Familia Contemporana Ca Forma de Agresivitate Pentru Scolarii Mici

CUPRINS

Introducere

Cap.I Problematica agresivității și violenței

Definiții ale agresivității

Teorii explicative ale agresivității

Agresivitatea- comportament înnăscut

Agresivitatea- comportament social învățat

Agresivitatea- răspuns la frustrare

3. Surse ale agresivității

Violența-formă de manifestare a agresivității

Cap.II Agresivitatea și violența în mediul școlar

Definiția violenței școlare

Forme de manifestare ale agresivități și violenței în mediul școlar

Factori generatori de agresivitate și violență în mediul școlar

Cap .III Familia- cadru de dezvoltare și socializare a copilului

Definiția familiei

Tipuri de familii

Funcțiile familiei, roluri, sarcini

4. Stiluri și modele parentale

5. Efectele violenței în familie

5.1 Violența în familie. Definiție.Tipuri.Cauze

5.2 Particularități ale violențelor în familie din punct de vedere al efectelor

5.3 Violența asupra copilului

5.4 Traume, dereglări de comportament

5.5 Devianța-inadaptarea socială

Devieri și inadaptări comportamentale în mediul școlar

6.1 Inadaptarea comportamentală la școală

6.2 Factori psihopedagogici

6.3 Atitudinea copilului față de mediul familial nefavorabil și față de școală

Cap.IV Microcercetare pedagogică

Importanța și semnificația temei de cercetare

Scopul cercetării

Ipoteza de lucru

Eșantionul demersului aplicativ

Metode și instrumente de cercetare utilizate

Analiza și interpretarea datelor

Prezentarea și interpretarea studiului de caz

Concluziile cercetării

Concluzii finale

Anexe

Bibliografie

Introducere

Fenomenul complex, numit violența în școală, a devenit o preocupare educațională și socială la nivel mondial acest lucru determinându-I pe specialiști să formuleze numeroase puncte de vedere în ceea ce privește definirea noțiunii de violență, deosebirea ei de fenomenul agresivității, formele specifice și particularitățile pe care le are.

Prin cercetarea de față se urmărește prezentarea unui aspect al cauzalității agresivității și violenței în școală, respectiv familia. Am ales familia ca subiect de studiu datorită importanței pe care aceasta o are în formarea tinerei generații.

Modelele socio-culturale oferite de societate sunt foarte importante mai ales pentru copiii a căror personalitate este în formare. Familia este nucleul fundamental al oricărei societăți și reprezintă primul model de cultură și educație. Din păcate, în prezent, atât în România cât și în lume a crescut foarte mult numărul familiilor dezorganizate, al copiilor lăsați în grija bunicilor sau abandonați. În familiile dezorganizate supravegherea și disciplinarea copiilor nu are loc la parametrii normali. Dezacordul partenerilor dă naștere unei tensiuni permanente a relațiilor dintre ei. Apare agresivitatea fizică și verbală care antrenează un stres cronic.

Ostilitatea permanentă între părinți se soldează cu măsuri coercitive față de copii, ceea ce le induce acestora agresivitate. Toate acestea își pun amprenta asupra comportamentului dezvoltat de copil la școală, comportament caracterizat, nu de puține ori, prin agresivitate și violență.

Modelul pe care părinții îl oferă copiilor, problemele care apar în cuplu, timpul zilnic pe care părinții îl acordă propriilor copii, tipul și structura familiei reprezintă aspecte ale vieții de familie care au făcut obiectul studiului nostru.

Din păcate un număr tot mai mare de cadre didactice întâmpină dificultăți în ceea ce privește desfășurarea procesului instructiv-educativ din cauza înmulțirii conflictelor între elevi, dar și între elevi și profesori, de aceea lupta pentru înlăturarea violenței și agresivității în mediul școlar trebuie să înceapă încă de la încadrarea copilului în acest mediu, respectiv de la vârsta școlară mică.

Această lucrare este structurată în două părți: o parte teoretică și una aplicativă. În partea teoretică apar aspecte din literatura de specialitate care se referă la agresivitate și violență ca forme ale comportamentului uman, definirea termenilor, prezentarea unor teorii explicative, date referitoare la agresivitatea și violența din mediul școlar, formele de manifestare ale acestora precum și factorii generatori de agresivitate și violență.

Partea cea mai amplă a teoriei este dedicată familiei cu accepțiunile teoretice și tipologiile acesteia, funcțiile, rolurile și sarcinile familiei, efectele violenței în familie

( traume, dereglări de comportament, inadaptare socială) , precum și probleme legate de devieri și inadaptări comportamentale în mediul școlar.

Partea aplicativă se referă la cercetarea întreprinsă asupra școlarilor mici, a familiilor acestora și a cadrelor didactice. Scopul cercetării este de a identifica cauzele care duc la declanșarea și manifestarea comportamentelor agresive și violente la școlarii mici.

Obiectivele cercetării sunt următoarele:

Identificarea fenomenului de agresivitate și violență la școlarii mici, urmărind tipurile de comportamente agresive și violente și variabilele ce caracterizează elevii în cauză: mediul familial și socio-cultural, vârsta, sexul.

Înțelegerea impactului pe care comportamentul agresiv și violent al părinților îndreptat către copii îl are asupra modului de comportare a acestora în mediul educațional.

Accentuarea rolului pe care durata timpului acordat de către părinți copiilor îl are asupra comportamentului acestora la școală.

Evidențierea influenței pe care tipul familial din care face parte școlarul mic îl are asupra comportamentului agresiv și violent al acestuia la școală.

Mediul familial reprezintă cea mai importantă sursă a agresivității elevilor. Majoritatea copiilor care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate. Experiența divorțului părinților își pune puternic amprenta asupra lor. Echilibrul familial este perturbat și de criza locurilor de muncă, de șomajul care afectează un număr mare de părinți. Pornind de la aceste lucruri apar probleme mai grave care-I afectează pe cei mici: violența intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijența însoțită de importante carențe educaționale: lipsa de dialog, de afecțiune, utilizarea mijloacelor violente de sancționare a copilului,etc.

Finalul lucrării subliniază faptul că familia contemporană reprezintă o sursă importantă care poate genera agresivitate și violență pentru școlarul mic, de aceea , pentru a diminua sau a înlătura comportamentele agresive și violente ale copiilor în mediul școlar, este necesar să se intervină la timp.

Capitolul I

,,Agresivitatea constituie o dispoziție instinctivă, primitivă și autonomă a ființei umane…pentru civilizație ea constituie obstacolul cel mai redutabil.”

S.Freud

PROBLEMATICA AGRESIVITĂȚII ȘI VIOLENȚEI

Definiții ale agresivității

Agresivitatea reprezintă un fenomen social în plină evoluție, care ne însoțește pretutindeni, de aceea constituie una dintre cele mai studiate teme din psihologia socială. Prin agresivitate se înțelege însușirea de a fi agresiv, de a se opune aproapelui sau de a-l ataca, în mod real sau închipuit, constituind uneori un simptom patologic.

Termenul de ,,agresivitate” vine din latinescu ,,adgradior”, care înseamnă ,,a merge către”, evoluând mai apoi în ,,agredire”, ce semnifică ,,a merge către…un spirit belicos, cu tendința de a ataca”.

Agresivitatea mai poate fi definită ca fiind o formă de comportament orientată în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, care pot fi de natură psihologică, morală, materială sau mixtă.

,,Agresivitatea este comportamentul caracterizat prin reacții brutale, distructive, de atac, manifestate prin reacții afetive: intimidarea celorlalți; reacții verbale: injurii, cuvinte amenințătoare; reacții fizice: lovire, bătăi, răniri.” ( Șoitu L., Hăvârneanu C., 2001 )

O definiție mai completă ar fi aceea că agresivitatea reprezintă orice formă de conduită orientată către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune.

Numitorul comun al acestor definiții este intenția de a face rău.

Agresivitatea poate fi verbală și fizică, aplicată direct sau indirect asupra victimei, manifestă sau pasivă. Ca și forme de agresivitate pasivă putem aminti încăpățânarea, tărăgănarea lucrurilor, opoziția tăcută, stilul „spun ca el, dar fac ca mine”.

Multe persoane considerată că agresivitatea  ar fi sinonimă cu violența, deși nu orice conduită agresivă presupune și violență, după cum nu orice act violent este însoțit de agresivitate. De exemplu forma de violență psihică –șantajul emoțional- nu este în mod necesar însoțit de agresivitate. Violența presupune dorința de a distruge, de a vătăma, de a produce suferință, pe când agresivitatea, adesea, urmărește alte scopuri: afișarea, demonstrarea masculinității, a puterii, autoapărarea, obținerea de beneficii materiale, atragerea atenției, răzbunarea etc.

De asemenea, nu orice comportament agresiv constituie un act antisocial, după cum nu orice act antisocial este însoțit de agresivitate. În timpul unei competiții agresivitatea sportivilor nu reprezintă un act antisocial. Furtul din buzunare este un act antisocial, dar nu este însoțit de violență ori agresivitate.

În pofida tuturor acestor nuanțări și delimitări semantice, sociologice și psihologice, violența se alimentează din agresivitate, iar actele de violență capătă adesea și un caracter antisocial.

Teorii explicative ale agresivității

O mare dilemă a psihologiei o reprezintă caracterul ereditar sau dobândit al agresivității. Psihologii sociali sunt interesați de factorii sociali ai agresivității, de aceea construiesc teorii bazate pe învățarea acestui comportament. Nici teoriile biologice nu pot fi ignorate deoarece violența este o reacție care ține mai mult de corp decât de psihic. Se disting trei mari teorii:

1) Teorii care susțin că agresivitatea este un comportament înnăscut;

2) Teorii care susțin că agresivitatea este un comportament dobândit prin învățare socială;

3) Teorii care susțin că agresivitatea este un răspuns la frustrare.

Potrivit teoriei instinctuale agresivitatea este un instinct și ca orice instinct are următoarele caracteristici:

-urmărește o finalitate;

-este favorabil pentru individ și pentru specie;

-este adaptat la mediul normal;

-este întâlnit la toți membrii speciei;

-nu se învață pe baza experiențelor individuale

-se dezvoltă odată cu maturizarea individului.

Psihanaliza și etologia sunt domeniile care consideră că agresivitatea ar fi un comportament înnăscut. Numele psihanalizei este strâns legat de numele lui Sigmund Freud care, în prima sa teorie, reliefează faptul că agresivitatea nu reprezintă un instinct de sine-stătător, ci doar un mijloc care slujea instinctelor Eului în lupta acestuia pentru autoafirmare și conservare.

Dupa anul 1920, Freud introduce conceptual de Thanatos ( agresivitatea distructivă). El susține că cele două instincte ce guvernează viața psihică, Erosul și Thanatosul sunt în rivalitate. Potrivit teoriei lui Freud, agresivitatea apare în mod natural în urma unor tensiuni fiziologice și trebuie să se manifeste pentru ca individual să scape de tensiuni.

Ca și psihanaliza, etologia susține teoria agresivității ca fiind un comportament înnăscut. Etologii au remarcat aspecte pozitive ale agresivității. Acest instinct se află la baza unor funcții vitale ca: protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea progeniturilor și competiția sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere.

În anul 1973 cercetările etologice devin cunoscute prin intermediul unor personalități care primesc premiul Nobel. Unul dintre acești reprezentanți este Konrad Lorenz care a cercetat agresivitatea din punct de vedere filogenetic, făcând o comparație între regnul animal și cel uman. El dezvoltă o teorie potrivit căreia agresivitatea corespunde nevoilor de adaptare a indivizilor și, cu cât indivizii sunt mai agresivi, cu atât își sporesc șansele de supraviețuire. ,,Agresiunea este un instinct ca oricare altul și, în orice condiții naturale, este menit și el să contribuie la menținerea vieții și a speciei” ( Lorenz K, 1998)

Lorenz considera că agresivitatea este un instinct al luptei dezvoltat filogenetic. ,,Acest instinct se exprimă în comportamente agresive, care sunt modelate în funcție de mediul în care trăiește individual și de relațiile sale.”( Tudose C, 2003)

Etologii consideră că , în cazul ființei umane, ,,agresivitatea a evoluat de la sensul de reacție înnăscută în scopul adaptării spre acela de comportamnet distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine.”( Ferreol G, Neculau A, 2003)

Alte teorii susțin că agrsivitatea este un comportament dobândit prin învățare socială. Un susținător de seamă al acestor teorii este Albert Bandura, care considera că agresivitatea se poate învăța la fel ca celelalte comportamente, în special prin observație. Prin imitație și modelare se formează diferite tipuri de comportamente agresive.

Potrivit teoriei învățării sociale a lui Albert Bandura (Drămănescu.M 2010), comportamentul agresiv al unei persoane într-o situație specifică depinde de:

-experiențele trecute ale persoanei asupra acțiunilor violente;

-gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alții;

-probabilitatea ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;

-factorii cognitivi, sociali și de mediu din situație.

Prin socializare, individul obține anumite tipuri de răspunsuri agresive, procesul având loc direct, prin acordare de recompense și pedepse, sau indirect, prin observarea comportamentelor agresive și a efectelor pe care acestea le au asupra celorlalți.

O altă teorie susține faptul că agresivitatea este un răspuns la frustrare și a apărut ca reacție la teoria freudiană , fiind propusă de un grup de psihologi de la Yale University

Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears, care au decretat această teorie în termeni absoluți ,,agresiunea este întotdeauna o consecință a frustrării” ( ,,Frustrare și agresiune”, 1939 ,p1). Această teorie este extrem de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune și orice comportament agresiv are la bază o frustrare.

Frustrarea este una din principalele surse ale agresivității umane. Atât frustrarea de obiect , cât și frustrarea de relație conduc la manifestări ostile din partea celui frustrat. Atât adulții căt și copiii au o tolerență diferită la frustrare și ca urmare a acestui fapt cei cu o toleranță scăzută la frustrare sunt mai agresivi decât cei cu tolerenața ridicată.

Un copil căruia nu îi sunt satisfăcute nevoiele se poate simți trist, nemulțumit, părăsit sau furios și pentru a-și face dreptate acesta va lua deseori atitudine. Dacă nu primește suficientă atenție, grijă din partea părinților, copilul acumulează mari frustrari pe care le poate descărca agresiv.

Copiii se simt iubiți atunci când părinții petrec timpul cu ei, de aceea lipsa de atenție este percepută de cei mici ca un abandon sau un dezinteres din partea adulților, iar în această situație vor face absolut orice pentru a le capta atenția. Cei mici observă că părinții își îndreaptă atenția către ei atunci când sunt agresivi, de aceea reacționează așa ori de câte ori au nevoie de atenție.

Copiii care nu sunt suficient ocrotiți de părinți tind să se simtă amenințați chiar atunci când nu există un real pericol. Sunt mereu în defensivă, își imaginează tot felul de pericole, învățând că cea mai bună cale de apărare este atacul. Foarte des acești copii își imaginează că sunt super-eroi care se luptă cu tot felul de personaje negative fictive.

Pentru copiii care sunt supuși abuzurilor verbale și fizice părintele nu mai este văzut ca un ajutor, un ocrotitor, ci o persoană de care se tem. Ei se simt vulnerabili, neputincioși devenind foarte violenți cu ceilalți atunci când suferința se amestecă cu furia.

Cei mici nu pot face diferența între nevoi și dorințe, de aceea se pot simți foarte nefericiți atunci când nu primesc ceea ce își doresc. Copiii obișnuiți să li se facă toate poftele sunt mult mai sensibili la refuzuri, reacționând mult mai violent decât cei care nu obțin tot timpul ce își doresc.

Agresivitatea nu se manifestă întotdeauna distructiv sau autodistructiv. Ea dispune de sublimări ce stau la baza competiției, creativității, spiritului de dreptate, autoconservării de sine și a protejarii celorlalți.

Dacă încercăm să evităm sau să înăbușim acest fenomen, putem conduce la sporirea manifestărilor, de aceea soluția optimă ar fi să nu ne lipsim de această forță vitală, ci să învățăm să o utilizăm în mod eficient.

3.Surse ale agresivității

Când vorbim de sursele agresivității ne referim la acele cauze care creează mari probleme sociale și pentru a căror rezolvare e nevoie de uriașe eforturi socio-profesionale. Cauzele care produc agresivitatea sunt:

1) Personalitatea- fiecare persoană poate stabili cu ușurință diferențe între cei pe care îi cunoaștem din punct de vedere al agresivității, apreciind că unii sunt foarte agresivi, iar alții sunt mai puțin agresivi. A nu se uita faptul că întotdeauna comportamentul este rezultatul interacțiunii dintre personalitate și mediu.

2) Frustrarea- este principala sursă a agresivității umane care conduce la manifestări ostile, distructive din partea celui frustrat. S-a constatat faptul că cei mici au o toleranță mai scăzută la frustrare față de adulți.

3) Anxietatea-constituie o altă sursă importantă a agresivității. Când sunt angoasați copiii nu își pot exprima teama prin cuvinte, apelând foarte des la un comportament agresiv. De multe ori asistăm cum agresivitatea copilului se manifestă asupra obiectului de care îi este teamă: aruncă cu pietre în căței, își lovește părintele care îl amenință că nu îl mai iubește.

4) Sexul- reprezintă o sursă importantă ce face diferență de agresivitate între indivizi. Bărbații manifestă mai multă violență fizică și au atitudini mai agresive, însă și femeile sunt dispuse la fel ca și bărbații să folosească un atac verbal într-un context similar.

5) Materialele video cu caracter violent/ jocurile violente pe calculator- cu cât accesul copiilor la astfel de materiale are loc de la vârste mici cu atât se intensifică și crește frecvența comportamentelor agresive, violente și antisociale.

6) Mediul familial și social agresiv, violent și antisocial- contribuie în mare măsură la dezvoltarea conduitei agresive și violente la copii și tineri.

7) Provocarea verbală și fizică- constituie frecvent o sursă sigură de agresivitate la copii.

8) Zgomotul – în urma experimentelor s-a demonstrat că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendințe de a acționa agresiv.

9) Căldura- studiile de specialitate arată că agresivitatea crește pe măsură ce crește temperatura.

10) Aglomerația- studiile asupra influenței pe care o are aglomerația asupra agresivității nu sunt consistente. S-a constatat că percepția subiectivă reprezintă un factor hotărâtor: aglomerația poate fi neplăcută ( în autobuz, la o oră de vârf, într-o cameră de cămin), sau deosebit de plăcută (într-un club). Tendințele agresive se accentuează doar dacă îndeplinirea planurilor unei persoane sunt blocate din cauza aglomerației

Violența-formă de manifestare a agresivității

Atunci când vorbim despre violență ca formă de manifestare a agresivității ne confruntăm cu dificultatea definirii celor două concepte, dificultate determinată atât de elementele comune din aria manifestării lor, de etiologia fenomenelor, dar și de numărul mare de termeni utilizat în această arie tematică: violență, agresiune, agresiv, conduită deviantă.

Noțiunea de violență este discutată în relație cu cea de agresivitate. Dacă agresivitatea ține mai mult de instinct, violența ține mai mult de cultură, educație, context.

Rădăcina latina a cuvântului violență este ,,vis” , care înseamnă ,,forță” trimițând la ideea de putere, dominație, utilizarea superiorității fizice asupra altuia.

Eric Debarbieux, specialist în domeniul violenței, recomandă următoarea definiție a acesteia ,,Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social, și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin folosirea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punct de vedere al victimei, fără ca agresorul să aiba intenția de a face rău.”( Debarbieux E., 2006)

Violența se definește, în general, prin acte concrete care utilizează forța, puterea fizică prin care se încalcă normele de conduită morală și drepturile unei persoane. Dacă o privim în raport cu agresivitatea, violența reprezintă agresivitate exteriorizată. Agresivitatea poate sta la baza conduitei violente, dar nu orice comportament agresiv trebuie să devină violent.

Agresivitatea și violența sunt fenomene complexe și orice încercare de a le clasifica se lovește de dificultăți mai mari sau mai mici. Manifestările acestor fenomene sunt înscrise în sfera comportamentelor deviante cu răsunet asupra calității vieții, de aceea societatea actuală caută în permanență soluții de prevenire și înlăturare a acestora

Capitolul II

,,A lupta contra violenței școlare înseamnă a ameliora calitatea relațiilor și a comunicării între toate persoanele angrenate în actul educațional.”

Dardel Jaouadi

AGRESIVITATEA ȘI VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

Definiția violenței școlare

Societatea contemporană se confruntă cu un fenomen pe care nu îl putem nega: violența școlară ( o manifestare a violenței cotidiene și o problemă globală), fenomen ce ia din ce în ce mai multă amploare și care va fi greu de stăpânit în contextual societății actuale.

În școala contemporană cele mai frecvente tipuri de conduite agresive ale elevilor sunt vandalismul și violența, ambele forme de manifestare a agresivității cunoscând în ultimele decenii o evoluție ascendentă, atât cantitativ , cât și ca gravitate.

După anul 1990 școala românească a suferit o serie de schimbări, ea devenind una dintre cele mai importante instituții ale societății. Accesul larg la informații, introducerea ideii de autonomie școlară în raport cu oferta educațională, implicarea autorităților locale, bisericii, părinților, societății civile în problemele școlii au condus la schimbări majore, dar și la tensiuni sociale inerente.

În școală au început să apară fenomene de violență, conflicte între actorii educaționali, divergențe de opinii care au dus la apariția unor tensiuni între școală și familie, în ceea ce privește responsabilitatea față de formarea tinerei generații.

Violența în școală nu este un subiect nou, dar fenomenul este mai vizibil în prezent datorită mediei,care a prezentat în ultimii ani, acte individuale de violență săvârșite de elevi ce au șocat opinia publică și drept urmare , violența școlară a început să capete o mai mare atenție. Dacă cineva ar examina această problemă din punct de vedere istoric, ar observa că problemele legate de violență în școală au existat aproape de când au apărut școlile. În vechea Europă în școli domnea brutalitatea, tolerată pentru disciplinarea elevilor. Astăzi violența împotriva copilului nu mai este tolerată, accentul punându-se pe apărarea interesului copilului pentru a-I asigura dezvoltarea în bune condiții, iar orice rău tratament îndreptat asupra acestuia se interzice prin lege.

Față de trecut conflictele nu s-au schimbat prea mult, doar modul de rezolvare a acestor conflicte este diferit. Este foarte posibil ca o ceartă între elevi să se termine printr-o bătaie, ba chiar să se folosească și arme. Aceste nefericite incidente se petrec deoarece societatea noastră și implicit tinerii, ca o parte integrantă a acesteia, consideră că prin violență își pot rezolva problemele.

Școala ,,nemaifiind considerată nici o fortăreață și nici un sanctuar, ci un forum al socializării, un spațiu deschis lumii exterioare, asimilându-I tensiunile, trebuie văzută și ca spațiu de manifestare a violenței.” (Liiceanu A, 2006)

Trebuie recunoscut faptul că, în multe feluri, școlile sunt mai sigure decât comunitățile în care majoritatea tinerilor locuiesc, deoarece în aceste instituții există reguli împotriva violenței și persoane care să explice aceste reguli. Pe terenul de joacă, pe stradă chiar și acasă nu există această protecție.

Din păcate există cazuri când cei însărcinați să asigure disciplina în școală nu au credibilitate în ochii elevilor. În unele instituții școlare elevii se înjură, se împing, se bat pe holuri sau au un comportament neadecvat, iar profesorii se fac că nu-i văd pentru că se tem să intervină. Pentru un elev care este repetent sau care nu vine în mod regulat la cursuri amenințarea cu exmatricularea nu are mare importanța. Cu toate acestea, acest tip de pedeapsă este principala modalitate de a contracara comportamentul violent.

În cercetarea intitulată ,,Violența în școală” ( lucrare realizată în 2006 de specialiști ai Institutului de Știinte ale Educației și Ministerul Educației și Cercetării), Aurora Liiceanu afirmă că ,,În școli a existat întotdeauna violență. Violența în școli nu este un fenomen social cu totul nou. Totuși, acest fenomen este astăzi mai vizibil, în cea mai mare parte datorită mediei…Recentul interes pentru violența școlară are loc în contextual în care o schimbare profundă și continuă a avut loc în teoria și practica educațională. Violența împotriva copiilor nu mai este tolerată, iar faptul că ea a existat în trecut nu justifică utilizarea ei în prezent…Astăzi, ochiul societății privește atent ceea ce altădată era netransparent și secret, în familie sau în spațiul închis al instituției școlare.”

În prezent specialiștii susțin o definiție largă a violenței școlare. Organizația Mondială a Sănătății definește violența ca ,,amenințarea sau folosirea intenționată a forței fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunități care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice , o dezvoltare improprie sau privațiuni.”( Jigau M, 2006)

,,Violența în școală cuprinde totalitatea spectrului de activități și acțiuni care provoacă suferință sau pagube fizice sau psihice persoanelor active în școală sau în jurul școlii, sau care urmăresc să degradeze obiecte la școală.” ( Hurrelmann în raportul Comisiei pentru combaterea violenței)

,,Violența în școală este prezentată în orice situație în care, un membru al comunității școlare ( profesor, elev, membru al personalului educativ, părinte sau vizitator ) , face obiectul unor intimidări, amenințări sau al unei agresiuni, sau când bunurile sale personale sunt degradate intenționat de un alt membru al respectivei comunități sau al publicului, în circumstanțe decurgând din activitățile sale într-o școală.” ( Martin , 1994)

2.Forme de manifestare ale agresivității și violenței în mediul școlar

După criteriul planului de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, violența se clasifică în violență fizică care aduce prejudicii integrității fizice a individului, putând avea repercursiuni și asupra psihicului acestuia și psihologică (afectează în primul rând planul psihic al individului, având urmări ca: pierderea autostimei, lipsa încrederii în forțele proprii, mergând până la manifestări de genul anxietății, atacului de panică, depresiei, etc).

B. Defrance delimitează două tipuri de violență școlară: violența instituțională (etichetările, discriminările, injuriile, atitudinile ironice ale unor profesori, anumite metode sau proceduri de orientare școlară, caracteristicile unor probe de evaluare ), care rezultă din însăși funcționarea școlii ca instituție, putând fi generate de regulamentele după care se desfășoară procesul instructiv-educativ și violența non-instituțională care cuprinde numai conduitele violente la elevi.( Debarbieux E, 2010)

Jacques Pain (2002) vorbește în lucrarea sa ,,La societe commence a l’ecole. Prevenir la violence ou prevenir l’ecole” despre violențele obiective ( acțiuni care se încadrează în penal și asupra cărora se poate interveni frontal ) și violențele subiective ( se referă la anumite atitudini și au repercursiuni asupra climatului școlar).

N. Vettenburg vorbește despre existența în școli a trei forme de violență școlară:

– violența juvenilă normală;

– violența socială, în care școala însăși este victima violenței manifestate în societate, la nivel general;

– violența anti-socială ( distrugerea bunurilor școlii, agresivitate și violență față de profesori ).(Jigău M, Liiceanu A, Preoteasa L, 2006)

O altă tipologie a conduitelor de violență în școală, care combină mai multe criterii ( planul agresiunii, gradul de deschidere și tipul de implicare a agresorului ) a fost realizata de J.Hebert și include:

Agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;

Agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;

Agresiuni active verbale directe: injurii, amenințări;

Agresiuni active verbale indirecte: calomnia;

Agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;

Agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul de a realize o sarcină, de a da curs unei rugăminți;

Agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;

Agresiuni pasive fizice indirecte: negativism.

Violența în școală este ,,orice formă de manifestare a unor comportamente precum:

– exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare, amenințare, hărțuire;

– bruscare, împingere, lovire, rănire;

– comportamente care intră sub incidența legii ( viol, consum/ comercializare de droguri, vandalism-provocare de stricăciuni cu bună știință, furt);

– ofensă adusă statului/ autorității cadrului didactic ( limbaj sau conduită ireverențioasă față de cadrul didactic);

– comportament școlar neadecvat: întârziere la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în școală și orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului școlar în vigoare.” (Jigău M., Liiceanu A., Preoteasa L, 2006)

La vârsta școlarității, personalitatea copiilor este în curs de formare și de aceea orice experință plăcută, dar mai ales neplăcută își pune amprentă asupra lor. Ironia îi face pe cei mici să se simtă răniți în orgoliul propriu, iar dacă experiența se repetă este posibil ca stima de sine și încrederea să le scadă odată cu trecerea timpului.

Sunt copii care reacționează violent atunci când sunt umiliți, devin agresivi și dezvoltă atitudini ostile față de școală și de societate. Școlarii mici au nevoie de afecțiune, securitate, stimă și respect , de aceea cuvintele jignitoare adresate de profesor vin în contradicție cu aceste nevoi. Sentimentul de frustrare creează cea mai nefavorabilă atmosferă psihologică, în timp ce aprecierea pozitivă, lauda, afecțiunea au efect opus.

Cercetările specialiștilor au sugerat că elevii se împart în 4 grupe de comportament violent:

Cel mai numeros grup ( 66%-84%) este reprezentat de elevii care nu încalcă niciodată regulamentele și care nu se implică în vreun act de violență

Un procentaj cuprins între 3%-16% îl dețin elevii cu un comportament frecvent agresiv, dar două treimi dintre aceștia ,,doar” încalcă regulile de bază, în timp ce o treime dintre agresori încalcă regulamentele în mod repetat fiind total scăpați de sub control. Elevilor trebuie să li se explice clar consecințele acestui comportament pentru a nu adopta același gen de purtări.

Cea de-a treia grupă este formată din elevii supuși în mod repetat la violențe, care sunt descriși ca fiind victime. Aceștia sunt nepopulari și izolați de restul clasei și tind să fie dependenți de ceilalți. Această grupă variază între 3%-16%.

Elevii care sunt deopotrivă și agresori și victime formează cea de-a patra grupă

( 8%-25%).

Violența școlară se clasifică , după unii specialiști, în funcție de actorii implicați în actul educațional și ținta către care se îndreaptă. Vorbim astfel despre violența elevului către profesor, a profesorului către elev, a elevului către alt elev și a elevului către bunurile școlii ( numită și vandalism școlar ). ( Jigău M, Liiceanu A, Preoteasa A, 2006 )

Violența între elevi este forma cea mai răspândită a violenței școlare. Elevii sunt violenți unii cu alții pentru că societatea în care trăiesc este violentă. Violența verbală

( certuri, injurii ) este cea mai răspândită formă și apare ca o manifestare ,,obișnuită”. Violența fizică ( bătaia) este declarată mai ales de către părinți și mai puțin de cadrele didactice. Ea poate fi însoțită de alte forme grave care intră sub incidența legii : furturi, distrugerea unor bunuri personale. Acest tip de violență poate apărea între copiii din aceeași clasă sau între copiii de vârste diferite. Avem situații în care anumiți elevi sunt victime ale unor ,,găști “ din școala.

Ca și cauze ale agresivității fizice putem identifica: imobilitatea elevilor în clasă pe parcursul duratei unei lecții ( de aceea în pauză copiii simt nevoia de mișcare care poate duce la agresivitate fizică între ei); lipsa unei ,,culturi a jocului” (pentru că elevii din ziua de azi nu mai știu să se joace apelează la agresivitate fizică: se împing, se lovesc spunând că ,,se joacă”); trăsăturile specifice vârstei (școlarii mici au nevoie de libertate, simt nevoia să se integreze într-un grup, să se impună inclusiv prin violență fizică); apariția unor ,,găști”; proveniența copiilor din medii socio-familiare și culturale defavorizate.

Violența elevilor față de profesori se manifestă prin comportamente neadecvate în raport cu statutul lor ( absenteism școlar, indisciplină, fuga de la ore, ignorarea cadrelor didactice, refuzul de a îndeplini sarcinile școlare), agresiune verbală și nonverbală (atitudini ironice, ofense, gesturi obscene) , și violență gravă ( lovire și agresiune fizică, jigniri, injurii).

Printre formele cele mai frecvente de manifestare a agresivității elevilor în raport cu profesorul, indisciplina ocupă un loc important. O altă formă de agresivitate resimțită de profesor este vestimentația.

Calomnia constituie cea mai agresivă formă verbală. Deși pare un act spontan, ea este un act bine conceput de către elev.

Denigrarea se referă la preocuparea elevului de a descoperi acele trăsături de personalitate ale profesorului sau anumite evenimente cu un caracter negativ sau denigrator pe care le accentuează și denaturează, dorind să obțină o compromitere morală și socială a profesorului.

Violența profesorilor față de elevi se manifestă sub diferite forme: sarcasmul

( forma cea mai acută, mai pertinentă și mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj ), ironia ( constituie o modalitate de agresare a unei persoane ce apare în situații marcate de un joc subtil de inteligență care urmărește să producă obiectului atacat un prejudiciu sau o traumă psihică ), evaluarea neobiectivă (sunt profesori care, atunci când un elev slab învață nu-I acordă nota meritată, datorită faptului ca și-au format o anumită părere despre acel elev ), ignorarea ( elevul nu este considerat un partener cu care se comunică, iar mesajele acestuia nu sunt luate în considerare ceea ce reduce procesul didactic la o simplă activitate de transmitere a cunoștințelor) , excluderea de la ore ( este un comportament cu care ne întâlnim frecvent în școlile românești și care poate conduce la diferite forme de violență din partea elevilor fie din cauza că nu sunt supravegheați pe durata excluderii, fie ca reacție la pedeapsa primită) jignirile, violența fizică ( tras de păr, de urechi, palme).

,,Manifestată sub o formă mai ușoară sau prin comportamente mai grave, violența profesorilor față de elevi este condamnabilă în spațiul școlii și contravine oricăror principii de educație precum și drepturilor copilului.”(Jigău M, Liiceanu A, Preoteasa L, 2006)

Violența părinților în spațiul școlii se referă la comportamentul acestora față de cadrele didactice ( ironii, discuții aprinse, amenințări cu reclamații, agresivitate fizică), dar și față de propriul copil sau față de colegii acestuia.

Factori generatori de agresivitate și violență în mediul școlar

Factori individuali- în această categorie includem caracteristicile biologice și psihologice ale individului. Factorii biologici ( existența unor traume în perioada intrauterină sau în momentul nașterii pot genera probleme neurobiologice, leziunile cerebrale, factorii de nutriție, consumul de alcool și droguri etc ) pot determina, mai târziu, modificări comportamentale.

Printre factorii psihologici specifici unei personalități violente putem enumera nevoia de control și dominație, empatie diminuată, valorizarea agresivității în rezolvarea situațiilor conflictuale, forța fizică, impact social ridicat, dar neacceptat, abilitare socială.

Factorii sociali (situația economică, inegalitățile sociale, mass-media, criza valorilor morale, lipsa de cooperare a instituțiilor implicate în educație) pot genera sau favoriza comportamentul violent al elevilor. Unii cercetători încadrează în ,,factorii de risc din mediul social statutul inferior și sărăcia, dezorganizarea comunitară, prezența armelor, a drogurilor, expunerea copiilor la violență și rasism.” ( Debarbieux, 2010)

În funcție de structura organizatorică a școlii, unii specialiști iau în considerare următorii factori generatori de violență școlară:

– mărimea școlii: în școlile mari, posibilitățile de supraveghere scad, existând un grad sporit de apariție a actelor de violență și vandalism;

– situarea școlii: dacă școala se află în zone cu indice mare de criminalitate crește riscul ca ea să devină o țintă, iar elevii să dezvolte conduite deviante;

– compoziția etnică, socială și rasială a populației școlare: cu cât efectivele sunt mai eterogene, cu atât crește indicele de vandalism.

Cel mai important factor care își pune amprenta pe formarea și evoluția copilului este familia. Numită nucleul de bază al societății, familia este locul unde copilul apare pe lume, se dezvoltă și se maturizează.

Printre cei mai importanți factori ce țin de familie cu rol în declanșarea delicvenței juvenile sau a tulburărilor comportamentale, se numără:

– nivelul socio-economic scăzut al familiei (sărăcia): nivelul ridicat de sărăcie are implicații majore în viața de zi cu zi a familiei. Părinții care sunt ocupați cu aspectele ce țin de ordin economic-financiar își îndreaptă prea puțin atenția asupra aspectelor de ordin educațional. Sărăcia creează tensiuni în familie, conflicte care se răsfrâng asupra copiilor, aceștia acumulând tensiuni și frustrări și căutând uneori să evadeze din mediul familial fie în cercul de prieteni, fie în lumea virtuală a televizorului sau a Internetului.

– violența în familie ( copiii care aparțin unor familii în care se manifestă relații de violență preiau aceste ,,modele de relaționare”);

– abuzul sexual și maltratarea părinților;

– lipsa de interes al părinților pentru activitățile școlare ale copilului sau pentru petrecerea timpului liber;

– nivel redus de educație al familiei -,,În cazul unor familii cu nivel mai redus de educație sunt posibile și anumite tendințe de nonvalorizare a educației, atitudini rezervate față de școală, reprezentări negative privind rolul și importanța educației.” (Jigău M, Liiceanu A, Preoteasa A, 2006)

– stilul parental ( părinți autoritari sau permisivi);

– divorțul și separarea părinților ( anumite evenimente intervenite în familie precum și climatul psihoafectiv instabil și insecurizant în care se dezvoltă copiii pot conduce la manifestări de violență ale acestora) .

Fără a minimaliza factorii de mediu familial și social, cercetări recente arată că mediul școlar poate furniza numeroase surse pentru dezvoltarea comportamentelor violente ale elevilor. Cel mai adesea sursele de violență provin din situații ca:

,,- neadaptarea practicilor pedagogice la nevoile și specificul noilor generații;

– perpetuarea relațiilor de dependență și subordonare a elevilor față de profesori, în detri-mentul inițiativei și independenței elevului în procesul de învățare;

– preponderența comunicării pe axa profesor-elev și oportunitățile limitate ale elevilor de a

comunica între ei în procesul de învățare;

– atitudini de ignorare sau dispreț ale profesorilor față de elevi, care conduc la pierderea

încrederii în sine a elevilor;

– evaluare neobiectivă, etichetarea, inducerea sindromului eșecului școlar;

– abuzul de măsuri disciplinare, sancțiuni inegale sau pedepse.” (Neamțu C., 2003)

Profesorii consideră că sursele școlare ale violenței țin de aspecte referitoare la sistemul educațional, precum și de modul de organizare și funcționare a școlilor:

– programa prea încărcată reprezintă un factor de oboseala și stres pentru elevi;

– un program școlar care se termină târziu poate duce la implicarea elevilor și profesorilor în situații de violență în vecinătatea școlii;

– numărul mare de elevi la clasă care nu permite o comunicare eficientă cu toți elevii și nici muncă diferențiată cu aceștia;

– nesiguranța infrastructurii școlare care nu permite organizarea unor lecții atractive pentru elevi;

– lipsa unui consilier care să ofere ajutor elevilor cu probleme comportamentale ( în unele școli);

– dificultăți în adaptarea măsurilor pedagogice pentru elevii dificili. (Neamtu C, 2003)

Elevii situează conflictul în zona interacțiunilor subiective: profesorii nu sunt disponibili pentru a comunica deschis și în afara orelor de curs, folosirea unor metode neatractive de predare, existența distanței în comunicare, inițiativele elevilor sunt deseori descurajate, în timp ce unii părinți se referă la aspecte administrative considerând că o sursă a violenței școlare este și lipsa unor sisteme de protecție și control.

În sistemul educațional, libertatea individuală este greșit înțeleasă atât de către elevi cât și de către profesori și părinți. Libertatea oferită elevilor nu a avut ca efect micșorarea gradului de violență în școală, ci dimpotriva, pe fondul acestei libertăți greșit înțeleasă și exprimată, școala poate reprezenta o sursă a unor forme de violență. Dacă înainte violența școlară nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul didactic spre elev, acum remarcăm o violență sporită de la an la an atât între elevi, dar și dinspre elevi spre cadrele didactice.

Violența școlară trebuie să fie o preocupare majoră a tuturor factorilor implicați: părinți, elevi, profesori ,conducerea oricărei școli. Doar atunci când vom înțelege ce duce la violență și vom găsim calea eficientă în prevenirea violenței, vom putea transforma școala într-un loc sigur, capabil să sprijine copiii în obținerea ajutorului de care au nevoie.

Violența în școală este un simptom al problemelor cu care se confruntă societatea. Nu există soluții ușoare pentru prevenirea acesteia, dar ar trebui ca în mijlocul elevilor să fie aduși profesori afectuoși, care să impună respect și cu care școlarii să se identifice. Un astfel de cadru didactic are toate șansele să le modeleze caracterul și să creeze un climat educațional adecvat.

Școala trebuie sa fie un loc sigur și receptiv la problemele tuturor elevilor,care să sprijine studiul, să ofere siguranță și să obțină un comportament social adecvat. Activitatea acestora ar trebui axată pe aspectul academic urmărind să sprijine elevii în obținerea performanțelor, să impulsioneze relațiile pozitive între profesori și elevi, să promoveze implicarea eficientă a părinților și comunității în desfășurarea procesului educativ.

Fenomenul violenței școlare trebuie analizat în contextul apariției lui. A gândi strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare înseamnă a lua in considerație toți factorii ( sociali, familiali, școlari, de personalitate) ce pot determina comportamenul violent al elevului. Pierre-Andre Doudin și M.Erkohen-Markus (2000, p.11-12) vorbesc de trei tipuri de prevenție pe care le poate asigura școala și care se completează una pe cealaltă:

O prevenție primară ( se poate realiza foarte ușor de fiecare profesor)-se referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive față de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuși;

O prevenție secundară- plecând de la faptul că școala reprezintă un post de observație privilegiat al dezvoltării intelectuale și afective a elevului, profesorul, printr-o observarea atentă a acestuia, poate repara efectele unor violențe la care elevul a fost supus în afara mediului școlar;

O prevenție terțiară-are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente violente. Se urmărește prevenirea recidivei și presupune adoptarea unor măsuri după producerea actului de violență.

Prima investiție pe care ar trebui să o facă o școală care își asumă rolul de prevenire și stăpânire a fenomenului de violență, ar fi în domeniul formării profesorilor. Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face față unor ,,copii problemă” sau unor clase cu elevi mai dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:

-observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru a putea înțelege mai bine cauzele actelor de violență;

-îmbunătățirea comunicării cu elevii care manifestă comportamente violente și stabilirea unor relații de încredere;

-detensionarea conflictelor apelând la formatorii de opinie;

-dezvoltarea parteneriatului școală-familie;

-colaborarea cu specialiști.

Se întâmplă uneori ca locul de desfășurare a procesului instructiv-educativ ( clasa) să se prezinte ca un spațiu de confruntare și de conflict între elevi sau între profesori și elevi. Strategiile recomandate pentru a face față unei situații conflictuale sunt următoarele:

-strategii de evitare ( pe moment profesorul ignoră criza creată în sala de clasă și continuă cursul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat);

-strategii de diminuare (profesorul, din dorința de a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii);

-strategii de putere (recurgând la puterea sa și la diferite mijloace de constrângere profesorul aplanează conflictul);

-strategii de compromis (pentru a face față situației, profesorul recurge la concesii, promisiuni);

-strategii de rezolvare negociată a problemei (conflictele se pot rezolva prin intermediul discuției între părțile adverse).

O strategie eficientă de prevenire a violenței școlare are drept scop crearea și menținerea unui climat favorabil și primitor în școală, un mediu în care profesorii să poată preda, iar elevii să poată învăța. Un plan ideal trebuie să pornească de la conștientizare și prevenire. Acesta funcționează eficient în școli unde se pot pune în practică următoarele:

1) Ținând cont de particularitățile individuale ale elevilor, școala ar trebui să se axeze pe performanțele elevilor și pe un comportament adecvat;

2) Familiile ar trebui implicate în mod eficient în activitățile școlare;

3) Dezvoltarea legăturilor cu comunitatea;

4) Accentuarea relațiilor pozitive în rândul elevilor și a personalului didactic. Unii copii au nevoie de sprijin în dezvoltarea relațiilor cu ceilalți și tocmai de aceea, de foarte multe ori, caută sprijin și orientare din partea adulților;

5) Elevii să fie tratați cu respect indiferent de rasă, sex, clasă socială, religie, handicap, naționalitate etc;

6) Promovarea spiritului cetățenesc, a valorilor civice;

7) Identificarea problemelor și găsirea de soluții împreună cu elevii, familiile acestora și alți factori educativi.

Pentru a preveni și a combate violența școlară, învățătorul trebuie să omogenizeze colectivul, să-I determine pe cei mici să-și respecte atât colegii, cât și profesorii. Acest lucru se poate realiza prin citirea unor povestioare, prin dezbateri colective, sau prin acordarea de sarcini pe echipe. Elevii vor învăța astfel ce înseamnă să trăiești în societate: înțelegere reciprocă, ascultarea opiniilor celor din jur, exprimarea problemelor în cuvinte , nu în fapte, controlarea pornirilor violente, a te supune la decizia majorității, etc.

O altă măsură pentru combaterea și prevenirea violenței școlare ar fi elaborarea unui regulament al clasei. Elevii sunt cei care stabilesc regulile, dar și sancțiunile aplicate în cazul abaterilor. Regulile trebuie să fie simple pentru a fi lesne înțelese și respectate.

La nivelul fiecărei școli ar trebui înființată o comisie care să se ocupe cu prevenirea și combaterea violenței ( în cadrul căreia să fie incluse cadre didactice, psihologul școlii, medicul, reprezentanți ai poliției, primăriei). Sarcina acestei comisii ar fi aceea de a prezenta elevilor diferite fapte de violență, dar și de a explica urmările acestora.

Este indicată supravegherea elevilor cu ajutorul sistemelor video, ca măsură de constatare a gradului de violență în școală. Astfel pot fi monitorizate: accesul în incinta școlii, comportamentul copiilor în pauze, perturbarea activităților cadrelor didactice de către alte persoane. Prezența camerelor video în incinta școlii descurajează manifestările violente prevenind astfel încălcarea regulamentului de ordine interioară, iar înregistrările oferă dovezi incontestabile ale faptelor comise și ajută la luarea unor măsuri I, nepermițând agravarea conflictelor.

Violența ocupă mult prea mult spațiu pe paginile ziarelor, a revistelor, pe canalele de televiziune, în filme, documentare, muzică chiar și în desene animate, de aceea expunerea prelungită a copiilor la astfel de lucruri îi incită la acte de violență. Comportamentul violent pe care copilul și l-a însușit la o vârstă fragedă este baza comportamentului viitor al adultului.

Pentru a se evita evoluția fenomenului de violență școlară este necesar ca Ministereul Educației și Cercetării să aibă o bună colaborare cu Mass-Media . C.N.A-ul trebuie să semnaleze părinților impactul pe care vizualizarea emisiunilor necorespunzătoare vârstei îl are asupra copilului, deoarece sprijinul familiei este hotărâtor.

Capitolul III

,,Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.”

A.S Makarenko

FAMILIA- CADRU DE DEZVOLTARE ȘI SOCIALIZARE A COPILULUI

1.Definiția familiei

Pentru a defini noțiunea de familie urmărim două direcții de abordare: sociologică și juridică. În sens sociologic, familia desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie ce se caracterizează prin comunitate de viață, de interese și aspirații, de sentimente etc.

Privită ca nucleu social , familia este prima care influențează dezvoltarea omului, punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate. O putem considera prima școală a omu-lui care oferă temelia pe care se clădește edificiul personalitații, iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei.

Familia este o entitate socială de-sine-stătătoare. Ea este universală, combină trăsăturile unei instituții cu cele ale unui grup și există pentru a permite omului să-și realizeze propria sa natură, pentru a permite umanității să se perfecteze. În evoluția sa, familia a devenit o instituție care conține și apără interese umane foarte variate și care pune accentul pe sinceritatea sentimentelor ce-I leagă între ei pe membri săi.

Familia este principala sursă care oferă omului cele mai generale modele de comportament social. Ea a fost, este și va fi prima colectivitate umană și are rolul de a-i asigura omului acea atmosferă de intimitate în care se poate reculege, îi asigura individului capacitatea emoțională absolut necesară echilibrului psihic, dar și încrederea de care el are nevoie pentru a rezolva cu succes problemele vieții.

O familie nu se întemeiază pe comoditate și nu are ca scop doar tovărășia. O familie înseamnă unitate în interese, idealuri, filozofie de viață.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, familia este ,,forma socială de bază întemeiată prin căsătorie și care constă în soț, soție și descendenții acestora”.

Maria Voinea vede familia ,, ca o relație socială distinctă, ca un grup primar al societății în care se manifestă multiple relații , fundamentale fiind cele de căsătorie.”

În sens juridic, „familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care-și are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau raporturi asimilate relațiilor de familie”( Jon P Filipescu, 1993, apud Maria Voinea)

Familia este „ un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț și soție și copii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude), pe care-i unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale (inclusiv drepturi sau interdicții sociale)” (Mitrofan, I., Mitrofan N.,1991 )

Familia este „ principala formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie”( Bacoci A, Dumitrache V, Hageanu C, 2001, )

R. Vincent afirma că o familie constituie „ un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care creează o atmosferă.”(apud Mitrofan N.,1984)

După E. Burgess și H. Locke, familia este definită ca fiind „acea unitate de interacțiune și interacționări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră”. (Maria Voinea, Familia si evolutia sa istorica, 1978, p )

O altă definiție este dată de A. Berge care consideră că ,,familia constituie un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți.”(citat de Maurice Debesse,op. cit.,p288)

Iar Ovidiu Badina și F. Mahler definesc familia ca fiind „ un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie casnică, comună, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice.” (Badina O. si Mahler F., Tineretul si familia, 1970,p.36)

Într-o lume aflată în schimbare, „ familia este o instituție puternică capabilă de autoreglare, de rezistență la presiunile exterioare, de păstrare a valorilor ei tradiționale.” (Maria Voinea, Familia si evolutia sa istorica, 1978, p )

Plecând de la aceste definiții, se pot contura următoarele caracteristici ale familiei:

Existența unui anumit număr de persoane;

Reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;

Între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și de obligații garantate juridic;

Relații interpersonale, de ordin biologic, psihologic și moral dintre membri;

Climatul sau atmosfera psihosocială;

Conduita membrilor grupului privind ansamblul de norme și reguli;

Organizarea structurală, cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale;

Îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.

Familia reprezintă mediul optim pentru formarea și dezvoltarea umană, ea fiind un mediu afectiv, social și cultural. Dacă mediul familial influențează formarea personalității copilului, educația acționează pentru a modela personalitatea acestuia.

Familia își exercită influența asupra copilului într-o perioadă în care individualitatea lui oferă maximum de plasticitate. Ea are rol hotărâtor în formarea profilului personalității celui mic. Familia este cea care îl învață pe copil să trăiască, îl inițiază în multiple activități, îl ajută să descopere nenumăratele noțiuni în modul cel mai corect și cel mai direct. Toate informațiile, deprinderile pe care le acumulează copilul în familie îl ajută să se integreze mult mai ușor în gruprile sociale din care va face parte în mod inevitabil.

Condiționările obiective și cele subiective fac din famile un mediu social educativ sau dimpotrivă generator de deviații comportamentale, până la forma gravă a delicvenței juvenile.

2.Tipuri de familii

Familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorința de a ocroti indiferent de structura acesteia. Potrivit Institutului pentru familie Vanier există următoarele tipuri de familie:

familiile ,,nucleare” ,compuse din 2 părinți și mai multi copii biologici sau adoptați care locuiesc împreună. Acesta tip de familie este des întâlnit și este cel mai dorit de către toate societățile deoarece permite o legătură strânsă între membrii familiei. În familia nucleară gradul de intimitate este mai mare sporind șansele de a fi satisfăcute nevoile afective, de siguranță, de stabilitate, etc.

familiile ,,extinse”, compuse din părinți, copii, bunici, unchi și alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu și care reprezintă două sau trei generații. Acest tip subordonează familia nucleară, fiind format de cele mai multe ori din două familii nucleare. Acest tip de familie se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale.;

familiile “amestecate” sau “recombinate” sau “reconstituite”, compuse din părinți

care au divorțat, s-au căsătorit cu altcineva și au format o nouă familie, care include

copiii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/ sau din această căsăto-

rie;

familii “fără copii”, care constau într-un cuplu;

– familii “cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte, de obicei o mamă cu un copil sau mai mulți;

– “cupluri care coabitează” și “căsătorii convenționale”- aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul.

3.Funcțiile familiei, roluri, sarcini

3.1. Funcția economică- constă în necesitatea asigurării condițiilor materiale necesare vieții de familie, a creșterii și a educării copiilor. Dacă în familiile tradiționale soțul era singurul furnizor de venituri (autoritatea paternă avea un rol foarte important pentru membrii acesteia), în societatea modernă ambii soți aduc venituri în familie ceea ce îi conferă acesteia un echilibru mai mare.

3.2 Funcția de socializare- constă în familiarizarea copiilor cu valori de bază și cu modurile de comportament potrivit cu cultura. Factorii de socializare sunt împărtășiți copiilor direct prin instrucție sau indirect prin observarea comportamentului părinților. Profesorul Ion Ungureanu consideră socializarea „procesul prin care individul se integrează într-o societate însușindu-și valorile și normele acesteia (obișnuințe, reguli de viață, conduită, idealuri) și își manifestă propria măsură a sociabilității, sociabilitatea lui.”

Acest proces, „în mare spontan, deci neintenționat, prin care exemplarul de pui sesizează își înșușește și începe să practice credințele, valorile, normele și comportamentele societății, devenind ființa socială, adică individualitatea umană, constituie socializarea”(Grosu, N. 1999)

Socializarea se manifestă pe tot parcursul vieții individului implicând forme și mijloace specifice de realizare.

În „ Sociologia familiei”, Maria Voinea expune patru aspecte ale socializării:

socializarea formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea respectivă.

socializarea insuflă aspirații și năzuințe în vederea obținerii unor lucruri sau calități, a unui prestigiu.

socializarea permite transmiterea unor cunoștințe și posibilitatea satisfacerii unor roluri;

socializarea asigură o calificare profesională și alte calități necesare în viață.

3.3 Funcția de solidaritate- este o funcție complexă ce antrenează toate momentele vieții cuplului și, de asemenea, pe toți membri. „Realizarea acestui deziderat al solidarității și unității presupune o relație funcțională între parteneri, între aceștia și descendenții lor și, după caz, între ceilalți membri ai familiei.”( Maria Voicu)

3.4 Funcția educativă- se referă la influențele educaționale pe care părinții le exercită asupra copiilor prin două modalități:

– direct, prin acțiuni organizate și dirijate, utilizând metode și tehnici educative;

– indirect, prin metode de conduită oferite precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial.

Din cadrul funcției educaționale se pot desprinde următoarele subfuncții:

a) funcția instrucțional-formativă – încă de la vârste fragede copiii primesc, din partea părinților, răspuns la avalanșa de întrebări care apare ca urmare a curiozității vii și a setei lor de cunoaștere. Tot familia oferă o amplă informație în ceea ce privește utilizarea diferitelor obiecte, unelte, astfel cei mici își formează priceperi și deprinderi și chiar aptitudini. Influențele exercitate de către părinți determină, în mare măsură, modalitatea de comunicare, precum și posibilitățile intelectuale ale copiilor.

b) funcția psiho-morală – constă în formarea unor trăsături, atitudini morale pozitive. Modelele de conduită oferite de părinți , pe care cei mici le preiau prin imitație și învățare, precum și climatul educativ au un rol important în îndeplinirea acestei funcții. Este de reținut faptul că părinții între care există frecvent situații conflictuale sau care manifestă atitudini egoiste, oricât vor încerca să contureze la copiii lor comportamente pozitive , nu vor reuși să obțină rezultatele dorite.

c) funcția social- integrativă- ,,achizițiile” dobândite de copii în cadrul familiei își pun amprenta asupra nivelului de adaptare și integrare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale. Modelele educaționale parentale pot influența modul de abordare intepersonală, modul de implicare în viața și activitatea grupală, modul de raportare la diferite valori și norme sociale și exercitarea autonomiei.

d) funcția cultural- formativă- constă în formarea și cultivarea ,,apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități creatoare, dar și în cultivarea atitudinilor și simțămintelor religioase.

3.5 Funcția de reproducere- a fost considerată funcția primară a unității familiale, fiind asimilată necesității primare de dezvoltare a societății globale. Această funcție înseamnă, de fapt, finalitatea de a continua existența unei spițe de neam, de a-I asigura supraviețuirea fizică.

Stiluri și modele parentale

Prin stilurile parentale înțelegem modalitățile prin care părinții își educă copiii, prin interacțiune directă. Ele depind de: personalitatea părintelui, modelul său educativ, mediul general, modelele culturale și educative generale, tradiții , gradul de cultură, condiții sociale, structura familiei, profesiile părinților etc. Fiecare părinte are propriul stil de educare a copiilor, de aceea nu toți părinții educă copiii în același fel.

Literatura de specialitate propune o clasificare de 5 stiluri parentale: indulgent, autoritar, indiferent, protector și democratic, dar aceste stiluri parentale sunt rareori independente, de cele mai multe ori ele funcționând combinat. Fiecare stil parental are avantajele lui, dar și dezavantaje.

4.1 Stilul parental indulgent- este un stil mai permisiv deoarece permite copilului să se manifeste liber, fără a I se pune anumite restricții. Părintele care adoptă acest stil acordă o deosebită importanță libertății de expresie, atât cea verbală , cât și cea artistică. El se consultă des cu copilul. Sistemul comunicațional fiind extrem de dezvoltat pot fi evitate numeroase probleme.

Avantajul acestui stil parental este acela că permite dezvoltarea unei identități proprii copilului, distinctă, originală. Acest stil stă la baza dezvoltării creativității, dar și a capacității de a lua decizii.

Dezavantajul acestui stil îl constituie faptul că există posibilitatea ca, pe viitor, un copil crescut de părinți indulgenți să nu țină cont de reguluile impuse de adulți atunci când situația o cere și să fie catalogat ca fiind un copil obraznic, problematic pentru că face numai ce vrea el, fără să țină cont de sfaturile celorlalți.

4.2 Stilul parental autoritar- părinții care adoptă acest stil nu lasă inițiativa copilului și îl obligă să se supună fără comentarii. Relația părinți-copii nu are caracterul unui dialog. Regulile impuse de acest tip de părinte sunt rigide, au valoare absolută, și încălcare lor, uneori chiar și involuntară, poate duce la pedeapsă.

Aceste măsuri de severitate evidentă nu aduc un spor de avantaje privind disciplinarea copilului. Acțiunile coercitive repetate, uneori lipsite de logică sau motivație socială, conduc și ele la creșterea agresivității și ostilității copilului, producând tensiuni și conflicte inutile între părinți-copii. Această categorie de părinți are tendința să comande copilului acțiuni care sunt în contrast cu ceea ce știe, ceea ce poate și ceea ce îl interesează pe copil.

De multe ori acești părinți utilizează un principiu pedagogic vechi pentru disciplinarea și educarea copiilor- utilizarea pedepselor fizice, respectiv bătaia. În zilele noastre s-a demonstrat științific că bătaia este ineficientă dacă se permanentizează, în intenția de a disciplina copilul. Ea nu are un rol educativ, pentru că cel mult îl învață pe copil ceea ce nu trebuie să facă, dar în nici un caz ceea ce trebuie să facă, singura atitudine cu valoare educativă. Disciplinarea copilului poate fi făcută mai eficient prin metode nonviolente.

Dezavantajele acestui stil sunt numeroase: copilul va fi lipsit de inițiativă, poate fi în permanență nemulțumit fiindu-I teamă că ar putea greși, va învăța mai greu să fie maleabil și să facă compromisuri necesare în viață, va întâmpina dificultăți în efectuarea unei comunicări mai eficiente.

4.3 Stilul parental indiferent- reprezintă un alt stil care are multe efecte negative asupra copilului, deoarece părintele adept al acestui stil nu manifestă interes pentru copil și nici manifestări emoționale pozitive , nu este preocupat de realizările acestuia.

Dezavantajele acestui stil constau în posibilitatea dezvoltării unor aspecte negative la copil care poate crede că părerea lui nu contează fiindcă nu este ascultat. Poate dezvolta o stimă de sine scazută deoarece lipsa încurajărilor îi pot induce ideea că nimic din ceea ce face nu-I bine. Deși învață să trăiască independent de la o vârstă fragedă, acest copil va fi mai rigid, mai apatic, mai pragmatic și mai insensibil la dorințele celorlalți.

4.4 Stilul parental protector- dacă aparent acest stil este unul de dorit el poate avea totuși efecte negative asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Părintele protector oferă copilului securitate exagerată deoarece îl consideră o ființă fragilă, lipsită de apărare , care are nevoie de sprijin și ajutor.

Stilul parental protector poate avea uneori efecte negative mai puternice asupra părinților decât asupra copiilor, deoarece aceștia văd la tot pasul pericole și din această cauză nu lasă nicio clipă copiii nesupravegheați, nici când aceștia devin adolescenți. Când copilul are o problemă părinții se agită , creând fără să-și dea seama mai multă tensiune. Ei acceptă cu greu momentul când copiii încep să-și manifeste independența.

Dezavantajele acestui stil – hiperprotecția parentală din timpul copilăriei generează lipsa de eficiență și competivitate socială, tulburari emoționale la vârsta adultă. La copiii mici se pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, precum și stări de frică nejustificate. Copilului I se pare greu să discute cu părintele despre problemele personale știind că acesta se va îngrijora, de aceea va prefera să ascundă anumite informații. Atunci când se va afla în situația de a-și exprima frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect, prin acte de răzbunare sau sabotaj.

4.5 Stilul parental democratic- reprezintă îmbinarea celorlalte stiluri parentale fiind cel mai echilibrat dintre ele. Părintele adept al acestui stil dorește ca drepturile copilului să fie respectate. În familie se impun reguli care trebuie să fie respectate de toți membri, mărind astfel gradul de responsabilizare al copilului.

Părintele democratic este indulgent, flexibil și deschis spre nou, acceptând tot ce e mai bine pentru familia sa, dar și suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, învățându-l pe copil să accepte reguli și să îndeplinească sarcinile ce îi revin. El este suficient de protector atunci când este cazul, însă este înțelegător și încrezător în capacitățile copilului de a lua decizii personale, copilul fiind învățat să devină independent.

Avantajele acestui stil constau în faptul că, promovând respectul pentru om, îl învață pe copil să îi respecte pe alții, să ia în considerare și opinia celorlalți, să-și exprime punctul de vedere, iar atunci când va crește, independența de care a beneficiat în copilărie îl va ajuta să-și identifice propriile aptitudini și să-și aleagă meseria potrivită.

Stilul parental democratic are un dezavantaj: copilul crescut în stil democratic de către părinți se va adapata cu greu stilului autoritar pe care îl poate întâlni la școală, în grupul de prieteni, etc. Fiind stilul cu cele mai multe efecte pozitive asupra dezvoltării copilului este stilul de dorit tuturor celorlalte stiluri parentale care prezintă numeroase dezavantaje.

Obținerea reușitei școlare depinde în mare măsură de un stil parental care se caracterizează prin combinația dintre afecțiune și susținere parentală, sfaturi, încurajări, recompense. Conform cercetărilor, un stil educativ favorabil constă în:

-adaptează exigențele la posibilitățile copilului;

-facilitează învățarea în momentul în care copilul se confruntă cu dificultăți;

-în fața eșecului, exprimă puține sentimente de anxietate;

-stimulează gândirea copilului;

-oferă recompense;

-pretinde și oferă justificări;

-lasă copilului inițiative în învățare;

-manifestă stimă față de copil;

-foarte rar arată stări ostile față de copil;

-furnizează copilului standarde de performanță.

5.Efectele violenței în familie

5.1 Violența în familie. Definiție.Tipuri.Cauze

Violența în familie este ,,un act sau un ansamblu de acte la săvârșirea cărora se folosește un anumit tip de forță fizică realizată în cadrul unui grup ce îndeplinește funcții familiale”.( Văduva G, Roman M, 2000).

Din punct de vedere clinic o definiție larg acceptată a violenței domestice este aceea formulată de Stark și Flitcraft:

”Violența domestică este o amenințare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție”.(Stark E, Flitcraft A., 1996)

Violența domestică are mai multe forme precum agresiunea fizică (efectivă sau sub formă de amenințare), abuzurile sexuale, abuzurile emoționale, controlul excesiv, dominarea, intimidarea, urmărirea, abuzurile pasive/ascunse (de exemplu, neglijența) și privarea economică.

Ca arie de cuprindere, violența domestică se referă la:

violența între frați;

violența în cadrul cuplului ( violența maritală );

abuzul și violența asupra părinților sau ai altor membri ai familiei;

abuzul copiilor în familie.

Tipuri de violență în familie

violența fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de vătămări;

violența fizică pasivă, care impune victimei izolare, inclusiv refuzul de a-și vizita copii;

violența psihologică activă reprezentând agresiuni verbale periodice și susținute la adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia;

violența psihologică pasivă, care constă în întreruperea sau insuficiența relațiilor sociale și sexuale, oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice;

violența sexuală, reprezentând forțarea la activitate sexuală nedorită, realizarea unor lucruri cu conotații sexuale, atingerea fizică a diferitelor părți ale corpului.

Cauzele fenomenului violenței în familie

În ceea ce privește cauzele care duc la violență în familie putem enumera următoarele:

– sărăcia reprezintă o cauză principală a violenței domestice. Atunci când un bărbat își bate soția aceasta nu are posibilitatea să plece fiindcă nu se poate descurca singură din punct de vedere financiar , de aceea stă și îndura. Sărăcia se coroborează adesea cu consumul băuturilor alcoolice care constituie condiția favorizantă pentru producerea violențelor domestice.

– educația precară le face pe femei să creadă că , potrivit tradiției, bărbatul este ,, capul familiei”, el aduce bani în casă în timp ce femeia trebuie să aibă grijă de gospodărie și de copii și să nu riposteze în fața bărbatului care o agresează fizic sau verbal.

– natura biologică a omului este una violentă. Bărbații sunt prin natura lor mai violenți decât femeile. Cea care ar trebui să-I învețe să se controleze este educația.

-cauze individuale ( personalitatea, temperamentul și caracterul indivizilor sunt factori psihologici ai violențelor în familie). În cazul unei personalități dezechilibate cel puternic își descarcă agresivitatea pe cel slab, care de regulă nu ripostează.

– gelozia poate reprezenta o cauză importantă a violenței domestice.

– infidelitatea reprezintă o cauză și un produs al neînțelegerilor apărute în sânul familiei.

– deficiențe existente în sistemul educațional, dar și în legislația în vigoare.

– criza de autoritate în familie și școală.

2 Particularități ale violențelor în familie din punct de vedere al efectelor

În urma cercetărilor( Vrasti R., Ghid Practic de Intervenție în Criză) s-a constatat:

Cel puțin jumătate dintre bărbații care își agresează soțiile își agresează și copiii;

În situația femeilor însărcinate, abuzul îndreptat asupra lor constituie principala cauză a malformațiilor congenitale și a mortalității infantile;

Copiii, femeile și victimele vârstnice ale violenței în familie sunt incapabile să se apere singure, sunt lipsite de ajutor și depind de agresor;

Dacă între părinți există conflicte permanente sau unul dintre ei pleacă frecvent de acasă, copilul riscă să nu se dezvolte corespunzător. Copilul va minți frecvent și va adopta comportamente predelicvente ( absenteism școlar, fuga de acasă, etc) sau chiar delicvente. Există o probabilitate foarte mare ca acești copii abuzați în familie, atunci când devin adulți,

să-și abuzeze propriii copii sau chiar propriii părinți;

Dintre copiii agresați sexual se întâlnește un număr semnificativ care, ca adulți, practică pedofilia, abuzând sexual de alți copii.

Dacă în mediul în care trăiesc copiii violența în familie este un fenomen întâlnit frecvent și aceștia prezintă un risc crescut de a experimenta violența în mod direct sau indirect. Violența domestică are un impact puternic asupra celor mici, ducând uneori la traume.

Deseori copiii se simt responsabili de violența în familie, crezând că părinții se ceartă din cauza că ei au făcut ceva greșit. Ei se simt la mijloc în conflictul dintre părinți, loialitatea lor fiind pusă la grea încercare. Sunt copii care țin partea unui părinte, dar sunt și cazuri când aceștia nu se pot decide de partea cui sunt.

Atunci când conflictele în familie sunt numeroase, cei mici își pot exprima sentimentele prin manifestarea unui comportament negativ. Părinții nu înțeleg acest comportament, îi pedepsesc pe copii fapt care întărește convingerea acestora că ei sunt cauza violenței în familie.

Nu trebuie să uităm faptul că părinții sunt modele pentru copiii lor. Dacă aceștia se confruntă cu violența în familie învață unele lucruri dureroase: violența este acceptată, este în regulă să fii iubit și rănit în același timp, femeile sunt slabe, de aceea devin victime, bărbății sunt puternici și agresori.

Violența în familie poate avea următoarele efecte asupra copiilor:

– probleme comportamentale și emoționale- comparativ cu micuții în familiile cărora nu se manifestă violență, copiii care se confruntă cu acest fenomen pot fi mai agresivi, pot avea comportamente de inhibați, speriați, pot manifesta mai multă anxietate, stimă de sine scăzută, furie, depresie, probleme de temperament, demonstrează aptitudini reduse în înțelegerea modului în care simt. S-a costatat că 70% dintre copiii supuși violenței în familie suferă de o tulburare de stres posttraumatic.( Klotz, 2000 )

– traumatismul cranian abuziv cunoscut anterior ca ,,sindromul copilului zdruncinat” reprezintă o problemă gravă a violenței față de copii cauzată de către părinți. Acest comportament poate da naștere unor leziuni ascunse cum ar fi echimoze, hemoragii retiniene ( sângerare în interiorul ochiului, un prejudiciu grav adus copilului), sau fracturi de coaste sau alte oase.

– probleme în funcționarea cognitivă, cum ar fi probleme de învățare cauzate de faptul că părinții nu au putere sau interes suficient pentru a susține școlarizarea copilului sau învățarea.

– probleme pe termen lung: ca adulți copiii supuși la violență domestică pot manifesta depresie, abuz de substanțe ( alcool, droguri), probleme mentale și de comportament auto-distructiv.

5.3 Violența asupra copilului

,,Violența asupra copilului reprezintă forme de rele tratamente produse de către părinți sau orice altă persoană aflata în poziție de raspundere, putere sau în relație de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potențială asupra sănătății acestuia și îi pun în pericol viața, dezvoltarea, demnitatea și moralitatea. În funcție de caracteristicile și gravitatea faptei, violența asupra copilului antrenează răspunderea civilă, disciplinară sau penală a făptuitorului/ agresorului. “ ( Grădinaru C., Stănculeanu D. , 2013)

Principalele forme de violență asupra copilului:

Abuzul-fizic: constă în vătămarea corporală a copilului, fiind un rezultat al unor acte

intenționate care produc suferința copilului în prezent sau viitor;

-emoțional: copilul este expus în mod repetat la situații al căror impact emoțional depășește capacitatea sa de integrare psihsocială. Aceste acte pot fi umiliri verbale și non-verbale, intimidări, amenințări, terorizări, restrângeri ale libertății de acțiune, denigrări, acuzații nedrepte, discriminări, ridiculizări și alte atitudini ostile sau de respingere față de copil.

– sexual: minorul este implicat în activități sexuale pe care nu le înțelege, care sunt nepotrivite pentru vârsta și dezvoltarea sa psiho-sexuală, activități pe care le suportă fiind constrâns prin violență sau seducție.

b) Neglijarea- se poate prezenta sub următoarele forme:

neglijarea alimentară – privarea de hrană, absența mai multor alimente esențiale pentru creștere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător cu vârsta copilului;

neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor;

neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți;

neglijarea medicală – absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;

neglijarea educațională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse și recompense, lipsa de urmărire a progreselor școlare;

neglijarea emoțională – lipsa atenției, a contactelor fizice, a semnelor de afecțiune, a cuvintelor de apreciere.

c) Exploatarea copiilor – exploatarea sexuală: reprezintă o practică prin intermediul căreia un adult obține un câștig financiar sau o avansare exploatând sexual un copil, încălcând drepturile acestuia .

– exploatarea prin muncă: prin acest termen definim acele munci care afectează potențialul și demnitatea copiilor, sunt dăunătoare dezvoltării fizice și mentale ale acestora și îi privează de copilărie.

d) Traficul de copii constă în recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.

Maltratarea copiilor afectează dezvoltarea personalității celui mic. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă, însușirea limbajului și structurarea capacităților de abstractizare. Abuzul fizic determină afecțiuni neurologice care ating acele regiuni ale creierului care răspund de memorie, învățare, exprimarea emoțiilor. Copiii maltratați fizic dezvoltă agresivitate, sentimente negative, neîncredere în ceilalți, sunt incapabili să coopereze, de aceea au toate șansele să eșueze școlar, să devină delincvenți în tinerețe, iar ca părinți să-și maltrateze copiii.

Forme particulare ale violenței asupra copilului (HG 49/2011):

Intoxicații nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiți tranchilizante pentru a obține calmul ori somnul copilului, precum și situația nou-născutului din mamă toxicomană.

Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic asupra copilului cu vârsta sub un an și se datorează scuturărilor bruște și brutale, voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale părinților/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariția hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom subdural și hemoragii retiniene).

Sindromul Münchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanțe ori prin susținerea existenței unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialiști. În ambele cazuri, părinții solicită medicilor numeroase investigații medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcțional poate fi invocat de către părinți pentru a obține investigații și proceduri dureroase și intruzive pentru copil.

Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulație, gratitudine și alte sentimente pozitive față de abuzator, aparent irațional, în lumina pericolului și a riscurilor suportate de către victimă (descoperit inițial la ostatici). Acesta poate face dificilă identificarea abuzului.

Violența prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil și cuprinde următoarele categorii:

– conținut ilegal și/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii – de exemplu, fenomenul Lolita, desene animate erotice și/sau pornografice –, rasism și xenofobie, discriminare, intimidare);

– contacte on-line și în lumea reală (prin chat și e-mail, agresorul câștigă încrederea copilului, care furnizează informații ce pot duce la identificarea copilului și/sau a adresei unde locuiește, cu comiterea ulterioară de abuzuri și infracțiuni, prin întâlnirea față în față cu copilul sau nu);

– dependența de jocuri și internet (utilizarea excesivă a calculatorului și navigarea pe internet mai mult de 4 ore pe zi au efecte devastatoare asupra sănătății fizice, a performanțelor școlare, capacității de socializare a copilului și relațiilor cu părinții);

– comerț și publicitate (comerțul electronic fără supravegherea părinților poate conduce la utilizarea frauduloasă a datelor personale, de exemplu, utilizarea ilegală a cărților de credit, furtul de identitate).

„Violența are efecte negative asupra sănătății fizice și mentale, precum și asupra dezvoltării sociale a elevilor. Atât victimele, cât si agresorii pot suferi diverse traume fizice sau chiar moartea. Violența are legătură cu o serie de probleme psihice: traume, stres, afectarea atașamentului, diminuarea stimei de sine, etc. Tinerii supuși violenței prezintă un comportament de risc ridicat asociat cu anxietate și neputință dobândită. Aceste comportamente de risc I: abuzul de substanțe, absenteismul școlar sau exmatricularea , relații sexuale precoce, iar în unele cazuri sentimente de autoblamare și autoculpabilizare care pot genera un comportament suicidar.”(A.Rosan)

5.4. Traume. Dereglări de comportament

Traumele sunt reacții ale persoanelor care au avut de suferit de pe urma unor factori stresanți – denumiți traumatici – cu efecte puternice, care le depășesc capacitățile de adaptare.

Factorii traumatici sunt factorii care acționează cu o gravitate neobișnuită asupra psihicului și a organismului unor persoane. Reacțiile la factorii traumatici depind de vârsta și nivelul de dezvoltare al persoanei (copilului), de suportul din partea anturajului sau a persoanelor responsabile de copil și de anturajul în care acționează acești factori.

Există factori traumatici care acționează pe durată mai lungă, alții care acționează în mod repetat, iar alții care acționează pe durată foarte scurtă, dar foarte intens. Consecințele pot fi foarte grave în toate aceste situații, în funcție de personalitatea persoanei asupra cărora se exercită, în funcție de gravitatea factorului stresant și de ajutorul de care beneficiază persoana. Nu orice efect al unor factori care afectează negativ o persoană este considerat traumatic. Pentru a vorbi de traume este nevoie ca factorii stresanți să aibă urmări de lungă durată, care afectează profund personalitatea celui implicat.

Abuzurile fizice, sexuale și psihologice, ca și neglijarea nevoilor fizice, emoționale, educaționale ale copilului pot conduce la traume cu efecte I și adesea de lungă durată.

Abuzul fizic poate avea consecințe fizice, neurologice și poate conduce la apariția unei boli, fracturi, dizabilități și chiar a decesului. Frecvent el conduce la instalarea unor comportamente agresive, dificultăți de învățare care duc la diminuarea performanțelor școlare, probleme emoționale.

Abuzul emoțional care se repetă în mod frecvent afectează copilul mai ales pe termen lung. El are consecințe negative asupra dezvoltării copilului, sănătății sale mintale, comportamentului și stimei de sine.

Abuzul sexual este deseori recunoscut prin comportamente autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine și comportament sexual inadecvat vârstei copilului. Odată ce copilul a recunoscut și a dezvăluit abuzul sexual are nevoie de persoane în care să aibă încredere și care să-l ajute să înțeleagă această experiență dramatică și să-I facă față.

Neglijarea severă mai ales a copiilor de vârstă mică afectează major creșterea și dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilități și/sau decesul copilului.

Friedrich Nietzsche descrie următoarele categorii de efecte traumatice ale maltratării:

– tulburări de somn

– simptome tipice ale PTSD (posttraumatic stress disorder), cum sunt amintirile obsesive, evitarea, încremenirea, hiperexcitabilitatea

– probleme de concentrare, care includ ADHD (hiperactivitate și deficit de atenție)

– tulburari anxioase, labilitate crescută, anxietate generalizată, panică, fobii, impulsivitate

suicid/comportament autodistructiv

– comportament compulsiv

– răbufniri, comportament exploziv

– tulburări de tip disociativ

– comportament sexual reactiv

Elevii care au fost agresați își fac puțini prieteni cu care reușesc să comunice ușor, de cele mai multe ori având sentimentul izolării și al singurătății, de aceea putem spune cu certitudine că violența reprezintă un cerc vicios. Ei se simt incapabili de a se angaja în situații sociale, fapt ce determină un anumit grad de marginalizare care împiedică formarea unor deprinderi sociale non-violente. Elevii agresați au tendința de a-i agresa pe alții.

Violența are o influență negativă asupra educației eficiente. Elevii care sunt victime ale actelor de violență absentează de la școală, prezintă probleme de concentrare, fapte care duc la o dezvoltare cognitivă precară.

5.5 Devianța-inadaptarea socială

Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” (apud Dragomirescu V.T, Psihosociologia comportamentului deviant, 1994, p.31) și de către R. Merton care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale”.(Merton R.K, Elements de theorie et de methode sociologique, 1965, p.16)

Datorită complexității sale, fenomenul de devianță socială este analizat și interpretat în modalități diverse. Astfel, Cristina Neamțu (2003) consideră că principalele criterii care stau la baza acestor analize sunt:

– criteriul statistic prin care se evidențiază faptul că devianța și normalitatea vehiculează un sens statistic („devianța în sens sociologic se aseamănă cu devianța în sensul statistic de abatere de la tendința centrală a unui grup”).

Orientarea interacționistă, consideră că devianța este creată de către societate pentru că stabilește și impune norme prin care determină gradul de libertate individuală în cadrul acestor norme. Conform acestei orientări intensitatea devianței va fi invers proporțională cu frecvența sa în momentul în care s-au acceptat ca fiind „normale” practicile și conduitele curente și ca fiind „anormale”, „deviante” conduitele întâmplătoare, cu o mai mică frecvență. Dacă un act considerat inițial ca deviant datorită rarității sale va căpăta o mai mare amploare, cu atât va părea mai puțin condamnabil și va fi mai rar etichetat ca deviant.

– criteriul normativ este utilizat deseori pentru a analiza comportamentele deviante. Pornind de la ideea că devianța este, în orice situație, o abatere de la norma socială, o în-călcare a acesteia se atribuie individului, de către normele sociale care stabilesc foarte precis ce este dezirabil sau indezirabil, normal sau deviant și nu de o anumită trăsătură a personalității sale, caracteristica de „comportament deviant”

– criteriul magnitudinii și gravității actului comportamental definește ca devianțe numai conduitele care se abat semnificativ de la expectanțele normative considerate peri-culoase. De cele mai multe ori, normele nu se referă strict la un anumit comportament, ci la o clasă de comportamente considerate ca fiind dezirabile sau indezirabile (și deci, interzise). „Devianța nu se referă la orice variație în conduite, ci la variații care se situează în afara câmpului conduitelor tolerate în mod curent în grup pentru o normă sau alta” (Ștefan Boncu, 2000).

– criteriul reacției sociale consideră că devianța apare în legătură cu intensitatea reacției

emoționale a membrilor unei anumite comunități în raport cu o anumită conduită neconformistă. În acest caz, devianța nu ar fi o stare de fapt, ci un „proces decizional” prin care membrii unui grup caracterizează comportamentul individului ca fiind deviant dacă acesta se diferențiază net de comportamentul celorlalți membri ai grupului.

– criteriul medical care vizează abaterea de la normele sociale a unor indivizi datorită unor deficiențe de ordin fizic și psihic care le influențează comportamentul.

,,Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le consideră drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni”. (M. Cusson, 1997)

În sens larg prin devianțe sociale ne referim la acele forme de comportament care violează normele sociale, în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de legea juridică. În sens restrâns, prin devianțe sociale se desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele juridice.

În orice societate, granița dintre comportamentele dezirabile și cele indezirabile este permeabilă, astfel că definirea devianței implică criterii alternative, de multe ori divergențe între ele și dependente de gradele de toleranță permise de constrângerile normative ale grupurilor sociale de referință. Vorbim astfel despre o devianță „negativă” (echivalentă cu încălcarea ordinii sociale), manifestată atunci când acțiunile indivizilor depășesc limitele instituționale acceptabile de toleranță, și o devianță „pozitivă” (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată atunci când aceste acțiuni pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale stabilite, permițând afirmarea a noi tendințe de organizare socială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor aspecte normative cu caracter alternativ.

Din această succintă caracterizare a devianței putem reține concluzia că ea are, în orice societate, nu numai un caracter distructiv, ci si unul constructiv, contribuind la o înnoire a structurilor societății, la afirmarea și întărirea valorilor sociale fundamentale .

( E.Durkheim)

Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut. (A.Giddens trad.R.Săndulescu și V.Săndulescu, 2011) În urma acestui proces individul asocial devine o ființă socială care se integrează în colectivitate prin transmiterea/ asimilarea unor valori, atitudini, modele de comportarea specifice comunității din care face parte.(def.Dicționarul de sociologie Larousse). Socializarea începe în momentul intrării individului în societate și continuă până la ieșirea acestuia din ea.

Școala și familia, ca și structuri socializatoare, au un rol fundamental. Dacă familia face din copil un bun personal, prin școala el devine un bun național. Familia este prima colectivitate integratoare care exercită socializarea primară a copilului, urmată de socializarea secundară realizată de instituții ( rolul cel mai important revenind școlii).

Părinții sunt cei care , în familie au rolul de educatori asupra propriilor copii. Ei sunt obligați să asigure creșterea, dezvoltarea și educarea copiilor lor minori, să le formeze o concepție sănătoasă despre viață, punând accent pe modul de comportare și relaționare în raport cu diferite forme și valori sociale.

Influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor pot fi directe ( urmare a unei strategii urmărite de părinți care încearcă să răspundă la întrebarea ,,Cum vreau să devină copilul meu?” sau indirecte, manifestate prin actele comportamentale și prin activitatea cotidiană a cuplului care oferă celor mici modele sociale de urmat, având o influență hotărâtoare asupra comportamentului lor de mai târziu.

Copiii din familiile dezorganizate trăiesc intens orice eveniment intervenit între părinții lor. Relațiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei au ca efect principal asupra personalității copiilor devalorizarea modelului parental, precum și pierderea posibilității identificării cu acest model.

În asemenea situații modelul parental poate fi respins de către copii, devenind un model negativ, care poate conduce treptat la dezvoltarea agresivității și comportamentului antisocial. Frecvent, copiii care trăiesc într-un climat familial conflictual fug de acasă și aderă la unele grupuri și medii extrafamiliale cu un mare potențial delincvențial.

Societatea actuală impune educația de tip școalr, impersonal și neutru. Școala este instituția în care se educă spiritul de disciplină al copilului, autonomia voinței și atașamentul față de valorile colective. Durkheim consideră că scopul educației este de a crea un sistem de obișnuințe, sentimente și idei ce exprimă grupul din care facem parte.

Fenomenul inadaptării apare ca urmare a nivelului scăzut al așteptărilor familiale, al formelor brutale, violente de manifestarea a autorității față de copil. Copiii care trăiesc în condiții de insecuritate emoțională au mai puțină încredere în ei înșiși , leagă cu greu prietenii și se simt incapabili de a face față solicitărilor mediului, pe care îl percep ostil.

Copiii inadaptați sunt catalogați drept ,,copii problema”. Aceștia adoptă o conduită deviantă în raport cu cerințele vieții și ale activității școlare. Ei se caracterizează prin: lipsa de interes față de cerințele și obligațiile școlare; absenteism, chiulul de la ore; conduită agresivă față de colegi și de cadrele didactice; insubordonare în ceea ce privește normele și regulile școlare; repetenție.

6. Devieri și inadaptări comportamentale în mediul școlar

6.1 Inadaptarea comportamentală la școală

La intrarea în școală cei mici dispun de resurse inegale de adaptare la acest mediu din cauza condițiilor în care s-a realizat socializarea primară în cadrul familiei. „Odată cu intrarea copilului în mediul școlar, etiologia devianței școlare se îmbogățește cu o serie de factori ce țin de funcționarea școlii ca instituție, de procesul de socializare din școală și de procesul educațional ca atare”. (C. Neamțu, 2003)

Școala este percepută de cei mici ca fiind un factor conflictual, care îi oprește de la activitatea cea mai plăcută: joaca, de aceea cadrul didactic trebuie să dea dovadă de tact pedagogic și de multă rabdare pentru a-I atrage pe cei mici către activitățile desfășurate în școală.

Școala este o instanță socializatoare de prim ordin ,, o formă de organizare care îi familiarizează pe indivizi cu exigențele integrării sociale în formele ei particulare (inte-grare culturală, normativă, comunicațională, funcțională etc.) ale cărei efecte rezidă în capacitatea lor de a dezvolta atitudini participative în legătură cu scopurile organizației (în cazul școlii, aceste scopuri sunt: performanța școlară, disciplina liber consimțită, motivația pozitivă pentru respectarea programului de activitate și a normelor de comportament)”, (Cristina Neamțu, 2004). Abaterea de la normele de conduită școlară îi îndepărtează pe copii de la scopurile organizației școlare, intrând în categoria celor acuzați de devianță școlară.

Spunem că un copil este adaptat atunci când are relații amiabile cu ceilalți și un mod adecvat de a răspunde exigențelor externe sociale ( inclusiv celor școlare). Adaptarea școlară are ca și condiție esențială realizarea concordanței între cerințele obiectivelor instructive-educative și răspunsul comportamental adecvat al elevilor față de acestea. Esența adaptării școlare constă în combinarea armonioasă a proceselor educative cu particularitățile individuale ale elevului.

În primii ani de școală copilul își formează prima reprezentare despre sine însuși. Școala este locul unde elevul se confruntă cu un grup de copii de aceeași vârstă și din această cauză cel mic se află în situația de a se compara în permanență cu ei.

Un rol mult mai important decât comportarea colegilor și conduita proprie îl au aprecierile făcute de cadrul didactic, care duc la dezvoltarea capacității de autoapreciere sau de autodepreciere. Atitudinea aceasta se instalează precoce la școalrul mic generând o anumită accepție despre succesul sau insuccesul școlar. Cadrele didactice trebuie să țină cont de acest lucru, aprecierile să le făcă cu tact deoarece sunt foarte importante în formarea opticii elevului față de propria persoană.

Fiecare copil are trăsături deosebite și reacționează în felul sau la influențele școlii. Este cunoscut faptul că aceeași metodă de învățământ poate declanșa o reacție deosebită, înregistrându-se rezultate deosebie, uneori chiar contrarii, fiindcă nu toți elevii sunt la fel.

Inadaptarea școlară se referă la dificultățile copilului de a îndeplini sarcinile școlare ( la toate disciplinele, la un obiect de studiu sau la o arie curriculară), cât și la eșecul de integrare în mediul școlar din care acesta face parte.

În ,,Dicționarul de pedagogie” inadaptrea școlară este definită ca fiind ,,dificultate de a se integra într-o instituție școlară”, dar apare și semnificația ,, situația copilului care nu are comportamente normale într-o clasă sau într-o școală pentru una sau mai multe din cauzele următoare:

nivel mental inferior celui necesar pentru înțelegerea disciplinelor prevăzute (deficienți mintal, întârziați psihic sau organic) sau formă de inteligență (practică, teoretică etc.) neconvenabilă pentru învățământul respectiv;

deficiențe senzoriale sau locomotorii care nu îi permit să urmeze școala;

întârziere școlară datorită unor lacune în cunoștințele acumulate;

comportament incompatibil cu o viață de grup (nu respectă regulile impuse, nu acceptă

autoritatea, este agresiv cu colegii sau profesorii etc.);

dificultăți specifice în învățământ (dislexie, disgrafie, discalculie etc.) ce pot antrena tulburări în domeniul afectiv.”

Pe lângă inadapatrea școlară mai există și inadaptarea comportamentală care ține de tulburările de relaționare ale copilului cu părinții, colegii, profesorii, precum și încălcarea regulilor colectivității școlare și extrașcolare.

Inadaptarea școlară are următoarele cauze:

intelectuale- tulburări ale dezvoltării cognitive generale care se pot identifica prin teste psihologice de inteligență;

paraintelectuale- tulburări permanente sau ocazionale ale atenției;

instrumentale- tulburări de percepție;

organice- tulburări care au la origine o etiologie organică

afective- tulburări prin perturbarea echilibrului emoțional

Elevilor care se încadrează mai greu în ritmul clasei, care nu obțin rezultate satisfăcătoare, cărora li se formează anevoios deprinderi comportamentale corespunzătoare trebuie să li se acorde o atenție deosebită și să li se asigure la timp asistență psihologică sau educațională. Dacă nu se face acest lucru, cei mici pot deveni indiferenți, căpătând o atitudine negativă față de școală, colegi și profesori, stări ce afectează capacitatea de autoapreciere deteriorând starea lor psihică.

În momentul în care aceștia nu se bucură de atenția colegilor, a profesorilor și dacă nu sunt ajutați să depășească impasul în care se găsesc apar devieri comportamentale ca minciuna, falsitatea, înșelătoria, chiulul.

Datorită complexității fenomenului de devianță școlară, dar și varietății formelor sub care ea se manifestă, este deosebit de dificil să facem o clasificare a acestora după anumite puncte de vedere unanim recunoscute. În literatura de specialitate s-au încercat câteva clasificări, după criterii diferite, chiar dacă ele, în mod evident, nu sunt decât relative. Reținem doar două dintre ele, considerate mai semnificative și anume:

a) după stabilitatea și structura conduitelor deviante la nivelul personalității:

– tranzitorii, specifice unor perioade de vârstă sau determinate de anumite situații de viață

mai dificile;

– stabilizate la nivelul personalității sub forma unor caracteristici (negativism, hipersensi-bilitate etc.) care se asociază sau nu cu un comportament antisocial;

b) după gravitatea lor socială:

– conduite de gravitate socială redusă (conduitele evazioniste, determinate de teama de eșec și încercarea de a conserva o imagine de sine pozitivă);

– conduite asociale, cu periculozitate socială moderată: minciună, insubordonare, refuzul

autorităților școlare etc.;

– conduite antisociale propriu-zise, cu un mare grad de periculozitate socială: violența,furtul etc.

Ca și forme des întâlnite ale devianței școlare putem aminti: fuga de la școală, absenteismul, abandonul școlar, violența și vandalismul.

Fuga de la școală pare, la prima vedere, cea mai puțin vinovată dintre faptele elevilor care se abat de la regulile școlare, dar ea poate fi punctul de plecare pentru absenteism și chiar pentru abandonul școlar. Este o conduită cu o desfășurare limitată în timp și se manifestă la cei mici datorită ,,fobiei de școală”. Părinții și profesorii nu trebuie să trateze cu indiferență aceste manifestări care pot prezenta un înalt risc delicvențial , nu atât prin ele însele, ci prin consecințele pe care le antrenează.

Absenteismul reprezintă o formă de agresiune pasivă îndreptată împotriva școlii, care indică faptul că elevii absentează de la școală chiar cu riscul de a fi pedepsiți. Dintre cauzele care declanșează acest fenomen cele mai importante sunt: adecvarea insuficientă a conținuturilor învățării la aspirațiile și interesele elevilor, utilizarea incorectă a recompenselor și pedepselor în motivarea școlarilor, un stil educațional neadecvat etc.

Relația pe care familia o are cu școala poate preîntâmpina absenteismul școlar, dar ,din păcate, sunt părinți care cunosc și încurajează absenteismul școlar al copiilor lor datorită unor factori care țin de starea materială a familiei, atitudinea părinților față de școală, gradul de cultură al acestora ș.a.

Abandonul școlar este conduita care se caracterizează prin părăsirea școlii de către elev înaintea încheierii ciclului de studii început. În urma unor studii efectuate s-a dovedit faptul că abandonul școlar reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o cariera delicventă.

Violența școlară este cea mai frecventă conduită de devianță școlară care prejudiciază în cel mai înalt grad calitatea și eficiența educației școlare.

Vandalismul reprezintă o formă specifică de violență. Actele de vandalism nu sunt îndreptate asupra persoanelor ( colegi, profesori), ci împotriva obiectelor, bunurilor ce aparțin instituției școlare sau elevilor.

Elevii care apelează la aceste manifestari provin, în general, din familii cu nivel socio-cultural scăzut în care predomină un climat socio-afectiv neprielnic, iar relațiile dintre membrii familiei se bazează adesea pe forță și brutalitate. Toate acestea își pun amprenta asupra dezvoltării intelectuale și afective a acestor copii.

Cadrele didactice au datoria să acorde acestor elevi o atenție deosebită, răbdare și tact pentru a le cultiva încrederea în ei înșiși și în cei din jur, pentru a le forma o atitudine pozitivă față de învățătură, de disciplina școlară, pentru a stimula interesul pentru cunoaștere și pentru a forma dorința de autodepășire.

Formele de devianță comportamentală pot fi prevenite dacă sunt depistate la prima formă de manifestare și se înlătură cauzele ce le-au produs, având în vedere factorii biologici, psihologici si psihosociali, apoi condițiile socio-culturale în care se formează omul ca personalitate.

Cunoașterea personalității fiecărui elev și tratarea diferențiată constituie premisele prevenirii eșecului școlar și devierilor de comportament. Acest lucru poate fi un real succes atunci când învățătorul are susținerea celor apropiați copiilor: familie, prieteni, colegi.

Consilierea este o activitate extrem de complexă, având valențe educative și vocaționale. Ea reprezintă un suport-terapeutic de rezolvare a problemelor, de deșteptare a conștiinței, de autocunoaștere, de aceea consilierul este cel care poate interveni acordând ajutor competent atunci când într-o școală se constată cazuri de inadaptare. De altfel așa cum este gândit procesul de consiliere se adresează problemelor de integrare/ adaptare a individului la realitățile vieții, urmărind stabilirea unui acord între individ și mediu și rezolvarea situațiilor critice ce pot apărea. În școală, principala sarcină a consilierului este de a ajuta elevii să parcurgă etapele procesului de conștientizare, clarificare, evaluare și actualizare a sistemului propriu de valori în vederea unei mai bune adaptări școlare.

Devianța școlară, ca și devianța în general, se caracterizează prin relativitate, universalitate și normalitate. La școală conduita oricărui elev va fi etichetată ca fiind deviantă în funcție de normele și regulile instituite în instituția respectivă, de contextul situațional dat sau de intensitatea răspunsului emoțional al grupului de apartenență. Tot astfel poate fi înțeleasă deosebirea de opinii în ceea ce privește „normalitatea” sau „anormalitatea” comportamentului deviant în mediul școlar.

Abordările psihologice interpretează devianța școlară ca pe un fenomen „anormal” ce ține de patologie. Teoriile sociologice consideră că aceasta, deși inacceptabilă în raport cu normele și cerințele școlare, constituie totuși un fenomen absolut normal în sensul că reprezintă încercări ale elevilor de a înfrunta circumstanțele școlare specifice în care se găsesc. Abătându-se de la normele școlare, elevii cercetează până unde sunt liberi să acționeze fără ca profesorii și, în general, adulții să reacționeze la comportamentul lor deviant.

Acest tip de comportament scoate în evidență și o serie de neajunsuri în activitatea școlii, precum: climatul excesiv de autoritar sau de permisiv instaurat în cadrul școlii, gradul de indiferență al unor cadre didactice față de modul în care sunt respectate normele școlare, gradul scăzut de motivație a elevilor, neconcordanța dintre conținuturile învățării și trebuințele de învățare ale elevilor, etc. Ori, cu toate mutațiile de ordin calitativ produse în sistemele de învățământ, în modul de desfășurare a procesului de instruire, abaterile de la normele școlare s-au menținut, chiar sau amplificat și diversificat. Este și motivul pentru care majoritatea autorilor consideră că devianța școlară „nu va dispărea decât odată cu școala, ca formă de educație de masă instituționalizată” (C.Neamțu, 2003).

6.2 Factori psihopedagogici

Creșterea și devenirea copilului adult reprezintă un drum lung și anevoios, plin de urcușuri și coborășuri. Școlarul mic are o personalitate în evoluție, iar adpatarea sa școlară rezultă din felul în care se ajustează caracteristicile și trăsăturile sale de personalitate la exigențele școlare din ce în ce mai mari.

Odată cu intrarea în școală copilul este solicitat intens intelectual, învățarea devenind activitatea sa fundamentală. El dobândește o mai mare stabilitate și un echilibru al vieții afective.

Cauzele comportamentale deviante la elevi presupun prezența celor trei grupe de factori:

1) Factori individuali care țin de capacitatea personală a fiecărui elev de a reacționa.

2) Factori ereditari care se manifestă prin intermediul factorilor de mediu care favorizează sau nu exprimarea acestor potențialități ereditare:

– deficiențe intelectuale ( întârzierile mentale constituie o premise a devianței comportamentale în special atunci când se combină cu tulburări afective și condiții defavorabile de mediu);

– modificări accentuate ale vieții afective și ale voinței. Cele mai importante modificări sunt: toleranța scăzută la frustrare, indiferența afectivă, potențial agresiv ridicat. Elevii problemă sunt persoane care nu se pot detașa de propriile trăiri, de aceea cred că au numai drepturi nu și îndatoriri.

3) Factori psiho-pedagogici de ordin familial

Familia reprezintă un mediu educativ determinant, de aceea existența tensiunilor și dezacordurilor din acest mediu vor genera în conștiința copilului reacții de inadaptare. Există factori familiali care pot generea tulburări comportamentale la copii:

– deficite ale climatului familial și al structurii familiale. Familia este văzută ca o personalitate colectivă. Armonia generală din cadrul familiei influențează echilibrul psihologic al fiecărui membru. Există familii reprimatoare, care înăbușă spiritual de independență al copilului și familii liberale care dezvoltă inițiativele acestuia; familii integrate social, sigure pe ele și familii nesigure, închistate, nereceptive la tot ce apare nou în societate; familii active care se afirmă, luptă cu greutățile pe care viața le scoate în cale , încurajând copiilor încrederea în sine, motivația muncii și familii pasive, indiferente care generează sentimente de eșec, de neîncredere în viață.

-copilul și divergențele educative dintre membrii adulți ai familiei. Grupul familial nuclear ( părinți și copii) interacționează frecvent cu alți adulți: bunici, unchi, mătuși, vecini, care pot influența natura relațiilor dintre copii și părinți. Pentru cei mici, bunicii constituie o sursă de experiență bogată și prețioasă. Deseori bunicii sunt deosebit de protectori și de îngăduitori cu nepoții, ocrotindu-I și apărându-I de pedepsele părinților lor și atunci când nu ar trebui. Astfel, bunicii prea îngăduitori, care permit copilului să se
manifeste oricum, ,,educă’’ nepoți prea alintați, obraznici.

-grupul fratern. În cadrul familiei copilul suferă influențe nu doar din partea adulților, ci și din partea fraților. Aceste influențe depind de numărul copiilor din familie, de vârsta și sexul fiecăruia, de poziția copilului în cadrul acestui colectiv. În sânul familiei apar foarte des grupuri ostile: al fetițelor împotriva băieților, al copiilor mici împotriva celor mari, al fraților contra verilor etc.

Conflictele dintre frați sunt determinate de poziția copilului pe scara vârstei: cel mare, care a avut tot ce și-a dorit, în momentul apariției unui alt copil cu care trebuie să împartă dragostea părinților, simte puternice sentimente de gelozie. Se întâmplă uneori ca acesta să se simtă ignorat de părinți și din această cauză să-și urască fratele mai mic, să se interiorizeze și să-și neglijeze atribuțiile școlare.

Dacă părinții nu l-ar ignora ci dimpotriva l-ar valoriza încredințându-I mici sarcini de supraveghere, educare a frațiorului mai mic, rivalitatea s-ar manifesta doar în legatură cu monopolul atenției părinților.

Și copilul mic al unei familii ocupă o poziție destul de primejdioasă deoarece, datorită sentimentelor de dragoste și duioșie din partea părinților, devine răsfățat. Astfel, el poate deveni obraznic și impulsiv în relațiile cu cei din jur, făcându-I pe frații mai mari să nu-l iubească și să nu-l accepte în grupul lor. Compararea cu frații mai mari poate grăbi la unii copii procesul de autocunoaștere, accelerând maturizarea afectivă.

Copilul ,,unic” al unei familii este destul de des ,,copil problemă” la școală. Datorită răsfățului continuu acesta poate deveni un mic tiran capricios și imprevizibil în reacții în raport cu cei din jurul său.

– dezacordul între cerere și ofertă. Atunci când iau o măsură educativă părinții trebuie să dovedească un simț al măsurii în atitudinea și exigențele preconizate față de copil și să aibă capacitatea de a prevedea stările interioare și reacțiile acestuia. Sunt părinții care au exigențe exagerate, acest lucru favorizând inadaptarea școlară. Atunci când unui copil I se cere foarte mult comparativ cu ceea ce poate, acesta devine irascibil și chiar agresiv în raport cu sarcinile școlare.

4) Factorii psiho-pedagogici de ordin școlar:

Mediul școlar poate prezenta uneori influențe psiho-pedagogice negative, care să determine fenomene de inadaptare școlară la elevi.

-subaprecierea și supraaprecierea capacităților reale ale elevului. Cel mai important factor al reușitei școlare îl reprezintă încrederea elevului în forțele proprii. Dacă un profesor manifestă exigențe superficiale și formale față de un elev mediocru, învățarea acestuia devine formală și mecanică. Dacă sarcinile școlare sunt prea ușoare, interesele de cunoaștere dispar.

Elevul care nu este stimulat la ore devine pasiv și indiferent, trecând pe parcurs în grupul elevilor rămași în urmă la învățătură. Dacă atitudinea profesorului continuă, elevul respectiv va da răspunsuri din ce în ce mai nesigure, obținând rezultate tot mai slabe. Incapacitatea acestui elev se înscrie în categoria deficiențelor create de profesorul care ignoră efectele psihologice pe care le au aprecierile verbale și autoritatea cadrului didactic.

Un profesor care supraapreciază capacitățile unui elev are tendința să-l supraîncarce intelectual, elevul respectiv fiind nevoit să facă față între sarcinile și cerințele care îi sunt date și propria rezistență nervoasă. Dezacordul dintre ,,cerere” și ,,ofertă” poate determina elevul să protesteze și să respingă cerința sau să o îndeplinească formal.

– dezacordul asupra motivațiilor conduitei elevului . Între cadrul didactic și elev pot apărea dezacorduri importante cu privire la motivele reale care explică reușitele sau nereușitele sale școlare. Ele pot da naștere la apariția sentimentului elevului că este victimă a unei nedreptăți, a unei neînțelegeri, precum și a convingerii că pedeapsa la care a fost supus este nemeritată.

Se întâmplă destul de des ca elevul să se închidă în sine, refuzând să mai dea explicații. El înțelege ce-I cere profesorul și poate face acest lucru, dar refuză să îndeplinească cerința. Astfel înțelegerea reciprocă dispare.

Un elev care nu-și face o perioadă de timp lecțiile e etichetat de profesor ca fiind leneș. Lenea de care dă dovada școlarul în activitatea sa poate fi ,,de ocazie “( este accidentală și apare în urma unui eveniment neplăcut) , sau ,,din naștere”( presupune un defect inițial în preocuparea pentru muncă. Acest elev este apatic și indiferent la orice).

Cadrul didactic este un factor cu o mare influență asupra fenomenului de inadapatare școlară prin: pregătirea profesională, atitudinea față de profesie, atitudinea față de elevi etc.

6.3 Atitudinea copilului față de mediul familial nefavorabil și față de școală

Părinții constituie primul model social de influențare a copiilor. Ei sunt cei care contribuie la formarea percepției despre viață, a modului de comportament și relaționare a celor mici.

Deseori părinții utilizează strategii educaționale necorespunzătoare care duc la apariția unor consecințe nedorite:

– grija exagerată manifestată de părinți înfrânează libertatea, inițiativa, independența celor mici. Stabilirea unui program rigid pentru copil duce la dispariția spiritului de inițiativă și instalarea unor temeri nejustificate care îl fac pe cel mic să se interiorizeze și să se simtă complexat față de cei din jur.

– severitatea excesivă însoțită de amenințări ( verbale sau fizice) își pune amprenta asupra dezvoltării personalității copilului. Copiii forțați de părinți să realizeze diverse sarcini cu scopul de a performa, sunt privați de bucuriile copilăriei, instalându-se oboseala cronică ca urmare a epuizării psihice. Acești copii pot fi apatici sau indiferenți față de ceea ce trebuie să întreprindă, precum și față de persoanele din jur, revoltându-se.

– părinții care manifestă grijă și afectivitate exagerată superprotejându-și copiii contribuie la crearea unei rupturi între imaginea de sine a copiilor și posibilitățile lor reale.

– părinții care își lasă copiii liberi ( datorită faptului că muncesc până târziu și nu au foarte mult timp la dispoziție pe care să-l petreacă cu cei mici), se confruntă cu diverse probleme de comportament din partea copiilor care își organizează programul după bunul plac, practicând ce activități doresc ei.

Pe lângă strategiile educaționale exercitate, și conduita parentală își pune amprenta asupra personalității copilului. Există două tipuri de conduită parentală:

unitară ( amândoi părinții manifestă constant aceeași atitudine cu privire la educația copilului, oferind acestuia un climat securizant în care să se dezvolte armonios);

contradictorie (părinții adoptă comportamente diferite, unul fiind hiperautoritar, iar celălalt tolerant)

Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, în care să se simtă în siguranță. Părinții trebuie să fie atenți la nevoile acestuia, să dea dovadă de înțelegere, să fie calmi și afectuoși, să se ocupe de educația lui, interesându-se de evoluția școlară a acestuia, să participe la evenimente din viața copilului, să dea dovadă de fermitate, să stabilească limite, să nu permita copilului să facă tot ce vrea.

Conform cercetării efectuate de M.Gilly se apreciază că „școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raporturile lor cu copilul, fără a da însă dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri si la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la școală. Dar în același timp el are nevoie de un cadru disciplinar destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini și totodată să știe că părinții săi împărtășesc același nivel de exigență”

Controlul permanent asupra conduitei copilului trebuie să revină atât familiei cât și școlii, întrucât procesul de formare a personalității elevului, de socializare a sa este un proces continuu la care participă deopotrivă, într-o unitate funcțională, ambele instanțe socializatoare.

Daca în familie părintii reușesc să mențină o atmosferă caldă, securizantă, modificându-și într-un mod echilibrat autoritatea, acest lucru va duce la rezonanțe pozitive în adaptarea propriu-zisă a copilului, care va fi mai responsabil și mai încrezător în sine.

Încă de la intrarea în școală, elevii trebuie deprinși treptat să învețe din proprie inițiativă, independent. Randamentul scăzut la învățătură este generat de atitudinea necorespunzătoare față de munca școlară. Elevii au, de regulă, două atitudini distincte față de învățatură: atitudinea pozitivă și cea negativă.

Cauzele care determină o atitudine negativă sunt:
a) Familiile care nu se preocupă de cultivarea timpurie la copil a interesului pentru activi-tatea intelectuală, pentru munca școlară, după ce acesta a devenit școlar. Premisele pentru atitudinea pozitivă față de învățătură se formează în primii ani din viață, prin preocupările intelectuale ale părinților și ale celorlalte persoane adulte din familie.
Părinții care nu au preocupări intelectuale și nu se îngrijesc de pregătirea copilu-lui pentru școală neglijează această îndatorire și după ce copilul a devenit școlar. Acestor părinți le este indiferent dacă copilul învață bine sau nu, dacă își pregătește lecțiile potrivit cerințelor învățătorului sau la întâmplare, dacă obține rezultate bune sau rele, dacă are o conduită corespunzătoare sau este indisciplinat și obține rezultate slabe. În acest caz atitu-dinea negativă a copiilor față de învățătură reflectă atitudinea părinților față de școală și față de îndatoririle școlare ale acestora.
b) Absența unui regim relațional și stabil de viață și activitate a copilului în familie. Copi-lul care nu are un program stabilit în familie își desfășoară activitatea la întâmplare, își pre-gătește temele la ore nepotrivite pentru activitatea intelectuală, nu-și formează deprinderi de muncă ordonată sistematică, deși din această cauză întâmpină tot mai multe greutăți în îndeplinirea sarcinilor școlare, pe care caută să le evite.
c) Sunt cazuri când indiferența, nepăsarea, apatia copilului față de învățătură se datorează faptului că el nu are deprinderea de a munci. Pentru copilul care nu este învățat în familie să muncească, să învingă greutățile, primele dificultăți întâlnite în școală îl descurajează și apare delasarea. Neînvățând lecție cu lecție, în cunoștințele copilului se acumulează tot mai multe lacune care îl împiedică să înțeleagă cunoștințele ce urmează, apărând astfel insuc-cesul școlar. Rămânerea în urmă la învățătură generează atitudinea negativă a copilului față de aceasta. Însă reacția poate fi și inversă: atitudinea negativă poate produce rămânerea în urmă. Astfel atitudinea negativă este și efect și cauză a insuccesului școlar.
d) Alteori atitudinea negativă față de învățătură se datorează supraîncărcării cu teme supli-mentare. Sunt părinții care dublează sau chiar triplează temele date de învățător sau care îi obligă să scrie întâi pe ciornă, să le refacă de mai multe ori și apoi să le treacă pe curat. Co-

pilul se confruntă cu dificultăți cărora nu le poate face față. Munca aceasta îi obosește, nu le oferă satisfacții, încep să vadă tema ca pe o corvoadă, iar rezultatele vor fi din ce în ce mai slabe.
e) Sunt părinți care exagerează dificultatea activității de învățare pentru începători, de ace-ea îi interzic copilului să se joace, considerând această activitate nepotrivită pentru școlar, chiar dacă copilul și-a făcut toate temele corect. Această atitudine a părinților generează o atitudine negativă a copilului față de școală și față de învățătură. Cadrele didactice trebuie sa explice acestor părinți că jocul nu trebuie exclus din viața elevului de toate vârstele, dar mai ales din viața și activitatea școlarului de vârstă mică, care are nevoie de recreere.
f) Absența unui control riguros și a unei exigențe corespunzătoare asupra activității copilu-lui din partea familiei contribuie la apariția atitudinii negative. Mai grav este atunci când familia, în loc să se preocupe de felul cum învață copilul, de progresele înregistrate sau de lipsurile manifestate în activitatea acestuia, transferă asupra școlii întreaga răspundere pen-tru neîmplinirile copilului.
Dacă părinții ar controla dacă copilul și-a făcut toate temele și dacă respectă regi-mul zilnic, copiii ar fi deprinși cu munca organizată, sistematică.
g) Unii părinți, în dorința de a crea copiilor condiții de viață mai bune decât cele pe care le-au avut ei în copilărie, le satisfac acestora toate dorințele chiar și pe cele neexprimate și îi scutesc de orice obligație de muncă în cadrul familiei.
Unui copil trebuie să i se asigure tot ceea ce are nevoie pentru dezvoltarea sa nor-mală fizică și psihică păstrându-se măsura în acestă direcție. Este foarte rău când copilul ajunge la concluzia că I se cuvine totul, că el nu are nici un fel de obligație inclusiv aceea de a învăța.Acesta ajunge la vârsta școlară fără deprinderi elementare de muncă și, în plus, este capricios, încăpățânat și leneș. Părinții au datoria de a forma la copii, încă din primii ani de viață, dragostea față de muncă, deprinderea de a efectua diferite munci, premise ale atitudinii pozitive față de învățătură.
h) Atunci când elevii neglijează sarcinile școlare și manifestă delăsare, dezinteres față de învățătură datorită faptului că sunt pasionați de alte activități (lectură, sport, TV, calcula-tor, jocuri sportive, etc.) care le absorb și timpul destinat învățăturii, părinții trebuie să

organizeze activitatea copilului și să se sfătuiască cu învățătorul în legătură cu utilizarea timpului liber al acestuia.

Atitudinea părinților față de școală este o variabilă importantă a adaptării școlare a copiilor, în special pe parcursul anilor de școală de început sau de final de ciclu școlar, când acționează o serie de presiuni suplimentare (date de adaptarea fie la un colectiv nou, fie la un program intensiv de instrucție). (C. Neamțu, 2003)

Capitolul IV

MICROCERCETARE PEDAGOGICĂ

,,Puterea este de două feluri….Una este obținută prin teama de pedeapsă, iar cealaltă prin acte de iubire.Puterea care are la bază iubirea este de o mie de ori mai eficientă și mai durabilă decât cea care derivă din pedeapsă.’’

(Gandhi)

1.Importanța și semnificația temei de cercetare

Am ales această temă deoarece violența este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Din păcate, în zilele noastre, ne confruntam din ce în ce mai des cu elevi de vârstă școlară mică care manifestă un comportament agresiv/violent, atât verbal cât și fizic.

2.Scopul cercetării

Scopul general al cercetării este să se identifice cauzele familiale care duc la declanșarea și manifestarea comportamentelor agresive și violente în școală la copiii din ciclul primar.

3.Ipoteza cercetării

Cercetarea pornește de la presupunerea că dacă mediul familial este caracterizat de anumite variabile cum ar fi: violența intrafamilială, timp limitat petrecut de părinți cu propriii copii, probleme de cuplu, familii monoparentale, familii cu un statut socio-economic și cultural scăzut, atunci el reprezintă o sursă în declanșarea și manifestarea comportamentelor agresive și violente la școlarii mici.

4.Eșantionul demersului didactic

Cercetarea de față s-a realizat pe parcursul anului școlar 2014-2015, pe un eșantion de 30 de elevi din clasele II-IV din Școala ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești, elevi care provin din medii familiale diverse (monoparentale, conflictuale, cu părinți plecați) cu un statut social mai modest și rezultate școlare mai puțin mulțumitoare , 30 de părinți ai elevilor intervievați și 6 cadre didactice.

5.Metode și instrumente de cercetare

În cercetarea de față am folosit următoarele metode:

-chestionarul care este o listă de întrebări alcătuită cu scolpul de a obține, pe baza răspunsurilor date, informații asupra unei persoane sau a unei probleme.

-interviul reprezintă o formă particulară de informații, în care sunt implicate un intervievator (persoana care inițiază și conduce desfășurarea interviului) și unul sau mai mulți inervievați (persoane participante , de la care se urmărește să se obțină informații).

– studiul de caz reprezintă o metodă de confruntare directă a participanților cu o situație reală, autentică, luată drept exemplu tipic, reprezentativ pentru un set de situații și evenimente problematice.

Dacă prin metoda de cercetare înțelegem modul de cercetare, sistemul de regului și de principii, de cunoaștere și de transformare a realității în obiective, instrumentele sunt însă mijloacele cu ajutorul cărora se captează informația și sunt cele care se interpun între cercetător și realitatea pe care acesta încearcă să o descopere.

Instrumentele folosite pentru această cercetare:

1)Chestionarul adresat cadrelor didactice- scopul acestuia a fost să identifice principala

sursă de agresivitate și violență a școlarului mic. Chestionarul a fost adresat unui număr de 6 cadre didactice de la clasele II-IV din Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești. Am ales acest grup țintă deoarece în colectivul pe care îl îndrumă aceste cadre didactice sunt elevi care manifestă agresivitate și violență (fizică și verbală) în incinta școlii.

Chestionarul cuprinde un număr de 8 itemi, dintre care 3 sunt cu răspunsuri deschise, iar 5 cu răspunsuri închise. (ANEXA 1)

2)Interviul adresat elevilor –scopul acestuia a fost să identifice cauzele familiale care pot declanșa comportament agresiv/ violent la școlarul mic. Interviul, alcătuit din 15 întrebări, a fost adresat unui număr de 30 de elevi din clasele II-IV, de la Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești. (ANEXA 2)

3)Chestionarul adresat părinților- a avut ca scop identificarea principalei surse de agresivitate și violență a școlarului mic. Chestionarul a fost adresat unui număr de 30 de părinți ai elevilor de la clasele II-IV din Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești. Grupul țintă a fost ales din rândul părinților ai căror copii manifestă forme de agresivitate și violență (fizică și verbală) în incinta școlii.

Chestionarul cuprinde un număr de 21 itemi, dintre care 18 sunt cu răspunsuri închise, iar 3 itemi sunt cu răspunsuri deschise.( ANEXA 3)

6 Desfășurarea cercetării

Cercetarea a fost desfășurată în perioada octombrie 2014- mai 2015, la Școala gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” din Ploiești.

Prima etapă de organizare a cercetării, a constat în obținerea acordului de la conducerea celor unității de învățământ pentru a putea desfășura cercetarea cu ajutorul elevilor și cadrelor didactice aparținînd acestei instituții școlare .

A urmat apoi, o discuție cu fiecare dintre învățătorii celor șase clase, cărora li s-a explicat rolul lor în investigație, obținerea acceptului fiecăruia și stabilirea de comun acord a perioadei în care elevii și familiile acestora vor trebui să participe la derularea cercetării.

Cercetarea întreprinsă a avut ca subiecți ai investigației, pe lângă elevi, și părinții acestora. Am optat pentru analiza mediului familial inclusă și în studiul de caz , din perspectiva comportamentului parental, cu aspectele sale pozitive și negative, deoarece consider că reprezintă un element important în apreciere gradului de manifestări agresive și violente ale școlarilor mici.

Utilizarea interviurilor, chestionarelor precum și a altor metode prezentate în cele ce urmează, vor constitui pași în încercarea de a verifica valabilitatea ipotezei stabilite.

A doua etapă a fost una constatativă și s-a realizat pe parcursul semestrului I al anului școlar 2014-2015 și a urmărit colectarea datelor ( cercetării) și identificarea caracteristicilor eșantionului de școlari prin diferite metode necesare atingerii obiectivelor investigației.

A treia etapă a urmărit aplicarea și interpretarea unor interviuri și chestionare care să identifice aspectele ce țin de factorii mediului familial ce pot declanșa agresivitate/ violență și devianță comportamentală la școlarii mici.

În a patra etapă s-a ținut cont de recomandarea învățătoarei și s-a urmărit selecția unui subiect care se distinge printr-un coeficient crescut de ostilitate și introducerea lui în cercetare ca și studiu de caz , alături de părinții săi.

7.Analiza și interpretarea rezultatelor obținute

a)Chestionarul adresat cadrelor didactice privind identificarea principalei surse de agresivitate și violență a școlarului mic

În urma chestionarii cadrelor didactice în clasele cărora sunt elevi care manifestă comportamente agresive /violente observăm că 4 cadre (66,6%) au răspuns că principala sursă de agresivitate și violență a școlarului mic o reprezintă familia, iar două cadre au răspuns că anturajul ar fi cel care determină comportamentul violent al unor elevi.

În ceea ce privește gradul de interes al părinților cu privire la evoluția școlară a copiilor 4 din 6 cadre didactice au recunoscut că aceștia se interesează des de ceea ce se întâmplă la școală ( mai ales în clasele mici : clasa I și clasa a II-a, urmând ca pe măsură ce elevul promovează în clasele superioare interesul acestora să scadă semnificativ), iar 2 cadre au răspuns că părinții copiilor cu probleme comportamentale se interesează rar de evoluția acestora.

Profesorii consideră că părinții nu se mai implică atât de mult în activitățile copiilor deoarece serviciul le ocupă prea mult timp și generează mult stres, din această cauză nu mai au răbdare cu propriii copii. Alte cauze ar fi: nivelul de educație scăzut al unora dintre ei, posibilitățile financiare reduse, dar și dezinteresul acestora față de evoluția celor mici.

Cinci dintre cadrele intervievate nu au avut conflicte cu părinții elevilor de la clasă. Un singur învățător a recunoscut că a avut un conflict cu părinții unui copil, conflict generat de lipsa de interes a părinților față de școală și de copil ( mama îi făcea temele, îi scria astfel încât cel mic nu reușea să îndeplinească sarcinile cerute de învățător, în clasă).

Referitor la cei mai importanți factori de natură familială generatori ai violenței elevului, toate cadre didactice intervievate plasează pe primul loc climatul socio-afectiv al familiei, pe locul doi fiind condițiile economice ale familiei, apoi nivelul de educație, tipul familiei și pe ultimul loc dimensiunea familiei.

În ceea ce privește cazurile de violență verbală dintre elevi , în ultimele două luni, se observă o diminuare față de începutul anului școlar. Acestă diminuare a actelor de violență din școala noastră se datorează în mare parte profesorilor de serviciu care își fac datoria așa cum trebuie, stând în permanență printre elevi, dar și camerelor video montate în majoritatea sălilor de clasă și pe holuri.

Rezultatele strategiei anti-violență promovate de școala noastră corespund în foarte mare măsură pentru 2 dintre învățătorii intervievați și în mare măsură pentru 4 dintre aceștia. Ca și principale arii de intervenții/ activități pe care cadrele ar dori să le includă într-o viitoare strategie anti-violență am putea enumera: prezentarea unor cazuri reale și a unor modalități de rezolvare a acestora, parteneriate cu Poliția/ Jandarmeria, întâlniri între cadre didactice-elevi-reprezentanți ai Poliției- consilier educativ.

Concluzii:

În urma chestionarului aplicat cadrelor didactice observăm că învățătorii consideră că principala sursă de agresivitate și violență o reprezintă familia care, la clasele mici (clasa întâi și clasa a doua) se interesează des de evoluția școlară a copiilor, dar gradul de interes scade odată cu promovarea copilului în clase superioare.

Principalul motiv pentru care părinții nu se mai implică în activitățile copiilor este locul de muncă stresant, care le ocupă mare parte din zi, precum și nivelul de educație scăzut al unora dintre ei, posibilitățile financiare reduse, dar și dezinteresul acestora față de evoluția celor mici.

Toate cadrele didactice intervievate plasează pe primul loc climatul socio-afectiv al familiei ca factor de natură familială care poate genera violență la elevul mic și propun ca principale activități pe care ar dori să le includă într-o viitoare strategie anti-violență următoarele: parteneriate cu Poliția/ Jandarmeria, întâlniri între cadre didactice-elevi-reprezentanți ai Poliției- consilier educativ, prezentarea unor cazuri reale și a unor modalități de rezolvare a acestora.

b)Interviul adresat elevilor privind identificarea cauzelor familiale care ar putea declanșa comportament agresiv/ violent la școlarul mic.

La interviu au participat 30 de elevi de clasele II-IV (6 fete și 24 de băieți). Acesta a avut loc în sala de clasă a fiecăruia dintre elevi pentru a nu-i scoate din mediul cu care sunt familiarizați. Elevii au fost intervievați individual, iar la sfărșit am făcut o centralizarea a răspunsurilor acestora.

În urma întrebărilor adresate am constatat că 12 elevi provin din familii dezorganizate (2 dintre ei sunt crescuți de bunici, deoarece mamele sunt plecate la muncă în străinătate), iar 18 elevi provin din familii normal constituite.

În ceea ce privește relațiile dintre membrii familiei, 60% dintre elevi au răspuns că acestea sunt bune, armonioase, în timp ce 40% dintre copii au recunoscut că relațiile din familie sunt conflictuale din când în când.

La întrebarea ,,Cât timp petrec părinții, în fiecare zi, cu tine?” 23,3% dintre elevi au răspuns deloc, 40% dintre elevi au zis că între 1-3 ore, iar 36,6% dintre ei au spus că părinții petrec peste 3 ore zilnic cu ei. Observăm că foarte mulți părinți nu mai au timp pentru propriii copii, deoarece serviciul le ocupă mare parte din zi, iar când ajung acasă sunt déjà obosiți și nu mai au răbdarea și energia necesară pentru a petrece timpul cu cei mici.

Ca și activități familiale preferate, cei mici au enumerate: plimbările, vizionarea unor programe TV, mersul la cumpărături și practicarea unor jocuri (table, cărți, șah, Piticot, jocuri video).

20% dintre elevii intervievați nu primesc ajutor în efectuarea temelor, în timp ce 80% sunt ajutați de către părinți sau frați mai mari (le explică acolo unde nu se descurcă singuri).

La întrebarea ,,Ai asistat vreodată la scene de violență în familie?”, 20% dintre elevi au dat răspuns negativ, iar 80% au răspuns afirmativ. De menționat este faptul că cei mici au recunoscut formele de violență fizică și verbală (certuri, înjurături, bătăi) , forme care apar între părinți, între bunici și părinți, între părinți și copii.

Cei 80% dintre elevii care au răspuns afirmativ la întrebarea anterioară au mărturisit că au fost victima comportamentelor agresive venite din partea părinților ( jigniri, tras de păr, de urechi, bătaie cu palma, cu undița, cu bățul, cu lingura de lemn).

În ceea ce privește reacția părinților vis-à-vis de o notă mică luată de copil la școală, 66,6% dintre răspunsuri se referă la pedepse ce țin de obstrucționarea copilului de la tot ce îi face plăcere (interzicerea de a ieși afară și de a se juca pe calculator), 23,3% dintre copii recunosc că sunt certați pentru rezultatele slabe, iar 10% recunosc că sunt bătuți atunci când iau o notă mică.

Întrebați cât de des vin părinții la școală pentru a se interesa de evoluția lor, 33,3% dintre elevi au spus că vin des, 50% au răspuns că vin rar, iar 16,6% că nu vin deloc. Am observat faptul că părinții elevilor de clasa a II-a sunt mai interesați de evoluția școalră a copiilor, în timp ce la clasa a IV-a interesul părinților scade considerabil.

La întrebarea ,,Cum apreciezi relația dintre învățător și elev/ familie?” toți școlarii au răspuns că este o relație bună, de colaborare. Un singur elev a recunoscut că doamna învățătoare se înțelege foarte bine cu familia lui, dar nu se înțelege cu el deoarece este foarte năzdrăvan.

Ca și pedepse aplicate de părinți copiilor, atunci când aceștia greșesc, putem enumera: interdicția de a ieși afară, de a sta la televizor sau la calculator (60%), bătaia (30%), închiderea în cameră (10%).

Atunci când merită, părinții îi recompensează pe cei mici cu mai mult timp de stat afară (13,3%) și le cumpără ceva (86,6%).De remarcat este faptul că elevii nu primesc laude și felicitări pentru rezultatele lor, ci sunt recompensați financiar.

Ca și moduri preferate de a petrece timpul liber copiii au răspuns că le place să se joace pe calculator, să stea la televizor, să iasă în parc cu părinții sau prietenii, să se plimbe cu bicicleta sau să joace fotbal.

La întrebarea ,,Cât timp petreci zilnic în fața calculatorului? Dar în fața televizorului?” majoritatea au răspuns ca la calculator stau între 2-4 ore pe zi, iar la televizor între 1-3 ore pe zi. Îngrijorător este faptul că unii copii sunt lăsăți în fața calculatorului 4-5 ore ceea ce denotă faptul că stau singuri majoritatea zilei sau că părinții îi lasă atât de mult în fața computerului pentru a nu fi ei deranjați.

Percepția elevilor intervievați cu privire la agresivitate/ violență este oarecum asemănătoare (jigniri, înjurături, bătaie,certuri). Unii dintre copii au dat mai multe exemple de comportamente agresive/ violente, fapt care poate semnifica o diversitate mai mare de manifestare a actelor de agresivitate/ violență în mediul familial din care provin.

Concluzii:

În urma aplicării acestui interviu am constatat:

-majoritatea elevilor care manifestă comportamente agresive/ violente provin din familii dezorganizate sau din familii normal constituite, dar care sunt lăsați o mare parte din zi în grija bunicilor;

-foarte mulți dintre elevii intervievați au recunoscut că părinții petrec puțin timp cu ei, datorită serviciului care le ocupă mare parte din zi;

-activitățile familiale preferate de cei mici sunt: plimbările, vizionarea unor programe TV, mersul la cumpărături și practicarea unor jocuri;

-majoritatea elevilor intervievați au asistat la scene de violență în familie și au fost ei înșiși victimele comportamentelor agresive venite din partea părinților;

-atunci când iau note mici sau când fac vreo prostie, pedepsele aplicate cel mai des de părinți țin de obstrucționarea copilului de la tot ce îi face plăcere (interzicerea de a ieși afară și de a se juca pe calculator), iar ca și recompense primite, elevii au răspuns că părinții le cumpără ceva sau îi lasă mai mult timp pe afară;

-puțini părinți vin frecvent la școală pentru a se interesa de evoluția propriilor copii, dar cu toate acestea relația dintre învățător și elev/ familie este percepută de cei mici ca fiind una bună, de colaborare;

-în ceea ce privește timpul petrecut de cei mici în fața calculatorului și a televizorului, observăm cu îngrijorare că acestea au devenit activități care ocupă o mare parte din timpul liber al școlarilor mici;

-percepția elevilor intervievați cu privire la agresivitate/ violență este oarecum asemănătoare (jigniri, înjurături, bătaie,certuri) unii dintre ei dand mai multe exemple de comportamente agresive/ violente, fapt care ne poate duce cu gandul o diversitate mai mare de manifestare a actelor de agresivitate/ violență în mediul familial din care provin.

c)Chestionarul adresat părinților privind identificarea principalei surse de agresivitate și violență a școlarului mic- am utilizat acest chestionar cu scopul de a obține o serie de informații despre elevi , despre natura relației părinte-copil și pentru identificarea eventualelor blocaje ce generează agresivitate în comportamentul acestora.

La întrebarea cât de bine își cunosc copiii, 20 de părinți au răspuns că îi cunosc foarte bine, 6 că îi cunosc bine, 2 îi cunosc suficient și 2 îi cunosc puțin. Cei 10 părinți care nu își cunosc foarte bine copiii sunt părinți care lucrează multe ore pe zi sau care lucrează în străinătate, cei mici fiind lăsăți în grija bunicilor sau a altor rude.

La a doua întrebare majoritatea părinților au răspuns că mama este cea care se ocupă mai mult de educația copilului. Doar în două cazuri tatăl este cel care se ocupă de educația copilului, iar 8 repondenți au răspuns că bunicii sunt cei care fac acest lucru deoarece ei nu au timp.

Se întamplă frecvent ca mama să fie mai îngăduitoare cu cel mic, să-l răsfețe foarte mult și chiar să ascundă unele lucruri ( note mici, abateri disciplinare) față de soț pentru ca cel mic să nu fie pedepsit sau lovit de tatăl său. Copilul va continua să aibă abateri disciplinare la școală știindu-se protejat de mama sa.

În ceea ce privește relațiile dintre membrii familieli 20 de subiecți (66,6%) au spus că sunt armonioase, iar 10 subiecți (33,3%) că sunt conflictuale din când în când. Observăm că este o diferență între răspunsurile date de elevi și cele date de părinți. Două persoane adulte nu vor să recunoască faptul că în familia lor sunt conflicte, din când în când, sau poate că acest lucru este ceva obișnuit și nu li se pare că ar fi nevoie să îl menționeze.

La întrebarea ,,Cât timp alocați copilului dumneavoastră în fiecare zi?” 7 părinți au răspuns că acordă foarte mult timp, 8 acordă mult timp, 9 acordă suficient timp, iar 6 acordă puțin timp.

Cei 20% dintre părinții care acordă puțin timp propriilor copii sunt părinți care lucrează mai mult de 8 ore pe zi și din aceasta cauză recunosc, cu părere de rău, că nu au timp de cei mici.

Atunci când au timp, majoritatea părinților preferă să îi ajute pe cei mici la teme, să se joace împreună, să se plimbe sau să se uite la televizor.

Dacă copilul le adresează întrebări 28 de părinți (93,3%) răspund la întrebările celui mic, în timp ce 2 părinți (6,6%) nu răspund, ba chiar se simt deranjați. Doar 9 părinți răspund foarte des la întrebările copiilor, în timp ce 14 dintre ei răspund, des iar 5 părinți dau răspunsul uneori.

Din studiul întreprins asupra părinților observăm că majoritatea cunosc pasiunile celor mici (fotbalul, calculatorul, dansul, desenul, desenele animate, șahul), dar 16,6% dintre părinți nu știu ce pasiuni au copiii lor.

Anturajul este un alt factor care își pune puternic amprenta asupra comportamentului copiilor, de aceea e bine ca părinții să cunoască grupul de prieteni frecventat de copiii lor. 26,6% dintre părinți cunoasc în foarte mare măsură grupul de prieteni al copilului, 46,6% îl cunosc în mare măsură, 10% în oarecare măsură ,iar 16,6% în mică măsură.

La întrebarea,, Cât timp alocă copilul dumneavoastră televizorului, calculatorului, jocurilor, jucăriilor?” observăm că părinții au răspuns că cei mici stau mai mult în fața televizorului și a calculatorului în detrimentul jocurilor cu prietenii și a jucăriilor.

0-60 min. 1-3 ore peste 3 ore

În ceea ce privește modul de comportare al părinților față de copii atunci când aceștia greșesc 12 cred că soluția optimă este cearta, unul ia măsuri drastice precum bătăia, 4 preferă sa nu le mai vorbească, 6 îi obstrucționează de la ce le place , iar 7 părinți adoptă calea cea mai bună și anume comunicarea ( îi explică copilului unde a greșit ca pe viitor să nu mai repete această greșeală).

96,6% dintre părinții chestionați au răspuns că se intereseaza zilnic despre ceea ce fac copiii la școală, în timp ce un parinte ( 3,3%) recunoaște, cu părere de rău, că nu îl întreabă zilnic pe copil ce face la școală deoarece nu stă cu el ( acesta este în grija bunicii). Dacă 20 dintre părinți (66,6%) controlează zilnic caietele celor mici, sunt și părinți care se uită pe caietele copiilor de 2-3 ori pe săptămână, dar sunt și părinții care nu deschid caietele nici măcar o dată pe săptămână, motivând că nu au timp.

La întrebarea ,,Se întâmplă des ca atitudinea dumneavoastră față de copil să nu fie în concordanță cu cea a profesorilor?” 26 de repondenți (86,6%) au răspuns că nu există neconcordanță între atitudinea lor și cea a cadrelor didatice, iar 4 părinți (13,3%) au spus că atitudinea lor față de copii nu este la fel cu cea a profesorilor.

În ceea ce privește interesul pentru școală și rezultatele la învățătură ale copilului 10 părinți (33,3%) se declară mulțumiți, 6 (20%) se declară nemulțumiți, iar 14 (46,6%) sunt mulțumiți de cele mai multe ori.

Majoritatea părinților (93,3%) se declară mulțumiț de disciplina aplicată în școala noastră. Elevii nu sunt lăsăți să facă ce vor, ei trebuie să respecte regulamentul de ordine interioară. Orice abatere de la acest regulament atrage dupa sine sancționarea acestora. Școala noastră nu permite elevilor să fie violenți unii cu alții, sau să fie violenți cu profesorii școlii.

Ca și sancțiuni aplicate de părinți copiior atunci când greșesc aceștia au enumerat următoarele: fără calculator sau televizor, fără ieșiri pe afară, câte o palmă atunci când ,,merită”. Recompensele pe care părinții le oferă copiilor cel mai des sunt: plimbări, dulciuri, haine, jucării, cărți, o ieșire la film, iar unii le acordă ,,puțină afecțiune”.

Ca și așteptări din partea doamnelor învățătoare părinții ar dori ca acestea să le spună cum evoluează copilul (56,6%) și să coopereze (43,3%).

În ceea ce privește atitudinea părinților față de școală 80% dintre repondenți spun că au o atitudine deschisă, 16,6% zic că se implică în problemele școlii, iar 3,3% spun că au o atitudine activă.

Părinții au avut de completat câteva afirmații cu privire la sursele agresivității. Se observă cu ușurință din tabelul de mai jos că aceștia consideră că un copil poate învăța să fie agresiv atât în familie, cât și pe stradă. Mass-media are un rol foarte important, deoarece cazurile de violență prezentate la televizor și în ziare au un impact puternic asupra celor mici. Părinții ar trebui să interzică accesul copiilor la emisiunile și filmele în care sunt prezentate scene de violență verbală și fizică.

Personajele violente, eroii filmelor pe care le urmăresc sau cei din jocurile din rețea pe care le accesează pe computer , persoanele publice prezente în multe dintre emisiunile difuzate, pot reprezenta pentru școlarii mici exemple negative , pe care să le preia ca și modele de viață.

Un alt exemplu negativ este postarea pe internet a diferitelor scene de violență școlară. Intrând în contact cu asemenea lucruri, școlarii mici pot avea impresia că așa trebuie să se comporte pentru a se bucura de ,,respectul” colegilor, pentru a câștiga ,,faima” și ,,admirația” celor de vârsta lor, neluând în considerare consecințele nefavorabile care pot rezulta din aceste situații conflictuale.

Se întâmplă frecvent ca anturajul în care intră un copil nesupravegheat îndeajuns de părinți să fie unul nefavorabil, care să încurajeze manifestari agresive în rândul membrilor săi.

Părinții sunt de acord cu afirmația ,,Bătaia e ruptă din Rai!”, dar foarte mulți consideră ca pedepsele nu reduc frecvența comportamentelor agresive.

Concluzii:

d)Studiul de caz- selectarea elevului inclus în studiul de caz s-a făcut la recomandarea învățătoarei, din perspectiva analizei comportamentale privind agresivitatea și anumite aspecte de comportament deviant, pe care le-a observat la elevul selectat. Am optat pentru această metodă psihopedagogică deoarece, am considerat că este potrivită cercetării noastre, obiectivelor și ipotezelor stabilite, prin faptul că oferă o imagine mai detaliată și explicații referitoare la cauzele și formele agresivității și devianței comportamentale accentuând modul în care acestea se pot manifesta diferit la fiecare școlarul mic , având o cauzalitate internă și externă specifică.

Criteriile după care s-a făcut analiza pentru acest studiu de caz au fost cele legate de mediul familial din care provine elevul, de sexul acestuia, de pregătirea intelectuală a părinților elevului și alte probleme specifice, cu risc crescut de agresivitate și devianță comportamentală.

De asemenea s-a avut în vedere și aspectul educațional, impactul pe care fenomenele supuse cercetării îl au asupra situației școlare a elevului mic și a comportamentului față de ceilalți colegi.

S-au folosit ca și metode : analiza documentelor școlare, a produselor activității, a fișei psihopedagogice în vederea unei cunoașteri a elevului în baza rolului său de elev, precum și depistarea acelui potențial intelectual, aptitudinal, artistic și social , care să ne permită o modelare comportamentală mai eficientă care să prevină sau să amelioreze o manifestare agresivă sau deviantă.

Ca și metode de lucru efectiv cu școlarul mic, am folosit acele metode uzitate în mod frecvent în interacțiunea umană: conversația, observația, chestionarea, povestirea și interviul.

STUDIU DE CAZ

Prezentarea cazului – Problema:

Elevul G. A. din clasa a IV-a B a Școlii Gimnaziale “Nicolae Bălcescu”, din orașul Ploiești prezintă comportament dezadaptativ/ tendință către devianță.

Obiective:

Determinarea cauzelor

Eliminarea cauzelor

Propunerea unui proiect educativ de intervenție personalizat

I. ABORDAREA CAZULUI

A. Prezentarea cazului – situația actuală:

Tulburare de comportament (minciună, absenteism, comportament rebel)

Comportament dezadaptativ (intră în conflicte pe care nu știe să le negocieze și ajunge la agresiune fizică)

Relații fluctuante cu cei din jur

B. Procurarea si sistematizarea informațiilor

1. Analiza activității școlare:

Îndeplinirea precară a sarcinilor școlare

Participare la ore – redusă cantitativ, iar calitativ sub potențial

Manifestă interes scăzut la obiectele curriculare, în special la științe, matematică, limba engleză

Manifestă dezinteres total la următoarele materii: educație tehnologică , geografie, istorie

2. Observații psihopedagogice:

Inteligență – nivel mediu de dezvoltare

Limbajul oral – deficitar; scris – deficitar

Memoria – în general mecanică

Imaginația: în general de tip reproductiv

Atenția – capacitate ușor-redusă de concentrare a atenției; tendința de a-și comuta interesul cu repeziciune de la un subiect la altul

Voința – are nevoie de suport

Motivația – de tip extrinsec (a obține o recompensă materială este, de exemplu, factor motivator)

Deprinderi verbale ce oglindesc problemele de comportament

Deprinderi senzorio-motorii normale, corespunzătoare vârstei

Deprinderi de gândire și perceptive corespunzătoare vârstei

Afectivitate – prezintă dezechilibre afective doar cu persoanele cu care nu poate comunica

Caracter combativ

Prezintă echilibru psihic fluctuant

Rezistență scăzută la frustrare

Fire sociabilă, extrovertit

Pentru a obține reacții recurge la metode bizare (ex.vorbește tare, deranjează orele, face glume grosolane, etc.).

3. Relații sociale

Familie:

Părinții sunt divorțați. El este crescut de mamă, dar menține relații și cu tatăl biologic. Mai are o soră din a doua căsătorie a mamei cu care se înțelege foarte bine. Tatăl biologic are un comportament agresiv și este foarte autoritar.

Mama, cu studii medii, se ocupă de educația copilului, dar îl răsfață foarte mult. Îi face toate poftele, chiar și atunci când nu merită. Are o slabiciune exagerată pentru copil, iar el profită de această situație. Se întâmplă foarte des să-și neglijeze propria sănătate pentru a-i face pe plac copilului.

Tatăl, are studii medii și lucrează ca muncitor necalificat. Nu se implică absolut deloc în educația copilului. Copilul a împrumutat de la tată un vocabular indecent, agresiv dar și un comportament violent.

Părinții copilului nu mai păstrează legătura.

4. Prieteni:

Grupul de prieteni: are prieteni de etnie romă. Datorită anturajului are un comportament nonconformist ( s-a vopsit, și-a ras sprânceana, își face creastă de punker).Are tendința să epateze, să fie în centrul atenției ( prin haine de firmă, prin telefon performant, tabletă etc). Petrece foarte mult timp pe platformele de socializare și preferă jocurile virtuale violente.

Colegii de clasă: are relații fluctuante cu colegii de clasă care au tendința de a-l respinge din cauza comportamentului bizar – intruziv pe care îl tolerează greu.

Istoricul evoluției problemei

1. Istoricul evoluției școlare

Elevul a avut o evoluție școlară ascendentă până în clasa a treia, primul semestru (cât s-a ocupat bunica din partea mamei de el), a urmat o perioada de stagnare, dupa care o involuție evidentă.

2. Istoricul dezvoltării intelectuale

Dezvoltare intelectuală normală.

3. Istoricul dezvoltării fizice

Dezvoltare psihosomatică normală. Elevul este armonios dezvoltat fizic având o alură atletică.

4. Istoricul familiei

Familia , formată din mamă, tată vitreg și soră, îl sprijină atât afectiv cât și financiar.

Frustrările mamei legate de faptul că nu poate petrece mai mult timp cu el ,au determinat-o să apeleze la ajutorul altor persoane ( meditator particular).

5. Istoricul relațiilor sociale

Elevul clădește mai puține relații decât și-ar dori datorită stilului intempestiv și exuberant de abordare a celorlalți care uneori îi face pe aceștia să se îndepărteze într-o atitudine de expectativă față de abordarea lui. Se integrează mai greu, în special din pricina modului de comunicare defectuos pe care unii colegi îl percep ca fiind agresiv.

La ore este gălăgios, vorbește neîntrebat, atrage atenția în diverse moduri neadecvate, iar în pauze merge la toaleta în mod obsesiv să se uite în oglindă și să-și facă părul. După părerea lui aspectul fizic contează foarte mult pentru a atrage atenția. La ora de educație fizică este ultimul care părăsește vestiarul pentru că este preocupat de aspectul exterior.

Copilul este indolent, nu-l interesează nimic decât înfățișarea și vestimentația.

D. Descoperirea cauzelor

Lipsa tatălui de acasă și hiperprotecția maternă

Comunicarea bizară, ca supracompensare, a lăsat o amprentă asupra stilului său de manifestare și de comunicare provocând anumite comportamente dezadaptative

Starea dată nu a făcut imposibilă dezvoltarea mentală a elevului, dar a frânat-o.

II. CONFIGURAREA SITUAȚIEI

În urma discuției cu școlarul și părinții acestuia s-au structurat câteva idei, posibile baze ale unui plan de intervenție.

Să creeze împreună cu profesorul de sprijin al instituției un plan structurat de lucru cu copilul, în acord cu trasăturile sale specifice, cu potențialul său și nivelul de dezvoltare

Să abordeze diferit relaționarea cu colegii astfel încât acesta să nu mai fie perceput ca intruziv și ciudat de către ei

III. ELABORAREA STRATEGIILOR DE ACȚIUNE

Se acționează la nivelul clasei de elevi:

Înlesnirea integrării în grup

IV. LUAREA ȘI SUSȚINEREA HOTĂRÂRII

Elaborarea unui proiect educativ de intervenție

Formularea de prognoze privind evoluția ulterioară a elevului

PROIECT EDUCATIV DE INTERVENȚIE

Plan de acțiune comună școală – familie

Scop:

Elevul să fie stimulat în situația pentru învățare și relaționare adecvată

Obiective:

Stimularea motivațională a elevului pentru învățare

Acest obiectiv a putut fi atins prin activități specifice:

Ștafeta personajelor

Obiectiv:

-exersarea comunicării orale și consolidarea cunoștințelor despre personajele textului literar.

Materialele necesare: panou, bilețele

Descrierea activității:

– elevii au fost împărțiți în 4 echipe

– pe tablă/ pe bilețele au fost scrise titluri de texte literare studiate în clasă. Exemple: „Vizită”- de Ion Luca Caragiale „Amintiri din copilărie”- de Ion Creangă „Stejarul din Borzești”- de Eusebiu Camilar „Dumbrava minunată”- de Mihail Sadoveanu

-s-a cerut elevilor să numească personajele textului, eventual, în ordinea importanței pe care o aveau în desfășurarea întâmplărilor. Bilețelele pe care erau scrise titlurile textelor literare studiate au fost așezate pe un panou. Elevul desemnat să înceapă jocul alegea un bilețel și numea personajele textului respectiv. Dacă nu știa, putea fi ajutat de colegii din echipă sau i se putea cere să citească un fragment din textul respectiv, apoi să răspundă. În acest din urmă caz primea doar o parte din punctajul stabilit. Elevul care a răspuns corect desemna un coleg de la altă echipă care să continue jocul.

Timp alocat: 50 minute

Rezultate anticipate: îmbunătățirea modul de comunicare orală a elevului

Călătorie prin text

Obiectiv:

– verificarea înțelegerii textului citit.

Materialele necesare: panou, bilețele

Descrierea activității:

-jocul s-a desfășurat pe echipe. Învățătorul a scris bilețele pe care le-a așezat pe un panoul care cuprindea o linie de start și o linie de sosire unite printr-un drum cât mai întortochiat ce leagă între ele instituțiile importante din localitate: școli, biserici, primărie, spitalul, biblioteca, cinematograful, hotelul, casa de cultură etc. Cel care conducea jocul comunica elevilor informațiile strict necesare pentru ca aceștia să găsească, pe rând, bilețelele plasate în diferite locuri pe panou.

-elevul care s-a angajat să găsească bilețelul îndeplinea cerința scrisă pe bilețel, primind punctajul prevăzut. În cazul în care nu putea îndeplini cerința, dădea biletul unui coleg din echipa sa, pierzând jumătate din punctele prevăzute. Echipa câștigătore a fost cea care a cumulat cele mai multe puncte.

Timp alocat: 50 minute

Rezultate anticipate: optimizarea capacității de concentrare a atenției va duce la înțelegerea corectă a mesajului textului citit.

Favorizarea integrării în grup prin realizarea de acțiuni comune cu colegii

Obiectivul s-a putut realiza prin activități ca:

,,Teatrul sentimentelor “(exercițiu adaptat după Elena Anghel)

Obiectiv:

-dezvoltarea capacității de comunicare nonverbală (de transmitere și decodificare a mesajului mimico-postural);

Materialele necesare: cartonașe cu sentimente (bucurie, tristețe, dor, agitație, căldură, dezinteres, curiozitate, plăcere, teamă, iubire), cartonașe cu părțile corpului (față, mâini, picioare, întreg corpul)

Descrierea activității:

-s-a făcut instructajul elevilor „Vă invit acum să creăm un teatru deosebit de cel pe care îl știm cu toții. O să vă împărțiți în două grupe egale, adică 12 cu 12. Fiecare grupă va fi o echipă care va trebui, pe rând, să mimeze cu ajutorul diferitelor părți din corp mai multe tipuri de sentimente. Când o echipă va mima, cealaltă va fi spectator și va încerca să ghicească ce sentiment se mimează. Veți face acest lucru pe rând. De fiecare dată când o echipă va ghici sentimentul mimat, vom recompensa echipa cu aplauze.”

-un elev din prima echipă a extras din pachetul cu cartonașele pe care sunt scrise sentimentele, un singur cartonaș. Apoi a ales un cartonaș din celălalt pachet, cel cu părțile corpului. El a trebuit să mimeze sentimentul ales cu ajutorul părții respective a corpului.

-fiecare elev din cele două echipe a mimat câte un sentiment scris pe cartonaș, iar ceilalți au trebuit să ghicească

Timp alocat: 50 minute

La final, s-a discutat și s-a analizat:

-modul în care se pot exprima sentimente cu ajutorul întregului corp;

– cum ne exprimăm fără să vrem sentimentele cu toate părțile corpului;

– cum putem identifica stările celorlalți prin „citirea” corpului;

– comparație între modalitatea verbală și cea nonverbală de exprimare a sentimentelor.

Rezultate anticipate: prin activități de aces gen elevul va fi acceptat în colectiv pentru realizarea sarcinilor de echipă.

2) ,,Vreau să fiu obiectiv!’’(apaud.Zaharia, 2013)

Obiectiv:

– explorarea mai multor puncte de vedere în situații conflictuale și analiza modului în care acestea afectează comportamentul școlarilor mici

Materiale necesare: calculator, videoproiector.

Descrierea activității:

-s-a citit lectura ,,Adevărata poveste a celor trei purceluși ‘’ de Jon Scieszka (1991) astfel încât valorile asociate personajelor (pozitive/negative) să poată fi inversate.

-analiza punctelor de vedere – pornind de la povestea citită s-a făcut legătura cu povestea reală, iar școlarilor li s-a este explicat faptul că schimbarea unui punct de vedere poate modifica realitatea și o poate transforma într-o perspectivă strict subiectivă care se poate opune realității și uneori generează agresivitate, violență, comportamente deviante.

-elevii au fost încurajați să povestească desfășurarea unei situații cu manifestări agresive la care au luat parte, să numească o persoană despre care cred că ar descrie diferit ceea ce s-a întâmplat și să identifice factorii care ar putea influența modificarea poveștii reale.

Timp alocat: 50 minute

Rezultate anticipate: elevul va relaționa pozitiv cu colegii.

PROGNOZA EVOLUȚIEI ULTERIOARE A ELEVULUI

Starea pedagogică

Intensificarea interesului pentru învățătură

Promovarea clasei a IV-a cu rezultate semnificativ mai bune, cât mai aproape de potențialul său

Starea intelectuală

Va crește rezistența la efort intelectual

Se va optimiza capacitatea de concentrare a atenției

Se vor observa schimbări comportamentale semnificative

Prognoza dezvoltării personalității

Dezvoltarea încrederii în sine

Câștigarea respectului de sine

Depășirea stilului relațional bizar și ameliorarea comportamentului

Relații sociale

Va relaționa pozitiv cu colegii, se va integra în colectiv

Va fi acceptat în colectiv pentru realizarea sarcinilor de echipă

Relații familiale

Părinții vor coopera pentru continuarea punerii în practică a planului unic de abordare a problemei fiului

Se vor îmbunătății relațiile copilului cu ambii părinți care vor dezvolta în continuare atitudinea lor suportivă, corectând tendința de a-l răsfăța

Părinții vor învăța modalitățile cele mai bune de abordare și gestionare a situațiilor de criza

Concluziile cercetării

În urma aplicării celor două chestionare, interviului pentru elevi și realizării studiului de caz se trag următoarele concluzii:

Mare parte dintre elevii care manifestă comportamente agresive/ violente provin din familii dezorganizate sau din familii normal constituite, dar de care părinții nu au timp din cauza serviciului prea stresant.

În familiile cu un statut socio-cultural scăzut, violența este folosită ca metodă de educație, ceea ce poate dezvolta celor mici comportamente agresive/violente.

Majoritatea elevilor care prezintă un comportament agresiv au asistat la scene de violență în familie și au fost ei înșiși victimele comportamentelor agresive venite din partea părinților.

Cei mici petrec mare parte din timpul liber în fața calculatorului sau a televizorului, fără să fie supravegheați de părinți. Desenele animate, filmele, emisiunile pe care le urmăresc, jocurile din rețea pe care le accesează pe computer pot oferi exemple negative de personaje, pe care cei mici le preiau ca modele de viață.

Părinții folosesc ca metode de sancționare cearta, bătaia și obstrucționarea de la ce place mai mult copilului, iar ca metode de recompensare cele mai utilizare sunt: mărirea timpului petrecut de copil afară sau cumpărarea unui lucru dorit de cel mic.

Interesul părinților față de evoluția școlară a copilului scade odată cu promovarea acestuia în clasele mai mari.

Cei mici și-ar dori să petreacă mai mult timp cu părinții lor care ,pentru a le asigura cele necesare, sunt nevoiți să lucreze mai mult de opt ore pe zi sau să plece în străinătate lăsându-și copiii în grija bunicilor.

Toate aceste concluzii duc la verificarea ipotezei- dacă mediul familial este caracterizat de anumite variabile cum ar fi: violența intrafamilială, timp limitat petrecut de părinți cu propriii copii, probleme de cuplu, familii monoparentale, familii cu un statut socio-economic și cultural scăzut, atunci el reprezintă o sursă în declanșarea și manifestarea comportamentelor agresive și violente la școlarii mici.

Concluzii finale

Scopul principal al cercetării noastre a constat în studiul familiei ca sursă de agresivitate și violență pentru școlarul mic. Fiind primul mediu de viață în care apare ființa umană și în care se dezvoltă și se formează ca viitor adult, familia este un posibil factor generator de agresivitate și violență la copii.

Acest studiu s-a axat pe prezentarea orientărilor teoretice cu privire la familie, a funcțiilor familiei și a caracteristicilor acesteia, punându-se accent asupra disfuncționalităților din viața de familie care pot afecta creșterea, educarea și comportamentul copiilor de vârstă școlară mică.

Această lucrare și-a propus realizarea următoarelor obiective:

Înțelegerea impactului pe care comportamentul agresiv și violent al părinților îndreptat către copii îl are asupra modului de comportare a acestora în mediul educațional.

Accentuarea rolului pe care durata timpului acordat de către părinți copiilor îl are asupra comportamentului acestora la școală.

Evidențierea influenței pe care tipul familial din care face parte școlarul mic îl are asupra comportamentului agresiv și violent al acestuia la școală.

Prin ipoteza cercetarii ne-am propus să investigam aspectele ce țin de factorii mediului familial ce pot declanșa agresivitate/ violență și devianță comportamentală la școlarii mici.

În urma interpretării chestionarelor și analizării interviurilor aplicate elevilor putem concluziona că părinții care utilizează violența verbală sau fizică în educarea copiilor nu pot oferi un model educativ prin puterea exemplului. Dacă părinții sunt agresivi și violenți cu propriii copii, la fel vor fi și aceștia la școală.

Structura familiei reprezintă unul din factorii care își pune puternic amprenta asupra dezvoltării și comportamentului copilului. O familie monoparentală determină frustrări afective celor mici, frustrari care se pot materializa în comportamente nedorite.

Statutul socio-economic și statutul cultural al familiei, pot declanșa comportamente agresive/ violente la copii. Nivelurile mai scăzute de educație se corelează de multe ori cu venituri mici. Stresul cauzat de eforuturile de a asigura ziua de mâine în familiile sărace nu afectează doar mediul de învățare de acasă, ci își pune amprenta și asupra comportamentului pe care copilul îl are la școală. În familiile cu nivel socio-cultural scăzut, violența este folosită ca o metodă de educație, ceea ce poate dezvolta celor mici comportamente agresive/ violente.

Un alt aspect cuprins în cercetarea de față se referă la schimbarea ritmului vieții de zi cu zi, care are drept consecință un program de lucru de peste 8 ore pe zi. Din această cauză părinții sunt nevoiți să-și lase copiii singuri sau în grija rudelor. Practica pedagogică ne oferă tot mai multe exemple de școlari mici, care petrec puțin timp, zilnic, cu părinții. Acești copii sunt afectați de lipsa de comunicare din familie și reacționează la școală prin comportamente nedorite.

Faptul ca familia este una din principalele surse ale agresivității și violenței școlarilor mici, este demonstrată de opiniile învățătorilor prezenți în anchetă și de relatările copiilor, dar și de afirmațiile părinților ( 60 % sunt de acord că agresivitate se învață în familie ). Studiul de caz efectuat vine in completarea celorlalte metode și ilustrază caracteristicile unei familii cu probleme, probleme ce se oglindesc și în comportamentul elevului la școală.

Școala reprezintă un pilon important în prevenirea comportamentelor agresive și deviante, indiferent de originea factorilor declanșatori. Prevenția poate fi primară (realizată de către fiecare profesor prin dezvoltarea unei atitudini pozitive față de elev , exprimarea încrederii în potențialul de reușită al acestuia, valorificarea acestui potențial și valorizarea lui, cultivarea poziției de egalitate din punct de vedere al comunicării și al respectului reciproc profesor -elev) , secundară (prin care profesorul de la clasă poate observa atent fiecare elev, poate identifica efectele unor manifestări agresive și deviante la care există posibilitatea să fi fost supus în afara mediului școlar și semnalarea cazului către specialist) și terțiară prin sprijinul de orice formă acordat școlarului mic aflat în situație de dificultate.

Deși reușita prevenirii sau ameliorării acestor comportamente poate fi un proces cu o durată îndelungată, solicitând participarea unei întregi echipe de specialiști , totuși în mediul școlar , profesorul devine prima persoană responsabilizată și interesată în a asigura un management adecvat al comportamentului elevilor.

ANEXA 1

Chestionar pentru cadre didactice

Stimați profesori, apelez la sinceritatea dumneavoastră în completarea chestionarului și garantez confidențialitatea răspunsurilor!

Scop:

Chestionarul are ca scop identificarea principalei surse de agresivitate și violență a școlarului mic.

Publicul țintă:

6 cadre didactice de la clasele II-IV din Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești

Motivarea grupului țintă:

Grupul țintă a fost ales din rândul cadrelor didactice ai căror elevi manifestă forme de agresivitate și violență (fizică și verbală ) în incinta școlii.

Care considerați că este principala cauză care determină comportamentul

violent al unor elevi?

familia b) mediul școlar c) anturajul copilului d) altele……………….

Cât de des se interesează părinții de evoluția școlară a copiilor?

foarte des b) des c) rar d) foarte rar

Enumerați 3 motive pentru care considerați că părinții nu se mai implică atât

de mult în activitățile copiilor:

………………………………………………………………………………………………..

Vi s-a întâmplat să aveti un conflict cu părinții elevilor dumneavoastră? Care

au fost cauzele? Cum s-a rezolvat?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Notați de la 1 la 5 cei mai importanți factori de natură familială generatori ai

violenței elevului:

Climatul socio-afectiv al familiei;

Tipul familiei;

Condițiile economice ale familiei

Dimensiunea familiei

Nivelul de educație al părinților

În opinia dumenavoastră, în ultimele două luni, cazurile de violență verbală

dintre elevi în comparație cu începutul anului școlar…

sunt mai numeroase b) au aceeași frecvență c) sunt mai reduse d) nu știu/nu îmi pot da seama

Rezultatele strategiei anti-violență promovate de școala noastră corespund

așteptărilor dumneavoastră?

în foarte mare măsură b) în mare măsură c) în oarecare măsură d) în mică măsură e) în foarte mică măsură

Care sunt principalele arii de intervenție/ activități pe care doriți să le includeți într-o viitoare strategie anti-violență?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Vă mulțumesc pentru că ați fost de acord să completați acest chestionar!

ANEXA 2

INTERVIU PENTRU ELEVI

Numele și prenumele elevului……………………………………………………………….

Școala………………………………………………………………………..

Clasa…………………………………………………………………………

Locația de desfășurare a interviului…………………………………………

Listă orientativă de întrebări:

Din câți membri este alcătuită familia ta?

Care sunt relațiile dintre membrii familiei tale?

Cât timp petrec părinții, în fiecare zi, cu tine?

Care sunt activitățile familiale care îți plac cel mai mult?

Te ajută părinții la teme? În ce mod?

Ai asistat vreodată la scene de violență în familie?

Ai fost victima vreunui comportament agresiv venit din partea părinților tăi?

Cum reacționează părinții atunci când iei o notă mică la școală?

Cât de des vin părinții la școală pentru a se interesa de evoluția ta?

Cum apreciezi relația învățător și elev/ familie?

Cum te pedepsesc părinții atunci când greșești?

Cum te recompensează părinții atunci când meriți?

Care este modul tău preferat de a petrece timpul liber?

Cât timp petreci în fiecare zi în fața calculatorului? Dar în fața televizorului?

Ce înțelegi prin agresivitate/ violență?

ANEXA 3

Chestionar pentru părinți

Stimați părinți, apelez la sinceritatea dumneavoastră în completarea chestionarului și garantez confidențialitatea răspunsurilor!

Scop:

Chestionarul are ca scop identificarea principalei surse de agresivitate și violență a școlarului mic.

Publicul țintă:

30 de părinți ai elevilor de la clasele II-IV din Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești

Motivarea grupului țintă:

Grupul țintă a fost ales din rândul părinților ai căror copii manifestă forme de agresivitate și violență (fizică și verbală ) în incinta școlii.

Ce știu despre copilul meu?

Vă cunoașteți copilul?

foarte bine/…….. bine/…… suficient/…… puțin/ …….deloc/…….

Cine se ocupă mai mult de educația copilului?

tata/…….. mama/……… bunicii/…….. frații/……..

În general, cum caracterizați relațiile dintre membrii familiei dumneavoastră?

a) armonioase;

b) de indiferență;

c) conflictuale din când în când;

d) conflictuale permanent;

e) altfel și anume…………………………………………….

Cât timp alocați copilului dumneavoastră în fiecare zi?

f mult/…….. mult/……. suficient/.. …..puțin/……… f puțin………

În ce constă timpul alocat copilului?

mă joc cu el;

îl ajut la teme;

vizionăm programe TV;

ne plimbăm/ mergem la cumpărături;

altceva și anume………………………………………….

Dacă copilul vă pune întrebări, îi răspundeți la toate întrebările?

da

nu

Daca da, alegeți unul dintre răspunsurile de mai jos:

foarte des/……..des/………uneori/…….rar/……….foarte rar/………….

Știți ce pasiuni are? Daca știți enumerați-le!

da

nu

––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Îi cunoașteți grupul de prieteni?

în foarte mare măsură/…..în mare măsură/……în oarecare măsură/…….în mică măsură/………în foarte mică măsură/…….

Cât timp alocă copilul dumneavoastră:

0-60 min 1-3 ore peste 3 ore

Cum vă comportați când greșește?

îl cert/….. îl lovesc/….. nu-i vorbesc/…… îl “obstrucționez” de la ce-i place/….. discut cu el/….. altceva…… .

Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la școală?

da/…… nu/….…

13) De câte ori pe săptămână controlați caietele copilului dumneavoastră?

…………………………………………………………………………………………………………………….

14)Se întămplă des ca atitudinea dumneavoastră față de copil să nu fie în concor-danță cu cea a profesorilor?

da/…… nu/……..

Sunteti mulțumit de interesul pentru școală și de rezultatele la învățătură ale copilului ?

da/…….. nu/…..… de cele mai multe ori/……..

Sunteți mulțumit de disciplina din școala copilului dvs ?

da……. nu ……..

17) Care sunt sancțiunile pe care le aplicați copilului, dacă le aplicați ?

……………………………………………………….……………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………..

Ce recompense acordați copilului ?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ce așteptați de la doamnele învățătoare?

să nu-mi spună nimic/…… să nu mă deranjeze mereu/……. să cooperez/…… să-mi spună tot timpul cum evoluează copilul/…….

Ce atitudine îmi propun să am am față de școală?

deschisă/…… retrasă/……. neutră/…… mă implic/…….. activă/…….alta și anume/…………

Precizați acordul sau dezacordul dumneavoastră în raport cu următoarele afirmații:

Vă mulțumesc pentru că ați fost de acord să completați acest chestionar!

BIBLIOGRAFIE

1. A.Giddens trad. R.Săndulescu și V.Săndulescu (2011) Sociologie București:Editura All

2.Alexandrescu, P. (2006). Rolul școlii și familiei în educația tinerei generații, în orizontul integrării europene, Revista de Sociologie, Anul XVII, nr.3-4. București: Ed. Academiei Române.

3. Amiron, R. (2003) Considerații psihosociologice asupra noțiunilor de agresivitate și

frustrare comparativă În Ferreol, G. și Neculau, A. Violența. Aspecte psihosociale. Iași:

Editura Polirom.

4.Banciu, D., Rădulescu, S. (2006). Familia și delincvența juvenilă, Revista de Sociologie, nr.1-2, Ed. Academiei Române.

5. Băran-Pescaru, A. (2004) Familia azi. O perspectivă sociopedagogică București: Editura Aramis, p.106..

6. Braconnier, A. (2009) Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău București: Editura Trei.

7. Braconnier, A. (2008) Cum să fii un tată bun pentru fiica ta București: Editura Trei.

8. Bulai, T. (2006). Fenomenul migrației și criza familială Iași: Editura Lumen, p. 9.

9. Crețu, T. (2009) Psihologia vârstelor Iași: Editura Polirom.

10. Débarbieux, E. [2006] (2010) Violența în școală: o provocare mondială? Iași: Editura Institutul European

11.Drămnescu, M. (2010) Teoria socială a învățării a lui Albert Bandura.Implicații în construirea modelelor pedagogice Chișinău: Studia Universitatis, seria Științe ale educației-Pedagogie,vol 2

12. Duss, L. (2009) Testul fabulelor București: Editura Trei.

13. Ekman, P. (2008) De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea? București:Editura Trei.

14. Farca, S. (2009) Ce trăiește copilul și ce simte mama lui București: Editura Trei.

15. Grădinaru C., Stănculeanu D. ( 2013) ,,Abuzul și neglijarea copiilor în familie: studiu sociologic la nivel național” Organizația ,,Salvați copiii””București

16.Grecu, F., Rădulescu, S.M. (2003). Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România. București: Ed. Luminalex.

17. Neacșu, I., Mareș, T., Nica, M. (2006) Copilul și violența. Comportamente și responsabilitate București: Editura Semne.

18. Ibiș, A. (2001) Influența agenților de socializare (familia, școala, grupul de referință) asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor București: Editura Pansofia.

19. Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, A. (coord). (2006) Violența în școală Buzău: EdituraAlpha MDN, p.22.

20. Jourdan-Ionescu, C., Lachance, J. (2006) Desenul familiei București: Editura Profex.

21.Marian, C. (2011). Agresivitatea în școală. Determinări, mecanisme și traiectorii. Cluj-Napoca: Ed. Limes.

22. Neacșu, I. (2010) Pedagogie Socială. Valori, comportamente, experiențe, strategii București: Editura Universitară.

23. Neacșu, I., Mareș, T., Nica, M. (2006) Copilul și violența. Comportamente și responsabilitate București: Editura Semne.

24. Neamțu, C. (2003) Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de

comportament ale elevilor Iași: Editura Polirom.

25. Petermann, F., Petermann, U. (2006) Program terapeutic pentru copiii agresivi Cluj-Napoca: Editura RTS.

26.Ropotică, I.M. (2007) Violența intrafamilială București: Editura Pro Universitaria,p.34.

27. Sânzianu, S.G. (2006) Violența în familie prezentată în presa din România Iași: Editura Lumen, p. 10.

28. Selma, H.F. (2009) Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor

București: Editura Trei.

29. Șoitu, L., Hăvârneanu, C. (2001) Agresivitatea în școală Iași: Editura Institutul European.

30. Stănculescu, E. ((2008) Sociologia Educației familiale Iași: EdituraPolirom

31. Tudose, C., (2003) Aspecte psihosociale ale agresivității umane București: Editura

Academiei Naționale de Informații.

32. Turliuc, M.N. (2007) Psihologia comportamentului deviant Iași: Editura Institutul

European.

33.Ungureanu, G.Ș., Cocoș, Ș., Morăreanu, C. (2005) Statutul familiei în contemporaneitate București: Editura Prouniversalis S.R.L, p. 21.

34. Ministerul Educației și Cercetării din România, CCD Prahova, Consiliul Europei

( 2002) Seminarul Internațional ,, Cum poate educația să prevină violența și să dezvolte toleranța și înțelegerea” Ploiești: Editura Premier

35. Suport curs ,,Psihopedagogia inadaptării și devianței sociale” Universitatea,,Ovidius” Constanța

36.David Eugen -curs masterat ,,Devianța școlară”Universitatea,, Spiru Haret”

37.Organizația ,,Salvați copiii”-,,Abuzul și neglijarea copiilor” studiu sociologic la nivel național