Familia Comunitate Activă Si Responsabila In Evanghelizare

=== L ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

AA Apostolicam Actuositatem – Decretul despre apostolatul laicilor, al Conciliului al II-lea din Vatican.

AA. VV. Autori vari.

CD Christus Dominus – Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, al Conciliului al II-lea din Vatican.

Cf. confer/confruntă.

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni.

1Cor Prima scrisoare a sfântului apostol Paul către Corinteni.

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni.

EARC Editura Arhiepisopiei Romano-Catolice.

Fap Faptele Apostolilor.

GE Gravissimus Educationis – Declarația despre educația creștină, a Conciliului al II-lea din Vatican.

Gen Cartea Genezei.

GS Gaudium et Spes – Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, a Conciliului al II-lea din Vatican.

Ibidem Același autor și aceeași operă.

In Evanghelia după sfântul Ioan.

LG Lumen Gentium – Constituția dogmatică despre Biserică, a Conciliului al II-lea din Vatican.

Mc Evanghelia după sfântul Marcu.

Mt Evanghelia după sfântul Matei.

MSA Revista Mesagerul sfântului Anton.

Op. cit. Opera citată.

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani.

SC Sacrosanctum Concilium – Constituția despre liturgie, a Conciliului al II-lea din Vatican.

„Lumea are nevoie de un semn de speranță

care să vină tocmai de la familiile creștine”.

INTRODUCERE

În scrisoarea apostolică a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea, Tertio millenio adveniente, despre pregătirea Jubileului anului 2000, tema noii evanghelizări și cea a familiei sunt în mod armonios îmbinate, așa cum, de altfel, se poate observa și din titlul prezentei lucrări. Suveranul Pontif, vorbind despre Jubileul anului 2000 ca an al harului, „an al iertării păcatelor și al pedepselor pentru păcate, an al împăcării pentru potrivnici, an al unor multiple convertiri și al penitenței sacramentale și extrasacramentale”, observă, printre altele, bogăția imensă de teme doctrinare și pastorale revărsată asupra Bisericii și a lumii de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican: „Marea bogăție de conținut și tonul nou necunoscut până atunci, cu care Conciliul a prezentat acest conținut, constituie aproape o vestire a unor vremuri noi”.

În sintonie cu astfel de afirmații, și nu la întâmplare, scrisoarea apostolică despre pregătirea Jubileului anului 2000, unindu-se cu Anul familiei (1994), nu poate, încă o dată, să nu facă referință la învățătura deosebită a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican cu privire la demnitatea căsătoriei și a familiei, la necesitatea de a anunța și recepta mesajul conciliar, în mod particular în familie și prin familie: „Este deci necesar ca pregătirea marelui Jubileu să treacă, într-un anumit sens, prin fiecare familie. Oare nu printr-o familie, ca cea din Nazaret, a vrut să intre în istoria omenirii Fiul lui David?”

Iată de ce este necesar un efort de reflecție teologico-pastorală asupra familiei ca și comunitate activă și responsabilă în procesul unei evanghelizări reînnoite, la care Biserica este chemată la începutul acestui nou mileniu.

Exigențele pastorale care stau la baza acestei cercetări sunt:

1. Necesitatea de a recunoaște și de a promova rolul central și de neînlocuit al familiei ca și comunitate activă și responsabilă în toată acțiunea pastorală a Bisericii.

2. Plecând de la familie, se dorește să se desfășoare o pastorală de reevanghelizare, capabilă să readucă Evanghelia și valorile sale în interiorul societății, a culturii timpului nostru și a comunității ecleziale.

A vorbi despre familie, ca și comunitate activă și responsabilă în societate, înseamnă a vorbi despre modul în care familia poate media activ, chiar dacă în mod diferit de trecut, o mulțime de relații, plecând de la soți sau de la relațiile părintești, pentru a încheia cu mulțimea relațiilor pe care familia le mediază cu societatea, cu lumea care o înconjoară.

A vorbi despre familie, ca și comunitate activă și responsabilă în Biserică, înseamnă a recunoaște vocația și misiunea care este specifică soților creștini și se împlinește prin cuvântul, educația și mărturia vieții lor; înseamnă a recunoaște și a exercita în comunitatea parohială ministerul conjugal pe care soții creștini îl primesc în sacramentul căsătoriei.

După ce am precizat optica în care se situează această lucrare despre familie, ca și comunitate și loc al evanghelizării și importanța unei astfel de reflecții în timpurile noastre, în care Biserica are mare nevoie de o nouă evanghelizare, mi se pare oportun să precizez și domeniile în care voi căuta să dezvolt această temă.

1. Domeniul biblic

A vorbi despre familia creștină și a face abstracție de la reflecția biblică este un lucru total necorespunzător din punct de vedere teologic, deoarece Dumnezeu însuși a revelat și a proclamat, în mai multe rânduri, Vestea cea Bună cu privire la noutatea căsătoriei și a familiei. Printr-un limbaj popular, în cartea Genezei, putem descoperi planul lui Dumnezeu, Creator a toate, care cheamă bărbatul și femeia să trăiască în iubire și comuniune.

Pactul de iubire conjugal este locul unde se realizează acea dăruire reciprocă și personală între bărbat și femeie, unde ei se angajează să trăiască pentru totdeauna unul pentru altul. Apoi, prin mesajul simbolic al profeților, Biblia a ținut mereu vie această dimensiune a vieții matrimoniale, care trebuie să fie ca o alianță, imitând modelul alianței pe care Dumnezeu a încheiat-o cu poporul său.

În Noul Testament însă, căsătoria, ca și sacrament, este inclusă în misterul lui Cristos; și ca orice sacrament, și cel al căsătoriei este memorial, actualizare și profeție a mântuirii, pe care Cristos, prin venirea sa, a dorit să o ofere în mod gratuit întregii omeniri. Sfântul Paul, referindu-se la intenția originară a lui Dumnezeu asupra familiei, vede soții creștini ca făcând parte din marele mister al lui Cristos și al Bisericii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Acest mister este mare, îl zic gândindu-mă la Cristos și la Biserică” (Ef 5,31-32).

2. Domeniul catehetico – cultual

În ceea ce privește domeniul catehetico-cultual este important să analizăm familia ca sanctuar „domestic” și ca templu al Domnului. Cultul familiei începe în biserică, în ziua celebrării sacramentului căsătoriei și continuă să trăiască în fiecare casă, care devine templu al Domnului; aici acceptă situațiile dificile ale vieții, apoi se întoarce în adunarea euharistică duminicală pentru a obține forța vitală și necesară pentru depășirea lor. O reflecție importantă despre familie, ca și comunitate și loc al evanghelizării, o putem dezvolta prin aprofundarea însemnătății ministerului soților creștini, minister ce are câteva caracteristici:

este un minister sacramental, pentru că din sacramentul căsătoriei își trage originea, semnificația, inspirația și susținerea;

este un minister conjugal, întrucât le este încredințat mirilor nu ca singure persoane, dar ca și cuplu;

este un minister eclezial fie pentru că are ca subiect cuplul sfințit prin sacramentul căsătoriei și este inclus ontologic în Biserică fie pentru că are drept scop specific sfințirea Bisericii.

În sfârșit, este important să subliniem modul în care familia este chemată să își desfășoare ministerul său, misiunea sa evanghelizatoare în interiorul comunității parohiale. Aici se deschide o perspectivă foarte actuală asupra identității, legitimității și asupra importanței pe care o constituie grupurile de familii, considerate a fiind o bogăție și un izvor de lumină pentru comunitatea parohială.

3. Domeniul catehetico – sacramental

Un alt domeniu, în care familia este chemată să își desfășoare rolul său evanghelizator, este viața sacramentală: așa cum există o legătură strânsă între Biserică și sacramente, tot astfel, există o legătură profundă între familie, „biserica domestică” și celebrarea sacramentelor.

Un rol cu totul particular îl ocupă sacramentele inițierii creștine, prin care părinții, pe lângă faptul că sunt chemați să facă o alegere de credință motivată, sunt de asemenea implicați în mod direct să-și însoțească copiii în primirea acestor sacramente, menținând unitatea întregului itinerariu de credință pe care ei, copiii, trebuie să-l parcurgă, pentru a ajunge la o autentică maturitate creștină. Chiar și pentru celelalte sacramente, familia desfășoară un rol particular fie în faza de pregătire pentru primirea lor fie prin trăirea spiritualității proprii, care derivă din acțiunea sacramentală și se reflectă apoi în viața cotidiană.

4. Domeniul educativ

Familia este locul privilegiat pentru educația copiilor. Exortația apostolică despre obligațiile familiei creștine în lumea contemporană, a papei Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio, consideră dreptul și datoria educației ca fiind esențiale părinților în legătură cu transmiterea vieții, originare și primare în comparație cu misiunea educativă a altora, de neînlocuit și inalienabilă pentru că nu poate fi încredințată cu totul altora și nici uzurpată de alții.

Potrivit scriitorului Maritain, termenul „educație” este atribuit diferitelor activități care se pot reduce la trei:

educație înseamnă orice activitate prin intermediul căreia omul devine perfect;

educație înseamnă procesul de pregătire și de perfecțiune pe care adulții îl aplică celor mai tineri;

educație în sensul său propriu înseamnă activitatea de învățare și de transmitere a valorilor.

Familia, ca și prima și naturala instituție de educație, participă la toate aceste competențe educative.

În ceea ce privește transmiterea valorilor, familia, este într-adevăr, „școala de dezvoltare umană cea mai completă și cea mai bogată” (GS 52); de aceea educația copiilor cu privire la valorile creștine precum: pacea, libertatea, ascultarea, sexualitatea și a celorlalte valori, trebuie să fie o angajare constantă și convingătoare a părinților și educatorilor.

CAPITOLUL I

FAMILIA

COMUNITATE CARE FORMEAZĂ PERSOANA UMANĂ

În acest capitol este aprofundat rolul educativ al părinților. Familia este fără îndoială locul privilegiat pentru educația copiilor. Ea are un rol important în câmpul educativ, nu numai pentru că părinții își pot exercita rolul autorității, trăit ca slujire, dar și pentru că este locul unde pot fi experimentate valorile și principiile cele mai profunde. Educația la pace, la libertate, la ascultare, la iubire, la viața afectivă și sexuală în familie dobândește o dimensiune cotidiană și permite fiilor o formare graduală și eficientă.

1.1. Educația – valoarea esențială a căminului familial

Prin rolul și importanța sa în domeniul educațional, căminul familial se poate numi pe drept „laboratorul” artizanal al dragostei. A defini familia ca un „laborator” înseamnă a evidenția dimensiunea de osteneală cotidiană a acțiunii educative, osteneală care-i consideră pe toți alternativi, învățați și învățători. Folosirea adjectivului „artizanal” sugerează învățarea prin observarea directă a climatului familial, ca în atelierele meseriașilor. Atmosfera de dragoste este indicată ca un habitat natural, pentru a te simți bine și pentru o dezvoltare integrală a persoanei.

Dar în ce constă acest proces al educației? Se desfășoară el prin fenomenul de insuflare sau prin cel de educare? Există unii care interpretează educația copiilor ca un fel de umplere a unui recipient gol (aici existând fenomenul de insuflare), pe când educația este exact contrariul: este stimulul dat adultului care favorizează „ieșirea în afară” ( care este și traducerea latinescului educere) a potențialului deja existent în copii la naștere. Dumnezeu nu creează lucruri goale în persoane pline.

Acest stimul este dat mai întâi de contactul și raportul care se instaurează cu copilul educat. Calitatea acestui raport creează spațiul vital pentru o creștere eficientă. Este calitatea favorabilă creșterii în raporturile bazate pe primirea empatică și încrezătoare care se poate găsi în fața unei valori personale irepetibile, și nu bazată pe a raportul de suspiciune, înstrăinare, dominare, aroganță, șantaj.

Într-o situație normală, educatorii trebuie să fie cei doi părinți. Ei sunt cei care educă mai mult după modul cum își trăiesc raportul lor de soț și soție, decât după cum se comportă ei individual sau împreună față de copii. Această regulă, aparent banală, este în realitate, o bază constantă a culturii pedagogice, exprimată până și în proverbe, care sunt vechea înțelepciune a poporului: „Uneori îi îndrepți pe alții mergând tu drept”, adică având o viață coerentă ca soț și soție.

1.1.1. Familia – ambientul privilegiat pentru educația copiilor

Mai mult ca niciodată, astăzi, se simte nevoia de a reevalua rolul educativ al părinților fie ca și o contribuție la echilibrul personal al copiilor fie ca și prototipul oricărei alte formări. Dacă în trecut era un fapt prevăzut, adică familia simțea foarte puternic această responsabilitate, astăzi, se poate observa că familia trăiește o perioadă de criză chiar și în domeniul formativ. Într-adevăr, actuala transformare a modelelor și a comportamentului conjugal și familial, se dezvoltă în situații adesea jenante și de nesiguranță, care creează neliniște și înmulțesc conflictele; situații de criză, determinante nu numai de cauze externe, dar și de cauze interne familiei însăși, care fac tot mai grea conviețuirea, dialogul și, prin urmare, raportul educativ cu copiii.

Există părinți care nu reușesc să-și educe copiii, pentru că sunt nepregătiți sau trăiesc în dezordine, în nepăsare, în dezordine morală și economică: în astfel de situații ei trăiesc în raport conflictual cu copiii, care nu se simt iubiți, nu pot dialoga, nu-și pot împărtăși experiențele lor zilnice, creându-se astfel între părinți și copii diviziuni nesfârșite.

Există părinți care sunt obligați să desfășoare o muncă excesivă, pentru a face față cheltuielilor familiei, petrecând cea mai mare parte a timpului în afara casei. Mulți părinți și copii astăzi își petrec multe ore în afara casei, experimentând realități diferite, care pot crea diverse tensiuni. Există apoi, o nesiguranță crescândă a părinților în fața lumii care se transformă: libertatea obiceiurilor, bunăstarea, căutarea plăcerii și a distracției etc. Mulți părinți se simt nepregătiți să înfrunte aceste probleme, care sunt vitale pentru copiii lor.

Astăzi există convingerea că un prim obiectiv fundamental pentru familie este acela de a forma cuplul fie pentru ca să învețe să desfășoare o viață matrimonială normală și demnă, care conferă părinților acea forță necesară pentru a transmite valorile vieții fie pentru ca să fie pregătit să-și introducă copiii într-o societate complexă, respectând diferitele exigențe ale etapei evolutive.

Când familia este bolnavă, deoarece casa a devenit un „hotel” mai mult sau mai puțin incomod sau e sfâșiată de neînțelegeri, din cauza cursei neînfrânate după bunăstarea economică, din cauza egoismului și individualismului, copiii sunt cei dintâi care plătesc cheltuielile acestor daune.

Precum omul matur, pentru a se realiza, are nevoie de responsabilitate și de raporturi care angajează, tot astfel copiii au nevoie de afecțiune, de atenție și de multă seninătate. Au nevoie de a respira în familie un aer cald de iubire, care se naște din inimă și nu din lucruri: lucrurile sunt mereu niște surogate, chiar dacă sunt însoțite de gratuitatea dăruirii.

Chiar și studiile de psihologie afirmă că familia este ambientul ideal pentru formarea personalității copiilor: „Copilul are nevoie în mod obligatoriu de doi părinți; unul de același sex cu care se identifică și care constituie modelul de urmat, ajuns la vârsta matură și unul de sex opus, care devine principalul obiect de iubire și a cărei afecțiune satisface cerințele emotive.

Totuși valorile pe care părinții le prezintă pentru copil sunt în mod grav compromise, dacă ei nu sunt uniți”.

Chiar și multe rezultate ale psihiatriei spun, în mod clar, că tulburările personalității apar cel mai frecvent la subiecții proveniți din familiile despărțite sau incomplete. Cu cât familia se împrăștie, cu atât este mai dificil să se mențină sau să atingă integritatea eu-lui, a cărui pierdere duce la tulburări schizofrenice.

Familia este așadar locul privilegiat pentru creșterea copiilor: în ea se găsește puterea necesară pentru a depăși inevitabilele dificultăți. Desigur familia nu poate fi considerată ca un paradis terestru, care fără îndoială este și locul sacrificiului, al neînțelegerilor și al confruntărilor. De aceea familia, chiar și în dificultăți nu trebuie să cunoască logica singurătății și a izolării, ci numai vivacitatea un drum făcut împreună în logica dăruirii poate aduce roade.

A merge împreună nu înseamnă a gândi și a acționa în același mod: familia nu este un laborator computerizat, ci este o realitate diversificată cu atitudini diverse și cu creșterea personalității. Este tocmai iubirea familială care descoperă diversitatea și ajută persoanele să depășească anumite forme ale unui individualism exagerat, pentru a converge, chiar dacă cu greutate, către marea valoare a unității și a comunității. În familie, părinții și copiii, fiecare prin propria contribuție, trebuie să se străduiască să promoveze această atmosferă privilegiată, unde iubirea poate crea unitate în diversitate.

1.1.2. Dreptul și datoria părinților la educație

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Gen 1,27-28).

Prin aceste cuvinte, Autorul sacru ne pune în față o realitate fermecătoare: înrudirea omului cu Dumnezeu, care se manifestă în forma sa cea mai înaltă, în posibilitatea pe care omul o are, mai precis, prin intermediul experienței de procreare, de a dărui viața.

Chiar și exortația apostolică Familiaris consortio se referă la acest concept: „Rolul fundamental al familiei este slujirea vieții, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmițând prin naștere de la om la om chipul lui Dumnezeu. Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturie vie a deplinei dăruiri reciproce a soților”.

Tații și mamele, ca și colaboratori ai Creatorului în a da viață, sunt, deci, în mod automat, împotriva îngrozitoarelor delicte ale avortului provocat. Prin întreruperea sarcinii este suprimată o ființă umană, care abia începe să trăiască, deci este una nevinovată: „Un copil conceput în pântecele mamei nu este niciodată un agresor nedrept, ci este o ființă lipsită de apărare, care așteaptă să fie acceptată și ajutată”.

În sfârșit, prin intermediul familiei, Creatorul prelungește creația și revarsă divinul în om. Soții devin astfel miniștri ai celor două funcții, care sunt proprii divinității: aceea a iubirii și a vieții care, venind de la Dumnezeu, se unesc și se completează până când devin de nedespărțit. Dacă scade iubirea, scade și viața. În constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes se spune în mod expres: „Dumnezeu, Stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune ce trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase” (GS 51).

Însă slujirea vieții, nu a luat sfârșit odată cu nașterea copiilor, dar continuă în modul cel mai profund cu formarea integrală a persoanei. Misiunea educativă a familiei își are rădăcinile sale în actul procreativ: părinții, dând viață copilului, au datoria și dreptul de a o tutela și de a o ajuta să se dezvolte în toate componentele sale fizice, psihice și spirituale până la maturitatea persoanei.

Dumnezeu a indicat educația copiilor ca pe o misiune primară a părinților, deoarece el nu a încredințat nimănui, în afară de părinți, o asemenea operă: a da viață unei noi ființe și a o forma ca persoană.

În declarația conciliară despre educația creștină Gravissimus educationis se afirmă următoarele: „Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa, și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită” (GE 3). Această afirmație este reluată și în exortația apostolică Familiaris consortio:

„Dreptul și datoria de educație a părinților sunt considerate ca esențiale, în legătură cu transmiterea vieții umane: ca originare și primare, în comparație cu misiunea educativă a altora, acest lucru fiind posibil datorită raportului de iubire care există între părinți și fii. Această educație este, în sfârșit, de neînlocuit și inalienabilă, pentru că nu poate fi încredințată cu totul altora și nici uzurpată de alții”.

Educația trebuie să fie o continuă naștere. A naște un om, înseamnă a da la lumină o ființă imperfectă, care are nevoie de ajutor, a cărei dezvoltare către maturitatea integrală nu poate fi realizată bazându-se pe determinismul fizic sau instinctul animal. Omul care se naște are dreptul de a ajunge la acea maturitate fizică, psihică și spirituală de care este capabil și care îl face apt comportamentelor, rolurilor și scopurilor care sunt proprii unei ființe umane sau unei persoane. Cei care au săvârșit actul procreator, au datoria de a-l ajuta pe cel care fără voia lui, și în urma acelui act, este chemat la viață.

Acest drept și această datorie își află fundamentul în iubirea părinților care devine izvorul, sufletul și norma operei educative, ei fiind chemați direct de Dumnezeu prin sacramentul căsătoriei.

Educația este o misiune a iubirii și a bucuriei. Soții care procreează copiii din iubire, tot astfel să-i și educe, cu iubire. Mai înainte de a învăța să iubească, copiii au nevoie de a trăi iubirea și de a se simți iubiți.

Această experiență originară lipsește atunci când copilul nu este introdus într-o iubire conjugală autentică a soților și pune stăpânire pe el acea boală a timpului, care este pesimismul existențial sau cel puțin dubiul asupra sa, asupra propriului drept la viață și asupra valorii propriei existențe. Copilul care, născându-se, stabilește imediat un raport pozitiv cu lumea, se mișcă în ea fără teamă și se simte susținut și de cuplul conjugal. El nu numai că îl ajută și îl susține, dar devine pentru copil ambientul vital pentru o bună creștere.

Prin iubire copilul învață și își însușește alte valori, care sunt constitutive iubirii însăși: respectul față de ceilalți, blândețea, iubirea, etc., care dobândesc un echilibru în creșterea lui.

Familiaris consortio afirmă:

„Elementul cel mai radical al obligației educative a părinților este iubirea paternă și maternă; aceasta își găsește împlinirea în munca educativă în care vrea să desăvârșească angajarea în serviciul vieții: iubirea părinților din izvor devine sufletul și chiar norma care inspiră și conduce acțiunea educativă concretă, îmbogățind-o cu acele valori de gratitudine, perseverență, bunătate, slujire și spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai prețios rod al iubirii”.

Iubirea rămâne principiul intrinsec, forța permanentă și țelul ultim al acestei datorii și acestui drept al părinților care este educația: așa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, tot astfel fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane: „Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine de neînțeles, viața lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”.

1.2. Familia – loc privilegiat pentru educația copiilor la viața afectivă și sexuală

Printre multiplele greutăți pe care le întâmpină la ora actuală părinții, indiferent de marea diversitate a contextului cultural, se află cu siguranță cea legată de capacitatea lor de a le oferi propriilor copii o pregătire adecvată pentru viața de adult, în special privitor la adevărata semnificație a sexualității umane. Motivele dificultăților legat de această problemă, deloc nouă, sunt variate.

În trecut, chiar atunci când nu se făcea o educație sexuală explicită în familie, cultura generală marcată de respectul pentru valorile fundamentale, folosea la protejarea și conservarea lor. Ștergerea modelelor tradiționale într-o însemnată parte a societății, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, a lăsat copiii fără repere sau modele clare și pozitive, în timp ce părinții nu erau pregătiți pentru a le putea oferi răspunsuri adecvate. Acest nou context este în plus agravat de ascunderea adevărului despre om, prin consecința banalizării sexului. S-a ajuns astfel la un gen de cultură, în care societatea și mass-media oferă cel mai adesea doar informații depersonalizate, lucide, de multe ori pesimiste asupra acestei probleme, fără a acorda atenție etapelor de formare a copiilor și tinerilor, iar aceasta sub influența unei concepții eronate, individualiste despre libertate și într-un cadru lipsit de valori temeinice privitoare la viață, la iubire umană și la familie.

Pe de altă parte, școala, care s-a arătat disponibilă unor programe de educație sexuală, pe care le-au făcut cu copiii sau cu tinerii și care de cele mai multe ori erau pur informative. Acest lucru substituia într-un fel rolul pe care, în primul rând, trebuie să-l familia în educația acestora. Acest lucru a dus uneori la o adevărate deformare a conștiințelor. De multe ori, chiar părinții au renunțat la îndatorirea lor în această privință din motive legate de dificultatea de abordare și din lipsă se pregătire, lăsând rezolvarea problemelor pe seama altora.

Cu toate acestea papa Ioan Paul al II-lea, amintește soților creștini datoria ce o au față de copiii lor, de a le da sexuală adecvată, chiar dacă uneori trebuie să depășească anumite obstacole:

„Educația la iubire, ca dăruire de sine, constituie și premisa indispensabilă pentru părinții chemați să ofere fiilor lor o clară și delicată educație sexuală. În fața unei culturi, care banalizează în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează și o trăiește în mod reductiv și sărăcit, legându-o în mod exclusiv de timp și de plăcerea egoistă, serviciul educativ al părinților trebuie să insiste cu fermitate asupra unei culturi sexuale care să fie într-adevăr și în mod deplin personală”.

Sexualitatea este o bogăție a întregii persoane, trup și suflet, manifestându-și semnificația sa intimă în a purta persoana până la dăruirea de sine în iubire. Educația sexuală, drept și datorie fundamentală a părinților, trebuie să se actualizeze mereu sub conducerea lor plină de grijă, în sânul familiei.

Datorită legăturilor strânse care sunt între dimensiunea sexuală a persoanei și valorile ei etice, reiese datoria de educatori a părinților, ce trebuie să-i conducă pe copii la cunoașterea și stima normelor necesare și prețioase, care garantează o creștere personală în sexualitatea umană.

1.2.1. Educația sexuală începe odată cu viața și continuă cu fazele dezvoltării evolutive

A cunoaște modul în care se dezvoltă sexualitatea, este condiția indispensabilă pentru a înțelege dinamismul diferitelor vârste și pentru a ști să orienteze pe cei care educă să își asume atitudini drepte față de sine și față de ceilalți.

Astăzi reflecția asupra acestui argument este foarte vastă, chiar dacă nu trebuie să uităm contribuțiile lăsate de Freud și de Erikson. Învățătura importantă a lui Freud, confirmată și îmbogățită de Erikson stă în a fi demonstrat, că sexualitatea este un factor esențial în creșterea normală a unui copil, care începe la naștere și este marcată de faze și comportamente tipice. Mai mult, trebuie să se facă mereu distincție între sexualitate și genitalitate; aceasta fiind o realitate mai puțin amplă decât prima.

Noi, pentru a exprima afectivitatea prin terminologia clasică, facem o triplă distincție:

philìa – indică impulsul emotiv, care se naște din simpatie și se dezvoltă în relația inter-personală, mai mult sau mai puțin profundă, conducând apoi la prietenie și afecțiune sentimentală.

eros – indică iubirea fizică și pasională, care se exprimă prin atracția erotică (eros = plăcere) și în pasiunea simțurilor în vederea capacității procreatoare.

agàpe – este iubirea liberă, spirituală, care în termeni creștini se numește caritate; o iubire care se consumă în dăruirea de sine, este impusă mereu de o chemare continuă, răsărind din inima persoanei, unde este întipărită imaginea lui Dumnezeu-iubire; o iubire care devine duioșie, respect pentru celălalt, dorința de a trăi împreună.

Sexualitatea este, așadar, un bine dăruit bărbatului și femeii pe care ei îl găsesc întrupat în corporalitatea lor, mai înainte de a face experiență și a lua cunoștință.

Părinții au datoria de a crea în familia lor un context educativ, primitor și responsabil, pentru ca copiii să poată înțelege sexualitatea ca un bine primit de la Dumnezeu, ca o valoare ce trebuie recunoscută și apreciată, ca o motivație care trebuie să-i ajute să facă alegeri responsabile și conștiente, să susțină proiectul de viață în relațiile cu ceilalți, să fie un impuls pentru a crește împreună cu ceilalți și luptând împotriva contaminării, concupiscenței, să mențină în ei virtuțile: stăpânirea de sine, afecțiunea, gratuitatea, dăruirea, fidelitatea, simțul sacrificiului și al iertării, căutarea solidarității și a prieteniei. Toate acestea vor trebui să fie făcute într-un mod gradual, fiind atenți la diversele faze ale vieții și la schimbările în care se găsesc copiii lor.

Lăsând la o parte două perioade ale dezvoltării evolutive, adică cea postnatală și cea a tinereții, vreau să examinez în continuare, datoria părinților în două momente importante ale creșterii copiilor: copilăria și adolescența.

1.2.2. Educația afectivă și sexuală în copilărie

Potrivit interpretării despre dezvoltarea personalității, copilul traversează o perioadă de latență, adică o perioadă de minimă atenție la problemele sexuale, mai înainte de a se întâlni cu marile probleme ale adolescenței. Atenția părinților trebuie să se îndrepte către întreaga viață a copilului și la nevoile proprii acestei perioade. Raportul părinți-copii, în perioada copilăriei, rămâne important pentru dimensiunea formativă. Procesul de creștere și de maturizare pornește de la o situație egocentrică la capacitatea de a acorda atenție persoanelor apropiate; de aceea părinții trebuie să-și educe copiii lor la o deschidere față de lumea celorlalți: școala, prietenii, grupul, lumea.

La această vârstă copilul trebuie să învețe să discute cu profesorii și cu prietenii; îi întâmpină o experiență de acceptare sau de refuz, care poate da naștere la probleme de ordin afectiv sau sexual, pe care părinții trebuie să-i ajute să le depășească.

Importanța dialogului părinți – profesori

Școala, ca și familia, se prezintă ca un loc al relațiilor din punct de vedere sexual distincte și educația afectivă și sexuală nu poate fi încredințată vreunui expert, dar trebuie să implice individul în totalitatea sa. Tocmai în acești ani de școală ai copilului, dialogul între părinți și profesori trebuie să constituie o cale privilegiată pentru a determina modalitățile de intervenție cele mai potrivite pentru copil.

De multe ori preocuparea părinților în a dori ca fiii lor să învețe bine și să aibă succes, poate provoca copiilor complicații emotive ca de exemplu care: stări de neliniște, fugă de realitate, frustrări, acestea putându-se verifica atunci când li se cere copiilor să rezolve anumite probleme superioare propriilor lor capacități.

Tot astfel profesorii, care îi descurajează sau îi înjosesc pe copii, pot provoca în ei repercusiuni emotive dintre care: agresivitate, nesiguranță, regresiunea dezvoltării afective a copilului, reîntoarcerea la propria lume egocentrică.

În dialogul părinți-profesori trebuie să se găsească un echilibru, pentru a realiza un raport motivat, care să provoace copilul să-și asume sarcini semnificative, chiar atunci când acestea sunt dificile sau neplăcute; dialogul părinți-profesori va fi important pentru a ajuta copilul să depășească dificultățile și tensiunile și astfel să-l pregătească pentru viitor.

Descoperirea grupului

Către opt-nouă ani, copilul trăiește un proces de socializare, care pe lângă școală, se realizează și în descoperirea grupului celor de o vârstă cu el. Copilul nu caută grupul ca o realitate pentru a se juca sau a-și petrece timpul liber, ci descoperă în grup o realitate socială diferită de grupul familiar; este o descoperire a lumii înconjurătoare care-l atrage tot mai mult.

Desigur, intrarea și rămânerea în grup nu sunt mereu lucruri simple; copilul trebuie să accepte reguli de comportament, să împărtășească scopurile, să depășească conflictele. Toate acestea impun copilului o modalitate de colaborare și acceptare a diferitelor roluri pe care le poate interpreta în cadrul grupului.

Mulți părinți văd adesea în grup, un concurent periculos, chiar de-a dreptul rival acțiunilor lor formative; ei se întreabă, dacă copiii știu să distingă tovarășii buni de cei răi, dacă știu să reacționeze în fața modelelor și a comportamentelor negative, dacă știu să depășească dificultățile care se pot naște în interiorul grupului sau să poată suporta fenomenele de înstrăinare sau de marginalizare.

Așadar, pe de o parte, este necesar să se dea elan vieții grupului și a lăsa ca proprii copii să participe, tocmai pentru că se întâlnesc cu prietenii, consolidându-se astfel, procesul de identificare a propriei imagini personale și sociale. Totodată este necesar să existe educatori maturi, care să știe a fi conducători prețioși și discreți, în așa fel, încât copiii să știe a fi critici față de prejudecățile ambientului care îi înconjoară, să știe să dezvolte un mod de gândire corect, deschis contribuțiilor pozitive care provin din realitatea familială și socială.

Deci, chiar dacă părinții trăiesc o anumită tristețe în ceea ce privește despărțirea copilului, care caută noi roluri afective, ei trebuie să fie bucuroși că copilul acceptă să participe la un grup formativ, să controleze dacă grupul este animat de persoane responsabile, să participe la întâlniri cu educatorii și cu ceilalți părinți, pentru a analiza problemele educative și situațiile care se experimentează în grup.

1.2.3. Educația afectivă și sexuală în adolescență

La sfârșitul copilăriei se deschide pentru copii o nouă perioadă a vieții, caracterizată de o dezvoltare globală a personalității, perioadă pe care experții o numesc adolescență. Adolescența este chemată și vârsta critică, vârstă dificilă, vârsta pubertății, vârsta creșterii fizice, pentru că în această perioadă au loc schimbări fiziologice în trupul băieților și al fetelor, care apoi îi transformă în bărbați și femei, însă nu fără conflicte și crize.

Crizele vârstei adolescenților

Transformările corporale de natură fizică, cauzează repercusiuni asupra atitudinilor și comportamentelor adolescenților. Adolescentul este în mod ușor închis în sine însuși, tocmai pentru că este accentuată atenția asupra propriei subiectivități, care îi poate conduce la o anumită detașare de realitatea externă.

Această atenție înseamnă curiozitate și interes pentru maturizarea la nivel genital și a expresiilor secundare ale sexualității, care pot aduce deseori neliniște și nesiguranță. Există însă o nouă atenție: cea a sentimentelor, a emoțiilor, a atracției romantice care poate conduce adolescentul în lumea imaginației și a fanteziei.

Unul din riscurile adolescenței este tocmai un exces de atenție asupra propriei persoane și o staționare, o poposire în propriul eu, rezultând o sărăcire a raporturilor inter-personale, făcând neînsemnate relațiile autentice cu ceilalți și favorizând astfel evadarea, auto-erotismul în raporturile sexuale timpurii. Adolescența este și primăvara iubirii, deoarece dezvoltă forme rafinate și fragile de prietenie. Există în adolescent bucuria de a trăi, de a se întâlni, de a face proiecte împreună cu prietenii, de a se simți utili la ceva și cuiva, de a face schimb de experiențe sau de a fi cu o persoană care îi iubește.

Sarcina părinților

Prima sarcină a părinților este aceea de a da copiilor lor o educație sănătoasă cu privire la pubertate, mai înainte ca ea să aibă loc sau mai înainte de momentul în care se verifică transformările corporale, tipice acestei perioade. Dacă părinții nu prevăd ca fiii lor să fie înștiințați despre aceste transformări, ei învață din altă parte cum ar fi: strada, televiziunea sau pornografia, având rezultate dăunătoare pentru viața lor.

Adolescența este vârsta primelor iubiri. Un adolescent cade repede în primele îndrăgostiri, în exaltări, care aduc mereu neliniște, nesiguranță, nopți fără somn. Acestea sunt semnalele momentelor delicate în care fiii descoperă sexualitatea lor printr-o implicare emotivă care îi expune în mod personal.

Părinții trebuie să știe să rămână alături de copiii lor, intensificând dialogul, dar fără o excesivă preocupare și severitate. Ei traversează o trecere obligatorie pentru a ajunge la responsabilitatea sentimentelor lor. Tot astfel, în fața fenomenului masturbației, părinții nu trebuie să fie controlori, însă trebuie să știe să lumineze și să conducă copiii lor să aibă o atitudine pozitivă față de propriul trup, să știe să îndrepte energiile psihofizice către lumea externă care poate fi o activitate sportivă sau viața de grup.

Tocmai pentru că adolescenții sunt prinși de anumite probleme care privesc creșterea sexuală, este necesar ca părinții să nu fie învechiți, care condamnă sexul și îl văd ca un „tabu” despre care nu se poate vorbi, pentru că este lucru privat, rușinos, urât.

O altă atitudine proprie adolescenților este emanciparea sau independența de cei adulți. Adolescentul începe să aibă crize de emancipare pentru că nu vrea să mai facă parte din lumea celor mici, nu mai vrea să fie tratat ca un copil, nu vrea să i se facă observații în fața celorlalți.

Dezvoltarea persoanei și a sexualității este mereu o deschidere către celălalt și înseamnă a tinde către plinătatea propriei personalități și o mai mare responsabilitate și participare în atitudinile emotive; toate acestea au în familie o dezvoltare graduală, pentru că în familie este locul unde se înțelege sexualitatea ca fiind o valoare importantă, care trece dincolo de creșterea fizică a corpului și a maturizării psihologice.

Sexualitatea este o componentă fundamentală a personalității, una dintre modalitățile sale de a exista, de a se manifesta, de a comunica cu alții, de a simți și de a trăi dragostea umană. Întrucât, dând viață, aceștia iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin procesul de educație, ei iau parte la pedagogia sa paternă și maternă în același timp.

1.3. Familia – loc al educației copiilor la valorile creștine

Familia reprezintă cea mai importantă „curea de transmisie” a normelor culturale din generație în generație, iar educația familială o putem defini ca producere a personalității sociale și ca transmitere intergenerațională a valorilor pe o direcție unică, de la părinți la copii. Valori ca: pacea, ascultarea, libertatea, sunt valori corespunzătoare finalităților vieții, și când acestea orientează sau sprijină acțiunea educativă, ele se constituie în valori educative.

1.3.1. Familia – loc al educației la libertate

Dumnezeu l-a creat pe om rațional, conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu inițiativă și stăpânire asupra faptelor sale. Libertatea este puterea înrădăcinată în rațiune și voință, de a acționa sau de a nu acționa, de a face ceva sau altceva, de a săvârși de la sine fapte deliberate.

Libertatea nu este a face ceea ce se vrea, dar este capacitatea de a cunoaște adevăratul drum de parcurs, pentru a ajunge la acel scop care este înscris în profunzimea ființei noastre. Pentru noi creștinii, libertatea înseamnă a urma planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. A fi liber, înseamnă, a ști să determini și să organizezi pentru a ajunge, cu propria inițiativă și cu propriile convingeri, la scopul ultim care constă în adevăratul nostru bine și în realizarea noastră completă.

„Adevărul vă va face liberi”; libertatea nu se poate înțelege, nici nu se poate realiza decât făcând referință la adevăr, care s-a manifestat pe deplin în Cristos Isus: „Dacă veți rămâne în Cuvântul meu sunteți cu adevărat ucenicii mei: și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In 8, 31).

Dacă intrăm în profunzimea credinței noastre, descoperim că adevărul fundamental asupra căruia trebuie să orientăm viața noastră este Dumnezeu: am fost creați de Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

Papa Ioan Paul al II-lea a scris că: „Ascultarea față de adevărul despre Dumnezeu și despre om este prima condiție a libertății. Într-o lume fără adevăr, libertatea își pierde consistența, și omul e supus violenței pasiunilor și unor condiționări vizibile sau oculte”.

Desigur, fiecare om este în mod suficient liber pentru a-și putea organiza propriul drum și pentru a putea răspunde propriei vocații, respectând legile și scopul; din păcate, experimentăm atâtea condiționări ale omului și spațiile libertății se reduc enorm de mult. Familia este locul unde poate avea loc o adecvată educație la libertate, mai ales dacă ea se înțelege ca un proces de eliberare de tot ceea ce ne poate face robi. Acest proces se poate realiza fie în cuplu, adică în momentul întemeierii căsătoriei fie în raportul educativ, părinți-copii.

A educa copiii la libertate și în libertate

Adevărata libertate este atmosfera ideală pentru o creștere sănătoasă a personalității fiecăruia. Acest lucru este important mai ales în acele familii unde există mai mulți copii, care au nevoie de educație. Este inutil să se dea chiar și cele mai înțelepte învățături, dacă apoi lipsește tocmai acea atmosferă de libertate capabilă de a forma persoana să se integreze bine, persoană care să nu fie constrânsă să trăiască conflicte radicale.

Este clar că în primii ani ai vieții, le revine părinților sarcina de a face alegeri pentru copiii lor, dar în perioada creșterii lor, astfel de alegeri vor fi motivate nu numai pentru a justifica intervențiile săvârșite de părinți, ci și pentru a întări copiii, pentru a menține în ei acel echilibru sănătos și pentru a putea înfrunta situații noi, probleme, conflicte și chiar eventuale frustrări.

Părinții decât să impună copiilor dorințele și planurile lor, mai bine să-i educe în așa fel încât ei să fie responsabili de propriile decizii pe care le iau și trebuie să-i ajute să-și descopere propriile înclinații, care să-i favorizeze în vocația lor. De asemenea să-i corecteze la timpul potrivit, în cazul în care își dau seama că copiii lor au greșit.

A vorbi despre o atmosferă de libertate în familie nu înseamnă a înlătura funcția autorității; familia democratică, cum astăzi vrea să se numească, nu poate fi o familie căci acolo părinții au pierdut autoritatea asupra propriilor copii, însă o familie unde părinții își exercită autoritatea lor ca slujire și ajutor în procesul de maturizare personală, familia este văzută ca un proces de eliberare a condiționărilor interne și externe. Aceeași autoritate poate fi definită eliberatoare pentru că este îndreptată să dobândească libertatea cea adevărată, care este ordinea interioară și armonia vitală.

Pentru a putea cunoaște mai bine raportul educativ dintre părinți și copii, putem să delimităm trei tendințe:

– prima tendință aparține acelor părinți care în raport educativ privilegiază obligațiile sociale: copilul meu trebuie să fie așa…, vreau ca el să devină un bun inginer, un tată bun de familie, un catolic practicant. Părinții sunt cei care stabilesc pentru copiii lor, ceea ce ei trebuie să facă sau să evite. Accentuând această tendință se poate cădea în rigiditate, se poate deveni severi în a cere copiilor punctualitatea, datoria, curățenia etc.;

– a doua tendință aparține acelor părinți care pun accentul pe valorile de bază și pe exemplaritatea lor; vor ca copiii lor să fie buni, generoși, activi, studioși, educați etc. Părinții le oferă copiilor lor mărturia vieții lor, care ar trebui să-i implice în procesul formativ, printr-o educație indirectă;

– a treia tendință aparține acelor părinți mai indulgenți, care caută să dezvolte în copii nevoia de realizare personală, îndemnul la independență cu un respect, aproape absolut, al libertății și al personalității lor. Este evident că este vorba mai curând de tendințe predominante și o atitudine care nu exclude pe celălalt; dar ceea ce e important este că părinții trebuie să fie dispuși să riște să se angajeze în educația copiilor, bazată pe responsabilitate, pe maturizarea personalității, pe adevărata libertate care este ghidul autonomiei personale.

Vorbind despre educația copiilor la libertate, există o trecere ulterioară de făcut; nu este vorba de a accentua nevoia de a fi liberi de ceva, ci de a fi liberi pentru:

– a se simți responsabili.

Copiii, în momentul în care vor reuși să interiorizeze scara de valori, vor avea și capacitatea de a lua inițiative în fața situațiilor noi și a problemelor care se prezintă: vor ști să fie protagoniștii propriei vieți; vor înțelege că va trebui să se angajeze pentru a-și dezvolta propriile calități cum ar fi: inteligența și voința, care se găsesc în om ca o sămânță; vor avea capacitatea de a colabora cu ceilalți, pentru a forma comunitatea oamenilor.

– a iubi

Datoria cea mai dificilă și delicată a părinților este aceea de a-și educa copiii la dimensiunea iubirii, trăită ca întâlnire de eliberare și nu ca o simplă plăcere fizică sau ca posesie egoistă. Iubirea este rădăcina libertății iar persoana, care are o libertate interioară, știe că relațiile cu ceilalți nu numai că amenință libertatea sa, dar o îmbogățesc. Numai cine iubește în libertate își transformă propria viață în dar și compasiune pentru cei bolnavi, cei nevoiași, cei săraci și oricine se găsește în nevoi, deoarece știe că adevărata iubire este a servi și nu a fi servit.

De aceea încă de mici copii va trebui să fie educați în a asculta, în a-i iubi pe ceilalți, să facă mici gesturi de iubire care formează o mentalitate de simpatie și bunăvoință către toți. Toate acestea, pentru că le știm, dobândesc o însemnătate mai profundă, dacă își fundamentează viața lor pe mesajul evanghelic și au drept model viața lui Cristos însuși.

Creștinul se simte îndreptățit și eliberat de păcat prin Isus Cristos (cf. Rom 5,1), tocmai pentru că este eliberat de el, este chemat să devină împreună cu el, Eliberatorul omului. Marele discurs al lui Dumnezeu despre libertate, ne-a fost dat de Isus Cristos, om cu adevărat liber. El este prietenul tuturor care s-a apropiat de cei păcătoși, invitându-i la convertire, și i-a iubit pe cei săraci și suferinzi, săvârșind pentru ei, în acest sens, multe minuni. Cine îl urmează pe Cristos înțelege bine că libertatea autentică nu admite bariere, pentru că iubirea nu are granițe și Isus, om cu adevărat liber, a arătat tuturor o inimă care a iubit până la sacrificiul total.

1.3.2. Familia – loc al educației la ascultare

Discursul despre educația la libertate recheamă, în mod necesar, pe cel despre educația la ascultare. Sunt rare cazurile când astăzi pe de o parte, se aud tânguirile părinților care vorbesc de copii nesupuși, de copii care cu trecerea anilor, devin de nesuportat sau chiar de-a dreptul refuză orice fel de ascultare, fiind în opoziție cu părinții, acuzându-i de autoritarism sau de mentalitate învechită, iar pe de altă parte de copii care deseori se simt victime ale autorității părintești, exercitată într-un mod despotic. Sunt copii care, ori se resemnează la un pur conformism ce produce o personalitate represivă, incapabili de autonomie, ori se răzvrătesc să se acomodeze unui stil de viață, în care cu multă ușurință libertatea degenerează în desfrâu, libertinaj. Această ciocnire dureroasă, deseori dramatică, între părinți și copii, este deseori consecința carențelor educative, a prejudecăților și neînțelegerilor reciproce.

Cauzele neascultării în familie

În primul rând este cunoscut faptul că deseori copiii nu ascultă, deoarece părinții dau porunci iraționale sau avansează cereri nejustificate. Ca și adulții, la fel și copiii sunt stimulați să acționeze, dar acest lucru, deseori, nu coincide cu cel al părinților fie pentru o netă diferență de vârstă fie pentru că orice persoană posedă inconfundabile caracteristici, care nu se pot distruge sau înlătura, dar care trebuie să fie bine armonizate.

Mulți pedagogi, vorbind despre copiii care nu au o mare încărcătură de vitalitate și o pronunțată tendință de a fi ei înșiși, spun că e necesar să li se ofere momente și locuri potrivite pentru a se mișca, a se juca, a vorbi, a se întâlni cu prietenii, a-și asuma inițiative personale, să desfășoare mici atribuții de încredere. Mulți părinți acceptă numai o parte din astfel de sugestii și cad în eroarea hiperprotecționismului, a autoritarismului sau a perfecționismului.

Primul efect, acela al hiperprotecționismului este tipic acelor mame care se tem continuu pentru copiii lor, le e frică ca nu cumva să facă ceva rău sau să se expună la pericole și astfel îi sufocă cu mii de griji.

Autoritarismul pare mai tipic taților, care deseori cer de la copiii lor o ascultare promptă și precisă, nu dau explicații cerințelor lor, nu admit discuții, ignoră nevoile și interesele copiilor, recurgând deseori la metode violente.

Copiii sufocați de hiperprotecționism sau de autoritarism sunt predispuși mai ușor la neascultare, deoarece se consolidează înăuntrul lor tendința de opoziție; de aceea este nevoie să se evite recomandările superficiale, grijile copilărești, interzicerile iraționale, pedanteria și minuțiozitatea ordinelor.

Perfecționismul, în schimb, este defectul acelor părinți, care vor să fie cu orice preț exigenți față de copiii lor; ei deseori exagerează problemele și defectele copiilor lor și pretind o conduită matură, de adulți înainte de timp. Copiii părinților perfecționiști, în general, devin timizi, pierzând acea spontaneitate și creativitate proprie copiilor și astfel pot cădea în atitudini de pasivitate, refuzând orice lucru care le este cerut și își pierd curajul și bucuria de a înfrunta viața.

Părinților perfecționiști, le trebuie amintit că arta de a educa implică înțelegere, răbdare și delicatețe: copiilor trebuie să li se ceară să se îndrepte, dar treptat și respectând timpii creșterii. Pe lângă aceasta, trebuie amintit că în copii este foarte activ simțul imitației, care este o formă indirectă de ascultare.

Este necesar să se instaureze raporturi de simpatie, de stimă și iubire reciprocă, de prietenie și admirație. Este fără îndoială un lucru normal a asculta de ordinile părinților, atunci când copiii se simt tratați în mod just și experimentează acea binevoitoare fermitate chiar în fața lipsurilor lor.

Indicații pedagogice, educative și pastorale

După ce am examinat câteva aspecte importante privitoare la ascultare, este oportun să enumerăm câteva indicații practice pentru părinții creștini. Este necesar să se susțină că pentru a educa copiii, trebuie să exercite o autoritate și să se ceară de la ei o ascultare sinceră.

Teoria de a-i lăsa să facă ce vor, cu pretextul libertății, riscă să dăuneze copiilor, care fără un ajutor dat la timp, nu vor reuși să ajungă la un echilibru sănătos. Părinții sunt colaboratorii lui Dumnezeu și autoritatea lor asupra copiilor nu vine de la o lege externă, nici de la o tradiție, ci de la însuși Dumnezeu.

O astfel de autoritate își va asuma o expresie deosebită puțin câte puțin cu cât copilul crește; ea este o autoritate, care ar putea să se încredințeze, dar niciodată să se abandoneze în mod complet, până când copilul nu devine adult. Pentru a porunci, trebuie să știi să asculți. Nimănui nu i-a fost dat bastonul comenzii ca drept indiscutabil, dar părinții prin arta convingerii, prin iubire, dobândesc tot mai multă autoritate în ceea ce privește copiii lor.

Docilitatea este fiica respectului reciproc. De aceea autoritatea nu trebuie confundată cu autoritarismul, cu comenzi date fără sens sau care provin numai din nevoia de a-și descărca nervii. Înmulțind ordinile fără motiv, copiii obosesc și autoritatea slăbește.

Scopul educației morale este acela al autonomiei, care consistă în capacitatea de a se conduce singuri în viață. Însă se poate ajunge un astfel de scop, numai când s-a experimentat virtutea ascultării, în diferitele etape ale creșterii. Adevărata autoritate educă, controlează, exercită puterea sa cu iubire, deoarece prin dăruire părinții își ajută copiii să crească și îi conduc spre acea maturitate necesară.

Don Bosco a apărat mereu această pedagogie a iubirii: „Tânărul care se simte iubit, iubește, și cel adult care este iubit obține totul, în special de la cei tineri. Este necesar ca tinerii, simțindu-se iubiți în acele lucruri cărora le plac lor, să învețe să vadă și iubirea în acele lucruri care în mod natural le plac mai puțin dintre care: disciplina, studiul, mortificarea, acestea făcându-le cu iubire”.

Sfaturile, povețele, învățăturile și ordinele sunt importante în opera formativă, căci fără ele nu se poate ilumina nici conduce viața copiilor. Sunt momente în care exemplul devine tot mai necesar, mai ales începând cu perioada adolescenței, atunci când copiii arată mai multă intoleranță față de ordine sau constrângeri. De aceea, de multe ori, dacă vrea să se obțină ceva de la copii, trebuie să se înceapă prin a se da exemplu; exemplul poate substitui restul, dar nimic nu poate substitui exemplul. Copiii învață mai ales de la modelele cele mai apropiate de ei, de la părinți, fiind mereu cu ochii ațintiți asupra lor, nici un gest nu scapă atenției lor. De aceea ei știu să observe imediat contradicțiile între viață și sfaturi, între ceea ce se comandă și ceea ce se trăiește. Părinții știu că exemplul este marele pedagog și educația este făcută nu numai prin discursuri frumoase, dar atitudinea cotidiană în fața muncii, a hranei, a rugăciunii, a folosirii timpului liber, interesul pentru ceilalți, a comuniunii conjugale, care educă copiii și îi formează pe dinăuntrul, construind în ei o conștiință dreaptă și reală care îi va conduce pe drumul drept.

1.3.3. Familia – loc al educației la pace

Dumnezeu, Creatorul a toate, a instituit căsătoria și a pus-o ca început și temelie a societății umane, iar familia a devenit celula vitală și primară a societății. Ea este ambientul unde poate avea loc educația la valorile cele mai importante ale societății, dintre care: solidaritatea, conviețuirea, dialogul, respectul celorlalți, libertatea etc. Astfel, prin forța naturii și a vocației sale, departe de a se închide în ea însăși, familia se deschide spre alte familii și spre societate, asumându-și propriul rol social: „Familia este prima și fundamentala școală de sociabilitate; ea constituie locul nativ și instrumentul cel mai eficace al umanizării și al personalizării societății, pentru că colaborează într-un mod original și profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viață tot mai umană, mai ales, păstrând și transmițând viața cu valorile și virtuțile ei”.

Una dintre virtuțile la care familia este chemată să dea o contribuție specifică în educația copiilor este virtutea păcii. În epoca noastră, după constituirea puternicilor arme nucleare capabile să distrugă omenirea, se accentuează foarte mult cultura păcii și tinerii manifestă o particulară sensibilitate, care merită să fie întărită printr-o educație adecvată în orice sector al vieții: politica, promovarea dreptății, apărarea drepturilor celor mai săraci, dialogul între religii, viața familială.

Așadar, este vorba de a ajuta tinerii să obțină acea pace spirituală, interioară, care se construiește zi de zi în propriul suflet și se transmite în ambientul în care se trăiește. Tocmai în această operă educativă, părinții au marea datorie de a-și ajuta copiii să dobândească cât mai multe idei și atitudini de pace. Ba mai mult, familia devine primul laborator, în care este posibilă întoarcerea la dialog chiar și atunci când au avut loc contraste, mustrări, critici; ea devine locul unde iubirea urmează legi proprii, bazate pe dorința de înțelegere reciprocă, pe necesitatea de a da și a primi dragostea și afecțiunea în mod gratuit.

Atmosfera de afecțiune, pe care părinții o stabilesc între ei și copii, va deveni, apoi, prototipul realităților pe care ei le vor întemeia cu ceilalți. De aceea dacă în ambientul căminului există înțelegere reciprocă, aceasta devine adevărata și propria ucenicie a iubirii și a realităților de pace cu ceilalți.

Psihiatrul german H. Sterling, vorbind despre raportul dintre familie și creșterea adolescenților, a elaborat teoria reciprocității negative, contrapusă reciprocității pozitive; prima aduce cu sine forme extreme de conflicte și întrebări, în timp ce a doua, împreună cu acceptarea de sine însăși, duce la formarea omului pacific. Reciprocitatea negativă se întâmplă, atunci când în familie soții nu știu să trăiască o relație de iubire și de prietenie, nu caută dialogul, reconcilierea sau iertarea, și trăiesc în dispreț reciproc, închizându-se în ei înșiși, reprimând toată ura care tinde să paralizeze orice formă de creativitate și de manifestare a afecțiunii.

Sub profilul psihic un asemenea mod de acțiune poate provoca diferite forme de indispoziție atât pentru soți, cât și pentru copii, dintre care amintim: alcoolismul, randamentul scăzut la muncă și la studiu, insatisfacții etc. Mai mult, în multe familii acest comportament generează o formă de terorism familial, care este preludiul la atâtea alte expresii de violență. Reciprocitatea pozitivă se întâmplă, atunci când în familie se acordă mai mult spațiu dialogului și toți membrii se simt acceptați și iubiți.

Această atmosferă de iubire contribuie la creșterea și maturizarea copiilor, pregătindu-i pentru situațiile imprevizibile ale vieții.

CAPITOLUL II

FAMILIA

COMUNITATE CARE CELEBREAZĂ

Așa cum există o legătură strânsă între Biserică și sacramente, tot astfel există o legătură strânsă între familie, mica biserică și celebrarea sacramentelor.

Noi știm că există Biserică acolo unde creștinii se adună în numele Domnului și sunt în comuniune cu El: „Unde doi sau trei, sunt adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18,20).

Nu contează deci numărul persoanelor, ci mai degrabă intensitatea legăturilor și profunzimea unirii reciproce a familiei, fondată pe sacramentul căsătoriei, care devine locul uman și creștin, unde este repropusă, ca un stil cu totul propriu, în mod vizibil, Biserica, în dimensiunea sa domestică.

Familia creștină, tocmai pentru că este expresia cea mai autentică a imaginii Bisericii, nu poate face abstracție de la vocația sa, care este aceea de a-și conduce membrii la plinătatea vieții umane și creștine.

Schimbul de credință și de iubire între părinți și copii se realizează în timpul întregii vieți, însă există și momente particulare când această comuniune devine mai intensă și mai clară, atunci când familia își reînnoiește și trăiește propria dimensiune eclezială.

Unul din aceste momente este și participarea la sacramente, care sunt semnele prezenței lui Cristos și semnele vieții Bisericii.

2.1. Familia și sacramentele

Datoria părinților pentru a-și educa copiii la credință, nu se motivează prin lipsa preoților, a persoanelor consacrate, a cateheților sau a altor persoane disponibile pentru a îndeplini educația religioasă.

Părinții nu trebuie să substituie pe nimeni, însă ei trebuie să fie conștienți că sunt:

„Colaboratori ai harului și martori ai credinței unul față de altul și față de copiii lor și de ceilalți membrii ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori și educatori ai credinței; prin cuvânt și exemplu îi formează la viața creștină și apostolică, îi ajută cu prudență în alegerea vocației, iar dacă în ei vădește o chemare sfântă, o favorizează cu toată grija” (AA 11).

2.1.1. Monopolul și exclusivitatea preoților

Începând cu Lumen Gentium, constituția dogmatică despre Biserică, li se atrage atenția păstorilor să caute și să provoace colaborarea laicilor:

„Păstorii să recunoască și să promoveze demnitatea și responsabilitatea laicilor în Biserică; să se folosească bucuros de sfaturile lor prudente, să le dea cu încredere însărcinări în serviciul Bisericii și să le lase libertate și câmp de acțiune, ba chiar să-i încurajeze în a întreprinde și a acționa din proprie inițiativă cu o iubire părintească, să examineze atent în Cristos proiectele, cererile și dorințele prezentate de laici” (LG 37).

După Sinodul asupra laicilor și după exortația apostolică post-sinodală a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, despre vocația și misiunea laicilor în Biserică și în lume, Christifideles laici, s-a trecut la o nouă mentalitate și o nouă responsabilitate a laicilor în cadrul comunității parohiale. Credincioșii laici participă la viața Bisericii, nu numai

traducând în fapte misiunile și carismele lor, ci și prin multe alte moduri: „Pentru o participare adecvată la viața eclezială, este foarte important ca toți credincioșii laici să aibă o viziune clară și exactă despre Biserica locală în legătura ei originară cu Biserica Universală”.

Această participare își găsește prima și necesara ei expresie în viața și misiunea Bisericilor locale, a diecezelor, în care „este cu adevărat prezentă și acționează Biserica lui Cristos, una , sfântă, catolică și apostolică” (CD 11).

2.1.2. Absenteismul și pasivitatea părinților

O altă dificultate care există este aceea a absenteismului și a pasivității părinților în ceea ce privește formarea creștină a copiilor. Pentru mulți părinți, educația religioasă a copiilor lor înseamnă: să primească prima sfântă împărtășanie, mirul sau sacramentul reconcilierii, însă fără a se implica câtuși de puțin în creșterea credinței în copiii lor sau să susțină cu exemplul și cu mărturia vieții, acele cateheze care se fac de obicei în tradiționalele locuri formativ creștine, cum ar fi, de exemplu, parohia sau oratoriul. Se poate repeta mereu ceea ce a spus Sfântul Părinte în scrisoarea Cathechesi tradendae: „Cateheza familială precede și îmbogățește orice altă formă de cateheză”.

Educația creștină nu poate fi restrânsă la explicarea catehismului sau la învățarea câtorva adevăruri religioase, ca și cum acestea ar putea transmite credința copiilor. Credința nu se transmite prin învățarea unei lecții, ci se dezvoltă intrând în contact cu experiența vieții și cu cea a modelelor: tatăl și mama au o identitate proprie și o misiune proprie care este de neînlocuit. Din aceasta nu trebuie înțeles că ar trebui scoase lecțiile de catehism sau înlăturată figura catehetului sau să facem din toți părinții niște cateheți parohiali; în schimb, se insistă asupra misiunii proprie părinților.

2.1.3. Părinții evanghelizatori

Când tatăl sau mama prezintă copiilor lor etapele sacramentale, sunt mereu chemați să se confrunte cu valorile credinței, să le aleagă și să le trăiască printr-o angajare permanentă. Dacă privim aspectul dinamic al credinței noastre, ne dăm seama că etapele sacramentale devin pentru familie un dar, o invitație pentru a crește în credință, un motiv de bucurie și de sărbătoare pentru întreaga familie.

Apoi, dacă părinții sunt atenți la glasul Duhului Sfânt, în aceste ocazii pot descoperi că credința lor nu este chiar atât de sigură; se pot simți puși în încurcătură în fața multiplelor întrebări pe care copiii i le pun, și își dau seama că trăiesc în opoziție cu adevărurile de credință pe care copiii lor le primesc cu atâta entuziasm.

Sunt cazuri, poate particulare, când chiar copiii îi evanghelizează pe părinți. Toți membrii familiei, fiecare după darul propriu, au harul și responsabilitatea de a construi, zi după zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie „cea mai completă și mai bogată școală de umanitate” (cf. GS 49), ceea ce se traduce în fapte, prin grija și dragostea față de cei mici, față de cei bolnavi și bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărtășirea bunurilor, a bucuriilor și a suferințelor: „Momentul fundamental al construirii unei asemenea comuniuni familiale este schimbul educativ dintre părinți și copii, în care fiecare dăruiește și primește. Iubirea, respectul și ascultarea față de părinți constituie contribuția specifică și de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane și creștine”.

Prin intermediul copiilor, așadar, Dumnezeu cheamă încă o dată familia să se reînnoiască și să aprofundeze darul credinței. Copiii au absolută nevoie să simtă că credința lor este luminată, susținută și favorizată de mărturia părinților.

2.2. Familia și sacramentele inițierii creștine

2.2.1. Familia și sacramentul botezului.

Chiar dacă nu se poate generaliza, totuși pentru multe familii botezul copiilor este redus la o frumoasă ceremonie care reunește rudele și prietenii pentru o sărbătoare familială sau un act tradițional ce trebuie împlinit, pentru a-și înscrie copiii în registru celor botezați. Desigur, vina nu poate fi cu totul a familiilor, căci în fața unor situații atât de neclare există fără îndoială activitatea neconvingătoare a păstorilor, care nu știu să dea indicații clare părinților, care cer primirea unui astfel de sacrament pentru copiii lor.

În trecut într-adevăr, botezul era administrat celor care veneau să-l ceară, fără a se preocupa să știe dacă există garanții suficiente pentru o viață creștină în sânul familiei. S-a accentuat mult necesitatea primirii acestui sacrament pentru a șterge păcatul originar cât mai curând, neglijând sensul eclezial al botezului. Fie părinții fie nașii, nu erau pregătiți să vadă în sacramentul botezului acel eveniment extraordinar prin care copiii sunt introduși în misterul lui Cristos și în comunitatea eclezială, în ziua botezului.

Chiar și ritualul botezului, folosit înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, nu ajuta să surprindă aspectele mai importante ale sacramentului și oferea părinților și nașilor rolul de simpli actori ceremoniali.

Astăzi ne aflăm în fața unei situații care oferă noi perspective, îmbogățită de noi posibilități. Prin noul ritual, sunt scoase în relief locul și datoriile părinților și nașilor cu privire la educația creștină a celor botezați; astfel avem o perioadă mai lungă între nașterea copilului și celebrarea sacramentului botezului, care oferă posibilitatea păstorilor să se întâlnească cu părinții și nașii, pentru a-i pregăti în mod serios la celebrarea sacramentului.

Familia creștină trebuie să privească cu încredere la acest moment particular pe care-l trăiește; căsătoria lor, celebrată în Domnul, îi face capabili să primească copiii și să-i introducă în comuniunea eclezială.

Ei sunt chemați să se întrebe asupra propriei credințe, asupra apartenenței la viața eclezială, asupra implicării lor specifice în realitățile lumii care-i înconjoară, asupra iubirii conjugale acum îmbogățită cu darul unei vieți noi.

a) Linii teologice mai importante privitoare la sacramentului botezului

Cândva linia doctrinară cea mai importantă, cu privire la sacramentul botezului, era păcatul originar; se insista asupra eliberării cât mai curând posibil a copilului de acest păcat, deoarece exista riscul să moară și să ajungă în limb.

Păcatul originar rămâne, fără îndoială, un punct fundamental al teologiei baptismale pe care trebuie să-l anunțăm și să-l aprofundăm, dar nu este nici primul și nici unicul. Există alte teme asupra cărora părinții creștini sunt chemați să se confrunte.

– Botezul este sacramentul care încorporează pe cel botezat în Cristos și-l unește cu poporul lui Dumnezeu, făcându-l membru al Corpului mistic al lui Cristos. Pentru a explica acest concept putem să ne referim la ritul primirii celui botezat, dar mai ales la formula „comunitatea noastră te primește”. Este, așadar, comunitatea (biserica locală) care îi primește pe acești noi membri; părinții prezintă copilul acestei comunități, rugând-o să-l primească în ea.

– Botezul este sacramentul credinței. Când se vorbește despre adulți, este însuși catecumenul acela care exprimă această credință, dar în cazul botezului copiilor sunt, înainte de toate, părinții și nașii, care fac explicită această profesiune de credință, împreună cu toată comunitatea prezentă. Sfântul Augustin învață că copiii sunt botezați în credința Bisericii.

Iată pentru ce, în noul ritual, o importanță deosebită ocupă liturgia Cuvântului, care constituie elementul nou și cel mai important al reformei: Cuvântul lui Dumnezeu anunțat și meditat are scopul de a retrezi credința în comunitate.

– Botezul îl introduce pe cel botezat în misterul pascal al lui Cristos. Cel care primește botezul este înmormântat împreună cu Cristos și împreună cu El renaște la o viață nouă. Botezul nu poate fi redus la o purificare, ci este o scufundare în apă (a boteza înseamnă a scufunda), pentru a ieși din ea înviați, creaturi noi în Cristos cel înviat. Ar fi multe de explicat privitor la simbolismul apei, urmând evenimentele Sfintei Scripturi, așa cum sunt amintite în formula binecuvântării apei.

2.2.2. Familia și sacramentul euharistiei

Familia care ia parte la sacramentul Euharistiei, este chemată să devină o comunitate apostolică și misionară, care condivide cu Biserica activitatea sa pastorală și responsabilitatea de a duce la alții Vestea cea Bună.

Este tocmai Euharistia care asigură, construiește și fundamentează cea mai intimă comuniune în familie și în același timp încurajează o mai amplă deschidere către alții:

„Sfânta Euharistie este izvorul carității. Familia creștină află în sfânta euharistie fundamentul și sufletul comuniunii și misiunii sale, pentru că pâinea euharistică face din membrii comunității familiale un singur trup, revelație și participare la cea mai amplă unitate a Bisericii, iar participarea la trupul dăruit și la sângele vărsat al lui Cristos devine izvorul necesar al dinamismului misionar și apostolic al familiei creștine”.

În Euharistie familia descoperă izvorul originar al comuniunii sale de iubire, primește puterea de a crește în iubire și de a da mărturie în propriul ambient, în viața socială și eclezială.

a) A trăi euharistia cu Cristos în familie

Dacă privim raportul familie – euharistie, cât privește acceptarea copiilor la primirea sfintei euharistii, observăm că rolul familiei este foarte important pentru că aici învață să trăiască acea comuniune cu alții și pentru alții eliberându-se de egoism; aici învață să cunoască și să trăiască semnele expresive care anticipă comuniunea cu Isus Cristos.

A iniția copiii la sacramentul euharistiei, înseamnă a crea în jurul lor un climat de comuniune și a-i educa să trăiască atitudini de solidaritate cu ceilalți. Euharistia este un semn al ospitalității și al prieteniei familiale, care înseamnă deschidere, primire, bunăvoință, iubire pentru alții.

O casă ospitalieră este atunci când în interiorul ei se trăiesc relații interne și externe, care sunt inspirate de simțul altruismului, disponibilității, cordialității. Familia, prin gesturi simple și concrete, poate iniția copiii să-l primească pe Cristos, să-l vadă în orice persoană, mai ales în cei săraci, pentru ca să-l recunoască și să-l primească sub chipul pâinii și al vinului, în timpul Sfintei Liturghii.

b) Euharistia – semn al bucuriei familiale

În viața familiei, o importanță particulară o ocupă unele zile ca: duminica, ziua de naștere, ziua numelui și celelalte aniversări. Orice sărbătoare în familie creează acea unitate de bucurie fie pentru că se descoperă sensul apartenenței la familie fie pentru că fiecare poate da propria contribuție de creativitate pentru o mai bună reușită. Este bine a ști să se creeze un climat de bucurie în timpul sărbătorilor familiale și nici o familie nu trebuie să se sustragă de la aceste ocazii, care, atât pe plan uman, cât și pe cel spiritual, sunt semne expresive ale comuniunii familiale.

Chiar și euharistia este o sărbătoare, pentru că este celebrarea minunilor pe care Dumnezeu Tatăl, le-a făcut în mijlocul nostru prin Isus Cristos. Familia creștină trebuie să găsească o ocazie privilegiată pentru a trăi un moment de comuniune în ziua Domnului.

„Adunarea duminicală este un loc privilegiat al unității; într-adevăr, aici se celebrează efectiv acel sacramentum unitatis, ce caracterizează profund Biserica, popor adunat laolaltă prin și în unitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aici, familiile creștine trăiesc una dintre cele mai potrivite exprimări a identității și a slujirii, care le revine ca și biserici domestice când părinții iau parte, împreună cu copiii lor, la unica masă a Cuvântului și a pâinii vieții”.

Este necesar, deci, ca familia să nu se prezinte în ziua Domnului, la adunarea euharistică din obligație, ci să fie ca un răspuns de credință dat lui Dumnezeu, deoarece timpul dat Lui nu este niciodată timp pierdut, ci mai degrabă timp câștigat pentru umanizarea profundă a relațiilor și a vieții familiale.

Bucuria creștină trebuie, fără îndoială, să caracterizeze întreaga viață, și nu doar o zi pe săptămână; însă, dat fiind semnificația ei de zi a Domnului înviat, în care se celebrează lucrarea dumnezeiască a creației și a noii creații, duminica este, cu titlu special, o zi de bucurie și chiar o zi proprie deprinderii bucuriei și redescoperirii trăsăturilor ei autentice și a rădăcinilor profunde.

2.2.3. Familia și sacramentul mirului

Sacramentul mirului împreună cu cel al botezului și al euharistiei, duc la îndeplinire inițierea creștină. Cei care primesc acest sacrament „sunt întăriți cu o putere specială a Duhului Sfânt, și prin aceasta au obligația mai strictă de a apăra prin cuvânt și faptă credința, ca adevărați martori ai lui Cristos” (LG 11).

Creștinul trebuie să creadă și să știe că nu mai este singur, ci în el trăiește și lucrează Duhul Sfânt. Din ziua botezului, dar mai mult, din ziua primirii sacramentului mirului, Duhul Sfânt lucrează în noi și cu noi, pentru a duce la îndeplinire viața creștină care ne-a fost dată în dar. Tot binele pe care fiecare dintre noi reușește să-l facă, toate faptele bune de caritate pe care oamenii de ieri și de azi au știut să le facă, dezvoltarea științei, a tehnicii, a culturii, și a tot ceea ce există bun în viață, este darul Duhului Sfânt.

a) A-l asculta împreună pe Duhul Sfânt

Prin sacramentul mirului orice creștin este chemat să fie martor al lui Isus în Biserică și în lume. De aceea, părinții trebuie să-și ajute proprii copii pentru a descoperi ceea ce Duhul Sfânt le cere, ca ei să facă totul bine, atât la școală cât și cu prietenii. O altă îndatorire importantă a părinților este aceea de a-și ajuta copiii să-și urmeze vocația lor, având posibilitatea de a-i forma la o viață creștină și apostolică prin cuvânt și exemplu și de a-i ajuta cu prudență în alegerea vocației lor, favorizând cu sârguință vocația sacră descoperită în ei.

Importanța sacramentului mirului în viața adolescenților se înțelege mai bine dacă se ia împreună cu procesul de identitate, pe care adolescentul caută să-l descopere înlăuntrul său, proces care continuă și în viitor în ambientul familial, chiar dacă multe dintre certitudinile proprii copilăriei sunt acum înlăturate.

Sacramentul mirului, celebrat în acest moment delicat al vieții adolescenților, este un moment de har care însoțește o nouă fază a drumului de credință al copiilor. Este faza subiectivă și personalizată, aceea care face trecerea de la credința moștenită la una mai conștientă și îndreptată către maturitate, o credință aprofundată, dar însoțită și de o alegere personală.

Harul sacramentului este pentru adolescenți, un ajutor pentru a deveni niște creștini mai maturi și a dobândi plinătatea botezului, un însoțitor și un prieten privilegiat izvorât din prezența Duhului Sfânt, în intimitatea conștiinței ca și consilier discret și puternic, o capacitate de a dezvolta un discernământ vocațional spre care să se orienteze propria viață.

Sacramentul mirului este așadar, o etapă fundamentală pentru întreaga familie, care redescoperă propria identitate eclezială și revizuiește, la lumina Duhului Sfânt, propria viață și alegerile educative.

2.3. Familia și sacramentele reconcilierii și ungerii bolnavilor

Importanța sacramentului reconcilierii și practica sa, sunt încă legate în mod predominant căutării unei liniști a conștiinței, prin iertarea unui act grav de nesupunere. Se merge la sacramentul penitenței pentru că s-a comis un păcat grav și nu pentru că există conștiința de a fi păcătoși. Chiar și scăderea practicii sacramentului reconcilierii, existentă în multe părți, este cauzată înainte de toate de o lipsă a iubirii de Dumnezeu.

Viața familiei, tocmai pentru că este fondată pe raporturi primare, simple, intime, este marcată și de mici sau mari neînțelegeri, tensiuni, diviziuni, care cer să fie depășite. Primul rod al sacramentului reconcilierii este acela al păcii regăsite, al unei vieți de comuniune, care se poate relua în numele lui Isus. În această perspectivă reconcilierea evidențiază strânsa legătură pe care o poate avea cu viața mirilor.

A face o legătură între sacramentul reconcilierii și comuniunea conjugală, înseamnă a depăși multe limite cu care este trăit astăzi acest sacrament; el nu e numai un punct de orientare la care trebuie să se alerge când s-a săvârșit o greșeală, dar este izvorul harului și al comuniunii, unde se experimentează propria slăbiciune și îndurarea lui Dumnezeu.

Chiar și în educația creștină a copiilor, momentul acestui sacrament este unul din momentele cele mai delicate, deoarece el i se întipărește în mintea copilului care este încă în formare. Dar este unul și dintre momentele cele mai dificile, deoarece suntem într-o societate oarecum laxistă, care tinde să se îndepărteze cât mai mult de legea lui Dumnezeu.

2.3.1. A descoperi chipul Tatălui milostiv

Simțul răului este strâns legat de simțul lui Dumnezeu și de multe ori, drumul autentic către sacramentul reconcilierii, depinde și de ideea pe care o avem despre Dumnezeu.

Dacă-l considerăm pe Dumnezeu numai ca Ființa supremă, cel care stă în ceruri, căruia în realitate puțin îi pasă de noi și de viața noastră, atunci vina interioară nu există, deoarece Dumnezeu nu are nici o legătură cu noi, cu viața noastră.

Dacă-l considerăm pe Dumnezeu numai ca un mare Stăpân, Atotputernic, care a stabilit niște legi ce vrea să le observăm, și care stă mereu acolo gata să ne pedepsească, ca un jandarm, atunci considerăm păcatul numai ca o încălcare a unei legi.

Dacă în schimb îl considerăm pe Dumnezeu așa cum ni l-a făcut cunoscut Isus Cristos, adică Tată, atunci păcatul, ca împăcare, devine o problemă de iubire, o problemă de acceptare sau de refuz a iubirii pe care Dumnezeu și-a arătat-o totdeauna față de noi.

Așadar, părinții, în opera educativă, vor avea multiple ocazii pentru:

a) A favoriza conștiința chipului milostiv al lui Dumnezeu. Astfel, ideea de bunătate și de milostivire a lui Dumnezeu este mijlocită în familie tocmai de experiența de iubire și de bunătate, pe care copilul o experimentează cu părinții săi, ce trebuie să știe să instaureze în familie un climat de iertare și de împăcare, iertându-se reciproc și purtându-și unii altora greutățile. Nu este ușor a ierta, dar rugăciunea pe care Domnul a propus-o apostolilor săi „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12), răsună ca o exigență a iertării reciproce.

În celebrarea sacramentului penitenței, toți membrii familiei sunt conduși la întâlnirea cu Dumnezeu „bogat în milostivire” (cf. Ef 2,4) care, dăruindu-și cu generozitate iubirea sa, care este mai puternică decât păcatul, reconstruiește și perfecționează alianța conjugală și comuniunea familială.

b) A inventa moduri și forme noi pentru a exprima fapte de iubire de Dumnezeu și de aproapele, care trebuie să încurajeze fiii să depășească obstacolele ce se ivesc în calea creșterii umane și religioase. Isus a venit pentru a ne ajuta să fim oameni liberi, să fim capabili să depășim barierele urii, ale egoismului, ale invidiei, ale mândriei și ale oricărei alte forme de rău.

2.3.2. A trăi dimensiunea comunitară și eclezială a iertării

Când în familie copiii sunt inițiați în această experiență a împăcării, nu sunt surprinși apoi, că Dumnezeu a ales și dat comunității gestul și cuvintele preotului pentru a acorda pacea sa.

Este ușor astfel, a înțelege dimensiunea comunitară a reconcilierii; atât în bine cât și în rău, nu suntem niciodată singuri. De aceea, împăcarea cu Dumnezeu celebrată în sacramentul reconcilierii, trebuie să se arate în gesturi de comuniune paternă, educând la o mentalitate de iubire fraternă, de iubire față de toți oamenii.

O dată împăcați, fiecare trebuie să-și asume propriile responsabilități, depășind dificultățile create de propriul temperament sau caracter, să devină factor de pace în dialogul cu ceilalți, să respecte opiniile celorlalți, să creeze legături de prietenie cu toți oamenii, conștient că slujirea este calea cea mai dificilă, dar cea mai concretă pentru a-i iubi pe ceilalți cu fapta și nu numai cu vorba.

Sacramentul penitenței, deoarece nu este un ritual magic care acționează imediat, aproape ca un miracol, dobândește o importanță mai mare în măsura în care, în familie, există atitudini penitențiale: în rugăciune, în iertarea reciprocă, în dialog. Papa Ioan Paul al II-lea în exortația apostolică Familiaris consortio subliniază acest raport:

„Celebrarea acestui sacrament are o însemnătate deosebită pentru viața familială, pentru că soții și membrii familiei descoperă că păcatul este o contrazicere a legământului lor și a comuniunii familiale și atunci cu toții se întâlnesc cu Dumnezeu, bogat în îndurare, care împărțind iubirea sa, mai puternică decât păcatul, reconstruiește și perfecționează legământul conjugal și comuniunea familială”.

Chiar și atunci când răul este greu de dezrădăcinat, trebuie să se înțeleagă că numai Cristos poate schimba inima: convertirea cere mereu un drum lung. Papa Paul al VI-lea în enciclica Humanae vitae scria: „Iar dacă păcatul îi învinge să nu se descurajeze, dar să recurgă cu o umilă perseverență la mila lui Dumnezeu, care e acordată în sacramentul penitenței”.

2.3.3. Responsabilitatea familiei creștine pentru persoanele care suferă

Astăzi, în urma marilor schimbări sociale și culturale verificate în decursul secolului trecut, și familia s-a schimbat în mod profund și, deseori, nu este în măsură de a oferi asistența materială sau spirituală propriilor bolnavi. Odată era importantă pregătirea unei morți bune în propriul pat, înconjurați de afecțiunea celor dragi și alinați de prezența preotului. Nu se dorea, cum adesea se întâmplă astăzi, de a muri repede pentru a nu trebui să se sufere mult sau pentru frica de a nu fi un necaz pentru cei din jur; dimpotrivă se făceau rugăciuni în comunitatea creștină pentru a fi eliberați de „subitanea et improvvisa morte”.

Moartea era simțită ca un mare și decisiv moment, care însemna trecerea de la această viață la alta, în care se credea cu fermitate. Desigur, deseori moartea era prezentată chiar și cu teroare, nu atât pentru frica de rău sau de agonie, cât mai ales pentru frica de judecata lui Dumnezeu și pentru soarta eternă care ar ieși din aceasta. Pregătirea la moarte este unul din punctele principale ale predicării ecleziastice și una din cele mai tratate teme a manualelor de devoțiune și a cărților de meditație. Familia, din partea sa, își făcea o obligație morală, de a-l avertiza pe cel drag de sfârșitul iminent și de necesitatea de a chema preotul pentru a primi sacramentele Bisericii.

Astăzi, în schimb cei din familia bolnavului, tocmai pentru că sunt cufundați în această mentalitate secularizată, fac totul pentru a ține ascunsă gravitatea răului; există în jurul bolnavului o adevărată conjurație a tăcerii, ruptă poate numai de evlavioase minciuni.

Chiar și preotul, dacă este chemat, sosește când bolnavul nu mai este conștient, și celebrarea sacramentelor riscă să fie mai mult un ritual magic, decât un ritual al credinței și al mângâierii. Din păcate, există preocuparea de a nu speria bolnavul care ar trebui să moară fără a-și da seama, fără a suferi și nu se ia în considerație, în schimb, că mulți bolnavi ar putea avea dureri mai mari în suflet decât în trup, tocmai pentru că nu pot să-și exprime nimănui propriile emoții în fața sfârșitului pe care-l simt iminent. Cu atât mai puțin se ia în considerație că ultimele ore ale vieții sunt cele mai importante, cele mai încărcate de semnificat, sunt orele hotărâtoare pentru destinul etern.

Este clar că familia din ziua de astăzi nu se poate întoarce la cea de odinioară, nu se poate pretinde ca ea să desfășoare funcții care ar cere competențe medicale, psihologice sau pastorale; însă ea are un rol important de îndeplinit în asistența bolnavilor, un rol care de cele mai multe ori este de neînlocuit. Ajutorul pe care familia îl poate oferi celui bolnav nu se limitează numai la intervențiile pentru care legea sau practica medicală cere consensul celor din familie, dar se naște dintr-o exigență de solidaritate umană care este înrădăcinată în sânge.

Există relații primare și fundamentale precum: căsătoria, paternitatea, maternitatea, fraternitatea, care împing să se caute tot binele posibil al persoanei iubite, prin intervenții și îngrijiri care îi dau posibilitatea celui muribund de a trăi ultimele clipe ale vieții într-o manieră demnă de persoana umană.

Noi știm bine că suferințele, neliniștile, temerile, singurătatea…, îi pot conduce pe cei bolnavi sau pe cei în vârstă să dorească moartea. Dar știm, de asemenea, că familia îi poate ajuta și susține prin înțelegere, ascultare, ori printr-un climat de afecțiune, care poartă în persoanele bolnave la acceptarea bolii, la speranța vieții eterne, la creșterea și maturizarea personalității; iar prin durere, dacă este suportată, poate conduce persoana la o îmbogățire spirituală.

2.3.4. Familia ajută bolnavul să se unească cu Cristos cel suferind

Familia creștină este chemată să se îngrijească de bolnavii ei, nu numai în puterea solidarității umane, bazată pe relații de rudenii sau de prietenie, dar și în puterea solidarității ecleziale. Ca și „biserică domestică”, familia îl va însoți pe cel bolnav prin cuvinte de încurajare și prin rugăciune comună.

Primul ajutor care i se poate da bolnavului creștin, este acela de a-i reda sensul credinței în Dumnezeu. Prin rugăciunea personală și comunitară, bolnavul va putea să-și prelungească propria viață spirituală așa cum o trăia înainte; va putea cere cu putere vindecarea trupului sau cel puțin puterea pentru a suporta suferința; va putea să-l laude și să-i mulțumească lui Dumnezeu; va putea, în sfârșit să se abandoneze total voinței sale. Familia creștină îi va îndemna pe proprii bolnavi să se unească pătimirii și morții lui Isus, pentru a contribui la binele poporului lui Dumnezeu.

Creștinul este chemat să considere misterul durerii în lumina misterului lui Cristos; el, suferind cu Cristos, își însușește aceleași sentimente ale sale și face din propria stare de suferință un sacrificiu plăcut lui Dumnezeu. Suferința trăită cu Cristos devine astfel putere mântuitoare, mijloc fundamental pentru a se purifica și a-și repara propriile păcate și cele ale altora. Nu reușim niciodată să știm cât de mult poate influența pentru convertirea păcătoșilor suferințele acceptate din iubire. Literatura religioasă este plină de astfel de convertiri, precum cea a „fiului risipitor”, a mamei sfântului Augustin și a tuturor sfinților, care au înțeles marea însemnătate, a darului propriilor suferințe, pentru binele aproapelui și a Bisericii. Astfel se realizează în cel bolnav ceea ce a spus sfântul Paul: „Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, ceea ce lipsește pătimirii lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica” (Col 1, 24).

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Salvifici doloris comentează astfel acest text:

„Aceasta vrea să spună că mântuirea înfăptuită de Cristos nu este completă? Nu. Aceasta înseamnă că mântuirea săvârșită în puterea iubirii rămâne, în mod constant, deschisă oricărei iubiri care se exprimă în suferința umană. În această dimensiune – dimensiunea iubirii – mântuirea deja împlinită până la capăt, se împlinește, într-un anumit sens, în mod constant. Cristos a săvârșit mântuirea în mod complet și până la sfârșit; totodată nu a închis-o”.

Unirea cu pătimirea lui Cristos are ca prim efect ștergerea păcatelor personale, dar, în măsura în care ele sunt deja șterse, suferința poate deveni un act de iubire, un sacrificiu oferit în mod gratuit pentru binele întregii Biserici. Aceasta este o putere semnificativă pe care bolnavul, în mod treptat, trebuie să știe să o descopere, deoarece această trecere de la simpla acceptare a suferinței până la libera dăruire se obține numai printr-o convertire a inimii.

Această maturitate interioară și măreția spirituală în suferință, sunt desigur rodul unei convertiri particulare și cooperării la harul lui Cristos. Este El însuși care acționează în suferința umană prin Duhul său de adevăr, prin Duhul Sfânt Mângâietorul. Este el care transformă, într-un anumit sens, substanța însăși a vieții spirituale, arătând omului suferind un loc aproape de el.

Din această acceptare spirituală a durerii provine și paradoxul bucuriei pascale în suferință, experimentată de sfinți și recomandată de sfântul apostol Petru: „De aceea bucurați-vă, chiar dacă mai trebuie să suferiți câtva timp felurite încercări, ca buna însușire a credinței voastre, mai de preț decât aurul trecător încercat prin foc, să fie aflată de laudă, mărire și cinste când se va dezvălui Isus Cristos. Îl iubiți fără să-l fi văzut. În el credeți acum, cu toate că nu-l vedeți” (1Pt 1,6-9).

A suferi cu Cristos pentru mântuirea lumii poate deveni pentru cei bolnavi un ideal, putere și curaj; poate răsturna acea scară de valori, care în cel bolnav tinde să se dezintegreze.

Căsătoria și preoția două vocații pentru a construi împărăția lui

Dumnezeu

În exortația apostolică Familiaris consortio, papa subliniază complementaritatea acestor două vocații: căsătoria și fecioria. Fecioria și celibatul pentru împărăția lui Dumnezeu nu numai că nu contrazic demnitatea căsătoriei, ci o presupun și o întăresc: „Căsătoria și fecioria sunt cele două moduri de exprimare și trăire a unicului mister al legământului lui Dumnezeu cu poporul său. Când nu este prețuită căsătoria, nu poate exista nici fecioria consacrată; când sexualitatea umană nu este considerată ca o comoară dată de Dumnezeu, își pierde semnificația la ea și renunțarea la ea pentru împărăția cerurilor”.

Nu există nici opoziție, nici dispreț între viața sacerdotală și cea de căsătorie; dimpotrivă, trebuie să existe un ajutor reciproc, pentru că împreună se poate anunța Evanghelia și răspândi împărăția lui Dumnezeu; în ambele stări de viață se poateda mărturie despre Cristos, Mirele care atrage la sine orice creatură, și astfel se poate construi acea Biserică voită de el, care este chemată să crească și să se dezvolte ca unica familie a lui Dumnezeu, cu ajutorul tuturor.

2.4.1. Rolul familiei în dezvoltarea vocației și a formării sacerdotale

În reflexia asupra raportului de complementaritate între familie și sacramentul preoției, studioșii subliniază două momente importante, care relevă vitalitatea acestui raport.

Primul este tocmai în faza inițială a dezvoltării formării sacerdotale. Familia, ca și loc unde se nasc toate vocațiile, este și „primul seminar” pentru vocațiile preoțești și religioase.

Al doilea este în activitatea pastorală: preoții și soții creștini, fiind purtători de carisme diferite, se găsesc împreună în comunitatea creștină și având pe de o parte, bogăția carismei și a ministerului sacerdotal va fi de ajutor familiei, pentru ca ea să știe să devină o „adevărată biserică domestică”; pe de altă parte, soții creștini, prin slujirea lor conjugală, să știe să ofere preotului chipul unei biserici care este adevărata–comuniune și să lucreze împreună, pentru ca comunitatea creștină să crească cu un chip mereu mai uman și familiar.

Orice vocație vine de la Dumnezeu și este îndreptată către om; este Dumnezeu cel care cheamă și alege omul pentru ca el să poată desfășura o lucrare particulară care îi este încredințată în modul și în timpul indicat de Dumnezeu însuși. Acest lucru valorează mai ales pentru vocația particulară la ministerul sacerdotal, care implică o „chemare specifică” de a-și pune întreaga viață în serviciul lui Dumnezeu și al Cuvântului său. Omul, însă, poate să accepte sau să refuze chemarea lui Dumnezeu, poate răspunde cu generozitate zicând lui Dumnezeu „Iată-mă”, sau își poate urma proiectul său bazat pe siguranțele sale, pe ceea ce i se pare mai ușor și mai oportun de realizat.

Înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, familia nu era concepută ca și vocație specifică. Astăzi s-a schimbat viziunea teologică a vocației: toți suntem chemați la sfințenie, toți suntem trimiși să îndeplinim o misiune și să exercităm o slujire. Tocmai în această perspectivă familia, pe lângă faptul că este recunoscută ca loc al creșterii vocaționale, a fost recunoscută și ca vocație particulară.

În decretul conciliar privind formarea preoților se afirmă: „Cea mai mare contribuție [la promovarea vocațiilor preoțești] o aduc pe de o parte familiile care, însuflețite de spiritul credinței, iubirii, evlaviei, constituie un fel de prim seminar, iar, pe de altă parte, parohiile la a căror viață bogată participă și adolescenții” (OT 2).

Familia este deci ca și primul seminar, pentru că este locul unde se dezvoltă toate vocațiile, chiar și cele mai speciale. Ea contribuie la formarea de bază a caracterului și la structurarea personalității copiilor; este important, de aceea, ca să fie asigurat din partea părinților un echilibru emotivo-afectiv. Copiii trebuie să crească într-o familie unde nu numai că există admirație pentru Dumnezeu, ci și admirație și apreciere pentru cei care reprezintă în mod mai direct prezența sacrului; de aceea, contactele personale, prietenia cu preoții, prezența lor în familie cu ocazia evenimentelor fericite sau triste, sunt toate lucruri care pot ajuta copiii să înțeleagă că preoția este o vocație, unde persoana umană se dăruiește lui Dumnezeu și fraților săi.

Într-o familie creștină, unde poate lua naștere în inima unui tânăr, dorința de a deveni preot sau persoană consacrată, se creează o situație adecvată, familia primind cu bucurie această decizie, ajutându-l să-și aleagă o școală potrivită, cârmuindu-l în discernământul prieteniilor, îndemnându-l în serviciul gratuit către cei săraci.

Familia este locul unde persoana învață să iubească, să fie sociabilă, să înfrunte cu tărie sacrificiul. Să împartă bucuriile fiecărei zile. Mai ales, de la părinți copiii pot învăța dăruirea, o valoare foarte importantă în viața preotului care este chemat să se dăruiască cu totul lui Cristos și fraților: „Familia creștină este chemată să dea mărturie despre iubire și să promoveze fără încetare un climat de credință. Ea trebuie să fie o familie deschisă către exigențele Bisericii și ale lumii, o mică Biserică, unde se fac alegerile coerente cu Cuvântul și se poate deveni capabili de a iradia speranță”.

Importanța spațiului educativ familial, în care orice vocație crește și se maturizează, cere stabilirea unei punți sigure între pastorația familială și pastorația vocațională, printr-o reciprocitate rodnică. Este nevoie să fie conștientizați părinții de ministerul de educatori ai credinței, conferit prin sacramentul căsătoriei; inima familiei este chiar locul unde se dezvoltă condițiile umane și supranaturale care fac vocațională viața creștină. În familia autentic creștină, tinerii găsesc climatul adecvat pentru o educație umană sănătoasă, afectivă și psihologică, și pentru o deschidere generoasă către viață și dăruirea de sine.

Așadar, familia creștină este chemată să-și ajute copiii să descopere rolul lor în comunitatea eclezială și să discearnă chemarea lui Dumnezeu, pentru o eventuală vocație sacerdotală sau religioasă. Este darul cel mai mare pe care Dumnezeu îl poate face unei familii.

2.4.2. Familia își ajută copiii să se pregătească pentru primirea sacramentului căsătoriei

în zilele noastre putem asista la numeroase schimbări, cu privire la sacramentul căsătoriei și la familie, atât ca mentalitate, cât și ca obiceiuri. Familia prezintă astăzi atât aspecte pozitive, cât și aspecte negative. Cei care analizează această problemă susțin că în ultimele decenii a început un proces de punere în discuție a familiei ca instituție, și totodată tentativa de a o întemeia pe fundamente noi.

În general, putem spune că familia nu se mai bazează numaidecât pe valorile religioase, dar pe un complex de norme și de reguli etice acceptate și de conștiința laică, pentru a deveni o familie în mare măsură secularizată.

Situația actuală se datorează unei crize a cunoașterii a conceptului de familie în sine însuși, având ca și cauză ignoranța. Pe de o parte, se constată o conștiință mai vie a libertății personale, o mai mare atenție la calitatea relațiilor inter-personale în viața de familie, la promovarea demnității femeii, la procrearea responsabilă și la educarea copiilor. Dar totodată nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare a valorilor fundamentale precum: o concepție greșită despre independența soților unul față de altul, grave neclarități față de raporturile de autoritate între copii și părinți, diferite greutăți pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor.

Un alt semnal de alarmă este prezența în ziua de astăzi a numeroase atitudini care nu conduc familia spre adevăratul ei scop. Și pentru a da un exemplu concret, este suficient a enumera câteva din acestea: poligamia, numărul tot mai mare al divorțurilor, plaga avorturilor și recurgerea tot mai crescândă la sterilizare și instaurarea unei mentalități anticoncepționale.

Aceste atitudini au drept pistă de plecare iubirea conjugală pângărită de egoism, hedonism, o idee greșită a sensului și experienței libertății (cf. GS 47).

Apoi anumiți factori economici, sociali, psihologici sau politici, perturbează bunul mers al familiei. Din nefericire, o anumită categorie a populației nu mai acceptă așa zisa „familie tradițională creștină”, care obligă la fidelitate și indisolubilitate conjugală, dar preferă o familie care trebuie să se supună tuturor evoluțiilor legate de inevitabilele transformări culturale și sociale.

Unii își construiesc viața familială pe un criteriu axiologic bazat pe individualism, consumism, bunăstare, materialism pragmatic etc.

În fața acestor probleme, Biserica, angajată în opera de evanghelizare, își impune înainte de toate pregătirea logodnicilor la celebrarea sacramentului căsătorie în credință, iluminând experiența lor cu cuvântul lui Dumnezeu, ajutându-i să ajungă la acea maturitate umană, necesară pentru a merge împreună și pentru a forma o comunitate de viață și iubire.

În această activitate pastorală este angajată întreaga Biserică, dar un loc aparte îi revine familiei însăși:

„Cristos, în puterea căsătoriei celor botezați ridicată la sacrament, conferă soților creștini o misiune specială de apostoli, trimițându-i ca lucrători în via sa, și , într-un mod cu totul special, în acest câmp al familiei. Un astfel de apostolat se va desfășura, mai ales, în sânul familiei proprii, prin dovada vieții văzute în conformitate cu legea divină în toate aspectele ei, cu educația creștină a copiilor, cu ajutorul dat maturizării lor în credință, cu educația la castitate, pregătindu-i pentru viață ferindu-i de primejdiile ideologice ori morale de care sunt adesea amenințați”.

Astfel papa schițează câmpul vast în care familia este angajată și vorbește de o necesară pregătire pentru primirea sacramentului căsătoriei; pregătire care pentru a fi eficace trebuie să urmeze etapele creșterii fizico-psihice și spirituale a copiilor. Ea comportă trei momente principale.

Pregătirea îndepărtată. Începe chiar din copilărie, prin acea înțeleaptă pedagogie familială, orientată să conducă copiii la descoperirea lor ca ființe dotate cu o psihologie complexă și o personalitate specială, cu propriile forțe și slăbiciuni.

Este vârsta în care apare stima pentru orice valoare autentic umană fie în raporturile inter-personale fie în cele sociale, cu tot ceea ce semnifică formarea caracterului, stăpânirea de sine, folosirea corectă a propriilor noastre înclinații și modul de a considera și întâlni persoane de alt sex, precum și altele asemenea.

Pregătirea apropiată. Formarea religioasă a tinerilor trebuie să fie completată, la vremea cuvenită și după cuvenitele exigențe concrete, de o pregătire la viața în doi, prezentându-se căsătoria ca o relație inter-personală dintre bărbat și femeie, relație care se dezvoltă continuu, stimulând aprofundarea problemelor de sexualitate conjugală și paternitate responsabilă, apelându-se la cunoștințele medicale și biologice esențiale legate de această problemă și să ajungă la familiaritate cu metode corecte de educare a copiilor, favorizând asimilarea de bază pentru o bună conducere a familiei, cum ar fi: o meserie stabilă, fondurile necesare, administrarea înțeleaptă, noțiuni de economie domestică etc. În sfârșit, nu trebuie neglijată pregătirea la apostolatul familiei, la fraternitate și colaborare cu alte familii, la inserarea în grupuri, asociații, mișcări și inițiative, care au ca scop binele uman și creștin al familiei.

Pregătirea imediată. Ea, pentru celebrarea sacramentului căsătoriei, trebuie să aibă loc în ultimele luni și săptămâni care preced căsătoria. Această pregătire, totdeauna necesară în fiecare caz, se impune cu urgență pentru cei logodiți, care prezintă lipsuri și dificultăți în ce privește doctrina și viața creștină. Pregătirea pe drumul nou al credinței trebuie să conțină elemente speciale, care trebuiesc cunoscute, și anume: o cunoaștere mai profundă a misterului lui Cristos și al Bisericii, semnificația harului și responsabilității căsătoriei creștine și apoi pregătirea pentru a participa activ și conștient la riturile liturgiei nupțiale.

2.4.3. Părinții anunță și mărturisesc copiilor „evanghelia” căsătoriei

Un alt mod în care părinții își pot ajuta copiii să se pregătească și să trăiască sacramentul căsătoriei, este când anunță și dau mărturie despre noutatea evanghelică a căsătoriei și a familiei: „Creștinii au obligația de a vesti cu bucurie și convingere vestea bună a familiei, care are absolută nevoie să asculte din nou și să înțeleagă cuvintele autentice, care îi descoperă identitatea, resursele interioare și importanța misiunii ei în cetatea oamenilor și în cetatea lui Dumnezeu”.

Fiecare părinte va trebui, ca bun stăpân al casei, să facă cunoscută evanghelia; trebuie să știe să scoată din tezaurul său lucruri vechi și noi (cf. Mt 3,52); tezaurul este experiența vieții familiale care, cu trecerea anilor, devine mai bogată și matură; lucrurile noi și vechi sunt valorile umane și creștine care trebuie promovate mereu, ambientul favorabil dezvoltării familiei, încrederea că familia, prin primirea Evangheliei, poate ajunge la inima adevărurilor sale profunde, chiar dacă de multe ori va trebui să cunoască calea crucii: „Însă prin cruce, prin suferință, familia poate ajunge la plinătatea ființei și perfecțiunii iubirii sale”.

Părinții trebuie apoi să mărturisească copiilor că sacramentul căsătoriei este o vocație. A vorbi despre vocație pentru viața conjugală și familială nu e un lucru obișnuit, pentru că se pare, vocația privește o stare de viață particulară și excepțională, ca acea a preoților sau a persoanelor consacrate; cu toate acestea sfântul Paul, scriind creștinilor din Efes, spune în mod clar că vocația este proprie oricărui creștin: „De aceea vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea pe care ați primit-o” (Ef 4,12).

Când se vorbește despre vocație, se vorbește despre o perspectivă, de un proiect care este capabil de a da o semnificație globală vieții, de a da un sens întregii existențe. În primele pagini ale Bibliei găsim această problemă vocațională a omului, în raport cu lucrurile și cu Dumnezeu. Pe de o parte, omul este prezentat drept coroană a creației, stăpân al lucrurilor și al evenimentelor, capabil de a da un nume oricărei ființe (cf. Gen 2,20); pe de altă parte, este chemat să trăiască în dialog cu Dumnezeu, este chemat să fie imagine și asemănare a acelei iubiri care se dăruiește, care creează și care în Isus Cristos dobândește expresia cea mai completă. Așadar, orice persoană este chemată să trăiască într-un raport dinamic această iubire cu Dumnezeu; se poate spune că viața omului este vocație la iubire.

Dacă sacramentul căsătoriei este o vocație, aceasta înseamnă că este un dar care se naște din inițiativa lui Dumnezeu: El este acela care cheamă pe câțiva să-l slujească în sacramentul căsătoriei. Dacă sacramentul căsătoriei este o vocație, logodnicii nu se pot închide sau izola, ci sunt chemați să trăiască iubirea lor într-o comunitate mai amplă, Biserica, care are nevoie de mărturia iubirii conjugale, la fel cum are nevoie de mărturia preotului sau a persoanei consacrate.

Dacă sacramentul căsătoriei este o vocație, înseamnă că trebuie trăit în sfera unui itinerariu de credință. A trăi sacramentul căsătoriei în dimensiunea credinței, înseamnă a ști să înțelegi, să contempli, să imiți iubirea lui Cristos; o iubire creativă, mereu nouă, capabilă să se dăruiască în mod gratuit, capabilă de a ierta.

Căsătoria corespunde vocației creștinilor numai când reflectă iubirea pe care Cristos – mirele – o dăruiește Bisericii, miresei sale și pe care Biserica caută să o readucă lui Cristos. Căsătoria, ca și vocație, este un eveniment personal și comunitar; se devine soț sau soție într-o comunitate creștină în fața cărora soții își asumă propriile responsabilități.

CAPITOLUL III

FAMILIA

COMUNITATE CARE EVANGHELIZEAZĂ

3.1. Familia – loc al evanghelizării

A vorbi despre familie, ca loc al evanghelizării, înseamnă a examina toate potențialitățile acestui termen, intrat în uzul curent, atât în teologie cât și în spiritualitatea familială, adică familia ca „biserică domestică”. Termenul „biserică domestică” este întâlnit în scrisorile sfântului Paul și este legat de metoda evanghelizării apostolice în sânul familiei. Casa și familia, au avut o importanța deosebită în întemeierea primelor comunități creștine, care erau organizate ca grupuri familiale; se reuneau în case pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, pentru a frânge pâinea, pentru rugăciunea comunitară, pentru agapa frățească.

Chiar și Conciliul al II-lea din Vatican a repropus conceptul de familie ca biserică domestică, chiar dacă într-o nouă viziune ecleziologică precum mica biserică familială, deoarece acolo se formează creștinătatea în miniatură, acolo trebuie se creează un spațiu misionar, unde mântuirea lui Isus poate fi prezentă și unde toți membrii săi evanghelizează și sunt evanghelizați: „Familia a primit de la Dumnezeu această misiune de a fi prima și vitala celulă a societății. Și această misiune se împlinește dacă membrii comunității se vor arăta ca sanctuarul domestic al Bisericii, dacă în sfârșit va presta un zel ospitalier, dacă va promova dreptatea și bunele acțiuni, servindu-i pe toți cei care se află în nevoi” (AA 11).

Mai recent, adresându-se participanților la cea de a IV-a întâlnire mondială a familiilor ținută la Manila în perioada 22-26 ianuarie 2003, papa Ioan Paul al II-lea a reînnoit mandatul misionar al familiilor creștine: „Credincioasă propriei sale vocații, mărturisitoare a adevărului, unită în rugăciune, acestea sunt caracteristicile care pot face din familia creștină vestea cea bună pentru cel de al treilea mileniu… Anunțați cu bucurie lumii întregi bogăția minunată de care, ca biserici domestice, sunteți purtătoare”.

Să analizăm deci, în continuare, cum în Sfânta Scriptură, familia a fost locul unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost proclamat și anunțat, cum familia, ca sanctuar domestic, își regăsea dimensiunile sale profunde în rugăciune și în celebrarea sacramentelor, dar mai ales cum era angajată să-și însoțească copiii în inițierea creștină. Vom vedea cum grupurile familiale pot fi un răspuns dat omului de astăzi, printr-o identificare afectivă cu comunitatea creștină și printr-o responsabilitate pentru evanghelizare.

3.1.1. Familia – loc al evanghelizării: referințe biblice

Atenția și predilecția pentru familie este o constantă a lui Iahve în cadrul poporului lui Israel. Cine dorea să fie numit popor ales trebuia să rezolve problema catehizării, mai ales a copiilor, rezolvarea găsindu-se în familie, care era locul privilegiat unde se anunța Cuvântul lui Dumnezeu.

Familia este locul unde se proclamă Shemà, profesiunea de credință:

“Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Cuvintele acestea pe care ți le spun astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău. Să le vădești în fiii tăi și să vorbești de ele, când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. Să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta. Să le scrii pe ușorii ușii casei tale și pe porțile tale. Iar când te va duce Domnul Dumnezeu în pământul acela pentru care s-a jurat părinților tăi, atunci păzește-te să nu se ademenească inima ta, ca să uiți pe Domnul care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Dt 6,4-13).

Sunt familii în care și astăzi se celebrează încă paștele: „Aceasta este pâinea sărăciei pe care părinții noștri au mâncat-o în Egipt. Înfometatul să vină să mănânce cu noi. Săracul să vină să celebreze paștele cu noi. În acest an suntem aici, anul viitor vom fi în pământul lui Israel; în acest an suntem sclavi, anul viitor vom fi liberi” (Num 19,6-7).

După ce au pronunțat aceste cuvinte, capul familiei intonează psalmii 113 și 114, care relatează evenimentul referitor la reconstruirea templului din Ierusalim. Un copil, cel mai mic, îl întreabă pe tatăl său semnificația sărbătorii paștelui, iar el bazându-se pe Sfintele Scripturi și pe tradiția iudaică, explică originea sărbătorii și amintește momentul în care Moise eliberează poporul din sclavia Egiptului.

Chiar și masa este preparată cu hrană simbolică: pe masă este o pâine nedospită, simbolul grabei dinainte de a pleca, o farfurie cu ierburi amare și sos, amintind culoarea cărămizilor făcute faraonului, un miel, amintind primul sacrificiu pascal, un ou copt în cenușă, simbolul distrugerii templului. În acest mod evreii din întreaga lume celebrează în fiecare an Paștele în familiile lor, așa cum a poruncit Moise:

„Apoi a grăit Domnul lui Moise și lui Aron și le-a zis: luna aceasta să fie începutul lunilor, să vă fie întâia între toate lunile anului. În ziua a zecea a lunii acesteia să-și ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de fiecare familie să luați fiecare. Să-l țineți până-n ziua a paisprezecea a lunii acesteia și atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l înjunghie către seară… Ziua aceasta să fie spre pomenire și să prăznuiți într-însa sărbătoarea Domnului din neam în neam” (Ex 12,1-27).

În această familie reunită, fiul cunoaște misiunea sa și primește binecuvântarea și moștenirea Domnului:

„Domnul a zis către Samuel: du-te, căci eu te trimit la Iese, din Betleem, deoarece pe unul dintre fiii săi mi l-am ales ca rege. Vei lua un vițel pentru sacrificiu și-l vei chema și pe Iese la sacrificiu împreună cu toți fiii săi. Iese i-a arătat toți fiii săi și Domnul i-a răspuns: Pe nici unul dintre aceștia nu l-a ales Domnul. Aceștia sunt toți fii tăi? Și Iese i-a răspuns: Mai am unul mai mic. Acela paște oile mele. Atunci Samuel a zis: Trimite să-l aducă pentru că nu vom ședea să prânzim până nu vine acela” (1Sam 16,1-13).

De la Abraham și de la descendența sa (casa lui Iacob, casa lui David, casa lui Iuda), istoria mântuirii trece prin istoria atâtor familii.

În viața lui Isus și în viața apostolilor găsim aceeași linie pastorală, același stil: „Isus îi chemă la sine pe cei doisprezece apostoli și îi învăță: în orice cetate veți intra, întrebați dacă este cineva demn de a vă primi: rămâneți în acea casă până la sfârșit. Intrând într-o casă să dați salutul păcii, iar dacă casa este demnă, pacea voastră să coboare asupra ei” (Mt 10,11).

Prezența lui Isus la nunta din Cana, chiar la începutul misiunii sale publice, prima minune săvârșită în acea familie, exprimă un fapt și un stil aparte; este o prioritate îndreptată către familie. Acest lucru este confirmat și atunci când merge în casa lui Zaheu, în casa lui Simon, în casa centurionului, în casa paraliticului, deoarece, el a venit pentru cei păcătoși, pentru cei bolnavi și dorește să intre în intimitatea familiei lor.

Chiar și în viața apostolilor găsim același stil pastoral ca al lui Isus: „și zi de zi, din casă în casă, nu încetau să învețe și să binevestească pe Isus Cristos” (Fap 5,42).

Luca povestește despre faptul cum casa Acvilei și a Priscilei devine și casa lui Paul: “Paul, plecând din Atena, veni la Corint. Aici găsi un iudeu pe nume Acvila, venit de curând din Italia, împreună cu soția sa Priscila. Și pentru că erau de aceeași meserie, a rămas la ei și lucrau împreună” (Fap 18,1-3).

Același Paul, scriind romanilor și corintenilor, mulțumește tuturor familiilor care au găzduit și găzduiesc adunările creștinilor:

„Aduc salutul meu lui Acvila și Priscila, colaboratorii mei în Isus Cristos, cei care s-au expus pericolului pentru a mă salva. Lor trebuie să le aducă mulțumire, împreună cu mine, toată Biserica. Salutați-i și pe cei din casa lui Aristobolo… și pe cei din casa lui Narcis… Vă salută Gaius, cel care mă găzduiește pe mine și întreaga Biserică” (Rom 16,3-24).

“… Știți casa lui Ștefana, că este pârga Ahaei și că spre slujirea sfinților s-au rânduit pe ei înșiși. Ca și voi să vă supuneți unora ca aceștia și oricui lucrează și se ostenește împreună cu ei” (1Cor 16,15-17).

Într-adevăr, Paul compară episcopii cu tații de familie, cheamă Biserica cu numele de mamă, cheamă discipolii săi cei mai dragi cu numele de fii.

Să ne gândim la întâlnirea lui Petru cu centurionul Corneliu, om religios și cu frică de Dumnezeu; cum toată familia sa l-a invitat acasă și l-a așteptat și cum l-au primit cu bucurie (cf. Fap 10,28). Această situație în care se găsește prima comunitate, referitor la dimensiunea familială, se reflectă și în concepția Bisericii universale.

Când se spune despre familie că este biserică domestică, vrea să se spună că orice familie este locul unde Cristos este prezent pentru a aduce mântuirea, este locul unde-i posibil să se facă prima experiență eclezială.

Sfântul Augustin le spunea taților de familie: „Fiți reprezentanții mei în familie. Așa cum episcopul este numit în acest fel, tot așa și voi să supravegheați asupra copiilor voștri, ca ei să aibă frică de Dumnezeu și să-i instruiți în adevărata credință. Pentru Cristos și pentru viața veșnică trebuie să-i instruiți, să-i încurajați, să vă dăruiți pentru ei”.

3.1.2. Familia – loc al evanghelizării: casa – templul Domnului

Am văzut deja cum prima Biserică a fost o casă, unde se reuneau pentru rugăciune și pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a frânge pâinea; casa fiind un semn profetic pentru a indica că familia trebuie să devină sanctuarul domestic, locul prim și natural al rugăciunii.

Casa ne amintește că familia este un dar al lui Dumnezeu pentru om: întâlnirea reciprocă, dialogul, comuniunea reciprocă, fiii… toate sunt daruri, și fiecare dar generează bucurie, invită la recunoștință. Prima rugăciune care trebuie să se înalțe din casa unui creștin, este aceea de recunoștință și de laudă.

Casa în care se recită rugăciuni, devine „templul Domnului” și Dumnezeu se revelează prin diferite semne și gesturi simple și umile; El se revelează ca un tată și ca o mamă, prin gesturile concrete ale bunătății și ale generozității, prin iertarea și prin dăruirea tatălui și a mamei, și prin comuniunea de viață care se stabilește între părinți și copii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se soților de familie, le recomandă următoarele: “Fă din casa ta o Biserică. Acolo să fie psalmi, rugăciuni și cântece ale profeților”.

Este foarte frumos și semnificativ acest raport dintre casă și biserică; casa este locul în care soții trăiesc în comuniune, luând forță și lumină din exemplul lui Cristos, care iubește Biserica sa cu o iubire generoasă, credincioasă etc…; casa este și locul unde fiii experimentează prietenia și familiaritatea cu Dumnezeu, mai ales atunci când părinții le transmit spiritul rugăciunii.

Papa Ioan Paul al II-lea vorbește în repetate rânduri despre rolul important al rugăciunii familiale:

“Rugăciunea familială are ca și conținut original însăși viața de familie care, în toate circumstanțele sale, este interpretată ca fiind o vocație din partea lui Dumnezeu și este transpusă în viață, ca răspuns familial la apelul lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții: bucurii și dureri, speranțe și tristeți, nașteri și aniversări, aniversarea nașterii părinților, îndepărtări îndelungate și întoarceri, alegeri importante și decisive în viață, moartea persoanelor iubite etc… Numai rugându-se împreună cu copiii, tatăl și mama își îndeplinesc rolul preoțesc propriu și coboară în adâncul inimii copiilor lor, lăsând urme adânci pe care nu le vor putea șterge evenimentele vieții”.

a) Rugăciunea obișnuită a familiei: a-l invoca pe Dumnezeu în circumstanțele vieții familiale

Deseori ne întrebăm: cum trebuie să fie rugăciunea în familie? Ce trebuie să-i spunem Domnului? Care rugăciuni trebuie recitate? Există întotdeauna tentația de a aduce în casă, forme sau stiluri de rugăciune, care nu se pot identifica cu viața bisericii domestice. În familie, rugăciunea trebuie să reflecte viața cotidiană în diferitele sale expresii.

În rugăciune, soții creștini trebuie întotdeauna să-și amintească că sacramentul căsătoriei este semnul alianței lui Dumnezeu, pe care l-au primit; ei prin aceasta se descoperă pe zi ce trece colaboratorii iubirii lui Dumnezeu. Inserându-se în creșterea treptată a copiilor, soții se văd ca fiind primii martori și vestitori ai Evangheliei lui Cristos. Amintirea nu este o fugă de trecut, ci este trăirea prezentului, interpretând viața de azi cu misiunea primită la căsătorie: când doi soți nu se roagă în inima lor, Duhul Domnului se stinge, căci rugăciunea este existențială pentru ei. De aceea, este necesar, a-i da întotdeauna credinței, locul ei privilegiat și de a nu uita niciodată această viață creștină. Rugăciunea celor căsătoriți și a familiei este întotdeauna un moment de confruntare între persoane și Cuvântul lui Dumnezeu; ei nu trebuie să se lase doborâți de fapte, dar trebuie să fie educați la anumite atitudini profunde dintre care:

– capacitatea de a fundamenta viața familiei pe logica Evangheliei și de a nu o baza pe diferite criterii care provin din logica mondenă: căutarea utilității, a intereselor, a plăcerii, a banului, a puterii…, este stilul fericirilor care trebuie să intre și să facă parte din fundamentul pe care este întemeiată familia creștină;

– capacitatea de a ști să descopere în suferință, în boli, în dificultăți misterul Crucii. Însăși viața familială este însemnată de semnul crucii, iar momentul încercării este o rechemare la a înălța privirea către Dumnezeu, este o invitație la a se asocia cu pătimirile lui Cristos, pentru a merge cu El către înviere. Rugăciunea familială chiar și în aceste momente ale suferinței și ale durerii, ne revelează un Dumnezeu prezent în istorie, ne revelează chipul milostiv al lui Dumnezeu căruia trebuie să ne încredințăm.

-capacitatea de a trăi momentele cele mai importante ale zilei în rugăciune comunitară familială, care devin laudă și recunoștință adusă lui Dumnezeu.

Sunt momente care au o semnificație particulară în ritmul vieții familiale. Așa cum predica și sfântul Ioan Gură de Aur:

“Faceți toate în numele lui Dumnezeu, invocând ajutorul său:

Începeți orice acțiune cu o rugăciune.

Înainte de a vorbi invocați acest nume…

Înainte și după masă aduceți mulțumire lui Dumnezeu.

Înainte de a adormi și când vă treziți aduceți mulțumire lui Dumnezeu.

Faceți toate în numele Domnului și toate vor avea un sfârșit fericit”.

b) Rugăciunea de sărbătoare a familiei: a înălța rugăciuni lui Dumnezeu în adunarea duminicală

Rugăciunea bisericii domestice, în diferitele sale expresii și momente, are un punct de referință obligatoriu; adică participarea la rugăciunea comunitară creștină și la celebrarea Euharistiei în ziua Domnului. Duminica este ziua Domnului, ziua în care fiecare creștin retrăiește memoria Paștelui Domnului, participând activ la celebrarea sacrificiului lui Cristos, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, hrănindu-se cu Trupul Domnului și mărturisind propria credință cu fapte de iubire.

Încă de la început, creștinii obișnuiau să celebreze cu bucurie și fraternitate, în prima zi din săptămână (dies dominicus), învierea lui Cristos. Astfel, ziua Domnului devine și ziua Bisericii, în care comunitatea creștină se simțea chemată să celebreze victoria Celui înviat și să se reunească în numele Lui. Această adunare a membrilor poporului lui Dumnezeu nu este un fapt accidental și nici nu este o necesitate impusă de circumstanțele exterioare, de conveniență sau de oportunitate, ci este răspunsul la chemarea lui Dumnezeu, care-și convoacă membrii pentru a retrăi Paștele lui Cristos și de aceea devine condiția indispensabilă pentru a fi inserat în misterul mântuirii.

Chiar și familia, ca realitate creștină, trebuie să se simtă convocată de Cel înviat în adunare și să participe activ, aducând cu sine experiența propriei vieți, căutând acea forță necesară pentru a revitaliza din interior întreaga realitate familială.

Să analizăm acest proces, subliniind câteva caracteristici ale comunității creștine, care, în ziua Domnului, devine adunare.

Adunarea creștină, reunită în ziua Domnului, celebrează liturgia sacră; ea nu săvârșește ritualuri pur coregrafice sau mecanice, dar celebrează și retrăiește intervențiile mântuitoare înfăptuite de Domnul său, care se reînnoiesc acum; celebrează și aduce mulțumire pentru minunile pe care Domnul continue să le facă în favoarea poporului său. Este chiar și un moment în care se verifică angajamentul de a nu fi simpli ascultători ai Cuvântului, ci și fideli executori.

Pentru familie, participarea la adunarea duminicală este foarte importantă fie din punct de vedere educativ fie din punct de vedere spiritual, pentru creșterea în credință a membrilor ei. Euharistia devine momentul fundamental pentru creșterea părinților și a fiilor în credință și în efortul de a-l urma pe Domnul. Iubirea celor căsătoriți, grija pentru a nu le lipsi nimic copiilor, atenția către celelalte familii, aduc cu sine această îndreptare și orientare a propriei vieți spre voința Domnului.

În jurul altarului Domnului, familia descoperă valoarea și însemnătatea propriului cult ferial. Rugăciunea făcută în familie devine astfel, o pregătire și o deschidere către rugăciunea liturgică.

În Familiaris consortio se afirmă în mod clar: „Scopul important al rugăciunii bisericii domestice, este acela de a constitui pentru copii o introducere naturală la rugăciunea proprie întregii Biserici, adică de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii și de a o extinde în ambientul vieții personale, familiale și sociale”.

Familia creștină, care participă la adunarea duminicală, devine o familie deschisă și se face părtașă la problemele omenirii, la nevoile și necazurile ei. În comunitatea parohială dobândește o cunoaștere directă a situațiilor, iar familia prin intervenția și colaborarea sa, este chemată la a construi o Biserică unică. În acest fel, familia contribuie prin faptul de a oferi un stil, într-adevăr, familial comunității parohiale, în raporturile cu membrii ei și cu diferitele situații pe care le experimentează: „Este, într-adevăr, un spectacol să vezi reuniți în jurul altarului părinții și fiii împreună. Cel mai sugestiv este semnificatul: familia este o mică biserică, deoarece este o mică comunitate. Ea nu este numai celula societății, dar este și celula vie a Corpului mistic al lui Cristos”.

Așadar, cultul familiei începe în biserică, în ziua celebrării sacramentului căsătoriei, continuând apoi în toate circumstanțele vieții zilnice, și se reîntoarce în adunarea euharistică duminicală, pentru a primi forța necesară continuității și existenței sale.

3.2. Ministerul propriu cuplului creștin

Misiunea cuplului creștin este un adevărat și propriu minister eclezial. Aceasta nu este numai opinia câtorva teologi, ci chiar a magisterului ecleziastic. Prin puterea sacramentului căsătoriei, soții sunt consacrați pentru a fi miniștri ai sfințeniei în familie și ai edificării Bisericii. Cei căsătoriți împlinesc ministerul lor punând în slujba Bisericii carismele lor, iar prin mărturia vieții lor își educă copiii în învățătura ei.

Papa Paul al VI-lea vorbea despre necesitatea de angajare a cuplurilor în comunitățile parohiale și diecezane, deoarece pot să-și desfășoare ministerul, fiind protagoniști ai acțiunii pastorale: „Într-o societate în care familia este întotdeauna marginalizată și tinde să-și piardă consistența în realitatea civilă și în educația copiilor (…) trebuie să se angajeze să promoveze acest minister”.

Această idee va fi reafirmată într-un mod mai decis și ferm, în exortația apostolică Familiaris consortio:

„Însă, mai presus de toate, trebuie recunoscută acea poziție singulară care, în acest domeniu, privește misiunea soților și a familiei creștine, în puterea harului primit în sacrament. O astfel de misiune trebuie pusă în slujirea edificării Bisericii și zidirea împărăției lui Dumnezeu în istorie… El, în puterea căsătoriei celor botezați ridicată la sacrament, conferă soților creștini o misiune specială de apostoli, trimițându-i ca lucrători în via sa, și într-un mod cu totul special, în acest câmp al familiei”.

În documentul Christifideles laici se afirmă:

„Cuplul și familia constituie primul spațiu pentru angajarea socială a credincioșilor laici și este o angajare care poate fi îndeplinită așa cum se cuvine numai prin convingerea valorii unice și de neînlocuit a familiei, pentru dezvoltarea societății și a Bisericii însăși… Doar astfel familia va putea și va trebui să pretindă de la toți, începând de la autoritățile publice, respectul acelor drepturi care, salvând familia, va salva și societatea însăși”.

În aceste texte sunt folosiți diverși termeni, ce au același semnificat și conținut: minister, împlinire, rol, misiune, participare, protagonism, care de acum a intrat în limbajul eclezial cu termenul specific de „minister conjugal”, pentru a indica darul sau carisma pe care cuplul o primește prin sacramentul căsătoriei, luând parte la edificarea Bisericii în lume.

Ministerul este întotdeauna o împlinire, un rol sau serviciu specific creștin: având la bază un dar și un har al Duhului Sfânt, constituie rațiunea teologică a existenței sale. Apoi ministerul este o împlinire sau un serviciu eclezial, care se distinge de toate celelalte, prin câteva caracteristici proprii printre care: stabilitatea, raportul direct cu constituția vizibilă și organică a Bisericii, recunoașterea păstorilor.

Ministerul conjugal este strâns legat de un element vital al Bisericii, și anume, sacramentul căsătoriei, care este recunoscut de comunitatea eclezială în celebrările liturgice ale căsătoriei, are o stabilitate care provine din legătura conjugală care, fiind indisolubilă, durează tot timpul vieții cuplului.

3.2.1. Ministerul cuplului creștin este un minister sacramental

Când se vorbește de minister, se face mereu distincție între ministerele instituite și conferite prin prisma actelor liturgice ale Bisericii și ministerele care au legătură cu o particulară vocație creștină, care se desfășoară în comunitate, precum cele de catehet, animatori de grup, etc. Ministerul conjugal este un minister sacramental, întemeiat pe sacramentul căsătoriei, din care își trage originea, semnificația, inspirația și susținerea.

În sacramentul căsătoriei, Isus Cristos dă soților un nou mod de a fi, prin care sunt conferiți ca miri ai Bisericii și puși într-un loc bine determinat în viața poporului lui Dumnezeu. Astfel, soții, prin mijlocirea sacramentului, primesc o consacrare care atinge și transformă toată existența lor conjugală. În întâlnirea sacramentală, Domnul încredințează soților chiar și o misiune pentru Biserică și pentru lume, îmbogățindu-i cu daruri și cu ministere particulare.

Ministerul conjugal, fiind întemeiat pe sacramentul căsătoriei, se bucură de o autonomie proprie, nu în sensul că nu trebuie să rămână în intimă comuniune și armonie cu alte ministere prezente în comunitatea eclezială, ci în sensul că trebuie să fie primit și trăit după logica, finalitatea și stilul care derivă din sacramentul căsătoriei.

Legitimitatea și necesitatea ministerului conjugal, nu derivă nici dintr-o rațiune istorică, nici dintr-o rațiune a autorității, ci mai curând derivă dintr-o rațiune teologică: adică din voința lui Isus Cristos. Cristos este acela care structurează Biserica, sacrament universal de mântuire, prin intermediul sacramentelor și o edifică prin daruri și ministere care au legătură cu sacramentele.

Ministerul conjugal, fiind întemeiat pe sacramentul căsătoriei, are în sine acea structură diagonală de dăruire și trimitere: dăruire, deoarece posedă o intrinsecă dimensiune carismatică; trimitere, deoarece abilitează soții creștini la un serviciu eclezial, propriu soților creștini. Soții, prin exercitarea propriului minister, nu sunt ei cei care acționează, ci este Cristos care acționează în ei și prin mijlocirea lor: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos și a acțiunii mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie realmente conduși la Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea sublimă de tată și de mamă” (GS 48).

3.2.2. Ministerul cuplului creștin este un minister conjugal

Ministerul cuplului creștin este un minister conjugal încredințat soților, nu ca persoane singure, ci ca și cuplu. Având ca subiect cuplul și nu persoana luată în particularitatea sa, ministerul aparține celor doi soți și cere să fie exercitat în manieră conjugală. Prin puterea botezului, soții creștini sunt deja uniți cu Isus Cristos și cu Biserica în mod individual, și de aceea participă deja la viața și misiunea Bisericii, dar prin puterea sacramentului căsătoriei ei participă împreună.

Soții participă la iubirea creștină în mod original și propriu, nu ca persoane singure, ci împreună, formând un cuplu. Legătura care unește bărbatul și femeia îi face un singur trup și devine, în virtutea sacramentului căsătoriei, semn al acelei legături care unește Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul uman. Soții participă împreună la iubirea creștină în acea realitate, care caracterizează existența lor cotidiană și iubirea lor conjugală.

Există, așadar, o exigență pentru soți de a manifesta, în manieră conjugală, acea alianță de iubire dintre Cristos și Biserică; de aici și exigența de a-și desfășura datoriile în interiorul comunității într-o manieră conjugală, adică în comuniune și în împărtășire.

Cu siguranță că nu totul, într-un cuplu, poate fi făcut în mod fizic împreună, ci fiecare dintre soți își păstrează propria individualitate, propriile activități, propriile interese. Totuși, totul poate fi împărtășit și comunicat, pentru ca prin expresia iubirii conjugale, sfințită și întărită de iubirea lui Cristos, să se edifice comunitatea eclezială.

3.2.3. Ministerul cuplului creștin este un minister eclezial

Toate ministerele sunt ecleziale fie pentru că au întotdeauna ca subiect, un membru

sau un organism al Bisericii dotat cu o particulară carismă a Duhului Sfânt fie în sensul că sunt ordonate la construirea Bisericii -templul viu- la dezvoltarea vieții sale și la exercitarea misiunii și a mântuirii sale. Este clar că fiecare minister face acest lucru într-o manieră proprie, după natura carismei pe care e întemeiat și după locul pe care îl ocupă în viața comunității ecleziale. Ministerul conjugal este eclezial înainte de toate, pentru că are ca subiect cuplul sfințit prin sacramentul căsătoriei, care îl introduce în mod organic în Biserică și îl face să devină o realitate eclezială, o structură necesară, fără a-l face să-și piardă realitatea sa seculară: „Deja membrii Bisericii sunt participanți la misiunea sa prin botez, iar soții experimentează acum un nou mod de a fi în comunitatea creștină, devenind prin puterea sacramentului, martori și lucrători ai fecundității Maicii Biserici” (LG 41).

Teologia și magisteriul disting în cuplul creștin o dimensiune profetică, care subliniază datoria de a anunța și a mărturisi Evanghelia, o dimensiune sacerdotală a cultului, atât în familie cât și în comunitate, o dimensiune regală cu scopul promovării umane și edificarii împărăției lui Dumnezeu.

Totuși, soții trebuie să știe că sunt chemați să trăiască aceste dimensiuni, primite la botez, în forme și conținute noi, după un stil conjugal și cu realitățile proprii existenței lor. Ministerul conjugal este eclezial, deoarece are ca scop specific edificarea Bisericii, prin mijlocirea familiei, în ambientul familial. Chiar dacă nu toate aspectele ministerului Bisericii sunt prezente în familia creștină, ea este totuși definită biserică domestică, deoarece prin structura sa naturală a relațiilor specifice, bărbat-femeie, părinți-fii, soț-soție, participă într-o manieră originală și esențială la ministerul comuniunii ecleziale.

Ea este totuși o adevărată comunitate creștină și evanghelizantă, o comunitate în dialog cu Dumnezeu, o comunitate în serviciul omului. Soții creștini sunt chemați, prin sacramentul căsătoriei, să fie împreună miniștrii și păstorii propriei biserici domestice, favorizând creșterea numerică, trăind raporturile, rolurile și valorile vieții familiale cu spiritul lui Cristos, angajându-se în atitudini de gratuitate, de fidelitate, așa cum ne-a învățat Cristos.

Familiaris consortio subliniază foarte bine acest raport vital dintre Biserică și familie: pe de o parte, este Biserica care generează, educă și edifică familia creștină prin mijlocirea Cuvântului lui Dumnezeu, a sacramentelor și a carității, iar pe de altă parte familia, nu numai că primește iubirea lui Cristos, ci este chemată să comunice și altora această iubire.

Sfântul Paul, vorbind despre această comunitate-comuniune a bărbatului și a femeii în căsătorie, exclamă: „Acest mister este mare; spun acest lucru gândindu-mă la Cristos și la Biserică” (Ef 5,32). Putem spune același lucru, când privim ministerul conjugal al cuplului creștin, întotdeauna făcând referință la Cristos și la Biserică: acest mister este mare!

Ministerul conjugal, într-adevăr, este analog și complementar celui de ordin sacru. Amândouă sunt întemeiate pe un sacrament și au ca obiect edificarea Bisericii: preoții, în ambientul unei comunități locale, iar soții în ambientul comunității familiale. Sunt în comuniune între ele, deoarece sunt chemate să lucreze pentru unica Biserică a lui Cristos: cu mijloace și roluri diverse, dar cu aceeași intenție de a apăra și de a dezvolta acea intimă comuniune cu Dumnezeu și cu persoanele.

Acum, aprofunzând natura ministerului conjugal, este necesar a descrie ambientele unde acest minister este chemat să-și desfășoare propria misiune. Individualizând astfel de ambiente, vom reuși să focalizăm și mai bine misiunea familiei în Biserică și în societate.

3.3. Familia angajată în comunitatea parohială

Reflexia asupra ministerului conjugal ne conduce la lărgirea raportului care trebuie să fie între familie și comunitatea parohială.

Între parohie și familie există un raport strâns: comunitatea parohială este locul unde familia este înrădăcinată, unde cuplul este chemat să facă drumul lui de credință împreună cu alte familii; aici, cuplul este chemat să realizeze ministerul său; el este chemat și să mărturisească caritatea sa, către alte familii care se găsesc în dificultate.

Prin analogie și paralelism, chiar și parohia poate fi considerată o comunitate care generează la viața în Cristos, căci prin catehezele și formarea permanentă, îi ajută pe cei botezați să ajungă la plinătatea credinței și a trăirii comuniunii cu Dumnezeu și cu frații.

Papa Ioan Paul al II-lea subliniază bine acest raport: „Parohia este, într-adevăr, prima comunitate eclezială; după familie, ea este prima școală de credință, de rugăciune și de conduită creștină: este primul ambient al carității ecleziale; primul organism al acțiunii pastorale și sociale; terenul cel mai propice dezvoltării vocațiilor sacerdotale și religioase”.

Se înțelege atunci, de ce parohia și familia se regăsesc într-o continuă relație. Responsabilitatea familiei în acțiunile pastorale este condiția fundamentală, dacă vrem ca credința să aibă rădăcini profunde în inima omului.

Cu siguranță că, uneori, familia nu răspunde la înălțimea acestei datorii. Atunci ea trebuie să fie ajutată, iar în anumite cazuri, chiar substituită de către comunitatea parohială pentru o eventuală creștere: „Fiecare biserică locală și fiecare comunitate parohială trebuie să conștientizeze harul și responsabilitatea primită de la Domnul, promovând pastorala familială”. Așadar, este clar că structurile pastorale și viața comunității parohiale, trebuie să fie înrădăcinate în familie.

Parohia este, într-adevăr, o comunitate de credință. Cuvântul lui Dumnezeu și cateheza vor avea o mai mare eficacitate, când vor ilumina viața soților și a copiilor, însoțindu-i în problemele cotidiene; acestea două (Cuvântul lui Dumnezeu și cateheza) fiind sămânță de viață pentru familie.

Parohia este comunitate de iubire, iar mica comunitate familială este locul unde se educă la iubire, la buna folosire a bunurilor materiale și spirituale. Ea este locul unde trebuie să se depășească egoismul, care locuiește în inima omului, este locul unde în fiecare zi se trăiește un raport reciproc de iubire, care se transformă în dialog, slujire, atenție, asistență, primire, etc..

Parohia este comunitate de cult. Familia este locul unde rugăciunea are un conținut original și creativ, care este însăși viața familială:

„Bucurii și dureri, speranțe și tristeți, nașteri și zile de nașteri, aniversări, îndepărtări și întoarceri, alegeri importante și decizii, moartea unei persoane dragi etc. toate acestea înseamnă intervenția iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, așa cum trebuie să însemne momentul favorabil pentru rugăciuni de mulțumire, de implorare și de încredințare plină de încredere a familiei în mâinile Tatălui comun din ceruri”.

Parohia este comunitate educativă. Familia este locul unde primii germeni ai vieții creștine sunt absorbiți de către copii, care ulterior se vor dezvolta în comunitatea parohială: „Cateheza familială precedă, însoțește și îmbogățește orice altă formă de cateheză, deoarece nu poate fi substituită, dar părinții trebuie ajutați să-și desfășoare cu responsabilitate această datorie de primi vestitori ai credinței”.

Toată comunitatea parohială este chemată să se deschidă în fața suferinței și nevoilor celor săraci, să înlăture consecințele mizeriei și să elimine cauzele sale. Familia este prima celulă vie, în care Evanghelia carității trebuie să fie trăită și mărturisită. Tocmai pentru că este însuflețită de porunca iubirii, familia poate trăi respectul și slujirea oricărui om, fiind considerat mereu în demnitatea sa de persoană și de fiu al lui Dumnezeu.

Familia creștină trebuie să promoveze adevăratul bine al societății și să știe să descopere în cel sărac, în cel slab, în cel suferind, în cel în vârstă, în cel marginalizat, chipul lui Cristos și chipul fratelui care trebuie iubit și slujit.

Așadar, parohia își găsește deplina validitate pastorală, tocmai pentru că se bazează pe raportul primar de loc – familie și constituie o realitate socială, care izvorăște din comunitatea persoanelor regrupate în mod familial. Atunci parohia nu poate fi percepută numai ca un ansamblu de locuitori, ci ca un ansamblu de comunități familiale, de biserici domestice: o „familie de familii”.

În continuare vom căuta să precizăm, pe de o parte, care este specificul acestui raport parohie-familie și anume principiul teritorial și apartenența la comunitatea parohială, iar de cealaltă parte, ministerul conjugal trăit în viața parohială.

3.3.1. Principiul teritorial și apartenența la comunitate

Conceptul de parohie, ca și comunitate de credincioși, face parte integrantă din ecleziologia Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican: „Deoarece în Biserica sa Episcopul nu poate prezida personal, totdeauna și pretutindeni, întreaga sa turmă, el trebuie să constituie în mod necesar grupuri de credincioși printre care un loc primordial îl ocupă parohiile, organizate pe criteriul local sub conducerea unui păstor: ele reprezintă în mod cert Biserica vizibilă din întreaga lume” (SC 42).

Așadar, parohia în teologia Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican este:

– o comunitate de persoane care trăiește în comuniune cu Dumnezeu: aceasta comportă alegerea lui Dumnezeu, a lui Cristos și a Evangheliei sale;

– o comunitate de persoane care trăiește în comuniune cu ierarhia: în legătură cu păstorii nu se pot genera diviziuni de credință, ci se poate realiza o Biserică vizibilă și vie. Cu privire la parohie trebuie spus că ea trebuie să constituie primul și adevăratul loc al unității ecleziale și, prin legătura unei ascultări responsabile parohului și episcopului, trebuie să fie Biserică vie; așadar, o catedră a Cuvântului lui Dumnezeu, un centru liturgic, o paletă de virtuți creștine;

– o comunitate de persoane care este animată de spirit misionar, adică care iubește și face cunoscut pe Cristos, angajându-se să folosească talanții primiți în dar, pentru ca împărăția lui Dumnezeu să se poată răspândi și crește în inimile oamenilor.

În acest context, principiul teritorialității nu este îndepărtat, deoarece toată parohia este întotdeauna constituită de o comunitate de credincioși, care trăiește într-un teritoriu bine delimitat.

Cu siguranță, principiul teritorialismului parohial, înțeles ca un sistem închis, înăuntrul căruia se desfășoară toată viața eclezială, a fost depășit tocmai pentru că nu mai corespunde exigențelor omului urban și secularizat, care are o mulțime de relații și de interschimburi, care nu pot fi închise într-un ambient geografic bine stabilit.

Este necesar să se cunoască omul cu exigențele, probleme și așteptările sale, cu proiectele și visele sale, pentru a-l educa să fie un bun cetățean, adică subiect responsabil în viața socială și politică, subiect deținător de drepturi, dar și de datorii.

Raportul cu teritoriul este și el important, deoarece omul în teritoriul său experimentează realitatea zilnică. În ea își desfășoară activitatea și viața lui de fiecare zi; aici lumea își trăiește problemele existențiale; în teritoriu se fac structurile existențiale și instituționale și se organizează raporturi inter-personale. Numai plecând de la teritoriu se poate schimba și îmbunătăți realitatea orașului; se poate da posibilitatea concretă de a îmbunătăți calitatea vieții. Toate acestea cer o participare calificată fie a cetățenilor în particular fie a familiei, pentru a organiza serviciile sociale și pentru a garanta o viață liniștită și demnă pentru toți.

Astăzi, avem totuși o redescoperire a teritoriului parohial, înțeles ca principiu al localizării Bisericii, care derivă din însăși natura anunțului evanghelic, ce trebuie să se întrupeze în inima omului.

Principiul teritorial parohial, constituie posibilitatea apartenenței ecleziale pentru toți, indiferent de orice condiție. Teritoriul, dincolo de diversități, obligă la împărtășirea acelorași probleme și să ofere comunității creștine nu un conținut străin realității din care face parte, dar un spațiu socio-cultural al vieții în comun, o comunitate de credincioși care trăiesc împreună urmarea lui Cristos și simt că aparțin Bisericii.

De aceea, este necesar a se vedea teritoriul parohial, ca locul unde comunitatea trăiește angajarea sa evanghelică și misionară, locul unde credincioșii laici sunt subiectul preevanghelizării, al evanghelizării și al catehezei, care se simt constructori ai unei comuniuni ecleziale, ascultători și vestitori ai Cuvântului, misionari neobosiți pe căile acestui teritoriu.

Din această perspectivă, mi se pare oportun a ne întoarce la descrierea parohiei făcută în Christifideles laici: „Comuniunea eclezială, având întotdeauna o dimensiune universală, găsește expresia sa imediată și vizibilă în parohie: ea este ultima localizare a Bisericii, este într-un anumit fel Biserica însăși, care trăiește în mijlocul caselor fiilor ei și ale fiicelor sale”.

3.3.2. Familia în comunitatea parohială

Redescoperind adevăratul chip al parohiei, se poate înțelege că este mai mult decât o structură funcțională, un edificiu, un teritoriu; este familia lui Dumnezeu; o fraternitate însuflețită de spiritul unității, o casă familială, fraternă și primitoare.

Redescoperirea rolului familiei în comunitatea parohială este importantă, deoarece, pe de o parte, parohia, „familia familiilor”, este chemată să facă loc în ea însăși dimensiunii familiale, iar pe de altă parte, este chemată să anunțe, să celebreze și să slujească Evanghelia căsătoriei și a familiei, promovând descoperirea ministerului conjugal în viața parohială:

„Este indispensabil a ajuta soții și familiile creștine să trăiască după această Evanghelie: este o îndatorire care privește întreaga Biserică. Astfel soții și înseși familiile vor fi ajutate să conștientizeze demnitatea lor, darul și responsabilitatea lor. Familiile vor fi comunități active și responsabile ale unei misiuni de mântuire, înrădăcinată în botez și în căsătorie, care nu numai că îi privesc și îi implică, dar cer să se împlinească în beneficiul propriu și al celorlalți, prin intermediul cuvântului lor, al acțiunii și al vieții lor”.

Așadar, comunitatea parohială este îndemnată să se angajeze într-o pastorală familială, dar și familia este îndemnată să redescopere propria demnitate și responsabilitate, propriul dar, în folosul edificării comunității parohiale, înțeleasă ca și comunitate de credință.

De aici reiese că familia este chemată să trăiască propriul minister conjugal, într-o armonioasă colaborare cu celelalte ministere din comunitatea parohială:

„Parohia oferă un exemplu luminos de apostolat comunitar, punând împreună toate diferențele umane, care se găsesc îmbinate în universalitatea Bisericii. Să se obișnuiască laicii să lucreze în parohie împreună cu păstorii lor, expunând comunității Bisericii propriile probleme și cele ale lumii, dar și cele care privesc mântuirea oamenilor, deoarece sunt examinate și rezolvate de întreaga comunitate” (AA 10).

Așadar, parohia devine pentru familie comunitatea în care se poate simți implicată și poate să-și exercite propriul minister, care are un rol specific, tocmai pentru că este întemeiată pe realitatea sacramentală a căsătoriei. Acest minister adună în sine toate elementele necesare, pentru ca să se poată vorbi de un adevărat și propriu minister ne-ordinat: supranaturalitatea originii, eclezialitatea în scop și conținut, stabilitatea slujirii.

CONCLUZIE

Obiectivul principal al cercetării pe care am căutat să-l urmez prin această lucrare de licență, a fost acela de a descoperi și de a prezenta misiunea familiei creștine și responsabilitatea ei, în fața atâtor dificultăți prezente în societatea de astăzi. Oprindu-mă asupra câtorva teme specifice familiei, făcând apel în mod special la Cuvântul lui Dumnezeu și la documentele Magisterului Bisericii, am putut observa că familia nu este o lucrare a omului, ci a lui Dumnezeu. Ea este o instituție înțeleaptă a Creatorului, structurată de legi și finalități determinate, voită ca o comunitate de iubire fecundă și indisolubilă.

În primul capitol al prezentei cercetări, am încercat să-mi îndrept atenția îndeosebi asupra îndatoririlor și responsabilităților pe care familia, ambient pastoral adecvat pentru noua evanghelizare, trebuie să le conștientizeze și mai ales să le maturizeze zilnic. Se pleacă înainte de toate de la redescoperirea funcției educative; părinții față de copiii lor își exercită nu numai o îndatorire de autoritate și slujire, ci fac posibilă experimentarea concretă a valorilor și a principiilor teoretice care sunt deseori propuse. Nu lipsesc principalele observații despre repertoriul amplu al valorilor, de care familia trebuie să țină seama, în raporturile cu copiii lor: pace, libertate, iubire, viața afectivă și sexuală.

În capitolul următor am căutat să evidențiez legătura care există între familie și sacramentele Bisericii. Între familie și sacramente există o legătură profundă, care se naște din asemănarea de natură dintre cele două realități ecleziale: amândouă sunt realități ecleziale, una care este Biserica, cealaltă care este sanctuarul ei domestic. Legătura devine inevitabilă, dacă se reflectă asupra faptului că familia, născută din sacrament, își asumă o inevitabilă îndatorire sacramentală și ministerială, fiind strâns legată de un element vital al Bisericii, care este tocmai sacramentul căsătoriei și exercitând în mod stabil un minister recunoscut și confirmat de celebrarea liturgică.

Privitor la sacramentele inițierii creștine, părinții sunt chemați să însoțească pe proprii copii pentru primirea acestora, dar totodată, din aceste sacramente, ei pot afla izvorul harurilor necesare, pentru a da vieții și dificultăților zilnice un sens și o însemnătate particulară.

A face o legătură între sacramentul reconcilierii și comuniunea conjugală, înseamnă a depăși multe limite cu care este trăit astăzi acest sacrament; el nu e numai un punct de orientare la care trebuie să se alerge când s-a săvârșit o greșeală, ci este izvorul harului și al comuniunii, unde se experimentează propria slăbiciune și îndurarea lui Dumnezeu.

Familia creștină este chemată să se îngrijească de bolnavii ei, nu numai în puterea solidarității umane, bazată pe relații de rudenii sau de prietenie, ci și în puterea solidarității ecleziale. Ca și „biserică domestică”, familia îl va însoți pe cel bolnav prin cuvinte de încurajare și prin rugăciune comună.

Căsătoria și preoția rezultă evident a fi două vocații complementare pentru edificarea Împărăției lui Dumnezeu. Prezența preotului în familie reprezintă un ajutor și un stimul pentru a aprofunda Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a discerne evenimentele, pentru a celebra iertarea și convertirea zilnică. La rândul ei, familia poate oferi un ajutor preotului. Familia devine pentru preot o școală de viață, expresie concretă a gingășiei și iubirii lui Dumnezeu, exemplu de solidaritate și generozitate.

În al treilea capitol, am căutat să scot în evidență, îndeosebi misiunea evanghelizatoare a familiei, tocmai pentru faptul că ea este unul dintre locurile privilegiate ale evanghelizării. Cred că acest lucru a putut fi observat, prin rolul pe care l-a avut familia încă de la începutul lumii, în istoria poporului ales și a primelor comunități creștine. Pe lângă faptul că constituie un loc precis, familia are și mai multe ministere specifice: cel sacramental, conjugal și eclezial, care au ca scop principal edificarea comunității ecleziale. Astfel cuplul, născut din sacramentul căsătoriei, se descoperă ca fiind familie mântuită și chemată să devină comunitate care mântuiește. Însă familia nu poate rămâne închisă în ea însăși, căci este chemată la o deschidere inevitabilă către societate și către viața politică. Se poate vorbi despre un protagonism eclezial și parohial al cuplului, care cere familiei să-și desfășoare misiunea într-un teritoriu particular, precum cel parohial, locul în care ea este înrădăcinată și chemată să-și parcurgă drumul ei de credință.

Familia este calea omului, în care bărbatul și femeia pot să trăiască raportul lor de iubire, reînnoindu-l în fiecare zi, care este capabil de a regăsi energii mereu noi de a merge înainte spre scopul său final, adică Dumnezeu. În ea, iau ființă alte persoane; copiii, care vor trebui să fie respectați în demnitatea lor de persoane și să fie ajutați pentru a putea ajunge la maturitatea necesară.

Familia este calea societății. Ea este celula vie a societății, iar binele familiei este și binele societății; ea constituind fundamentul societății. Ca și leagăn al vieții și al iubirii, aici omul se naște și crește ca persoană, aici este chemat la comuniunea cu ceilalți și la dăruirea pentru binele celorlalți. Din familie este dat adevăratul raport dintre persoană și societate: pe de o parte, ea garantează și promovează persoana umană ca o unitate inseparabilă de valori individuale și irepetibile, pe de altă parte, garantează deschiderea către ceilalți și promovează toate acele forme de solidaritate care devin gesturi concrete de primire, disponibilitate și de slujire.

Familia este calea Bisericii. Orice familie creștină în virtutea sacramentului căsătoriei, este constituită ca „Biserică domestică” și este introdusă în misterul lui Cristos și al Bisericii. Ea este chemată să participe în modul său specific la viața și la misiunea Bisericii, căutând zilnic să se folosească bine de toate acele mijloace care o pot conduce la mântuire.

O astfel de participare trebuie să se exprime și să se actualizeze într-un mod propriu și original, ca și familie: soții împreună, atunci când formează un cuplu, părinții și copiii, atunci când formează o familie, trebuie să exercite slujirea lor în Biserică și în lume. În acest sens, formele participării la viața și la misiunea Bisericii sunt multiple: există o misiune evanghelizatoare a familiei, care se realizează în familia însăși sau în comunitatea eclezială; există o misiune educativă a familiei, care este chemată să promoveze acele valori evanghelice, de multe ori refuzate de societate; există o misiune sfințitoare a familiei, care se realizează mai ales în viața sacramentală a cuplului și în însoțirea copiilor de către părinții lor în diferitele etape sacramentale.

Mare este ministerul familiei, profundă este responsabilitatea ei. Dacă familia trăiește într-o continuă orientare la planul lui Dumnezeu, toate acestea devin posibile de realizat și pot deveni chiar o valoare ideală, pentru care merită să-ți dai viața proprie. În măsura în care, familia merge către acest ideal, pe care și-l propune la început de drum, ea își poate descoperi fericirea sa.

DOCUMENTE ALE MAGIESTERULUI ECLEZIASTIC

consiliul pontifical pentru familie,

Sexualitatea umană adevăr și semnificație, EARC, București 2001.

Copiii primăvara familiei și a societății, EARC, București 2000.

opera pontificală pentru vocațiile religioase,

Noi vocații pentru o nouă Europă, Presa Bună, Iași 2000.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Aa. Vv., Chiesa e parocchia, Elle Di Ci, Torino 1989.

, Dizionario di teologia morale, Paoline, Cinisello Balsamo 1990.

, Itinerari di fede dei bambini e dei fanciulli, Elle Di Ci, Torino 1978.

, Iubirea se construiește, Pauline, București 1999.

, Sacerdozio e celibato, Áncora, Milano 1975.

Anfossi G., Dumnezeu ne-a încredințat un mare bine, Paoline, București 2002.

Asparino A., Confessione festa del perdono, Elle Di Ci, Torino 1992.

Avanti G., L'esperienza della preghiera in famiglia, Rogate, Roma 1975.

, L'esperienza sacramentale in famiglia, Rogate, Roma 1975.

Baracco L., La famiglia in Bibbia, La Scuola, Brescia 1978.

Barbagli M., Famiglia e mutamento sociale, Il Mulino, Bologna 1985.

Bârzea C., Arta și știința educației, EDP, București 1995.

Bernard C., Sofferenza, malattia, morte e vita cristiana, Paoline, Milano 1990.

Bișoc A., Sacramentele semnele credinței și ale harului, Sapientia, Iași 2001.

, Parohia comunitate de credință și caritate, Presa Bună, Iași 1999.

Borsato B., Sporsarsi nel Signore, Dehoniane, Bologna 1988.

Boscetti E., Coraggio di educare, Elle Di Ci, Torino 1991.

Botero J., Per una teologia della famiglia, Borla, Roma 1992.

Burgalassi S., L’età inutile, Pacini, Pisa 1976.

Campanini G., Realtá e problemi della famiglia contemporanea, Paoline, Cinisello Balsamo 1989.

Cantalamessa R., Sorella morte, Áncora, Milano1991.

Carminati V., Essere bambini oggi, Vita e Pensiero, Milano 1992.

Cecchinato A., Celebrare la confermazione, Messaggero, Padova 1987.

Cernichevici S., Educație și eros, Polirom, Iași 2001.

Christian G., Spiritualitá in famiglia, San Paolo, Milano 1994.

Ciccone L., Uomo-donna. L'amore umano sul piano divino, Elle Di Ci, Torino 1986.

Colombo G., Iniziare a Cristo. Il cammino di fede nella Chiesa, Elle Di Ci, Torino 1987.

Colzani G., Teologia della missione,Messaggero, Padova 1996.

Cremona C., Augustin de Hippona, Pauline, București 2003.

Cucoș C., Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Polirom, Iași 2000.

, Educația religioasă, Polirom, Iași 1999.

Avanzo G., Sessualitá umana e etica dell'amore, Ancora, Milano 1986.

Della Torre L., Parocchia nuova comunitá di amici, Elle Di Ci, Torino 1981.

Dianich S., I laici e la parocchia, Elle Di Ci, Torino 1989.

Dobson J., Pregătirea pentru adolescență, Noua Speranță, Timișoara 1999.

Duck S., Relații interpersonale, Polirom, Iași 2000.

Enăchescu C., Psihosexologie, Universal DALSI, București 2000.

Ferenț E. , Euharistia sacramentul sacrificiului lui Cristos, Presa Bună, Iași 1996.

Fontana D., Personalità e educazione, Il Mulino, Bologna 1984.

Gatti G., Vogliamo educare i nostri figli, Vita e Pensiero, Milano 1984.

, I fanciulli e la vita di fede, Elle Di Ci, Torino 1976.

, Il ministero catechistico della famiglia nella Chiesa, Dehoniane, Bologna 1978.

Gismondi G., Famiglia: momenti educativi e formativi, Elle Di Ci, Torino 1989.

Guarella E., Și dacă ți-aș spune nu…, Pauline, București 2002.

Harris R., Cum se formează copiii noștri, Humanitas, București 2001.

Irala N., Controlul celebral și emoțional, Pauline, București 2003.

Lidz TH., Famiglia e problemi di adattamento, Boringhieri, Torino 1972.

Lombardi B., Speranța înseamnă…, Pauline, București 2002.

Lombardo P., Crescere per educare, Centro Studi, Verona, 1994.

Maritain J., L´educazione al bivio, La Scuola, Brescia 1976.

Mihoc C., Taina căsătoriei și a familiei în învățăturile marilor părinți ai Bisericii din secolul al IV-lea, Teofania, Sibiu 2002.

Pascal TH., Celebrare il battesimo oggi, Elle Di Ci, Torino 1991.

Paul al vi-lea pp., Humanae vitae – scrisoarea apostolică despre reglementarea nașterilor.

Paul Ioan al ii-lea pp., Cathechesi tradendae – exortația apostolică privitor la rolul și însemnătatea catehezei.

, Centessimus annus – Exortația apostolică privind problemele sociale.

, Christifideles laici – Exortație apostolică privind rolul laicilor în Biserică.

, Familiaris Consortio – Exortație apostolică despre obligațiile familiei creștine în lumea de astăzi.

, Iubire și responsabilitate, M.C., București 1999.

, Salvifici doloris – Exortație apostolică referitor la însemnătatea durerii.

, Să trecem pragul speranței, Humanitas, București 1995

,Tertio millenio adveniente – Scrisoare apostolică referitoare la Jubileul anului 2000.

Piana G., Famiglia comunitá di fede, A. V. E., Roma 1977.

Pianazzi G., Realtá e valori del matrimonio, LAS, Roma 1976.

Piaget J.- Irhelder B., Psihologia copilului, EDP, București 1970.

regidor J., Il sacramento della penitenza, Elle Di Ci, Torino 1985.

Reviglio R., La famiglia dono di Dio agli uomini, Elle Di Ci, Torino 1986.

Riccio S., Famiglia comunita originaria, Italiana Editoriale, Napoli 1967.

Ruffini E., La comunione nella chiesa e nella famiglia, Massimo, Milano 1982.

Santantoni A., Rinati dall' acqua, Cittadella, Assisi 1989.

Saraceno C., La famiglia nella societá contemporanea, Loescher, Torino 1975.

Scarpazza B., Questo mistero é grande, Elle Di Ci, Torino 1990.

Soravito L., Il sacramento della confermazione, Elle Di Ci, Torino 1986.

Stănciulescu E., Sociologia educației familiale, voll. I-II, Polirom, Iași 1977.

Stirling H., La famiglia e i disturbi psicosociali, Boringhieri, Torino 1981.

Stoica T., Sexologie și educație sexuală, Editura Medicală, București 1993.

Tammi P., Dumnezeu ne-a creat ca o familie, Pauline, București 2002.

Villata G., Vivere la cresima, Paoline, Roma 1987.

Walter K, Teologia del matrimonio cristiano, Queriniana, Brescia 1979.