Familia Ca Temelie a Vietii Umane
Introducere
Familia este temelia întregii vieți umane, în sânul ei întărindu-se și perpetuându-se caracterele și moravurile, tradițiile și virtuțile care sunt sufletul popoarelor, în familie, ca într-un noviciat fecund, se întâlnește autoritatea cea mai necontestată, pentru că se sprijină pe devotament, ca și ascultarea cea mai afectuoasă, pentru că este plină de iubire. Dacă sacrificiul este esența oricărei comunicări autentice, nu există o mai bună școală pentru înfăptuirea ei decât familia, unde bucuria căminului comun izvorăște din abnegația fiecăruia.
Din punct de vedere creștin, familia este așezată de Dumnezeu în centrul operei de înnoire și de mântuire a lumii, venind ne pământ, Mântuitorul Iisus Hristos a conferit familiei, prin nașterea Sa din sânul Fecioarei Maria, ca și prin actele Sale de răscumpărare, o demnitate supremă, făcând din ea un paradis regăsit, o eclesia domestica. Familia creștină este matricea generatoare a vieții spirituale, este laboratorul sacru în care se pregătește și se formează, în fiecare ceas și în orice loc, firea zidită ca atare de Dumnezeu, restaurată însă în Hristos , după cum se prelucrează și se întreține zestrea vieții creștine îndumnezeite.
Ca instituție socială și celulă organică activă, familia a avut din totdeauna drept reazem de prestigiu valorile religiei. Dar singură religia creștină i-a permis să dobândească o dezvoltare deplină, este o lege generală, înregistrată în istorie, că natura, lăsată la singurele sale puteri, este neputincioasă a se conserva, precum și ca morala și virtuțile, fără intervențiile lui Dumnezeu nu pot subzista nici ele intacte. Creștinismul, în schimb, pătrunde cu forța sa divină ființa familiei, susținându-i scopurile și desăvârșindu-i funcțiile.
Din cartea Facerii I, 27-28: “Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!”, Constatăm că originea familiei stă în voința divină, exprimată limpede în crearea omului. Prin urmare familia își are obârșia în creație și scopul ei este creația, creația de valori spirituale, morale și materiale. Pasul prin care se încheagă familia creștină este Taina Nuntii. Ea este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot se împărtășește prin harul Sfântul Duh, unui bărbat și unei femei, care se unesc liber în căsătorie, care își sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică.
Însușirile ființiale ale familiei creștine sunt unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea între soți, iar scopul acesteia: înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc și înfrânarea trupească, după învățătura ți tradiția bisericii noastre, soții sunt în raport de egalitate, bărbatul fiind capul femeii după cum găsim în cap. V Efeseni versetele 22-25: “Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor, întru totul. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea…”, iar soția, tovarășa lui de viața, împărțind unul cu altul în mod echitabil, autoritatea părintească, legătura dumnezeiască și raportul de egalitate dintre soți implică îndatoriri reciproce: iubire, stimă, credincioșie: “Și a zis: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Matei XIX, 5). “Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului.” (I Corinteni VII, 3) Îndatoririle reciproce ale soților presupun și iubirea comună a copiilor lor. Această iubire n-are limită în timp; ea se manifestă prin educație trupească, sufletească și religioasă. Dacă părinții, prin misiunea lor divină, de-a perpetua neamul omenesc, au anumite îndatoriri unul față de celălalt sau amândoi față de copiii lor, aceleași îndatoriri le au și copiii față de părinți: “Fiilor, ascultați-mă pe mine, tatăl, și vă purtați așa ca să vă mântuiți, Că Domnul a înălțat pe tată peste fii și a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinstește pe tatăl se va curați de păcat./ Și ca acel care strânge comori așa este cel care cinstește pe mama sa… (înțelepciunea lui Isus Sirah III, 1-5 și următoarele versete.)
I. Taina Cununiei
I.1. Însemnătatea ṣi vechimea căsătoriei
Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființa – așa cum se referă în Sfânta Scriptură – odată cu crearea primilor oameni, Adam și Eva. In capitolele I și II de la Facere se spune că după ce Dumnezeu a făcut pe om, a văzut că “nu este bine să fie omul singur” și de acea i i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie, “os din oasele lui Adam și carne din carnea lui” (Fac, 2, 23).Apoi binecuvântându-i, le-a spus: „Creșteți și va înmulțiți și umpleți pământul și-1 stăpâniți” (Fac. 1, 28). Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulțirea oamenilor să aibă loc prin iubire, prin crearea de noi familii: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”(Fac 2, 24).
Aceasta a stabilit importanța familiei, ca, celulă a societății. În acest acop, Dumnezeu a sădit în firea bărbatului și a femeii tot ceea ce le este necesar ca să poată împlini misiunea care au fost creați. Pentru acest lucru, că bărbatul și femeia au în firea lor simțurile și sentimentele care să-i unească și, iubindu-se, să poată da naștere la copii, căsătoria este socotită și ca instituție de drept natural, iar familia, ca celulă indispensabilă și de neînlocuit a societății. Pentru că, într-adevăr, în căsătorie și în familie se întreține și se cultivă cele mai nobile sentimente umane, de iubire și de dăruire a unul soț pentru celălalt și a amândoura pentru copii și, în același timp se obișnuiește omul cu ordinea, cu respectul față de cei mai mari, cu ascultarea față de autorități, ușurând astfel integrarea membrilor unei familii în societatea mai mare din oare face parte familia respectivă.
Din cuprinsul textelor biblice menționate se desprind și caracterele pe care Dumnezeu le-a stabilit căsătoriei pe care a instituit-o. Dumnezeu a vrut ca aceasta unire să fie și să rămână monogamă. În același timp, unirea fiind atât de strânsă încât ambii soți formează un trup, căsătoria are și caracterul indisolubilității, adică este socotită ca încheiată pentru toată viața. De asemenea, unitatea trupului care se realizează între cei doi soți prin căsătorie presupune egalitatea lor și deci împărtășirea lor de aceleași drepturi și datorii, prevăzută atât de legile divine, cât și de legile civile între aceste îndatoriri este menționată, ca deosebit de importantă, fidelitatea reciprocă.
Dar căderea în păcat a primilor oameni – Adam și Eva – s-a răsfrânt curând cu consecința păgubitoare și asupra căsătoriei. Caracterele ei de care am amintit s-au slăbit. De asemenea, n-a fost respectată indisolubilitatea căsătoriei, proiectându-se desfacerea ei atât prin divorț, cât și mai ales prin procedarea repudierii femeii de către bărbat. Cu toata străduința sa de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reușit să împiedice nici divorțul, nici repudierea, din cauza învârtoșării inimilor compatrioților săi, după cum a ținut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe oare 1-a dat fariseilor oare, ispitindu-l, l-au întrebat pentru (ce) a îngăduit Moise ca bărbatul să poată da carte de despărțenie soției și să o lase, dacă a fost rânduit ca ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu poată despartă (Matei l8, 3). Nereușind să înlăture divorțul și repudierea, Moise a căutat ca cel puțin să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtau de împlinirea scopului ei esențial, de a asigura societății membri sănătoși. In acest scop, el a interzis căsătoria cu două surori în același timp (Levitic 13, 13) și legăturile incestuoase, adică între rude de sânge dau de cuscrie prea apropiate (Levitic 18, 6-18).
Evreii nu respectau nici egalitatea între soț și soție: pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei de a asigura soțului succesori. Așa se explică practica repudierii soției care nu putea avea copii și practica leviratului, potrivit căreia când un evreu murea fără moștenitori, fratele său era dator să se căsătorească cu cumnata sa văduvă (Deut 25, 3-l0), iar dacă decedatul nu avea frate, obligația revenea unei rude apropiate (Rut, 4, 5); dar și într-un caz și în altul, primul copil care se năștea dintr-o asemenea căsătorie era socotit ca al celui decedat.
In privința infidelității, legislația pedepsea și pe femeie și pe bărbat pentru săvârșirea adulterului (Deut, 22, 22), în practică însă era pedepsită mai mult femeia, motiv pentru care Mântuitorul atunci când fariseii au adus înaintea lui pe o femeie prinsă in adulter – fără cel cu care săvârșise adulterul – și așteptau ca El să aprobe condamnarea femeii la pedeapsa lapidării, cum prevedea legea lui Moise – le-a spus; “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8, 7), dar cum nici unul dintre cei care o pârâseră n-a aruncat cu piatră, fiind toți mustrați de cuget, nici Mântuitorul n-a condamnat femeia adultera, ci numai i-a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască. Situația aceasta de decădere în care se găsea căsătoria la evrei, în timpul Mântuitorului Hristos, se găsea și la greci și la romani. In general însă, aceste instituții – căsătoria și familia – se găseau în vremea Mântuitorului Hristos la toate popoarele, atât de depărtate de principiile pe care le stabilise Creatorul la instituirea primei căsătorii și a primei familii încât, pentru ca ele să poată fi readuse la rolul important pentru care fusese instituite, era nevoie de ceva mai puternic și mai constrângător pentru soți, decât să dovedească măsurile administrative sau sancțiuni legale. In acest scop a înălțat Mântuitorul căsătoria la rang de Sfântă Taină.
I.2. Semnificația spirituală a Tainei Cununiei
Prin cununie se imită Taina Sfintei Treimi, unde cei doi fac una, dar rămân doi. Când omul este singur, dragostea sa este deseori egoistă, când sunt doi dragostea sa se împlinește în căutarea celuilalt, iar când apare al treilea, copilul, dragostea din familie este deja modelul iubirii din sânul Sfintei Treimi, acolo unde dragostea pornește de la Tatăl spre Fiul se odihnește în Duhul de unde se întoarce la Tatăl, tot astfel și în familia creștină se răsfrânge și unește pe toți membrii ei după modelul Treimii. Așadar, nunta își are obârșie în creație, și scopul ei este creația, nu numai procreația, ci și creația propriu-zisă de valori spirituale, morale, și materiale. Mai ales întru aceasta omul e chip a lui Dumnezeu, întrucât e și el creator. Taina facerii omului, nunții însăși ne conduc spre taina prea Sfintei Treimi. “Când bărbatul și femeia se află în nuntă, zice Hristos, apoi ei nu sunt chipul vreunui lucru pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuși”. Nunta își are protochipul în familia divină a Sfintei Treimi. Pentru a intui adâncimile tainei, se încearcă uneori o analogie între puterile sufletului: rațiune, sentiment, voință și treimea persoanelor divine. Dar nu putem privi icoana lui Dumnezeu în treimea puterilor spirituale ale omului pentru că în Dumnezeu noi contemplam treimea persoanelor, și nu a puterilor. Totuși, Dumnezeu e întreit în persoane, pe când ființa omeneasca e doime. Iubirea e însă și ea totdeauna trinitară. Noi ne iubim pentru Dumnezeu, esența, izvorul și modelul iubirii. Prezența Sfintei Treimi în nuntă nu e oprimată și de ritualul tainei. Mirii se cunună adică se unesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iar rugăciunea de încheiere subliniază și mai expresiv: „Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh, Treimea cea întru tot sfântă și de o ființa și începătoare a de viața, o dumnezeire și o împărăție să vă binecuvânteze pe voi”.
In sensul amintit mai sus de taina dumnezeiască, Sfântul Apostol Pavel stabilește următoarele analogii: Dumnezeu e capul lui Hristos, bărbatul e capul femeii, Hristos e chipul Tatălui, femeia e slova bărbatului, Hristos s-a unit cu Biserica, trupul său și o iubește ca pe Sine, bărbatul se unește cu femeia sa și trebuie s-o iubească de asemenea, ca pe sine, ca propria sa ființă. Hristos e icoana bărbatului, Biserica e icoana femeii, Hristos părăsește din iubire cerul pentru Biserică; așa bărbatul părăsește și el totul primind în inimă pe femeia sa și iubind-o ca pe o altă sine a sa, Hristos se unește cu Biserica spre a o sfinți, a o înălța la Sine, a o îndumnezei.
I.3. Căsătoria ca Sfântă Taină
Decăderile arătate mai sus sunt una din urmările păcatului primilor oameni. Se uitase astfel și adevăratul scop și adevărata formă a căsătoriei, pierzându-și caracterul de monogamie chiar la evrei. Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând la treapta de Taină, și i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dând poruncă și putere omului să lupte împotriva slăbiciunilor și desfrânării. Prin Taina Cununiei se sfințește legătura conjugală a soților în vederea realizării scopului unirii lor: iubirea între oameni și nașterea de copii pentru înmulțirea membrilor societății în general și a membrilor Bisericii în special și creșterea lor în spiritul învățăturii încredințate de Mântuitorul Hristos sfiiților apostoli; întrajutorarea lor reciproca, în orice împrejurare – și la bine și la rău – până la sfârșitul vieții, împărtășindu-se în comun și în mod egal, de toate drepturile și obligațiile pe care le prevăd, deopotrivă, legile divine și cele civile referitoare la regulamentul căsătoriei și a familiei.
De altfel, Sfinții Părinți au elogiat starea de feciorie, dar au ținut sa adauge că prin aceasta n-au înțeles sa condamne sau să arate o mai mică prețuire căsătoriei. In acest sens, Sfântul Grigore de Nyssa, pentru a nu i se interpreta greșit laudele pe oare le-a adus stării de feciorie, în una din cărțile sale a accentuat că prin aceasta el nu dezaprobă deloc căsătoria, menționând că el însuși a primit binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătorie (P.G.XL VI, col 352, 354). De asemenea, Sfântul Ioan Gura de Aur, lăudând starea de virginitate, pe care o consideră superioară stării de căsătorie, adaugă: “Si totuși aceasta nu înseamnă că eu socotesc căsătoria printre lucrurile rele, dimpotrivă, eu laud foarte mult. Ea este, pentru cei care vor s-o folosească așa cum trebuie; un mijloc de înfrânare a poftelor, care menține natura în limitele ei juste. (P.G. XLVII, col 539-570). La fel Sfântul Vasile cel Mare, expunând în ce consta adevărata integritate a fecioarelor, spune că și căsătoria este onorabilă dacă este încheiată în mod legitim și cu scopul de a avea copil, iar nu numai pentru simpla plăcere. Pentru acest motiv, în rânduielile sfinților părinți și, în general, în practica Bisericii, se întâlnește mai multă îngăduință pentru încheierea de noi casatorii soților râmași văduvi, fără copii.
Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este participarea sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu ucenicii Săi, când a săvârșit și prima Sa minune (Ioan, 2, 1-11). In această participare, sfinții părinți au văzut intenția Mântuitorului de a arata nu numai soților acelei nunți, ci soților din toate veacurile, de câtă cinste se bucură căsătoria în fața sa și cu câtă înălțare sufleteasca se cuvine ca ei s-o încheie. De aceea – cu toate că Mântuitorul a vorbit de mai multe ori cu iudeii despre căsătorie, despre însemnătatea și indisolubilitatea acesteia (Ioan l6, 18, Marcu 10, 2-12; Matei 5, 31-32, l9, 3-l0), arătându-le că decăderea în care ajunseseră această instituție nu mai corespunde formei superioare în care a fost instituită de Dumnezeu – prezența Sa la nunta din Cana Galileii este socotita ca moment în care Mântuitorul a acordat căsătoriei caracterul de Taină. Iar că Biserica a cinstit de la începutul activității ei căsătorie ca Taină sfântă se saltă limpede din Tradiția Bisericii, adică din practica neîntreruptă a Bisericii. Această practica își găsește temei în Sfânta Scriptură, și explicarea și confirmarea în învățătura sfinților apostoli. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Efeseni – după ce sfătuiește pe femei să se supună bărbaților ca Domnului, iar pe bărbați să-si iubească femeile precum Hristos a iubit Biserica și după ce repetă cuvintele Mântuitorului (Matei 19, 5 și cele din cartea Facerii (2, 24): “Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” – adaugă” “Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni, 5, 32). Sfântul Apostol Pavel numește așadar căsătoria nu numai Taină, ci “Taina mare”, iar în Epistola I către Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se căsători după ce îi va muri bărbatul, ei condiționează această îngăduința de îndatorirea ei ca noua căsătorie pe care o va încheia să fie”numai întru Domnul”, adică numai cu binecuvântarea Bisericii, căci numai daca este încheiata “întru Domnul” căsătoria este “Taină mare”. Ridicarea căsătoriei – de către Mântuitorul – la rangul de Taină a fost mărturisită de către Biserică prin stăruința cu care ea a săvârșit permanent aceasta sfântă Taină celor care s-au unit prin căsătorie. In acest sens, se amintește epistola Sfântului Ignatie către Policarp, în care își exprimă dorința ca toți cei care se căsătoresc să facă aceasta cu învoirea episcopului, pentru ca astfel căsătoria lor să fie după Domnul, iar nu după poftă; pe femei – pe care le numește surorile sale – le îndeamnă să-L iubească pe Domnul și să se mulțumească trupește și duhovnicește cu soții lor, iar bărbații – ca frații ai săi – îi îndeamnă să-și iubească soțiile „cum iubește Domnul Biserica” (Cap.5), Această practică o confirmă Tertulian, ca regulă generală pentru creștini, care-și încheiau căsătoria lor înaintea preotului, de la care primesc binecuvântarea (Aduxorem , II, P.L.I, col 1302). La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur reamintește tinerilor și-i îndeamnă să încheie legătura conjugală prin rugăciunea și binecuvântarea preotului pentru ca uniți astfel, prin harul dumnezeiesc, soții vor duce o viață fericita (Omil. 48 asupra Facerii).
Taina căsătoriei a fost recunoscuta de toți creștinii și calcedonieni și necalcedonieni – până la începutul secolului al XVI-lea, de când protestanții, de toate nuanțele în care s-au diversificat au tăgăduit-o. Pentru lămurirea și ferirea credincioșilor de abaterile de la dreapta învățătură ale lui Luther ei Calvin și cu privire la Taina Cununiei. Mărturisire a Ortodoxă, întemeiat de Mitropolitul Petru Movilă și definitivată, cu îndreptările necesare, de către Sinodul de la Iași din 1642, a confirmat căsătoria ca a șasea Taină a Bisericii, în răspunsul la întrebarea 115. Cu acest caracter de Taină este cinstita căsătoria și în Biserică Romano-catolică, cu mici deosebiri – pe care le vom aminti – cu privire la unele condiții necesare pentru săvârșirea acestei sfinte Taine.
I.4. Condiții si impedimente pentru săvârșirea Sfintei Taine a Cununiei
Ca și celelalte Sfinte Taine, și la săvârșirea Tainei Cununiei trebuie respectate, cu strictețe, rânduielile pe care Biserica Ortodoxa le-a stabilit cu privire la săvârșitor, primitor, materie și forma.
Săvârșitor al Tainei Cununiei este episcopul și preotul. La Romano-catolici, săvârșitori sunt socotiți însăși mirii, cei care se căsătoresc, accentuându-se importanța consimțământului lor ca element esențial al validității căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului. Prezența preotului, după doctrina consacrata in Biserica Romano-catolică de către Sinodul Tridentin, n-are un rol activ; preotul era socotit un spectator sau mai degrabă un martor spectator “testis spectabilis”.
Binecuvântarea religioasă și toate actele și formalitățile pe care le îndeplinește preotul romano-catolic înainte de binecuvântare n-au nici o importanța juridica în privința valabilității căsătoriei. In această situație, valabilitatea căsătoriei apare ca efect al contractului încheiat de soți, prin consimțământul lor, iar nu ca efect al binecuvântării preotului. Măsura luată de Papa Pius X prin decretul “Netenere” (2.08.1907), prevăzând ca obligatorie, sub pedeapsa nulității căsătoriei, prezența preotului la contractarea căsătoriei, n-a reușit să se impună în sensul ca starea de căsătorie să rezulte atât din consimțământul soților, cât și din binecuvântarea preotului, întrucât Codexul canonic, intrat în vigoare de la Rusalii 1918, a preconizat prin canonul 1012, par.2, că un contract matrimonial încheiat valid între doi botezați devine “eo ipso sacramentum” din momentul “exprimării consensului liber între soți”. Caracterul de contract al căsătoriei se recunoaște și în Biserica Ortodoxă, întrucât majoritatea statelor unde există Biserici Ortodoxe numai căsătoriei civile i se recunosc efectele juridice – dar caracterul de Taină îl dobândește căsătoria numai prin Taina nunții, nu „eo ipso” prin consimțământul soților. De asemenea, de momentul dobândirii caracterului de Taină – prin binecuvântarea preotului – se leagă strâns, în Biserica Ortodoxă și dobândirea caracterului indisolubilității căsătoriei, iar nu de momentul intervenirii actului de intimidare fizică între soți, ca în Biserica Romano-catolică.
Primitorii sunt cei care se căsătoresc – un bărbat și o femeie – dovedind înaintea preotului săvârșitor al Tainei Cununiei că au botez valid și îndeplinesc, pe lângă condițiile pe care le prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei civile, și poruncile stabilite de Biserică. La baza consimțământului soților de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă nici o condiție care ar contraveni legilor bisericești și legilor civile morale creștine și bunurilor moravuri. Taina cununiei conține în cultul ei invocarea Sfântului Duh prin rugăciunea și formula: “se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Aceasta formulă este socotită forma Tainei cununiei. In cazul în care numele dat la botez ar fi altul decât cel din certificatul de naștere de la oficiul de stare civilă, în formulă numele sa va pronunța numele dat la botez.
Biserica creștină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman.
Definiția logodnei – sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca o promisiune reciprocă a unui bărbat și a unei femei care se vor căsători în viitor.
Biserica nu a ignorat această practică, dar azi ea nu mai formează o ceremonie aparte. In Biserica noastră se săvârșește logodna religioasă odată cu Taina cununiei.
Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică. Atât statul cât și Biserica, înainte de a aproba încheierea unei căsătorii se documentează la raporturile dintre soție, pentru ca nu cumva între ei sa existe piedici legale sau religioase, care s-ar opune la încheierea căsătoriei lor, dar pe care ei ori nu le cunosc, ori ar fi ispitiți să le treacă sub tăcere. O largă informare asupra raporturilor dintre viitorii soți asigură Codul Familiei, precizând întâi (în art.13) datoria viitorilor soți de a arăta în declarația de căsătorie că nu există nici o piedica legală la căsătorie; și apoi (în art.l4) că orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite, trebuind să arate însă în scris dovezile pe care își întemeiază opunerea.
Biserica respectă toate dispozițiile prin care statul reglementează căsătoria, nu numai pentru buna colaborară între puterea civilă și cea bisericească, dar marea majoritate a impedimentelor la căsătorie au fost întâi de ordin bisericesc și apoi s-au introdus în legislația civilă.
Determinarea impedimentelor aparține autorităților civile, pentru caracterul civil al căsătoriei și autorității bisericești, pentru caracterul religios. In general, impedimentele la căsătorie, după conținutul sau întinderea lor, sunt absolute sau relative, după cum împiedică încheierea căsătoriei cu orice persoană, sau numai cu anumite persoane.
Cu privire la efecte, căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentelor absolute este nula, iar cea încheiata cu nerespectarea impedimentelor relative rămâne valabilă dar se pedepsesc soții cu epitemii, iar preoții săvârșitori cu sancțiuni bisericești care pot fi mai aspre sau mai puțin grave, după cum se constată că cei în cauza au cunoscut sau nu impedimentele.
a) Impedimente absolute prevăzute de Codul Familiei pe care le respecta și Biserica:
1) Vârsta soților. Ținându-se seama de scopul esențial al căsătoriei – nașterea de copii prin lege s-a stabilit o vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soți, ca să poată da naștere la copii sănătoși. Această vârstă – potrivit art.4 din Codul Familiei – este de optsprezece ani pentru bărbat și de șaisprezece ani pentru femeie. In cazuri excepționale, pentru motive temeinice și numai în baza avizului unui medic oficial se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Căsătoria încheiată fără respectarea vârstei legale este socotită nulă.
2) Consimțământul liber al viitorilor soți trebuie exprimat personal de fiecare soț și în mod public în fața delegatului de stare civilă (art.16). Căsătoria încheiată fără respectarea condițiilor prevăzute pentru exprimarea consimțământului de către soți este socotită nulă (art.19). In legătura cu această condiție a consimțământului liber, se prevede că este oprit să se căsătorească – sub sancțiunea nulității căsătoriei – debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale (art.9). In cazul când consimțământul unui soț ar fi fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț prin viclenie sau prin violență, acesta poate cere anularea căsătoriei în termen de 6 luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau vicleniei (art.21). Codul Familiei respectă principiul monogamiei, prevăzând că “este oprit sa se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită (art.5).
b) Impedimente absolute prevăzute numai de Biserică
1) Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit în treptele ierarhice drept divin – diacon, preot, episcop – fiind necăsătorit, nu se poate căsători după aceea (can. 26 apostolicioan; 3, 6 Trulan).
2) Votul castității. Cel oare a fost trimis în monahism, depunând voturile: ascultării, sărăciei și castității nu se mai poate căsători (can. 16-IV Ecumenic, can. 6 al Sfântului Vasile cel Mare)
3) Existența căsătoriei a treia. După desfacerea primei căsătorii – prin moartea unui soț sau prin divorț – Biserica a îngăduit, cu epitemii, încheierea căsătoriei a doua și a treia (Con. 4 și 5o ale Sfântului Vasile cel Mare). Prin hotărârea luată de sinodul din Constantinopol, în anul 920, prin Tomos-ul Unirii, existența căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi căsătorii.
4) Deosebirea de religie. Tainele Bisericii împărtășindu-se numai celor botezați, iar căsătoria realizând o unitate între soț și soție, nu s-a îngăduit căsătoria unui creștin cu un acreștin. Excepția îngăduită de Sfântul Apostol Pavel (I Cor, 7.12-14), ca un creștin să rămână în căsătorie cu un necreștin, privește cazurile care se iveau mai ales la începutul creștinismului, când numai unul din soții căsătoriți ca păgâni trecea la creștinism, în nădejdea că prin această conviețuire și soțul necreștin se va creștina.
c) Impedimente relative. Impedimentele relative rezultă în general din raporturi de rudenie. După natura actului care creează raportul de rudenie sa socotește și felul rudeniei. Astfel, este socotită rudenie fizică legătura ce se creează prin actul fizic al nașterii, numita consingenitate, și rudenia ce se creează prin actul fizic al căsătoriei, numită cuscrie sau afinitate, și este numită rudenie spirituala, numită nășie, legătura care ia naștere prin actul primirii la sfântul botez. Asimilată rudeniei ce rezultă din actul nașterii este și legătura ce se creează prin actul juridic al adopțiunii sau înfierii, dar raporturile acestei rudenii sunt apreciate îndeosebi sub aspect moral, etic. O anumită rudenie, numita cvasiafinitate, cuscrie închipuită sau ideală, este creată și prin actul logodnei religioase.
In afara de rudenie, impedimente relative mei creează situația de tutore și deosebirea de confesiune.
Vom aminti pe scurt, impedimentele la căsătorie rezultate din fiecare fel de rudenie.
1) Consângenitatea este rudenia care se stabilește între doua persoane prin descoperirea uneia din cealaltă sau prin descendența a două sau mai multe persoane dintr-o persoana, ca autor comun. In primul caz, consângenitatea formează o linie directă care poate fi ascendenta sau descendenta după cum se ia în considerare legătura de rudenie în sus sau în jos, adică: fiu, tată, bunic, străbunic etc., sau tată, fiu, nepot, străbunic etc. In cazul al doilea consângenitatea formează linii paralele colaterale pornind de la autorul comun, adică: frați, veri primari, veri al doilea etc. Raportul de rudenie între doua persoane se stabilește după numărul nașterilor existente între ele, fiecare naștere fiind socotita un grad. Astfel, între tata și fiu este un grad, între bunic și nepot sunt doua grade, etc. Intre doi cosingeni in linie colaterala, raportul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor existente în fiecare linie fața de autorul comun, care nu se ia în calcul; astfel frații sunt consângeni de gradul II, verii primari în gradul IV, unchiul și nepotul în gradul III, etc.
Consângenitatea constituie impediment la căsătorie, în linie directa în mod absolut, la infinit, iar in linie colaterala până la gradul al IV-lea (Can. 54 Trulan). Aceste opriri fiind prevăzute în Sfânta Scriptura (Matei, 14, 4) sunt socotite drept divine, iar căsătoriile încheiate împotriva acestor opriri sunt calificate ce”nelegiuite” ca “incest”.
În Biserica Ortodoxă au fost extinse impedimente la căsătoria între consângeni din linie colaterală până la gradul al VII-lea, prin hotărâri ale patriarhilor de la Constantinopol, cu sinoadele respective. Bisericile Ortodoxe autocefale, fiecare episcop în eparhia sa acordă însă dispense pentru căsătoriile încheiate civil între asemenea rude, dacă acestea n-au putut fi determinate să nu se căsătorească civil, legislația civilă neoprind căsătoria între consângeni de asemenea grade (V-VII), ci numai până la gradul al IV-lea.
2) Cuscria, afinitatea sau alianța este rudenia ce se stabilește între două sau mai multe persoane prin actul fizic al căsătoriei. Se socotește cuscrie de felul I, sau de un neam, rudenia ce se creează între un soț cu consângenii celuilalt soț: cuscrie de felul II, sau de doua neamuri, legătura de rudenie dintre consângenii unui soț cu consângenii celuilalt soț și cuscriei de felul III, sau de trei neamuri, legătura de rudenie dintre încuscriții unui soț dintr-o primă căsătorie cu încuscriții lui din o a doua căsătorie, sau între încuscriții unui soț dintr-o familie de mijloc cu încuscriții unei alte persoane din aceeași familie de mijloc. Asemenea cuscrie de felul III sau de trei neamuri se realizează deci prin două căsătorii. Soții, formând o unitate, fiecare din ei devine pentru rudele celuilalt soț rudă (cuscru) în același grad în care acesta se găsea cu consângenii săi. Pentru acest motiv cuscria de felul I constituie impediment la căsătorie în linie directă la infinit și în linie colaterală până la gradul IV, ca și la consângenitate, în mod absolut, pentru gradul V și VI, putându-se obține dispensa.
Cuscria de felul II oprește încheierea căsătoriei până la gradul IV (can.19 apostolioioan, 54 Trulan, can. 87 al Sfântului Vasile cel Mare), iar cuscria de felul III, până la gradul II.
Codul Familiei nu prevede cuscria, în general, ca impediment la căsătorie. S-ar putea întâmpla deci, ca unii credincioși oare s-ar afla cuscri în grade oprite de Biserică să se fi căsătorit civil și să solicite binecuvântarea căsătoriei lor. In asemenea cazuri preotul este dator să nu treacă la săvârșirea Tainei nunții înainte de a fi primit dezlegarea sau dispensa necesară de la episcopul său.
3) Înfierea – reglementata de Codul Familiei în art. 66-85 – constituie impediment la căsătorie, în limitele prevăzute la art.7, adică în linie directă la infinit – între cel care înfiază sau descendenții lui, pe de o parte și cel înfiat si descendenții acestuia, pe de altă, iar în linie colaterală până în gradul III, adică “între copiii celui care înfiază, pe de o parte, și cel înfiat sau copiii acestuia, de alta”.
Situația de tutore constituie impediment la căsătorie numai pe timpul cât persoana minoră se află sub tutelă (art. 8)
4) Deosebirea de confesiune nu este prevăzută de Codul Familiei ca impediment la căsătorie. Biserica are însă dispoziții referitoare la căsătoriile mixte prevăzute atât în canoane, cât și în regulament. Astel, canonul 72 Trulan interzice asemenea căsătorii pe care le declară nule dacă au lor; canonul 44-Sinodul IV Ecumenic le îngăduie însă cu condiția ca soțul ortodox să declare că va trece la ortodoxie. Biserica Ortodoxa Română luând în considerare și îngăduința Sfântului Apostol Pavel ca un soț care s-a creștinat să rămână în căsătorie cu soția cu care se căsătorise înainte de a se creștina, daca aceasta consimte la această situație, a reglementat încheierea căsătoriilor mixte prin Regulamentul “pentru relațiile bisericești ale clerului ortodox român cu creștinii eterodocși…” din 1881, prevăzând în art. IV posibilitatea binecuvântării de către preoți a unor asemenea căsătorii, cu respectarea uzului ca toți copiii care se vor naște în căsătorie să devină membrii ai Bisericii Ortodoxe. Potrivit Regulamentului de procedură în vigoare în prezent, preoții sunt datori să ceară, în prealabil, aprobarea pentru binecuvântarea unei casatorii mixte. Dacă nu există impedimente – sau dacă existând, s-au obținut dispensele necesare – preotul poate să treacă la oficierea Cununiei.
La săvârșirea cununiei religioase se trece, deci, numai dacă nu există impedimente. Dar pentru săvârșirea validă a cununiei trebuie respectate toate rânduielile pe care Biserica le-a stabilit cu privire la săvârșitor, primitor materie și formă.
Săvârșitor este preotul competent prin domiciliul mirilor. In cazul când aceștia ar dori să se săvârșească cununia o altă parohie, ei trebuie să prezinte dovadă din partea preotului paroh că nu au impedimente prevăzute de Biserica. Punctul important al ceremoniei constă în invocarea Duhului Sfânt prin formula: “Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”.
Preotul săvârșitor este dator ca înainte de a începe săvârșirea cununiei să se încredințeze dacă mirii sunt la prima sau la o a doua căsătorie. In cazul când unul dintre soți ar fi la prima căsătorie, iar celălalt la a doua sau a treia, preotul va urma rânduiala prevăzută pentru a doua și a treia căsătorie, preotul va trebui să se convingă că soțul care a mai fost căsătorit o obținut și desfacerea căsătoriei religioase, nu numai a celei civile. Astfel, el va fi sancționat potrivit dispozițiilor Regulamentului de procedură, iar din punct de vedere bisericesc căsătoria va fi socotită nulă.
Cununia se săvârșește public, neîngăduindu-se cununii secrete. Nașii, care trebuie să fie ortodocși și cununați, sunt martori, prezența lor asigurând și condiția posibilității căsătoriei. În afară de biserică, în locuința mirilor, cununia se săvârșește numai în mod excepțional, îndeosebi pentru căsătoria a doua și a treia. Ca timp al săvârșirii Tainei cununiei sunt socotite potrivite Duminica sau zilele care nu sunt prevăzute ca zile de post și cele care nu cad în praznice mari ale Bisericii. In nici un caz nu se săvârșește cununia în zilele de miercuri și vineri, la 29 august și 14 septembrie. Cu aprobarea episcopului pentru cazuri speciale, pot fi săvârșite cununii după prima și înainte de ultima săptămână a posturilor mai mari de peste an
II. Biserica și familia
II.1. Contributia Bisericii la ȋntărirea familiei ȋn lumina legiuirilor actuale
Biserica lui Hristos depune toate strădaniile ca, pe lângă misiunea sa divină pe pământ, să ajute și la îndrumarea și la înălțarea omului, slujindu-i astfel ca toate cerințele lui trupești și sufletești, pătrunzând în viața socială asemenea razelor de soare ce cuprind toate unghiurile făpturii sale inclusiv căsătoria și familia, cu sporirea natalității. În sprijinul acestor instituții, Biserica Ortodoxă Română este în măsură să aducă un aport foarte important Patriei, aceste probleme constituind o latură a celor mai intime, mai primordiale și mal însemnate preocupări de ordin misionar-social, pe care le-a avut chiar de când a văzut lumina zilei acest popor românesc, toate legiferările preconizează trăsăturile și îndatoririle fundamentale ale familiei în care sunt: monogamia sau unitatea, indisolubilitatea căsătoriei, raporturile sufletești și juridice dintre soți, datoria de a aduce pe lume copii, îngrijirea și creșterea lor armonioasă în familie, raporturile dintre părinți și copil și datoria părinților de a face o educație corespunzătoare copiilor lor. Acestea pe de o parte, iar pe de altă parte, măsuri efective pentru stăvilirea divorțurilor și avorturilor și pentru încurajarea natalității prin ocrotirea mamei și a copilului.
Căsătoria și familia constituind piatra unghiulară a vieții și viitorului unul popor este legiferată în Constituția țării noastre. In aceste legi supreme ale țării noastre, căsătoria și familia sunt ocrotite de stat, în ele se afirmă egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul și se iau măsuri serioase pentru ocrotirea mamei și a copilului, pentru sporirea natalității, pentru micșorarea mortalității infantile și pentru educarea și instruirea copiilor. Toate problemele în legătură cu familia și căsătoria fac parte din vechiul cod civil, dar au fost mult îmbunătățite și anume sporirea eforturilor pentru dezvoltarea unei rețele mai puternice materno-infantile ce asigură rapiditatea și gratuitatea tratamentului medical prin înmulțirea cadrelor din ce în ce mai calificate a clinicilor și dispensarelor. Pe de altă parte se acordă ajutoare foarte importante pentru încurajarea natalității, ca de exemplu: indemnizații de naștere de la al treilea copil în sus majorată, ajutoare de sarcină, indemnizații pentru copiii până la majorat, concedii de plată pentru naștere, muncă redusa la jumătate de normă pentru mamele ce au copil sub 7 ani (înmulțirea caselor, a grădinițelor sezoniere, a taberelor și a coloniilor, trimiterea copiilor în măsura mai sporită la stațiunile balneo-climaterice, asistența medicală gratuită și învățământ gratuit, cămine, cantine, internate pentru instrucția noilor veniți.
Stabilirea căsătoriei și trăinicia familiei sunt probleme de valoare morală și socială de o covârșitoare importanță, încă din cele mai vechi timpuri.
Unul din indiciile cele mai puternice ce ne arată gradul de civilizație, de cultură și de vitalitate a unui popor îl formează grija și preocuparea pentru trăinicia familiei, căci ea este izvorul cel mai fecund și hotărâtor al virtuților morale, sociale și patriotice, care decide viitorul unei nații.
O latură covârșitor de hotărâtoare pentru consolidarea familiei, pentru educarea viitorilor cetățeni, este autoritatea părinților în fața copiilor, După cum și ordinea socială autoritatea este un element fundamental, încă și mai mult în familie autoritatea este prima condiție ce garantează o bună creștere în formarea de oameni întregi în sânul ei. De aceea autoritatea părinților în cadrul familiei, izvorăște din autoritatea lui Dumnezeu. Familia este celula de bază a formării omului. Deci lucrarea fundamentală a Bisericii pentru întărirea familiei, va fi întărirea autorității părinților în fața copiilor, autoritate ce stă la baza educației și ordinii în familie. Biserica nu sprijină însă o autoritate tiranică a părinților, ci numai o autoritate izvorâtă din sentimentul de răspundere, din iubire și grijă pentru viitorul ei.
Biserica prin lucrarea duhovniceasca a preotului, trebuie sa stimuleze tot așa de mult și îndatoririle copiilor față de părinți, iubirea, respectul, ascultarea, supunerea etc.
In consolidarea familiei și pentru sporirea natalității trebuie arătat generațiilor de azi ce pășesc în pragul căsătoriei despre virtuțile tradiționale ale părinților și strămoșilor noștri, care cu mijloace de trai modeste și în condiții de educație mult inferioare, au ridicat și instituit familii numeroase, impunându-și cele mai grele privațiuni lăsându-ne nouă moștenire cele mai înalte virtuți familiale și cetățeneștii spiritul de jertfă, devotamentul, abnegația și lupta curajoasa cu viața, pentru urmași cât mai riguroși și mai numeroși.
II.2. Familia în mediul eclesial
Relația între Hristos și Biserică se fundamentează pe iubire și jertfă în vederea sfințirii și desăvârșirii mădularelor Bisericii, între care se numără și soții. Scopul suprem al omului pe pământ îl constituie mântuirea și îndumnezeirea, toate celelalte, între care și înmulțirea biologica sunt secundare. Or, mântuirea este exclusă fără iubirea ca dăruire de sine, fără Biserică și fără Hristos. In căsătorie se creează mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire a celor doi soți. Aici se dă omului posibilitatea să-și ducă viața în iubire și să facă din iubire normă a vieții. In familie se începe procesul de împlinire a exigențelor moralei Sfintei Evanghelii, ceea ce nu va rămâne fără urmări în afara familiei. Atmosfera de dragoste și jertfă pe care o presupune familia nu va fi îndeplinita dacă dragostea și jertfa nu va fi după modelul iubirii și jertfei lui Hristos pentru om. Tocmai de această încifrare a căsătoriei în ordinea sacră a vieții în Hristos depinde scopul primordial al căsătoriei – desăvârșirea. De aceea, Dumnezeu binecuvintează nunta în cadrul comunității eclesiale, dăruind soților harul Său în vederea împlinirii celor ce prin puterile lor, nu le-ar putea împlini.
După Sfântul Pavel, căsătoria așa cum am arătat mai înainte este imaginea unirii dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5, 23). De aici reiese că, după cum sensul imaginii se află in prototip, tot așa sensul unirii soților în căsătorie se află în unirea dintre Hristos și Biserică. Căsătoria are, cu alte cuvinte, un loc în împărăția lui Dumnezeu, care în Evanghelii este înfățișată uneori ca un ospăț de nuntă unde mirele este Hristos. Pentru aceasta, în rânduiala bisericească, Taina Cununiei este legată de Sfânta Euharistie, din nefericire, astăzi, de cele mai multe ori, mirilor nu li se mai dă Trupul și Sângele lui Hristos, ci un pahar binecuvântat, care simbolizează numai Sfintele Taine. Prin legătura dintre Taina căsătoriei și a Euharistiei se descoperă rânduirea familiei, această monadă eclesiala în perspectiva vieții în Hristos. Harul primit în Taina Căsătoriei întărește, pe de o parte unitatea celor doi pregătiți realmente pentru ea, iar pe de altă parte, cuplul celor doi căsătoriți este înserat în comunitatea Bisericii comunitatea celor ce se împărtășesc cu Sfintele Taine spre viață de veci. Cei doi nu-și mai aparțin doar lor, ci și Bisericii, dar acum altfel decât mai înainte. Căsătoria nu este, așadar, numai o chestiune individuală sau de cuplu. Funcțiile ei nu pot fi limitate numai la preocupări și satisfacții individuale sau limitate la universul familiei, pentru că dăruite lui Dumnezeu acordate mădularilor Bisericii vizează în ultima instanță comunitatea bisericească – creșterea, întărirea și unitatea acesteia. Prin harul primit în această Sfântă Taină, cuplul conjugal întră în relație concretă cu Dumnezeu și cu lumea, altfel decât ar intra printr-o căsătorie consumată doar în limitele naturalului sau printr-o viață singulară. Scopul primordial al căsătoriei este, deci, desăvârșirea soților în iubirea care-1 duce și la viața în Hristos, “In acest sens – spunea Al. Schmeman – este mai cuprinzător decât familia. El este taina iubirii divine, taina care stinge orice realitate și tocmai pentru aceasta ea interesează întreaga Biserica și prin Biserica lumea întreagă”. Dar nu numai lumea de aici, ci și pe cea de dincolo.
Înțeleasa numai în modul în care evreii o înțelegeau drept instituție care perpetua specia – căsătoria ar fi limitată doar la viața de aici, așa cum, de altfel, le-a spus-o Mântuitorul; înțeleasă însă drept comuniune după modelul comuniunii dintre Hristos și Biserica, ea va avea consecințe eterne. Dat fiind că se întemeiază pe iubire și pe dăruire prin iubire (nu prin contract ca in lumea veche), căsătoria nu este fără consecințe în viața de dincolo, pentru că nu este lipsit de consecințe eterne faptul că au dovedit sau nu iubire totală și irevocabilă față de cel alături de care am primit binecuvântarea Bisericii. Nu va rămâne fără consecințe eterne starea în care angajării celuilalt față de mine i-a corespuns sau nu iubirea mea adevărata și invers, dacă iubirii mele adevărate celalalt i-a răspuns cu o iubire egală.
II.3. Însuṣirile căsătoriei
Înțeleasă în sensul celor arătate mal sus,căsătoria este instituția specific omenească, mediul favorabil cultivării și dezvoltării unor cerințe și calități specific omenești. Taina libertății, pusă în slujba iubirii căsătoria asigură naturii umane autenticitatea și puritatea. A evolua căsătoria numai din perspectiva unei gândiri simplu naturale (biologice), numai în termeni sociologici, juridici sau chiar filosofici, ar însemna să avem o viziune foarte redusă despre ceea ce este ea în realitate. A exclude din Taina căsătoriei lucrarea harului lui Dumnezeu ar însemna să înțelegem unirea soțului și a soției drept prelungirea inductivă a șirului de cauze și efecte existente în lumea fizică, în cazul de față, prin împreunarea unor principii sexuale. Acesta ar fi punctul de vedere al filosofiei naturii, Nu-l consideram fals, ci incomplet și reducționist. Unei atari viziuni îi lipsește cunoașterea mai exacta a scopului pe care Dumnezeu l-a avut instituind omul în creație, nu simplu individ, ci persoană, bărbat și femeie.
Pornind de la originea și semnificația căsătoriei, putem afirma că doua sunt caracteristicile căsătoriei: unitatea și indisolubilitatea.
Unitatea sau monogamia a fost considerată totdeauna drept proprietatea fundamentala a căsătoriei (Gen. 3, 34). Mântuitorul Hristos întărește această calitate a căsătoriei atunci când spune. “Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârșește adulter și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 19, 9). Dacă încercam să fundamentăm instituția căsătoriei doar pe natura omului, înțeleasă ca ființă socială (nu ca chip a lui Dumnezeu, chemat la asemănare cu el) vom ajunge să dăm dreptate morale “naturale” după care poligamia nu poate fi contrara poruncilor legii naturale deoarece ea nu pune nici o opreliște naturii (reproducerii și creșterii progeniturii).
Unitatea căsătoriei creștina se fundamentează pe de o parte pe unitate și singularitatea legăturii de iubire statornicită între cei doi soți, iar pe de alta parte pe fidelitatea care garantează această iubire în ambianța creata de credința în Dumnezeu, mai precis pe conștiința că prototipul legăturii dintre soți îl constituie unirea de nemodificat stabilită între Hristos și Biserică (Efeseni 5, 22-32). Dacă revelația Vechiului Testament semnala că prin căsătorie cei doi devin una, afirmație reluată de Noul Testament, tot aici aflăm că unirea bărbatului și a femeii în taină nunții constituie simbolul unității dintre Hristos și Biserică.
După cum sensul simbolului se găsește în cel simbolizat, sensul unirii bărbatului și femeii prin căsătorie în Taina nunții se găsește în unirea dintre Hristos și Biserică, situație în care infidelitatea, poligamia și poliandria sunt excluse, pentru că Biserica nu are mai multe capete, după cum nici Hristos nu are mai multe Biserici pentru care ar fi murit și înviat.
O adevărată căsătorie creștină nu poate fi decât unică și aceasta nu în virtutea unei legi abstracte sau vreunui principiu moral, ci pentru că ea este Taină a împărăției lui Dumnezeu, care introduce omul în bucuria și în iubirea cea veșnica.
A doua proprietate a căsătoriei, din punctul de vedere al moralei creștine, o constituie indisolubilitatea. Această calitate se fundamentează pe cea dintâi și pe iubirea dintre cei doi soți. Simbol al unității dintre Hristos și Biserică, căsătoria se fundamentează realmente pe iubirea care angajează în mod absolut șl responsabil pe soț față de soție și invers. Atâta vreme cât între cei doi parteneri de aventuri există legături intime, dar nu iubirea aceasta nu-i constituie într-o familie, după cum familia se destramă când între soț și soție nu se mai poate vorbi de existența iubirii reciproce ca dar (cazurile de adulter și de moarte fizica) când nu se mai poate da garanția împlinirii scopului căsătoriei
Din textele evangheliștilor sinoptici (Matei 22, 23-32; Marcu 12, 18-27 Luca 20, 27-37) vedem că Mântuitorul înțelegea căsătoria drept instituție pământească, obligația unuia dintre soți încetând față de celălalt după moartea acestuia. Indisolubilitatea
căsătoriei trebuie respectata atâta vreme cât cei doi sunt în viață, cu excepția cazului când unul dintre ei a săvârșit adulter. Soțul nevinovat este liber să ceară divorțul, nu este însă obligat s-o facă. Harul căsătoriei este acceptat și trăit de om liber, dar poate fi respins prin păcatul față de instituția sacră a căsătoriei.
II.4. Menirea căsătoriei
In credința poporului evreu, în Vechiul Testament, scopul principal al căsătoriei îl constituia procrearea. Postularea unui atare scop era justificată în Vechiul Testament din rațiuni socio-naționale. Trebuia să se asigure perpetuarea neamului și o creștere
numerică a poporului evreu în spațiul pământului Canaan, populat deja de popoare mai vechi, mai puternice, uneori mai mari și mai numeroase,
In vederea absolutizării acestui scop, tradiția sacerdotală va introduce mai târziu în terțul Genezei nu numai cea de a doua istorisire a creării omului (cap. 2) ci și versetul: “ Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Gen. 1, 23), ca o porunca dată de Dumnezeu omului. Exegeza ortodoxă nu a făcut caz de critica textuală, ea preia textele sacre nepreferențial, ci așa cum le-a respectat Biserica. De aceea, nu acordă o atenție mai mică acelor texte, despre care critica textuala afirmă ca sunt creații tardive. Ceea ce a respectat Biserica are autoritate. Cu toate acestea, a trebuit ca textele dificile să fie explicate. Si nu puține au fost acelea în care unii Sfinți Părinți au văzut o serie de antimomii. Unul dintre acesta se constituie și cel din Geneză privind porunca înmulțirii data la fel animalelor și omului, mai precis versetul 28 cap. I al Genezei. Asupra lui s-a oprit Sf. Vasile cel Mare, care nu dă aceeași interpretare poruncii divine “Creșteți și vă înmulțiți” – adresată atât animalelor, cât și omului. Pentru animale porunca trebuie înțeleasă în mod literal. Cât privește omul, același părinte dă următoarea interpretare: “Creșteți – pentru ca să nu rămână creație la o singura stare; înmulțiți-vă – pentru ca natura umană să nu rămână limitata la un singur individ ci la mai mulți; și umpleți pământul – nu umpleți pământul prin locuire, căci altfel vom ajunge la strâmtorare, dacă nu ar fi pământ care ne-a fost dat să stăpânim pământul, același Sfânt Părinte arata că “Creșteți și vă înmulțiți are o dublă semnificație a trupului și a sufletului. Ori, creșterea sufletului este dezvoltarea cunoștințelor în vederea desăvârșirii; creșterea trupului este dezvoltarea de la mic la mare. Iată cum încă din sec. al IV-lea, „marele capodocian a intuit parcă faptul că pământul ara resurse limitate, iar porunca înmulțirii dată primilor oameni nu poate fi înțeleasa în sens literar, ci în sens duhovnicesc. Sf. Vasile este autoritatea epocii patristice care ne da siguranța că scopul primordial al căsătoriei nu este nașterea de prunci.
In Noul Testament nu există nici un text cere să considere nașterea și creșterea pruncilor drept scop primordial al căsătoriei. Nașterea de prunci poate fi mijloc prin care omul se poate mântui numai în măsura în oare ea se înfăptuiește, în credință, în dragoste și în sfințenie (I. Tim. 2, 15). Nu nașterea de prunci sfințește prin sine, ci ea ar fi de dorit să aibă loc, să se producă, într-un mediu familial în care sfințenia să fie preocuparea membrilor ei. Ea ara însemnătatea în procesul de mântuire a omului atunci când contribuia la creșterea gradului de generozitate și de jertfelnice a cuplului conjugal.
După Sfântul Ioan Hrisostom, scopul căsătoriei omului este și nașterea de prunci, dar, mai mult, scopul căsătoriei este extirparea desfrâului, deci înfrânarea. A vedea scopul primordial al căsătoriei în nașterea și creșterea pruncilor, ar însemna să limitam căsătoria la legăturile trupești dintre soți și la consecințele lor, ceea ce nu se potrivește cu sensul creștin al căsătoriei. Aceasta nu înseamnă că nașterea și creșterea copiilor au constituie unul din obiectivele căsătoriei. Ele constituie unul din obiectivele și roadele de dorit ale familiei, dar nu scopul primordial. Dacă ar fi alt fel, atunci cuplurile care nu au copii nu-și realizează scopul pentru care s-a constituit? Nu se mântuiesc cu toate că ele dovedesc o viață cu adevărat creștină? Un asemenea punct de vedere ar fi de neconceput. Așadar, scopul primordial al căsătoriei trebuie gândit altfel.
Un alt scop al căsătoriei îl constituie întrajutorarea reciprocă a soților în tot ceea ce are legătură cu sarcinile și grijile familiale. Întrajutorarea soților responsabilitatea unuia față de celalalt, dezvoltarea și maturizarea relației de cunoaștere și de iubire care în familie unește pe cei doi soți și mai mult decât la începutul căsniciei, sunt tot atâtea scopuri, dar și daruri sau roade ale vieții familiale.
Deoarece căsătoria este prin natura ei dăruire totală a unei persoane alteia, și invers, fiecare dintre cele doua persoane va avea un drept și o responsabilitate față de cealaltă, pentru aceasta Sfântul Pavel spune că “Soția nu mai este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul, asemenea, nici bărbatul nu mai este stăpân pe trupul sau, ci femeia” (I Cor. 7,4) Fiecare persoana este un centru iradiant de energie și putere, dar și un mediu care primește energie și putere din afara. In căsătorie soții se împărtășesc unul din puterile celuilalt, de darurile și virtuțile celuilalt în așa măsură încât același apostol afirmă că bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios''. (I Cor, 7, 14).
Fără să fie minimalizate, cele doua scopuri ale căsătoriei (nașterea de prunci și întrajutorarea) în iubirea negenerată în Hristos și în Biserica sunt cuprinse și introduse într-o perspectivă eshatologică.
II.5. Căsătoria creștină în biserică
Vorbim adesea despre cei doi soți ca fiind “un singur trup”, ca despre o unitate ființială având ca model unitatea Sfintei Treimi. Comunitatea conjugală este cea care constituie persoana umană, căci unitatea “bărbat/femeie” este imaginea lui Dumnezeu.
Această unitate, ca și în Cana Galileii, se obține doar în prezența lui Hristos și a Sfântului Duh care se revarsă peste cei doi miri, iar acest lucru se realizează în Casa Domnului, în Sfânta Sa Biserică depozitară a harului și a adevărului. “Nunta este un act eclezial, o taină a Bisericii prin care se împărtășește harul uniunii tripersonale celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei. Ei se pot bucura numai unul cu altul prin acest har”.
“Numai în Hristos, prin Duhul ce se revarsă din Biserica și de sus, la cererea Bisericii prin episcopul sau preotul ei, în Taina Nunții, cei doi devin una, iar familia pe care aceștia o întemeiază, un mic altar în care este prezent Hristos”. Dacă însă unul se îndepărtează de Biserică, se va altera unitatea acestei taine, pentru că nu ne putem separa de Hristos în afara Bisericii. O taină nu constă doar în consemarea faptului că unul sau altul a fost botezat într-o anumită zi, sau că cineva a fost căsătorit în Biserică, de un preot, într-o anumită zi, ea este vie și arzătoare, pentru că este hrănită din bunătatea și dragostea Sfintei Treimi. Cei ce se căsătoresc creștinește se unesc mai întâi cu Hristos și apoi se unesc unul cu altul. Primul obiectiv al celor doi va deveni astfel unirea cu Hristos și apoi de a sluji Biserica Sa.
În viața duhovnicească nu e loc de neutralitate: “O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura Mea” (Apocalisa 3,15 – 16). Cel ce nu-și dedică viața lui Hristos, devine, fără voia lui, sclavul acestei lumi, iar căsnicia care nu-1 include pe Hristos, este sortită pieirii, chiar dacă persistă într-o aparență, de altfel iluzorie, a unității, și este o iluzie, pentru că o căsnicie nu înseamnă ca bărbatul și femeia să se suporte unul pe celălalt respectând convențiile unei vieți lumești, ci să se iubească unul pe altul și amândoi pe Domnul și pe ceilalți semeni.
Revenind la biserică, în timpul pogorârii Sfântului Duh asupra mirilor, putem vorbi puțin și despre materia tainei. În această taină, materia este dragostea dintre bărbatul și femeia ce se unesc; “Dragostea îi unește pe cei doi miri și pe ei cu Dumnezeu”. Sub starea de har edenică, dragostea este formată în comuniune harismatică, așa cum Epistola către Efeseni înfățișează Cununia ca pe o imagine a dragostei nupțiale dintre Hristos și Biserică. Clement Alexandrinul afirma că acea comuniune de dragoste a primei perechi de oameni ar constitui o prefigurare divină a tainei Sfintei Cununii și chiar mai mult “Dumnezeu a creat omul bărbat și femeie, bărbatul semnifică pe Hristos , iar femeia semnifică Biserica” și cei doi sunt unul.
“Prin harul Nunții, comuniunea familiei este înălțată într-un anume sens la nivelul comuniunii ecleziale, sau, altfel spus, comuniunea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii, care sunt și un model concret al comuniunii bisericești, înțelegerea comunitar bisericească a căsătoriei creștine este un pas hotărâtor pe drumul întăririi acesteia”.
Dar ne vom întreba, fiind o taină sfântă în Hristos și în Bisrică, taina Cununiei va înceta prin moarte?
Răspunsul va fi: „cu siguranță nu” pentru că “dragostea nu piere niciodată”. (I Corinteni 13,8), iar ea, dragostea este piatra de temelie în această taină. Dacă după cădere, Adam mărturisește că și-a pierdut într-un fel sfințenia, ajungând în robia pasională a unui alt mod de existență și care astăzi ne domină și pe noi, rușinându-se: “sunt gol” (Facere 3,11), căsnicia este un proces de desfacere din robia păcatului și de câștigare a vieții neprihănite, asemănătoare cu modul de existență al vieții îngerești. Fii ai lui Dumnezeu și fii ai învierii, “soții sunt la fel ca îngerii” (Luca 20, 36).
Făptura celor doi soți, în care este imprimat chipul de la creație, devine loc pur al prezenței lui Dumnezeu însuși. Învierea constituie forma perfectă și desăvârșită a creației, de aceea ea este și forma desăvârșită a dragostei conjugale, izvor veșnic și infinit de dăruire reciprocă.
Părinții Bisericii arată că doar iubirea dumnezeiască poate face ca două ființe să fie și să rămână una. Comuniunea se hrănește cu iubire, căci fără iubire este nevoie de sacrificiu și putere de a suporta și îndura orice.
Cum spuneam mai devreme, iubirea adevărată este întotdeauna o iubire crucificată, după modelul lui Iisus Hristos, care a suferit toate umilințele, durerile și mai presus de toate, tristețea că a fost răstingnit de cei pe care îi iubea cel mai mult. Și nu prin teamă și amenințări trebuie păstrată căsătoria, ci prin iubirea mai presus de orice a celuilalt, prin iubirea plină de dăruire necontenită.
O astfel de iubire, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este o iubire neumbrită de minciunile colbului, nemărginită de timp și spațiu, atotcuprinzătoare și jertfelnică.
Este iubirea celui care a trăit și a rodit iubirea divină. Este bucuria de a face altora bucurie, este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune și le depozitează în sufletul celui ce iubește… element care preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea, fiind mai dulce decât o mamă și mai bogată ca o regină.
“În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie, în fața iubirii el se deschide, se potolește, devine calm. Acum există cineva care îl iubește, care îi acordă atenție, se liniștește, se descoperă așa cum este, își descoperă adevăratul său chip”. Prin iubire ni se transmite starea de jertfă a Mântuitorului, pentru ca la rândul nostru să devenim și noi jertfe bineplăcute lui Dumnezeu; aceasta iubire devine centrul moral al cultului divin public ortodox, prin care intrăm în comuniune cu Dumnezeu prin Sfânta Liturghie și prin Sfintele Taine, care au fost instituite și lăsate ca mesaj al iubirii și legăturii cu Dumnezeu de către Domnul Iisus Hristos.
III. Familia în decursul istoriei
III.1. Familia în preistorie
Cea dintâi mare civilizație a Antichității s-a constituit în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei civilizația Mesopotamiei a constituit baza și modelul civilizației popoarelor vecine și a influențat indirect chiar și civilizația mei puțin veche a Greciei și a Occidentului.
Asupra felului de organizare familială, socială, administrativă, politică și juridică a Mesopotamiei dispunem de date încă din epoca sumeriană, dar informațiile cele mai importante și ample ni le furnizează Codul lui Hammurabi, redactat în secolul al XVIII-lea. Aflăm de aici că au continuat mult timp sa se mențină drepturile și prerogativele familiei patriarhale. Un articol dintr-un vechi cod sumerian permitea tatălui să-și vândă copiii ca sclavi? codul lui Hammurabi confirmă că într-adevăr tatăl avea acest drept, dar mai limitat, practica de regulă monogami a dar dacă soția nu a avut copii, soțul putea să-și ia o a doua soție. Sclava care dăruia stăpânului său un copil devenea liberă. O căsătorie încheiată fără un act scris nu era considerata valabilă iar când soția nu era în stare să conducă un menaj soțul o putea repudia sau obliga să rămână sclava bărbatul putându-și aduce în casă o soție secundară care însă trebuia să arate supunere soției principale; în caz contrar aceasta o putea vinde ca sclavă.
Pe de altă parte regimul familial îi asigura femeii unele drepturi care pe noi oamenii de astăzi ne surprinde. De exemplu: bărbatul care își repudia soția fără motiv (de la care nu avea nici un copil) trebuia să-i restituie integral zestrea plus o parte din averea agonisită împreună; celei de a doua soții cu care a avut copii: întreaga dotă și jumătate din averea soțului, pentru a-și putea crește copiii. Mama poate lăsa dreptul de moștenire copilului ei pe care-1 iubește mai mult. boțul își putea repudia soția numai printr-o hotărâre a tribunalului și numai pentru motive serioase, boală gravă sau neglijarea îndatoririlor de soție. Femeia care nu putea avea copii îi putea oferi soțului – drept alternativă – o sclavă, care nu putea fi a^oi vândută și care, devenea liberă, împreună cu copiii după moartea stăpânului. Dacă soțul a fost luat în robie, iar în casa lui n-a mai rămas nimic de mâncare, soția putea trăi cu un alt bărbat și să aibă copii cu acesta. Soție adulteră era pasibilă de pedeapsa capitală, prinsă în flagrant delict, soțul o putea îneca împreuna cu amantul ei. Acesta era singurul caz în care adulterul unui bărbat putea fi pedepsit.
În societatea asiriană – asupra căreia ne da informații un cod de legi din mileniul al doilea situația femeii era incomparabil mai ingrată, soția putea fi repudiată oricând, fără nici o hotărâre judecătorească, și fără să i se acorde nici o compensație. Nu își putea lua înapoi nici chiar pronia zestre, bărbatul își putea lua oricând una sau mai multe concubine, cărora să le acorde un regim legal de soții. Obiceiul leviratului căpăta la asirieni forme barbare; după moartea soțului era femeia obligată să se căsătorească cu fratele lui, cu tatăl lui, sau chiar cu un fiu al soțului ei dintr-o altă căsătorie. Bărbatul avea dreptul să-i aplice soției pedepse corporale grele iar în caz de infidelitate să o ucidă.. Tatăl își considera fiicele ca pe simple sclave, putându-le vinde oricând. In toată istoria orientului antic, nu găsim forme atât de cumplite de sclavie familială ca la asirieni.
Condițiile căsătoriei în Egipt constituie aproape o excepție în întreaga lume a orientului antic. Tinerilor li se lăsa multă libertate și inițiativă în această privință. Sistemul dotei avea în Egipt un alt sens, funcție și formă de administrare decât în al
te țări ale antichității. Dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, o garanție materială s viitorului cămin, soțul trebuind să aducă două treimi din dotă iar soția, o treime. Momentul principal si ceremoniei nupțiale era drumul miresei la casa mirelui
nu se știe în ce condiții era și dacă era indisolubilă o căsătorie, este probabil că divorțul se pronunța la cererea unuia din soți în urma unei hotărâri judecătorești care trebuia să reglementeze problema dotei. Exista în Egipt și ciudatul obicei al căsătoriei de probă, în care dacă după un an de conviețuire căsătoria era desfăcută din vina unuia din soți, sau nepotrivire de caracter, soția se reîntorcea la părinții ei cu întreaga dotă. În Egipt copiii de sex masculin erau preferați celor de sex feminin, Copilul era alăptat până la vârsta de trei ani întrucât se credea că pe durata alăptării mama nu putea rămâne însărcinată. Școli nu existau fiind doar școlile de scribi rezervate însă exclusiv copiilor de nobili, de preoți sau de funcționari ai statului. În societatea egipteană femeia deținea o poziție de o demnitate puțin obișnuita în lumea antică; i se respecta dreptul de proprietate și de zestre, era numita “stăpâna casei”, iar când rămânea văduvă devenea capul familiei. Egiptenii erau monogami, iar înalții demnitari se considerau deosebiți de onorați când regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior soțiilor lor pe care o luau ca a doua soție. Conștiința egalității sexelor era profund înrădăcinată în tradiția egipteană, iar prescripțiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. Unele femei au îndeplinit nu numai funcții de preotese ale templelor, ci și înalte funcții politice. La mijlocul mileniului al doilea î.Hr. tronul Egiptului era ocupat de regina Hatsepsut, iar în secolul al VIII-lea î.Hr. mai multe femei au deținut importanta și influenta funcție de “mare preot”.
Familia ebraică din perioada vieții de nomadism avea toate caracterele proprii regimului matriarhal, în acest regim, rolul principal în familie îl deținea mama: ei îi aparținea cortul, gradul de rudenie era stabilit pe linie maternă, soțul era cel care trebuia să-și urmeze soția și nu invers. Ofensa cea mai mare care se putea aduce cuiva era să îi fie jignită mama. Tot femeia era cea care alegea numele copiilor săi. Urme ale matriarhatului persistă chiar și în timpul lui David. Exemplu: fiul se putea căsători cu mama sa vitregă, rămasă văduvă, sau cu soră de tată (nu însă cu sora sa de mamă). Când ocupa tronul avea dreptul să preia femeile tatălui său. Odată cu trecerea la o viață sedentară, locul matriarhatului a fost luat de regimul patriarhala în acest nou regim autoritatea tatălui asupra membrilor familiei sale era absolută. Putea să se desparte de soție fără să dea cuiva vreo explicația și fără a avea o obligație ulterioară față de soția repudiată. Putea să aibă două sau chiar mai multe soții, dacă situație sa economică îi permitea, putea să-și vândă fiicele ca sclave sau chiar să-și ucidă (cu încuviințarea comunității din care făcea parte fiii neascultători, bețivi sau desfrânați. Nu putea însă să-și vândă copiii de sex masculin. Tatăl era cel care combina după bunul plac căsătoriile copiilor săi. Judecând după vechile texte ebraice, situația femeii nu pare să fi fost mult mai grea decât în Egipt sau în Mesopotamia. Femeia putea fi trecută foarte simplu într-o poziție subalternă, când soțul își lua o a doua soție, putea moșteni bunuri materiale, putea fi repudiată, dar ea nu-și putea părăsi soțul nu putea fi învinuit de adulter, dar soția adulterină era expusă goală în public sau condamnată la moarte, prin uciderea cu pietre, prin lapidare. Dacă femeie rămânea văduvă, fără copii, nu era lăsată în voia soartei. Fratele fostului ei soț era obligat să o ia de soție, spre a asigura descendența familiei. Au fost cazuri și la evrei – dar mai rare – când femeia s-a bucurat de cea mai înaltă considerație publică. Sefeora și-a condus poporul în luptă, profeta Hulda era consultată de regele Iudeei, Atalia a ocupat chiar tronul Iudeei, iar Iudita și Estera și-au salvat poporul în momente foarte grele. Femeile tuturor evreilor puteau ieși în public, participau la serbări, și se bucurau de stima în calitatea lor de mame. Copiii, considerați o binecuvântare pentru familia ebraică erau înconjurați cu multă atenție și grijă în epoca patriarhatului numele copiilor era dat de tatăl. A opta zi de la naștere, copilul era circumcis, dându-i-se se pare și un tatuaj care avea rolul magic de a-l proteja contra spiritelor rele. Străvechiul rit al circumciziei – anterior se pare Epocii Bronzului – a fost introdus și s-a realizat la evrei relativ târziu. Alăptarea copilului dura de obicei trei ani, educația copilului era făcută de mamă în primii ani, după care tatăl îl învăța tradițiile naționale, religioase, morale și literare. Evreii aveau instituția învățământului public de abia de le sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. Datoria de supunere față de/părinți ere socotită prima obligație a omului, după cea fațade religie; în cel mai vechi cod ebraic, cartea alianței – cod inclus în cartea Ieșirea – se prevede pedeapsa cu moartea pentru fiul care își lovește ori măcar își blestemă familia sau mama. Familia ebraică ține foarte mult și la buna reputație a fetelor. Dar în privința drepturi lui de moștenire, acesta a rămas mult timp rezervat copiilor de sex masculin situația sclavilor evrei nu ere dintre cele mai grele din lumea orientului Antic. Stăpânul casei era “propietarul” lor ,al soției și al copiilor tratamentul sclavilor era mai uman ca în alte țări; din Cartea Iul Iov, aflam ca sclavii sunt proclamați egali în fața lui Yahwe, nu însă și în fața statului ebraic și nici a particularilor stăpâni de slavi.
Persanii erau cunoscuți ca oameni blajini, generoși, ospitalieri, politicoși și chiar ceremonioși. Regimul familial și viața de fiecare zi a familiei era la un nivel moral superior celui al altor popoare din orientul antic. În Persia se menținea poligamia dar de considerație și de drepturile de stăpână a casei se bucura numai una din soții o în familia regală și în familiile nobililor erau foarte frecvente căsătoriile între frate și soră, căsătoria se contracta prin plata unei sume de bani părinților logodnicei.
In caz că soția rămânea sterilă, această sumă se restituia soțului femeia datore ascultare absolută bărbatului ei; ea putea să posede bunuri materiale, să dispună liber de ele, putea să conducă treburile soțului în numele lui, putea să circule în public cu fața neacoperită, putea să fie iertată în caz de adulter, dacă rămânea însărcinată și nu recurgea la avort, femeile din rondurile aristocrației duceau o viață de izolare, ieșeau numai cu fața acoperită, nu aveau voie să se întâlnească cu bărbați în public, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relații nici măcar cu rudele cele mai apropiate de sex masculin. .Nașterea unui copil de sex masculin era întâmpinată cu mare bucurie, li se aduceau daruri, chiar regele făcea în fiecare an daruri părinților cu mulți copii o Dacă un copil nu dădea ascultarea cuvenită tatălui o parte din moștenirea ce îi rămânea sau revenea de la tatăl lui, o primea mama. De educația copilului se îngrijea mama până la vârsta de cinci ani, iar până la vârsta de șapte ani copilul era îngrijit de tatăl copiii celor bogați urmau școala, care era ținută de preoți, studiile durând pană în jurul vârstei de 20-24 ani, Herodot spunea că: “Tinerii perși sunt învățați trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul și să spună totdeauna adevărul”.
Pentru un indian prima îndatorire morală după îndatoririle religioase era – să aibă copii. Avortul era considerat o crimă la fel de gravă ca asasinarea unui brahman. Nașterea unui copil era socotită un eveniment impur, de întinare, drept care după zece zile de la nașterea copilului, părinții și copilul trebuiau să îndeplinească anumite rituri de purificare. Copiii de sex masculin erau întâmpinați totdeauna cu bucurie, iar fetele erau socotite o adevărată nenorocire. În primii ani ai copilăriei, copiii umblau complet goi. La vârsta de cinci ani copilul era învățat să citească și să socotească, cunoștințele însușindu-și-le numai pe calea memorizării. Învățământul primar era predat de brahman pe lângă temple, fiind impregnat de un conținut religios. De la opt ani, copilul brahmanului urma solemna inițiere ce consacra intrarea copilului în societate. Cu aceasta, el începea, sub îndrumarea maestrului său, guru, o perioadă de studiu foarte intens, care dura până la vârsta de 16-18 ani. Existau în India încă înainte de Hristos adevărate universități care avea profesori renumiți. căsătoria era obligatorie. Un bărbat necăsătorit era disprețuit de toți, situându-se singur a în afara societății. Legile brahmanice codificau riguros și precis opt tipuri de căsătorie. Părinții combinau căsătoria copiilor lor încă de mici, căsătorindu-i efectiv când fata (care trebuia neapărat să aparțină aceleiași caste din care făcea parte și băiatul) împlinea abia 12 ani chiar dacă nu era încă nubilă, interesant de notat că acest obicei a fost cu mult mai rar practicat în epocile vechi decât începând din primele timpuri ale evului mediu. În felul a-cesta viața femeii era dedicată exclusiv căminului. Pe de altă parte, este adevărat că practica acestui obicei reducea considerabil proporțiile fenomenului prostituției, care în general era limitată la forma religioasă a practicării ei în incinta templului. Adulterul era un fapt rar, poligamia era permisă dar legile brahmanice recomandau monogamia, căsătoria era indisolubilă, divorțul nu era admis (mai târziu admis, în anumite cazuri, prin Legea lui Manu); în timpurile vedice femeia se bucura de o considerație incontestabilă. Însă din secolul al II-lea î„Hr. poziția femeii a decăzut considerabil i se interzicea cunoașterea Vedelor și nu avea acces la instrucțiune femeia nu putea fi repudiată de soț, decât în cazuri bine determinate și atunci însă păstrându-și zestrea ca proprietate personală. Ea conducea toate treburile casei, lua parte alături de soț la anumite sărbători și festivități și era foarte respectată ca mamă. Odată cu stăpânirea musulmană situația femeii a decăzut și mai mult. Începând cu secolul III, femeia era obligată să iasă numai dacă un văl îi acoperea fața. I se impunea o viață de izolare, atât de severă încât nici în casă nu se putea arăta decât în fața soțului și a copiilor în familie, dacă o femeie rămânea văduvă, rămânea subordonată autorității fiului ei mai mare, iar în caz că nu avea copii, trebuia să se recăsătorească cu o rudă apropiată a soțului decedat; nu i se permitea să mai poarte bijuterii, să folosească farduri, parfumuri, părul îl purta pieptănat într-un anumit fel, dormea pe jos și mânca o singură dată pe zi o masă vegetariană. Căsătoria fiind considerată indisolubilă, chiar și dună moartea bărbatului, văduva nu se putea recăsători decât dacă nu a avut copii.
In vechime, femeia văduvă avea o situație mult mai tragică: era obiceiul – practicat mai rar – sinuciderii voluntare; în timp ce se desfășura ceremonia arderii corpului soțului defunct, văduva se arunca în rugul de flăcări, lăsându-se să ardă de vie. Atharva Veda vorbește despre sati ca despre un obicei străvechi, în jurul anului 1000 î.Hr. nu mai era prescris în Rig-Veda iar Codul lui Manu nu-1 pomenește. Se mai găsesc citate cazuri de sati în Mahabharata în Legea lui Manu în cartea a III-a sunt prescrise legi referitoare la căsătorie și la datoria capului de familie.
Legea nr 7. Familia în care se neglijează tainele, care nu dă naștere la băieți, acelea în care nu se citesc Cărțile sfinte, cea a cărei membri au corbul acoperit cu părul lung sau suferă de hemoroizi sau de stomac, sau de epilepsie, sau de lepră albă, sau de elefantiază”.
Legea 17: “Brahmanul care aduce o sudră în patul său se coboară în infern; dacă are un fiu, acesta încetează de a mai fi brahman.”
Legea 32: “Unirea unei tinere cu un tânăr prin înțelegere reciprocă se numește căsătoria muzicanților cerești; ieșită din dorință, ea are ca scop plăcerile dragostei.”.
Legea 45: “Bărbatul să se apropie de soția sa la vremea potrivită pentru concepțiune; chiar și în alt timp, afară de zilele oprite din fiecare lună poate merge la ea, ademenit de farmecul plăcerii.''
De-a lungul mileniilor rezistența morală a poporului chinez a fost mult susținută de forța și coeziunea familiei. Cultul strămoșilor urmărea să obțină bunăvoința acestora, datoria de a avea copii se justifica prin nevoia de a se asigura cultul strămoșilor. Scopul familiei era procreația. Femeia care nu putea avea copii, îl îndemna pe soț să-și ia o concubină seu i-o căuta chiar ea. Copii de sex feminin erau considerați o povară grea și de aceea când se nășteau într-o familie prea multe fete, erau părăsite pe câmp, lăsate să moară de foame sau frig, pradă animalelor. Infanticidul răspândit în vechime își avea principala explicație în marea mizerie a țăranului. Educația copiilor urmărea sa le înăbușe tendințele individualiste. La șapte ani copii erau dați la școală, iar în secolul al X-lea î.Hr. Învățământul public și privat era foarte răspândit la orașe. Căsătoria era hotărâtă de părinții tinerilor chiar daca aceștia nu s-au văzut vreodată și avea drept scop îndeplinirea datoriilor rituale față de strămoși și perpetuarea generațiilor, în secolul V î.Hr. lege. Îi obliga pe părinți să-și căsătorească copii cel mai târziu la împlinirea de 20 de ani băieții și 17 ani, fetele, căsătoria nu putea fi contractată decât între doi tineri care nu aveau același nume de familie. Odată căsătoria hotărâtă, se făcea un schimb de daruri practice, utile, dar și simbolice. Nunta se încheia cu o petrecere până dimineața, fără formalități, fără preot, fără funcționar de stare civilă, ci doar după un ritual bine stabilit. Și actul divorțului era simplu. Despărțirea era posibilă oricând pe baza consimțământului mutual când acesta lipsea, femeia putea fi repudiată de soț pentru unul din cele șapte motive stabilite de tradiție: lipsă de respect față de socrii, sterilitate, adulter, gelozie, furt, limbuție și boli care o împiedicau să participe la cultul strămoșilor,, i\ici unul din aceste motive nu era valabil dacă femeia nu mai avea părinți, dacă purtase deja doliu pentru unul din socrii ei, sau dacă soțul ei se îmbogățise după data căsătoriei lor. Sub anumite aspecte, poziția juridică și socială a femeii chineze, era umilitoare, nu avea nici un fel de drept de proprietate, când un bun fie familie urma să se împartă,, femeia era exclusă o fiicele sau soțiile nu-l puteau moșteni pe tatăl, respectiv soțul lor, decât în cazuri excepționale, când nici o rudă a barbetului, tată sau soț nu mai era în viață chiar și în familiile cele mai bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii,, haine scumpe, mătăsuri, dar numai rareori aducea sume de bani și niciodată terenuri sau alte bunuri imobile. Această absență toată a dreptului de proprietate era un fapt aproape unic atât în antichitate cat și în evul mediu, m epoca Zhou (1150-249) marile familii nobile aveau pe lângă casă multe femei pentru diferite treburi, de care stăpânul putea abuza în voie. Când concubina avea ca urmare un copil, situația ei devenea sensibil mai bună Din această situație specială, de soție de rangul al doilea, derivă instituția concubinajului la chinezi. Poligamia era admisă numai la cazul când soția nu putea avea copii. Chinezii au avut totdeauna respect pentru soția-mamă, atât în familie cât și în societate. Copilul soțului avut cu o concubină era adoptat de el și crescut de soția lui practic ne existând copii nelegitimi. Soția singură era recunoscută ca adevărată soție și stăpână, în timp ce concubinele aveau aproape poziția de sclave. Femeia își păstra și după căsătorie numele de familie putea cere divorțul, dar putea oricând să-și părăsească soțul și să se întoarcă la părinții ei Confucius spunea: “Femeia era principala legătură în relațiile de familie”, iar Mencius: “Intre soț și soție trebuie să existe îndatoriri reciproce. : în secolul al XIII-lea marco Polo releva buna înțelegere care domnea în familiile chineze în clasele bogate, însăși viața ei de inactivitate totală o situa pe un plan subaltern, fapt care implica și anumite restricții de ordin social la care era supusă. În clasele mijlocii și inferioare, unde prin munca ei femeia avea un rol economic important, autoritatea ei în viața de familie era egală cu cea a bărbatului. În înalta societate, se întâlneau destul de des și cazuri de femei foarte instruite.
La Japonezi, nașterea unui copil era ținută un timp în secret. Satul nu trebuia să afle evenimentul și nimeni nu putea vizita lehuza, devenită impură prin actul nașterii în timp ce năștea femeia, în fața casei, un călugăr războinic sau chiar tatăl copilului, făcea să vibreze coarda unui arc pentru a ține la distanță spiritele rele. A treia zi, i se dădea copilului nume, după care întreaga familie îndeplinea ritualul Durificării. Copii țăranilor rămâneau lângă părinți să-i ajute, ai războinicilor purtau de mici o sabie și se deprindeau de timpuriu cu mânuirea arcului și călăritul. Fiii nobililor începeau școala la șapte ani învățând scrierea japoneză și chineza pe de rost. Adesea înalta aristocrație își trimetea copii să fie educați și instruiți în mănăstiri, unde rămâneau până la versta majoratului, își râdeau sprâncenele, se machiau ca femeile și serveau ca paji pe lângă călugări. În Japonia medievală homosexualitatea era admisă și frecventa copiii samurailor erau educați și instruiți în familie, adeseori însă erau trimiși în mănăstiri timp de patru ani o Versta majoratul-ui era fixată la 13 ani, iar pentru fiii samurailor la 15 ani. De la această vârstă fetele nu se mei puteau juca cu băieții, iar băieții primeau de la nașul lor un nume de bărbat sau poreclă, nume de familie aveau numai nobilii. La versta majoratului fetele din popor își înnegreau dinții, își legau părul în coc iar fiicele aristocraților își râdeau sprâncenele, își căutau un soț, sau făceau tot posibilul să ajungă printre concubinele imperiale. Căsătoria era aranjată de părinți, dar la țară aveau loc și “căsătorii pe furate”. Funcționa de asemenea și căsătoria de/probă, ia familiile aristocratice poligamia era curentă, ceremonia căsătoriei era simplă, ritul esențial consta în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori. Căsătoria nu se considera consumată decât după nașterea primului copil, iar în caz că femeie era sterilă, soțul își putea lua în mod liber o concubină. În caz de divorț sau repudiere a soției, copiii rămâneau la tată soția nobilului sau a samuraiului se putea despărți de soț, când acesta nu era de acord doar fugind și adăpostindu-se într-o mănăstire unde trebuia să rămână trei ani, după care s e considera divorțată legal. Soțul avea dreptul să-și bată soția, dar dacă îi provoca o rană era pedepsit aspru. În lumea aristocratică viața femeii, strict subordonată soțului, era foarte cenușie. În familiile samurailor, femeia era respectată, ea conducea treburile casei se ocupa de educația copiilor și luptau alături de soț. La țară, situația femeii era apropiată de poziția soțului.
Momentele mai importante din viața aztecilor erau însoțite de ritualuri și obiceiuri ciudate. Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocații, consultarea horoscopului, afundarea copilului nou-născut într-un vas cu apă, după care i se da un nume, băiatului de animal, iar fetelor de flori, de stele sau de păsări. Apoi trei copii mai mari alergau pe stradă strigând numele noului-născuto Educația copiilor se făcea mai întâi în familie, apoi în “casa clanului , învățau ritualuri și povestiri mitologice și deprindeau folosirea armelor, Fii nobililor și ai războinicilor de seamă erau dați fie la un. colegiu sacerdotal fie la un colegiu militar. versta căsătoriei era stabilită la 16 ani pentru fete și 20 de ani pentru băieți. Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan. Nerespectarea acestei norme ar fi însemnat incest, ceremonia căsătoriei la care asistau și căpeteniile clanurilor mirilor consta în interminabile cuvântări și în consumarea din abundență a unei băuturi alcoolice. Apoi mirii se așezai de o rogojină și le înnodau împreună poalele vesmintelor, acesta fiind actul simbolic principal al ceremoniei, urmând apoi patru zile în care se desfășurau ceremonii. Poligamia era admisă, dar numai cei bogați și-o puteau permite. Concubinele nu aveau aceleași drepturi ca soția. Adulterul era admis numai bărbaților, femeia putând fi repudiată de soț. Femeia aztecă nu era total lipsită de drepturi; ea putea să-și păstreze numele de familie și putea să se adreseze consiliului de judecată, iar dacă era maltratată de soț, putea cere divorțul. Dacă soția rămânea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soțului – dar nu în mod obligatoriu ca la vechii evrei. Orfanii rămâneau în sarcina fratelui decedatului Dacă soțiile mureau în timpul nașterii, statul le asigura onorurile funebre asemenea celor rezervate războinicilor căzuți pe câmpurile de luptă.
Momentele importante ale vieții incașilor se desfășurau însoțite de felurile acte magice sau în familiile nobile de ceremonii religioase care însă nu erau fastuoase. Îndată după nașterea unui copil, craniul noului-născut era legat cu două planșe de lemn care – purtate tot timpul, până la versta de cinci ani – îi presau fruntea și ceafa, deformându-i în înălțime forma calului. Acest ciudat obicei, practicat de poporul Maya avea rostul magie de a alunga demonii, care amenințau sufletul, adică forța vitală a omului, forță care avea sediul tocmai capul. Copiilor care erau alăptați până la doi-trei ani li se dădea un nume provizoriu când împlineau doi ani, iar la verste de 14 ani, în cadrul unor ceremonii familiale li se dădea nume definitiv. În familiile nobile aceste ceremonii erau foarte complicate. Tinerii trebuiau să treacă o probă de forță și de rezistență, apoi avea loc ritualul perforării lobului urechii, ritualul băii purificatoare, jurământul de credință lui Iaca, sacrificiul efectuat de către preoți al unei Lama. Fiii de nobili studiau timp de patru ani în colegii speciale sub conducerea înțelepților. În primul an de studiu studiau limba quechua, vorbită de incași, în al doilea an noțiuni de religie, de ritual, iar în ultimii doi ani studiau tradiții istorice naționale, matematica, astronomia, versta căsătoriei era fixată la 18-20 ani pentru fete și la 22-24 pentru băieți. În principiu, căsătoria era monogamică, dar erau obișnuite și concubinele, în număr determinat de rangul social al bărbatului. Bărbatul nu-și putea repudia soția legitimă, în schimb, își putea repudia o concubina, fără să o poată însă dărui altcuiva. Adeseori concubinele erau primite ca moștenire de la tatăl sau frații decedați, dar moștenitorul nu putea avea raporturi intime cu concubinele cu care tatăl sau frații lui au avut copii. Orfanii erau încredințați unor văduve fără copii, care îi creștea cu cheltuiala statului. Când orfanul ajungea la vârsta majoratului, văduva devenea concubina lui, până când guvernatorul provinciei îi dădea o soție legitimă.
Viața omului Maya era dominată pe tot parcursul ei de superstiții, credințe ritualuri și ceremonii religioase, înainte de a naște, femeia se ducea în pelerinaj la sanctuarul zei ei gravidității Ixchel Data și ora nașterii erau cu grijă notate pentru că în funcție de horoscopul precis al zilei și orei respective se fixau tipurile de ceremonii csre-1 însoțeau pe ora toată viața. Noul născut era imediat supus operației de deformare a craniului, iar în leagăn, i se atârnau la mică distanța bile colorat, e de argilă pentru argilă pentru a-i provoca strabismul. Mai târziu, era purtat cât mai mult în cârcă de mamă pentru sin gurul motiv că în felul aceste să i se arcuiască picioarele. Acestea erau cele trei canoane ale frumuseții la poporul Maya. Cărora li se mai adăugau apoi și altele: perforarea lobului urechii și a septului nazal, toate acestea pentru portul ornamentelor respective din ureche, buze și nas. După ce îi făcea horoscopul preotul îi da un nume de obicei numele zilei în care s-a născut. Dar fiecare om, mai avea și alte trei nume: al familiei, numele tatălui combinat cu al mamei, combinat cu al mamei și o poreclă. Mare importanță avea ceremonia ocazionată de versta pubertății, la 12 ani la fete și 14 ani la băieți. Dună ce tânărului i se alegea un naș preotul proceda la ritualul alungării spiritelor rele, tânărul se mărturisea sacerdotului, acesta îl binecuvânta în timp ce toți cei prezenți trăgeau solemn câte un pumn de tutun, trecându-și pipa unul altuia. Ajunși la versta maturității, până când se căsătoreau băieții trăiau cu toții împreună într-o casă anume pusă la dispoziție de comunitate. Obiceiul era ca în acest timp să umble totdeauna cu fața pictată în negru. Tatuajul se efectua numai o dată cu căsătoria. Educația fetelor se limita la deprinderea treburilor gospodăriei, li se pretindea modestie, supunere și să nu-i privească în față pe bărbați. La vârsta căsătoriei, părinții tânărului îi căutau soție. Mai onorabil însă era să se apeleze la intermediatorul de profesie care trata cuantumul zestrei. Zestrea o dădea tatăl tânărului, iar mama sa pregătea trusoul pentru amândoi mirii. In timpul ceremoniei, preotul rostea o cuvântare, în care divulga celor prezenți si condițiile detaliate ale contractului matrimonial, tămâia casa și îi binecuvânta pe miri. Tânărul urma să trăiască și să lucreze timp de cinci ani în familia soției. Dacă se dovedea că este nevrednic de muncă, socrii îl alungau. Divorțul era cât se poate de ușor de obținut. Aproape că se rezuma la o simpla repudiere a soției, și soția avea aceeași libertate de a-și părăsi soțul. Poziția femeii nu ere din cele mai umile. Ea nu era admisă în incinta templelor, nu putea avea proprietate, și putea fi repudiată dacă nu avea copii. Lua parte la treburile importante ale comunității, iar în caz de adulter singura condamnare la care era supusă era repudierea dacă soțul o dorea.
La greci, la nașterea unui băiat era obiceiul să se atârne ușa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la nașterea unei fetițe o coroană cu panglici de lână. La câteva zile de la naștere avea loc ceremonia de purificare când în mod simbolic noul născut era “Prezentat” flăcării, focului din cămin, apoi tatăl îl lua în. brațe semn că îl recunoștea ca fiu legitim. În statul spartan copilul aparținea familiei numai până la versta de șapte ani, după care era total la dispoziția statului până la versta de 60 de ani. Educația spartană consta în exerciții fizice dure și antrenament militar, urmărind să se formeze copilului un desăvârșit spirit de disciplină și supunere oarbă. Cu totul diferită era educația copiilor și a tinerilor la Atena. Tatăl dispunea de educația copiilor până la vârsta de 18 ani. Marnele secondate uneori de sclavele casei se îngrijeau de creșterea lor. Statul atenian suporta cheltuielile școlare numai pentru copiii orfani de război. Locul principal al învățământului era casa, școala particulară, sau porticele orașului, unde erau predate noțiuni de scris, citit, aritmetică și muzică, timp de cinci-șapte ani. Când tânărul atenian împlinea vârsta de 18 ani, începea stagiul militar care dura 2 ani. La sfârșitul serviciului militar statul îi dăruia un scut și o lance, moment în care tânărul devenea cetățean, fiecare oraș, oricât de mic ținea să aibă un teatru și un gimnaziu. La vârsta de 20 de ani tânărul se putea căsători iar fetele se măritau de obicei la vârsta de 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuți și disprețuiți în toată lumea grecească. Căsătoria o hotărau părinții tinerilor. În concepția veghilor greci scopul adevărat al unei căsătorii nu era dragostea, ci procreația, și în primul rând pentru a avea copii de sex masculin. La grecii nu țineai să aibă mai mult de doi copii. La Atena și probabil și în celelalte state grecești nici o lege nu interzicea relațiile incestuoase dintre frate și soră, dar opinia publică le considera un act oribil, care ar fi atras după sine o teribilă pedeapsă a zeilor. În schimb, căsătoria între frați vitregi era posibilă, și cu atât mai mult între veri sau unchi și nepoată. Actul căsătoriei consta într-un ritual foarte simplu: în prezența familiei și a unor mentori, cei doi tineri își dădeau mâna, în timp ce mirele și tatăl fetei își declarau solemn consimțământul oral fără nici un act scris. De preferință, căsătoriile se încheiau ierna și în zilele cu lună plină. Situația femeii în lumea greacă a epocii clasice nu era deloc demnă de prestigiul unui regim democratic. uni ar și în statul spartan, unde femeile nu aveau nici un drept politic, ele cel puțin își tratau soții de la egal la egal, luau parte la procesiuni și serbări îmbrăcate foarte îndrăzneț, iar le exercițiile sportive fetele apăreau în public alături de băieți, xenofon spunea: “femeia trebuie să vadă cât mai puțin, să audă mai puțin și să pună cât mai puține întrebări, să aibă grijă de casă și să dea ascultare soțului ei” În Grecia clasică, femeia nu avea statut juridic. Spre deosebire de băieți, fetele nu primeau nici un fel de instrucțiune, iar la actul căsătoriei nu li se cerea adeziunea. Soțul își putea repudia oricând soția, chiar fără a trebui să invoce nici un motiv, având obligația de a-i restitui dota. Femeia avea dreptul să ceară divorțul adresându-se arhontelui, printr-o petiție, care însă nu era luată în considerare decât dacă dovedea că fusese maltratată. O femeie rămasă văduvă revenea sub autoritatea tatălui ei, care o putea remărita după bunul său plac, său plutea indica prin testament cu cine să fie remăritată. femeia ateniană aparținând categorie i celor bogați sau celei medii își ducea o viață retrasă, în camera sau apartamentul rezervat femeilor, ferită de privirile barbeților chiar și de al sclavilor. Soții nu mâncau împreună la masă iar când soțul își invita prietenii la masă, soția nu apărea în sala de ospăț, și bine înțeles nici nu își însoțea soțul la ospețele date de prieteni, acolo fiind prezente doar sclavele, cântărețele, dansatoarele și curtezanele.''
Femeile etrusce erau de o rară frumusețe și distincție, calități pe care știau perfect să și le pună în valoare, servindu-se de un variat și rafinat arsenal de parfumuri, cosmetice și obiecte de toaletă. poziția femeii etrusce în familie și societate era mult superioară poziției pe care o avea femeia în lumea greacă sau romană a timpului. E,a se bucura de respect și de o libertate pe care grecii și romanii nu le puteau înțelege și accepta. Nu purtau vălul ca să le acopere fața, luau parte la ospețe alături de bărbați și asistau la întrecerile atleților. Numele unui etrusc avea pe lângă mențiunea prenumelui tatei și numele de familie al mamei.
In familia romană, autoritatea tatălui era nelimitată și absolută, având drept de viață §i de moarte asupra soției și copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavio Treptat, treptat aceste drepturi tiranice au dispăruta abia în secolul I î.Hr. soția romană a ajuns să fie respectata mai mult decât era femeia în societatea greacă. În școlile romane elementare fetele învățau alături de băieți, iar mai târziu, fetele din familiile bogate învățau cu un perceptor. După căsătorie, (fetele se puteau căsători la 12 ani iar băieții la 14 ani), femeia romană putea ieși singură la vizite seu cumpărături și chiar să-și însoțească soțul la ospețe. La opt-nouă zile de la nașterea unui copil, după ce tatăl îl recunoștea, avea loc ceremonia purificării o Copilului i se dădea un nume și i se atârna la gât o amuletă spre a-l păzi de puterile răului. Dacă tatăl nu voia să-și recunoască copilul, îl lepăda expunându-1 ne locul unde se adunau gunoaiele și unde era lăsat să moară de foame sau de frig. Copiii cu malformații erau omorâți. Un tânăr, ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii era dus în For si înscris în listele cetățenilor; era îmbrăcat “în toga virilă” semn ca devenise un cetățean roman și i se da numele complet, având drept de vot și serviciul militar. căsătoria și alegerea viitoarei soții-soț, era hotărâtă de părinți. intre cele două familii se încheia un contract în care era prevăzută date căsătoriei, și despăgubirile datorate în caz ca una din părți ar fi rupt logodna. Divorțurile au devenit mai frecvente din secolul I când și soțiile își puteau repudia soții. Divorțurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogați. Octavianus Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorțuri^ dar în următoarele două secole, de obicei, femeile bogate, își repudiau soții, știind ca își puteau apoi retrage zestrea. 0 altă plagă a Societății romane era celibatul* Aceștia trebuind să plătească un impozit special; trei secole mai târziu, au fost luate măsuri care au impus căsătoria ca o obligație generală o epoca imperială celitetul nu numai că s-a răspândit tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de prestigiu social.
III.2. Familia în Evul Mediu
Civilizația Evului Mediu era bazată pe agricultură, nucleul economiei agrare fiind familia, care se ocupa cu exploatarea de pământuri, care însă aparținea altui propietar. Până în secolul XII întrucât populația era rară, concesiunea terenului de către propietar era cu drept de a fi lăsat moștenire. Ei erau oblicați să rămână legați de familia lor. În secolele XIII și XIV, familiile au început să se ocupe cu creștere animalelor.
Incepând cu secolul XII multe femei executau munca mai mult în casă în contul meșteșugarilor sau negustorilor de la orașe în secolul XIV femeile de la orașe conduceau ateliere încadrate în corporații, aveau funcții politice și drepturi egale cu ale bărbaților. În aceeași perioadă, în Anglia, femeile lucrau în mină de cărbuni seu plumb, încheiau tranzacții, comerciale în numele soților lor.
In secolul XV, femeile dominau și în corporațiile unde se lucrau vesminte de lux, odăjdii, dantelării,menținând monopolul vânzării acestor obiecte. La Londra și York femeile erau admise și în corporațiile bărbierilor chirurgi. O formă particulară de activitate productivă au luat-o comunitățile religioase, multe din acestea devenind adevărate cooperative artizanale : se copiau manuscrise, se lucrau mici obiecte de artă, articole de uz liturgic sau produse de lux, pe care comunitatea le vindea apoi negustorilor de la orașe.
Structura familială a popoarelor germanice din Evul Mediu timpuriu era tipic gentilică: o familie era formată din părinți, copii,ascendenți, rude colaterale, servitori și sclavi. În curând însă coeziunea familiei gentilice a slăbit chiar la longobarzi, din momentul când edictul lui Rothari a admis posibilitatea ca fii să se despartă de părinți și să-și constituie familii separate. Totuși în secolele următoare familiile reduse ca număr de membri și cele de dimensiuni suprafamiliale au coexistat. Tatăl avea deplina autoritate asupra familiei(mundium). Mundium-ul înceta în momentul când fiul era apt de a purta arme; în schimb femeia era considerată inaptă de activități războinice și rămânea toată viața sub autoritate tatălui sau a soțului. Tatăl nu putea dispune de bunurile familiei fără consimțământul copiilor în normele de succesiune tindeau să-i favorizeze Pe copiii,fiii care au rămas să lucreze alături de tatăl lor,fața de fiii care își constitiseră o gospodărie separată.
In ce privește căsătoria, până către mijlocul secolului al VII lea alegerea soțului era hotărâtă de statal fetei care era cumpărată de viitorul soț seu de familia acestuia; prețul era încredințat femeii și rămânea la dispoziția ei. Căsătoria era precedată de o logodnă, în realitate un aranjament eu caracter public, care în caz nu era respectat comporta obligația unei despăgubiri plătite de partea care revocase angajamentul. La celebrarea căsătoriei în lumea longobardă, mireasa oferea mirelui în semn de supunere o spadă. Biserica inspirându-se din legislația romană,va impune obligația consensului viitorilor soți.
Pe lângă impedimentele matrimoniale, obișnuite și azi, Biserica a mai adăugat și altele: interdicția căsătoriei între creștini și necreștini, diferența de condiție socială, Codul lui Theodosius prevedea chiar pedeapsa cu moartea pentru cei ce se căsătoreau dacă erau veri primari; la longobarzi se interzicea căsătoria cu mama vitregă, cu fiica vitregă sau cu cumnata iar la franci între fină și naș. Problema divorțului era mai complicată: soluțiile propuse de diverse legislații erau inconsecvente și contradictorii. Divorțul era recunoscut atest în dreptul roman cât și în legislația lui Iustinian. Biserica însă a susținut totdeauna indisolubitatea căsătoriei adoptând poziția formulată în secolul V de teologul și filozoful A Aurelius Augustinus, care susținea că bărbatul și femeia continuă să rămână soți și după ce s-au despărțit și că nici soția repudiată pentru adulter nici soții care a repudiat-o nu se mi pot recăsători. In schimb o lege longobardă, de la sfârșitul secolului al VII-lea permitea repudierea, chiar a unei soții nevinovate, iar soțului să se recăsătorească, dar acesta trebuia să plătească o amendă considerabilă, din care o jumătate părintelui soției repudiate, cealaltă jumătate revenindu-i regelui .Edictul din 731 dat de Liutprand recunoștea anularea căsătoriei în caz de separare 8 soților și admitea repudierea soției în anumite cazuri (adulter, sterilitate, practicarea vrăjitoriei și uneltire contra soțului).Si legislația fi francilor admitea divorțul în caz de adulter și chiar în cazul în care adulterul a fost comis de către soț.
Considerând ansamblul structurilor familiale medievala în diversele lor aspecte apare clar lipsa accepției afective și sentimentale în noțiunea de familie, lipsa acelui sentiment al familiei pe care îl va cunoaște epoca modernă.
Legislația lui Iustinian suprimase multe din limitările pe care vechiul drept roman le impunea condiției juridice a femeii. În primul rând era eliminat dreptul de tutelă asupra femeii, ceea ce însemna că și femeia putea exercita dreptul de tutelă și că putea dispune de bucuriile ei, care rămâneau în mod clar distincte de cele ale soțului.
Această recunoaștere efectivă a drepturilor femeii, care îi asigura o anumită libertăți, nu era pe placul Bisericii; femeia nu putea exercita o funcție legată de Biserică, nici chiar aceea de a se boteza. Vrând-nevrând opinia Bisericii era aceea că păcatul a apărut în lume datorită Evei. Femeile nu erau primite în școlile parohiale, rezervate doar băieților, iar pentru o văduva idealul de viață trebuia să rămână retragerea într-o mănăstire .In realitate această poziție ideologică, care dădea și o bază juridică instituțiilor familiale, nu coincidea cu situația reală, cu inserarea efectivă a femeii în viața socială a epocii.
Legislația popoarelor germanice plasează femeia sub autoritatea celui care avea “mundium” asupra ei. Dar influența legislației lui Iustinian asupra tradițiilor germanice juridice s-a făcut resimțită curând. In secolul XI, o femeie putea dispune liber de bunurile sale mobile sau imobile, deși în problemele succesorale continua să fie dezavantajată față de moștenitorii de sex masculin. În secolul XII, condiția femeii era deja considerabil ameliorată. Femeia apsrținând clasei nobiliare putea să aibă proprietăți funciare și chiar să dețină feudale. Potrivit legislației în Anglia, femeia era ei egală cu bărbatul în privința drepturilor și datoriilor civile. Odată căsătorită ea î§i pierdea o, mare parte din aceste drepturi, în schimb continua să dețină în viața socială un rol activ de cea mai mare importanță.
Într-o situație asemănătoare celei a femeii din aristocrație cu datorii și responsabilități similare se afla și femeia Aprținând bogatei burghezii. Dar mai activă,mai intens inserată în viața economică era femeia de condiție socială modestă.
In numeroase cazuri fetele erau îndrumate spre o meserie,la fel ca §i băieții;multe femei trăiau exclusiv din propriul lor salariu. Căsătoria le oferă soluție de subzistență,dar nu toate erau sigure că se vor căsători. După ce se căsătorea multe femei de la oraș, lucrau alături de soții lor. Poarte multe femei văduve continuau activitatea atelierelor sau afacerile soților decedați.
Rare erau în Evul Mediu la orașe, activitățile în care să nu fi întâlnit femei ca :măcelari, zugravi, țesători, fierari, argintari negustori. l,u tot aportul lor însă la viața economică în care aveau un rol aproape egal cu al bărbaților, femeile nu erau primite decât rareori în corporațiile artizanale ci negustorești. La Paris existau câteva corporații compuse exclusiv pentru femei, dar în Anglia , de pildă , erau interzise.
Condiția juridică, economică și socială a femeii medievale era superioară celei din perioada istorică următoare. Chiar în secolul al XIV-lea începe o degradare progresivă a poziției femeii; pentru ca în secolul al XVI-lea femeia să fie privată de capacitatea juridică,iar actele ei, trebuind să fie autorizate de soț centru a-și păstra valabilitatea.
III.3. Familia în epoca renașterii
Pentru perioada renașterii s~a putut reconstitui mai ușor imaginea concludenta a vieții zilnice pe baza atât a documentelor istorice ale epocii, cât și a memoriilor, jurnalelor, notelor de călătorie, a producțiilor literare, narative sau dramatice.
Dacă în privința moralității vieții publice sau private din epoca renașterii s-au putut exprima critici justificate și adeseori virulente, în schimb asupra cadrului de viață familială nu pot fi formulate asemenea rezerve familia caută sa păstreză mai departe principiile si normele morale tradiționale. Doar războaiele și deplasării negustorilor și meșteșugarilor ambulanți fac ca individul să părăsească temporar, mediul familiei, să ia contact cu obiceiuri, idei eretici, moduri de viață diferite; experiență care explică și anumite inevitabile influențe, mutații, diferențieri regionale privind relațiile de familie. Umanistul Alberti, exprima dezideratul ca familiile să-și păstreze unitatea și coeziunea conviețuind sub același acoperiș, el gândindu-se în primul rând la marii negustori și bancheri ale căror familii începeau să se dezagrege.
Un semn al acestei dezagregări apărea în formarea numelor de familie o Dacă de regulă identitatea unui individ era suficient exprimată prin numele de botez urmat de cel al locului de origine sau de e cel al tatălui, sau al profesiunii practicate, acum ne găsim în ^ața triumfului numelor de familie. Pentru a indica familiile diferite create de frați, sau de fii, se folosesc porecle sau supranume variate, derivate din caractere fizice, din defecte corporale,din calități morale, dintr-un renume câștigat, din meserii.
In familie continua să domine autoritatea tatălui, devotata afecțiune a mamei, ascultarea și respectul copiilor față de părinți, severitatea uneori excesiva uneori a tatălui,urmărea înainte de toate să apere tradiția, continuitatea virtuților familiale împotriva oricărei cedări, așa după cum continuitatea neamului pretindea ca fii să contracteze actul căsătoriei și fructul căsătoriei să fie de sex masculin, nașterea unei fete nefiind primită cu bucurie. Exista obiceiul, chiar și în familiile înstărite, ca la vârsta de 3-10 ani, fetele să fie trimise într-o mănăstire de maici , unde se deprindeau să învețe obișnuitele ocupații gospodărești, să scrie, să citească, așteptând apoi să fie căsătorite. Vârsta considerată potrivită pentru căsătorie era de 18-20 de ani la băieții și de 12-17 ani la fete.
Căsătoria nu era un act decis de cei doi tineri, ci exclusiv de familiile lor,mai ales în cele princiare. Problema zestrei, explică și anomalia frecventă a enormei diferențe de vărstă între soți. În familiile princiare era curentă practica matrimonială prin procură; uneori se prevedea ca actul conjugal să se consume la data indicată de astrolog consensul părinților era obligatoriu iar în lipsa lui juriștii considerau căsătoria un simplu concubinaj. Ceremonia tinerilor (cea religioasă), era însoțită de diferite manifestări și acte simbolice tradiționale, variind după țară sau regiune, terminându-se cu înmânarea actului de zestre și a trusoului.
Așadar, nu sentimentele sincere de afecțiune și liberă alegere a viitorilor soți trebuiau să stea la baza unei căsătorii, ci interesele celor două familii.
In cadrul familiei, poziția femeii era supusă normelor tradiționale, între care prima viza era procreația apoi conducerea gospodăriei iar față de soț – răbdarea și obediența. Femeia urmna să rămână sub tutela soțului; în principiu soțul care își maltrata soția era pasibil de amendă sau închisoare. Până în perioada Reformei nici o lege nu condamnau soțul adulterin, acesta primind cel mult o amendă. Soția era obligată sa crăiască sub același acoperiș cu concubinele soțului și sa-i crească bastarzii făcuți cu servitoarele sau sclavele, alături de proprii lor copii.
In secolul al XV-lea bigamia era un fenomen social destul de răspândit negustorii sau marinarii străini veniți și stabiliți neutru un timp la Genova sau la Veneția se căsătoreau cu localnice, declarând că sunt necăsătoriți sau văduvi. Feste tot lipseau registrele parohiale în care ar fi trebuit să fie consemnată situația matrimonială a bărbaților. Divorțul, interzis de capitularele lui Carol cel mare, a fost respins de Biserica catolică; n-a mai figurat în nici o legislație occidentală – până la Reformă; care considerând căsătoria un act civil prin excelență, îl va admite, impunând admiterea lui și în legislația civilă din țările protestante. Biserica catolică, deși recunoștea că actul căsătoriei putea fi considerat nul de la origine,respingea divorțai, admițând doar simpla separare a soților lucru ce nu permitea nici unuia din soți să contracteze o nouă căsătorie. In secolele Renașterii , separarea legală personală a soților era admisă numai în trei cazuri: de acte grave de maltratare a soției, de delapidare a patrimoniului comun și de neconsumarea mariajului.
Imoralitatea soților, infanticidul și abandonarea copiilor nelegitimi erau fapte frecvente și în rondurile celei mai modeste populații. In schimb,în palatele și casele familiilor princiare bat târzii erau crescuți și educați cu fiii legitimi, fără să se facă vreo deosebire între ei,
Cum scopul declarat al căsătoriei era procreația, nașterea unui copil era așteptată cu bucurie .Decesele mamelor în timpul nașterilor erau foarte frecvente obișnuindu-se ca familia să întocmească un testament al soției în prealabile
In popor și în rondurile majorității societății copii erau botezați la scurt timp după naștere; copiii nobililor erau botezați în mod provizoriu; adevăratul botez avea loc mai târziu.
Familiile la toate nivelurile sociale, erau în genere toate numeroase o în toate țările europene, numele de botez cele mai frecvente erau Ioan și Maria. Educația în familie rămânea pentru fete în sarcina mamei, iar a băieților de la vârsta de șapte ani , a tatălui, cere îl iniția în treburile gospodăriei și ale profesiunii lui.
“Din interesul ca transmiterea bogăției familiei să fie asigurată, femeile bogate sau cele nobile dădeau naștere la mult mai mulți copii decât cele sărace: numărul lor putea uneori depăși media maximă a capacității de procreație a femeii, de douăsprezece nașteri. Este clar că această prolificitate era înainte de toate pretinsă de interesele de familie căci priefit de mult ar fi iubit copiii, Femeile aveau teama de momentul nașterii, considerat ca urmare a blestemului Evei de către Dumnezeu: Erasm definea durerile nașterii ca fiind cele mai grele dintre cele pe care le puteau sorta oameilor
În secolele Renașterii infanticidul era pedepsit cu moartea prin înecare, decapitare, ardere pe rug. “După vrăjitorie, infanticidul era motivul principal pentru condamnarea la moarte a femeilor Renașterii”. Martin Luther și alți teoreticieni protestanți au sporit numărul motivelor de divorț; dar și în țările protestante se continua practica, nelegală, a simplei abandonări a soției (o prerogativă numai a soțului). În ce privește asistența medicală, obstetrică și ginecologică, este de menționat faptul că în epoca Renașterii în multe state aceasta nu mai putea fi practicată decât de medici calificați; în secolul XVI, apar tratate și ghiduri practice de puericultura, de îngrijire medicală postnatală și de tratament a bolilor femeiești (linele incluzând și rețete anticoncepționale).
Împotriva vechilor prejudecăți medievale, care impuneau ca și în cazurile grave, femeia să se sacrifice pentru a~și salva copilul acum primează grija ca femeia sa fie salvată chiar cu prețul vieții copilului și să-și recapete sănătatea. Cu aceste măsuri, femeie Renașterii își recăpăta conștiința autonomiei sale fizice; iar reducerea numărului nașterilor în familiile celor bogați va duce în viitor la o consolidare a raportului mamă – copil, de aici producându-se o schimbare în materie de educație, în cadrul căreia severitate excesivă va fi eliminată, sistemul de educație umanizându-se.
III.4. Familia în Vechiul Testament
Importanța deosebită pe care o are familia, ca temelie a vieții sociale și ca loc în care se naște pentru prima oară ideea de aproapele, face ca Decalogul să se ocupe în două din poruncile sale de acest mic, dar fundamental organism social : mai întâi în porunca a cincea, care normează raporturile dintre părinți și fii (Ieșire XX, Deut. V,16) și apoi porunca a șaptea, care reglementează raporturile dintre soți. Este cunoscut faptul că pentru Vechiul Testament binecuvântarea cea mai mare a familiei și în special a mamelor era nașterea a câți mai mulți copii.
Mândria cea mai mare a unei familii era numărul cât mai mare al urmașilor, lipsa de copii constituia o rușine și o mare necinste pentru o familie, vechiul Testament cuprinde exemple în care mai ales soțiile roagă pe Dumnezeu să facă să rodească pântecele lor, pentru a spăla rușinea și ocara care apăsa asupra familiei.
“Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năștea”(Fac VI,1) “Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat și a plâns amarnic. Si a dat făgăduință zicând:” Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot de vei căuta la întristarea roabei Tale, și-Ti vei aduce aminte de mine și de nu vei uita pe roabe Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi Tie, și nu va bea el nici vin nici si cheră, nici brici nu se va atinge de capul lui”( I Regii, l0-11). De aceea copiii erau considerați drept o binecuvântare de la Dumnezeu , iar lipsa lor o pedeapsă dumnezeiască.
“Atunci a zis Sărai către Avram: “ Iată m-a închis Domnul ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!” și a ascultat Avram vorba Sarăi” (Fac XVI,2) “ Potrivnica ei, însă o amăra grozav, ațâțând-o ca să cârtească din pricină că nu i-a dat Domnul prunci.” (I Regi, 1,6).
Porunca cinstirii părinților este afirmată pozitiv :” Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine §i să trăiești zile multe pe pământul pe care ți-1 va da Domnul Dumnezeul tău”o|!a cere imperativ fiilor respect și cinstire fața de părinți și urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului fată de Dumnezeu. Acest fapt nu este lipsit de importanță, deoarece fiii își au existența de la Dumnezeu prin mijlocirea părinților,pentru fii, părinții sunt aproapele cel mai imediat pe car e trebuie să-1 cinstească și să-1 iubesc.
Îndatorirea fiilor de a-și cinsti părinții cuprinde toata gama sentimentelor si faptelor: de la recunoștință și dragoste la ajutorare, pe care urmașii le datorează celor ce i-au născut, i—au crescut și i-au educat pentru viață de aceea, prin noțiunea “KABBED” a cinsti, a onora (Ies. X,12), se exprimă tot ceea ce copiii datorează părinților; supunere, ascultare, recunoștință, dragoste ajutor în nevoile lor morale și materiale. Cinstirea părinților a fost considerată totdeauna o valoare morală a copiilor , dar acest sentiment natural la celelalte popoare nu avea o semnificație înaltă aceea, la majoritatea popoarelor antice, ea a “ost înțeleasă greșit. Astfel “la vechii egipteni fiii nu erau obligați să-și întrețină părinții când aceștia deveneau infirmi sau neputincioși, ba chiar uneori îi omorau considerând că le fac un bine sau îi lăsau fără ajutor până când mureau de foame. La alte, după moarte soțului, ajungea în situația de supusă fiului ei celui mai mare, iar acesta făcea ce voie cu ea.
In aceste împrejurări porunca cinstirii părinților din Decalog stabilește gradul înalt de viață moral-socială la care trebuia ridicată familia, datorita importanței deosebite pe care o are ea în sânul societății. Celor care-și cinstesc și-și ajută părinții, Dumnezeu le promite binele și mei ales o viața îndelung gata pe pământ,adică, după cum remarcă Fericitul Ieronim ,fericitul Augustin și Ambrozie, satisfacțiile și bunurile temperare, de care de altfel se îndeletnicea în general Legea veche.
Că ascultarea și respectul față de părinți n fost totdeauna izvor de bunuri și alese bucurii pentru copii, reiese clar din nenumărate exemple din Pentateuh. Astfel, binecuvântează pe fiii săi Sem și Iafet pentru respectul și cuviința pe care le-au avut față de el. Avraam se bucură de fiul său Isaac, iar acesta ascultă de tatăl său chiar atunci când Avraam vrea să-1 înjunghie și să-1 aducă jertfă pe altar pentru respectul și dragostea sa Avraam îi binecuvântează și îi lasă moștenire toate averile sale. De asemenea, este cunoscută binecuvântarea rostită de Isaac pentru Iacob, precum și dragostea, pe care Rebeca a arătat-o față de fiul ei; de asemenea este grăitor exemplul lui Iosif, care din dragoste și respect față de părinți, nu precupețește nici un efort pentru a-și ajuta părinții cat și frații , deși aceștia îl vânduseră ca rob egiptenilor. Porunca cinstirii părinților nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai larga a vieții sociale , încât de la cinstirea părinților trupești, s-a trecut la cinstirea părinților spirituali, la respectarea învățătorilor și educatorilor, precum și a conducătorilor societății.
O condiție importanta pentru familie o are păstrarea fidelității conjugale, pe care Decalogul o cere într-o formulare negativă : “Să nu săvârșești adulter”. Adulterul este păcatul prin care se violează fidelitatea conjugală și se tulbură încrederea reciprocă și buna înțelegere între soților in căderea lui Adam și Evei s-au, zdruncinat calitățile de egalitate , fidelitate și bună înțelegere în familia primordială cu toate acestea raporturile dintre membrii familiilor ebraice s-au menținut pe o treaptă superioară în comparație cu celelalte popoare ale antichități.
La evrei femeia ca soție făcea parte integrantă din familie având îndatoriri și drepturi deosebite, fiind mult mai respectată de decât în celelalte popoare. Vechiul Testament nu oprește poligamia dar nici nu o recomandă. Încă din primele cărți ale vechiului Testament se atrage atenția asupra necazurilor și neînțelegerilor pricinuit de poligamie, bărbatulul când intervine în istoria poporului evreu, găsește forma de familie poligamică. Și pentru că nu putea să stârpească dintr-o dată poligamia ia unele măsuri de restricție. Astfel el interzicea favorizarea copiilor proveniți de la o soție preferată în defavoarea celor proveniți de la alte soții, lucru care se practica 3i pe care îl găsim chiar la Avraam; Decalogul readuce căsătoria la forma ei monogamică instituțională, întărind astfel cinstea și respectul între soți și în societate, încălcarea fidelității conjugale se pedepsea cu moartea, pedeapsa fiind valabilă pentru ambii soți: “De se va găsi cineva dormind cu femeie măritată pe amândoi să-i dați morții: atât barbetul care a dormit cu femeia, cât și femeia.Si aga se stârpește răul din Israel (Deut XII,22).
Intr-o epocă în care imoralitatea primejduia viața de familie și când femeia era socotită ca un mijloc de exploatare din cele mai rentabile Decalogul se ridică împotriva detestabile ale epocii și cere statornicirea unei vieți normale,în familie și în societate, pentru clădirea unei lumi noi prin cinste și respect reciproc al oamenilor și prin curăția morală vieții de familie.
In Vechiul Testament sunt cuprinse multe exemple în care femeile s-au rugat bunului Dumnezeu ca acesta să le facă să rodească pântecele lor ,căci era o mare rușine ca o familie sa nu aibă copii. În Palestina trăiau doi soți Ioachim și Ana, oameni buni și drepți, dar care aveau o mare supărare nu aveau copii, fiind oameni urgisiți de Dumnezeu și blestemați,după mărturia Scripturii: Blestemat, cel ce nu are sămânță în Sion și nu are urmași în Ierusalim” (Regi,III,17). Cei doi soți s-au despărțit, fiind hotărâți să se roage Domnului „dă-mi și mie roadă pântecelui meu și nu lăsa să fiu de ocară,între oameni,că de voi naște un fiu, sau o fiică, îl voi închina Tie cu toată inima și-1 voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1,11) «Dumnezeu a auzit rugăciunea aceasta și 1-a trimis pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte și să-i spună vestea cea bună Bucură-te Ioachime și te veselește că am venit să-ț vestesc că vei avea o fiică ce va naște din feciorie pe împăratul lumii, pe Dumnezeu! Si rugăciunea lui Zaharia, preot al Legii vechi și al soției sale Ana , a fost ascultată de Dumnezeu. Când Zaharia slujea la templu, arhanghelul Gavriil i-a vestit că Domnul le-a ascultat lui și soției lui rugăciunea și Elisabeta va naște un fiu la bătrânețe care se va chema Ioan „Acest fiu venit în lume prin voia lui Dumnezeu a fost înaintemergătorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos formulate cât mai scurt, dar clare și precise, spre a fi mai ușor reținute de oameni și astfel să se imprime și să pătrundă cât mai adânc în conștiința omului pe care să-1 transforme în bine, poruncile Vechiului Testament, îmbrățișează toată viața religioasă, morală și socială a lui Israel.
III.5. Familia după învățătura Sfântului Apostol Pavel
Societatea antică a început să se destrame, atunci când păcatele care măcinau vigoarea acestei societăți a început să roadă la baza și să-i fărâmițeze unitatea. Divorțul a ajuns în lumea antică o adevărată plagă socială. Sfântul Apostol Pavel, care propovăduia cu fidelitate învățătura Domnului a mers pe urmele Mântuitorului și atunci când a dat sfaturi cu privire la familie. Sfântul Apostol Pavel a accentuat mai întâi unitatea căsătoriei, afirmând acest lucra prin asemănarea legăturii ce există între Hristos și Biserica Sa. Dragostea lui Hristos pentru oameni pentru care S-a jertfit trebuie să fie legătura firească, care să unească pe cei doi soți, într-o unitate indisolubilă. Chiar dacă Apostolul vede o ierarhie în cadrul familiei, în care bărbatul este socotit ca și “cap al femeii, el fiind chipul și slava lui Dumnezeu”, pe când femeia este socotită numai ca sclava a bărbatului; “Căci nu bărbatul este (luat) din femeie, ci femeia din bărbat, și nu bărbatul s-a făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (I Cor II, 7-9) totuși Apostolul prin aceste cuvinte nu voiește sa accentueze un raport de inferioritate a femeii față de bărbat. În concepția Apostolului, amândoi soții erau considerați egali, căci unirea strânsa prin dragoste, o concepea Apostolul (Efeseni V, 31). Nu mai lăsa loc pentru inferior și superior, “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa si se va lipi de femeia sa și vor amândoi un trup.
Apostolul ridică demnitatea femeii la egalitatea cu bărbatul , chiar prin porunca ce o dă bărbaților de a-și iubi soțiile lor, precum Hristos și-a iubit Biserica și s-a jertfit pentru ea: „Așadar, datori sunt bărbații să-și iubească femeile lor, cum își iubesc trupurile lor. Cel ce iubește femeia sa, pe sine se iubește. Că nimeni nu și-a urât vreodată trupul său, ci-1 hrănește și-1 încălzește pe el, precum Hristos biserica” ( Efes V,23-29). El cerea femeilor supuse soților “Femeile sa se supună bărbaților lor ca Domnului” (Efes.V,22) și „să-și iubească bărbații”, “să fie înfrânate, curate, gospodine bune, plecate bărbaților” (Tit II,2,4). Sf. Apostol Pavel spunea că femeilor le-a rezervat Dumnezeu rolul sublim de a fi mame, împodobite în haina smereniei și cu virtuțile credinței, a dragostei și sfințeniei (I Tim II 15).
Copiii odrăsliți din familia creștină sunt creștinii de mâine, candidați la sfântul Botez, și membrii prezumtivi ai împărăției Cerurilor. Pe părinții creștini, Apostolul Pavel îi învață să-și crească copiii “în învățătura și cercetarea Domnului” (Efes VI, 4). În recomandările făcute de Pavel soților creștini, referitoare la comportarea lor față de copii, se remarcă lipsa prescripției de a-i iubi. Această lipsă este motivată astfel: dragostea părinților față de copiii lor este un simțământ sădit de Dumnezeu în însăși plămada firii lor, un simțământ care funcționează de la sine.
Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt de învățătură și pentru copii : “Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduința. Ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Efes, VI 1,2). E datoria părinților sa vegheze asupra creșterii fiilor, astfel încât această ascultare că fie liber consimțită,nu silită, și, să nu lase de dorit la nici o împrejurare.
Elogiul fecioriei nu implică în gândirea Sf. Apostol Pavel desconsiderarea căsătoriei; cuvintele lui nu arată ca numai fecioria este bună și căsătoria n-ar fi bună om cumpăna dintre căsătorie și feciorie, creștinul n-are de ales între bine și rău, ci între bine și mai bine, adică numai între două stări deosebite numai prin rodul lor de strălucire morală. El se dă pe sine exemplu: “voiesc ca toți oamenii să fie ca și mine. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul său,unul așa, altul în alt fel. Zic celor necăsătoriți și văduvelor: bine este pentru ei de vor rămâne ca și mine” (I Cor. VII, 7-3). Păstrarea căsătoriei și a căsătoriei este anevoioasă și pândită de multe încercări,, ea însemnând o luptă aprigă și neîntreruptă împotriva instinctelor trupești. “Dar dacă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Cor.VII, 9) “Trupul nu este făcut pentru desfătare ci pentru Domnul”(I Cor.6, 13) El sfătuiește pe soți sa se întărească necontenit printr-o viață pioasă și laudă înfrânarea de sine în cadrul vieții de familie. În acest scop, poruncește să se îndeplinească următoarele trei condiții obligatorii: amândoi soții să consimtă benevol la înfrânare, suspendarea legăturilor trupești dintre soți să se facă în vederea îndeletnicirii speciale cu postul și cu rugăciunea și abstinența și nu dureze un timp îndelungat. “Să nu vă lipsiți unul de altul decât or în bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina neînfrânării voastre.” (I Corinteni, VII, 5) Pe temeiul acesta Biserica va recomanda tinerilor căsătoria la vreme, va cere soților să trăiască în sfințenie, și va sfătui pe cei ce doresc să devină monahi, la înțeleaptă cumpănire înainte de a făgădui că vor renunța pentru toată viața la orice desfătare lumească.
Pentru reglementarea căsătoriilor insuportabile sau primejdioase sau când unul din soți este neconvertit, Sfântul Apostol Pavel hotărăște: “Dacă însă cel necredincios vrea sa se despartă, despartă-se. Intr-un asemenea caz nu este robit fratele sau sora, căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace” (I Corinteni, 7, 15). Inițiativa despărțirii aparține exclutiv soților neconvertiți, constituind pentru ei așa-numitul “privilegiu paulin” pentru creștini dreptul de a cere divorțul este deci interzis chiar în asemenea cazuri.
Desfătarea este un act de nedreptate față de Dumnezeu Tatăl treptele de desfrânare se execută chiar în trupul nostru, care servește ca instrument și ca obiect pentru săvârșirea păcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: “Fugiți de desfrânare. Orice alt păcat ar face omul este afară de trup; dar cel ce face desfrânare păcătuiește în trupul său. Sau nu Știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt ce este în voi?” (I Corinteni VI, 20)
Din cuvintele apostolului Pavel reiese că între creștini, tocmai fiindcă sunt fiii lui Dumnezeu, nu trebuie să existe deosebire de neam, de clasă socială sau sex. Concepția aceasta și-o reafirmă și în epistola către Coloseni, unde îndeamnă pe creștini sa se dezbrace de omul cel vechi și să se îmbrace în omul cel nou, căci: “Aci nu mai este elin sau iudeu, tăiere împrejur sau netăiere împrejur, barbar sau scit, rob sau slobod; ci toate și întru toți Hristos”. (Coloseni III, 11).
III.6. Familia în islam și creștinism
Islamul este un mare fenomen istoric și religios, care se întinde pe un imens teritoriu, propunându-și o misiune universală, prezintă aspecte tipice, care-1 deosebesc de toate religiile, pune un mare număr de probleme spirituale și are ca nici o altă religie nespus de multe puncte de contact de creștinismul.
Pretutindeni femeia se impune din ce în ce mai mult în viața socială, reușind să-și cucerească unul câte unul drepturile de care a fost lipsită până acum.
La toate popoarele, femeia își schimbă situația după rolul pe care îl are în viața socială, devenind pe rând: soră, soție sau mamă. Este un lucru foarte curios să constatăm lipsa de interes pe care o arată Coranul, cartea sacră a islamului, față ele aceste noțiuni. Este important de știut ca în islamism femeia aparținea întotdeauna unui harem al cărui șef este tatăl, fratele seu soțul, ea nu are deci, independență sau inițiativă și nu este din punct de vedere matrimonial, decât obiectul unei tranzacții. Ea baza acestei stări de lucruri se află nu numai vechi tradiții preislamice ci și prescripții vechi precise coraice, care pun femeia în stare de inferioritate față de bărbat. Coranul consacră în mod categoric atotputernicia bărbatului: “Bărbații sunt superiori femeilor pentru că Dumnezeu le-a dat întâietatea față de ele și pentru că ei le înzestrează cu bunurile lor”. Acest citat din celebra Sura a femeilor ne arată în mod foarte expresiv ca islamism inegalitatea dintre sexe nu este socotită ca accidentală, ci e de drept divin, în islamism femeia nu este socotită ca o ființă omenească în adevăratul înțeles al cuvântului: “Femeile voastre sunt pentru voi ca un ogor: deci intrați pe ogorul vostru așa cum voiți. Insă pregătiți-vă sufletul înainte de aceasta și temeți-vă de Dumnezeu, știind că veți veni înaintea lui. (II, 22). Unii teologi islamiști raționaliști susțin chiar că femeia nu are suflet, ci este o ființă absolut fizică.
Coranul nu spune nimic precis cu privire la soarta femeii în viața viitoare, nici cu privire la locul pe care 1-a rezervat. Mahomed în paradisul său femeii, s-ar părea totuși că în raiul musulman, femeile nu au altă menire decât aceea de a sluji pe bărbați și de a le satisface în mod cât mai deplin poftele senzuale. Infernul însă e populat în cea mai mare parte cu femei, pentru că ele deși se poartă ingrat cu soții lor totuși primesc beneficii de la ei. Pornind de la asemenea premise greșite, era ușor să se ajungă la starea de înjosire a femeii, care caracterizează islamul. Concepția coranică greșită despre natura femeii avea să se răsfrângă, asupra întregii situații a femeii în societatea islamică, Mahomed nu a făcut prea multe inovații în domeniul moralei familiale existente în mediul triburilor arabe din timpul său. El a menținut odioasa instituție tradițională a poligamiei și a consfințit puterea abuzivă a bărbatului asupra femeilor și copiilor. Mu este de mirare că poligamia islamică a coborât moralitatea familiei într-o măsură at?;.t de mare încet s-a putut afirma că ea a dus la degenerarea psihică și intelectuală a femeii musulmane .
Mahomed a făcut totuși unele schimbări, menite să îmbunătățească situația femeii și sa slăbească dominația absolută a bărbatului asupra ei, îngăduind credincioșilor săi numai un număr de patru femei, față de numărul nelimitat de pană atunci. Mahomed a pus restricții și în privința poligamiei asumându-și privilegiul de a se căsători legitim și a trăi în concubinaj cu un număr oricât de mare de femei. Mai una din femeile lui repudiată sau văduvă nu se putea recăsători. El și-a acordat și dreptul da a avea raporturi intime după bunul sau plac fără a fi obligat să respecte din acest punct de vedere ordinea femeilor pe care le avea pentru protejarea intereselor sale, Mahomed a înscris în Coran și alte libertăți cum ar fi, de exemplu, dreptul de a se căsători cu soțiile fiilor lui adoptivi, în cazul în care acestea au fost repudiate de ei. Pe urmă femeile libere, musulmanul avea dreptul să-si ia un număr cât mai mare de concubine din rândul sclavilor, potrivit posibilităților sale de a le întreține onorabil, poligamia este răspândită mai mult în cercurile artistocratice ale islamului.
In islamism poligamia a devenit o instituție de drept divin, fiind în același timp pământească și cerească. În lumina acestei concepții, paradisul musulman nu este altceva decât un harem ideal populat de femei veșnic tinere care servesc bărbaților, desfătându-i cu plăcerile cele mai rafinate. Sub influențele economice și sociale care au sporit independența femeii, practica poligamiei s-a restrâns în mod simțitor. Femeia musulmană a rămas însă străină da idealul fecioriei. Monarhismul islamic este rezervat pentru bărbați, femeile nefiind socotite demne nici să participe Îs cult, la moschee ocupând un fel de balcoane izolate.
Influența dăunătoare pe care religia islamică a exercitat-o asupra situației femeii în societatea islamică se datorește §i ideii că femeia este o ființă necurată, mai ales femeile logodite și bătrânele fiind considerate ca periculoase deoarece aduc nenorociri.
Islamismul recomandă casator ianikah tuturor oamenilor capabili să întrețină o familie, aceasta fiind chiar o obligație iar celibatul fiind socotit ca o anomalie inacceptabilă. Legătura matrimonială care stă la baza oricărei organizații familiale, nu este în islamism decât un simplu târg, elementul acestuia formându-1 cadoul de nuntă – mahr, pe care bărbatul este dator să-1 facă femeii la încheierea contractului, mahr se pot da numai bani, ci și alte obiecte care reprezintă o valoare.
Coranul a intervenit în problema căsătoriei cu numeroase prescripții care opresc pe musulmani de la căsătoria cu necredincioase sau necredincioși, altele dau îngăduința de a se căsători cu creștine și evreice. Pentru căsătorie este necesar și consimțământul femeii, contractul încheindu-se între logodnic și tutorii logodnicei deși căsătoria musulmană nu creează o comunitate de bunuri între soți, iar femeia își păstrează £ libertatea de a dispune de averea sa, există totuși o dispoziție legală potrivit căreia soții se moștenesc unul pe altul. Abuzându-se de acest drept femeia însăși a fost considerată ca un bun care se moștenește. Sub influența căsătoriilor de levirat din Vechiul Testament, femeia musulmană trecea în patrimoniul urmașilor legitimi ai acestuia împreună cu averea lui.
In primele timpuri ale islamismului femeile adultere erau închise în temniță pentru tot restul vieții, iar uneori erau omorâte cu pietre, însă în islamism se cunosc mai multe feluri de desfacere a căsătoriei, cum ar fi, de exemplu, căsătoria anulată la cererea uneia din părți în cazul în care se descoperă că cealaltă parte are anumite defecte trupești. Aceeași anulare poate fi pronunțată de cadiu în cazul în care se constată incapacitatea soțului de a-și întreține familia sau de a plăti zestrea soției, Mahomed a recunoscut și s acceptat ca valid divorțul după vechiul rit păgân când bărbatul făcea uz de formula “tu îmi ești ca spatele mamei mele”. Cea mai obișnuită formă de divorț în islamism este însă reaudierea – talak, sau izgonirea soției de către soțul ei. Mahomed a stabilit că repudierea nu este definitivă decât după a treia repetare consecutivă a formulei sacramentale talak, într-o perioadă, interval de timp socotită de aproximativ trei-patru lumi, perioadă de așteptare în care se hotăra dacă este sau nu este vreo îndoială asupra paternității vreunui copil, sau bărbatul a considerat că femeia și-a îndreptat greșeala, perioada femeia repudiată rămâne în casa ei – a soțului pentru a se constata dacă este sau nu este însărcinată.
Coranul a stabilit că despărțirea este îngăduită de două ori. Pentru pronunțarea divorțului bărbatul nu este obligat să expună motivele pentru care divorțează cerându-i-se doar să fie în depline facultăți mintale.
O altă formă de înjosire a femeii musulmane s-a creat prin instituirea oficială de către Coran a dreptului ce se da barbetului de a se casatori cu o femeie pe un timp determinat, în schimbul unei sume de bani. Coranul prescrie clar mutra. Acest fel de căsătorie care nu este altceva decât o prostituție legalizată, imami – un fel de preoți musulmani au hotărât că acest fel de' căsătorie este un contract irevocabil, care trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi valabil. Căsătoria mufa nu este admisă în legislația sunnită a musulmanilor ortodocși, dar șiiții – sectanții musulmani au păstrat-o în mod oficial.
Femeia musulmană este condamnată du^a principiile Coranului să-si petreacă viața mai mult în afară de societate, ±n casă, unde își petrece mai mult timpul se bucură de o libertate foarte restrânsă, voalul care acoperă fața femeii musulmane, este un obicei ce s-a generalizat abia într-o perioadă relativ târzie a islamismului. Se pare să fi fost impus de profet, femeilor sale atât ca urmare a geloziei, cât și ca un semn distinctiv pentru acestea. La început portul voalului a fost adoptat numai de câteva familii aristocrate, apoi, cu timpul s-a prefăcut într-o obligație religioasă care s-a impus în mod definitiv.
In islamism nu există nume de familie ci numai prenume echivalente cu numele noastre de botez.
In ultimul timp, datorită contactului cu Europa și cu întreaga lume, țările musulmane au început să-și modifice legislația cu privire la femeie și au creat pentru ea mijloace mai ușoare și mai demne, de existență, pentru ea.
În cazul în care se naște un băiat dintr-o relație extraconjugală, acesta poate fi recunoscut de tatăl său, iar sclava respectivă capătă statutul de umm walad – “mamă de băiat”, ceea ce înseamnă că nu mai poște fi vândută, iar la moartea stăpânului sclava devine liberă, relația este recunoscută prin însăși existența căsătoriei, principiul este: copilul aparține patului conjugal “al walad li-l firsș”. Tatăl are dreptul asupra copilului decurgând din statutul său de tutora și, în primul rând, dreptul de constrângere matrimonială – jabr, care se exercită asupra fiului până la 18 ani și asupra fiicei până la consumarea primei căsătorii în această perioadă, tatăl are obligația să asigure întreținerea copiilor si să vegheze la educația lor. Mama are dreptul la gardă – hadana. Asupra copiilor câtă vreme aceștia au nevoie de îngrijirea ei, acest drept se exercită din momentul nașterii până la 7 ani pentru băieți și 9 ani pentru fete și în cazul în care căsătoria este desfăcută, cu condiția ca femeia să nu se recăsătorească în această perioadă; dacă o face își pierde dreptul de gardă asupra copilului din căsătoria anterioară.
Islamismul începe sa renunțe la formalismul și rigiditatea sa, schimbându-și atitudinea față de femeie, sub influența curentului european de modernizare care pătrunde treptat în majoritatea țărilor musulmane. Până sfârșitul secolului XIX și înceoputul secolului XX când egipteanul quasim Amin vorbește despre eliberarea femeii, o face în ideea eliberării societății în întregul ei. Din punctul lui de vedere nu religia este vinovată de situația jalnică e femeii, ci regimurile despotice din orient, cu obișnuința pe care o creează de a disprețui ființele slabe și umile. Din punctul de vedere al unui musulman Coranul proclamă superioritatea fizică asupra femeii a bărbatului, superioritate pe cere femeile n-au nici un. interes s-o nege.
Pentru mulți europeni islamul, venit în urma creștinismului apare fie ca o continuare directă a mesajului acestuia, fie inutil, fie ca o negare totală a mesajului creștin și în acest caz monoteismul islamic este total neglijat. Mahomed considera purtător al unei false profeții, este încărcat cu toate viciile și în primul rând cu cel al senzualismului exacerbat ce care l-ar extinde și asupra religiei pe care o propovăduiește. O altă temă care vine în viziune medievală asupra islamului, este cea a fanatismului, a violentei pe care acesta o poartă în sine. Concepția romanilor despre islam rezultă în bună măsură din relațiile cu turcii: pentru noi multă vreme a fost 'turcul” și turcul a fost islamul. Cronicarul zice de Mircea vodă că s-a “turcit”nu a trecut la islam. Cartea lui Dimitrie Cantemir “sistemul sau întocmirea religiei muhammedane” este o operă despre care putem spune că inaugurează orientalistică românească și a fost tipărită în anul 1772 la Petersburg, iar în limba romană abia în anul 1977.
Dreptatea divină a orânduit ca femeia să fie ridicată în creștinism la o cinste deosebită prin învrednicirea Sfințea Fecioare Maria de a fi maica lui Dumnezeu – omului Iisus Hristos. Creștinismul cunoaște pe femeie sub trei aspecte: fecioară, soție și văduvă. Numeroase pagini ale noului Testament ne dau mărturie că Mântuitorul a arătat femeii o deosebită solicitudine și bunăvoință în timpul activității Sale mesianice; Iisus Hristos tămăduiește pe soacra lui Petru, pe femeia gârbovă, pe văduva din Nain, pe fiica lui Iail, femeile sunt cele care atunci când Mântuitorul este prins, condamnat la moarte și răstignit, rămân cu El, înfruntând primejdii și dându-i cele din urmă îngrijiri cu mult devotament. Tot femeile sunt acelea pe care mântuitorul le-a învrednicit a fi primele martore și propovăduitoare ale Învierii Lui.
Femeii în biserică rămâne deci în egală importanță cu al bărbatului deși nu identic. Nimeni nu poate aduce mai mult folos Bisericii și societății – în ceea ce privește devotamentul entuziasmul, eroismul si operele de caritate – decât femeia prin însușirile sale firești specifice ei.
Concepția creștină ortodoxă despre rolul femeii în societatea contemporană este întemeiată pe învățăturile scripturistice și patristice în lumina cărora menirea esențială a femeii creștine este aceea de a fi mamă și educatoare a copiilor, fiziologic și psihologic este menită pentru maternitate, femeia creștina nu este condamnată să rămână închisă în casă ca femeia musulmană, dimpotrivă învățătura creștină ortodoxă îndreptățește pe femeie să-și desfășoare activitatea și în afara de casă și să ia parte la toate manifestările vieții publice. Creștinismul privește femeia și bărbatul într-o dubla perspectivă a vieții pământești și a vieții cerești explicându-se astfel faptul că religia creștină are în rândurile femeilor cei mai devotați adepți, în timp ce în islamism femeile rămân în toate privințele pe un plan cu totul secundar.
Relația între Hristos și Biserică se fundamentează pe iubire și jertfă în vederea sfințirii și desâvârșirii mădularelor Bisericii, între care se numără și soții. Scopul suprem al omului pe pământ îl constituie mântuirea și îndumnezeirea, toate celelalte între care și înmulțirea biologică fiind secundare. Bineînțeles că este aceasta din urmă este importantă și ea deoarece este poruncă divină: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facere 1, 28), însă aceasta pălește în fața participării la viața divină care este veșnică.
Mântuirea este exclusă fără iubirea ca dăruire de sine, fără Biserică și fără Hristos. În căsătorie se creasă mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire a celor doi soți. Aici se dă omului posibilitatea să-și ducă viața în iubire și să facă din iubire normă a vieții. „În familie se începe procesul de împlinire a exigențelor moralei Sfintei Evanghelii, ceea ce nu va rămâne fără urmări în afara familiei. Atmosfera de dragoste și jertfă pe care o presupune familia nu va fi îndeplinită dacă dragostea și jertfa nu va fi după modelul iubirii și jertfei lui Hristos pentru om”. Tocmai de această încifrare a căsătoriei în ordinea sacră a vieții în Hristos depinde scopul primordial al căsătoriei – desăvârșirea.
Înțeleasă în sensul celor arătate, căsătoria este instituția specific omenească, mediul favorabil cultivării și dezvoltării unor cerințe și calități specific omenești. Taina libertății pusă în slujba iubirii, căsătoria asigură naturii umane autenticitatea si puritatea. A evalua căsătoria numai din perspectiva unei gîndiri simplu naturale (biologice), numai în termeni sociologici, juridici sau chiar filosofici, ar însemna să avem o vziune foarte redusă despre ceea ce este ea în realitate. A exclude din Taina căsătoriei lucrarea, harului lui Dumnezeu, ar însemna să înțelegem unirea soțului și a soției drept prelungirea inductivă a șirului de cauze și efecte existente în lumea fozică. În cazul de față, prin împreunarea unor principii sexuale. Acesta ar fi punctul de vedere al filosofiei naturii, Nu-1 considerăm fals, ci incomplet și reducționist. Acestei viziuni îi lipsește „cunoașterea mai exactă a scopului pe care Dumnezeu l-a avut instituind omul în creație, nu simplu individ, ci persoană, bărbat și femeie”.
Pornind de la originea și semnificația căsătoriei, putemm afirma că avem două caracteristici ale căsătoriei: unitatea și indisolubilitatea.
Unitatea sau monogamia a fost considerată totdeauna drept proprietatea fundamentală a căsătoriei (Facere 3,34). Mântuitorul Hristos întărește această calitate a căsătoriei atunci când apune: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârșește adulter și cine s-a însurat cu cea lăsata sâvârșește adulter”. (Matei 19,9). Dacă încercăm să fundamentăm instituția căsătoriei pe natura omului, înțeleasă ca ființă sociala și nu ca „chip al lui Dumnezeu” chemat la asemănare eu el, vom ajunge să dăm dreptate moralei „naturale” dapă care poligamia nu poate fi contrară poruncilor legii naturale deoarece ea nu pune nici o opreliște naturii (reproducerii și creșterii copiilor).
Unitatea căsătoriei creștine se fundamentează, pe de o parte pe unitate și singularitatea legăturii de iubire statornică între cei doi soți, iar pe de altă parte pe fidelitatea care garantează această iubire în ambianța creată de credința în Dumnezeu, mai precis pe conștiința că prototipul legăturii dintre soți îl constituie unirea de nemodificat stabilită între Hristos și Biserică conform cuvintelor Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 22-32). Dacă revelația Vechiului Testament semnala că prin căsătorie cei doi devin una, în Noul Testament aflăm că unirea bărbatului și a femeii în taina nunții constituie simbolul unității dintre Hristos și Biserica Sa. După cum sensul simbolului se găsește în cel simbolizat, sensul unirii bărbatului și femeii prin căsătorie în Taina Nunții se găsește în unirea dintre Hristos și Biserică, situație în care infidelitatea, poligamia și poliandria sunt excluse pentru că Biserica nu are mai multe capete, după cum nici Hristos nu ara mai multe Biserici pentru care ar fi murit și înviat.
O adevărată căsătorie creștina nu poate fi decît unică și aceasta nu în virtutea unei legi abstracte sau vreunui principiu moral, ci pentru că ea este Taină a împărăției lui Dumnezeu, care introduce omul în bucuria și în iubirea cea veșnică.
A doua proprietate a căsătoriei, din punctul de vadere al moralei creștine, o constituie indisolubilitatea. Această calitate se fundamentează pe cea dintâi dar și pe iubirea dintre cei doi soți. Simbol al unității dintre Hristos și Biserică, căsătoria se fundamentează realmente pe iubirea care angajează în mod absolut și responsabil pe soț față de soție și invers. Familia se destramă atunci când nu se mai poate da garanția împlinirii scopului căsătoriei, când între soț și soție nu se mai poate vorbi de existența iubirii reciproce ca dar (cazurile de adulter).
Pin textele evangheliștilor sinoptici (Matei 22, 23-32, Marcu 12, 18-27 și Luca 20, 27-37), vedem că Mântuitorul înțelegea căsătoria drept instituție pământească, obligația unuia dintre soți încetând unul față de celălalt după moartea acestuia. Indisolubilitatea căsătoriei trebuie respectată atâta vreme cât cei doi sunt în viață, cu excepția cazului când unul dintre ei a săvârșit adulter. Soțul nevinovat este liber să ceara divorțul, nu este însă obligat să o facă. „Harul căsătoriei este acceptat și trăit de om liber, dar poate fi respins prin păcatul fața de instituția sacra a căsătoriei”.
După Sfântul Ioan Hrisostom, scopul căsătoriei omului este și nașterea de prunci, dar, mai mult, scopul căsătoriei este evitarea desfrâului, deci înfrânarea. A vedea scopul primordial al căsătoriei în nașterea și creșterea pruncilor, ar însemna să limităm căsătoria la legăturile trupești dintre soți și la consecințele lor, ceea ce nu se potrivește cu sensul creștin al căsătoriei. Aceasta nu înseamnă că nașterea și creșterea copiilor nu constituie unul din obiectivele căsătoriei. Ele constituie unul din obiectivele și roadele de dorit ale familiei, dar nu scopul esențial. Dacă ar fi altfel, atunci cuplurile care nu au copii nu-și realizează scopul pentru care s-a constituit? Nu se mântuiesc, cu toate că ele dovedesc o viața cu adevărat creștină? Un asemenea punct de vedere ar fi de neconceput. Așadar, scopul primordial al căsătoriei trebuie gândit altfel.
Teofil al Antiohiei, în concordanță cu Solon (legislator, om de stat, poet și filozof, unul din cei șapte înțelepți ai Greciei, care a trăit între 640 și 558 î. Hr.), arată importanța căsătorie din perspectiva creșterii și a educației copiilor, ca rod al iubirii dintre bărbat și femeie: „Copiii să se nască legitimi din căsătorie și nu din adultere, ca nu cumva să cinstească cineva ca tată pe unul care nu-i este tată, sau ca cineva să nu respecte pe adevăratul tată, pentru că nu știe că-i este tată; dar și alte legi ale romanilor și elenilor interzic săvîrșirea unor fapte ca acestea”.
Rolul căsătoriei în viața duhovnicească este arătată de Cuviosul Paisie Aghioritul: „Înfrânarea de la patimi este esențială pentru o viață duhovnicească creștină și pentru o creștere și educație a copiilor cât mai sănătoasă: Cei căsătoriți, fiindcă duc o viață conjugală, nu sunt îndreptățiți să uite că omul nu este numai trup, ci este și duh, și să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-și supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască duhovnicește, sub povățuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet încet bucurii și mai înalte, duhovnicesti, și nu le vor mai căuta pe cele trupesti. Soții au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească și copiilor lor. Un copil ai cărui părinți au multă cugetare trupească are de mic astfel de înclinații, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca și toate celelalte patimi ce se mostenesc – ca urzica ce, atunci când o plantezi, o poți lua în mână, dar când se măreste înțeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are discernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creste”.
Un alt scop al căsătoriei îl constituie întrajutorarea reciprocă a soților în tot ceea ce are legătură cu sarcinile și grijile familiale. „Întrajutorarea soților, responsabilitatea unuia față de celalalt, dezvoltarea și maturizarea relației de cunoaștere și de iubire, care în familie unește pe cei doi soți și mai mult decât la începutul căsniciei, sunt tot atâtea scopuri, dar și daruri sau roade ale vieții familiale”.
Deaorece căsătoria este prin natura ei dăruire totală a unei persoane alteia, și invers, fiecare dintre cele două persoane va avea un drept și o responsabilitate față de cealaltă. Pentru aceasta, Sfântul Pavel spunea că „Soția nu mai este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul, de asemenea, nici bărbatul nu mai este stăpân pe trupul său, ci femeia”. (I Corinteni 7,4). Fiecare persoană este un centru iradiant de energie și putere, dar și un mediu care primește energie și putere din afară. In căsătorie soții se împărtășesc unul din puterile celuilalt, de darurile și virtuțile celuilalt la așa măsură încât același apostol afirmă ca „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă să sfințește prin bărbatul credincios”. (I Corinteni 7,14) Fără să fie minimalizate, cele două scopuri ale căsătoriei (nașterea de prunci și întrajutorarea) „în iubirea negenarată în Hristos și în Biserică sunt cuprinse și introduse într-o perspectivă eshatologică”.
Concluzii
În conformitate cu Revelația divină, Biserica învață că Dumnezeu este Unul în Ființă Sa și întreit în Persoană. Numai existența în trei Persoane are valoarea absolută care le face demne și capabile de iubirea absolută. O singură persoană divină nu ar putea exprima prin chipul ei unitar, iubirea, nu ar putea fi numită Dumnezeu al iubirii. Sunt așa de prezente una în alta, încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg. Desăvârșita unitate ființială Dumnezeiască nu este în nici un fel alterată prin deosebirea dintre Persoane, întrucât această deosebire nu este ființială, ci personală. Tatăl este și rămâne în Fiul și Duhul Sfânt, Fiul este în Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este în Tatăl și în Fiul. Această taină este dezvăluită de către Mântuitorul Hristos în convorbirea cu Filip când spune: „Nu crezi că Eu în Tatăl sunt și că Tatăl este în Mine? Vorbele pe care vi le grăiesc nu le spun de la Mine, ci Tatăl Care sălășluiește în Mine face lucrurile Lui”. (Ioan 14, 10)
Având în vedere aceste aspecte, putem spune fără teama de a greși că Taina Căsătoriei este împărtășire de viață divină, care este dintru început în sânul Tatălui, iar transferată de pe înaltul ei plan dumnezeiesc, prin iconomia Fiului și aceea a Duhului Sfânt în comuniunea ființială a celor doi soți, îi face pe amândoi părtași la fericirea cerească.
Această valoarea a acestei Sfinte Taine trebuie să o conștientizeze cei doi soți înainte de a se împărăși de harul Căsătoriei. Ajutorul lui Dumnezeu pentru sfințirea și binecuvântarea acestei legături, precum și raportarea la El ca model de iubire desăvârșită, sunt lucruri esențiale pentru toți cei care-și doresc o familie fericită. Căsătoriile de formă, bazate pe relațiile trupești, sau pentru a se bucura de avantaje materiale nu pot rezista ci sunt sortite eșecului. Trebuie să tragem un semnal de alarmă în această privință având în vedere numărul de divorțuri aflat în creștere, unul din motivele destrămării căsniciei fiind „nepotrivirea de caracter”.
Biserica prin vocea ei, preoții, arată că iubirea reciprocă, respectul, sunt condiții fundamentale pentru sfințirea legăturii prin Sfânta Taină a Cununiei între doi tineri și pentru dobândirea mântuirii în familie. Legătura harică stabilită prin Sfânta Taină a Cununiei îi ferește pe tineri de păcat, îi întărește în dragoste, le dă putere să-și depășească necazurile și îi fac să fie amândoi un trup.
Căsătoria este instituția în care Dumnezeu a intervenit încă de le facerea lumii cu o grijă specială. Ea nu este numai problema celor ce se căsătoresc, ci vizează viața comunității sociale, a comunității eclesiale, viața de aici sub toate aspectele ei și viața de dincolo. Din nefericire, maladiile ei afectează subiecții familiei, mediul social și trupul eclesial.
De aceea subiecții căsătoriei, mediul social și Biserica trebuie să acorde căsătoriei toată atenția, să o privească și s-o estimeze cu toata seriozitatea și responsabilitatea.
Durerile și bucuriile unei entități familiale în mediul și spațiul socio-eclesial sunt de neevitat.
Toți factorii care concură la această „naștere” au datoria să nu înmulțească „durerile facerii familiale” și atunci bucuria tuturor – soți, societate, Biserică- va fi deplină.
Biserica creștină, întemeindu-se pe învățătura lui Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli, încă din vechime și neîntrerupt privea căsătoria membrilor săi credincioși ca un lucru moral-religios care era sub conducerea ei proprie și totdeuna a considerat ca strict necesar de a sfinți nunta printr-o deosebită lucrare sfințită mistico-harică, pentru ca și după spirit și după forță, nunta să fie chipul mistico-haric și neîntrerupt al unirii lui Hristos cu Biserica.
Căsătoria își are temei în Sfânta Treime, fiindcă așa cum în Sfânta Treime Tatăl și Fiul sunt una, rămânând totuși doi, tot astfel și în căsătorie soții devin una, rămânând doi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ține să menționeze creștinilor din Efes că mare este această taină a cununiei.
Am văzut cum Sfânta Taină a Căsătoriei dă valoare vieții și omului și are un efect profilactic cu privire la toate provocările contemporane: concubinajul, divorțul sau căsătoria „homosexuală”. Astfel, afectarea acestei Sfinte Taine duce la denaturarea noțiunii de familie și la deconsiderarea rolului pe care aceasta îl are în viață omului. De asemenea, atacurile la adresa Căsătoriei nu fac altceva decât să ducă la destructurarea familiei creștine.
Oricât s-ar scrie pe această tema, cuvintele nu vor putea dezvălui pe de-a-ntregul niciodată taina aceasta, marele mister al lumii acesteia cere este nașterea vieții.
E o curajoasă încercare, tendința de a explica scopul vieții omului; de aceea, mai la-ndemână oare a fi să încerci sa aduni, din viață și din cărți, fapte ce atestă un scop, un el atins, un rol jucat de cineva de-a lungul scurtei existențe pe acest pământ, viața – proprie, a fiecăruia în parte, și, de fapt, a noastră, a tuturor.
Și, mai ales, temerară încercare este a desluși menirea femeii; ființă la a cărei picioare n-au încetat și nu vor înceta să se roage credincioșii, s-o laude poeții, s-o caute cântăreții.
Bibliografie
Anghelescu, Nadia, Introducere în islam, Editura Enciclopedică, București, 1993
Bogdaproste, Gheorghe, Despre familia creștină, București, 1972
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Cultul ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a lumii, în „Studii Teologice”, 1953, nr. 9-10
Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, 1994
Carte de rugăciuni și învățătura de credință ortodoxă, București, 1984
Culianu, Ioan Petru, Eros și magie, Editura Polirom, Iași, 2003
Cateani, Leon, Studii de istorie orientală, Milano, 1911
Cleopa, Arhim. Ilie, Despre credința ortodoxă, București, 1981
Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003
de Beauregard, Marc Antoine Costa, Ose comprendre que je t'aime , trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, preface de A.M. Allchim, Les Editions du Cerf, Paris, 1983
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. I, București, 1985
Evdokimov, Paul, L'Ortodoxie, Paris 1965
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic ortodox, București, 1990
Galeriu, Pr. Magister Constantin, Taina Nunții, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1960
Habra, George, Iubire și senzualitate , Editura Anastasia, București, 1994
Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, Galați, 1981
Ioan, Iorgu, Întărirea familiei. datoria patristica și porunca divină,în „Mitropolia Ardealului”, 1967, nr. 6-7
Ioan, Iorgu, Recăsătorirea soților despărțiți, București, 1937
Isopescu, Dr. Silvestru Octavian, Traducerea Coranului, Cernăuți, 1922
Legea lui Manu, trad. Ioan Mihălcescu, Editura Casa Școalelor, București, 1929
Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, București, 1953
Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, București, 1915
Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționarul Noului Testament, București, 1984
Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Teologia iubirii. Iubirea. Taina Căsătoriei, vol. I, Editura Alba Mia, Alba Iulia, 1996
Molitfelnic, Slujba cununiei, București, 1982
Marcu, Grigore T., Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească în Studii Teologice, nr. 1-2, 1957
Mospero, G., Histoire ancienne, Paris, 1895
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în „Ortodoxia” 1978, nr. l-2
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Despre Taina Sfintei Cununii, în Ortodoxia, nr. 4, 1986
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1986
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția apostolică din punct de vedere ortodox, în „BOR”, An XCVIII, nr. 11-12, 1978
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfintele Taine din viața Bisericii, în „Studii Teologice”, 1981, nr. 3-4
Răducă, Dr. Asist. Vasile, Căsătoria – Taina dăruirii și a desăvârșirii persoanelor, în „Studii Teologice nr. 3-4, București, 1992”,
Sfântul Ignatie Teoforul, Ignatie către Policarp, în „Scrierile Părinților Apostolici”, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol I, Editura Institutului Biclic și de Misiune al BOR, București, 1979
Sfichi, Pr. Dr. Mircea, Contribuția Bisericii la întărirea familiei în lumina legiuirilor actuale, București, 1982
Stan, Liviu, Căsătoriile mixte și ultimele măsuri luate la Vatican în privința lor, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, București, 1968
Stan, Liviu, Codificarea canoanelor, în Studii Teologice, nr. 10, 1969
Soare, Pr. Dumitru, Contributia creștinismului la îmbunătățirea situației femeii și copilului, București, 1954
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1955
40. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1978
41 Șesan, Valerian, Curs de drept bisericesc universal, Cernăuți, 1942
42. Teofil al Antiohiei, Trei Cărți către Autolic, III,6, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1980
43. Zaharia, Valerian, Flori alese din grădina Sfintei Scripturi, Oradea, 1955
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia Ca Temelie a Vietii Umane (ID: 115428)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.