Familia Ca Factor al Educatiei Religioase

Singura salvare a neamului nostru,

ca să rămână

cu nume, cu sămânță și cu rădăcină,

este

reașezarea sfințeniei familiale.

Părintele Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină,

Editura Agaton, Făgăraș, 2002, p. 5.

Cuprins

Argument

Introducere

Familia creștină – familia ideală

1. Prototipul „Adam și Eva” și scopul primar al familiei

2. Consecințele căderii omului în păcat asupra vieții de familie

3. Caracterul de Taină al căsătoriei dobândit prin lucrarea Mântuitorului

Copilul ideal din familia creștină

1. Relația părinți – copii înainte și după căderea în păcat

2. Părinți și copii în Legea Harului

Familia în societatea secularizată contemporană

Puncte de vedere ale științelor sociale (sociologie, psihologie, pedagogie) cu privire la problematica familiei contemporane.

O analiză creștin-ortodoxă a problemelor familiei contemporane

IV. Educația religioasă a copilului contemporan

Familia – factorul determinant în formarea personalității copilului

Integrarea familiei în sistemul factorilor educativi

Conlucrarea familie – școală

Conlucrarea familie – Biserică

Colaborarea ideală: familie – școală – Biserică

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Argument

Tema acestei lucrări a fost aleasă pornind de la realitățile societății românești actuale, de la convingerea personală că familia are rolul preponderent în educarea propriilor copii, că îngrijorător de multe familii din ziua de astăzi nu-și mai asumă acest rol cu deplină responsabilitate și/sau în toată complexitatea sa.

Experiența la catedră relevă cu pregnanță că rolul familiei este definitoriu în formarea personalității unui om, că profesorul rămâne un Sisif dacă familia nu promovează aceleași valori. De aceea se impune cu necesitate căutarea posibilităților de a optimiza demersurile cadrului didactic în vederea consolidării valorilor sănătoase, spirituale și morale, proprii ființei românului creștin-ortodox.

Pentru a-ți îmbunătăți activitatea, trebuie să cunoști domeniul, să-ți cunoști partenerii de lucru, plusurile și minusurile proprii, să deosebești ceea ce ține de tine și ce nu.

Ca profesor de religie, oricare ar fi tema abordată, se impune a fi aprofundată din triplă perspectivă: a științelor educației, a învățăturii de credință creștin-ortodoxă, a necesității practice de adecvare a metodelor și mijloacelor didactice în vederea realizării scopurilor disciplinei noastre.

Din perspectiva științelor educației, se constată că, în cele mai multe tratate de pedagogie, familia ocupă doar un simplu loc în lista factorilor educaționali. Fiind axate pe procesul instructiv-educativ din școală, demersul familiei este considerat, în mod aprioric, a fi cel puțin neutru, dacă nu chiar întru totul consonant cu eforturile depuse de profesor.

Lumina învățăturii de credință este indispensabilă, chiar intrinsecă profesorului de religie, întrucât el are în primul rând datoria de a o mărturisi. Pentru a afla rolul familiei în educația creștină, este necesar a lămuri ce înseamnă familia potrivit învățăturii de credință creștin-ortodoxă, a stabili câteva repere cu privire la starea actuală a familiei, a căuta soluții pentru propria activitate întru rodirea pe termen lung. Cu atât mai mult cu cât, pentru profesorul de religie, familia este principalul partener „din umbră” de aici, de pe pământ.

În Introducere sunt detaliate succint argumentele alegerii lucrării: relațiile copil – familie – școală – educație – cultură – civilizație, în societatea românească actuală.

Capitolele Familia creștină – familia ideală și Copilul ideal din familia creștină au fost scrise în lumina învățăturii de credință. În următoarele două – Familia în societatea secularizată contemporană și Educația religioasă a copilului contemporan – este sintetizată cercetarea documentară a temelor abordate. Perspectiva științelor educației se împletește cu învățătura de credință pentru studierea locului familiei între factorii educaționali contemporani. În ultimul capitol – Educația religioasă a copilului contemporan – se aprofundează și abordarea metodică a temei analizate.

În anul ce a urmat alegerii acestei teme, mare a fost bucuria când Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca anul 2011 să fie Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. În acest fel este certificată convingerea că familia deține rolul precumpănitor în formarea personalității creștine.

În misiunea asumată, nu rămâne decât să lucrăm cu speranța că sămânța pe care ne străduim să o așezăm în sufletele elevilor noștri va rodi în viitor cu mângâierea darului Duhului Sfânt, întru „reașezarea sfințeniei familiale”.

Introducere

Realitatea existenței umane este complexă. Orice activitate umană este complexă prin multitudinea participanților și a intercondiționărilor reciproce între aceștia, dar și a acestora cu mediul în care activitatea se desfășoară. Această complexitate face ca existența omului, atât cea individuală, cât și cea colectivă, să fie dinamică, într-o permanentă devenire. Cumulul existențelor umane individuale și al interdependențelor dintre acestea îl numim societate. Societatea poate fi studiată fie static, într-un anume spațiu, la un moment dat, fie dinamic, observându-i evoluția în timp. Ce au în comun și prin ce se diferențiază societățile studiate după distribuția lor spațială și/sau temporală?

Indicatorul de apreciere a unei societăți în ansamblu, îl numim „grad de civilizație”. Gânditorii contemporani diferențiază cu strictețe civilizația și cultura. Ei consideră „civilizație” gradul de înzestrare materială, de confort modern, iar „cultură”, acumulările spirituale – în filosofie, literatură, muzică, artă plastică.

În mod curent însă, când se spune despre cineva că este „un om civilizat”, aprecierea aceasta nu se referă la înzestrarea sa materială și la capacitatea de a utiliza adecvat această zestre, ci, mai degrabă, la maniera în care intră în relație cu cei din jur. Ca urmare, pare mai firesc a considera că civilizația este exprimarea văzută, în comportamentul oamenilor, a nivelului cultural al acestora. Civilizația poate fi privită ca o rezultantă a experienței acumulată în timp de acea societate. Am putea considera civilizația ca fiind „caracterul” societății. Ținând seama de multiplele intercondiționări existente, apreciem că „motorul” creșterii gradului de civilizație îl reprezintă cultura.

Cultura, la rândul ei, se întemeiază pe educație. Prin educație, fiecare nouă generație este inițiată în a descifra înțelesurile actelor de cultură moștenite, inițiată în a asimila deprinderile și valorile specifice unui neam. Educația pregătește fiecare nouă generație să devină, la rându-i, creatoare de cultură. Astfel, prin educație, se perpetuează și se desăvârșește zestrea spirituală a unui neam, civilizația sa proprie.

Deci nu poți înțelege gradul de civilizație al unui popor, fără a-i cunoaște cultura. Iar cultura unui neam se dezvoltă „organic” ținând seama de coordonatele definitorii ale specificității acestuia. Păstrarea acestor coordonate ca „linii de forță” ale devenirii culturale a unui popor, se face numai prin educarea tinerelor generații în spiritul valorilor moștenite.

Educația individuală are ca rezultat imediat formarea personalității fiecăruia. Dacă trăsăturile de personalitate vizate țin cont de coordonatele personalității neamului în care s-a născut cel educat, atunci se asigură transmiterea acestora de la o generație la alta, asigurându-se permanența dezvoltării culturii proprii de-a lungul veacurilor.

Educația individuală durează din clipa zămislirii, până în ultima clipă a vieții, căci în relaționarea cu lumea înconjurătoare, omul își adaptează permanent comportamentul, își schimbă concepțiile. În tot acest răstimp, singura instituție socială permanent prezentă și cu influență educativă continuă în viața fiecăruia, este familia. Cu toate acestea, cadrul didactic este considerat astăzi unicul factor educațional responsabil în cazul scăderii gradului de civilizație al societății în ansamblul ei.

Omul contemporan se confruntă zilnic nu numai cu problemele proprii, în mod direct, ci și cu ale societății în ansamblu, prin intermediul mass-media. Dacă informarea mass-mediei ar fi integral onestă, ar oferi o imagine completă, echidistantă, a realității. Se preferă însă, pe de o parte, senzaționalul cazurilor particulare – prezentate drept cazuri tipice pentru întreaga comunitate, iar pe de altă parte, focalizarea pe aspectele menite să susțină opinii partizane – probabil în funcție de „comanda” intereselor de moment.

În acest context – ce nu face obiectul lucrării de față – se observă că românului obișnuit i se inoculează zilnic o anumită imagine de sine ca reflexie a unor concepții ce conturează din ce în ce mai apăsat un nou „portret robot” al „românului-tip” contemporan. Potrivit acestui portret, tot românul de azi este necivilizat, înapoiat, rămas în urmă cu mai mult de un secol, leneș, necinstit, agramat, incult. Capabil de excrocherii, trafic și/sau consum de droguri, proxenetism, crimă. Unii adaugă că este incapabil de performanță, că nu se poate integra pe piața internațională a muncii, că nu este creator de valori, explicând toate acestea prin aceea că „școala românească nu creează competențe”. Bombardat zilnic cu asemenea judecăți de valoare, bietul român ajunge să se întrebe dacă nu cumva acesta-i este datul moștenit din moși strămoși. Ajunge să creadă că așa sunt toți românii, chiar dacă lui nu prea i se potrivește portretul cu pricina. Ca urmare, începe să-și atenționeze copiii și nepoții să se mai schimbe în sensul dat de timpurile actuale, să se adapteze, ca să nu rămână anacronici asemenea lui.

Însă, cel ce mai are o fărâmă de suflet limpede, stă, ascultă, privește, gândește și … plânge. Plânge și se întreabă unde mai este dragostea de glie, de neam, de limbă și, mai ales, de „legea strămoșească”, acea dragoste ce a fost demonstrată de înaintași de atâtea ori prin disponibilitatea lor de jertfire întru apărarea acestor valori. Se întreabă unde s-a pierdut conștiința demnității apartenenței la neamul dârz ce a rezistat nepervertit în iureșul vremurilor. Unde s-a pierdut conștiința de om. Și, în mod evident, se întreabă cum s-ar putea îndrepta această stare a societății românești.

Întrucât „schimbarea regilor este bucuria nebunilor”, lăsăm în seama responsabililor diriguirii țării analizele social-economice și politice. Ca „simpli cetățeni”, fii și fiice de români, foști elevi și studenți și actuali slujitori – devotați dascăli – ai școlii românești, suntem conștienți că cea mai mare parte a valorilor împropriate și perpetuate de fiecare om, sunt dobândite preponderent în cadrul familiei. Că dacă familia, prin valorile pe care le promovează, nu este în consens cu ceea ce noi încercăm să altoim în firea elevilor noștri, dacă familia nu conlucrează întru reevaluarea concepțiilor de viață, a deprinderilor, a atitudinilor induse copilului, noi, dascălii, retrăim drama lui Sisif.

Familia este cea care așează temelia trainică a principiilor ce ne călăuzesc pe parcursul întregii vieți. Familia veghează de-a lungul parcursului școlar să nu ne abatem de la conduita morală în care ne-a inițiat, de la primii pași. Familia a fost și este „blocul de control” al devenirii noastre către maturitate și al tuturor realizărilor din viața de adult. Când familia are principii de viață sănătoase, urmașii vor fi creatori de cultură, de valori autentice. Vor deveni „oameni cumsecade”, responsabili și competenți, fiecare în sfera de activitate în care va ajunge în funcție de înzestrarea și pregătirea sa. Acestea sunt convingeri izvorâte în primul rând din experiența propriei maturizări, din conștientizarea rolului precumpănitor pe care l-a avut atenta și discreta monitorizare părintească și apoi din observarea devenirii tinerilor cunoscuți de-a lungul vieții.

Entuziasmul mărturisirii de la începutul activității didactice a devenit mai realist, od, retrăim drama lui Sisif.

Familia este cea care așează temelia trainică a principiilor ce ne călăuzesc pe parcursul întregii vieți. Familia veghează de-a lungul parcursului școlar să nu ne abatem de la conduita morală în care ne-a inițiat, de la primii pași. Familia a fost și este „blocul de control” al devenirii noastre către maturitate și al tuturor realizărilor din viața de adult. Când familia are principii de viață sănătoase, urmașii vor fi creatori de cultură, de valori autentice. Vor deveni „oameni cumsecade”, responsabili și competenți, fiecare în sfera de activitate în care va ajunge în funcție de înzestrarea și pregătirea sa. Acestea sunt convingeri izvorâte în primul rând din experiența propriei maturizări, din conștientizarea rolului precumpănitor pe care l-a avut atenta și discreta monitorizare părintească și apoi din observarea devenirii tinerilor cunoscuți de-a lungul vieții.

Entuziasmul mărturisirii de la începutul activității didactice a devenit mai realist, odată cu scurgerea timpului, pe măsură ce, încetul cu încetul, s-au conturat rezerve cu privire la posibilitatea consolidării la elevii de azi a asumării dragostei de neam și de țară, cu componenta sa esențială – valorile învățăturii de credință creștin-ortodoxe, atâta timp cât familia nu promovează aceleași valori.

Din nefericire, până la „dragostea de neam și de țară”, se constată că vorba înțeleaptă a înaintașilor – „ai carte, ai parte” – este pe cale să dispară din mentalul colectiv. Pentru a susține cele de mai sus, se prezintă câteva constatări dezarmante, cu mențiunea că un procent îngrijorător de părinți se înscrie în această tipologie:

♦ Părinții se implică din ce în ce mai puțin în educația fiilor/fiicelor lor. Sub imperiul lui „Nu am timp!”.

♦ Prin atitudinea lor, părinții dovedesc că ei consideră ca unică datorie asigurarea adăpostului, hranei și îmbrăcămintei pentru copii lor, deci numai a confortului material. Educația, cu tot ceea ce implică aceasta, fiind resortul unilateral al copilului, în relația lui cu școala.

♦ Se remarcă un fel de idolatrizare a copilului: părinții îi acordă o încredere aproape oarbă în tot ceea ce relatează, fac mari sacrificii pentru a-i satisface toate capriciile – „ca să nu sufere”.

♦ Cadrele didactice sunt discreditate în fața copiilor: părinții critică opiniile și activitatea învățătorilor/profesorilor, dar fără a discuta cu cadrul didactic problema ce-i contrariază.

♦ Prin comportamentul ulterior al elevului, se arată că părinții nu au nevoie de colaborarea cu școala, nu primesc sugestiile oferite de dascăli. Sunt rari părinții care se sfătuiesc în mod real cu profesorii în privința educării copilului.

Cu privire la educația religioasă, se remarcă:

● Disciplina Religie ortodoxă se află printre „cenușăresele” materiilor din trunchiul comun, întrucât puțini sunt cei care îi recunosc „de facto” valoarea sa educativă.

● Privind retrospectiv către începutul anilor ’90, nu mai există aceeași sete de a descoperi înțelesurile profunde ale învățăturii de credință. Materia este acceptată de nevoie. Ea a rămas în trunchiul comun datorită iconomiei divine reflectată în strădania permanentă a ierarhiei Bisericii noastre, coroborată cu atitudinea manifestată de numeroși oameni de cultură cu conștiința datoriei față de păstrarea moștenirii cultural-spirituale lăsată de înaintași.

● Având în vedere starea generală actuală – marea majoritate a românilor sunt ortodocși numai cu numele – educația religioasă a copilului se estompează treptat pe măsură ce acesta crește, aceasta nefiind consolidată prin trăirea autentică a familiei.

Desigur, această stare de fapt are cauze ce nu pot fi ignorate, dintre care am selectat:

► a scăzut nivelul de educație al familiilor;

► astăzi familia nu mai pledează pentru „școală”, întrucât societatea contrazice proverbul strămoșesc „ai carte, ai parte”, prin modelele „de succes” pe care le oferă;

► insecuritatea socială, nesiguranța zilei de mâine, acaparează întreaga energie a părinților;

► oferta de consum a industriei de divertisment ieftin – ca să nu spunem de prost gust – este foarte generoasă și în trend, punând la îndemâna tuturor surogate de petrecere a timpului liber pentru satisfacerea „sufletului” celui copleșit de grija zilei de mâine, actul de veritabilă cultură fiind apreciat în tot mai puține familii; iar obișnuința devine o a doua natură;

► familia creștinului ortodox român a fost bătută decenii la rând de uraganul concepției materialist atee a regimului comunist;

► acum se continuă distrugerea sufletului cu tăvălugul concepției consumist utilitaristă ce se preconizează a deveni politică educațională.

Analizând din perspectiva învățăturii de credință creștin-ortodoxă, este evident că toate acestea își au rădăcina în procesul de secularizare început acum mai bine de un secol și jumătate. Secularizarea adâncită în perioada comnunist-atee a dus la desacralizarea vieții cotidiene. Desacralizarea a „germinat” dezumanizare, primii exponenți fiind torționarii temnițelor comuniste. Din nefericire, mass-media ne furnizează aproape zilnic știri ce ne determină să tragem concluzia că dezumanizarea se extide ca o plagă, uneori dându-ne impresia că, pe alocuri, societatea tinde chiar spre demonizare.

Privind zbuciumul contemporan, ne așezăm sub semnul lui „încotro”: „Încotro, românule?”; „Încotro, familie?”; „Încotro, educație?”.

Creștinul știe care este sensul, care este „ținta”. Ce poate face profesorul de religie în acest context?

Să-L mărturisească pe Cel Ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Capitolul I

Familia creștină – familia ideală

I. Familia creștină – familia ideală

Fără a defini deocamdată conceptul „familie”, putem vorbi despre aceasta, pe baza experienței comune a fiecăruia.

Nimeni nu pune la îndoială faptul că o familie este „reușită” atunci și numai atunci când este întemeiată pe iubirea curată, puternică, a celor doi soți și pe comuniunea dintre ei.

Cum de este posibilă unirea trainică și de durată a două personalități diferite într-acest tot unic și unitar numit familie?

Ce leagă pentru toată viața membrii unei familii între ei?

De ce afirmăm că familia creștină este familia ideală?

Răspunsurile la aceste întrebări le aflăm în învățătura Bisericii. Învățătura Bisericii, fiind învățătură revelată, oferă perspectiva analizării vieții privind-o din afara limitărilor temporale, atribuindu-i „țintă” transcendentă, pentru că ea vizează eternitatea, ea Îl vizează pe Cel ce a descoperit-o omului. Numai cel ce caută cu sinceritate să afle care sunt adevăratele rosturi ale fiecăruia, ale familiei, ale societății și ale lumii în ansamblu, capătă convingerea că acestea nu pot fi înțelese pe deplin, cu toate interacțiunile existente, decât „în cheie creștin-ortodoxă”.

Învățătura de credință a Bisericii noastre luminează și ordonează înțelesurile, rațiunile intime ale lucrurilor. Ea nu numai că-i dezvăluie credinciosului Calea, dar îi oferă și toiagul cu care să se sprijine la drum pentru a ieși din hățișul acestei vieți pe poarta spre fericirea cea veșnică. Ea îi dăruiește și pe cale – mai ales când are de trecut obstacole – balsamul întăritor și mângâietor al adierilor de iubire, pace și bucurie vestitoare ale fericirii ce-l așteaptă la capătul drumului. Ea îi garantează că nu este singur „pe valurile vieții înspumate”, că în fiecare clipă Cineva îl privește cu dragoste, se bucură pentru reușitele sale, se întristează pentru abaterile de la calea autentică, îl luminează să revină pe drumul cel bun, îl ajută să se ridice ori de câte ori se împiedică și cade. Ea ni-L descoperă pe El, Părintele nostru ceresc – „Ah! Ce Dumnezeu avem!” – Care ne dorește pe toți să ajungem acasă, în Împărăția Sa, așteptând de la noi doar ca să-I „telefonăm” cât mai des cu putință, pentru ca să ne ajute să verificăm coordonatele în care ne aflăm pe parcursul drumului.

Pentru ca „GPS-ul” acesta duhovnicesc să devină indispensabil în traiul de zi cu zi, trebuie să ne deprindem de mici să-l utilizăm și să fim cu luare aminte pentru a-l păstra funcțional.

Numai revenind iar și iar la rosturile cele dintâi, putem înțelege tot mersul omenirii în ansamblu, din trecutul îndepărtat până astăzi. Numai raportându-ne la rădăcinile primordiale, putem înțelege și lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Cel Care S-a întrupat în persoana Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos. Îi putem înțelege și Jertfa și Învierea Sa, spre învierea fiecăruia dintre noi, întru deplina comuniune cu El a întregului neam omenesc.

Revenirea iar și iar la „Referatul biblic al creației”, corelată cu meditarea frecventă la chenoza Fiului lui Dumnezeu, ne apropie încetul cu încetul de înțelegerea iubirii nemărginite, atotcuprinzătoare și atotizvorâtoare a lui Dumnezeu, de înțelegerea iubirii cu care umple lumea, ca revărsare a iubirii intratreimice. Numai așa Îi descoperim treptat marea înțelepciune, ne convingem că fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Că toate cu înțelepciune le-a făcut.

I. 1. Prototipul „Adam și Eva” și scopul primar al familiei

Frumusețea nobilă a legăturii dintre bărbat și soția sa, femeia, se dezvăluie în toată adâncimea ei, numai înțelegând rosturile revelate ale actului divin creator. Este o legătură ființială, proniatoare. Ea își are temeiul în Chipul lui Dumnezeu pe care Acesta l-a așezat în făptura omenească atunci când i-a dăruit suflet spiritual, suflându-i în nări „suflare de viață” (Facere 2,7).

Legătura trainică dintre cei doi soți este plămădită în iubire, din comuniune și ajutorare pentru înfăptuirea unui țel comun. Toate aceste elemente le-au fost date oamenilor de la Facere, ca însușiri potențiale, împreună cu imboldul de a le actualiza.

I. 1. 1. Omul – făptură creată pentru comuniune spirituală

Iubirea și înțelepciunea desăvârșită a Atotcreatorului se vede cu precădere în actul creării omului. Act deosebit prin care se descoperă apropierea Sa „mai intimă” de cea din urmă făptură creată. Omul – „mezinul lumii” – are trăsături speciale, unice, este răsfățatul. Parte a lumii văzute, nu este integral materie, ridicându-se deasupra acesteia chiar prin actul creării trupului său. Este ființă rațională fiindcă are și suflet, dar îngerii nu au suflarea Duhului Sfânt în făptura lor. Prin cele părți ale ființei sale, omul este veriga de legătură între lumea materială și cea spirituală. Dumnezeu l-a așezat în lume, fără să fie rupt de aceasta, căci i-a dăruit însușiri menite să-i permită să interrelaționeze cu ea. Darul suprem pentru fragila făptură constă în faptul că a creat-o după chipul Său, al Treimii Celei deoființă și nedespărțite. De aceea omul are ca dimensiune fundamentală a ființei sale, dorul de comuniune.

Chipul lui Dumnezeu este „pecetea” sufletului, pe care „suflarea de viață” (Facerea 2, 7) a Atotcreatorului, a pus-o în ființa omului. Însușirile sufletului îl fac pe om să aibă conștiință de sine, să se delimiteze de celelalte făpturi și să intre în dialog cu acestea, deci să fie „persoană”. Protopărintele nostru Adam avea plinătatea dintru început a acestor daruri, plinătate ce l-a determinat nu numai să pună nume tuturor vietăților, ci și – mai ales – să comunice „față către față” cu Creatorul său.

Chipul lui Dumnezeu în om îl face capabil atât ca să „aspire” neîncetat iubire, ca reflex al tendinței spre desăvârșirea comuniunii cu Dumnezeu, sete neostoită de iubirea și lumina Sa, reflex al „creșterii spre asemănare”, cât și să dăruiască iubire – ca oglindire a chipului iubirii intratreimice din sine – în afară de sine. Căci, ce rol are omul? Să oglindească în lumea ce a fost creată pentru el, chipul Treimii din el. Să facă din viața sa icoană a Treimii. Să se umple de darurile lui Dumnezeu și să reverse în afară lumina primită în ființa sa. Să fie ființa „transparentă”, „permeabilă”, prin și cu care Dumnezeu oblăduiește lumea. Să fie un „receptacol” al Duhului Sfânt din și prin care să se răspândească în lume darurile lui Dumnezeu, pentru păstrarea deplinătății și armoniei creației Sale.

Capacitatea de a iubi și de a fi iubit se manifestă numai în comuniune. Fără comuniune, iubirea nu se poate împlini.

Comuniunea este posibilă între două persoane atunci când ele sunt asemănătoare, dar se și diferențiază. În logica simplă și firească a lucrărilor Sale, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, așezându-l deasupra lumii materiale. Bivalența trup-material, suflet-spiritual, îi dă omului posibilitatea de a intra în comuniune atât cu cele două părți ale lumii create – materială și spirituală, cât și – prin excelență – cu Dumnezeu.

Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) pentru că a dorit să aibă în lumea văzută pe cineva „de-al Său”, capabil de a dialoga cu Sine. După ce l-a așezat în Eden (Facerea 2, 15), Dumnezeu a hotărât că „nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18) și a adus la Adam toate viețuitoarele. În virtutea înzestrării sufletului său, Adam a pus nume potrivite tuturor viețuitoarelor pământului, dar „nu s-a găsit ajutor pe potriva lui” (Facerea 2, 20) între acestea. El nu putea intra în comuniune deplină cu niciuna, fiindcă ele erau lipsite de harul pe care Dumnezeu l-a dăruit omului prin suflarea Sa de viață. Lui Adam îi era necesară o prezență capabilă să perceapă cu aceeași străluminare spirituală realitatea înconjurătoare, o prezență asemenea lui. Avea nevoie de o persoană care să dialogheze atât cu el, cât și cu Dumnezeu.

Iubirea intratreimică nu se putea arăta pe deplin lumii văzute prin monada Adam. Ca unică ființă spirituală cu rațiune, simțire/sentimente și voință liberă, Adam nu ar fi putut comunica eficient în jurul său bucuria, pacea, înțelegerea relației sale cu Dumnezeu. Ar fi rămas închis în propria-i ființă. Bucuria experierii prezenței iubirii dumnezeiești în viața personală a omului, nu poate fi tăinuită („lumina nu poate fi ținută sub obroc”). Ea este copleșitoare și „activează” cu putere datul de făptură creată pentru comuniune spirituală. Adam avea în sine nu numai tendința spre comuniunea cu Dumnezeu, dar și pe aceea de a o comunica în afara sa, în afara relației cu Dumnezeu, tendința de a se bucura de iubirea lui Dumnezeu împreună cu altcineva, altcineva care să-i vină în întâmpinare cu propria-i bucurie a experierii prezenței dumnezeiești. Numai împărtășind cu un al treilea bucuria comuniunii cu „celălaltul”, încercând să-i arăți ceva din prea-plinul inimii, descoperi noi și noi „încântări” izvorâte din acea trăire. Descoperi alte și alte motive de a păstra și întări legătura puternică și curată de dragoste despre care vorbești. În același timp, sporești în cunoașterea „celuilalt”, dar și în autocunoaștere.

Rezumând, omul are în ființa sa daruri și doruri naturale, intrinseci, datorită Chipului lui Dumnezeu după care a fost creat. Are conștiință de sine, ceea ce-i conferă conștiința demnității deosebite cu care a fost creat – aceea de cunună a creației. Are năzuința spre împlinirea persoanei sale, spre desăvârșire, spre autodepășire. Mai presus de toate, are capacitatea de a iubi și de a primi, de a recepta, de a aprecia iubirea celorlalți. Are în sine dorul de comuniune, ca unică modalitate, ca unic „mediu” prin și în care își poate împlini celelalte daruri-doruri. Numai prin iubire și comuniune, participă la esența dumnezeiască și „lucrează” la propria-i ființă eternă, dar și la ființa socială, pentru veșnicie.

I. 1. 2. Adam și Eva – creați unul pentru altul.

(Complementaritatea ontologică bărbat – femeie)

„Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat și femeie a făcut și le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut” (Facerea 5, 1)

Relația bărbat-femeie ține de „datul” omului creat ca bărbat și femeie. Deci aceasta este relația primordială, fundamentală a umanității. Omul nu poate fi Om în afara acestei relații. Este calea pentru a fi pe deplin uman. Ea simbolizează în cel mai înalt grad relația cu Dumnezeu.

Păstrând linia Sfintei Tradiții, părintele profesor Dumitru Stăniloae, argumenta: „Semnificativ pentru caracterul comunitar al chipului, pentru dezvoltarea comună a lui, este faptul că în cartea Facerea se vorbește de chip în legătură cu crearea omului ca pereche.” „În deosebirea ca bărbat și femeie umanitatea are prilejul unei îmbogățiri spirituale mai accentuate” „Natura umană nu se poate îmbogăți, nu poate ajunge la desăvârșire dacă nu subzistă în ipostasuri variate.” „Ipostasurile sunt natura în existența concretă și în forma relațiilor între ele, natura în dinamica relațiilor interne ce se realizează în forma ei pluriipostatică.”

Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru că numai în dualitatea personală neuniformă și complementară de bărbat și femeie, se realizează unitatea de om, omul deplin. Numai așa omul își putea împlini rostul.

Tot creștinul știe cum a creat-o Dumnezeu pe Eva: „coasta luată din Adam a făcut-o … femeie” (Facere 2, 21 – 22). Însă puțini se apleacă asupra faptului că, după ce a fost creată, ea a fost adusă la Adam, iar acesta a recunoscut unitatea ontologică ce-i leagă: „aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facerea 2, 23). Că el i-a pus nume – „femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facerea 2, 23) – și a anunțat „mersul” firesc de aici încolo al existenței omului în dualitatea sa complementară de bărbat și femeie: „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Facerea 2, 24).

„Deosebirea complementară trupească redă și condiționează o diferență complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puțin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă.”

Unitatea ontologică este purtătoarea trăsăturilor definitorii ale omului: comuniunea și iubirea. Din diferența complementară sufletească izvorăște neîncetat energia necesară actualizării comuniunii și iubirii din om.

Iubirea adevărată este exigentă, căci relația bărbat-femeie trebuie să fie fondată pe deosebirea asumată, acceptată și iubită. Trebuie să învățăm să iubim din ce în ce mai mult, ca să ne înomenim din ce în ce mai mult.

Unirea suflet și trup a bărbatului cu femeia o numim familie.

Cei doi se iubesc pentru că se completează. Bărbatul și femeia au aceleași daruri, deci și aceleași responsabilități. Deosebirea se află numai în „învelișuri”. Iubirea e un schimb de ființă, o întregire reciprocă. Iubirea unește uimirea în fața tainei celuilalt și răbdarea neputințelor lui și ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria e în același timp dragoste și ajutor, bucurie de celălalt și răbdare a lui.

I. 1. 3. Adam și Eva – familia primordială

S-a argumentat că întâlnirea dintre Adam și Eva este urmarea creării omului – bărbat și femeie, că ea nu a fost întâmplătoare, ci conformă planului divin creator, prototip al căsătoriei monogame.

Ca urmare, întrucât acolo, în Raiul primordial, s-a petrecut prima întâlnire dintre bărbat și femeie, întâlnirea dintre Adam și Eva este „tiparul” tuturor întâlnirilor bărbat-femeie, ce au avut loc de la începutul lumii, până în ziua de astăzi.

Este de remarcat faptul că, aflându-se sub har, Adam a recunoscut-o pe Eva ca fiind „os din oasele sale”, iar ea „a deschis ochii asupra lui”, deci s-au recunoscut a fi „una”.

Deoarece Dumnezeu le-a transmis și ce aveau de făcut, care le era misiunea, putem afirma că primul cuplu „Adam și Eva” este prima instituție creată de Dumnezeu, cu rosturi bine definite. Deci familia este așezământ dumnezeiesc ce își are prototipul în Raiul primordial, așezămînt ce stă la temelia umanității.

Pe Adam și Eva îi numim protopărinții noștri, deoarece ei au primit încă de la creare „chemarea” de a se înmulți, au alcătuit prima familie în sânul căreia s-au născut și au crescut primii copii. Aceștia la maturitate și-au întemeiat familiile lor și au născut copii… și așa mai departe, până în ziua de azi.

I. 1. 4. Scopul primar al familiei

Scopul primordial al familiei este „înscris” în ființa omului: sporirea întru asemănarea cu Dumnezeu. Omul Îl caută pe Dumnezeu. Are capacitatea de a se bucura de Dumnezeu, de a-L iubi. Capacitatea de a-L descoperi pe Dumnezeu prin actul cunoașterii făpturii create.

Adam Îl vedea, Îi vorbea. În acea comuniune nemijlocită, copleșit de dragostea („pe cât putea duce” – cântare de la Schimbarea la față) lui Dumnezeu, el creștea întru asemănare.

Nu avea cum să nu fie fericit. Și, când ești fericit, îți mărturisești nu numai starea, ci și motivul ce determină acea stare. Intri în comuniune și cu cei din jur.

Putem spune că familia are atât scopuri general-umane (primele trei), cât și scopuri specifice cuplului bărbat-femeie (următoarele), acestea din urmă fiind indispensabil legate de celelalte.

Scopul primordial al familiei este scopul creării lumii, fiind scopul fiecărui om: preamărirea lui Dumnezeu și fericirea făpturii.

Mai ales omul, ca făptură înzestrată cu suflet spiritual, a fost creat pentru a căuta neîncetat pe Dumnezeu și a-L lăuda și preamări: „Umplut-a pe oameni de știință și înțelegere … El a sălășluit ochiul Său în inima lor, ca să le facă știută măreția faptelor Sale, ca astfel ei să mărească sfânt numele Său și să vestească minunile săvârșite de El” (Ecclesiasticul 17, 6 – 8).

Din scopul primordial derivă toate celelalte, căci el nu poate fi împlinit ieșind, pe de o parte, din comuniunea cu Creatorul, nici, pe de alta, din comuniunea cu lumea în care omul a fost așezat.

2. Necesitatea desăvârșirii spirituale întru asemănarea cu Dumnezeu, pe lângă datul ontologic al planului divin: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26), este postulată și din exterior, prin primul comandament al poruncii „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facerea 1, 28). „Creșteți”: desăvârșiți-vă întru asemănarea cu Mine. Luminați-vă rațiunea cu căutarea înțelesurilor lumii în care v-am așezat, bucurați-vă împreună de acestea, ca să vă cunoașteți și unul pe celălalt și împreună să Mă cunoașteți pe Mine. „Șlefuiți-vă” sensibilitatea, bucurându-vă de ceea ce vă înconjoară. Întăriți-vă voința rămânând mereu în strădania de a Mă afla în toate acestea.

3. În relația sa cu lumea înconjurătoare, omul are rolul de a o îngriji și a o folosi absolut liber: „Domnul a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Geneză 2, 15). A fost investit cu statutul de stăpân al „pământului”, pe care trebuie să-l supună: „Stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare ce se mișcă pe pământ.” (Facerea 1, 23) „Stăpâniți pământul” se referă la lumea văzută care a fost creată pentru om și i-a fost dată în stăpânire. Stăpânul adevărat se îngrijește cu dragoste de ceea ce are în stăpânire.

De fapt, omul este stăpân „cu delegare de funcții”. El este lucrătorul căruia Stăpânul i-a dat via spre a o lucra (Matei 20, 1 – 16; 21, 33 – 41), după ce l-a înzestrat cu talanții necesari (Matei 25, 14 – 30).

Scopurile de mai sus trebuie să le împlinească fiecare în starea în care se află. Ele trebuie să fie „pe agenda vieții” fiecăruia, doar că nici unul nu reușește să-și împlinească rostul în afara comuniunii cu semenii. Omului însingurat, lipsit de binefacerile comuniunii cu ceilalți, își îngroapă sufletul în cele materiale, lipsite de viață, asemenea slugii ce și-a îngropat talantul (Matei 25, 14 – 30). Și rămâne cu desăvârșire neroditor.

4. Cuplul bărbat-femeie este investit, încă de la Facere, și cu scopuri specifice, primul fiind: într-ajutorarea reciprocă pentru împlinirea scopurilor general umane semnalate mai sus.

Acesta reiese din actul creării femeii „din coasta lui Adam”, de când Dumnezeu a hotărât că era necesar „Să-i facem ajutor pe măsură”, întrucât „Nu e bine să fie omul singur”, deoarece, potrivit celor dezbătute anterior, omul nu se desăvârșește ca om decât în comuniune și prin conlucrare. Prin complementaritatea lor, Adam și Eva se sprijineau reciproc, se ajutau, pentru a-și împlini rostul, în comuniunea și iubirea lor reciprocă ce-și aveau izvorul în iubirea lui Dumnezeu și comuniunea lor cu Acesta.

Într-ajutorarea nu privește numai desăvârșirea spirituală, întărirea comuniunii cu Dumnezeu, ci și păstrarea armoniei cu lumea înconjurătoare, respectarea și îngrijirea acesteia. Acestea se împlinesc prin cercetarea lumii, prin descoperirea înțelepciunii divine revelată în legile rosturilor sale. Lumea înconjurătoare este talantul primit de care trebuie ca omul să se bucure, să-l utilizeze spre slava Celui de la Care l-a primit, spre o bună chivernisire.

5. Necesitatea bunei chivernisiri a lumii este cuprinsă în porunca dată de Dumnezeu, la Facere: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”. Poruncile „creșteți” și „stăpâniți pământul”, de care s-a vorbit mai înainte, sunt indisolubil legate de cel de al treilea deziderat: „Vă înmulțiți”. Deci înmulțirea neamului omenesc este poruncă divină de la începuturile lumii, căci lipsit de sens ar fi fost Universul atât de vast dacă ar fi fost creat doar pentru doi oameni.

I. 2. Consecințele căderii omului în păcat asupra vieții de familie

Prin căderea omului în păcat, acesta s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a „opacizat”, nu mai este întru toul permeabil harului. Pierzând comuniunea deplină și nemijlocită cu Dumnezeu, omul nu a mai perceput toate rațiunile lumii create al cărei stăpân era.

Cu chipul lui Dumnezeu umbrit de păcat, în el s-a mai păstrat năzuința comuniunii cu natura. Însă în locul așezării iubitoare în fruntea făpturii necuvântătoare, s-a plasat pe poziția cuceritorului. Perspectiva morții l-a determinat să se aplece cu precădere asupra timpului prezent, îndepărtându-se tot mai mult de căile menite a-l întoarce în proximitatea lui Dumnezeu.

De aceea relația bărbat-femeie s-a modificat. „Căzuți în materie”, ei tind să fie numai trup, numai instinct. Egoismul s-a descătușat și apoi s-a dezvoltat. Au pierdut harul legat de starea primordială, fiind astfel „slăbită și desfigurată în multe forme” și căsătoria ca legătură naturală.

Așa cum credințele s-au îndepărtat, păstrând doar reminiscențe vagi ale Revelației primordiale, așa și familia și-a alterat rostul în diferite epoci și la diferite popoare.

Protopărinții noștri – alungați din rai – au început a fi preocupați și de alte griji decât aceea a conviețuirii armonioase în comuniune cu Dumnezeu, unul cu altul și amândoi cu lumea. Familia s-a îndepărtat astfel de rosturile dintru început. Gândurile și preocupările cotidiene s-au întors mai mult către pământ, către materie, și către timpul prezent.

Traiul zilnic a fost din ce în ce mai greu, după cuvântul Domnului către Adam: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat” (Facerea 3, 17 – 19). Fiindcă a ieșit din comuniunea cu Dumnezeu, materia nu l-a mai recunoscut pe om de stăpân. Neascultător fiind față de Stăpânul, făptura s-a făcut neascultătoare față de el.

În plus, femeia avea partea sa specifică de penitență: „Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii” (Facerea 3, 16)

Ca urmare a continuării pedepsei divine: „atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facerea 3, 16), starea socială a femeii s-a deteriorat treptat, ajungând a fi inferioară celei a bărbatului.

Întrucât natura umană nu a fost total distrusă, nici căsătoria nu a fost desființată în esență. Însă trăsăturile primordiale ale familiei – monogamia și indisolubilitatea – ce erau conforme voii și planului divin, au fost abandonate total sau numai sporadic de către cele mai multe seminții.

Familia s-a bucurat întotdeauna de mare respect la poporul evreu. Ea avea la bază căsătoria, ca legătură și comunitate de viață fizică și spirituală dintre bărbat și femeie.

Căsătoria este considerată de evrei ca fiind instituită de Dumnezeu. Totuși, ea nu are caracter religios. Consta în două momente: logodna și cununia. Actul logodnei consta în încheierea unui contract între tatăl sau fratele mai mare al logodnicei și tatăl logodnicului, în prezența martorilor. Contractul era uneori întărit printr-un jurământ în care era invocat numele lui Dumnezeu (de aceea se numea și „Legământul lui Dumnezeu”). După încheierea contractului de logodnă, viitorul soț plătea prețul de cumpărare părinților logodnicei. În rare cazuri, prețul putea fi înlocuit prin muncă sau acte de eroism. După logodnă tânăra locuia tot în casa părintească, deși era socotită drept soția logodnicului. După o vreme urma căsătoria în urma căreia mireasa părăsea casa părintească. Fiind împodobită cu vălul de nuntă, era numită „cea încununată”. Ospățul de nuntă avea loc la casa mirelui și dura șapte zile.

Potrivit așezământului dumnezeiesc, legătura între soți este indisolubilă (în ce masură și cu ce consecințe îți poți schimba „coasta”?). Însă, din cauza păcatului, ea a fost zdruncinată. După Sfânta Scriptură, începând cu Lameh, stră-strănepotul lui Cain (Facerea 4, 19), de la familia monogamă s-a trecut la cea poligamă.

Deși poligamia a fost îngăduită de Dumnezeu pentru înmulțirea neamului omenesc, totuși, la oamenii cu stare modestă, s-a păstrat monogamia. Monogamia într-o stare imperfectă s-a păstrat și la asirieni și egipteni.

Pentru israeliți, monogamia a rămas instituția ideală, rânduită de Dumnezeu. Aceasta se observă din prescripția potrivit căreia Arhiereului, în calitatea sa de slujitor apropiat al divinității – ca cel mai mare dintre preoți – i se admitea numai căsătoria cu o singură fecioară.

În general, poporul Israel a păstrat monogamia, cu excepția cazurilor când într-o familie nu existau urmași. De remarcat că Legea divină a îngrădit poligamia prin prescripțiile sale, dar nu a eradicat-o, întrucât era puternic înrădăcinată în viața evreilor din timpul lui Moise.

Starea socială a femeii în perioada de dinaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, era cu mult inferioară celei a bărbatului, la toate popoarele.

La poporul ales însă, femeia se bucura de oarecare drepturi față de celelalte popoare ale Antichității, datorită concepției specifice Vechiului Testament despre egalitatea ei cu bărbatul rezultată din actul creației. Din cauza păcatului, raportul de egalitate dintre ei a fost afectat, dar prin prescripțiile legii mozaice i-a fost păstrată oarecare demnitate.

Deși se bucura ca și bărbatul său de aceeași cinstire din partea copiilor, deși nu era întru totul supusă bărbatului său, în sensul că nu putea fi vândută ca sclavă, totuși nu se bucura de o egalitate și libertate deplină: nu se putea căsători decât cu aprobarea tatălui sau fratelui mai mare; nu avea dreptul de ereditate, rezervat exclusiv soțului său; nu avea voie să facă nici o făgăduință înaintea lui Dumnezeu decât cu acordul soțului său; în viața de familie îi revenea obligația de a face toate treburile de gospodărie și uneori mergea chiar la munca câmpului sau se îngrijea de creșterea vitelor.

Superioritatea Legii mozaice cu privire la statutul social al femeii este confirmată mai ales de prescripțiile referitoare la văduve.

Există opinii potrivit cărora Dumnezeu ar fi creat-o pe Eva datorită virtualității căderii, pentru a-i asigura atât mângâierea de a nu rămâne cu totul străin, cât și posibilitatea de a avea un sprijin în efortul de a redobândi comuniunea cu El. O asemenea interpretare minimizează întrucâtva aprecierea lui Dumnezeu: „nu s-a găsit ajutor pe potriva lui” (Facerea 2, 20), în sensul celor prezentate anterior.

Adăugăm că în tratatul Despre feciorie, Sfântul Ioan Gură de Aur apreciază căsătoria ca fiind numai pentru starea de după cădere, întrucât starea ființială a omului este fecioria. Căci – zice Sfântul Ioan – în feciorie trăiau Adam și Eva înainte de neascultarea lor. Îndrăznim a comenta această remarcă: dacă familia – la modul ideal – este rezultatul căsătoriei așa cum o cunoaștem astăzi și dacă vedem în căsătorie numai rostul unirii trupești, Sfântul Ioan Hrisostom – a cărui autoritate este de necontestat – are întru totul dreptate și atunci trebuie să considerăm cu necesitate că familia este darul pe care Dumnezeu l-a făcut omului pentru a-i ușura viața de după cădere.

Însă dacă întâlnirea dintre bărbat și femeia sa o privim din perspectiva comuniunii, a completării harismelor cu care fiecare a fost înzestrat de Dumnezeu, întru împlinirea scopului pentru care omul a fost creat, așa cum am văzut mai sus, atunci cu siguranță aflăm rădăcinile familiei în raiul primordial, atribuindu-i scopuri și roluri derivate din scopul și rostul creării omului.

Cu siguranță, concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie în general și despre căsătorie în mod special, nu se mărginește la atât, ci este completă și complexă, întru totul consecventă Revelației. Întreaga sa operă se adresează creștinului, responsabilităților sale față de Dumnezeu, Biserică și societate, responsabilități ce sunt îndeplinite numai prin buna rânduială a familiei, căci bărbatul și femeia sunt „două jumătăți ale întregului”.

Că Sfântul Ioan Gură de Aur admite și alte rosturi ale căsătoriei, se constată chiar în aceeași lucrare, în alt context, când afirmă că femeia a fost creată pentru a-i fi de ajutor bărbatului și că, deși amândoi au căzut din rosturile lor, sub Legea harului, o femeie își poate mântui bărbatul – dacă acesta este necredincios. Vedem aici, ca și în multe alte lucrări, că Sfântul Ioan Hrisostom nu pierde nici o clipă din vedere rolul sfințitor al conviețuirii soților, atunci când aceștia nu lasă deoparte respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Ca urmare, dacă – după cuvântul Sfântului Apostol Pavel – femeia credincioasă își poate mântui bărbatul necredincios, cu cât mai mult și-l va ajuta dacă amândoi au ca scop al vieții dobândirea fericirii veșnice!

I. 3. Caracterul de Taină al căsătoriei

dobândit prin lucrarea Mântuitorului

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru mântuirea lumii, fiindcă lumea își deturnase rosturile prin neascultarea protopărinților noștri Adam și Eva. Ei s-au ascultat unul pe altul, dar nu L-au mai ascultat pe Dumnezeu. Au abuzat de libertatea voinței cu care au fost înzestrați.

Căderea omului în păcat este consecința unei conlucrări/consultări defectuoase a lui Adam și a Evei, deturnând de la rosturile lor atât voința liberă, cât și comuniunea interpersonală. Observăm și reacția lui Adam: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat.” (Facerea 3, 12), cu alte cuvinte: uite în ce fel m-a ajutat.

Căderea în păcat a protopărinților noștri a avut consecințe nu numai în plan individual, ci a antrenat și perturbarea relațiilor fiecăruia cu toate făpturile înconjurătoare, în primul rând cu partenerul de viață.

Ca urmare, lucrarea mântuitoare privește omul în individualitatea sa specifică de bărbat și femeie, dar și relațiile dintre ei. Legătura căsătoriei ce se păstrase în ordinea naturală, trebuia să revină la unitatea și indisolubilitatea ei de la început (Matei 19, 8 – 9). Trebuia întărită și readusă în ordinea harului.

Întruparea, Jertfa și Învierea Fiului lui Dumnezeu în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt zapisul păcatelor, a redat omului harul. A reașezat rosturile familiei: a readus căsătoria monogamă, a readus legătura bărbat-femeie la harul cel dintâi, la demnitatea ei.

Înfăptuind prima minune la nunta din Cana Galileii, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa, Domnul Hristos a arătat că întărirea și înălțarea căsătoriei este temelia înălțării vieții omenești în ordinea harului.

Căsătoria creștină începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el. Taina fiecăruia se îmbină cu a celuilalt într-o taină unică, căci fiecare poartă tot mai mult din celălalt în persoana sa. Căsătoria este o adevărată taină vie a dualității sau a unității duale.

Căsătoria creștină constă în binecuvântarea legăturii de iubire dintre un bărbat și o femeie, prin Sfânta Taină a Cununiei. Este „actul de naștere” a familiei creștine. Prin administrarea acestei Sfinte Taine, căsătoria celor doi se inserează ca celulă vie a Bisericii, umplută de harul lui Hristos din ea. Harul conferit îi unește într-un gând, îi încununează într-un trup, le dăruiește roadă pântecelui, câștigare de prunci buni. Harul primit la Cununie îi ajută pe cei doi să poată frâna tendința spre satisfacerea exclusivă a poftei trupești, să poată frâna orice fel de egoism și infidelitate a unui soț în raporturile cu celălalt. Îi ajută să întărească răbdarea fiecăruia față de insuficiențele celuilalt, să întărească voința de într-ajutorare reciprocă. Harul Sfintei Cununii mai este dăruit și pentru nașterea de prunci, care echivalează și ea cu înfrânarea egoismului de toate felurile și cu înaintarea spre comuniunea deplină.

Nunta este „cinstită” (Evrei 13, 4) și este „taină mare” (Efeseni 5, 32).

Domnul Hristos este Cel ce săvârșește Taina căsătoriei, dar o săvârșește unindu-i pe cei doi în Sine și ca atare El rămâne ca mijloc permanent de unire între ei. Unitatea între soți și Dumnezeu este păstrată prin fidelitatea comună a celor doi față de al treilea „Participant” – Dumnezeu – la încheierea căsătoriei creștine.

Căsătoria este o întoarcere în raiul duhovnicesc, în Biserica lui Hristos. Din momentul încununării de la nuntă, casa soților devine împărăție, o împărăție a Bisericii, o prelungire a Bisericii. Căsătoria pare să unească două persoane, însă nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătorește cu femeia, și femeia se căsătorește cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Așadar trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viață.

Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe Cel ce l-a dat pe fiecare celuilalt.

Domnul Hristos a restabilit, în plan social, egalitatea femeii cu bărbatul: în Hristos „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască” (Galateni 3, 28).

Cu autoritatea Sa dumnezeiască, Mântuitorul Hristos a întărit rostul cel dintâi al omului – bărbat-femeie: „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”, reafirmând unitatea soților în căsătorie. Puterea acestei uniri rezidă în caracterul ei de taină, după cum explică Sfântul Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică”.

Chemarea fiecăruia de a desăvârși Chipul treimic din sine prin familia – oglindă a Sfintei Treimi – se împlinește prin dragostea și respectul reciproc al soților care trebuie să fie chipul dragostei și respectului dintre Hristos și Biserica Sa.

Fiind binecuvântată de Dumnezeu, dragostea dintre soți, este temelia trainică a căsniciei, aceasta devenind raiul celor doi, rai împrejmuit spre apărare de încrederea reciprocă.

Responsabilitățile creștinului au sporit. El este beneficiarul prezenței iubitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat în persoana Domnului Hristos, Care ne-a redeschis porțile raiului prin Jertfa și Învierea Sa. Prin baia Sfântului Botez, creștinul este învăluit permanent în iubirea Sa – „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Sfânta Jertfă și Învierea Mântuitorului ne-au redat posibilitatea intrării în comuniune nemijlocită cu Dumnezeu – Cel Unul slăvit în Sfânta Treime, prin Fiul.

Creștinul ortodox are convingerea că nu-și aparține sieși, ci că tot ceea ce are, începând cu propria-i persoană, este al lui Dumnezeu. Toate le-a primit în custodie de la El. De aceea și spune rugăciunea Bisericii: „ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate”. Atunci trăiește „cu mulțumire” fiecare clipă. Își îngrijește viața cu responsabilitate, pentru că este într-o perpetuă uimire a descoperirii dragostei Celui întru toate darnic. Se îngrijește de ceea ce este al Altuia și se lasă îngrijit și călăuzit de El.

Omul – Chip al lui Dumnezeu. Familia – desăvârșirea Chipului Treimii în societate. Omul cu Chipul umbrit de după cădere, a fost restaurat de Mântuitorul Hristos. Familia creștină, prin har, se înalță deasupra legăturii naturale: ea devine chip al legăturii dintre Hristos și Biserică. Înainte de cădere, relația bărbat-femeie-Dumnezeu era firească. Acum relația dintre soți și a lor cu Hristos este tainică, este unire mistică.

Părintele arhimandrit Emilian Simonopetritul de la Muntele Athos, într-una dintre omiliile sale, scoate în evidență trei dintre țelurile de căpătâi ale căsătoriei:

• Căsătoria este o călătorie a dragostei. Este plăsmuirea unei noi făpturi: „vor fi amândoi un trup” (Matei 19, 5; Marcu 10, 7) „«Sunt căsătorit» înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarășul meu de viață. Soțul meu, soția mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlinește. El sau ea este cugetul minții mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.”

• Căsătoria este o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Căsătoria este o taină, o prezență mistică. „De fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde și arată pe însuși Hristos. Când vedeți că o pereche are conștiința acestui lucru, e ca și cum l-ați vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).”

• Căsătoria este o cale a durerii, căci este o împreună-înjugare, o împreună-mergere prin vremuri bune și rele, prin viața ce este o cruce, însă o cruce ce înflorește cu flori. Crucea și Învierea sunt indisolubil legate. Învierea este imposibilă fără taina Crucii. Împreună-mergerea pe cărarea spre împărăția cea veșnică, implică jertfirea sinelui propriu, lepădarea de egoism, replămădirea propriei ființe.

Creștinii – căsătoriți sau nu – privesc spre Domnul Hristos, au ca prim scop mântuirea. Responsabili în fața lui Dumnezeu, știu că pentru întemeierea unei familii cei doi soți sunt chemați să privească împreună și să se străduiască să mențină pacea și buna înțelegere în căminul lor, să privească și să conlucreze pentru buna creștere a copiilor lor, să privească și să păzească armonia relațiilor cu cei din jur.

Creat după Chipul lui Dumnezeu, omul poartă în sine Chipul comuniunii Treimii Celei deoființă și nedespărțite. „Pecetea” lui Dumnezeu în ființa omului îl face pe acesta capabil de dăruire liber și conștient asumată, dar și de a primi dragoste.

Familia se întemeiază și se întărește pe și în iubire. Iubirea unuia pentru celălalt și iubirea amândurora pentru Domnul Hristos și pentru Biserica Sa. Cei ce se iubesc cu adevărat, nu sunt cei ce se privesc tot timpul în ochi, ci cei ce privesc împreună în aceeași direcție (Antoine de Saint-Exupéry).

Capitolul al II-lea

Copilul ideal din familia creștină

II. Copilul ideal din familia creștină

Ca și în cazul încercării de a desluși ce este familia, care-i sunt trăsăturile definitorii și, mai ales, care-i este rostul, vom încerca să aflăm locul și rolul copilului în familie, în societate și în lume, raportându-ne tot la învățătura absolută a Revelației divine păstrate în Biserica cea „una, sfântă, sobornicească și apostolească” a Domnului nostru Iisus Hristos.

Și tot ca în privința familiei, pornim de la rosturile primordiale dezvăluite în Referatul biblic al creației.

II. 1. Relația părinți – copii înainte și după căderea în păcat

Despre părinții și copiii de după cădere au fost și mai pot fi alcătuite studii bine documentate, axate pe diverse aspecte proprii diferitelor domenii de cercetare. Însă a scrie despre părinții și copiii din lumea ce ar fi fost să fie dacă protopărinții Adam și Eva L-ar fi ascultat pe Dumnezeu, este o încercare îndrăzneață ce ar fi trebuit însoțită de mult post și multă rugăciune. În nădejdea că această încercare nu se va socoti ca trufie a minții și ca părere de sine, o mărturisesc a fi izvorâtă din meditarea plină de încântare copilărească la un scenariu posibil al poveștii de viață ce a fost întreruptă de neascultarea perechii primordiale.

II. 1. 1. Părinții și copiii din lumea „ce n-a mai fost să fie”

Cine poate spune cu precizie cum ar fi fost urmașii protopărinților noștri dacă aceștia nu ar fi urmat îndemnul șarpelui? Cum ar fi fost nașterea de fii? Taine ale lui Dumnezeu.

Totuși, pe temeiul Revelației divine, putem afirma câteva lucruri pe această temă.

Știm cu siguranță că oamenii s-ar fi înmulțit, pentru că Dumnezeu le-a poruncit aceasta de îndată ce i-a creat, chiar înainte de a le vorbi despre pomul cunoașterii binelui și răului: „Creșteți și vă înmulțiți…” (Facerea 1, 28). Acest adevăr trebuie mai des reamintit și explicat, deoarece s-a împământenit concepția potrivit căreia Adam și Eva ar fi rămas singuri pe pământ, condamnați o veșnicie la o viață monotonă în doi, dacă ei L-ar fi ascultat pe Dumnezeu. Concepția aceasta neîntemeiată are menirea de a-i face pe creștini să-și îndreptățească păcatele, să aibă justificare pentru a-și păstra modul de viață cu care s-au obișnuit. Să accepte libertinajul ca pe „un dat al firii”, ca pe o necesitate „ontologică” a acesteia.

Această primă poruncă este continuată cu „… și umpleți pământul și-l supuneți” (Facerea 1, 28). Deci vedem că înmulțirea avea țelul de a umple pământul. Deducem că îndemnul ar fi fost fără rost dacă oamenii nu s-ar fi putut înmulți decât în chipul de după cădere. A persista în a crede că oamenii se înmulțesc numai datorită păcatului primordial, înseamnă să credem că Dumnezeu i-a creat pe oameni cu predestinare pentru viața în afara grădinii raiului cea de El sădită în Eden. De ce S-ar mai fi „ostenit” Tatăl ceresc să o sădească?

Adăugăm că avem datoria de a ne opri să înțelegem că „pământul” este întregul univers, întreaga lume văzută. Pe baza acestui text, Sfinții Părinți explică măreția universului raportat la dimensiunea planetei noastre. Dumnezeu a făcut de la început loc pentru ca omul să aibă unde trăi veșnic, pentru ca generație după generație, să aibă spații noi de descoperit, de cunoscut și îngrijit, sporind astfel și în cunoașterea de Dumnezeu. Numai umplând universul, omul putea ajunge să-l supună, adică să-l stăpânească pe deplin. Să-l folosească liber, integral, spre desăvârșita preamărire a lui Dumnezeu.

În plus, nemărginirea universului – nemărginire raportându-l la statura noastră – este până astăzi o invitație adresată omului de a-și menține vie curiozitatea curată, de copil al lui Dumnezeu, de a afla cât mai multe despre lumea în care viețuiește. Cu sufletul său liber și curios, cu trupul din materie din ce în ce mai înduhovnicită, omul ar fi putut străbate nestingherit imensitatea universului, fiind permanent călăuzit de Dumnezeu. Prin conlucrarea în și plină de iubire a omului cu Creatorul, raiul primordial și-ar fi lărgit granițele până la marginile lumii.

Din nefericire, rațiunea umbrită de cădere, îi determină pe unii contemporani să imagineze scenarii care de care mai fanteziste.

Să remarcăm, deasemenea: „vă înmulțiți”. Înmulțirea neamului omenesc era din acea clipă, datoria, lucrarea protopărinților. Actul voinței lor libere. Dumnezeu știa că i-a înzestrat cu această potență: a aduce la ființă alte și alte făpturi omenești, prin naștere. Ținând seama de strânsa comuniune pe care o aveau cu Tatăl Cel ceresc, în mod cert, Acesta nu ar fi fost străin acestei lucrări a omului. Omul ar fi ajuns pe deplin – liber și conștient – împreună-lucrător cu Dumnezeu. În ce manieră s-ar fi înmulțit? Cu siguranță, El i-ar fi învățat aceasta. Zămislirea de fii în acele circumstanțe ar fi avut loc potrivit legilor lumii de dinainte de cădere. Accederea la cunoașterea acesteia, se înscria în contextul general al chemării omului la a-L cunoaște pe Dumnezeu prin descoperirea și respectarea legilor lumii create, sub directa Sa călăuzire.

Cum ar fi fost nașterea de fii? Sigur fără dureri și nu așa cum o știm azi. În rest, până la un punct, putem presupune, ținând cont de ceea ce este revelat.

Mai întâi se cuvine să precizăm că trupurile de dinainte de cădere erau diferite de trupurile noastre, aveau însușiri deosebite, alte potențe. Materia din care erau create se presupune că era mai spiritualizată (am putea spune că era „mai undă”, „mai corpuscul”). Trupul grosier de astăzi, materia lui densă, a urmat căderii, de când Dumnezeu i-a îmbrăcat pe Adam și Eva în „îmbrăcăminte de piele” (Facerea 3, 21). Simțurile erau și ele mai rafinate, impregnate de harul ce le lumina, le curăța. Nu se coborâseră la stadiul de instinct.

Apoi, aflăm din Sfânta Scriptură că Adam a zis, când a văzut-o pe cea de curând creată din coasta sa: „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”. Și să nu uităm că el avea mintea străvăzătoare a rațiunilor profunde ale firii, atât prin înzestrarea de la creare, dar și prin vorbirea „față către față” cu Dumnezeu, fiind permanent „scăldat” în harul dumnezeiesc.

Ca urmare, observăm că cele două ipostasuri ale firii umane erau menite să se unească pentru a fi un trup. În această unire-contopire a celor doi într-un trup vedem, pe de o parte, refacerea unității ontologice a firii omenești, dorul intrinsec de a reface omul întreg. Dorul fiecăruia de a se întregi pe sine, de a se desăvârși, căci fiecare se întregește numai prin celălalt. Pe de altă parte, putem intui modalitatea de desăvârșire a comuniunii dintre cei doi. Bărbatul și femeia sunt creați să fie „trup și suflet” unul pentru altul. Comuniunea sufletească și trupească a protopărinților noștri ar fi fost desăvârșită nu numai datorită stării mai spiritualizate a trupurilor lor ci, mai ales, datorită comuniunii lor cu Dumnezeu, a limpezimii cu care vedeau rosturile tuturor lucrurilor din jur și ale lucrărilor lor.

În iubirea și comuniunea dintre cei doi, dintre ei și Dumnezeu, dintre ei și univers, o bucurie imensă ar fi fost viața lor. Din această bucurie paradisiacă, nu ar fi fost greu să se ivească dorința de a o multiplica, în alte și alte ființe asemenea lor, ca mulțumire adusă Creatorului, ca sporire a numărului celor capabili să-L preamărească. Iubirea adevărată nu este egoistă. Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, ca împreună să se bucure de dragostea Lui. Acum, în mod firesc, și ei ar fi dorit alte și alte persoane cu care să-și împărtășească dragostea și recunoștința față de Dumnezeu, asupra cărora să-și revese prea-plinul dragostei dintre ei. Presupunem că dacă Dumnezeu, din prea-plinul iubirii Sale desăvârșite a hotărât să aducă din nimic lumea la existență, pentru a-și revărsa dragostea asupra ei, tot așa și primii oameni, ar fi dorit să tot împartă iar și iar iubirea nemărginită a lui Dumnezeu cu alții, tot mai mulți. Ar fi dorit să aibă pe cine iubi, de cine se îngriji. Să aibă din ce in ce mai multe oportunități de a-și actualiza puterile sufletești, întrucât ei ar fi sporit continuu în asemănarea cu Dumnezeu.

Ca urmare, nașterea unor noi făpturi omenești ar fi fost un act voluntar al protopărinților noștri. Să mai ținem seama și de faptul că nu ar fi întreprins nimic fără a se consulta cu Cel ce-i crease. De aici, de la hotărârea celor doi înfățișată Atotștiinței, Atotînțelepciunii și Atotputerniciei dumnezeiești, mintea noastră cea căzută se pleacă în fața infinitelor și nebănuitelor „soluții” pe care le-ar fi dăruit Dumnezeu pentru a-și bucura „întâii creați” și mai apoi pe copiii lor și pe copiii copiilor lor și tot așa, o veșnicie, din iubire, pentru iubire, într-o permanentă împreună-lucrare pentru o continuă împreună-bucurare. Dacă mintea noastră nu poate încăpea rațiunea modului concret în care neamul omenesc ar fi umplut universul într-o desăvârșită comuniune, sufletul tace plin, într-o uimire nostalgică, cu nădejdea că mila lui Dumnezeu îi va dărui și lui, cândva, o picătură din acea bucurie ce ar fi fost să fie.

Întrucât demersul acesta de a ne imagina lumea de dinainte de cădere se bazează doar pe o mirare ca de copil, trebuie sa ținem seama și de curiozitatea nestăvilită a elevilor, curiozitate strâns legată de concretul existenței actuale. De aceea anticipăm una dintre posibilele întrebări: urmașii protopărinților ar mai fi crescut asemenea nouă? Întrebarea are sens întrucât știm că dacă nu ar fi existat căderea, oamenii ar fi fost nemuritori. Ar fi trăit în veșnicie, care este „timpul lui Dumnezeu”. Și timpul său este un veșnic „azi”. Neexistând diferențierea între „ieri”, „azi”, „mâine”, cum ar fi fost „creșterea” noilor generații?

Presupunem că, după trup, s-ar fi născut deja maturi – la „vârsta” pe care o avea Adam când a fost creat. Adică ar fi moștenit la naștere natura umană întreagă a stării primordiale, cu tot ceea ce înseamnă aceasta, la care s-ar fi adăugat și o acumulare genetică a trăsăturilor dobândite prin desăvârșirea succesivă de la o generație la alta, „creșterea” urmând a fi cea întru sporirea asemănării cu Dumnezeu Cel infinit în iubire și cunoaștere.

Fiii din paradisul pierdut ar fi fost maturi la trup și cu sufletul de copil nevinovat, cu înțelepciune de bătrân, cu smerenie de sfânt. Curioși, generoși, grabnic împlinitori ai voinței lui Dumnezeu și ai rugăminților celor din jur. Copii iubiți în primul rând de Dumnezeu, apoi de părinții lor, de întreaga făptură. Ascultători în toate cele, le-ar fi fost, de la o generație la alta, din ce în ce mai ușor să nu cedeze ispitei șarpelui.

Relația cu părinții ar fi fost comuniunea și iubirea din ce în ce mai desăvârșită, de la o generație la alta. Copiii raiului primordial ar fi fost oameni creați după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o continuă creștere întru desăvârșirea asemănării. Ei ar fi trăit într-o strânsă, neîntreruptă și neumbrită comuniune cu Dumnezeu, unii cu alții și cu lumea în care au fost așezați.

II. 1. 2. Părinții și copiii de la Cain, până la Copilul Hristos

De abia după alungarea din Rai, Adam a numit-o pe femeia sa Eva – viață, mama celor vii (Facerea 3, 20). A cunoscut-o pe ea „și ea, zămislind, a născut pe Cain și a zis: «Am dobândit om de la Dumnezeu»” (Facerea 4, 1). Cunoașterea presupune unire, în comuniune. Comuniunea întărește unirea și sporește cunoașterea reciprocă. De ce a cunoscut-o de abia după cădere? Pentru că atunci s-a întors către ea cu toată ființa lui. Ieșind din comuniunea cu Dumnezeu s-a întors către unica ființă asemenea lui. Au alergat unul către altul fiindcă nu se mai aveau decât unul pe celălalt. Atunci Dumnezeu a făcut ca să se întregească aici, pe pământ, Chipul Său în prima „celulă” socială: din doi a răsărit al treilea, ca iubirea celor doi să nu rămână un „troc” de sentimente ci să sporească în contemplarea înțelepciunii dumnezeiești, să se mângâie de singurătatea în doi, să-și adune forțele sufletești pentru a privi spre viitor, ca să nu se lase copleșiți de perspectiva morții.

Revelația Vechiului Testament detaliază în epoca patriarhatului viața familiilor, accentuând astfel rolul familiei ca temelie a umanității.

Ulterior, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu a reglementat viața de familie și relația părinți-copii, atunci când a fost necsar. În Decalogul dat de Dumnezeu prin Moise, porunca a cincea este cea dintâi care se referă la datoriile față de aproapele, după ce primele patru precizează datoriile față de Dumnezeu. Deci la temelia vieții omului, la baza relațiilor cu semenii, Dumnezeu pune relația cu părinții, cinstirea (= ascultarea) acestora: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăiești ani mulți și să-ți fie ție bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă ție.” (Deuteronomul 5, 16; Ieșirea 20, 12).

Porunca a cincea a Decalogului relevă că fericirea terestră și longevitatea omului sunt condiționate de împlinirea datoriei de a-și cinsti părinții. Ea este oglindirea în planul existenței „pe orizontală” a cerinței cinstirii și ascultării de Dumnezeu – Dumnezeu Care Se va descoperi omenirii ca fiind Tatăl absolut, prin întruparea Fiului Său în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, „la plinirea vremii”.

Se remarcă importanța respectării poruncii a cincea și în asprimea sancțiunii ce se aplica în cazul încălcării ei: pedeapsa capitală.

Importanța acordată de Dumnezeu familiei se vădește în Legea Vechiului Testament și prin prescripțiile pentru protejarea văduvelor și a orfanilor.

În epoca de până „la plinirea vremii”, la poporul ales al lui Israel, familia numeroasă era considerată ca un dar divin. Casa fără urmași însă, se socotea a fi sub pedeapsă dumnezeiască.

La naștere, tatăl lua copilul în brațe, ca semn al paternității. Bucuria era mai mare la nașterea unui băiat decât la cea a unei fete. Copilul primea numele imediat după naștere. Doar că cel de parte bărbătească se tăia împrejur în a opta zi. După încheierea lăuziei, mama trebuia să se prezinte la locașul sfânt ca să aducă un miel jertfă ca ardere de tot și un pui de porumbel pentru păcat.

Autoritatea tatălui ținea numai până la căsătoria copiilor săi. În cazul fetelor, el deținea dreptul absolut în căsătorirea fiicelor sale. Putea chiar să le vîndă ca sclave, însă numai la poporul evreu.

De o deosebită importanță se bucura instituția dreptului de întâi născut. Acesta era acordat de tată primului născut dintre fiii mamei legitime, pentru a se evita ura dintre frați. El era întărit prin binecuvântarea tatălui. Valoroasă era mai ales binecuvântarea de dinaintea morții tatălui. Actul binecuvântării părintești transmitea din tată în fiu, de la o generație la alta, responsabilitatea păstrării nealterate atât a ființei neamului, cât și a credinței moștenite.

Vechiul Testament este plin de exemple ce ilustrează puterea binecuvântării părintești. Aceste exemple au o mare valoare pedagogică prin prezentarea consecințelor ascultării/neascultării de Dumnezeu și de părinți. Puterea cuvântului părinților cu frică de Dumnezeu este dovedită practic prin faptul că un lucru realizat de copil prin încălcarea acestuia, se distruge și nu dăinuie. În acea perioadă, o caracteristică a relațiilor copiilor cu părinții, în primul rând, dar și cu toți cei ce-i înconjurau, era rușinea – în primul rând rușinea față de expunerea goliciunii trupești. Aceasta avea importante consecințe atât sufletești cât și duhovnicești.

De la Set, la Noe, la Sem, la Avraam, la Isaac, la Iacob, cu tot șirul de descendenți ai lui Adam ce au bineplăcut Domnului și au păstrat vie credința în Dumnezeu Cel Unul Atotcreator și nădejdea venirii lui Mesia – Mântuitorul, din robia păcatului și a morții, prin binecuvântarea părintească transmisă din tată în fiu, ni Se descoperă Pronia divină.

De la Cain, fratele pe care invidia l-a împins la crimă, până la Isaac, fiul ce și-a urmat netulburat tatăl până lângă altarul pe care era să fie jertfit. De la nesăbuitul Esau la smeritul David. De la gelozia fraților lui Iosif la iubirea lui cea dătătoare de iertare. De la pedepsirea aprigă a „netrebnicilor” (I Regi 2, 12) fii ai preotului Eli, Ofni și Finees, la împlinirea „cu vârf și îndesat” a rugăciunii lui Solomon.

În Revelația Vechiului Testament întâlnim și o serie de mame – modele demne de urmat pentru credința, dragostea de fii, tăria hotărârilor lor, ca și pentru educația dată acestora. Dintre acestea, le menționăm doar pe cele două Ana – mama proorocului Samuel și mama Macabeilor – elogiate în scrierile sale de către Sfântul Ioan Gură de Aur.

Potrivit Vechiului Testament, educația are un rol important în formarea copilului. Educatorul trebuia să fie aspru. Până la vârsta de cinci ani, era sarcina mamei. După aceea, băieții erau instruiți de tată sau de un educator. După exil, copiii au început să fie instruiți în școli publice.

Am putea spune că întreaga perioadă a Vechiului Testament s-a aflat sub semnul ascultării. A fost o școală a ascultării, dar nu numai în relația fiecăruia cu Atotcreatorul, dar și cadrul relației filiale Dumnezeu – părinți – copii. În acest sens, cel mai impresionant exemplu de ascultare desăvârșită este cel oferit de Patriarhul Avraam și de fiul acestuia, Isaac, pe muntele Moria. Este exemplul din care se înțelege foarte ușor legătura intrinsecă dintre ascultare și binecuvântarea lui Dumnezeu care nu se lasă așteptată.

II. 2. Părinți și copii în Legea Harului

Copilul rămâne cea mai delicată, cea mai gingașă minune vizibilă, palpabilă, cu care Dumnezeu îl răsfață pe om. Este leacul nemuririi sale – spun pe alocuri Sfinții Părinți.

Nașterea unui copil este un eveniment pentru Dumnezeu Însuși, el fiind rod și al dragostei divine. El este roada binecuvântată de Biserică a cununiei.

Rostul prezenței copilului în familie derivă și el din rostul creării omului: preamărirea lui Dumnezeu și fericirea făpturii. Acesta se realizează rămânând în comuniune cu Dumnezeu. Pentru creștin, asemănarea cu Dumnezeu are un nume: sfințenia. Izbăvirea din starea de păcătoșenie, dobândirea unui colțișor de rai, alt nume: mântuirea – în har, prin credință și fapte bune.

Cum își poate omul împlini rostul prin nașterea de fii? Întrucât copilul reprezintă materializarea iubirii celor doi soți, grija pentru copil ca rod al iubirii ce i-a unit, determină fericirea făpturii lor. În același timp, grija pentru împlinirea țelului comun – creșterea și mântuirea micuțului – devine rost de mai multă dăruire, de jertfelnicie, de unire mai strânsă. Putem spune că nașterea copilului deschide cercul iubirii dintre soți, extinzând Chipul Treimii prezent în fiecare dintre ei, în relațiile familiale. Familia creștină devine ea însăși Chip al Treimii, devine treime de persoane.

Celălalt aspect al scopului creării omului – preamărirea lui Dumnezeu – este permanent prezent în viața soților binecuvântați cu prunci. Cum să nu te minunezi de înțelepciunea și măiestria Atoatecreatorului – mai ales în timpurile noastre – când te gândești la creșterea ce se săvârșește tainic, în intimitatea ființei mamei? Când te gândești că zămislirea însăși, este binecuvântarea lui Dumnezeu ce-i umbrește pe cei doi, că această binecuvântare este energia necreată ce determină întâlnirea și unirea micilor celule din trupurile părinților, părticele purtătoare ale moștenirii neamului fiecăruia! Când te gândești cum, după ce acestea devin una, pe parcursul a nouă luni, se dezvoltă puiul mic de om înzestrat cu de toate cele spre a duce mai departe agoniseala de omenitate de până la el! Când te gândești că grăuntele de om este așteptat să ajungă la sfințenie! O! Dacă toate viitoarele mămici ar trăi în timpul sarcinii cu conștiința că Dumnezeu săvârșește prin ele „minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer” ar avea nu numai răsplată, dar și întărire și mângâiere pentru toate ostenelile lor, căci relația dintre părinți și copii nu poate fi pe deplin înțeleasă decât prin prisma relației om-Dumnezeu.

„Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), a spus Domnul nostru Iisus Hristos. Părinților li se acordă cinstea să fie colaboratorii Săi, să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu la facerea viitorului adult, căci pruncul ce le-a fost dăruit este „O intenție divină îmbrăcată în pui de om”.

Mântuitorul a arătat în nenumărate rânduri cât de mult iubea copiii, pe care i-a dat exemplu de neprihănire sufletească.

Nașterea și creșterea de prunci este încă o dată darul lui Dumnezeu, dacă soții o primesc și o privesc ca pe un mijloc important ce le-a fost oferit să îi ajute să înainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă. Ca dar al Lui, copiii născuți și crescuți adâncesc esența căsătoriei, întrucât sporesc în mod esențial comuniunea dintre soți, prin responsabilitatea comună în care se unesc. Căsătoria fără copii se sărăcește de substanța spirituală interioară, deoarece mare parte a potențelor Chipului lui Dumnezeu din fiecare rămân neactualizate, închistate într-un „egoism în doi”. Ori, prin copii, soții pot depăși mult mai ușor acest egoism, deschizându-se spre alții – spre copii, mai întâi, dar și spre societate, în general.

Teofil al Antiohiei precizează că toți copiii trebuie să se nască legitimi, din căsătorie binecuvântată, ca nu cumva să respecte ca tată pe unul ce nu-i este sau să nu-l respecte pe adevăratul tată, pentru că nu știe că îi este tată.

Însă nașterea nu este suficientă. Mântuitoare pentru părinți este creșterea – trupească și sufletească – a copiilor. Responsabilitatea creșterii copiilor ca prim scop al căsătoriei este atestată de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în Apologia întâi, atunci când explică faptul că, potrivit învățăturii de credință creștină, abandonarea copiilor este „un obicei al celor răi”.

Pilonul central al educației unui copil creștin-ortodox trebuie să fie educația religioasă, pentru formarea deprinderilor și a priceperilor de trăire curată, profundă, liber asumată, a învățăturii de credință moștenită și apărată cu respect și considerație din generație în generație. Astfel, chemarea învățătorească a Bisericii se răsfrânge, sau se particularizează și în fiecare familie. Prin membrii acesteia – preferabil tatăl, ajutat de mamă, dar și în afara căminului, în familia lărgită și în cercul de prieteni și de cunoștințe.

Asumându-și și împlinindu-și chemarea învățătorească, familia creștină dobândește titlul „mica biserică”, ce îi este ades atribuit, deoarece aduce până în căminul propriu cel mai vizibil atribut al Bisericii „mari” care, ca trup al Domnului Hristos în istorie, continuă întreita Sa slujire – arhierească, învățătorească și împărătească.

Și începutul călăuzirii micuțului către împărăția cerurilor se face prin așezarea sa în rândul membrilor Bisericii, la Taina Sfântului Botez. În Biserica noastră copiii sunt botezați de mici pentru a se împărtăși și ei pe deplin, de harul dăruit nouă prin Sfintele, cereștile Taine. Micuțul creștin-ortodox are astfel șansa de a trăi, la măsura vârstei lui, bucuria comuniunii de har atât în mica sa familie, cât și în cea mare a Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos.

II. 2. 1. Educația religioasă a copiilor – principala îndatorire

a părinților creștini

Educația religioasă a copilului este strâns legată de rolul familiei în iconomia dumnezeiască, iar aceasta, la rândul ei, de rostul omului în lume.

Dintre toți Sfinții Părinți, Sfântul Ioan Gură de Aur este cel ce nu a pierdut nici un prilej de a vorbi despre rolul și importanța educației creștine a copiilor. Mărturie a concepției sale cu privire la această temă, stă întreaga sa operă.

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur se accentuează faptul că familia creștină are covârșitoarea răspundere și misiune de a promova în lume valorile și principiile moral-sociale creștine prin educarea copiilor. Calitatea de părinte este dată de măsura în care copilul este crescut astfel încât el să fie cu adevărat “chip și asemănare a lui Dumnezeu”. Potrivit Sfântului Ioan, numai aducerea pe lume a unui copil nu este suficientă pentru a fi numit „părinte”. Părinte devine numai cel ce-i și crește bine pe copii. Chiar „titlul” de mamă îl acordă numai celei care își crește copiii în virtute. „Nu natura, ci virtutea lor face părinții” Deci a fi părinte depinde exclusiv de alegerea liberă a implicării cu deplină responsabilitate în educarea celui născut.

Sfântul Ioan îi mustră aspru pe cei ce nu se străduiesc din răsputeri să-și păstreze copiii pe calea virtuții, asemănând acest lucru cu vânzarea fiului – că l-a făcut sclav păcatelor. Le atrage atenția că nu mai merită numele de părinte și că vor da socoteală lui Dumnezeu că s-au lenevit a-și mustra fiii, împreună locuitori fiind: „…și mai îndrăznești să te mai numești

părinte tu care ai vândut pre fiul tău, și n-ai făcut lui ceea ce trebuia, să-l înveți, să-l cerți și să-l bați; ci l-ai lăsat de s-au stricat de tot de răutate”

Pentru a fi înțeleasă importanța vegherii permanente a părintelui asupra stării duhovnicești a fiului, Sfântul Ioan atrage atenția că tatăl ce-și lasă copilul neîndreptat, este nepăsător la chinurile pe care acesta le îndură de la diavol, chinuri cu mult mai mari și mai periculoase decât o bătaie pe care copilul ar încasa-o de la un om, bătaie care l-ar determina pe părinte să reacționeze imediat.

Părintele ce nu se îngrijește de mântuirea copiilor, va fi aspru pedepsit de Dumnezeu, „măcar deși toate ale noastre vor fi ocârmuite bine de noi”

Pedeapsa va fi mai aspră pentru părinții ce trăiesc în vremuri pline de ispite, când nu numai că ei înșiși sunt lipsiți de fapte bune, dar nici pe copii nu-i îndeamnă la virtute, nici nu-i lasă pe alții să-i călăuzească spre aceasta. De aceea îi consideră pe acești părinți mai cumpliți decât barbarii, întrucât aceia robesc și distrug trupurile, pe când prin neglijarea educației copiilor, le este robit sufletul.

Dumnezeu îi pedepsește nu numai pe cei ce nu-I respectă Legea, dar și pe părinții acestora, în cazul în care nu s-au străduit din răsputeri să-i învețe „temerea de Dumnezeu, ca bază a adevăratei filosofii”. Pentru a ilustra responsabilitatea pe care o au părinții pentru educația creștină a copiilor lor, Sfântul Ioan Gură de Aur îl dă ca exemplu pe Eli, preotul Vechiului Testament: smerit și blând, judecător de 20 de ani, nu a avut nici o altă vină înaintea lui Dumnezeu decât aceea că, deși cunoștea purtarea celor doi fii, „îi ținea și îi oprea dar nu … cu toată osârdia”, „nu a arătat tot ce trebuia … trebuia să aducă și îngroziri, să-i oprească de la fața sa și să pună asupra lor bătăi și să se facă el mult mai greu și mai cumplit” . Ca urmare, “fiindu-i milă de fiii lui fără de vreme, împreună cu fiii lui a prăpădit și mântuirea sa”

Un exemplu demn de urmat este dreptul Iov. “Ascultă cum se îngrijea de creșterea copiilor lui! Nu-i răsfăța peste măsură, așa cum facem noi, ci le cerea să aibă viață desăvârșită. Dacă aducea jertfe pentru păcatele neștiute ale copiilor lui, gândește-te ce judecător aspru era al faptelor lor știute!” Dreptul Iov se temea pentru fiii lui să nu greșească cu gândul față de Dumnezeu și de aceea aducea jertfe în toate zilele.

La fel, împăratul și proorocul David, pe patul de moarte, i-a lăsat fiului său ca moștenire îndemnul de a trăi după legile lui Dumnezeu întrucât: „nu-ți va veni nici o răutate niciodată, ci toate lucrările îți vor veni întocmai, precum vrei tu, și vei dobândi multă întărire. Dar de vei cădea dintru acel ajutor nimic nu-ți va folosi împărăția și puterea cea multă aceasta, căci când nu este la tot omul dreptate și credință bună, să perd și averile acelea care le are cu nevoe și cu multă rușine. Dar când are cineva dreptate și credință bună și acelea care nu le are le dobândește. Deci să cade să socotească părinții și tatăl și mama nu cum să facă pe copiii lor cu bani și cu avuție multă, ci cum să poată să-i facă mai avuți în smerenie, la învățătură, la bunătate și la înțelepciune mai mult decât toți, să nu le trebuiască multe, ca să nu fie dați la pofte și la lucrurile cele lumești a tinereții, ci să fie plecați, să fie învățați și înțelepți”

Dacă suntem cu mintea trează, apoi nici căsătoria, nici creșterea copiilor, nici altceva nu ne va putea împiedica să bineplăcem lui Dumnezeu.

În acest sens, un alt exemplu bun este Enoh: fără Lege, fără Scripturi, fără să-l îndrumeze cineva spre filosofie a făcut fapte atât de bineplăcute lui Dumnezeu, încât trăiește și azi, că nici până acum n-a cunoscut moartea.

În concepția Sfântului Ioan Hrisostom, părinții trebuie să fie asemenea:

• pescarului iscusit ce știe a da formă definitivă mărgăritarelor la vremea potrivită;

• pictorilor și sculptorilor care, cu luare aminte, consecvență și tenacitate lucrează zi de zi pentru desăvârșirea operelor lor de artă .

Ei trebuie să se îngrijească de construirea „unui sistem de apărare” a sufletului copilului de influențele negative ale societății: „Metereze și porți să fie cele patru simțuri, restul trupului să fie ca un zid, iar porți să fie ochii, limba, auzul, mirosul și, dacă vrei, și pipăitul; căci prin aceste porți intră și ies cetățenii acestei cetăți, adică prin aceste porți se strică și se îndreaptă gândurile”.

Locul educației în ansamblul vieții creștine.

Educația copiilor este temelia, instrucția, și orânduirea întregii lumi.

Creșterea copiilor în duh creștin este înfăptuirea cea mai măreață a omului. Cel ce are știința educației, se ridică mai presus de toți artiștii ce știu să picteze și să sculpteze”.

Pentru Sfântul Părinte, a educa înseamnă a purta de grijă de copii și de tineri în ce privește curăția sufletească și buna cuviință, a crește pe copil moral, om drept, a-l crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos. Pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.

Convins de înălțimea, noblețea și sfințenia misiunii de educator, Sfântul Ioan Hrisostom a ridicat-o la înălțimea treptei de sacerdoțiu creștin, întrucât pe Ana, mama lui Samuil, o apreciază că face preoție sfântă, iar pe adevăratul preot nu-l poate concepe fără să instruiască, fără să învețe, adică să fie educator. (I Tim. 4, 13).

Educația creștină a copiilor este o lucrare sfântă, venită la educator de la Domnul Hristos, prin Sfinții Apostoli.

Educația este o mare îndatorire, atât pentru cinstirea lui Dumnezeu prin copil, cât și pentru părinții copiilor. De aceea instrucția religioasă trebuie să preceadă orice altă cultură.

Educația este cea mai mare binefacere și cel mai nobil lucru ce-l poate săvârși un om, cea mai nobilă dintre toate acțiunile.

Educația este o artă. Arta cea mai bună și cea mai nobilă. Artă mai mare ca educația nu există.

Educația copilului după Sfântul Ioan Gură de Aur este mai necesară decât orice alt bun al vieții omenești. Cel ce-și iubește cu adevărat copilul trebuie să facă dovada dându-i o bună creștere.

Însemnătatea educației creștine.

1.Este dovedită, întâi de toate, de grija pe care Însuși Dumnezeu o acordă acestei activități umane.

Pe de o parte, din fire li se poartă copiilor de grijă.

Pe de alta, a revelat legile puse pentru reglementarea relațiilor dintre părinți și copii, mai întâi cu privire la comportamentul fiilor față de părinți, și apoi cu privire la responsabilitățile părinților referitoare la copii. Reamintim sistemul de binecuvântări și pedepse ale Vechiului Testament cu scopul lor cert pedagogic, dar se impune a preciza mai ales înnoirea abordării relațiilor dintre părinți și copii în lumina „Legii iubirii jertfelnice” descoperită prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

“ Încă și sărbători punând, poruncește să învețe copiii lor pricina. …”

2. Apoi de faptul că buna educație a copiilor este șansa mântuirii părinților.

Sfântul Ioan insistă – „cu timp și fără timp” – asupra acestui aspect în mai multe dintre lucrările sale, ca tâlcuiri la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola întâi către Timotei. El precizează neîncetat că nașterea de fii este cu adevărat mântuitoare în măsura în care mama este stăruitoare în starea de trezvie duhovnicească atât pentru sine, cât și pentru toți cei ocrotiți de acoperișul casei sale. Pentru o bună educație, părinții – în primul rând mama – trebuie să se ofere ca exemplu demn de urmat fiilor. Ei împlinesc acest deziderat numai angajându-se ferm în credință, în iubire și în sfințenie.

O bună educație creștină a copiilor este în același timp o modalitate de iertare a păcatelor părinților, este o mângâiere pentru relele acestora. Se observă că asocierea ideii de bună educație a copilului din partea mamei, de ideea mântuirii sufletului au ca temei biblic textele de la I Timotei.

3. Însemnătatea educației creștine este dată și de obiectul educației: sufletul – partea cea mai nobilă a ființei noastre după cuvântul Mântuitorului Însuși: “ Ce ar folosi omului de ar dobândi toată lumea, dacă-și pierde sufletul său?” (Matei 16, 26) Educația sufletului diferă de cea pur instructivă și cere mai multă strădanie.

Prin educație se formează caracterul, fiindcă prin ea se face rânduială în sufletul copilului.

4. Educația creștină se săvârșește în vederea vieții veșnice. Ea stabilește viitorul temporar și etern al copilului. De ea depinde viața noastră întreagă. Datorită acestei perspective, educația creștină este considerată a fi „cea mai mare artă”, ea diferențiindu-se de toate celelalte arte care au în vedere doar un folos în lumea de aici.

5. Formarea morală a copiilor este garanția moralității întregii societăți. Societatea sănătoasă de mâine se făurește în adevărata familie creștină, fiindcă:

„De vei avea un fiu bun, tu cel dintâi te vei bucura de cele bune, apoi și Dumnezeu; pentru tine însuți lucrezi”.

Adevăratul și ultimul sens al creșterii copilului trebuie să fie desăvârșirea prin virtute și evlavie, pentru a ajunge membru al unei societăți condusă după legile puse ei de Hristos.

6. Idealul suprem al educației creștine este de a instaura în sufletul copilului chipul Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru pasivitatea contemplației, ci ca reală trăire a învățăturii creștine în mijlocul acestei lumi. Este formarea unui „Atlet pentru Hristos”, a unui Cetățean al Împărăției cerurilor.

În esență, educația are menirea de a crea în sufletele copiilor moravuri bune, nu numai simple raționamente; virtute și nu violență; acțiuni bune, opere alese și nu simple cuvinte. Curățenia sufletească face mai mult decât ascuțimea limbii în cele ale vorbirii și ale științei. După Sfântul Ioan Hrisostom, educația morală și educația religioasă, au mai mare însemnătate decât educația intelectuală, fără ca aceasta să se lase în părăsire. Deci este necesară o educație armonică, în care moralitatea cu virtutea își are întâietatea.

Conștiința este una din cărțile ce ne conduce la cunoașterea adevărului. Conștiința își ridică glasul din adâncul sufletului și ne spune ce trebuie să facem.

“Fiecare din noi are sădită în firea lui cunoașterea virtuții. Și nimeni n-ar pierde-o vreodată, dacă n-ar voi, din pricina trândăviei, să-și vândă noblețea sufletului său”

Între educație și suflet, trebuie să existe o strânsă legătură, fiindcă în suflet nu se pote înfiripa o viață nouă fără integrala sa împărtășire. Ar fi o mare eroare, spune Sfântul Ioan Hrisostom să credem că viața creștină se poate planta în noi, fără de noi, adică fără participarea noastră sufletească. Că viața creștină ar fi o germinație spontană, fără de noi, adică fără propriul nostru efort. Că Dumnezeu ne introduce în inteligența și în voința noastră ceva, fără studiul și participarea noastră. Fără să depreciem puterea luminătoare a grației divine, este absolută nevoie de voință și credință, căci schimbarea vieții, convertirea însăși, nu se poate face fără de noi.

După Sfântul Ioan, sufletul copilului este ca:

ceara

mărgăritarul

marmura pentru sculptor

pânza pentru pictor

o cetate

plantele tinere.

De aceea el poate fi și trebuie educat de la vârste fragede.

În plus:

“Copilul este străin de invidie, de slava deșartă, de dragostea de întâietate și are cea mai mare virtute, nevinovăția, curăția, smerenia… Un copil dacă e ocărât și lovit nu se supără, nici nu prinde pică; iar dacă e prețuit și slăvit, nu se îngâmfă…un copil foarte mic, lipsit de toate patimile cele rele. Un astfel de copil nu-i mândru, nu umblă după slavă, nu-i invidios, nu-i certăreț; este lipsit de toate patimile de acest fel și are multe virtuți: nevinovăția, smerenia; nu-l interesează câștigurile bănești, nu-i lăudăros. Este stăpânul unei îndoite filosofii: are aceste virtuți și nu se laudă cu ele”

Și:

„Sufletul copilului este lipsit de orice patimă. Nu se răzbună pe cei care l-au supărat, ci se duce ca la niște prieteni, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Oricât l-ar bate maică-sa, pe ea o caută, pe ea o preferă tuturora. De i-ai arăta o împărăteasă îmbrăcată în zdrențe, ci dorește s-o vadă mai degrabă pe maică-sa, așa îmbrăcată cum e, decât pe împărăteasa gătită cu podoabe. Copilul nu judecă ce-i al său și ce-i străin pe temeiul sărăciei și bogăției, ci pe temeiul prieteniei. Nu caută mai mult decât îi este de neapărată trebuință; când s-a săturat de supt, lasă la o parte sânul mamei. Copilul nu se întristează de cele ce ne întristăm noi, de pildă de paguba de bani și de altele ca acestea; și iarăși, nu se bucură de cele ce ne bucură pe noi, de aceste lucruri pieritoare, nici nu-l uimește frumusețea trupurilor.”

Sufletul copilului este o cetate.

„Sufletul copilului e o cetate, o cetate proaspăt întemeiată și tocmită, o cetate care are cetățeni străini, care n-au încă nici o experiență. Dar unii ca aceștia pot fi ușor puși în rânduială. … cei ce n-au nici o experiență vor putea primi cu ușurință legile…”

„Și așa cum într-o cetate unii fură, iar alții fac dreptate, unii lucrează, iar alții fac totul cum se nimerește, tot așa sunt în suflet și gândul [bun] și gândurile [rele]: unele luptă împotriva celor care fac nedreptate, ca niște soldați într-o cetate; unele poartă de grijă de toate, de trup și de casă, ca aceia care administrează cetățile; iar altele dau porunci ca niște demnitari; unele vorbesc nerușinat ca destrăbălații, altele cuviincios, cum fac cei cuminți; unele flecăresc muierește ca femeile la noi, altele grăiesc fără minte, ca și copiii; unele poruncesc ca niște robi, care sunt slugile, altele ca niște nobili, care sunt oamenii liberi.

Avem, așadar, nevoie de legi care pe cetățenii răi să-i surghiunească, iar pe cei buni să-i distingă și să nu-i lase pe cei răi să se ridice împotriva celor buni.”

Gravitatea neglijării educației

Neglijarea educației este cel mai cumplit păcat și culmea răutății.

Neglijarea educației implică lipsa de preocupare pentru mântuirea copilului. A nu purta de grijă pentru mântuirea fraților în același timp este încălcarea datoriei față de Dumnezeu: “Cei ce nu poartă grijă de mântuirea fraților, greșesc la Însuși Hristos și răstoarnă zidirea lui Dumnezeu” pentru că spune Sfântul Apostol Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). Este păcat “de ajuns a ne îneca în adâncul gheenei”.

„Nepurtarea de grijă pentru copii este mai presus de toate păcatele și ajunge la însuși vârful răutății”. Cea mai înaltă “treaptă a răutății și a viclenirii și cruzimei: a trece cu vederea pe prieteni”. Sfântul Ioan prezintă treptele răutății și ale cruzimii în ordinea crescătoare a gravității, potrivit Legii Vechiului Testament, după cum urmează:

▪ a trece cu vederea dobitoacele și vitele vrăjmașilor atunci când pătimesc rău;

▪ a nu purta grija de vrăjmași;

▪ a defăima pe frați, măcar și necunoscuți de vor fi;

▪ a trece cu vederea pe casnici;

▪ când defăimăm nu numai trupul lor, ci și sufletul pierzându-se;

▪ când nu numai pe casnici ci și pe copiii noștri stricându-se nu purtăm grija;

▪ când nici pe alții care să poarte grija de ei nu căutăm;

▪ când și de la dânșii vrând să facă aceasta îi oprim și îi împiedicăm;

▪ când nu numai îi oprim, ci și îi luptăm.

Pedepsele pentru acestea sporesc datorită „circumstanței agravante”: Legea darului. „Că asupra noastră celor ce greșim acum aceleași păcate care greșeau cei din Lege, nu vor zăcea aceleași munci ci mult mai cumplite, pe cât și mai mare dar am dobândit și de mai desăvârșită învățătură ne-am împărtășit și cu mai multă cinste ne-am cinstit.”

„Nu va suferi cu blândețe Dumnezeu dacă vor trece cu vederea aceia pentru care El face atâta purtare de grijă”

Consecințele neglijării:

„… de unde sunt morțile cele fără de vreme? De unde sunt bolile cele cumplite și dese, și asupra noastră și asupra înșiși copiilor? De unde pagubele? De unde nevoile? De unde sunt scârbele și ispitele? De unde relele cele nenumărate? Oare nu dintru a trece cu vederea pe copii, fiind răi?”

Scopul educației

Omul să ajungă la adevărata vază, adevărata slavă, adevărata cinstire. Să se îmbrace cu fapte bune, să-și depășească firea omenească printr-o viețuire virtuoasă.

Omul e înălțat, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, până la rangul de Hristos. Un Hristos uman, real, care trăiește și lucrează după pilda Fiului lui Dumnezeu. E un om care gândește și se ostenește pentru slava lui Dumnezeu și fericirea semenilor săi.

Din orice om, prin educație, să se formeze un erou moral, iar din neamul omenesc un neam îngeresc:

“A face pe fiii noștri fiii lui Dumnezeu, ca astfel să fie cu adevărat ai noștri. Să-i facem să trăiască în cer cu îngerii și cu arhanghelii… să ne facem ziditori de temple ale lui Dumnezeu, să facem din ei atleți… să le imprimăm iubirea și temerea de Dumnezeu.”

Pentru a realiza toate acestea, educația trebuie să aibă fondul creștinesc cu scopul de a face din copii și tineri, buni creștini.

Ca urmare, întâi de toate, tinerii trebuie să se deprindă:

– să învețe evlavia din fragedă vârstă, pentru a crește ca un atlet al lui Hristos;

– să rămână “prunci față de păcat”.

Obiectivele educației creștine, după Sfântul Ioan Hrisostom:

♦ Frica de Dumnezeu să-i fie mai presus de orice frică.

♦ Să nu se îndurereze atunci când suferă rele.

♦ Să nu grăiască lucruri rușinoase.

♦ Să se nască în tânăr gândul înțelept față de femei.

♦ Să disprețuiască bogăția și celelalte asemenea ei.

♦ Să suporte când sunt nedreptățiți, dar să acționeze cu curaj și înțelepciune pentru apărarea celui pe care îl vede suferind o nedreptate.

♦ Să învețe să-și stăpânească pretutindeni suferința

♦ Să nu fie nici moale, nici sălbatic, ca să fie și bărbat și îngăduitor.

♦ Să aibă o singură lege: să nu se apere niciodată când e ocărât sau suferă cele rele și să nu rabde nicicând văzând pe un altul suferind aceasta.

♦ Să fie treaz și veghetor, să privegheze în rugăciuni și peste tot ceea ce spune și face să pună pecetea [semnul crucii].

♦ Să filosofeze și să fie înțelept

♦ Să fie buni, nemânioși, nepomenitori de rău

♦ Să fie făcători de bine, iubitori de oameni, să fie învățați ca nimic să socotească pe cele de aici.

♦ Fetele să fie evlavioase, cucernice, să defaime banii, să petreacă neîmpodobite.

♦ Să dea dovadă de blândețe, de sfială.

♦ Să se învețe să stăpânească pântecele.

♦ Să se depărteze de la multă cheltuială, să fie economicoși, iubitori de dragoste, să se învețe să fie supuși stăpânirii.

♦ Așa să fie de cinstiți, cât de la cucernicie și de la înfrânare și de la curăție mai mult să se cunoască, ca și de la oameni.

♦ Să cinstească fapta bună mai mult decât toate lucrurile.

„Cade-să deci voi părinți să cercetați, adică să vedeți ieșirile lor și intrările lor, și umbletile lor pre amăruntul și cu grijă mare, să vedeți umbletile lor, adunările lor cu cine să întovărășăsc, căci când vă leneviți la acestea toate, nu aveți nici o ertăciune de la Dumnezeu; căci când nu avem îngrijire și nevoință despre ceilalți oameni, are Dumnezeu să ne pedepsească, pentru că zice Pavel: că niminea să nu caute numai de dânsul, ci și de fratele lui creștinul. Cu cât mai mult ne va pedepsi pre noi de nu vom avea grija fiilor noștri.”

Pe educația copiilor se bazează bunul mers al întregii societăți. Principalii responsabili sunt părinții.

„Tot edificiul este în funcție de temelie. Puitorii acestei temelii sunt părinții… de aici pornește felul de moralitate, de orânduire și de viață al întregii lumi.”

Datoria părinților creștini este de a canaliza voința copiilor lor, din cea mai fragedă pruncie, către împlinirea poruncilor lui Dumnezeu: „Nu se cere părinților să schimbe natura copiilor, ci să le formeze voința în duh creștin”.