Familia Comunitate Care Formeaza Persoana Umana

CAPITOLUL II

FAMILIA COMUNITATE CARE FORMEAZĂ PERSOANA UMANĂ

2.3. Familia loc al educației copiilor la valorile creștine

2.3

În acest capitol este aprofundat rolul educativ al părinților. Familia este fără îndoială locul privilegiat pentru educația copiilor. Ea are un rol important în câmpul educativ, nu numai pentru că părinții își pot exercita rolul autorității, trăit ca slujire, dar și pentru că este locul unde pot fi experimentate valorile și principiile cele mai profunde. Educația la pace, la libertate, la ascultare, la iubire, la viața afectivă și sexuală în familie dobândește o dimensiune cotidiană și permite fiilor o formare graduală și eficientă.

2.1. Educația, valoare esențială a căminului familial

Prin rolul și importanța sa în domeniul educațional, căminul familial se poate numi pe drept „laboratorul” artizanal al dragostei. A defini familia ca un „laborator” înseamnă a evidenția dimensiunea de osteneală cotidiană a acțiunii educative, osteneală care-i consideră pe toți alternativi, învățați și învățători. Folosirea adjectivului „artizanal” sugerează învățarea prin observarea directă a climatului familial, ca în atelierele meseriașilor. Atmosfera de dragoste este indicată ca un habitat natural, pentru a te simți bine și pentru o dezvoltare integrală a persoanei.

Dar în ce constă acest proces al educației? Se desfășoară el prin fenomenul de insuflare sau prin cel de educare? Există unii care interpretează educația copiilor ca un fel de umplere a unui recipient gol (aici existând fenomenul de insuflare), pe când educația este exact contrariul: este stimulul dat adultului care favorizează „ieșirea în afară” ( care este și traducerea latinescului educere) a potențialului deja existent în copii la naștere. Dumnezeu nu creează lucruri goale în persoane pline.

Acest stimul este dat mai întâi de contactul și raportul care se instaurează cu copilul educat. Calitatea acestui raport creează spațiul vital pentru o creștere eficientă. Este calitatea favorabilă creșterii în raporturile bazate pe primirea empatică și încrezătoare care se poate găsi în fața unei valori personale irepetibile, și nu bazată pe a raportul de suspiciune, înstrăinare, dominare, aroganță, șantaj.

Într-o situație normală, educatorii trebuie să fie cei doi părinți. Ei sunt cei care educă mai mult după modul cum își trăiesc raportul lor de soț și soție, decât după cum se comportă ei individual sau împreună față de copii. Această regulă, aparent banală, este în realitate, o bază constantă a culturii pedagogice, exprimată până și în proverbe, care sunt vechea înțelepciune a poporului: „Uneori îi îndrepți pe alții mergând tu drept”, adică având o viață coerentă ca soț și soție.

2.1.1. Familia – ambientul privilegiat pentru educația copiilor

Mai mult ca niciodată, astăzi, se simte nevoia de a reevalua rolul educativ al părinților fie ca și o contribuție la echilibrul personal al copiilor fie ca și prototipul oricărei alte formări. Dacă în trecut era un fapt prevăzut, adică familia simțea foarte puternic această responsabilitate, astăzi, se poate observa că familia trăiește o perioadă de criză chiar și în domeniul formativ. Într-adevăr, actuala transformare a modelelor și a comportamentului conjugal și familial, se dezvoltă în situații adesea jenante și de nesiguranță, care creează neliniște și înmulțesc conflictele; situații de criză, determinante nu numai de cauze externe, dar și de cauze interne familiei însăși, care fac tot mai grea conviețuirea, dialogul și, prin urmare, raportul educativ cu copiii.

Există părinți care nu reușesc să-și educe copiii, pentru că sunt nepregătiți sau trăiesc în dezordine, în nepăsare, în dezordine morală și economică: în astfel de situații ei trăiesc în raport conflictual cu copiii, care nu se simt iubiți, nu pot dialoga, nu-și pot împărtăși experiențele lor zilnice, creându-se astfel între părinți și copii diviziuni nesfârșite.

Există părinți care sunt obligați să desfășoare o muncă excesivă, pentru a face față cheltuielilor familiei, petrecând cea mai mare parte a timpului în afara casei. Mulți părinți și copii astăzi își petrec multe ore în afara casei, experimentând realități diferite, care pot crea diverse tensiuni. Există apoi, o nesiguranță crescândă a părinților în fața lumii care se transformă: libertatea obiceiurilor, bunăstarea, căutarea plăcerii și a distracției etc. Mulți părinți se simt nepregătiți să înfrunte aceste probleme, care sunt vitale pentru copiii lor.

Astăzi există convingerea că un prim obiectiv fundamental pentru familie este acela de a forma cuplul fie pentru ca să învețe să desfășoare o viață matrimonială normală și demnă, care conferă părinților acea forță necesară pentru a transmite valorile vieții fie pentru ca să fie pregătit să-și introducă copiii într-o societate complexă, respectând diferitele exigențe ale etapei evolutive.

Când familia este bolnavă, deoarece casa a devenit un „hotel” mai mult sau mai puțin incomod sau e sfâșiată de neînțelegeri, din cauza cursei neînfrânate după bunăstarea economică, din cauza egoismului și individualismului, copiii sunt cei dintâi care plătesc cheltuielile acestor daune.

Precum omul matur, pentru a se realiza, are nevoie de responsabilitate și de raporturi care angajează, tot astfel copiii au nevoie de afecțiune, de atenție și de multă seninătate. Au nevoie de a respira în familie un aer cald de iubire, care se naște din inimă și nu din lucruri: lucrurile sunt mereu niște surogate, chiar dacă sunt însoțite de gratuitatea dăruirii.

Chiar și studiile de psihologie afirmă că familia este ambientul ideal pentru formarea personalității copiilor: „Copilul are nevoie în mod obligatoriu de doi părinți; unul de același sex cu care se identifică și care constituie modelul de urmat, ajuns la vârsta matură și unul de sex opus, care devine principalul obiect de iubire și a cărei afecțiune satisface cerințele emotive.

Totuși valorile pe care părinții le prezintă pentru copil sunt în mod grav compromise, dacă ei nu sunt uniți”.

Chiar și multe rezultate ale psihiatriei spun, în mod clar, că tulburările personalității apar cel mai frecvent la subiecții proveniți din familiile despărțite sau incomplete. Cu cât familia se împrăștie, cu atât este mai dificil să se mențină sau să atingă integritatea eu-lui, a cărui pierdere duce la tulburări schizofrenice.

Familia este așadar locul privilegiat pentru creșterea copiilor: în ea se găsește puterea necesară pentru a depăși inevitabilele dificultăți. Desigur familia nu poate fi considerată ca un paradis terestru, care fără îndoială este și locul sacrificiului, al neînțelegerilor și al confruntărilor. De aceea familia, chiar și în dificultăți nu trebuie să cunoască logica singurătății și a izolării, ci numai vivacitatea un drum făcut împreună în logica dăruirii poate aduce roade.

A merge împreună nu înseamnă a gândi și a acționa în același mod: familia nu este un laborator computerizat, ci este o realitate diversificată cu atitudini diverse și cu creșterea personalității. Este tocmai iubirea familială care descoperă diversitatea și ajută persoanele să depășească anumite forme ale unui individualism exagerat, pentru a converge, chiar dacă cu greutate, către marea valoare a unității și a comunității. În familie, părinții și copiii, fiecare prin propria contribuție, trebuie să se străduiască să promoveze această atmosferă privilegiată, unde iubirea poate crea unitate în diversitate.

2.1.2. Dreptul și datoria părinților la educație

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Gen 1,27-28).

Prin aceste cuvinte, Autorul sacru ne pune în față o realitate fermecătoare: înrudirea omului cu Dumnezeu, care se manifestă în forma sa cea mai înaltă, în posibilitatea pe care omul o are, mai precis, prin intermediul experienței de procreare, de a dărui viața.

Chiar și exortația apostolică Familiaris consortio se referă la acest concept: „Rolul fundamental al familiei este slujirea vieții, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmițând prin naștere de la om la om chipul lui Dumnezeu. Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturie vie a deplinei dăruiri reciproce a soților”.

Tații și mamele, ca și colaboratori ai Creatorului în a da viață, sunt, deci, în mod automat, împotriva îngrozitoarelor delicte ale avortului provocat. Prin întreruperea sarcinii este suprimată o ființă umană, care abia începe să trăiască, deci este una nevinovată: „Un copil conceput în pântecele mamei nu este niciodată un agresor nedrept, ci este o ființă lipsită de apărare, care așteaptă să fie acceptată și ajutată”.

În sfârșit, prin intermediul familiei, Creatorul prelungește creația și revarsă divinul în om. Soții devin astfel miniștri ai celor două funcții, care sunt proprii divinității: aceea a iubirii și a vieții care, venind de la Dumnezeu, se unesc și se completează până când devin de nedespărțit. Dacă scade iubirea, scade și viața. În constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes se spune în mod expres: „Dumnezeu, Stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune ce trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase” (GS 51).

Însă slujirea vieții, nu a luat sfârșit odată cu nașterea copiilor, dar continuă în modul cel mai profund cu formarea integrală a persoanei. Misiunea educativă a familiei își are rădăcinile sale în actul procreativ: părinții, dând viață copilului, au datoria și dreptul de a o tutela și de a o ajuta să se dezvolte în toate componentele sale fizice, psihice și spirituale până la maturitatea persoanei.

Dumnezeu a indicat educația copiilor ca pe o misiune primară a părinților, deoarece el nu a încredințat nimănui, în afară de părinți, o asemenea operă: a da viață unei noi ființe și a o forma ca persoană.

În declarația conciliară despre educația creștină Gravissimus educationis se afirmă următoarele: „Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa, și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită” (GE 3). Această afirmație este reluată și în exortația apostolică Familiaris consortio:

„Dreptul și datoria de educație a părinților sunt considerate ca esențiale, în legătură cu transmiterea vieții umane: ca originare și primare, în comparație cu misiunea educativă a altora, acest lucru fiind posibil datorită raportului de iubire care există între părinți și fii. Această educație este, în sfârșit, de neînlocuit și inalienabilă, pentru că nu poate fi încredințată cu totul altora și nici uzurpată de alții”.

Educația trebuie să fie o continuă naștere. A naște un om, înseamnă a da la lumină o ființă imperfectă, care are nevoie de ajutor, a cărei dezvoltare către maturitatea integrală nu poate fi realizată bazându-se pe determinismul fizic sau instinctul animal. Omul care se naște are dreptul de a ajunge la acea maturitate fizică, psihică și spirituală de care este capabil și care îl face apt comportamentelor, rolurilor și scopurilor care sunt proprii unei ființe umane sau unei persoane. Cei care au săvârșit actul procreator, au datoria de a-l ajuta pe cel care fără voia lui, și în urma acelui act, este chemat la viață.

Acest drept și această datorie își află fundamentul în iubirea părinților care devine izvorul, sufletul și norma operei educative, ei fiind chemați direct de Dumnezeu prin sacramentul căsătoriei.

Educația este o misiune a iubirii și a bucuriei. Soții care procreează copiii din iubire, tot astfel să-i și educe, cu iubire. Mai înainte de a învăța să iubească, copiii au nevoie de a trăi iubirea și de a se simți iubiți.

Această experiență originară lipsește atunci când copilul nu este introdus într-o iubire conjugală autentică a soților și pune stăpânire pe el acea boală a timpului, care este pesimismul existențial sau cel puțin dubiul asupra sa, asupra propriului drept la viață și asupra valorii propriei existențe. Copilul care, născându-se, stabilește imediat un raport pozitiv cu lumea, se mișcă în ea fără teamă și se simte susținut și de cuplul conjugal. El nu numai că îl ajută și îl susține, dar devine pentru copil ambientul vital pentru o bună creștere.

Prin iubire copilul învață și își însușește alte valori, care sunt constitutive iubirii însăși: respectul față de ceilalți, blândețea, iubirea, etc., care dobândesc un echilibru în creșterea lui.

Familiaris consortio afirmă:

„Elementul cel mai radical al obligației educative a părinților este iubirea paternă și maternă; aceasta își găsește împlinirea în munca educativă în care vrea să desăvârșească angajarea în serviciul vieții: iubirea părinților din izvor devine sufletul și chiar norma care inspiră și conduce acțiunea educativă concretă, îmbogățind-o cu acele valori de gratitudine, perseverență, bunătate, slujire și spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai prețios rod al iubirii”.

Iubirea rămâne principiul intrinsec, forța permanentă și țelul ultim al acestei datorii și acestui drept al părinților care este educația: așa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, tot astfel fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane: „Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine de neînțeles, viața lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”.

2.2. Familia loc privilegiat pentru educația copiilor afectivă și sexuală

Printre multiplele greutăți pe care le întâmpină la ora actuală părinții, indiferent de marea diversitate a contextului cultural, se află cu siguranță cea legată de capacitatea lor de a le oferi propriilor copii o pregătire adecvată pentru viața de adult, în special privitor la adevărata semnificație a sexualității umane. Motivele dificultăților legat de această problemă, deloc nouă, sunt variate.

În trecut, chiar atunci când nu se făcea o educație sexuală explicită în familie, cultura generală marcată de respectul pentru valorile fundamentale, folosea la protejarea și conservarea lor. Ștergerea modelelor tradiționale într-o însemnată parte a societății, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, a lăsat copiii fără repere sau modele clare și pozitive, în timp ce părinții nu erau pregătiți pentru a le putea oferi răspunsuri adecvate. Acest nou context este în plus agravat de ascunderea adevărului despre om, prin consecința banalizării sexului. S-a ajuns astfel la un gen de cultură, în care societatea și mass-media oferă cel mai adesea doar informații depersonalizate, lucide, de multe ori pesimiste asupra acestei probleme, fără a acorda atenție etapelor de formare a copiilor și tinerilor, iar aceasta sub influența unei concepții eronate, individualiste despre libertate și într-un cadru lipsit de valori temeinice privitoare la viață, la iubire umană și la familie.

Pe de altă parte, școala, care s-a arătat disponibilă unor programe de educație sexuală, pe care le-au făcut cu copiii sau cu tinerii și care de cele mai multe ori erau pur informative. Acest lucru substituia într-un fel rolul pe care, în primul rând, trebuie să-l familia în educația acestora. Acest lucru a dus uneori la o adevărate deformare a conștiințelor. De multe ori, chiar părinții au renunțat la îndatorirea lor în această privință din motive legate de dificultatea de abordare și din lipsă se pregătire, lăsând rezolvarea problemelor pe seama altora.

Cu toate acestea papa Ioan Paul al II-lea, amintește soților creștini datoria ce o au față de copiii lor, de a le da sexuală adecvată, chiar dacă uneori trebuie să depășească anumite obstacole:

„Educația la iubire, ca dăruire de sine, constituie și premisa indispensabilă pentru părinții chemați să ofere fiilor lor o clară și delicată educație sexuală. În fața unei culturi, care banalizează în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează și o trăiește în mod reductiv și sărăcit, legându-o în mod exclusiv de timp și de plăcerea egoistă, serviciul educativ al părinților trebuie să insiste cu fermitate asupra unei culturi sexuale care să fie într-adevăr și în mod deplin personală”.

Sexualitatea este o bogăție a întregii persoane, trup și suflet, manifestându-și semnificația sa intimă în a purta persoana până la dăruirea de sine în iubire. Educația sexuală, drept și datorie fundamentală a părinților, trebuie să se actualizeze mereu sub conducerea lor plină de grijă, în sânul familiei.

Datorită legăturilor strânse care sunt între dimensiunea sexuală a persoanei și valorile ei etice, reiese datoria de educatori a părinților, ce trebuie să-i conducă pe copii la cunoașterea și stima normelor necesare și prețioase, care garantează o creștere personală în sexualitatea umană.

2.2.1. Educația sexuală începe odată cu viața și continuă cu fazele dezvoltării evolutive

A cunoaște modul în care se dezvoltă sexualitatea, este condiția indispensabilă pentru a înțelege dinamismul diferitelor vârste și pentru a ști să orienteze pe cei care educă să își asume atitudini drepte față de sine și față de ceilalți.

Astăzi reflecția asupra acestui argument este foarte vastă, chiar dacă nu trebuie să uităm contribuțiile lăsate de Freud și de Erikson. Învățătura importantă a lui Freud, confirmată și îmbogățită de Erikson stă în a fi demonstrat, că sexualitatea este un factor esențial în creșterea normală a unui copil, care începe la naștere și este marcată de faze și comportamente tipice. Mai mult, trebuie să se facă mereu distincție între sexualitate și genitalitate; aceasta fiind o realitate mai puțin amplă decât prima.

Noi, pentru a exprima afectivitatea prin terminologia clasică, facem o triplă distincție:

philìa – indică impulsul emotiv, care se naște din simpatie și se dezvoltă în relația inter-personală, mai mult sau mai puțin profundă, conducând apoi la prietenie și afecțiune sentimentală.

eros – indică iubirea fizică și pasională, care se exprimă prin atracția erotică (eros = plăcere) și în pasiunea simțurilor în vederea capacității procreatoare.

agàpe – este iubirea liberă, spirituală, care în termeni creștini se numește caritate; o iubire care se consumă în dăruirea de sine, este impusă mereu de o chemare continuă, răsărind din inima persoanei, unde este întipărită imaginea lui Dumnezeu-iubire; o iubire care devine duioșie, respect pentru celălalt, dorința de a trăi împreună.

Sexualitatea este, așadar, un bine dăruit bărbatului și femeii pe care ei îl găsesc întrupat în corporalitatea lor, mai înainte de a face experiență și a lua cunoștință.

Părinții au datoria de a crea în familia lor un context educativ, primitor și responsabil, pentru ca copiii să poată înțelege sexualitatea ca un bine primit de la Dumnezeu, ca o valoare ce trebuie recunoscută și apreciată, ca o motivație care trebuie să-i ajute să facă alegeri responsabile și conștiente, să susțină proiectul de viață în relațiile cu ceilalți, să fie un impuls pentru a crește împreună cu ceilalți și luptând împotriva contaminării, concupiscenței, să mențină în ei virtuțile: stăpânirea de sine, afecțiunea, gratuitatea, dăruirea, fidelitatea, simțul sacrificiului și al iertării, căutarea solidarității și a prieteniei. Toate acestea vor trebui să fie făcute într-un mod gradual, fiind atenți la diversele faze ale vieții și la schimbările în care se găsesc copiii lor.

Lăsând la o parte două perioade ale dezvoltării evolutive, adică cea postnatală și cea a tinereții, vreau să examinez în continuare, datoria părinților în două momente importante ale creșterii copiilor: copilăria și adolescența.

2.2.2. Educația afectivă și sexuală în copilărie

Potrivit interpretării despre dezvoltarea personalității, copilul traversează o perioadă de latență, adică o perioadă de minimă atenție la problemele sexuale, mai înainte de a se întâlni cu marile probleme ale adolescenței. Atenția părinților trebuie să se îndrepte către întreaga viață a copilului și la nevoile proprii acestei perioade. Raportul părinți-copii, în perioada copilăriei, rămâne important pentru dimensiunea formativă. Procesul de creștere și de maturizare pornește de la o situație egocentrică la capacitatea de a acorda atenție persoanelor apropiate; de aceea părinții trebuie să-și educe copiii lor la o deschidere față de lumea celorlalți: școala, prietenii, grupul, lumea.

La această vârstă copilul trebuie să învețe să discute cu profesorii și cu prietenii; îi întâmpină o experiență de acceptare sau de refuz, care poate da naștere la probleme de ordin afectiv sau sexual, pe care părinții trebuie să-i ajute să le depășească.

Importanța dialogului părinți – profesori

Școala, ca și familia, se prezintă ca un loc al relațiilor din punct de vedere sexual distincte și educația afectivă și sexuală nu poate fi încredințată vreunui expert, dar trebuie să implice individul în totalitatea sa. Tocmai în acești ani de școală ai copilului, dialogul între părinți și profesori trebuie să constituie o cale privilegiată pentru a determina modalitățile de intervenție cele mai potrivite pentru copil.

De multe ori preocuparea părinților în a dori ca fiii lor să învețe bine și să aibă succes, poate provoca copiilor complicații emotive ca de exemplu care: stări de neliniște, fugă de realitate, frustrări, acestea putându-se verifica atunci când li se cere copiilor să rezolve anumite probleme superioare propriilor lor capacități.

Tot astfel profesorii, care îi descurajează sau îi înjosesc pe copii, pot provoca în ei repercusiuni emotive dintre care: agresivitate, nesiguranță, regresiunea dezvoltării afective a copilului, reîntoarcerea la propria lume egocentrică.

În dialogul părinți-profesori trebuie să se găsească un echilibru, pentru a realiza un raport motivat, care să provoace copilul să-și asume sarcini semnificative, chiar atunci când acestea sunt dificile sau neplăcute; dialogul părinți-profesori va fi important pentru a ajuta copilul să depășească dificultățile și tensiunile și astfel să-l pregătească pentru viitor.

Descoperirea grupului

Către opt-nouă ani, copilul trăiește un proces de socializare, care pe lângă școală, se realizează și în descoperirea grupului celor de o vârstă cu el. Copilul nu caută grupul ca o realitate pentru a se juca sau a-și petrece timpul liber, ci descoperă în grup o realitate socială diferită de grupul familiar; este o descoperire a lumii înconjurătoare care-l atrage tot mai mult.

Desigur, intrarea și rămânerea în grup nu sunt mereu lucruri simple; copilul trebuie să accepte reguli de comportament, să împărtășească scopurile, să depășească conflictele. Toate acestea impun copilului o modalitate de colaborare și acceptare a diferitelor roluri pe care le poate interpreta în cadrul grupului.

Mulți părinți văd adesea în grup, un concurent periculos, chiar de-a dreptul rival acțiunilor lor formative; ei se întreabă, dacă copiii știu să distingă tovarășii buni de cei răi, dacă știu să reacționeze în fața modelelor și a comportamentelor negative, dacă știu să depășească dificultățile care se pot naște în interiorul grupului sau să poată suporta fenomenele de înstrăinare sau de marginalizare.

Așadar, pe de o parte, este necesar să se dea elan vieții grupului și a lăsa ca proprii copii să participe, tocmai pentru că se întâlnesc cu prietenii, consolidându-se astfel, procesul de identificare a propriei imagini personale și sociale. Totodată este necesar să existe educatori maturi, care să știe a fi conducători prețioși și discreți, în așa fel, încât copiii să știe a fi critici față de prejudecățile ambientului care îi înconjoară, să știe să dezvolte un mod de gândire corect, deschis contribuțiilor pozitive care provin din realitatea familială și socială.

Deci, chiar dacă părinții trăiesc o anumită tristețe în ceea ce privește despărțirea copilului, care caută noi roluri afective, ei trebuie să fie bucuroși că copilul acceptă să participe la un grup formativ, să controleze dacă grupul este animat de persoane responsabile, să participe la întâlniri cu educatorii și cu ceilalți părinți, pentru a analiza problemele educative și situațiile care se experimentează în grup.

2.2.3. Educația afectivă și sexuală în adolescență

La sfârșitul copilăriei se deschide pentru copii o nouă perioadă a vieții, caracterizată de o dezvoltare globală a personalității, perioadă pe care experții o numesc adolescență. Adolescența este chemată și vârsta critică, vârstă dificilă, vârsta pubertății, vârsta creșterii fizice, pentru că în această perioadă au loc schimbări fiziologice în trupul băieților și al fetelor, care apoi îi transformă în bărbați și femei, însă nu fără conflicte și crize.

Crizele vârstei adolescenților

Transformările corporale de natură fizică, cauzează repercusiuni asupra atitudinilor și comportamentelor adolescenților. Adolescentul este în mod ușor închis în sine însuși, tocmai pentru că este accentuată atenția asupra propriei subiectivități, care îi poate conduce la o anumită detașare de realitatea externă.

Această atenție înseamnă curiozitate și interes pentru maturizarea la nivel genital și a expresiilor secundare ale sexualității, care pot aduce deseori neliniște și nesiguranță. Există însă o nouă atenție: cea a sentimentelor, a emoțiilor, a atracției romantice care poate conduce adolescentul în lumea imaginației și a fanteziei.

Unul din riscurile adolescenței este tocmai un exces de atenție asupra propriei persoane și o staționare, o poposire în propriul eu, rezultând o sărăcire a raporturilor inter-personale, făcând neînsemnate relațiile autentice cu ceilalți și favorizând astfel evadarea, auto-erotismul în raporturile sexuale timpurii. Adolescența este și primăvara iubirii, deoarece dezvoltă forme rafinate și fragile de prietenie. Există în adolescent bucuria de a trăi, de a se întâlni, de a face proiecte împreună cu prietenii, de a se simți utili la ceva și cuiva, de a face schimb de experiențe sau de a fi cu o persoană care îi iubește.

Sarcina părinților

Prima sarcină a părinților este aceea de a da copiilor lor o educație sănătoasă cu privire la pubertate, mai înainte ca ea să aibă loc sau mai înainte de momentul în care se verifică transformările corporale, tipice acestei perioade. Dacă părinții nu prevăd ca fiii lor să fie înștiințați despre aceste transformări, ei învață din altă parte cum ar fi: strada, televiziunea sau pornografia, având rezultate dăunătoare pentru viața lor.

Adolescența este vârsta primelor iubiri. Un adolescent cade repede în primele îndrăgostiri, în exaltări, care aduc mereu neliniște, nesiguranță, nopți fără somn. Acestea sunt semnalele momentelor delicate în care fiii descoperă sexualitatea lor printr-o implicare emotivă care îi expune în mod personal.

Părinții trebuie să știe să rămână alături de copiii lor, intensificând dialogul, dar fără o excesivă preocupare și severitate. Ei traversează o trecere obligatorie pentru a ajunge la responsabilitatea sentimentelor lor. Tot astfel, în fața fenomenului masturbației, părinții nu trebuie să fie controlori, însă trebuie să știe să lumineze și să conducă copiii lor să aibă o atitudine pozitivă față de propriul trup, să știe să îndrepte energiile psihofizice către lumea externă care poate fi o activitate sportivă sau viața de grup.

Tocmai pentru că adolescenții sunt prinși de anumite probleme care privesc creșterea sexuală, este necesar ca părinții să nu fie învechiți, care condamnă sexul și îl văd ca un „tabu” despre care nu se poate vorbi, pentru că este lucru privat, rușinos, urât.

O altă atitudine proprie adolescenților este emanciparea sau independența de cei adulți. Adolescentul începe să aibă crize de emancipare pentru că nu vrea să mai facă parte din lumea celor mici, nu mai vrea să fie tratat ca un copil, nu vrea să i se facă observații în fața celorlalți.

Dezvoltarea persoanei și a sexualității este mereu o deschidere către celălalt și înseamnă a tinde către plinătatea propriei personalități și o mai mare responsabilitate și participare în atitudinile emotive; toate acestea au în familie o dezvoltare graduală, pentru că în familie este locul unde se înțelege sexualitatea ca fiind o valoare importantă, care trece dincolo de creșterea fizică a corpului și a maturizării psihologice.

Sexualitatea este o componentă fundamentală a personalității, una dintre modalitățile sale de a exista, de a se manifesta, de a comunica cu alții, de a simți și de a trăi dragostea umană. Întrucât, dând viață, aceștia iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin procesul de educație, ei iau parte la pedagogia sa paternă și maternă în același timp.

2.3. Familia loc al educației copiilor la valorile creștine

Familia reprezintă cea mai importantă „curea de transmisie” a normelor culturale din generație în generație, iar educația familială o putem defini ca producere a personalității sociale și ca transmitere intergenerațională a valorilor pe o direcție unică, de la părinți la copii. Valori ca: pacea, ascultarea, libertatea, sunt valori corespunzătoare finalităților vieții, și când acestea orientează sau sprijină acțiunea educativă, ele se constituie în valori educative.

2.3.1. Familia – loc al educației la libertate

Dumnezeu l-a creat pe om rațional, conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu inițiativă și stăpânire asupra faptelor sale. Libertatea este puterea înrădăcinată în rațiune și voință, de a acționa sau de a nu acționa, de a face ceva sau altceva, de a săvârși de la sine fapte deliberate.

Libertatea nu este a face ceea ce se vrea, dar este capacitatea de a cunoaște adevăratul drum de parcurs, pentru a ajunge la acel scop care este înscris în profunzimea ființei noastre. Pentru noi creștinii, libertatea înseamnă a urma planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. A fi liber, înseamnă, a ști să determini și să organizezi pentru a ajunge, cu propria inițiativă și cu propriile convingeri, la scopul ultim care constă în adevăratul nostru bine și în realizarea noastră completă.

„Adevărul vă va face liberi”; libertatea nu se poate înțelege, nici nu se poate realiza decât făcând referință la adevăr, care s-a manifestat pe deplin în Cristos Isus: „Dacă veți rămâne în Cuvântul meu sunteți cu adevărat ucenicii mei: și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In 8, 31).

Dacă intrăm în profunzimea credinței noastre, descoperim că adevărul fundamental asupra căruia trebuie să orientăm viața noastră este Dumnezeu: am fost creați de Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

Papa Ioan Paul al II-lea a scris că: „Ascultarea față de adevărul despre Dumnezeu și despre om este prima condiție a libertății. Într-o lume fără adevăr, libertatea își pierde consistența, și omul e supus violenței pasiunilor și unor condiționări vizibile sau oculte”.

Desigur, fiecare om este în mod suficient liber pentru a-și putea organiza propriul drum și pentru a putea răspunde propriei vocații, respectând legile și scopul; din păcate, experimentăm atâtea condiționări ale omului și spațiile libertății se reduc enorm de mult. Familia este locul unde poate avea loc o adecvată educație la libertate, mai ales dacă ea se înțelege ca un proces de eliberare de tot ceea ce ne poate face robi. Acest proces se poate realiza fie în cuplu, adică în momentul întemeierii căsătoriei fie în raportul educativ, părinți-copii.

A educa copiii la libertate și în libertate

Adevărata libertate este atmosfera ideală pentru o creștere sănătoasă a personalității fiecăruia. Acest lucru este important mai ales în acele familii unde există mai mulți copii, care au nevoie de educație. Este inutil să se dea chiar și cele mai înțelepte învățături, dacă apoi lipsește tocmai acea atmosferă de libertate capabilă de a forma persoana să se integreze bine, persoană care să nu fie constrânsă să trăiască conflicte radicale.

Este clar că în primii ani ai vieții, le revine părinților sarcina de a face alegeri pentru copiii lor, dar în perioada creșterii lor, astfel de alegeri vor fi motivate nu numai pentru a justifica intervențiile săvârșite de părinți, ci și pentru a întări copiii, pentru a menține în ei acel echilibru sănătos și pentru a putea înfrunta situații noi, probleme, conflicte și chiar eventuale frustrări.

Părinții decât să impună copiilor dorințele și planurile lor, mai bine să-i educe în așa fel încât ei să fie responsabili de propriile decizii pe care le iau și trebuie să-i ajute să-și descopere propriile înclinații, care să-i favorizeze în vocația lor. De asemenea să-i corecteze la timpul potrivit, în cazul în care își dau seama că copiii lor au greșit.

A vorbi despre o atmosferă de libertate în familie nu înseamnă a înlătura funcția autorității; familia democratică, cum astăzi vrea să se numească, nu poate fi o familie căci acolo părinții au pierdut autoritatea asupra propriilor copii, însă o familie unde părinții își exercită autoritatea lor ca slujire și ajutor în procesul de maturizare personală, familia este văzută ca un proces de eliberare a condiționărilor interne și externe. Aceeași autoritate poate fi definită eliberatoare pentru că este îndreptată să dobândească libertatea cea adevărată, care este ordinea interioară și armonia vitală.

Pentru a putea cunoaște mai bine raportul educativ dintre părinți și copii, putem să delimităm trei tendințe:

– prima tendință aparține acelor părinți care în raport educativ privilegiază obligațiile sociale: copilul meu trebuie să fie așa…, vreau ca el să devină un bun inginer, un tată bun de familie, un catolic practicant. Părinții sunt cei care stabilesc pentru copiii lor, ceea ce ei trebuie să facă sau să evite. Accentuând această tendință se poate cădea în rigiditate, se poate deveni severi în a cere copiilor punctualitatea, datoria, curățenia etc.;

– a doua tendință aparține acelor părinți care pun accentul pe valorile de bază și pe exemplaritatea lor; vor ca copiii lor să fie buni, generoși, activi, studioși, educați etc. Părinții le oferă copiilor lor mărturia vieții lor, care ar trebui să-i implice în procesul formativ, printr-o educație indirectă;

– a treia tendință aparține acelor părinți mai indulgenți, care caută să dezvolte în copii nevoia de realizare personală, îndemnul la independență cu un respect, aproape absolut, al libertății și al personalității lor. Este evident că este vorba mai curând de tendințe predominante și o atitudine care nu exclude pe celălalt; dar ceea ce e important este că părinții trebuie să fie dispuși să riște să se angajeze în educația copiilor, bazată pe responsabilitate, pe maturizarea personalității, pe adevărata libertate care este ghidul autonomiei personale.

Vorbind despre educația copiilor la libertate, există o trecere ulterioară de făcut; nu este vorba de a accentua nevoia de a fi liberi de ceva, ci de a fi liberi pentru:

– a se simți responsabili.

Copiii, în momentul în care vor reuși să interiorizeze scara de valori, vor avea și capacitatea de a lua inițiative în fața situațiilor noi și a problemelor care se prezintă: vor ști să fie protagoniștii propriei vieți; vor înțelege că va trebui să se angajeze pentru a-și dezvolta propriile calități cum ar fi: inteligența și voința, care se găsesc în om ca o sămânță; vor avea capacitatea de a colabora cu ceilalți, pentru a forma comunitatea oamenilor.

– a iubi

Datoria cea mai dificilă și delicată a părinților este aceea de a-și educa copiii la dimensiunea iubirii, trăită ca întâlnire de eliberare și nu ca o simplă plăcere fizică sau ca posesie egoistă. Iubirea este rădăcina libertății iar persoana, care are o libertate interioară, știe că relațiile cu ceilalți nu numai că amenință libertatea sa, dar o îmbogățesc. Numai cine iubește în libertate își transformă propria viață în dar și compasiune pentru cei bolnavi, cei nevoiași, cei săraci și oricine se găsește în nevoi, deoarece știe că adevărata iubire este a servi și nu a fi servit.

De aceea încă de mici copii va trebui să fie educați în a asculta, în a-i iubi pe ceilalți, să facă mici gesturi de iubire care formează o mentalitate de simpatie și bunăvoință către toți. Toate acestea, pentru că le știm, dobândesc o însemnătate mai profundă, dacă își fundamentează viața lor pe mesajul evanghelic și au drept model viața lui Cristos însuși.

Creștinul se simte îndreptățit și eliberat de păcat prin Isus Cristos (cf. Rom 5,1), tocmai pentru că este eliberat de el, este chemat să devină împreună cu el, Eliberatorul omului. Marele discurs al lui Dumnezeu despre libertate, ne-a fost dat de Isus Cristos, om cu adevărat liber. El este prietenul tuturor care s-a apropiat de cei păcătoși, invitându-i la convertire, și i-a iubit pe cei săraci și suferinzi, săvârșind pentru ei, în acest sens, multe minuni. Cine îl urmează pe Cristos înțelege bine că libertatea autentică nu admite bariere, pentru că iubirea nu are granițe și Isus, om cu adevărat liber, a arătat tuturor o inimă care a iubit până la sacrificiul total.

2.3.2. Familia – loc al educației la ascultare

Discursul despre educația la libertate recheamă, în mod necesar, pe cel despre educația la ascultare. Sunt rare cazurile când astăzi pe de o parte, se aud tânguirile părinților care vorbesc de copii nesupuși, de copii care cu trecerea anilor, devin de nesuportat sau chiar de-a dreptul refuză orice fel de ascultare, fiind în opoziție cu părinții, acuzându-i de autoritarism sau de mentalitate învechită, iar pe de altă parte de copii care deseori se simt victime ale autorității părintești, exercitată într-un mod despotic. Sunt copii care, ori se resemnează la un pur conformism ce produce o personalitate represivă, incapabili de autonomie, ori se răzvrătesc să se acomodeze unui stil de viață, în care cu multă ușurință libertatea degenerează în desfrâu, libertinaj. Această ciocnire dureroasă, deseori dramatică, între părinți și copii, este deseori consecința carențelor educative, a prejudecăților și neînțelegerilor reciproce.

Cauzele neascultării în familie

În primul rând este cunoscut faptul că deseori copiii nu ascultă, deoarece părinții dau porunci iraționale sau avansează cereri nejustificate. Ca și adulții, la fel și copiii sunt stimulați să acționeze, dar acest lucru, deseori, nu coincide cu cel al părinților fie pentru o netă diferență de vârstă fie pentru că orice persoană posedă inconfundabile caracteristici, care nu se pot distruge sau înlătura, dar care trebuie să fie bine armonizate.

Mulți pedagogi, vorbind despre copiii care nu au o mare încărcătură de vitalitate și o pronunțată tendință de a fi ei înșiși, spun că e necesar să li se ofere momente și locuri potrivite pentru a se mișca, a se juca, a vorbi, a se întâlni cu prietenii, a-și asuma inițiative personale, să desfășoare mici atribuții de încredere. Mulți părinți acceptă numai o parte din astfel de sugestii și cad în eroarea hiperprotecționismului, a autoritarismului sau a perfecționismului.

Primul efect, acela al hiperprotecționismului este tipic acelor mame care se tem continuu pentru copiii lor, le e frică ca nu cumva să facă ceva rău sau să se expună la pericole și astfel îi sufocă cu mii de griji.

Autoritarismul pare mai tipic taților, care deseori cer de la copiii lor o ascultare promptă și precisă, nu dau explicații cerințelor lor, nu admit discuții, ignoră nevoile și interesele copiilor, recurgând deseori la metode violente.

Copiii sufocați de hiperprotecționism sau de autoritarism sunt predispuși mai ușor la neascultare, deoarece se consolidează înăuntrul lor tendința de opoziție; de aceea este nevoie să se evite recomandările superficiale, grijile copilărești, interzicerile iraționale, pedanteria și minuțiozitatea ordinelor.

Perfecționismul, în schimb, este defectul acelor părinți, care vor să fie cu orice preț exigenți față de copiii lor; ei deseori exagerează problemele și defectele copiilor lor și pretind o conduită matură, de adulți înainte de timp. Copiii părinților perfecționiști, în general, devin timizi, pierzând acea spontaneitate și creativitate proprie copiilor și astfel pot cădea în atitudini de pasivitate, refuzând orice lucru care le este cerut și își pierd curajul și bucuria de a înfrunta viața.

Părinților perfecționiști, le trebuie amintit că arta de a educa implică înțelegere, răbdare și delicatețe: copiilor trebuie să li se ceară să se îndrepte, dar treptat și respectând timpii creșterii. Pe lângă aceasta, trebuie amintit că în copii este foarte activ simțul imitației, care este o formă indirectă de ascultare.

Este necesar să se instaureze raporturi de simpatie, de stimă și iubire reciprocă, de prietenie și admirație. Este fără îndoială un lucru normal a asculta de ordinile părinților, atunci când copiii se simt tratați în mod just și experimentează acea binevoitoare fermitate chiar în fața lipsurilor lor.

Indicații pedagogice, educative și pastorale

După ce am examinat câteva aspecte importante privitoare la ascultare, este oportun să enumerăm câteva indicații practice pentru părinții creștini. Este necesar să se susțină că pentru a educa copiii, trebuie să exercite o autoritate și să se ceară de la ei o ascultare sinceră.

Teoria de a-i lăsa să facă ce vor, cu pretextul libertății, riscă să dăuneze copiilor, care fără un ajutor dat la timp, nu vor reuși să ajungă la un echilibru sănătos. Părinții sunt colaboratorii lui Dumnezeu și autoritatea lor asupra copiilor nu vine de la o lege externă, nici de la o tradiție, ci de la însuși Dumnezeu.

O astfel de autoritate își va asuma o expresie deosebită puțin câte puțin cu cât copilul crește; ea este o autoritate, care ar putea să se încredințeze, dar niciodată să se abandoneze în mod complet, până când copilul nu devine adult. Pentru a porunci, trebuie să știi să asculți. Nimănui nu i-a fost dat bastonul comenzii ca drept indiscutabil, dar părinții prin arta convingerii, prin iubire, dobândesc tot mai multă autoritate în ceea ce privește copiii lor.

Docilitatea este fiica respectului reciproc. De aceea autoritatea nu trebuie confundată cu autoritarismul, cu comenzi date fără sens sau care provin numai din nevoia de a-și descărca nervii. Înmulțind ordinile fără motiv, copiii obosesc și autoritatea slăbește.

Scopul educației morale este acela al autonomiei, care consistă în capacitatea de a se conduce singuri în viață. Însă se poate ajunge un astfel de scop, numai când s-a experimentat virtutea ascultării, în diferitele etape ale creșterii. Adevărata autoritate educă, controlează, exercită puterea sa cu iubire, deoarece prin dăruire părinții își ajută copiii să crească și îi conduc spre acea maturitate necesară.

Don Bosco a apărat mereu această pedagogie a iubirii: „Tânărul care se simte iubit, iubește, și cel adult care este iubit obține totul, în special de la cei tineri. Este necesar ca tinerii, simțindu-se iubiți în acele lucruri cărora le plac lor, să învețe să vadă și iubirea în acele lucruri care în mod natural le plac mai puțin dintre care: disciplina, studiul, mortificarea, acestea făcându-le cu iubire”.

Sfaturile, povețele, învățăturile și ordinele sunt importante în opera formativă, căci fără ele nu se poate ilumina nici conduce viața copiilor. Sunt momente în care exemplul devine tot mai necesar, mai ales începând cu perioada adolescenței, atunci când copiii arată mai multă intoleranță față de ordine sau constrângeri. De aceea, de multe ori, dacă vrea să se obțină ceva de la copii, trebuie să se înceapă prin a se da exemplu; exemplul poate substitui restul, dar nimic nu poate substitui exemplul. Copiii învață mai ales de la modelele cele mai apropiate de ei, de la părinți, fiind mereu cu ochii ațintiți asupra lor, nici un gest nu scapă atenției lor. De aceea ei știu să observe imediat contradicțiile între viață și sfaturi, între ceea ce se comandă și ceea ce se trăiește. Părinții știu că exemplul este marele pedagog și educația este făcută nu numai prin discursuri frumoase, dar atitudinea cotidiană în fața muncii, a hranei, a rugăciunii, a folosirii timpului liber, interesul pentru ceilalți, a comuniunii conjugale, care educă copiii și îi formează pe dinăuntrul, construind în ei o conștiință dreaptă și reală care îi va conduce pe drumul drept.

2.3.3. Familia – loc al educației la pace

Dumnezeu, Creatorul a toate, a instituit căsătoria și a pus-o ca început și temelie a societății umane, iar familia a devenit celula vitală și primară a societății. Ea este ambientul unde poate avea loc educația la valorile cele mai importante ale societății, dintre care: solidaritatea, conviețuirea, dialogul, respectul celorlalți, libertatea etc. Astfel, prin forța naturii și a vocației sale, departe de a se închide în ea însăși, familia se deschide spre alte familii și spre societate, asumându-și propriul rol social: „Familia este prima și fundamentala școală de sociabilitate; ea constituie locul nativ și instrumentul cel mai eficace al umanizării și al personalizării societății, pentru că colaborează într-un mod original și profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viață tot mai umană, mai ales, păstrând și transmițând viața cu valorile și virtuțile ei”.

Una dintre virtuțile la care familia este chemată să dea o contribuție specifică în educația copiilor este virtutea păcii. În epoca noastră, după constituirea puternicilor arme nucleare capabile să distrugă omenirea, se accentuează foarte mult cultura păcii și tinerii manifestă o particulară sensibilitate, care merită să fie întărită printr-o educație adecvată în orice sector al vieții: politica, promovarea dreptății, apărarea drepturilor celor mai săraci, dialogul între religii, viața familială.

Așadar, este vorba de a ajuta tinerii să obțină acea pace spirituală, interioară, care se construiește zi de zi în propriul suflet și se transmite în ambientul în care se trăiește. Tocmai în această operă educativă, părinții au marea datorie de a-și ajuta copiii să dobândească cât mai multe idei și atitudini de pace. Ba mai mult, familia devine primul laborator, în care este posibilă întoarcerea la dialog chiar și atunci când au avut loc contraste, mustrări, critici; ea devine locul unde iubirea urmează legi proprii, bazate pe dorința de înțelegere reciprocă, pe necesitatea de a da și a primi dragostea și afecțiunea în mod gratuit.

Atmosfera de afecțiune, pe care părinții o stabilesc între ei și copii, va deveni, apoi, prototipul realităților pe care ei le vor întemeia cu ceilalți. De aceea dacă în ambientul căminului există înțelegere reciprocă, aceasta devine adevărata și propria ucenicie a iubirii și a realităților de pace cu ceilalți.

Psihiatrul german H. Sterling, vorbind despre raportul dintre familie și creșterea adolescenților, a elaborat teoria reciprocității negative, contrapusă reciprocității pozitive; prima aduce cu sine forme extreme de conflicte și întrebări, în timp ce a doua, împreună cu acceptarea de sine însăși, duce la formarea omului pacific. Reciprocitatea negativă se întâmplă, atunci când în familie soții nu știu să trăiască o relație de iubire și de prietenie, nu caută dialogul, reconcilierea sau iertarea, și trăiesc în dispreț reciproc, închizându-se în ei înșiși, reprimând toată ura care tinde să paralizeze orice formă de creativitate și de manifestare a afecțiunii.

Sub profilul psihic un asemenea mod de acțiune poate provoca diferite forme de indispoziție atât pentru soți, cât și pentru copii, dintre care amintim: alcoolismul, randamentul scăzut la muncă și la studiu, insatisfacții etc. Mai mult, în multe familii acest comportament generează o formă de terorism familial, care este preludiul la atâtea alte expresii de violență. Reciprocitatea pozitivă se întâmplă, atunci când în familie se acordă mai mult spațiu dialogului și toți membrii se simt acceptați și iubiți.

Această atmosferă de iubire contribuie la creșterea și maturizarea copiilor, pregătindu-i pentru situațiile imprevizibile ale vieții.