjugal, a iubirii și prețuirii, a sprijinului și ajutorului reciproc”.

Familia, s-a spus, este o realitate biologică, prin unitatea ce se realizează între bărbat și femeie și prin procreare ; este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate de viață între cei ce o compun ; este o realitate juridică, fiindcă societarea reglementează prin norme juridice cele mai importante relații din cadul ei.

E de la sine înțeles că familia este cadrul natural, firesc, sine qua non, al dezvoltării normale, de durată, în spiriti creștin al copilului. După cum aminteam în capitolele anterioare, familia este mai mult decât o realitate biologică, socială, juridică, ea este o mică biserică, iar în Biserică nu lucrează doar Duhul Sfânt ci și omul prin efortul de dobândire și îmbogățire a virtuților, de modelare a caracterului, personalității omului ca individ în societate și creștin în societate. „Familia creștină este, prin excelență, un loc al smereniei și dăruirii reciproce, un laborator al virtuților”. Cadrul familial este locul în care copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte ca el să fie în stare să facă distincția între aceste două elemente. Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfașoară acțiunea educativă a familiei. Mediul influențează, iar educația acționează, nu însă independent, ci concomitent. Nicăieri în lume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există.

Familia constituie și o adevarată școală a sentimentelor. „Datorită membrilor săi diferiți ca vârstă, sex, posibilități psiho-fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun început introdus într-un eșantion foarte reprezentativ al societății, cu diversitatea sa de persoane, cu încrucișarea sa de generații, cu prezența la un loc al trecutului și viitorului, care leagă între ei pe toti membrii surclasând neînțelegerile și sentimentele de afecțiune. Datorită acestei bogății și varietăți de relații, pe care alte medii nu le oferă individului tocmai din cauza omogenității lor, trebuie să recunoaștem funcția profound socializatoare a familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare și necesități de adaptare socio-afectivă; copilul trăiește în familia sa o multitudine de relații interindividuale, iar pe cele pe care nu le traiește direct, le are sub privirea sa și le vede cum funcționează”.

Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membrii cuplului aflându-se în fața unei provocări și încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soții operează unele modificări, atât în așteptările reciproce, cât și în stilul de viață. Se pregătesc deci, pentru apariția copilului, din punct de vedere material, financiar, emoțional.

Principalele preocupări, uneori îngrijorare, a viitorilor părinți, se concentrează în jurul capacității lor de a face față noilor probleme determinate de creșterea copilului. O problemă care apare este împărțirea responsabilităților privitoare la creșterea și educația copiilor, precum și la gospodărie. Aceste responsabilități pot fi îndeplinite cu dificultate datorită faptului că, de cele mai multe ori, părinții au slujbe și se confruntă cu provocări din partea vieții sociale. Preocuparea de a oferi cea mai bună îngrijire copilului în contextul unei vieți sociale foarte intense, poate să ducă și spre consecințe de genul: conflicte conjugale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Apariția unui nou membru al familiei în condițiile continuării vieții profesionale și dezvoltării aspirației spre performanță socială reprezintă un aspect relevant pentru modificările din structura vieții de familie. Pentru foarte multe familii acest element se convertește într-o dificultate greu de soluționat mai ales în contextul unei vieți precare din perspective material-financiară.

Copilul se naște într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este familia. Încorporând copilul într-un anumit cadru cultural, familia îi propune și îi impune căile de realizare a sa ca om; el va deveni potrivit cu formele de cultură pe care i le prezintă mediul familial. „Cadrul pus la dispoziția copilului găseste modele umane pe care le va imita într-o prima fază, dar de care se va diferenția treptat nu numai uman, dar și ca autoritate autonomă caracteristică….se vor simți în personalitatea sa influiențele reglatoare, socializatoare și individualizatoare pe care, inevitabil, familia i le-a reprezentat și uneori impus”.

b.Funcții și abilități parentale; Drepturile și îndatoririle părinților cu

privire la persoana copilului

După cum menționam în capitolele anterioare, fiecare etapă a istoriei a marcat într-un fel statutul familiei în societate, a stabilit implicit sau explicit funcții, responsabilități, i-a recunoscut importanța formativă. În timpurile moderne, unde contemporaneitatea produce mutații profunde și crize generoase și complexe, științele pedagogice sunt nevoite să opereze cu abordări și instrumente noi, adecvate unor ținte pragmatice, gândite din perspectiva eficienței. Cei șapte ani de acasă sunt decisivi în procesul de adaptare și integrare la vița socială marcată de influențele mediului socio-economic. Familia este instituția primordială unde copilul dobândește cea dintâi școală a vieții.

Familia este un grup de persoane constituit pe baza legăturilor de căsătorie, de sânge. Este legătura dintre soț și soție, dintre mamă și tată, dintre părinți și copii, frați, surori, părinți. La naștere, copilul găsește căldura și hrana necesară vieții dar și un nume, o limbă, o cultură, el moștenește patrimoniul gentic al părinților dar și un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face, de a spune, de a gândi, care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.

Ca pedagog, ca părinte, un om atent la fenomenele lumii contemporane, mă preocupă în mpd special rolul familiei,modalitățile prin care aceasta poate deveni un factor educativ instituționalizat, acționând nu empiric, ci conștient, programatic, sistematizat.

Cea mai dificila, dar si cea mai importanta munca pe care o desfasoara un adult in viata lui estecea de parinte. Situatiile stresante cu care se confrunta parintii in viata de zi cu zi si care genereaza adeseastari de nemultumire si frustrare, nu trebuie sa se resimta asupra copiilor, asupra legaturii dintre parinti sicopii.Felul in care se realizeaza functiile parentale creaza cadrul dezvoltarii copilului in familie. Dupa Kari Killen (1998), (in Neamtu, 2003), exista sapte functii parentale, pe care parintii le indeplinesc inmasura abilitatilor pe care le au. Acestea sunt

Abilitatea parintilor de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului

Este foarte importanta cunoasterea nevoilor de baza ale copilului, iar disponibilitatea parintilor dea-si sacrifica confortul propriu pentru a putea satisface nevoile copilului, joaca de asemenea un rol extremde important.

 Abilitatea de a oferi copilului experiente noi, de a-l stimula cognitiv si afectiv

 Nevoia de experiente noi, de stimulare este foarte importanta pentru devoltarea in plan mental acopilului. Copilul este curios, doreste si descopera lumea care-l inconjoara, iar parintele trebuie sa-iingaduie acest lucru.

 Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul tau

Pentru a putea raspunde nevoilor copilului, parintele trebuie sa aiba abilitatea de a se pune in loculacestuia, dar si de a intelege felul in care copilul descopera lumea, experimenteaza lucruri noi, se bucura,se joaca ori este trist.

 Abilitatea de a-si infrana propriile dureri si porniri agresive, fara a le rasfrange in relatia cucopilul 

In aceasta situatie este vorba despre exprimarea verbala si fizica a frustrarii. Este necesar pentrurolul de parinte un anumit grad de toleranta la frustrare si conflict. Indeplinirea rolului de parinte esteafectata de “imaturitatea parintilor” portivit lui Kari Killen (Neamtu, 2003). Potrivit aceluiasi autor, problemele emotionale ale parintilor, psihozele, retardul mental, dependenta de acool si droguri senumara printre cauzele comportamentului agresiv aplicat copilului, de catre parintele sau.

Capacitatea de a avea asteptari realiste fata de copil 

Asteptarile pe care parintii trebuie sa le aibe fata de copilul lor trebuie sa fie in permanenta pozitive si potrivite cu capacitatile si varsta acestuia. Parintii care-si exprima mereu increderea incapacitatile copilului, vor dezvolta la copil aceste capacitati. Unii parinti pot avea asteptari nerealistedatorita exigentelor rigide ce depasesc capacitatile copilului. Acestia pot cadea in extrema cealalta avand exigente prea mici, ceea ce conduce la nedezvoltarea responsabilitatii si a capacitatii de a rezolva probleme. Acest din urma lucru va determina scaderea autonomiei.Cel mai elocvent exemplu privind indeplinirea acestei functii parentale, este in cazul copiilor ceau crescut intr-un mediu rezidential si care nu s-au confruntat cu nici un fel de exigente ale adultilor, faraa avea responsabilitati si sarcini. Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate, asa cum am prezentat la 2.1.4si 2.2, conduce la imposibilitatea de a-si gestiona propria viata la varsta adulta.

Capacitatea de a percepe copilul in mod realist 

 Parintii trebuie sa aiba disponibilitate pentru a percepe copilul in mod realist. De multe ori, parintii nu observa calitatile reale ale copilului sau dificultatile proprii nivelului de dezvoltare la careacesta se afla.Atitudinea si comportamentul parintilor fata de copil sunt influentate de modul in care acestia percep copilul.

 Abilitatea de a rasplati, de a valoriza copilul 

Una dintre cele mai importante functii parentale este aceea de a raspunde pozitiv, prin valorizareacopilului pentru lucrurile bune pe care le-a facut. In acest mod parintele va fixa in comportamentulcopilului, comportamentele pe care le doreste. Aceasta a VII-a abilitate este in stransa legatura cu ce-a dea fi empatic cu copilul, de a-l vedea realist. Atunci cand copilul face ceea ce parintii ii cer, este deosebitde important ca acestia sa-i multumeasca si chiar sa-l rasplateasca intru-un fel. Copilul are nevoie deincurajari si aprecieri, acest lucru facand parte din nevoile sale de baza.Avand aceste abilitati, parintii vor veni in intampinarea nevoilor copiilor lor. Pentru o dezvoltarenormala a copiilor, parintii trebuie sa indeplineasca abilitatile parentale pe care le-am prezentat (Neamtu,2003).

OBLIGATIILE PARINTILOR FATA DE COPII

1. Noțiunea ocrotirii părintești

Prin noțiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor. Instituția ocrotirii părintești este tratată în Titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, care se completează cu dispozițiile Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, nr. 272/2004. Potrivit legislației actuale, în privința ocrotirii copilului drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Studierea ocrotirii părintești presupune, în primul rând, definirea noțiunii de copil.

Conform art.1 din Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.

Se observă deci că între noțiunile de copil și minor nu există identitate, cea din urmă fiind mai cuprinzătoare.

Legislația română nu cuprinde o terminologie unitară, ci se folosesc alternativ (fără nicio justificare) noțiunile de minor, copil sau copil minor, diversitatea provenind în primul rând din numărul mare de acte normative care nu au fost corelate între ele. De lege ferenda s-ar impune unificarea terminologică pentru a se putea delimita clar domeniul de aplicare al ocrotirii părintești și al protecției alternative.

2. Drepturile și îndatoririle părintești

2.1. Drepturi și îndatoriri privitoare la persoana copilului

Ocrotirea părintească fiind concepută să servească în exclusivitate interesele copilului minor, de a fi crescut și educat în bune condițiuni, are un cuprins în care prevalează, pe de o parte, îndatoririle, drepturile fiind recunoscute numai în măsura în care sunt necesare îndeplinirii îndatoririlor, iar, pe de altă parte, prevalează drepturile și îndatoririle la persoana copilului, față de cele privitoare la bunurile sale.

2.2. Dreptul de a stabili locuința copilului și de a-l ține

Îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părintești precum și exercitarea drepturilor acestora cu privire la persoana copilului minor nu se pot realiza decât dacă copilul minor locuiește împreună cu părinții săi. Potrivit art. 100 alin. (1) C.fam. „copilul minor locuiește la părinții săi”, iar art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 statornicește că domiciliul copilului minor este la părinții săi.

Acestui drept al părinților i se pot aduce limitări atunci când este exercitat contrar intereselor minorului. Astfel, potrivit art. 102 C.fam., dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, poate solicita autorității tutelare să-i încuviințeze o locuință deosebită de a părinților săi, cu condiția ca aceasta să fie în interesul desăvârșirii învățăturii și a pregătirii sale profesionale. Desigur, astfel de situații sunt cu totul de excepție, pentru adoptarea unor atare măsuri, autoritatea tutelară și instanța de judecată trebuind să analizeze cu mult discernământ întregul complex de factori pentru a hotărî numai în scopul avut în vedere de legiuitor și în interesul copilului.

Lipsirea de libertate sau răpirea unui minor este sancționată și de Codul penal cu închisoarea, fiind infracțiune [art. 189 alin. (2) C.pen.].

2.3. Dreptul de îndrumare a copilului minor

Dreptul de îndrumare constă în facultatea pe care părinții o au de a orienta actele copilului, de a decide potrivit legii cu privire la tot ce vizează creșterea și educarea sa, sănătatea, dezvoltarea fizică, învățătura și pregătirea sa profesională. Acest drept este corelativ îndatoririi de a crește copilul. Fără să putem face o enumerare completă a atributelor părintești în exercitarea acestui drept, amintim, exemplificativ, că el se realizează prin: facultatea de a hotărî felul învățăturii și pregătirii profesionale; dreptul de a orienta contactele și anturajul copilului minor etc. Toate atributele în acest sens trebuie exercitate conform cu legislația în vigoare și cu respectarea interesului copilului.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.

2.4. Dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia

În anumite situații legea recunoaște părintelui la care nu se află copilul dreptul de a păstra legături personale cu acesta, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională [de exemplu, în caz de divorț, conform art. 43 alin. (3) C.fam.]. În cazul în care părintele este împiedicat de către celălalt în exercițiul acestui drept, el se poate adresa instanței judecătorești care va stabili prin hotărâre judecătorească modalitățile concrete de exercitare a acestui drept, obligatorii pentru părintele la care se află copilul.

Doctrina și practica judiciară au oscilat în a recunoaște dreptul bunicilor sau al altor rude apropiate de a întreține legături personale cu copilul minor, întrucât acest drept nu este prevăzut în mod expres de lege, însă Tribunalul Suprem pe bună dreptate a judecat în sensul recunoașterii dreptului bunicilor în acest sens.

Relațiile personale se pot realiza prin:

întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la relații personale cu copilul;

vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

găzduirea copilului pe o perioadă determinată;

corespondență ori altă formă de comunicare;

transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce au dreptul la relații personale;

transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare.

2.5. Dreptul părintelui de a consimți la adopția copilului

Consimțământul părintelui firesc reprezintă o condiție de fond pentru încuviințarea adopției conform art.11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2004. Chiar părintele decăzut din drepturile părintești sau căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului lui.

2.6. Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința actele juridice

Deși în literatura juridică acest drept a fost socotit ca privind numai bunurile copilului minor, cum pare a rezulta din prevederile art. 43 alin. (2) și art. 104 alin. (3) C.fam., în ceea ce ne privește, întrucât dreptul de reprezentare vizează voința sau consimțământul părții care se obligă într-un act juridic, elemente care țin de persoană și nu de patrimoniul ei, credem că acest drept trebuie cuprins între cele privitoare la persoana copilului minor.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este lipsit de capacitate de exercițiu și va fi reprezentat în actele civile de părinții săi. După împlinirea vârstei de 14 ani el își exercită singur drepturile și obligațiile însă cu încuviințarea prealabilă a părinților [art. 105 alin. (1) și (2) C.fam.].

2.7. Îndatorirea de a crește copilul

Această îndatorire a părinților își are izvorul legislativ în prevederile art. 101 alin. (2) C.fam., potrivit cărora „ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui”.

În conținutul noțiunii de creștere a copilului este cuprins un complex de activități pe care în parte le amintește și legiuitorul în textul citat mai sus, anume: îngrijirea sănătății și a dezvoltării fizice a minorului; educarea lui și îndrumarea către satisfacerea obligativității școlare; asigurarea pregătirii sale profesionale potrivit aptitudinilor pe care le are; supravegherea și îndrumarea lui. Creșterea și educarea copilului minor trebuie să se facă în conformitate cu interesele generale ale societății și cu ordinea de drept.

2.8. Îndatorirea de a întreține copilul

Obligația de întreținere se datorează, conform art. 86 alin. (2) C.fam., numai în condițiile în care creditorul obligației se află în nevoie, datorită incapacității de a munci, iar debitorul dispune de mijloacele necesare îndeplinirii obligației.

Ambii părinți sunt obligați la întreținerea copilului lor, indiferent dacă acesta este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

2.9. Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile copilului

Astfel cum rezultă din prevederile art. 105 alin. (3) C.fam., în ceea ce privește administrarea bunurilor copilului minor, părinții sunt supuși aceluiași regim juridic ca tutorele, cu excepția faptului că nu trebuie să întocmească inventarul prevăzut de art. 126 C.fam.

2.10. Dreptul și îndatorirea de administrare a bunurilor copilului

Articolul 105 alin. (1) C.fam. consacră dreptul și îndatorirea părinților de a administra bunurile copilului minor, sensul conferit noțiunii de administrare având însă o semnificație ce excede actelor de administrare propriu-zise, cuprinzând și actele de conservare, precum și, uneori, chiar acte de dispoziție.

A) Administrarea bunurilor copilului mai mic de 14 ani

O primă categorie de acte pe care părinții sunt îndrituiți să le facă, sunt actele de conservare, ca cele necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care comportă cheltuieli reduse, raportate la valoarea dreptului astfel conservat.

Principala categorie de acte înfăptuite de părinți sunt actele de administrare propriu-zise, cum sunt cele destinate să permită folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor ce bunul produce sau a sumelor la care minorul are dreptul.

Părinții sunt îndreptățiți și chiar obligați să facă și unele acte de dispoziție sau unele asimilate acestora.

Părinților le este interzis a efectua acte juridice care sunt de natură să pericliteze interesele minorului sau care sunt considerate de lege ca deosebit de păgubitoare sau grave pentru minor [art. 128-129 și art. 105 alin. (3) C.fam.].

B) Actele minorului care a împlinit 14 ani

Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și, potrivit art. 105 alin. (2) C.fam., își exercită singur drepturile și obligațiile, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui.

În practica judiciară s-a decis totuși că minorul poate face singur, fără prealabilă încuviințare, acte de conservare, precum și acte de administrare patrimonială, dar numai în măsura în care acestea nu-i produc o leziune.

C) Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviința actele

Deși acest drept, astfel cum am arătat, se referă la persoana minorului, voința și consimțământul acestuia urmează a fi suplinite, evident, și în cazul actelor juridice privitoare la bunurile minorului.

BIBLIOGRAFIE

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2006.

I.P. Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, ed. a VII-a

c.Pastorația familială: cateheze,acțiuni, proiecte, asistență religioasă

Sub aspect pastoral, Căsătoria a întâmpinat dificultăți încă din zorii creștinismului, Biserica preocupându-se de membrii ei căsătoriți pentru a păstra nealterat sensul idealului creștin cu privire la căsătorie. „Dispozițiile și normele canonice care apar în scrierile Sfinților Părinți precum și în hotărârile sinoadelor ecumenice și locale, aveau scopul de a înlătura orice abateri de la doctrina Biserricii, dând rânduleilor liturgice un caracter unitar și normativ pentru întreaga creștinătate”.

Secularizarea societății cu toate implicațiil ei are efecte grave în felul de a trăi al creștinilor iar Căsătoria este una dintre dimnesiunile vieții care intră cel mai concret în contact cu modul de a fi și de a trăi al societății în care viețuiesc creștinii. Creștinii sunt într-o continuă tensiune între două cncepții: prima este concepția autonomă despre lume care s-a manifestat începnd cu secolul XVIII și care L-a eliminat pe Dumnezeu din creația văzută, pentru a-L izola într-o transcendență inaccesibilă, lăsând lumea să funcționeze ca o mașină, în mod independent și autonom de Dumnezeu și a doua – specifică teologiei ortodoxe – care afirmă „în mod paradoxal atât transcendenț lui Dumnezeu față de lume cât și prezența Sa imanentă în lume. Dumnezeue este transcendent în lume, după ființa necreată, dar este prezent în lume prin energiile Sale.”

Criza omului contemporan poate fi definită ca o lipsă de comuniune cu Dumnezeu-Izvorul vieții; această criză se manifestă în viața credincioșilor prin pierderea sensului adevărat al acestei comuniuni, care nu mai este un mod de a exista, ci o manifestare ocazională, împlinită formal printr-o raportare exterioară la formele liturgie ale vieții bisericești și în care, de fap, nu se mai poate sesiza comuniunea. „Viața creștinului, fundamentată pe teologia baptismală, se transformă în mod euharistic de a exista și, în consecință, în Taina Nunții omul aduce în Biserică viața lui naturală, pentru a se altoi pe modul de existență eclesială. Prin această Taină, căsătorianu mai este pur și simplu un eveniment de relație și cunoaștere reciprocă, limitat la puterea iubitoare a naturii. Relația și cunoașterea dintre soți devine un eveniment eclesial, ele au loc nu în interiorul naturii, ci al Bisericii. Ele sunt o experiență de participare la comuniunea sfinților: bărbatul întâlnește și cunoaște femeia, aceasta întîlnște și cunoaște bărbatul, nu numai simplu, în cadrul relațiilor naturale, ale erosului și ale familiei, ci în cadrul relațiilor care face din Biserică o imagine a Modelului Treimic.”

Cele prezentate pînă aici ne fac să avem imaginea de ansamblului a cadrului în care familia, în societatea contemporană trebuie să facă față tensiunii între ce este și ce ar trebui să fie. În pastorație, preotul, cu fererire la familie, ăsătorie trebuie să ia în calcul cele mai acute probleme în acest sens pentru căsătorie și familie: nașterea de copii și cele ce decurg din ea (planning-ul familial și avortul), educația creștină a copiilor, divorțul, căsătoria a doua și a treia, căsătoriile mixte, relațiile conjugale (erotism, prostituție, perversiuni conjugale).

În cadrul parohiei, preotul este chemat lao misiune complexă din toate punctele de veder, iar în ceea ce privește viața de familie și căsătoria, statutul preotului căsătorit este un punct de plecare îm pastorația familială, ca exmplu, ca reper, ca îndrumare mai ales că preotul este și părinte duhovnicesc. „Integrarea în viața duhovnicească, integare care conduce la curățire și la luminarea Duhului Sfânt e tema fundamentală și principală a vieții credincioșilor în parohie, famile a Bisericii.”

Capitolul V – Didactica formării pentru viața de familie……………………..

a.Parteneriat școală-familie în ce privește educația religioasă……………

„Părinții și profesorii de religie sunt datori să meargă mână în mână și în procesul învățământului religios, și în călăuzirea copiilor la o viață evlavioasă: mai mult, părinții trebuie să ducă greul acestei lucrări, iar profesorii de religie și ceilalți dascăli le sunt ajutoare. De altfel, părinții sunt datori să facă asta nu doar cât copii lor sunt la școală ci și după aceea….educația copiilor nu trebuie să înceteze acasă nici după ce aceștia încep să meargă la școală.”

Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și colaborare în

sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe,

opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.

Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularitățile individuale, dar și

de influențele socio-culturale ale comunității în care trăiește. Educația copilului este o

acțiune care presupune schimb de experiențe, de competențe și valori între toți adulții

care îl susțin în dezvoltare și cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca

parteneriatul educațional dintre familie și grădiniță să se extindă și către comunitatea

care le include.

Parteneriatul educațional tinde să devină un concept central pentru abordarea de

tip curricular, flexibil și deschis problemelor educative, identificându-se nevoia

cunoașterii, respectării și valorizării diversității. Într-o lume tot mai izolata, mai puțin

dispusa pentru socializare, cooperarea intre factorii educaționali – grădiniță, școală,

familie – devine necesară și se impune și ca obligație morală din partea acestora pentru a

favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple și modele, cu

adevărate valori ale spiritualității umane.

b.Teme de studiu în programa școlară cu privire la familia creștină…….

c.Cum se formeză membrii familiei pentru a-i educa pe copii……………..

Societatea românească încă se mai confruntă cu o serie de probleme în domeniul

creșterii, îngrijirii, sănătății și educației copilului, prezentate și analizate în numeroase

documente oficiale, studii și publicații de specialitate ca fiind determinate, în mare

parte, de lipsa în totalitate sau parțială a competențelor parentale (rata crescută a

mortalității infantile prin neprezentarea la doctor în urgența, rata relativ crescută a

abandonului școlar, nivel de cunoștințe în domeniul educației parentale scăzut, mai ales

în mediul rural, influența încă puternica a tradițiilor cu impact).

În acest context, în anul 2008, a fost realizată, cu sprijinul UNICEF, o propunere

de Strategie națională integrată de formare și dezvoltare a competențelor

parentale. Documentul consideră educația permanentă punctul central al strategiei și

vizează îndeosebi perfecționarea dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata

întregii vieți a indivizilor, în scopul îmbunătățirii calității vieții, atât a indivizilor, cât și

a colectivității lor.

Dezvoltarea unor programe educative la nivelul societății civile și al comunității

care să asigure sprijinul necesar familiei, proiectarea unui curriculum școlar care să aibă

în vedere de la vârstele mici nevoia educației parentale, sunt doua coordonate

fundamentale ale pedagogiei parentalității. Acest lucru evidențiază preocuparea pentru

realizarea școlii părinților, dar și să creștem copiii în așa fel încât ei să fie într-o zi

părinți cât mai buni.
La începutul secolului 20 au luat naștere primele programe organizate de

educație parentală, care propuneau instruirea părinților privind dezvoltarea copilului și

care au început să capete amploare abia după al doilea război mondial.

Alte inițiative s-au concentrat asupra familiilor defavorizate, ai căror copii aveau

eșecuri școlare sau se aflau în situații de abandon școlar. Head Start este un astfel de

program, care a debutat la mijlocul anilor `60.

În mod similar, în Europa, educația părinților se dezvoltă în a doua jumătate a

secolului 20, în țările vest europene, deși tentative izolate au existat și anterior.

Primele reviste dedicate părinților au apărut în Europa între 1830 și 1850 – Mother’s

Magazine, Mother’s assistant și Parent’s magazine. La începutul anilor 60, Thomas

Gordon a dezvoltat cursul pentru părinți Parent Effectiveness Training (P.E.T). Pe

baza modelului pe care l-a dezvoltat, Gordon i-a învățat pe părinți, profesori, educatori

și lideri, de-a lungul a 50 de ani, să construiască relații eficiente.

În acest mileniu, importanța educației parentale a fost recunoscută prin diferite

documente ale Uniunii Europene: “Declarația de la Lisabona” (2005) arată că

“evoluția economică în societățile contemporane este condiționată și de educația

populației; “capitalul uman” devine la fel de important pentru dezvoltarea unei societăți

precum resursele naturale sau capitalul fizic.

În aprilie 2006, în cadrul Conferinței de la Monaco, Consiliul Europei a lansat

pentru 3 ani programul „Să construim o Europă cu și pentru copii”, urmărind

garantarea unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre.

În decembrie 2006 Comitetul de Miniștri ai statelor membre ale Uniunii

Europene a adoptat Recomandarea nr. 19 (2006) prin care recunoaște importanța

educației parentale și recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor

politici speciale de suport pentru parentalitate.

Și cum educația parentală este o misiune pe care statul trebuie să și-o asume,

considerăm că nu poate fi privită altfel decât în strânsă corelație și interdependență cu

sistemul de educație. În acest context, crearea unui sistem de educație parentală,

centrat nu numai pe educația copilului ci și pe îngrijirea și protecția acestuia, pe

stimularea interesului pentru o nouă cultură familială și pe ideea de incluziune socială,

deschis pentru tineri, ca viitori potențiali părinți și pentru părinții copiilor cu vârste

cuprinse între 0 și 18 ani, apare ca o necesitate imediată.

Concluzii

Rolul de părinte implică foarte multe cunoștințe și abilități necesare zi de zi, dar

aceste cunoștințe și abilități nu sunt înnăscute și nici nu apar atunci când devii părinte.

De multe ori părinții au întrebări la care nu au răspunsuri sau observă comportamente

ale copilului lor la care nu știu cum să reacționeze.

În societatea modernă familiile se confruntă tot mai des cu solicitări ridicate, cu

poveri economice care determină tot mai mulți părinți să lucreze foarte multe ore pe zi,

limitând în felul acesta timpul pe care îl petrec cu copiii lor. În familia modernă se

constată un declin al paternității deoarece autoritatea de control și cea de decizie

aparține, în general, tot mamei. Apare tendința de afirmare a unui nou statut al femeii,

cel al femeii de carieră, alături de cel de mamă si soție, și dorința de confirmare a

posibilității de transfer către tată a unor roluri de îngrijire a copilului.

A. Berge consideră că „o familie model este un fel de cooperativă de sentimente

care îndulcește pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele înspre toți

membrii săi”. Fără să vrem avem în față noastră nu numai atribuțiile unui părinte ci o

profesie care se poate dobândi fără un examen prealabil de admitere, dar ulterior părinții

sunt supuși unui examen neîntrerupt atât din partea societății, cât și a propriilor copii.

Cercetările au confirmat faptul ca, în perioada de tranziție a societății, strategiile

educației familiale nu sunt clar formulate față de alte perioade istorice distincte.

Relația părinte-copil este greu de circumscris unei tendințe sau unui model

autoexplicativ; trebuie privită realitatea relațiilor între generații ca un tablou dinamic,

supus unor neîncetate mutații.

Confruntați cu o serie de provocari, unii părinți au recunoscut că, deși doresc să

asigure o educație corespunzătoare copiilor, sunt lipsiți de o pregătire psihopedagogică,

de experiență și își doresc să participe la formări care să le dezvolte competențele

necesare. Din studiul realizat se constată că un loc important între acțiunile de sp

sprijinire

a familiei este considerat a fi ocupat de cursurile de educație parentală, apoi informațiile

privind educația corespunzătoare a copiilor. 20

Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătății publice pe

care societatea noastră și-o pune. Este vorba de cea mai importantă variabilă care

constituie o cauză a maladiilor și accidentelor petrecute în perioada copilăriei. Educația

dată de părinți copiilor influențează enorm viața acestora care vor deveni adolescenți,

tineri, adulți, dar nu atât conținutul educației, cât mai ales maniera de realizare a

acesteia. Capitalurile culturale ale părinților nu sunt date pentru totdeauna, ei sunt

obligați să învețe permanent, fie în mod formal, fie de la diverse organizații nonformale.

A fi părinte este o ”meserie” care se reconstruiește și se învața continuu. A fi părinte nu

mai este doar o calitate dată de vârsta și înțelepciunea acesteia, ci devine tot mai mult o

responsabilitate care cere cunoștințe și competențe. Prin urmare, familia, ca unitate

relativ restrânsă, oferă copilului o diversitate de relații interpersonale și modele

comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viață.

Din perspectiva unei analize sistematice, educația părinților apare ca o

dimensiune a educației permanente, iar din perspectivă istorică, educația părinților apare

necesară atât pentru creșterea și educarea copiilor, cât și o cale de emancipare spirituală

și socială, ca un vector al democratizării educației și societății.

Bibliografie………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE

Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de V. Manea, studiu introductiv Pr. Dr. I. Bizău, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în Ortodoxia (1974), nr. 2.

Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, traducere de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseriii Ortodoxe Române, București, 2005.

Nicolae Fer, Sfânta Treime și sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 7-8.

Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfințirea și îndumnezeirea omului, în Ortodoxia XL (1988), nr. 2.

Pr. Evgheni Șestun, Familia ortodoxă, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006.

Lector Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei – Condițiile administrării căsătoriei – studiu canonico-juridic, Editura Cristiana, București, 2010.

Pr. Gheorghe Popa, Teologie și demnitate umană, Studii de teologie morală contextualizată, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Jean Meyendorff, Căsătoria – perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2007.

Christos Yannaras, Persoană și eros, trad. De Zenaida Luca, Editura Anastasia, București, 2000.

Răzvan Codrescu, Teologia sexelor și taina nunții, Editura Christiana, București, 2002.

David și Mary Ford, Căsătoria, calea spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, traducere în românește de Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2001.

Clement Alexandrinul, Stromatele, trad. Rom. De Pr. Dr. D. Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru împărăție, Editura Fundația Tradiția Românească, București, 2004.

Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni. Viața și Opera (186-1920), traducere în românește de Zenaida Anamaria Luca, Editura Sophia, București, 2003.

Christos Yannaras, Libertatea moralei, traducere în românește de Mihai Catuniari, Editura Anastasia, București, 2002.

Pr. Drd. Nicolae Stoleru, Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale creștine, în Studii Teologice, Anul XXVI (1974), nr. 7-8.

Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262.

Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Familia în cadrul învățăturii creștine, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLIV (1968), nr. 3-4.

Prof. Constantin Pavel, Probleme morale cu privire la căsătorie și familie, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXV (1967), nr. 1-2.

Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria – taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în Studii Teologice, Anul XLIV (1992), nr. 3-4.

Marko I. Rupnik și Sergei Sergheevici Averințev, Adam și coasta sa, Editura Ars Longa, Iași, 1998.

Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Taina Nunții, în Studii Teologice, Anul XII (1960), nr. 7-8.

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Învățătura despre creație la Sfântul Vasile cel Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, col. „Biblioteca Teologică”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Pr. Prof. Vasile Mihoc, Omul – chip și asemănare a lui Dumnezeu, deși poartă rănile păcatelor, în Mitropolia Ardealului, XXVI (1981), nr. 8-9.

Idem, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr. 9/10.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, pag. 180.

Diacon Asistent Mircea Chialda, Îndatoririle moral-sociale după Decalog, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 9-10, pag. 609.

Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în revista Teologie și Viață, IV (1994), nr. 5-7, pp.7-8.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 127.

Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Cernăuți, 1930, p. 176.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia – binecuvântare primordială pentru umanitate eternă, în Familia creștină, o binecuvântare pentru Biserică și Societatate, Editura Basilica Patriarhiei Române, București, 2002, pag. 7.

John Meyeendorf, Căsătoria – perspectiva ortodoxă, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2007, pag. 15.

Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Nicolae Corneanu, Învățături alese ale Bisericii Ortodoxe, Timișoara, 1987, p.

Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de taină, Editura Agaton, Făgăraș, 2002, p. 45.

Simion Todoran, Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel. Introducere, traducere și comentariu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.

Pr. Constantin Galeriu, Tâlcuiri la marile praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura Anastasia, București, 2001, p. 97.

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 23.

Preot Iconom Stavrofor Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul Testament, Editura Diecezana, Caransebeș, articolul Filimon, p. 393.

Florin Botezan, Căsătoria – calea spre sfințenie, în ”Familie, filantropie și etică socială”, suplimentul revistei Altarul Reîntregirii, Ediția a X – a, 6-8 mai 2011, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 1024.

Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984, p. 72.

Magistrand Ștefan C. Alexe, Viața creștină după bărbații apostolici, în Studii Teologice, An VII (1955), nr. 3-4, p. 225.

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, V, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, note și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 188.

Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni IV, 2-3, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, pp. 209-210.

Ierom. Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Pelerinul, Iași, 2003, p. 193.

***, Epistola către Diognet V, 6-7, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 340.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni LV, 3, în volumul citat…, p. 74.

Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 37.

Pr. Lect. Dr. Nicolae Chihăr, Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți, în Familia creștină astăzi, Editura Trinitas, Iași, 1955, p. 106.

Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii Ecumenice V, în volumul Apologeți de limba latină, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 438.

Clement Alexandrinul, Stromatele, cu un cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în volumul Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II – a, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 216.

Idem, Pedagogul, cu un cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în volumul Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a I, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 278.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, traducere Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 64.

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 319.

Sf. Vasile cel Mare, Regulile morale, Regula 73, în vol. Scrieri, partea a doua, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,, 1989, p. 187.

Idem, Omilii la Hexaemeron, Omilia a VIII-a, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești XVII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 164.

Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul I, III, în vol. Scrieri, partea întîi, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești XVII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 186.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere în românește de Pr. M. Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 106-111, 115-116, 120-122, 138-141.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în revista Glasul Bisericii, anul LVII (2001), nr. 9-12, p. 119.

Olivier Clement, Despre secularizare, traducere în românește de Daniela Cojocariu, în revista Contacts, anul LI (1999) nr. 187, p. 16.

***, Dicționarul explicativ al Limbii Române, Ediția a II a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1992.

***, Dicționarul Limbii Latine, Ediția I, Editura Sapienția, București, 2013.

Pr. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune și înnoire spirituală în contextul lumii secularizate, Ed. Trinitas, Iași, 2000, pp. 23-41.

Pr. Mihai-Claudiu Foca, Fenomenul secularizării, în revista “Slova creștină”, anul II (2010), nr. 18, p. 8.

Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-Omul: abisurile și culmile filosofiei, traducere în românește de Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. Ioan Ică jr., Editura Sofia, București, 2010, p. 49.

Prof. Dr. Mariana Cojocaru, Efectele migrației, p. 45, în Migrația și efectele ei în plan familial, http://singuracasa.ro/_images/img_asistenta_sociala/pentru_profesionisti/resurse_asistenta_sociala_copil_singur_acasa/abilitati/Migratia_si_efectele_ei_in_plan_familial_OIM2006.pdf (iunie 2014).

Cătălin Luca, Gheorghe Pascaru, Liliana Foca, Manual pentru profesioniștii care lucrează cu copiii rămași singuri acasă ca urmare a plecării părinților la muncă în străinătate, Editura Terra Nostra, Iași, 2009, p. 10.

UNICEF, Migrația și drepturile copiilor din Moldova, Chișinău, 2006, p. 18.

George Neamțu, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 213.

Gheorghe Cristian Popa, Prima teză dedoctorat dedicată românilor din diaspora în Ziarul Lumina, miercuri 23 noiembrie 2011.

http://basilica.ro/stiri/participarea_bisericii_ortodoxe_romane_la_prevenirea_si_combaterea_traficului_de_fiinte_umane.html (iunie 2014).

http://basilica.ro/stiri/bsinaxa-panortodoxa-eveniment-spiritual reprezentativb_15047. html (iunie 2014).

Monica Roman, Cristina Voicu, Câteva efecte socioeconomic ale migrației forței de muncă asupra țărilor de emigrație. Cazul României, în Economie teoretică și aplicată, volumul XVII (2010), nr. 7, p.64.

http://basilica.ro/stiri/anul_acesta_in_patriarhia_romana_ziua_de_16_august_este_duminica_migrantilor_romani.html (iunie 2014).

I.P.S. Mitropolit Daniel, Dialog și cooperareîn asistența socială – o necesitate și o expresie a maturității spirituale, în Candela Moldovei, an VIII, nr. 7-8, 1999, p. 16.

Pr. Ion Vicovan, Filantropie creștină-istorie și spiritualitate, Editura Trinitas, Iași, 2001, p. 200.

Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Sfintele Evanghelii după Matei și Marcu, Editura Sofia, București, 1998, p. 98.

Mihail Teodorescu, O armonizare a Sfintelor Evanghelii. Text comentat, Editura Valachia University Press, Târgoviște, 2008, p. 111.

Ioan G. Coman, Temeiuri biblice și patristice pentru folosirea în comun de către oameni a mijloacelor de trai, în Studii Teologice, An VIII (1953), nr. 9-0, p. 598.

M. Milea, Rolul Bisericii în serviciile de asistență socială, în „Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară”, coordonator E. Zamfir, Editura Expert, București, 2000, p. 529.

Pr. Ion Stancu, Exigențele misiunii Bisericii în lumea secularizată, în Glasul Bisericii nr. 5-8, 1996, p. 43.

Ionel Ungureanu, Personalizarea socialului. Înțelegeri teologice ale realității sociale, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 9.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, traducere din limba neogreacă de prof. Ion Diaconescu și prof. Nicolae Ionescu, Editura Sophia, București, 2001, p. 184.

***, Gândirea socială a Bisericii, volum realizat și prezentat de diac. Ioan I. Ică jr. Și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 236.

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Liturghia euharistică și filantropie socială, în „Credință pentru fapte bune”, Editura Basilica, București, 2011, p. 187.

Pr. Dumitru Popescu, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buucrești, 1993, p. 5.

***, Faptele iubirii milostive, lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă Română, Editura Basilica, București, 2012, p. 9.

Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica Slujitoare, Sibiu, 1996, p. 5.

Patriarhia Română, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008, pp. 89-90.

***, Monitorul Oficial, nr 557 din 23 iunie 2004, pag. 35;

***, Monitorul Oficial, nr. 1028 din 8 noiembrie 2004, pag. 12;

***, Monitorul Oficial, nr. 247 din 22 martie 2004, pag. 23;

***, Monitorul Oficial, nr. 872 din 24 septembrie 2004, pag. 11;

***, Monitorul Oficial, nr. 228 din 4 aprilie 2003, pag. 4

***, Monitorul Oficial, nr. 818 din 6 septembrie 2004, pag. 9;

http://federatiaprovita.ro/ (iunie 2014).

Simion Mehedinți-Soveja, Altă creștere- Școala muncii, Editura „Axia”, Craiova, 2005, p. 149;

Virgil Gheorghiu, Tatăl meu – preotul care s-a urcat la cer, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 63.

Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului, Rolul preoților în pomovarea și protecția drepturilor copilului, București, Editura Trei, 2006, p. 39.

Sfântul Clement Romanul, Epistola II Corinteni, 16, 4 în Scrieril Părinților Apostolici, traducere de Pr D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 120.

http://ziarullumina.ro/anul-sfantului-botez-si-al-sfintei-cununii/2011-anul-omagial-al-sfantului-botez-si-al-sfintei în Lumina de Duminică, 6 ianuarie 2011.

Pr. Prof. Gleb Caleba, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2008, p. 21.

***, Scrisori Catherinei, Editura Bizantină, București, p. 6.

Laurențiu Dumitru, Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumenița, Galați 2004, p. 14.

Drd. Nicolae Drăgușin, Înțelepciune biblică: puterea, dragostea și înțelepciunea, în ziarul Lumina, joi, 6 octombrie 2011, p. 1.

Georges Habra, Iubire și senzualitate, traducere de Dora Mezdrea, Edtura Anastasia, București, 1994, p. 252.

***, Molitfelnic, …,p. 235.

Daniel Ciobotea, Familia creștină – Biserica de acasă, apud Leon Dură, Familia în lumina Noului Testament, în Studii Teologice, Anul LV (2003), nr. 1-2, p.166.

Iulian Apostu, Familia românească în tranziție – evoluție funcțională și consecințe asupra conflictului, în Familie, Filantropie și Etică Socială, …p. 815.

Ilie Moldovan, Iubirea – taina căsătoriei. Teologia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1996, p. 10.

Pr.Conf.Tache Sterea,Secularizarea și crizele contemporane,în ,,Studii Teologice”,nr.3-4/2000.

Arhim.Teofil Tia,Elemente de Pastorală misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Ilia, 2003, pp. 486-487.

P.S. Dr. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului, Tainele de inițiere creștină în Bisericile de Răsăritene, Editura Trinitas, Iași, 2002, p. 89.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 36.

Gheorghios Metallinos, Parohia, – Hristos în mijlocul nostru, traducere în românește de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 29.

Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sophia, 2003, pp. 91 și 95.

BIBLIOGRAFIE

Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de V. Manea, studiu introductiv Pr. Dr. I. Bizău, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în Ortodoxia (1974), nr. 2.

Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, traducere de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseriii Ortodoxe Române, București, 2005.

Nicolae Fer, Sfânta Treime și sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 7-8.

Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfințirea și îndumnezeirea omului, în Ortodoxia XL (1988), nr. 2.

Pr. Evgheni Șestun, Familia ortodoxă, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006.

Lector Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei – Condițiile administrării căsătoriei – studiu canonico-juridic, Editura Cristiana, București, 2010.

Pr. Gheorghe Popa, Teologie și demnitate umană, Studii de teologie morală contextualizată, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Jean Meyendorff, Căsătoria – perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2007.

Christos Yannaras, Persoană și eros, trad. De Zenaida Luca, Editura Anastasia, București, 2000.

Răzvan Codrescu, Teologia sexelor și taina nunții, Editura Christiana, București, 2002.

David și Mary Ford, Căsătoria, calea spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, traducere în românește de Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2001.

Clement Alexandrinul, Stromatele, trad. Rom. De Pr. Dr. D. Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru împărăție, Editura Fundația Tradiția Românească, București, 2004.

Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni. Viața și Opera (186-1920), traducere în românește de Zenaida Anamaria Luca, Editura Sophia, București, 2003.

Christos Yannaras, Libertatea moralei, traducere în românește de Mihai Catuniari, Editura Anastasia, București, 2002.

Pr. Drd. Nicolae Stoleru, Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale creștine, în Studii Teologice, Anul XXVI (1974), nr. 7-8.

Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262.

Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Familia în cadrul învățăturii creștine, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLIV (1968), nr. 3-4.

Prof. Constantin Pavel, Probleme morale cu privire la căsătorie și familie, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXV (1967), nr. 1-2.

Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria – taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în Studii Teologice, Anul XLIV (1992), nr. 3-4.

Marko I. Rupnik și Sergei Sergheevici Averințev, Adam și coasta sa, Editura Ars Longa, Iași, 1998.

Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Taina Nunții, în Studii Teologice, Anul XII (1960), nr. 7-8.

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Învățătura despre creație la Sfântul Vasile cel Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, col. „Biblioteca Teologică”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Pr. Prof. Vasile Mihoc, Omul – chip și asemănare a lui Dumnezeu, deși poartă rănile păcatelor, în Mitropolia Ardealului, XXVI (1981), nr. 8-9.

Idem, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr. 9/10.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, pag. 180.

Diacon Asistent Mircea Chialda, Îndatoririle moral-sociale după Decalog, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 9-10, pag. 609.

Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în revista Teologie și Viață, IV (1994), nr. 5-7, pp.7-8.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 127.

Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Cernăuți, 1930, p. 176.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia – binecuvântare primordială pentru umanitate eternă, în Familia creștină, o binecuvântare pentru Biserică și Societatate, Editura Basilica Patriarhiei Române, București, 2002, pag. 7.

John Meyeendorf, Căsătoria – perspectiva ortodoxă, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2007, pag. 15.

Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Nicolae Corneanu, Învățături alese ale Bisericii Ortodoxe, Timișoara, 1987, p.

Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de taină, Editura Agaton, Făgăraș, 2002, p. 45.

Simion Todoran, Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel. Introducere, traducere și comentariu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.

Pr. Constantin Galeriu, Tâlcuiri la marile praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura Anastasia, București, 2001, p. 97.

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 23.

Preot Iconom Stavrofor Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul Testament, Editura Diecezana, Caransebeș, articolul Filimon, p. 393.

Florin Botezan, Căsătoria – calea spre sfințenie, în ”Familie, filantropie și etică socială”, suplimentul revistei Altarul Reîntregirii, Ediția a X – a, 6-8 mai 2011, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 1024.

Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984, p. 72.

Magistrand Ștefan C. Alexe, Viața creștină după bărbații apostolici, în Studii Teologice, An VII (1955), nr. 3-4, p. 225.

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, V, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, note și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 188.

Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni IV, 2-3, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, pp. 209-210.

Ierom. Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Pelerinul, Iași, 2003, p. 193.

***, Epistola către Diognet V, 6-7, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 340.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni LV, 3, în volumul citat…, p. 74.

Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 37.

Pr. Lect. Dr. Nicolae Chihăr, Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți, în Familia creștină astăzi, Editura Trinitas, Iași, 1955, p. 106.

Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii Ecumenice V, în volumul Apologeți de limba latină, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 438.

Clement Alexandrinul, Stromatele, cu un cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în volumul Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II – a, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 216.

Idem, Pedagogul, cu un cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în volumul Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a I, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 278.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, traducere Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 64.

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 319.

Sf. Vasile cel Mare, Regulile morale, Regula 73, în vol. Scrieri, partea a doua, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești V, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,, 1989, p. 187.

Idem, Omilii la Hexaemeron, Omilia a VIII-a, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești XVII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 164.

Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul I, III, în vol. Scrieri, partea întîi, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești XVII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 186.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere în românește de Pr. M. Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 106-111, 115-116, 120-122, 138-141.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în revista Glasul Bisericii, anul LVII (2001), nr. 9-12, p. 119.

Olivier Clement, Despre secularizare, traducere în românește de Daniela Cojocariu, în revista Contacts, anul LI (1999) nr. 187, p. 16.

***, Dicționarul explicativ al Limbii Române, Ediția a II a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1992.

***, Dicționarul Limbii Latine, Ediția I, Editura Sapienția, București, 2013.

Pr. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune și înnoire spirituală în contextul lumii secularizate, Ed. Trinitas, Iași, 2000, pp. 23-41.

Pr. Mihai-Claudiu Foca, Fenomenul secularizării, în revista “Slova creștină”, anul II (2010), nr. 18, p. 8.

Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-Omul: abisurile și culmile filosofiei, traducere în românește de Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. Ioan Ică jr., Editura Sofia, București, 2010, p. 49.

Prof. Dr. Mariana Cojocaru, Efectele migrației, p. 45, în Migrația și efectele ei în plan familial, http://singuracasa.ro/_images/img_asistenta_sociala/pentru_profesionisti/resurse_asistenta_sociala_copil_singur_acasa/abilitati/Migratia_si_efectele_ei_in_plan_familial_OIM2006.pdf (iunie 2014).

Cătălin Luca, Gheorghe Pascaru, Liliana Foca, Manual pentru profesioniștii care lucrează cu copiii rămași singuri acasă ca urmare a plecării părinților la muncă în străinătate, Editura Terra Nostra, Iași, 2009, p. 10.

UNICEF, Migrația și drepturile copiilor din Moldova, Chișinău, 2006, p. 18.

George Neamțu, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 213.

Gheorghe Cristian Popa, Prima teză dedoctorat dedicată românilor din diaspora în Ziarul Lumina, miercuri 23 noiembrie 2011.

http://basilica.ro/stiri/participarea_bisericii_ortodoxe_romane_la_prevenirea_si_combaterea_traficului_de_fiinte_umane.html (iunie 2014).

http://basilica.ro/stiri/bsinaxa-panortodoxa-eveniment-spiritual reprezentativb_15047. html (iunie 2014).

Monica Roman, Cristina Voicu, Câteva efecte socioeconomic ale migrației forței de muncă asupra țărilor de emigrație. Cazul României, în Economie teoretică și aplicată, volumul XVII (2010), nr. 7, p.64.

http://basilica.ro/stiri/anul_acesta_in_patriarhia_romana_ziua_de_16_august_este_duminica_migrantilor_romani.html (iunie 2014).

I.P.S. Mitropolit Daniel, Dialog și cooperareîn asistența socială – o necesitate și o expresie a maturității spirituale, în Candela Moldovei, an VIII, nr. 7-8, 1999, p. 16.

Pr. Ion Vicovan, Filantropie creștină-istorie și spiritualitate, Editura Trinitas, Iași, 2001, p. 200.

Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Sfintele Evanghelii după Matei și Marcu, Editura Sofia, București, 1998, p. 98.

Mihail Teodorescu, O armonizare a Sfintelor Evanghelii. Text comentat, Editura Valachia University Press, Târgoviște, 2008, p. 111.

Ioan G. Coman, Temeiuri biblice și patristice pentru folosirea în comun de către oameni a mijloacelor de trai, în Studii Teologice, An VIII (1953), nr. 9-0, p. 598.

M. Milea, Rolul Bisericii în serviciile de asistență socială, în „Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară”, coordonator E. Zamfir, Editura Expert, București, 2000, p. 529.

Pr. Ion Stancu, Exigențele misiunii Bisericii în lumea secularizată, în Glasul Bisericii nr. 5-8, 1996, p. 43.

Ionel Ungureanu, Personalizarea socialului. Înțelegeri teologice ale realității sociale, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 9.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, traducere din limba neogreacă de prof. Ion Diaconescu și prof. Nicolae Ionescu, Editura Sophia, București, 2001, p. 184.

***, Gândirea socială a Bisericii, volum realizat și prezentat de diac. Ioan I. Ică jr. Și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 236.

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Liturghia euharistică și filantropie socială, în „Credință pentru fapte bune”, Editura Basilica, București, 2011, p. 187.

Pr. Dumitru Popescu, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buucrești, 1993, p. 5.

***, Faptele iubirii milostive, lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă Română, Editura Basilica, București, 2012, p. 9.

Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica Slujitoare, Sibiu, 1996, p. 5.

Patriarhia Română, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008, pp. 89-90.

***, Monitorul Oficial, nr 557 din 23 iunie 2004, pag. 35;

***, Monitorul Oficial, nr. 1028 din 8 noiembrie 2004, pag. 12;

***, Monitorul Oficial, nr. 247 din 22 martie 2004, pag. 23;

***, Monitorul Oficial, nr. 872 din 24 septembrie 2004, pag. 11;

***, Monitorul Oficial, nr. 228 din 4 aprilie 2003, pag. 4

***, Monitorul Oficial, nr. 818 din 6 septembrie 2004, pag. 9;

http://federatiaprovita.ro/ (iunie 2014).

Simion Mehedinți-Soveja, Altă creștere- Școala muncii, Editura „Axia”, Craiova, 2005, p. 149;

Virgil Gheorghiu, Tatăl meu – preotul care s-a urcat la cer, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 63.

Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului, Rolul preoților în pomovarea și protecția drepturilor copilului, București, Editura Trei, 2006, p. 39.

Sfântul Clement Romanul, Epistola II Corinteni, 16, 4 în Scrieril Părinților Apostolici, traducere de Pr D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 120.

http://ziarullumina.ro/anul-sfantului-botez-si-al-sfintei-cununii/2011-anul-omagial-al-sfantului-botez-si-al-sfintei în Lumina de Duminică, 6 ianuarie 2011.

Pr. Prof. Gleb Caleba, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2008, p. 21.

***, Scrisori Catherinei, Editura Bizantină, București, p. 6.

Laurențiu Dumitru, Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumenița, Galați 2004, p. 14.

Drd. Nicolae Drăgușin, Înțelepciune biblică: puterea, dragostea și înțelepciunea, în ziarul Lumina, joi, 6 octombrie 2011, p. 1.

Georges Habra, Iubire și senzualitate, traducere de Dora Mezdrea, Edtura Anastasia, București, 1994, p. 252.

***, Molitfelnic, …,p. 235.

Daniel Ciobotea, Familia creștină – Biserica de acasă, apud Leon Dură, Familia în lumina Noului Testament, în Studii Teologice, Anul LV (2003), nr. 1-2, p.166.

Iulian Apostu, Familia românească în tranziție – evoluție funcțională și consecințe asupra conflictului, în Familie, Filantropie și Etică Socială, …p. 815.

Ilie Moldovan, Iubirea – taina căsătoriei. Teologia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1996, p. 10.

Pr.Conf.Tache Sterea,Secularizarea și crizele contemporane,în ,,Studii Teologice”,nr.3-4/2000.

Arhim.Teofil Tia,Elemente de Pastorală misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Ilia, 2003, pp. 486-487.

P.S. Dr. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului, Tainele de inițiere creștină în Bisericile de Răsăritene, Editura Trinitas, Iași, 2002, p. 89.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 36.

Gheorghios Metallinos, Parohia, – Hristos în mijlocul nostru, traducere în românește de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 29.

Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sophia, 2003, pp. 91 și 95.