Falsificarea Si Contrafacerea Monedelor Si Bancnotelor

CAPITOLUL I

Considerații generale privind falsificarea și contrafacerea monedelor și bancnotelor

SECȚIUNEA I

Apariția și evoluția timpurie a banilor

Banii, ca măsură a valorii și ca instrument de circulație, de plată și de economisire, mijlocesc evaluarea producției și a consumului, precum și circuitul valorilor materiale, asigurând evidența generală a avuției naționale, a producției materiale și a valorii nou create.

Fiind un produs necesar al procesului de schimb, banii au apărut spontan pe o anumită treaptă a dezvoltării societății, ca o consecință a anumitor relații de producție istoricește determinate.

Istoria banului a început, probabil, atunci când omul a realizat că, în loc să producă prin propria sa muncă obiecte de necesitate curentă, le poate obține printr-un schimb. La început, relațiile economice se desfășurau sub forma trocului dar, odată cu intensificarea relațiilor economice, trocul a devenit insuficient și astfel a apărut o nevoie stringentă de a obține o standardizare a valorii, care constituie fundalul pe care apare, în forma sa primitivă, banul.

Banul este deci, un mijloc recunoscut și acceptat de plată, care trebuie să îndeplinească trei condiții:

să permită compararea valorică a obiectelor;

să permită schimbul de produse chiar și între persoane care nu au nevoie de produsul specific al celuilalt;

că permită acumularea de valoare în timp.

Banul primitiv a cunoscut trei etape în evoluția sa.

“Tool money” – banul reprezentat de diverse obiecte de folosință, obiecte prețioase și rare, alimente; “tool money” au reprezentat o gamă infinită de obiecte: arme (cuțite, în Congo; armuri, în Persia; scuturi, în triburile celte); obiecte casnice (ace de păr, în China; pungi din piele, în Persia; haine și pături, la unele triburi de indieni din Canada; tolbe în Africa și Indonezia) etc.

Omul însuși a devenit în anumite perioade negre ale istoriei valoare de schimb, ban-sclavia practicată multe sute de ani în diverse zone ale lumii legaliza valoarea de schimb a omului pe forța sa de muncă.

Epoca metalului și apariția marilor civilizații ale omenirii în China, Valea Indului și Asia Mică, duc la scăderea folosirii obiectelor-echivalent și înlocuirea acestora cu metalul, fiind cunoscută o perioadă îndelungată de conviețuire a acestora.

Descoperindu-se tehnica topirii metalelor, acestea erau folosite inițial sub formă de lingouri, cu dezavantajul că în cadrul unui schimb, fiecare lingou trebuia “cântărit” și, după caz, tăiat în bucăți de diferite dimensiuni (greutăți) a constituit pasul decisiv în apariția monedei. Inițial, pentru obținerea lingourilor s-au folosit cele mai diverse metale, în funcție de zăcămintele naturale specifice fiecărei zone însă, pe parcurs, singurele metale folosite au fost bronzul, aurul și argintul.

Descoperirile arheologice și cercetările efectuate pe teritoriul țării noastre au condus la ideea că primul metal folosit ca echivalent general a fost arama. După obținerea, prin turnare, a bronzului, acesta fiind mai rezistent la uzură, ia locul cuprului în cadrul schimburilor.

Folosirea termenului de “monedă”, prezentă în mai multe limbi, se pare că vine de la faptul că atelierul unde se confecționau piesele metalice, fusese instalat alături de templul zeiței Juno Moneta din Roma.

Importanța economică și socială a banilor fiind sesizată încă din

antichitate, emisiunile monetare au devenit un atribut inalienabil al puterii

statale pretutindeni, din Roma până în China. Tot astfel, va rămâne și continuă să reprezinte un monopol de stat în toate țările și în toate timpurile, fără deosebire de orânduire.

SECȚIUNEA II

Organizarea monetară a economiei naționale – circulația

banilor pe teritoriul țării noastre

Din antichitate până la crearea primului sistem monetar național

Evoluția istorică a banilor și a sistemelor bănești pe teritoriul țării noastre a cunoscut, în forme specifice, aceleași etape care pot fi întâlnite și în cazul celorlalte țări europene.

Banii și circulația bănească au apărut în spațiul carpato-danubiano-pontic încă din antichitate, dezvoltându-se apoi treptat pe măsura dezvoltării vieții economico-sociale a poporului român. Cu toate că procesele monetare din țara noastră au cunoscut și unele momente de declin, ca tendință generală, ele au evoluat într-o direcție progresistă și ascendență. Remarcabila vechime și continuitate a banilor și instituțiilor bănești și civilizația creată de poporul român constituie și ele unele dovezi de netăgăduit ale vechimii permanenței sale pe aceste meleaguri.

Se consideră că primele monezi au circulat pe teritoriul țării noastre încă din secolul V î.e.n., fiind reprezentate de piesele monetiforme din bronz provenite din Histria, asemănătoare cu una din primele emisiuni ale Olbiei, dar de dimensiuni mai mici. De asemenea, printre primele monezi folosite de negustorii greci în orașele pontice și în regiunea înconjurătoare se numără și cele provenite din emisiunile de bronz ale Olbiei, precum și alte monede, din metal prețios, răspândite pe atunci în lumea greacă.

Cele mai vechi monede bătute pe teritoriul României sunt cele ale Histriei, confecționate după sistemul ponderal vechi fenician (drahme din argint, cu greutate de circa 8,3 g, oboli și semioboli – ca monedă divizionară). Având în vedere că aceste monezi au fost emise în mod oficial, de autoritatea de stat și că au avut o circulație intensă, unii autori de prestigiu apreciază că este vorba, de fapt, despre primul sistem bănesc creat pe teritoriul țării noastre.

În Dacia preromană au circulat, de asemenea, stateri din aur și argint, drahme și alte monezi de valoare mai mică ale regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, în perioada 359-323. Între anii 280-150 î.e.n. geto-dacii bat și ei monezi proprii, după modelul tetradrahmelor macedonene, care circulaseră mai înainte pe scară largă în Dacia. Începând cu secolul I e.n. și până la ocuparea sa de către romani, îndeosebi în perioada lui Burebista (cca. 60-44 î.e.n.), Dacia a cunoscut o intensă dezvoltare economică și politică, însă datorită unui concurs de împrejurări, monedele autohtone au dispărut din circulație, fiind înlocuite cu dinari romani, mai întâi republicani, iar apoi imperiali.

După cucerirea Daciei de către romani, sistemul monetar roman – bine pus la punct și reglementat – a fost introdus și în noua provincie, ceea ce a determinat dispariția aproape completă din circulație a monedelor daco-gete. Monedele romane care au circulat în Dacia în prima parte a stăpânirii romane sunt considerate de numismați printre cele mai reușite ale antichității sub aspectul tehnicii de execuție și, fiind protejate și de un cadru legislativ adecvat, ele s-au impus cu ușurință. Cu toate acestea, ele au fost utilizate mai intens doar în mediul urban, în timp ce populația rurală a continuat să practice economia naturală.

După întemeierea statelor feudale românești, cele mai cunoscute monezi sunt dinarii banali, emiși de banii Sloveniei și având un conținut de metal prețios superior dinarilor emiși în celelalte părți ale regatului ungar. Din această cauză, în perioada 1270-1380, dinarii banali au cunoscut o largă răspândire, presupunându-se că de la aceste piese monetare provine cuvântul românesc “ban”. De fapt, și înainte de această perioadă, în ținuturile locuite de români au pătruns diverse monede străine: perperii bizantini, florinii, groșii ungurești, dinarii sau pfenigii emiși de arhiepiscopii de Salzburg etc.

După anul 1250, a fost organizată o “cămară” (monetărie și oficiu de preschimbare a monezilor) pe lângă episcopia Cenadului, aflată în parte pe teritoriul de azi al țării noastre, iar în anul 1333 este menționat documentar dinarul banal de Cluj, care marchează începutul baterii de monede feudale autohtone. Ulterior, se înființează “cămări” la Sibiu, Satu Mare, Oradea și Lipova, iar emisiunile monetare dobândesc o oarecare regularitate.

În Țara Românească, primul domnitor care a bătut monede proprii (ducați, dinari și bani de argint) a fost Vladislav Vlaicu (1364-1377), în timp ce în Moldova primele monede (groși din argint) au fost bătute de Petru Mușat (1374-1394). Aceste monede au circulat în paralel cu cele străine.

O primă încercare de a pune ordine în situația monetară din țările române au constituit-o Regulamentele organice (Țara Românească – 1830, Moldova – 1832). Cu această ocazie, s-a adoptat “sistemul monetar bimetalist aur-argint”, cu raportul de valoare dintre monedele etalon din aur (ducatul olandez) și din argint (sfanțul) stabilit de stat. S-a mai prevăzut uniformizarea cursurilor monetare (ambele monede etalon fiind evaluate în lei de calcul) pentru cele două țări române, ceea ce a avut o importanță deosebită pentru crearea pieței naționale.

În deceniile următoare, țările române au cunoscut o remarcabilă dezvoltare economică, fapt atestat de numărul mare de întreprinderi înființate în această perioadă, la rândul lor, revoluția burghezo-democratică din 1848 și mai ales Unirea din 1859 au constituit evenimente politice care au favorizat dezvoltarea economică. După unire, s-a pus – printre altele – și problema creării unei monede naționale, pentru care s-a propus denumirea de “romanat” (cu subdiviziunile: decima, banul și bănișorul). Datorită opoziției Porții, proiectele de lege respective, dezbătute deja de corpurile legiuitoare, nu au mai fost însă promulgate.

De la crearea sistemului monetar național până la primul război mondial

Dezideratul creării unui sistem monetar național a fost realizat în anul 1867, când, prin legea din 29 martie/10 aprilie, s-a stabilit adoptarea sistemului bimetalist aur-argint, după modelul celui existent în cadrul Uniunii Monetare Latine. Emisiunile de monede din aur au fost mult mai simbolice, până la războiul de independență din anul 1877 predominând emisiunile de monedă din argint și de monedă divizionară din aramă. Pentru confecționarea acestora, în 1870 s-a înființat la București un atelier monetar.

Dintre elementele tehnice ale primului sistem monetar național al României, amintim următoarele:

unitatea monetară națională se numește “leu”, dar acesta devine din monedă de calcul monedă efectivă, fiind confecționat din 5 grame argint cu titlul 835‰;

se introduce sistemul zecimal, adoptat mai demult în țările occidentale, subdiviziunea leului fiind “banul” (1 leu = 100 bani);

concomitent cu leii din argint, legea a prevăzut și dreptul de circulație legală a monedelor din aur, “leul” fiind considerat echivalent cu 0,3226 g aur cu titlul 900‰;

circulația legală a pieselor divizionare din aramă;

în mod concret, legea prevedea că monedele românești sunt: din aur (piese de 5, 10 și 20 lei), din argint (piese de 50 bani, 1 leu și 2 lei) și din aramă (piese de 1, 2, 5 și 10 bani).

Spre deosebire de Uniunea Monetară Latină, unde raportul de valoare dintre piesele din aur și cele din argint era de 1/15,5, în țara noastră raportul a fost de 1/14,38.

S-a decis, apoi, punerea în circulație a unor bani de hârtie numiți “bilete ipotecare”. Confecționate la Paris și puse în circulație în baza legii din 12/14 iunie 1877, biletele ipotecare erau, de fapt, titluri de credit publice (emise în cupiuri de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 lei), destinate a fi folosite pentru plata furnizorilor și creditorilor statului.

În 1890 apare legea privind înființarea Băncii Naționale a României, autorizată să emită bilete de bancă la purtător, convertibile în aur sau monedă națională de argint. Primele bancnote puse în circulație au fost, de fapt, vechile bilete ipotecare, transformate în bancnote prin aplicarea unei ștampile cu titulatura băncii. Ulterior au fost confecționate bancnote proprii.

În 1890 a fost editată o nouă lege monetară, prin care s-a menținut definiția în aur a leului din 1867, dar a fost abolită definiția în argint, piesele dina argint existente în circulație devenind monede divizionare, alături de cele din bronz.

De la primul război mondial până în prezent

În timpul neutralității României (1914-1916), circulația fiduciară a sporit simțitor, îndeosebi datorită cheltuielilor militare efectuate de stat.

Pe teritoriul noului stat român, de după 1918, circulau mai multe categorii de semne monetare (lei românești, coroane Romanov, ruble Lwow etc.), aflate într-un continuu și puternic proces de depreciere. De aceea principalele probleme monetare pe care trebuiau să le rezolve autoritățile române erau unificarea și reforma monetară.

Abia prin legea din 1929 s-a stabilit că unitatea monetară națională a României continuă să se numească “leu”, însă acestuia i s-a dat o nouă definiție legală în aur (10 mg aur fin cu titlul 900‰). Rezultă că leul tip 1929 avea un conținut în aur și, deci o valoare de peste 32 de ori mai mică decât leul tip 1890, ceea ce a echivalat cu recunoașterea oficială a puternicei sale deprecieri intervenite între timp. Prin reforma monetară din 1929 a fost adoptat sistemul monetar etalon aur–lingouri combinat cu sistemul etalon aur–devize, existente și în alte țări. Datorită izbucnirii marii crize economice interbelice din anii 1929-1933, ampla reformă monetară nu a reușit.

În perioada 1940-1944, cantitatea de bancnote în circulație a crescut enorm (de la 64.349 milioane lei în 1940, la 356.893 milioane lei în 1944). S-a ajuns la suspendarea – de fapt, până astăzi – a convertibilității externe a leului. După 23 August 1944, cantitatea de bancnote în circulație a ajuns la incredibila cifră de 50.000 miliarde lei.

Prin legea din 15 august 1947 s-a stabilit că leul nou, tip 1947, se definește printr-un conținut de 6,6 mg aur cu titlul 9/10. Leii vechi au fost preschimbați în lei noi la raportul 20.000/1, dar sumele admise la preschimbare au fost plafonate în funcție de ocupația prezentatorilor.

După naționalizarea din 1948, leul a cunoscut un nou proces de depreciere inflaționistă. La 28 ianuarie 1952 a fost efectuată o nouă reformă monetară de mari proporții. Conținutul în aur al leului a fost fixat acum la 0,079346 g; au fost puse în circulație semne bănești noi, sub formă de bilete ale băncii de emisiune, bilete ale Ministerului Finanțelor și monedă metalică divizionară, iar semnele bănești vechi au fost preschimbate.

SECȚIUNEA III

Termenii uzuali în definirea infracțiunii de

“falsificare de monedă”

În vorbirea curentă, cât și în literatura juridică, nu se face o distincție între bani și monedele sau bancnotele în care aceștia se materializează.

Astfel, sintagma “a falsifica bani” nu face o referire anume la bancnotă sau monedă deși, între aceste instrumente există deosebiri esențiale. Pentru a face o distincție clară între aceste două forme, se utilizează, de regulă, termenii consacrați (din Dicționarul explicativ al limbii române) și anume:

moneda (neogrec “monedha” = ban de metal, “mărunțiș”) pentru banii din metal care au sau avut curs legal pe teritoriul unui stat;

bancnota (germ. “banknote”) = hârtie de valoare, emisă de o bancă.

În literatura juridică, în situația în care într-un context se face referire la bani se folosește termenul de “monedă”, care subînțelege atât moneda metalică, cât și banii de hârtie. Prin “fals de monedă” în interpretarea dată de Codul penal se înțelege falsificarea banilor de orice fel.

În vorbirea curentă, prin fals se înțelege ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat, care are numai aparența adevărului, artificial, neautentic.

Deși s-au încercat mai multe definiții ale falsului având în vedere marea varietate a mijloacelor utilizate pentru falsificare, nici una din definiții nu poate fi acceptată fără rezerve. O definiție cuprinzătoare a falsului este dată de Frank Arnau: “falsul este ceva care se pretinde a fi altceva decât este el în realitate”.

Deci, termenul de “fals” implică ideea de alterare a adevărului, de înșelare a încrederii. Acest lucru se poate realiza printr-o varietate de mijloace și procedee dar, pentru falsificarea de monedă (în sens propriu, material) literatura juridică a realizat o distincție în terminologie, în legătură directă cu specificul activității desfășurate. Astfel, falsul se poate realiza fie prin “falsificare”, fie prin “contrafacere”.

Prin “falsificare” se înțelege intervenția făcută asupra unei bancnote autentice pentru a se modifica valoarea acesteia prin mărirea cupiurii. Din definirea termenului de “falsificare” se observă că numai bancnota poate fi falsificată, nu și moneda.

Spre deosebire de “falsificare”, unde se folosește pentru realizarea falsului o bancnotă autentică, contrafacerea presupune realizarea unui bilet de bancă cu totul nou, care nu are nici o legătură cu emitentul înscris pe bancnota falsă. Bancnota contrafăcută nu are nimic autentic (exceptând cazurile când pentru realizarea falsului sunt folosite materiale sustrase de la emitentul autorizat). De aceea, în limbajul tehnico-criminalistic falsificarea este considerată un fals parțial, iar contrafacerea un fals total. Moneda metalică poate fi numai contrafăcută.

SECȚIUNEA IV

Istoria falsului și impactul asupra societății. Reacția

autorităților față de falsificatori și implicarea

statelor în operațiile de falsificare

Infracțiune cu un grad de pericol social foarte ridicat, falsificarea de monede a fost sancționată pe măsură de-a timpului. Dar, cu toate măsurile extrem de dure luate de-a lungul istoriei împotriva falsificatorilor, istoria falsului de bani însoțește constant istoria banului.

Dreptul de a bate monedă fiind un atribut proclamat al statului, exclusiv și discreționar, săvârșirea falsului de către oamenii de rând a fost incriminată în lumea antică drept faptă de extremă gravitate, pedepsită de obicei cu moartea.

Primele indicii despre falsificarea banilor ni le oferă Herodot care relatează despre maniera în care Policrates, tiranul din Samos, a reușit să scape de împresurarea spartanilor, oferindu-le bani falși.

Printre primele falsificări ale banilor se înscriu cele din timpul lui Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) pentru ca, în vremea lui Darius al perșilor (sec. VI î.Hr.) să și cunoască emisiunile de bani falși prin poansonare.

Monedele introduse de Solon în Attica au fost falsificate într-o asemenea măsură încât l-au determinat pe înțeleptul rege să mențină, pentru pedepsire, legile tiranului Dracon, care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru falsificatori.

Falsul de bani este cunoscut și în Roma Antică, de vreme ce dictatorul Sulla emite o lege cunoscută mai ales sub denumirea de “Sex Cornelia de falsis” care va dăinui peste secole. Această lege prevedea că săvârșirea unei contrafaceri monetare prin orice procedeu atrage pentru omul liber exilul și confiscarea averii, iar pentru sclav moartea prin tortură.

Dar, falsificarea monedei nu a fost practicată numai de răufăcători. Uneori și statul (autoritatea) a recurs la anumite metode prin care posesorul monedei era păcălit. Unele din cele mai mari exemple de falsuri oficiale sunt lăsate de Atena unde, Hippias, tiranul din secolul al VI-lea î.e.n. a procedat la o adevărată lovitură monetară, retrăgând toți banii din circulație pentru a emite în loc, după topire și rebatere, monede cu un conținut de metal prețios redus la jumătate.

Denys, tiranul din Syracuza, cunoscut că și-a sporit puterea prin proscrieri și confiscări, a folosit un procedeu original pentru a scăpa de datorii: a chemat toți creditorii săi cu numerarul de care dispuneau și a aplicat pe fiecare monedă, prin batere, o valoare nominală dublă față de aceea înscrisă anterior, stingând fără plată, doar printr-o instantanee revalorizare, creanțele pe care trebuia să le onoreze.

Deteriorarea și plăsmuirea au fost practicate pe o scară largă la Roma, cea dintâi emisiune de piese false, amestecate cu dinari de argint veritabili datând din vremea războaielor punice, după înfrângerea în fața lui Hanibal la Trasimennus.

S-a spus că, pe vremea lui Pliniu, falsurile ar fi reprezentat a șaptea parte din circulație, iar Cicero afirmă că valoarea banilor devenise atât de incertă, încât nimeni nu mai știa ce posedă în realitate.

Este de menționat și prezența multor monede străine false în tezaurele descoperite pe teritoriul țării noastre. Așa este cazul tezaurului descoperit la Troianul, în județul Teleorman, alcătuit din 414 monede de argint, toate false, reprezentând tipare ce reprezentau drahme emise de coloniile grecești Dyrrachium și Apollonia de pe coasta Mării Adriatice.

Falsificarea de monedă este prezentă chiar și în perioada circulației monedei romane, premergătoare ocupării Daciei de către romani. Acest fapt este confirmat de cele 4 ștanțe găsite pe teritoriul țării noastre, cu care se băteau monedele romane. Pentru stoparea falsificării monedei romane, care circula și pe teritoriul țării noastre, împăratul Constantin (324-337) decretează pedeapsa cu moartea ți arderea pe rug a falsificatorilor.

Măsuri severe se vor lua și în secolele următoare împotriva celor care practicau această îndeletnicire. “Cartea românească de învățătură” dată în anul 1646 de Vasile Lupu prevedea că: “Or cine va face bani mincinoși, or cine va fi calpuzan, de va face bani răi în numele împăratului și a domnului acelui loc, să i se taie capul, … să-i ardză trupul în foc, și câte bucate va avea, toate să fie domnești”. La câțiva ani după aceea, Matei Basarab în “Îndreptarea legilor” avea să prevadă același lucru.

În Transilvania, ca urmare a arendării baterii monedei și trecerii în unele cazuri a acestei activități sub controlul sfaturilor orășenești, falsul a luat amploare, ceea ce a determinat Dieta din 1671 să interzică baterea monedei în aceste condiții.

De multe ori, această activitate a căpătat avizul autorităților pentru a ieși din situații economice dificile sau pur și simplu pentru a spori averea domnitorilor. Este cunoscut cazul monetăriei de la Suceava unde se imitau pe scară largă monede străine de mare circulație: poloneze, suedeze, prusiene. Sugestiv pentru a ilustra activitatea acestei bănării, este faptul că printre monedele găsite la Suceava, foarte puține erau moldovenești cu însemnele lui Istrate Dabija.

Un caz tipic de fals oficial de monedă îl constituie Petru de Gartenberg care își instalează pe moșia sa de la Cernăuți o monetărie, sub acoperirea Rusiei, unde s-au bătut monede fără nici cel mai elementar control. Activitatea era

destinată să acopere nevoile armatei ruse după războiul ruso-turc din 1769-1774.

Un loc deosebit în istoria falsului de monedă executat sub controlul autorităților îl reprezintă falsificarea banilor românești de către ocupantul german în timpul primului război mondial. Astfel, Germania emite prin intermediul Băncii Generale a României o mare cantitate de bani denumiți improprii lei cărora, prin ordin al Comandamentului Militar Suprem German li se dă putere circulatorie obligatorie. Se estimează că s-au emis peste 2 miliarde de lei sub formă de bilete ale Băncii Generale Române.

Leul românesc nu a fost singura bancnotă falsificată de Germania în timpul celor două războaie mondiale. Pentru subminarea economiei franceze, a fabricat o mare cantitate de bancnote de 1000 de franci francezi. La Frankfurt, poliția descoperă 1200 de kilograme de bancnote sovietice, adică 1,2 milioane de bancnote cu valoarea nominală de 10 ruble, falsificate în 1927. Dar, cea mai complexă activitate de falsificare desfășurată vreodată a reprezentat-o falsificarea în timpul celui de-al doilea război mondial a lirei sterline de către Germania. Se estimează că suma totală se încadrează între 80 și 150 milioane de lire, așa bine realizate încât nici verificările atente ale experților nu au putut surprinde falsul.

CAPITOLUL II

Elementele de protecție și siguranță ale bancnotei

SECȚIUNEA I

Caracteristici generale ale bancnotelor

Bilete de bancă ce nu pot fi imitate sau falsificate nu există și, probabil, nici nu au existat vreodată. Ceea ce omul a făcut poate să și refacă, întâmpinând mai multe sau mai puține dificultăți. De aceea, având în vedere valoarea deosebită a banului în toate sferele vieții și neîntreruptul șir de falsuri care l-a însoțit de-a lungul istoriei, emitentul ia toate măsurile de protecție, pentru prevenirea falsului.

Principalele elemente generale de protecție a bancnotei împotriva contrafacerii ori falsificării sunt următoarele:

hârtia;

filigranul;

firul de siguranță;

cernelurile (tușurile tipografice și cernelurile anticopiere);

elementele fluorescente;

desenele (ansamblul tipărit);

tehnica de imprimare (microtext, text în undă, elemente de suprapunere).

Caracteristicile hârtiei fiduciare

Hârtia destinată fabricării bancnotelor are calități speciale. În primul rând, o compoziție chimică diferită de cea a hârtiei obișnuite. Care se găsește în comerț. Acest tip de hârtie se obține printr-un proces tehnologic de fabricație deosebit, în secții speciale ale unor fabrici de hârtie.

Compoziția chimică a hârtiei și procesul special de fabricație îi conferă bancnotei proprietăți specifice: o anumită greutate, sonoritate (“foșnet plăcut”), structură de suprafață și rezistență la agenții fizico-chimici.

În legătură cu posibilitatea de imitație a hârtiei, trebuie menționat faptul că, dacă se lasă în circulație bilete de bancă vechi și uzate, acest fapt ușurează munca falsificatorului, permițându-i lansarea bancnotei contrafăcute “învechind-o” în mod artificial prin îndoiri repetate, frecare, murdărire etc., pentru a crea impresia celui care o primește că bancnota este autentică, a circulat mult timp și poate fi acceptată fără suspiciuni. Aceeași împrejurare ușurează munca falsificatorului și în privința realizării culorilor: la o bancnotă uzată, veche, culorile sunt mate, șterse, dispare strălucirea ansamblului și, în consecință, falsificatorul nu este nevoit să realizeze nuanțele exacte ale culorilor unei bancnote originale, noi.

Acesta este motivul pentru care unele state sunt extrem de severe din acest punct de vedere și retrag din circulație toate bancnotele ce nu sunt în perfectă stare și retipăresc necesarul de masă monetară, considerând că nici un preț de cost nu este prea mare pentru protecția circulației bănești.

Deși aplicarea acestei măsuri preventive este foarte costisitoare, ea reprezintă marele avantaj de a depista bancnotele falsificate ori contrafăcute relativ recent față de momentul introducerii lor în circulație, posibil chiar în faza de tentativă, ușurându-se astfel și identificarea plasatorului sau a falsificatorului.

Filigranul

Filigranul reprezintă marca transparentă imprimată în timpul procesului de fabricație în structura hârtiei pe care urmează a se tipări caracteristicile și desenele unei bancnote sau altei hârtii de valoare.

Acesta poate fi imprimat în toată suprafața hârtiei sau numai în anumite zone ale acesteia. La unele bancnote, filigranul este imprimat în zone laterale ale hârtiei (la bancnotele românești de 1000 de lei), iar în alte situații pentru reliefarea filigranului pe ansamblul bancnotei rămâne o zonă (ovală sau circulară) netipărită (în cazul lirelor italiene).

Filigranul are semnificația unor portrete (de regulă ale acelorași personalități care sunt pe ansamblul bancnotei, ca în cazul bancnotelor românești, dar el poate reprezenta și ghirlande, monograme, efigii etc.).

În practica judiciară s-a constatat că filigranul este un element de siguranță relativ greu de imitat, încercările falsificatorilor constând în imitarea acestuia cu diferite imprimări, compresiuni aplicate pe suprafața hârtiei, folosind substanțe grase sau cerneluri de culoare deschisă, dar mate, deci netransparente și, în consecință, demascatoare.

De asemenea, filigranul este considerat un adevărat “certificat de autenticitate” pentru bancnote deoarece, fiind vizibil numai în contraprotecție de lumină, nu poate fi xerocopiat, fotografiat și deci nici imprimat cu fidelitate. Din acest motiv în special la bancnotele românești, publicul este tentat să constate existența filigranului la orice bancnotă ce pare suspectă.

Această certitudine de autenticitate pe care o conferă filigranul prezintă și un dezavantaj: deoarece publicul este convins de valoarea sa ca element de siguranță, celelalte elemente nu mai sunt examinate și, în cazul sustragerii de hârtie autentică (cu filigran) sau realizării unui tip de hârtie asemănător, falsul poate pătrunde ușor în circulație.

Firul de siguranță

Firul de siguranță este tot un element intrinsec hârtiei suport, pe care urmează a se tipări banii. Constatându-se că tehnologiile apărute la un moment dat permit o fotocopiere color destul de reușită prin comparație cu bancnota originală, băncile au introdus în structura hârtiei un nou element care are rolul de a “autentifica” hârtia, acesta fiind firul de siguranță.

La unele bancnote acest fir metalic și existența lui poate fi evidențiată cu ajutorul unui dispozitiv electromagnetic (în cazul bancnotelor germane, engleze, elvețiene, românești etc.). De asemenea, firul poate fi din poliester ca în cazul bancnotelor americane începând cu anul 1900 ce nu se evidențiază decât prin suprapunere pe o sursă luminoasă, neputând fi imitată prin fotocopiere.

În ceea ce privește dimensiunile și dispunerea pe ansamblul bancnotei a firului de siguranță, se constată că acesta poate avea dimensiuni de câțiva milimetri și dispunere în zone diferite sau, dimpotrivă, traversează bancnota de la o margine la alta fiind dimensionat de lățimea acesteia (în cazul bancnotelor românești).

Tușurile tipografice

Cernelurile (tușurile tipografice) folosite la realizarea cadrului general sunt diferite de cele existente în comerț și tipografii. Aceste cerneluri acoperă, practic ca o peliculă, întreaga suprafață a bancnotei. Ele au proprietăți fizice și chimice proprii, sunt insolubile în apă, alcool sau alte lichide, rezistente la diverși agenți fizici și chimici.

Aceste cerneluri conferă bancnotei o anumită elasticitate, foșnet (plăcut), claritate desenelor și durabilitate. Multe tipuri de bancnote folosesc un tip de “cerneală” care nu poate fi reprodusă prin tehnicile de copiere.

Elementele fluorescente

Elementele fluorescente sunt suprafețe desenate, dispuse punctiform, circular ori având aspectul unor filamente (ca în cazul dolarilor) pe diverse zone ale cadrului general al bancnotei.

Siguranța pe care o conferă aceste elemente fluorescente este dată de faptul că acestea nu pot fi reproduse prin fotocopiere sau tipărire.

Făcând parte intrinsecă din structura hârtiei, fiind un element al compoziției acesteia falsificatorii, dacă au hârtie originală, renunță la acest “detaliu” ori îl imită prin desene sau tipărire. În aceste condiții, o examinare a bancnotei prin expunere la raze ultraviolete demonstrează lipsa acestor elemente și, în consecință, falsul, chiar dacă reproducerea a fost realizată cu cele mai performante fotocopiatoare ori prin tipărire cu aceeași nuanță de culoare.

Ca atare, elementele fluorescente, pot fi considerate, alături de filigran și fir de siguranță, ca făcând parte din categoria elementelor aproape certe de autentificare a bancnotelor.

Ansamblul general al tipăriturii

Imitarea ansamblului tipărit de pe bancnote constituie obstacolul cel mai serios pentru falsificatori, atât în privința reproducerii, cât și a perfectei repartizări a tuturor detaliilor din desenul respectiv.

Pentru a realiza o contrafacere cât de cât reușită, prin tipărire, falsificatorul trebuie să confecționeze tot atâtea clișee de imprimare câte culori conține desenul de pe bancnota autentică. O singură inexactitate într-un desen parțial, modifică întregul ansamblu al bancnotei și evidențiază falsul.

Astfel, dacă bancnota autentică a fost tipărită în 7 culori pe fiecare față, falsificatorul trebuie să realizeze 14 clișee diferite, 7 pentru avers (recto-ul) și 7 pentru reversul (verso-ul) bancnotei. Fiecare clișeu redă numai o parte din ansamblul bancnotei, căreia îi corespunde o singură culoare. Pentru realizarea unei reușite îmbinări a desenelor colorate, falsificatorul va trebui să reușească o corectă suprapunere a clișeelor (câte 7 pe fiecare față a bancnotei, în exemplul dat), fapt ce necesită o pregătire de specialitate și finețe în execuție.

Cu cât numărul de culori utilizate în tipărirea unei bancnote este mai mare, cu atât mai mari sunt și dificultățile falsificatorului, deoarece trebuie să obțină și să suprapună un număr sporit de clișee. Obstacolele devin cu atât mai mari cu cât culorile ansamblului sunt de nuanțe apropiate, separarea culorilor în astfel de situații fiind o problemă tehnică realmente dificilă. Din acest motiv, bancnotele moderne, inclusiv cele românești, sunt realizate în culori multiple, dar de nuanțe foarte apropiate, astfel încât separarea culorilor pentru obținerea clișeelor sau reproducerea grafică este deosebit de dificilă. Aceleași rațiuni au determinat înscrierea unor elemente în microtext sau “în undă”.

În cazul expertizării unei bancnote contrafăcute se pot constata diferențe de dimensiuni în linia desenului, o dificilă separație în locurile unde desenele colorate se suprapun, omisiuni și simplificări de linii (în cazul obținerii desenului sau clișeului prin metoda grafică), estompării ale rețelei de trasee fine.

Pentru a constitui element de protecție eficient, ansamblul tipărit al bancnotei trebuie să aibă în componență cât mai multe culori de tonalități apropiate, desenele să prezinte intercalări și întrepătrunderi în cât mai multe puncte, pentru a face imposibilă întrebuințarea procedeelor de separare mecanică. Literele care definesc institutul de emisiune, țara, portretul, cupiura, precum și cifrele din ansamblul tipărit nu se încadrează în forma grafică obișnuită, nu este o scriere standard.

De asemenea, literele și cifrele care definesc seria, prefixul și numărul de ordine sunt de forme diferite față de scrierea STAS.

Tehnica de imprimare

În prezent, pentru imprimarea bancnotei se folosesc două moduri: “offset” (umed sau uscat) și “intaglio”, bancnotele moderne fiind realizate prin îmbinarea celor două procedee.

Imprimarea “intaglio”, pe lângă calitatea deosebită a desenului, produce o ieșire în evidență a cernelii sub formă de relief, sesizabilă atât la privirea bancnotei, cât și la pipăire. În general, imprimarea intaglio se folosește pentru unul sau mai multe elemente ale desenului bancnotei, de regulă pentru portret, denumirea emitentului și valoarea nominală a bancnotei (în cifre, litere sau ambele forme de înscriere).

Microtipărirea constituie un alt element de protecție și constă în imprimarea în anumite zone ale bancnotei a unor texte sau cifre de dimensiuni microscopice, care nu se pot citi cu ochiul liber. Microtextul nu poate fi realizat cu nici unul din mijloacele moderne de copiere așa încât, chiar dacă falsul poate trece peste “controlul” obișnuit al oricăror persoane, el nu poate trece peste controlul de rutină al celor ce se ocupă de mânuirea valorilor monetare.

Semnarea olografă a fiecărei bancnote de către persoane anume desemnate de conducerea instituțiilor emitente reprezintă un mijloc de protecție mai aparte. Nu are aplicabilitate deoarece este imposibil de realizat în cazul emisiunilor de mari mase monetare.

Înscrierea bancnotelor reprezintă un element de siguranță mai nou. Astfel, pentru fiecare literă a alfabetului se imprimă un anumit număr de bancnote, iar fiecare bilet este numerotat, aplicându-se distinct și un număr de ordine general, care indică totalitatea biletelor dintr-o emisiune. Se constituie în acest fel o corelare între cele trei elemente de referință: litera, seria și numărul de ordine al biletului. Sistemul este deosebit de complicat și este ținut secret de către emitent.

SECȚIUNEA II

Elementele de protecție ale bancnotelor autohtone

Organizarea procesului de emisiune monetară în România, ca și în majoritatea țărilor de altfel, revine Băncii Naționale – Direcția Tezaur Casierie care are un compartiment special, Imprimeria.

Având în vedere profundele transformări politice, sociale, economice și financiare care s-au produs în România începând cu anul 1990, în sfera circulației monetare a apărut necesitatea unor importante transformări, practic întreaga masă monetară fiind înlocuită pe parcursul a trei ani cu însemnele monetare noi.

Ca atare, vechile monede metalice și bancnote au fost înlocuite cu unele noi, diferite atât ca formă și valoare, cât și în ceea ce privește elementele de siguranță.

Elementele specifice bancnotei de 10.000 lei (emisiune 1994)

Bancnota de 10.000 lei a fost pusă în circulație în luna februarie 1994. Are dimensiunile 18177 mm.

Este imprimată pe hârtie specială cu filigran centrat reprezentând portretul savantului Nicolae Iorga.

Fața bancnotei reproduce portretul din filigran, sub care se află înscrisă în cifre și litere valoarea bancnotei. În fața portretului se află fibula mică din Tezaurul de la Pietroasa (imaginea zeului-șarpe Glycon), iar în centru, între două câmpuri paralele acoperite de elemente curbilinii întrepătrunse, se află stema României.

Între fibulă și portret se află un spațiu acoperit cu cerneală anticopiere reprezentând un vas rustic, stilizat, iar pentru acest spațiu, pe toată lățimea bancnotei este firul de siguranță color întreținut.

Bancnota mai prezintă un microtext în câmpul pe care este imprimată valoarea de sub spațiul filigranat și, de asemenea, un spațiu acoperit de desene multicolore pe fond celiu, în spatele portretului.

Pe verso sunt imprimate imaginea statuii zeiței Fortuna (protectoarea cetății antice Tomis), imaginea Muzeului de Istorie al municipiului București – Palatul Șuțu – și imaginea statuetei din lut “Gânditorul de la Hamangia”, culorile predominante fiind roșu închis și albastru-violet.

Deasupra imaginii Palatului Șuțu se află un text în undă (Banca Națională a României zece mii lei) pe fond violet și respectiv roșu, iar spațiul de consemnare a valorii are acoperire cu microtext; în spațiul imprimat se află fibre invizibile, fluorescente în spectrul ultraviolet.

Efectele specifice bancnotei de 10.000 lei (emisiune 1999)

Bancnota are dimensiunile de 15067 mm., culoarea dominantă verde.

Pe fața bancnotei sunt reproduse: portretul istoricului, scriitorului și omului politic Nicolae Iorga și o floare de gențiană cu elemente grafice reprezentative; denumirea băncii centrale emitente BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI; valoarea bancnotei în cifre și litere și semnăturile autorizate ale guvernatorului BNR și casierului central.

Pe verso se află: imaginea bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș; stema Țării Românești din timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu; sigla și denumirea BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI; valoarea bancnotei în cifre și litere și menționarea prevederii FALSIFICAREA ACESTOR BILETE SE PEDEPSEȘTE CONFORM LEGILOR.

Fir de siguranță – încorporat în hârtie și imprimat continuu cu textul “BNR 10000” vizibil când bancnota este privită în contralumină.

Filigran – se vede portretul lui Nicolae Iorga precum și inițialele BNR pe verticală la privirea în contralumină a bancnotei.

Cerneală variabilă optic – numărul 10.000 și textul ZECE MII își schimbă culoarea de la verde la albastru-violet când se schimbă unghiul de privire al bancnotei.

Element de suprapunere față/verso – la privirea în contralumină apare o imagine perfect suprapusă a desenului de pe față cu cel de pe verso.

Elementele specifice bancnotei de 50.000 lei

Bancnota de 50.000 lei are dimensiunile 15570 mm., culoarea dominantă: albastru-violet.

Față – portretul compozitorului George Enescu, un element floral și note muzicale – ca elemente grafice reprezentative; denumirea băncii centrale emitente BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, semnăturile autorizate ale Guvernatorului BNR și caierului central; valoarea bancnotei în cifre și litere.

Verso – imaginea Sfinxului din Munții Bucegi, alături de o serie de simboluri muzicale (între care un fragment de solfegiu din opera Oedip Rege); sigla și denumirea BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI; valoarea bancnotei în cifre și litere și menționarea prevederii FALSIFICAREA ACESTOR BILETE SE PEDEPSEȘTE CONFORM LEGILOR.

Imprimare în relief – înscrisurile, cifra valorii, portretul și semnul pentru nevăzători sunt imprimate în relief și sunt perceptibile prin palpare.

Filigran – se vede portretul lui George Enescu la privirea în contralumină a bancnotei.

Imaginea latentă – la privirea directă a bancnotei apare conturul unei viori, pentru ca la schimbarea unghiului de privire pe verticala imaginii respective să apară inițialele BNR.

Element de suprapunere față/verso – când bancnota este privită în contralumină, apare imaginea completă a semnalelor muzicale.

Fir de siguranță – încorporat în hârtie și imprimat continuu cu textul “BNR 50000”, vizibil când este privit în contralumină.

Falsificarea sau tentativa de falsificare se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi – conform Cod penal art. 282.

Elementele specifice bancnotei de 100.000 lei

Bancnota de 100.000 lei are dimensiunile de 16073 mm.; culoarea dominantă: roșu.

Față – portretul pictorului Nicolae Grigorescu, o floare de nalbă, pensula și paleta artistului – ca elemente grafice reprezentative; denumirea băncii centrale emitente BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, semnăturile autorizate ale Guvernului BNR și casierului central; valoarea bancnotei în cifre și litere.

Verso – o casă țărănească și portretul de fată “Rodica”, lucrare în Sala Consiliului de administrație cel Băncii Naționale a României, sigla și denumirea BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI; valoarea bancnotei în cifre și litere și menționarea prevederii FALSIFICAREA ACESTOR BILETE SE PEDEPSEȘTE CONFORM LEGILOR.

Imprimarea în relief – înscrisurile, cifra valorii, portretul și semnul pentru nevăzători sunt imprimate în relief și sunt perceptibile prin palpare.

Filigran – se vede portretul lui Nicolae Grigorescu precum și sigla BNR, pe verticală, la privirea în contralumină a bancnotei.

Imagine latentă – imprimare cu cerneală iridiscentă verde care, la primirea directă a bancnotei dă conturul unei frunze, pentru ca, la schimbarea unghiului de privire să apară inițialele “BNR”.

Element de suprapunere față/verso – când bancnota este privită în contralumină, apare imaginea perfect suprapusă a desenului de pe față cu cel de pe verso.

Fir de siguranță – încorporat în hârtie și imprimat continuu cu textul “BNR 100000”, vizibil când este privit în contralumină.

Folie iridiscentă – folie de culoare aurie, supraimprimată, care va apărea de culoare neagră în cazul copierii cu un copiator color.

Falsificarea sau tentativa de falsificare se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi – conform Cod penal art. 282.

SECȚIUNEA III

Elementele de protecție a principalelor bancnote

de circulație internațională

Dolarii S.U.A.

Statele Unite ale Americii emit trei tipuri de bancnote:

Federal reserve note;

Silver certificat;

United States note.

Federal reserve note – principalul tip de bancnote în circulație, au sigiliul trezoreriei și numărul de serie colorat verde, fiind emise de 12 bănci federale, care au următoarele simboluri:

Boston – 1A;

New York – 2B;

Philadelphia – 3C;

Cleveland – 4D;

Richmond – 5E;

Atlanta – 6F;

Chicago – 7G;

St. Louis – 8H;

Mineapolis – 9I;

Kansas City – 10J;

Dallas – 11K;

San Francisco – 12L.

Litera este într-un “sigiliu al băncii emitente” constituit din 3 cercuri concentrice, între care se află înscrise, în clar, numele băncii, iar în interior litera simbol. În cele patru colțuri, în interior față de menținerea cupiurii, se află cifra corespondentă. Toate aceste mențiuni sunt pe cadrul general de pe fața bancnotei.

United States note – sunt emise în serii mici, având sigiliul trezoreriei și seria de culoare roșie.

Silver certificate – sunt emise tot în serii mici și au elementele sus-menționate de culoare roșie.

La fiecare cupiură, indiferent de banca emitentă, portretul de pe avers și imaginea de pe revers sunt următoarele:

AVERS REVERS

1$ George Washington Speat Seal The United States

2$ Thomas Jefferson Declaration of Independence

5$ Abraham Lincoln Lincoln Memorial

10$ Alexander Hamilton U.S. Treasury Building

20$ Andrew Jackson White House

50$ Ulysses S. Grant U.S. Capitol

100$ Benjamin Franklin Independence Hall

Există și bancnote de 500, 1000, 5000, 10.000 și 100.000 dolari, care nu se mai tipăresc din anul 1946, dar care constituind stocuri, se plătesc de băncile federale de rezervă.

Particularități și elemente de siguranță:

Toate bancnotele emise de S.U.A. au dimensiunile de 66156 mm;

Culorile dominante sunt: negru pe avers și verde pe revers;

Numărul valorii din colțul bancnotei este identic cu valoarea înscrisă peste sigiliul trezoreriei;

Fibre color roșii și albastre, nefluorescente, dispuse aleatoriu pe toată suprafața bancnotei;

Portretul este realizat din linii și puncte foarte bine conturate;

Imprimare intaglio – elementele de compoziție grafică de pe avers;

Controlul magnetic – imprimare cu cerneală magnetică a aversului, în afară de sigiliul băncii federale emitente.

La bancnotele de 10, 20, 50 și 100$ emise după anul 1990 sunt elemente de protecție în plus:

Microtext continuu în jurul portretului (THE UNITED STATES OF AMERICA);

Fir de siguranță încorporat în hârtie, față-stânga, cu următorul conținut:

10$ – USA TEN

20$ – USA TWENTY

50$ – USA 50

100$ – USA 100

Mărcile germane

În Germania există mărci vechi și noi, având valoarea nominală și caracteristici după cum urmează:

5 DM – emisiune 1991; desene: avers – Bethina von Arnin, revers – Poarta Brandemburg; dimensiuni: 62122 mm;

5 DM – emisiune 1960; desene: avers – față tânără, revers – creangă de stejar; dimensiuni: 60120 mm;

10 DM – emisiune 1989; desene: avers – portret C.F. Gauss, revers – sextant; dimensiuni: 65130 mm;

10 DM – emisiune 1960; desene: avers – portret de bărbat, revers – corabie cu vele; dimensiuni: 65130 mm;

20 DM – emisiune 1991; desene: avers – Anette von Drester, revers – pană de scris; dimensiuni: 68138 mm;

20 DM – emisiune 1960; desene: avers – Elsbeth Tucher, revers – clarinet și vioară; dimensiuni: 70140 mm;

50 DM – emisiune 1989; desene: avers – Balthasar Neusmann, revers – detalii de clădiri; dimensiuni: 71146 mm;

50 DM – emisiune 1960; desene: avers – Mans Urmiller, revers – Castelul Lubeck; dimensiuni: 75150 mm;

100 DM – emisiune 1989; desene: avers – Clara Schumann, revers – pian cu coadă; dimensiuni: 68154 mm;

100 DM – emisiune 1960; desene: avers – Sebastian Munster, revers – vultur; dimensiuni: 70160 mm;

200 DM – emisiune 1989; desene: avers – Paul Ehrlich, revers – microscop; dimensiuni: 77162 mm;

500 DM – emisiune 1991; desene: avers – Marie Sybilla Merian, revers – desen floral; dimensiuni: 80170 mm;

500 DM – emisiune 1960; desene: avers – cap de bărbat, revers – Castelul Elitz; dimensiuni: 85170 mm;

1000 DM – emisiune 1991; desene: avers – Wilhelm și Jacob Grimm, revers – carte; dimensiuni: 65130 mm;

Au fost retrase din circulație următoarele bancnote:

5 DM, emisiune 1948;

10 DM, emisiune 1948;

10 DM, emisiune 1949;

20 DM, emisiune 1948;

20 DM, emisiune 1949;

50 DM, emisiune 1948;

100 DM, emisiune 1948.

Elementele de protecție ale bancnotelor emise după anul 1989 sunt, în principal, următoarele:

Imprimare intaglio: portretul și înscrisurile privind valoarea nominală și “DEUTSCHE BUNDESBANK”;

Filigran: manșeta din stânga aversului, reprezentând copia micșorată a portretului;

Fir de siguranță: încorporat, vizibil, întrerupt pe avers, strălucitor, cu scris continuu a valorii nominale;

Desene anticopiere: banda din dreapta portretului;

Elemente pentru nevăzători: avers, stânga-jos, două puncte și două linii;

Control U.V.: fibre fluorescente verzi, roșii și albastre pe toată suprafața, zona centrală a desenului, numărul din dreapta-jos.

Bancnotele emise până în anul 1989 au următoarele elemente de protecție:

fir de siguranță: avers, central, stânga, încorporat în hârtie;

filigran: pe manșeta din stânga aversului;

imprimare intaglio: avers și revers, diferite elemente grafice.

Contrafacerile de bancnote sunt realizate cu ajutorul copiatorului color sau tiparului plan. Bancnotele contrafăcute se deosebesc de cele autentice prin următoarele caracteristici generale:

lipsa elementelor fluorescente;

absența reliefului unor elemente grafice;

lipsa filigranului (la bancnotele de 100 și 200 de mărci s-a încercat imitarea filigranului prin aplicarea pe revers a unei substanțe de culoare albă, cu ajutorul unui clișeu;

aspectul mătuit al desenelor și textelor;

lipsa firului de siguranță.

Caracteristicile individuale de deosebire se referă la redarea necorespunzătoare a trăsăturilor fine, lipsa unor trasee, încărcarea accidentală cu substanță, incorecta suprapunere a culorilor.

În cadrul examinărilor vor fi folosite stereomicroscopul SMXX și lampa cu radiații ultraviolete.

CAPITOLUL III

Aspecte penale privind infracțiunea de

falsificare de monedă

SECȚIUNEA I

Conținut legal

Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri sau valori asemănătoare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație, în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent, sau deținerea lor în vederea punerii în circulație.

Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

SECȚIUNEA II

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic generic este comun cu al celorlalte infracțiuni de fals

și anume este vorba de relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în

legătură cu valoarea socială a încrederii publice, de care trebuie să se bucure anumite lucruri cărora legea le atribuie însușirea de a exprima adevărul.

Obiectul juridic special al infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori este reprezentat de ansamblul relațiilor sociale care se formează și se desfășoară în legătură cu “încrederea publică” și care privește, în egală măsură, monedele, precum și celelalte valori care se găsesc în mod oficial în circulație, precum și operațiunile legale efectuate în cadrul circulației monetare sau instrumentele de credit și plată.

Obiectul material al acestei infracțiuni diferă după cum activitatea făptuitorului se concretizează într-o acțiune de contrafacere (plăsmuire) sau de alterare .

Atunci când falsificarea a fost realizată prin contrafacere, obiectul material al infracțiunii va fi reprezentat de materialele din care au fost confecționate monedele sau titlurile de valoare contrafăcute, acestea din urmă reprezentând, de fapt, produsul infracțiunii.

Dacă falsul s-a înfăptuit prin alterare, moneda sau titlul de valoare care au fost supuse operațiunii de falsificare, vor constitui concomitent, produs și obiect material al infracțiunii.

În accepțiunea art. 282 Cod penal, obiect material al infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori pot fi în mod limitativ, moneda metalică sau moneda de hârtie, titlurile de credit public, cecurile și titlurile de orice fel.

Moneda metalică sau moneda de hârtie reprezintă mijlocul de circulație și de plată în cadrul economiei oricărei țări.

Titlurile de credit public sunt acele documente scrise care reprezintă o obligațiune a statului de rambursare la scadență a unei sume de bani determinată. Apar cel mai adesea sub forma rentelor și obligațiilor, fiind purtătoare de dobândă fixă. Au valoare nominală fixă, de emisiune și o valoare reală variabilă, de piață.

Cecurile constituie acel mijloc de plată prin care posesorul unui cont de decontare sau a unui cont curent dă ordin băncii la care are deschis contul să plătească sau să vireze în contul persoanei sau instituției indicate, o anumită sumă de bani. Practica dreptului penal s-a pronunțat în mod constant în sensul că libretul C.E.C. nu constituie “cec” în accepțiunea art. 282 C. pen. deoarece acesta nu este apt prin el însuși să servească la efectuarea de plăți, astfel că falsificarea lui va reprezenta un fals material în înscrisuri oficiale potrivit art. 288 C. pen.

Mai pot fi contrafăcute sau alterate titlurile de orice fel pentru efectuarea plăților emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente, precum și orice alte titluri sau valori asemănătoare.

În ceea ce privește infracțiunile derivate, de punere în circulație sau de deținere în vederea punerii în circulație, prevăzute de alin. 2 al art. 282 C. pen., ele au ca obiect material valorile falsificate și anume: moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile de credit public, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăților sau alte titluri ori valori asemănătoare.

Subiecții infracțiunii

Subiect activ nemijlocit al infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale, cu mențiunea că, prin complexitatea activităților pe care le implică, această infracțiune presupune, de regulă, o pluralitate de subiecți activi, fie sub forma coautoratului, fie a complicității sau instigării.

În cazul infracțiunilor derivate, subiecți activi pot fi, de asemenea orice persoană cu mențiunea că la infracțiunea de deținere de monede sau valori falsificate nu pot fi subiecți activi cei care au participat anterior la executarea activității de falsificare, deoarece aceasta din urmă în mod obiectiv este urmată, în toate situațiile, de o acțiune de deținere (pe care o absoarbe), oricât de scurtă ar fi ca durată de timp.

Aceeași legătură se realizează și între fapta de deținere și cea de punere în circulație, cea de-a doua nefiind posibilă fără o prealabilă deținere.

Subiectul pasiv al infracțiunii este instituția care a emis moneda sau titlul de valoare supus falsificării, ale cărei interese, autoritate și încredere publică sunt puternic afectate în urma săvârșirii respectivei activități infracționale.

Poate fi subiect pasiv al infracțiunii prevăzute în art. 282 C. pen. și persoana fizică sau juridică în eroare prin înmânarea monedei sau valorii falsificate și care în felul acesta este prejudiciată din punct de vedere material.

SECȚIUNEA III

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material este nuanțat în raport cu săvârșirea infracțiunii principale sau a uneia din cele două infracțiuni derivate.

În cazul infracțiunii principale, elementul material se realizează printr-o acțiune de falsificare care presupune fie o operațiune de contrafacere, fie una de alterare.

Contrafacerea, denumită și plăsmuire, este acea manoperă prin care sunt confecționate monede sau alte valori false care imită monedele sau valorile adevărate. Modalitățile practice de realizare sunt numeroase.

Alterarea constă în modificarea conținutului sau aspectului unei monede sau valori adevărate, creându-se, de regulă, aparența unei valori mult mai ridicate. Moneda metalică poate fi alterată prin modificarea greutății sau a compoziției sale, iar moneda de hârtie sau alte valori vor fi alterate atunci când este modificată culoarea, semnele sau cifrele originale.

Nu are relevanță dacă imitarea este perfectă, dacă se apropie totuși de original sau dacă, dimpotrivă, este neizbutită. Din punct de vedere juridic este important ca moneda sau valoarea contrafăcută să aibă capacitatea de a oferi o anumită credibilitate, cu alte cuvinte, să poată fi apreciată, la primul contact, drept o monedă sau valoare veritabilă.

Doctrina și practica dreptului penal, consideră că fapta de contrafacere nu poate constitui infracțiune atunci când imitarea este grosolană și, ca atare, produsul infracțiunii fiind total necorespunzător, nu va avea aptitudinea de a circula.

Elementul material al infracțiunii principale, prevăzută în art. 282 alin 1 C. pen. presupune două cerințe esențiale: în primul rând moneda sau valoarea falsificată trebuie să corespundă uneia dintre monedele sau titlurile de valoare enumerate de lege, iar în al doilea rând aceste valori să se găsească, în momentul falsificării, în circuitul legal monetar sau financiar.

În cazul infracțiunilor derivate prevăzute în alin. 2 al art. 282 C. pen., elementul material constă fie într-o acțiune de “punere în circulație”, fie în acțiunea de “deținere a lor în vederea punerii în circulație”.

Punerea în circulație este operațiunea prin care produsul acțiunii de falsificare este introdus, pentru o perioadă mai lungă sau scurtă de timp, în angrenajul circulației monetare sau financiare.

Deoarece punerea în circulație se realizează, în cele mai multe cazuri, prin acte repetate, în baza uneia și aceleiași hotărâri infracționale, ea capătă caracterul unei infracțiuni continuate.

Deținerea valorilor falsificate în vederea punerii lor în circulație presupune primirea și păstrarea monedei sau valorilor falsificate, în vederea punerii ulterioare în circulație.

Pentru ambele infracțiuni derivate, legea impune o cerință esențială: monedele sau valorile falsificate puse în circulație sau deținute în vederea punerii în circulație să fie din cele enumerate în alin. 1 al art. 282 C. pen.

În cazul “deținerii” se mai impune o a doua cerință esențială și anume: deținerea să fie săvârșită, “în vederea punerii în circulație”.

Urmarea imediată a infracțiunii principale, pe lângă crearea unei stări de pericol, este și aceea a unei monede sau a unui titlu de valoare aparent asemănătoare cu moneda sau titlul a căror falsificare s-a urmărit. Prin urmare, legea cere să existe un rezultat determinat separat de acțiune.

Urmarea imediată a acțiunii derivate constând din punerea în circulație este, de asemenea, un rezultat separat de acțiune și anume: pătrunderea monedelor sau a valorilor false în circulația obișnuită.

Între acțiune și rezultat trebuie să se stabilească existența legăturii de cauzalitate.

Latura subiectivă

Infracțiunea prevăzută în art. 282 C. pen., atât sub forma falsificării, cât și sub forma punerii în circulație și a deținerii de valori falsificate, se comite cu intenție directă sau indirectă. Este exclusă cu desăvârșire culpa. Dacă unul dintre autori a fost indus în eroare asupra contribuției sale, vor fi aplicabile dispozițiile referitoare la participația improprie.

Mobilul și scopul infracțiunii nu au relevanță pentru încadrarea juridică a faptei, dar evidențierea lor va contribui la o corectă individualizare a răspunderii penale.

SECȚIUNEA IV

Forme și modalități

Forme

Falsificarea de monede sau de alte valori atât ca infracțiune principală cât și ca infracțiune derivată este o activitate intenționată realizată prin acțiune fiind susceptibilă de o desfășurare în timp, sub forma actelor pregătitoare, a tentativei și a infracțiunii consumate.

Actele pregătitoare nu sunt incriminate ca fiind infracțiune de sine stătătoare. Totuși, datorită pericolului social ridicat al acestei infracțiuni unele activități de pregătire în vederea falsificării de monede sau de alte valori sunt incriminate de lege ca infracțiune de sine stătătoare, potrivit art. 285 C. pen. (“Deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori”).

În același timp, actele pregătitoare la infracțiunea de punere în circulație de monede sau de alte valori falsificate sunt incriminate autonom sub forma infracțiunii derivate de “deținere de valori falsificate în vederea punerii lor în circulație”.

Tentativa la toate cele trei infracțiuni, atât în varianta principală, cât și în cele două variante derivate se pedepsește conform art. 282 C. pen. și art. 21 C. pen.

Consumarea infracțiunii intervine atunci când, după executarea acțiunilor de falsificare, de punere în circulație, sau de deținere a valorilor falsificate în vederea punerii lor în circulație, s-a produs urmarea imediată, specifică faptelor incriminate în art. 282 C. pen.

Deoarece infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori, precum și infracțiunea de punere în circulație a valorilor falsificate îmbracă forma infracțiunii continue, aceste infracțiuni presupun și un moment al epuizării care are loc o dată cu încetarea ultimei acțiuni ori o dată cu încetarea acțiunii (deținere).

Modalități

Fiecare din cele trei infracțiuni (una principală și două derivate) se prezintă sub forma unei modalități normative simple și a câte două modalități normative agravate.

Circumstanțele agravante, care sunt comune, se referă la capacitatea potențială a actelor infracționale, în forma simplă, de a cauza o pagubă importantă sistemului financiar sau o vătămare efectivă a sistemului financiar și într-o măsură considerabilă. Importanța pagubei pentru sistemul financiar se apreciază de la caz la caz.

Agravanta care se referă la o posibilă pagubă pentru sistemul financiar, intervine și în cazul tentativei, dacă de constată că, în eventualitatea consumării faptei, aceasta ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar.

Infracțiunea de falsificare se monede sau de alte valori, atât în varianta principală, cât și în variantele derivate, este susceptibilă de o multitudine de modalități de fapt.

CAPITOLUL IV

Aspecte de ordin metodologic privind cercetarea

infracțiunilor de falsificare de monedă

SECȚIUNEA I

Problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea

în cazul falsificării de monede

Competența de cercetare și alte aspecte de ordin procesual penal

Sesizarea organelor de urmărire penală în cazul infracțiunii de falsificare de monedă se poate face prin: plângere, denunț sau din oficiu. Potrivit legii procesual penale, în cazul unor astfel de fapte, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul de la parchetul corespunzător instanței care judecă în primă instanță cauza. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Trebuie reținut faptul că infracțiunile derivate subzistă și pot fi urmărite chiar dacă împotriva autorului infracțiunii principale nu a putut fi pusă în mișcare acțiunea penală.

Legea penală română este aplicabilă oricărei persoane – chiar dacă este cetățean străin sau persoană fără cetățenie – dacă acesta a săvârșit un act de executare a infracțiunii – principală sau derivată sau în modalitatea agravată – sau numai rezultatul acesteia s-a produs pe teritoriul statului român.

În cazul infracțiunii cu element de extremitate legea procesual penală română se aplică respectând convențiile internaționale la care România este parte, în măsura în care acestea conțin dispoziții derogatorii de la principiile legii procesual penale: teritorialității, realității, universalității, personalității.

Astfel, practica juridică și literatura de specialitate s-au pronunțat în sensul că legea penală română se aplică faptelor săvârșite în străinătate, de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie domiciliată pe teritoriul statului român, dacă aceste fapte sunt incriminate ca infracțiuni și de legea română și există un tratat de asistență juridică cu statul pe teritoriul căruia s-a consumat activitatea infracțională. Aceasta reprezintă o reflectare în plan juridic a faptului că legea penală română a instituit un tratament sancționator egal monedelor naționale și străine.

În cazul acestor infracțiuni, de cele mai multe ori se sesizează organele de cercetare ale poliției cu prilejul prinderii în flagrant a făptuitorilor ori a efectuării diverselor activități de urmărire penală date în competența lor: percheziții, ascultări de persoane, extinderea cercetărilor etc.

În aceste cazuri, organele de cercetare ale poliției sunt obligate să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea în vederea sesizării procurorului competent să efectueze urmărirea penală și să sesizeze instanța de judecată. Atunci când actele de cercetare nu suferă amânare, acestor organe le revine obligația de a interveni, lucrările efectuate cu această ocazie fiind de asemenea trimise procurorului competent tot prin intermediul procurorului care exercită supravegherea.

Colaborarea dintre organele de cercetare penală și procuror continuă pe tot parcursul urmăririi penale, procurorul putând da dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acestea fiind obligatorii pentru organele de cercetare penală.

În funcție de modalitățile și de locul săvârșirii infracțiunii, există și alte organe care pot fi sesizate și sunt obligate să ia primele măsuri: luarea declarațiilor de la făptuitor, de la martorii care au fost de față, întocmirea procesului-verbal despre împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii. Aceste organe pot fi:

Organele inspecțiilor de stat precum și alte organe de stat, organele unităților publice ce au calitatea de organe de constatare pentru infracțiunile ce constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor – din sistemul financiar- bancar – a căror respectare o controlează potrivit legii.

Organele menționate au dreptul să rețină monedele falsificate, să procedeze la evaluarea pagubelor, precum și să efectueze orice alte acte ce le sunt date prin lege în sarcina lor, urmând să înainteze procurorului actele încheiate în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei. Dacă făptuitorul a fost prins în flagrant, acelorași organe le revine obligația să-l înainteze de îndată procurorului, împreună cu actele încheiate și mijloacele materiale de probă descoperite asupra infractorului.

Comandanții de nave și aeronave, dacă infracțiunea – de regulă deținerea monedelor falsificate – a fost constatată pe acestea, iar navele pe care le comandă se aflau în afara porturilor sau aeroporturilor.

Potrivit legii, comandanții de nave și aeronave pot efectua percheziții corporale asupra făptuitorului și pot proceda la verificarea lucrurilor acestora, înaintând în termen de 5 zile lucrările efectuate și mijloacele materiale de probă organului competent să efectueze cercetările. Și procesele-verbale încheiate de comandanții de nave sau aeronave constituie mijloace de probă, în interesul legii. Termenul de 5 zile curge din momentul în care nava ori aeronava a acostat sau a aterizat pe teritoriul român

Ofițerii și subofițerii de grăniceri, în cazul când s-a încercat introducerea în țară de monede falsificate în străinătate, ori scoaterea peste graniță a unor monede falsificate în România, acestora conferindu-li-se, alături de poliția de frontieră, sarcini pe linia descoperirii și cercetării infracțiunilor săvârșite la regimul frontierei de stat ori în zona de frontieră.

Organele menționate efectuează aceleași acte ca și comandanții de nave sau aeronave, înaintând lucrările efectuate și mijloacele materiale de probă tot în termen de 5 zile de la data constatării. Dacă l-au prins pe făptuitor trebuie să-l predea de îndată procurorului împreună cu actele încheiate și mijloacele materiale de probă.

Prin intrarea în vigoare a Legii 59/1992 privind frontiera de stat a României, organele de grăniceri au dobândit calitatea de organe de cercetare penală, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din aceasta. Dar acest lucru nu a fost urmat și de modificarea legii procesuale penale, norma penală incluzându-i în continuare în categoria “organelor de cercetare speciale” – în cazul ofițerilor – , respectiv “organe de constatare” – pentru subofițerii trupelor de grăniceri.

Poliția de frontieră, căreia îi revin – alături de organele de grăniceri – atribuții atât pe linia descoperirii și cercetării infracțiunilor la regimul frontierei, cât și a altor infracțiuni constatate pe teritoriul său de competență.

Referitor la ordonanța prin care s-a dispus arestarea preventivă și rechizitoriul, acestea sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, procurorului ierarhic superior.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Conținutul infracțiunii de falsificare de monede, în toate modalitățile normative, nu este influențat de condițiile de loc și de timp. Nu are relevanță juridică nici faptul că este vorba despre o monedă românească și aceasta a fost falsificată în străinătate, la fel cum este lipsit de importanță dacă este vorba de monede străine și acestea au fost falsificate în România sau pe teritoriul altui stat.

Timpul are importanță dar dintr-un alt punct de vedere. Pentru existența infracțiunii este necesar ca monedele falsificate să se afle în circulație la data săvârșirii infracțiunii. Timpul are importanță și datorită altor consecințe: aplicarea legii în timp și spațiu, minoritatea, prescripția răspunderii penale, amnistia, grațierea etc. Aceasta deoarece infracțiunea de falsificare de monede îmbracă forma fie a unei infracțiuni continuate (în cazul falsificării și al punerii în circulație), fie a unei infracțiuni continue (în cazul deținerii). Deci, în toate modalitățile normative, infracțiunea presupune un moment al epuizării, în raport cu care se apreciază urmările infracțiunii.

Practica judiciară a statuat că sunt aplicabile regulile referitoare la infracțiunea continuată, chiar dacă la executarea unora din acțiunile componente au participat și alte persoane, sau dacă unele acțiuni componente se încadrează în forma simplă iar altele în forma agravată sau unele acțiuni s-au consumat iar altele sunt în faza tentativei.

În cazul în care o persoană săvârșește anumite acte din conținutul infracțiunii de falsificare de monede în timpul minorității iar alte acte în timpul majorității, persoana va răspunde doar pentru actele săvârșite în timpul cât era major. Referitor la prescripție, aceasta curge din momentul epuizării, adică de la efectuarea ultimului act de executare.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii prezintă importanță și datorită altor considerente:

locul unde au fost falsificate monedele ori unde au fost deținute în vederea punerii în circulație permite descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu activitatea infracțională (instrumente, aparate, armuri, hârtie etc.);

cunoașterea locului sau timpului când s-a comis falsificarea sau, după caz, punerea în circulație sau deținerea, permite formarea corectă a cercului de bănuiți;

stabilirea locului și a timpului săvârșirii faptei constituie principalul indiciu pentru identificarea martorilor;

stabilirea locului și a timpului comiterii faptelor oferă posibilitatea reală de limitare a consecințelor activității ilicite;

timpul trebuie luat în considerare și sub aspectul prevenirii infracțiunii, apropierea momentului tragerii la răspundere penală de cel al comiterii faptei fiind un puternic avertisment pentru cei care sunt predispuși la astfel de fapte.

Activitatea ilicită desfășurată

Infracțiunea de falsificare de monede îmbracă mai multe modalități normative și numeroase modalități faptice. Legea penală a încercat să cuprindă toate modalitățile pe care le poate prezenta faptic infracțiunea de falsificare de monede, cuprinzând astfel dispoziții foarte generale. În acest mod, legiuitorul a lăsat la latitudinea organelor de urmărire penală și a instanței de judecată stabilirea gradului de pericol social a fiecărei faptă în parte. Organele de urmărire penală și instanța de judecată vor trebui să țină seama de numărul de monede falsificate, de calitatea acestora, de gradul de organizare al făptuitorului, de modalitățile de săvârșire a infracțiunii etc. Astfel există infracțiune și dacă făptuitorul a falsificat o singură monedă, cu condiția ca aceasta să fie asemănătoare cu cea reală și să poată fi confundată cu aceasta.

Foarte importantă în cazul infracțiunii de falsificare de monede este problema concursului de infracțiuni. Dacă autorul falsificării pune în circulație monedele falsificate, va exista concurs de infracțiuni între infracțiunea de falsificare de monede și infracțiunea derivată de punere în circulație de monede falsificate. Nu va exista concurs între infracțiunea de falsificare sau de punere în circulație și infracțiunea derivată de deținere, deoarece primele o presupun în mod necesar pe cea din urmă. De asemenea, nu există concurs între infracțiunea de falsificare de monede, în forma punerii în circulație, și infracțiunea de înșelăciune, deoarece în acest caz, infracțiunea de falsificare de monede este o formă specifică de înșelăciune (Având un caracter special, infracțiunea de falsificare de monede primează). Uneori, deși este vorba de o falsificare, poate să existe doar o infracțiune de înșelăciune (punerea în circulație a unor monede care nu aveau putere circulatorie la acea dată).

Activitatea infracțională parcurge toate etapele, începând cu actele pregătitoare, continuând cu faza executării și sfârșind cu cele de consumare și epuizare. Legea nu incriminează actele pregătitoare ca infracțiune de falsificare de monede. Există, totuși, infracțiunea de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori. De asemenea, în cazul infracțiunii de punere în circulație, majoritatea actelor pregătitoare intră în conținutul infracțiunilor de deținere de monede în vederea punerii în circulație.

Legea penală incriminează și tentativa la săvârșirea infracțiunii de falsificare de monede. Astfel, există tentativă dacă acțiunea de contrafacere sau alterare a monedelor a fost întreruptă din cauze independente de voința făptuitorului sau dacă acțiunea de falsificare a fost dusă până la capăt dar nu s-a obținut rezultatul scontat (monedele falsificate sunt total necorespunzătoare). Poate exista și o tentativă improprie, în cazul în care procedeele și metodele folosite sunt cu totul improprii pentru falsificarea de monede. Există tentativă la infracțiunea de punere în circulație de monede falsificate dacă acțiunea făptuitorului a fost descoperită în momentul când încerca punerea în circulație. În cazul infracțiunii de deținere de monede falsificate în vederea punerii în

circulație va exista tentativă în situația în care făptuitorul a fost prins în

momentul în care autorul falsificării sau un intermediar a început să facă predarea sau după ce făptuitorul a acceptat propunerea de a primi monedele pentru a le deține. În literatura de specialitate s-a admis că în locul tentativei la infracțiunea de punere în circulație, să se rețină infracțiunea de deținere de monede în vederea punerii în circulație, în forma consumată.

Problema lămuririi modalităților concrete de săvârșire a infracțiunii prezintă importanță și din alte considerente:

cunoscând modalitățile de falsificare, inclusiv cele de punere în circulație, organele de urmărire penală vor putea proceda la formarea de îndată a cercului de bănuiți;

coroborată cu locul și timpul comiterii faptei, activitatea concretă a făptuitorului permite identificarea martorilor;

darea operativă în urmărire a făptuitorilor își are punctul de plecare tot în modul de operare folosit, în special pentru punerea în circulație de monede falsificate;

stabilirea modului de operare ajută organul de urmărire penală în cunoașterea sau, cel puțin, prefigurarea trăsăturilor de ordin psihocomportamental al făptuitorului, care are un rol important în stabilirea tacticii celei mai adecvate sau a momentului cel mai prielnic.

Făptuitorii, calitatea și contribuția acestora la activitatea infracțională

Autorul, subiect activ al infracțiunii de falsificare de monede poate fi orice persoană, legea nemenționând existența faptei de vreo calitate specială a persoanei. Datorită complexității acestei infracțiuni, autorul acestei infracțiuni trebuie să dețină niște cunoștințe de specialitate. De regulă, falsificarea de monede este rezultatul contribuției unei pluralități de subiecți activi, fie în calitate de coautori, fie în calitate de complici sau instigatori.

În literatura de specialitate s-au exprimat numeroase opinii în legătură cu participație penală. Astfel, pornind de la regula că este autor acela care comite nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, în cazul falsificării de monede are calitatea de subiect activ nemijlocit și acela care a efectuat o singură operație în cadrul activității de executare. Pot exista situații când aceeași persoană este subiect activ atât al infracțiunii principale, cât și al infracțiunii derivate de punere în circulație de monede falsificate. În timp ce la infracțiunea de falsificare de monede și la cea de punere în circulație de monede falsificate autor poate fi orice persoană, la infracțiunea de deținere de astfel de monede nu poate fi autor cel care a participat ca autor, instigator sau complice la infracțiunea de falsificare de monede.

Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că în ce privește intenția cu care trebuie să acționeze coautorii nu este necesar ca fiecare coautor să aibă intenția de autor unic al infracțiunii. Deoarece în cazul infracțiunii de falsificare de monede interesează numai faptele săvârșite cu intenție, înseamnă că este suficientă voința unui coautor de a acționa de așa manieră încât activitatea sa infracțională să se completeze cu a altei persoane și știința că prin activitatea comisă se realizează nemijlocit latura obiectivă a infracțiunii. În situația în care inculpatul săvârșește cu privire la aceeași faptă atât acte de instigare, cât și de autorat, el va răspunde numai în calitate de autor. În schimb, dacă un inculpat săvârșește, concomitent, acte de instigare și de complicitate la aceeași infracțiune, el va răspunde numai pentru instigare. Referitor la complicitate, în cazul infracțiunii de falsificare de monede aceasta există indiferent de forma sub care se înfățișează înlesnirea infracțiunii, fiind lipsit de relevanță dacă actul de ajutorare a fost sau nu indispensabil autorului. Dacă persoana ajută în mod repetat pe autor să comită o faptă de natură penală, având reprezentarea de ansamblu a activității pe care o desfășoară autorul, săvârșește

infracțiunea de complicitate continuată. Nu există complicitate între coautorii

unei infracțiuni continuate, cum e cazul falsificării de monede și punerii în circulație de monede falsificate. În acest caz, actele de complicitate se absorb în activitatea de coautorat, neavând nici o importanță dacă infracțiunea continuată este alcătuită atât din acte de autorat, cât și din acte de complicitate. Complicele poate fi trimis în judecată chiar dacă autorul nu a fost trimis în judecată ori nu a fost încă judecat, cauza făcând obiectul altui dosar de urmărire penală.

Pe parcursul cercetărilor trebuie să se stabilească activitatea volitivă a complicelui. Pentru dovedirea vinovăției sale nu este suficient ca el să-și reprezinte că faptele sale înlesnesc activitatea autorului ci el trebuie să-și dea seama de caracterul activității pe care o desfășoară autorul, inclusiv de rezultatele susceptibile să se producă ca urmare a acțiunilor acestuia.

Numărul participanților este important pentru stabilirea infracțiunilor concurente dar și pentru asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare. Astfel, cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni determină un pericol social sporit al faptei. Tot în legătură cu făptuitorii trebuie stabilit modul de organizare, înțelegerile dintre ei privind pregătirea, executarea și valorificarea produsului infracțiunii, scopul constituirii în grup, perioada cât au acționat împreună etc., toate aceste elemente putând constitui o altă infracțiune, și anume asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Persoanele păgubite, cuantumul prejudiciului cauzat și consecințele

activității ilicite

Persoanele vătămate prin activitatea ilicită a făptuitorului – subiecții pasivi cerți – pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice. De obicei este vorba de o pagubă materială și aceasta se localizează în patrimoniul instituției care a emis moneda respectivă. La fel de importantă este însă și paguba morală, prejudiciul moral produs prin infracțiune, respectiv pierderea încrederii publice în instituția respectivă. Valoarea prejudiciului interesează pentru o corectă încadrare juridică a faptei, agravanta infracțiunii fiind condiționată de o “pagubă importantă” produsă sistemului financiar. Legea nu stabilește cât de mare trebuie să fie prejudiciul pentru a fi apreciat ca “pagubă importantă”. Pe lângă prejudiciu, pentru existența variantei agravate, trebuie reținute și alte aspecte care amplifică rezultatul infracțiunii. Astfel, se consideră că agravanta există dacă paguba reală produsă este de peste 15.000.000 lei și introducerea în circulație a monedelor a avut repercusiuni asupra întregului sistem financiar prin creșterea ratei inflației, majorarea prețului produselor etc. Aceste condiții nu sunt cumulative și nici limitative.

Acțiunea civilă se pune în mișcare din oficiu, organele de urmărire penală au obligația să solicite părții vătămate situația cu privire la întinderea pagubei și celelalte consecințe, aceasta fiind obligată să le prezinte. În cazul în care fapta ilicită ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, datorită neproducerii consecințelor, pericolul trebuie raportat doar la contravaloarea monedelor, în echivalent cu “valoarea” celor falsificate sau deținute în vederea falsificării. Agravanta este aplicabilă atât falsificatorilor, cât și celor care au pus în circulație sau au deținut monedele falsificate, indiferent dacă produsul infracțiunii este monedă românească sau străină. Dacă este vorba de o monedă străină, prejudiciul real cauzat se calculează prin luarea în considerare a cursului de schimb al monedei respective la data comiterii infracțiunii. Însă, pentru soluționarea laturii civile trebuie avută în vedere paritatea leu-monedă străină la data când făptuitorul a fost obligat la dezdăunare.

Potrivit literaturii de specialitate și practicii judiciare, agravanta se aplică și în cazul tentativei, dacă se constată că în ipoteza consumării faptei s-ar fi putut cauza o pagubă imensă sistemului financiar.

Persoanele care cunosc despre infracțiunile comise și modul cum au luat

cunoștință despre acestea

Ca și în cazul altor infracțiuni, declarațiile martorilor reprezintă mijlocul de probă cel mai frecvent folosit și în cazul falsificării de monede.

Identificarea persoanelor ce pot furniza informații despre activitatea infracțională este foarte complexă, mai ales în situația în care este vorba de martori oculari. Din experiența organelor de urmărire penală a rezultat că, de cele mai multe ori, o simplă informație este foarte importantă pentru dovedirea activității infracționale. Astfel, pe parcursul cercetărilor pot fi identificate persoane care să confirme că făptuitorul le-a solicitat anumite sume de bani într-o anumită perioadă, putând astfel să se stabilească momentul începerii activității infracționale. Alteori, martorii pot indica destinația diferitelor sume de bani, în sensul că făptuitorul a achiziționat materiale și instrumente care pot fi puse în legătură cu infracțiunea de falsificare de monede: hârtie de o anumită calitate, un anumit aparat de fotografiat etc. Pot fi identificate persoane care să confirme că le-au executat făptuitorilor diverse instrumente ori părți din acestea care s-a dovedit ulterior că au fost folosite la operațiile de falsificare ca: matrițe, prese, instrumente de marcare etc. În cazul acestora, ca și în cazul altor specialiști cărora făptuitorul le-a cerut ajutorul, calitatea de martor este condiționată de necunoașterea scopului real pentru care li s-a cerut ajutorul, precum și de imposibilitatea intuirii că activitățile lor vor servi la falsificarea de monede. Alți martori pot oferi date despre modul de acostare a persoanei vătămate, data, locul tranzacției, prețul solicitat și cel oferit pentru monedele falsificate etc. De un real folos pentru cauză sunt depozițiile persoanelor care cunosc date despre cercul de prieteni și anturajul făptuitorilor, locurile și mediile pe care le frecventează etc. Sub acest aspect, foarte importante pentru cauză sunt persoanele care locuiesc în același imobil cu făptuitorul sau în imobilele alăturate, care pot furniza informații despre persoanele care l-au vizitat pe cel în cauză (fie identitatea acestora, fie semnalmentele lor), orele când se întâlneau cu făptuitorul, obiectele sau coletele pe care le aduceau, frecvența întâlnirilor, mijloacele de transport folosite etc. În raport cu locul unde a fost prins făptuitorul, martorii pot fi identificați din rândul personalului de bord și pasagerilor navelor sau aeronavelor, din rândul persoanelor care își desfășoară activitatea în cadrul unităților de plăți și credite, inclusiv casele de schimb valutar, din rândul celor care își desfășoară activitatea în punctele de control trecere frontieră, aceștia putând furniza date despre făptuitorului, înainte și după prindere, modul cum a încercat să introducă sau să scoată monede din țară etc.

Identificarea și, mai ales, ascultarea martorilor este o problemă complexă, organelor de urmărire penală revenindu-le obligația să-i ajute, în limitele legii și ale regulilor de tactică criminalistică, să declare tot ceea ce cunosc și prezintă importanță pentru cauză, să selecteze din multitudinea de informații numai pe acelea care realmente pot contribui la aflarea adevărului.

Existența concursului de infracțiuni și posibilitatea extinderii

cercetărilor pentru alte fapte și făptuitori

Infracțiunea de falsificare de monede, în toate formele sale, este susceptibilă de a fi săvârșită în participație. Practica judiciară și literatura de specialitate au stabilit că, între infracțiunea de falsificare de monede și infracțiunea de punere în circulație de monede există un concurs de infracțiuni. La fel există concurs între infracțiunea de falsificare de monede și cea de punere în circulație de monede falsificate dacă, după ce a procurat autorului bancnote în vederea falsificării, făptuitorul le-a pus în circulație, la infracțiunea principală acesta având calitatea de complice.

De regulă, infracțiunea de falsificare de monede se săvârșește în concurs cu infracțiunea de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori. Dar, de foarte multe ori, există concurs de infracțiuni și cu alte fapte de natură penală precum: trecerea frauduloasă a frontierei, contrabanda, infracțiuni la regimul armelor și munițiilor și materiilor explozive etc. La fel, poate exista concurs și între infracțiunea de falsificare de monede și alte infracțiuni de fals, precum și între aceasta și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Legat de ultima infracțiune, organele de urmărire penală trebuie să probeze existența unei întovărășiri de durată, în vederea unui scop infracțional comun, și nu o simplă înțelegere, întâmplătoare și spontană, fapta consumându-se în momentul în care între făptuitori a intervenit un consens fără echivoc privind constituirea și scopul asocierii.

În oricare dintre situații, stabilirea tuturor infracțiunilor concurente impune efectuarea unor acțiuni specifice, atât pentru lămurirea împrejurărilor în care a fost săvârșită fiecare faptă, cât și pentru administrarea tuturor probatoriilor în vederea tragerii la răspundere penală a celor vinovați.

Cauzele, condițiile și împrejurările care au generat, favorizat sau

facilitat săvârșirea infracțiunilor

Cu prilejul instrumentării cauzei, organelor de urmărire penală le revine obligația de a evidenția, alături de cauzele care au generat comiterea acestor fapte și factorii care au înlesnit sau ușurat, într-un fel sau altul, activitatea ilicită. Reliefarea aspectelor de ordin criminologic vizează, în primul rând, stabilirea măsurilor de profilaxie și combatere a criminalității în domeniu.

Studiile criminogene, demonstrate și de practica judiciară în materie, scot în evidență faptul că din punct de vedere al factorului uman implicat în astfel de fapte se disting trei categorii de participanți:

inițiatorii (promotorii), care pun la cale și finanțează activitatea infracțională;

executanții, care realizează efectiv falsificarea de monede;

valorificatorii, respectiv cei care pun în circulație valorile falsificate.

Se observă astfel, trecerea de la săvârșirea izolată de fapte de acest gen la constituirea de asociații, interne și internaționale, al căror scop este producerea în serie de monede false. Din aceste motive se impune colaborarea dintre toate organele și organismele interne și internaționale pentru identificarea operativă a infractorilor, destrămarea filierelor create, protejarea monedei naționale și evitarea producerii unor pagube în sistemul financiar, cu efecte greu de controlat și contracarat.

SECȚIUNEA II

Activități care se întreprind pentru administrarea probatoriilor

în cazul infracțiunii de falsificare de monede

Constatarea infracțiunii flagrante

Infracțiunea flagrantă este infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, adică prinderea făptuitorului în timpul și la locul comiterii sau cât mai aproape de acest loc. Din aceste considerente, importanța constatării infracțiunii flagrante rezidă, în primul rând în împiedicarea consumării activității ilicite ori, după caz, de limitare a proporțiilor pagubelor pricinuite.

Pe de altă parte, prinderea în flagrant are efect pozitiv asupra laturii preventive prin apropierea momentului tragerii la răspundere penală a infractorului. de asemenea, constatarea infracțiunii flagrante face ca locul și timpul comiterii faptei să fie cunoscute încă din faza inițială a cercetărilor, nemaifiind necesare alte activități pentru constatarea acestora, cu efect direct pe linia operativității și a economisirii de forțe.

Importanța constatării infracțiunii flagrante rezidă și din dispozițiile derogatorii de la dreptul comun:

posibilitatea efectuării percheziției fără autorizația procurorului;

posibilitatea luării măsurii reținerii și arestării preventive fără îndeplinirea altor formalități;

dreptul oricărei persoane de a prinde pe făptuitor și a-l conduce în fața autorităților.

În ceea ce privește aplicarea procedurii speciale de urmărire și judecată, aceasta este exclusă. Condiția pentru aplicarea acestei proceduri este ca infracțiunea descoperită în flagrant să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani. Cum pentru forma simplă a infracțiunii de falsificare pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani, rezultă implicit că această procedură nu poate fi aplicată nici pentru forma principală, nici pentru formele derivate și, cu atât mai mult, în cazul formei agravate. Nici din punct de vedere practic această procedură nu este posibilă datorită naturii și volumului activităților desfășurate pentru administrarea pedepselor: dispunerea unor constatări tehnico-științifice, stabilirea prejudiciului cauzat, a contribuției celorlalți participanți etc., care nu ar putea fi executate în termenul stabilit de lege.

Constatarea infracțiunii flagrante presupune o temeinică pregătire prealabilă, mergând până la cele mai mici detalii. În analiza necesității și, mai ales, oportunității prinderii în flagrant, organele de urmărire penală trebuie să pornească de la datele obținute până în acel moment, respectiv:

modul de operare al făptuitorilor;

persoanele semnalate că sunt angrenate în activitatea infracțională;

timpul când sunt puse în circulație monedele falsificate și locurile vizate de făptuitori pentru plasarea produsului infracțiunii;

măsurile pe care și la iau făptuitorii pentru a nu fi surprinși, respectiv folosirea anumitor coduri, parole, semnale;

dacă cei în cauză acționează înarmați ori folosesc substanțe paralizante, iritante etc. pentru scăpare;

punctele de frontieră pe care le folosesc cu predilecție pentru intrarea sau ieșirea din țară, inclusiv persoanele din acest punct cu care au legături etc.

Modalitățile faptice de săvârșire a acestor infracțiuni sunt foarte diverse. Din această cauză, problema momentului în care trebuie să intervină organele de urmărire penală este lăsată la latitudinea celor care organizează, conduc și finalizează această activitate.

Oricare ar fi momentul ales pentru intervenție, înainte de a se trece la surprinderea făptuitorilor se impune supravegherea atentă a acestora, “înregistrarea” tuturor activităților desfășurate, persoanele cu care au intrat în contact etc.

După intervenție și identificarea făptuitorului (făptuitorilor), prima activitate obligatorie este percheziția corporală, urmată de controlul detaliat asupra bagajelor și mijloacelor de transport folosite. Asupra infractorului pot exista atât o parte dintre monedele falsificate, cât și arme (albe sau de foc) sau substanțe cu care, la prima ocazie favorabilă, ar putea ataca membrii echipei de constatare, ori ar încerca să se sinucidă.

Totodată, trebuie depuse toate diligențele pentru identificarea martorilor oculari, în caz contrar pierzându-se o sursă prețioasă de informații pentru cauză.

Din cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante trebuie să rezulte, în principal, următoarele:

data și locul unde s-a făcut constatarea;

calitatea, numele și prenumele celor ce au făcut constatarea și unitatea din care fac parte;

numele și prenumele specialiștilor care au făcut parte din echipă și unitatea din care provin;

temeiul de fapt al intervenției;

baza legală a constatării infracțiunii flagrante;

numele, prenumele și celelalte date de identificare ale martorilor asistenți;

activitatea desfășurată de făptuitor în momentul premergător intervenției;

identitatea făptuitorului, cu precizarea actului în baza căruia s-a făcut identificarea;

bunurile, înscrisurile sau valorile găsite asupra făptuitorului;

rezultatul percheziției asupra bagajelor și mijlocului de transport folosit de infractor;

explicațiile făptuitorului referitoare la activitățile pe care le desfășura în momentul prinderii sale și cu privire la bunurile și valorile descoperite asupra sa;

declarațiile martorilor;

mențiunile despre bunurile, valorile și înscrisurile ridicate de la făptuitor;

mențiune despre fotografiile judiciare efectuate cu prilejul constatării infracțiunii flagrante;

observațiile martorilor asistenți, ale martorilor oculari, precum și obiecțiile făptuitorului atât cu privire la modul în care s-a făcut constatarea, cât și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal.

Dacă este cazul, după prinderea infractorului și efectuarea celorlalte activități se va proceda la cercetarea la fața locului, rezultatul acesteia consemnându-se în același act de constatare.

Cercetarea la fața locului

Ca și la orice altă infracțiune care lasă urme la locul unde s-a comis, și în cazul falsificării de monede, cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal.

În accepțiunea de “loc al faptei” intră locurile unde s-au realizat, în tot sau în parte, operațiile necesare falsificării monedelor, unde se află materialele sau instrumentele folosite la falsificare, precum și locurile unde se află produsul infracțiunii ori monede aflate în diverse faze de falsificare.

Cercetarea la fața locului se face după regulile cunoscute, respectând întocmai regulile procesuale și cele de tactică criminalistică. În afară de monedele falsificate, la locul faptei mai pot fi descoperite următoarele:

monede aflate în diferite faze de falsificare:

încercările – probele – făcute de infractor pentru obținerea modelului dorit de bancnotă;

monede avute drept model pentru falsificare;

diverse materiale utilizate în acest scop: hârtie, cerneluri, tușuri tipografice, precum și urme ale acestora pe diferite suporturi;

instrumentele sau aparatele folosite sau susceptibile de a fi folosite la falsificarea de monede, de genul matrițelor, aparatelor și clișeelor fotografice, aparatelor de copiat etc.

Uneori activitatea de falsificare se execută în mai multe locuri, fiecare fiind “specializat” în anumite operații. Într-o astfel de situație, cercetarea la fața locului trebuie să fie declanșată simultan.

Rezultatele cercetării la fața locului se consemnează într-un proces verbal din care trebuie să rezulte următoarele:

data și locul desfășurării activității;

calitatea, numele și prenumele, unitatea din care fac parte membrii echipei de cercetare;

numele, prenumele, calitatea celorlalți participanți – specialiști, interpreți etc. – și unitățile din care fac parte;

mențiune dacă la locul faptei s-a deplasat autolaboratorul criminalistic;

temeiul de fapt și de drept care au impus deplasarea echipei la fața locului;

numele, prenumele și celelalte date de identificare ale martorilor asistenți;

amplasarea locului faptei din punct de vedere topografic și criminalistic;

persoanele găsite la fața locului, cu precizarea tuturor datelor de identificare, inclusiv a actului prin care s-a făcut identificarea;

categoriile de urme și mijloacele materiale de probă descoperite, fixate și ambalate, cu descrierea naturii acestora, a locurilor unde au fost găsite, a modului de ridicare și cu precizarea că, înainte de ridicare au fost fixate prin fotografiere metrică;

mențiuni despre modul cum au fost ambalate, etichetate și sigilate fiecare obiect ori categorie de urmă descoperită;

măsurile care au fost luate cu privire la făptuitor;

fotografiile judiciare efectuate cu indicarea mărcii aparatului folosit, a filmului și sensibilității acestuia; în mod similar când se efectuează filmarea sau videofilmarea;

mențiune despre întocmirea schiței la locul faptei și scara la care a fost executată;

ora începerii și ora terminării cercetării la locul faptei cu evidențierea condițiilor de vizibilitate în care s-a desfășurat activitatea;

observațiile martorilor asistenți și ale celorlalți participanți, precum și obiecțiile făptuitorului atât cu privire la modul în care s-a făcut cercetarea la locul faptei, cât și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal și destinația acestora.

Alături de procesul-verbal, fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării. Fotografia, ca și filmul judiciar, are o valoare deosebită întrucât ea ilustrează ceea ce, oricât s-ar încerca, nu poate reda procesul-verbal. Avantajele fotografiei judiciare sunt concretizate în rapiditatea cu care se înregistrează imaginea, fidelitatea, exactitatea și prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale cercetării la fața locului.

La rândul ei, schița locului faptei constituie o modalitate de reprezentare grafică a situației de la locul faptei și ajută la înțelegerea mai exactă a tabloului real al locului infracțiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal și de a întregi celelalte mijloace de fixare.

Efectuarea perchezițiilor și ridicarea de obiecte și înscrisuri

Percheziția este o activitate cu o pondere deosebită în instrumentarea cauzelor privind falsificarea de monedă.

Percheziția este o activitate foarte complexă și dificilă care este totuși esențială pentru descoperirea de probe și astfel probarea vinovăției infractorului.

Percheziția ridică totuși numeroase probleme. În primul rând se face numai în baza autorizației procurorului exceptând cazurile când ea se face ca urmare a constatării infracțiunii flagrante. În al doilea rând, dacă activitatea apare ca necesară și oportună, ea trebuie desfășurată cu maximă operativitate, orice întârziere putând duce la pierderea momentului prielnic, la ratarea elementului surpriză, de multe ori decisiv în astfel de situații. Pentru declanșarea acestei activități se impune cu necesitate cunoașterea personalității infractorului, a locului care urmează să fie percheziționat, a persoanelor care își desfășoară activitatea sau existența la locul faptei etc. Momentul declanșării acțiunii trebuie ales cu multă grijă și el trebuie situat în acea fază a cercetărilor când s-a putut forma convingerea că se vor obține maximum de probe.

Legat de scopul percheziției, acesta vizează următoarele:

găsirea de monede falsificate;

probe realizate de făptuitor, înainte de trecerea la falsificarea propriu-zisă;

descoperirea de monede în curs de falsificare;

descoperirea de instrumente și materiale folosite la falsificare;

prinderea unui falsificator care se ascunde într-un anumit loc;

identificarea și ridicarea obiectelor folosite pentru ascunderea monedelor falsificate;

descoperirea unor bunuri sau valori obținute în urma valorificării monedelor falsificate;

descoperirea unor bunuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale în vigoare: arme, muniții, materiale explozive, produse sau substanțe toxice, stupefiante etc.

Percheziția este o luptă psihologică între organele de urmărire penală care efectuează această activitate și cel percheziționat. Un rol important în realizarea scopului percheziției îl are observarea reacțiilor emoționale ale celui percheziționat și interpretarea corectă a semnificației reale. În raport de împrejurările de la locul faptei și ținând seama de faptul că cel percheziționat trebuie supravegheat tot timpul, activitatea de supraveghere trebuie încredințată unuia dintre membrii echipei (de regulă șeful acesteia) sau chiar mai multor persoane.

Înainte de efectuarea percheziției domiciliare, se impune cu necesitate și este obligatorie efectuarea percheziției corporale. Pentru reușita activității este necesară observarea atentă a părților componente ale imobilului pentru a sesiza eventualele modificări survenite în aspectul inițial al acestora, cum ar fi: examinarea pereților în scopul evidențierii omogenității; modul de fixare a dușumelelor sau parchetului, în sensul lipsei cuielor, a prafului dintre scânduri; examinarea mobilierului și a părților componente ale acestuia sub aspectul reliefării stării vopselei și a luciului acesteia; starea conductelor, a caloriferelor sau sobelor, funcționarea lor totală sau parțială; examinarea pervazurilor ferestrelor și a tocurilor ușilor, sub aspectul omogenității materialelor din care sunt confecționate; existența unor articole casnice scoase din uz care nu permit folosirea lor ulterioară nici în scopul lor inițial și nici în alte scopuri etc.

Când percheziția se efectuează la reședința sau domiciliul cetățenilor străini este necesară asigurarea interpreților care să mijlocească comunicarea dintre organele de urmărire penală și aceștia. De asemenea, în orice situație, trebuie luate măsuri pentru asigurarea prezenței apărătorului, la data și ora fixată pentru efectuarea percheziției.

Rezultatul percheziției se consemnează într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă:

anul, luna, ziua și localitatea unde s-a efectuat percheziție;

numele, prenumele, calitatea și unitatea din care fac parte cei care au desfășurat activitatea, inclusiv numele, prenumele și unitatea din care provin ceilalți participanți;

baza legală a percheziției, respectiv numărul și data autorizației și parchetul acre a emis-o; în caz de infracțiune flagrantă se va menționa acest lucru, prinderea în flagrant constituind baza legală;

numele, prenumele și celelalte date de identificare ale martorilor asistenți;

adresa unde se găsește locul ce a fost percheziționat;

persoanele găsite la locul percheziției, datele lor de identificare și, după caz, calitatea lor față de proprietarul imobilului;

mențiuni despre faptul că organele de urmărire penală s-au legitimat, au arătat scopul sosirii în locuință și au prezentat autorizația de percheziție;

mențiuni despre solicitarea expresă făcută percheziționatului – ori reprezentantului acestuia – de a preda obiectele, înscrisurile sau valorile ce interesează cauza, precum și pe cele deținute contrar dispozițiilor legale;

consemnarea răspunsului persoanei percheziționate cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală;

configurația imobilului, cu indicarea numărului de încăperi și a destinației acestora, a dependințelor și anexelor precum și a persoanelor care le folosesc, fie în exclusivitate, fie în comun;

locurile ce au fost percheziționate și activitățile de căutare desfășurate;

monedele descoperite, inclusiv locurile și modul în care au fost găsite, cu precizarea felului acestora, a numărului de bucăți, a valorii nominale a fiecărei monede, precum și a datelor înscrise pe avers și revers;

materialele, instrumentele sau aparatele descoperite și care par a avea legătură cu activitatea de falsificare de monede;

alte înscrisuri sau valori descoperite, cu prezentarea caracteristicilor de individualizare și a locurilor unde au fost găsite;

mențiune despre faptul că monedele descoperite au fost prezentate percheziționatului (la fel și toate celelalte obiecte sau valori) și persoanelor prezente, primul semnându-le spre neschimbare, după care au fost etichetate și sigilate;

mențiune despre faptul că în afară de obiectele, înscrisurile sau valorile menționate nu s-a mai ridicat nimic altceva din locuința percheziționatului;

dacă este cazul, obiectele ce au fost lăsate în păstrare percheziționatului, cu precizarea că i s-au adus la cunoștință obligațiile ce-i revin și consecințele legale ce decurg din nerespectarea acestora;

fotografiile judiciare efectuate și ce reprezintă acestea cu mențiunea că urmează a fi întocmită o planșă fotografică ce va fi anexată la procesul-verbal;

ora începerii, ora terminării și condițiile de luminozitate în care s-a efectuat percheziția;

observațiile martorilor asistenți și a celorlalți participanți și obiecțiile persoanei percheziționate cu privire la modul în care s-a efectuat percheziția, cât și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal și destinația acestora.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri poate fi efectuată și ca activitate de sine stătătoare, în afara percheziției. Potrivit legii, orice unitate a unei organizații obștești sau orice persoană în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-l prezinte și să-l predea organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora.

În cercetarea infracțiunii de falsificare de monedă pot apare situații când, pentru aflarea adevărului, este necesară ridicarea anumitor obiecte și înscrisuri,

precum:

instrumentele sau aparatele folosite la falsificarea monedelor;

înscrisurile emanate de la făptuitor întocmite la unitățile poștale cu prilejul expedierii bancnotelor falsificate prin mandat sau colet;

documentele întocmite cu ocazia intrării-ieșirii din țară a persoanelor cercetate;

diverse înscrisuri deținute de cel în cauză privind proveniența materialelor utilizate la falsificare, locurile de plasare a monedelor falsificate, persoanele implicate în activitatea infracțională, veniturile obținute și destinația acestora etc.

Legat de consimțământul persoanei la ridicarea de obiecte și înscrisuri se pot întâlni mai multe situații. Când persoana căreia i se solicită predarea obiectelor sau înscrisurilor acceptă aceasta, activitatea organelor de urmărire penală se rezumă la ridicarea acestora pe bază de dovadă. Dacă persoana căreia i se solicită predarea obiectelor sau înscrisurilor refuză să le prezinte, deși recunoaște că se află în posesia acestora, se va proceda la executarea silită încheind despre aceasta un proces-verbal în prezența a cel puțin doi martori asistenți. Într-o altă situație, dacă deținătorul neagă faptul că obiectele și înscrisurile s-ar afla în posesia sa, se recurge tot la ridicarea silită, organul de urmărire penală procedând în acest caz la efectuarea percheziției.

O problemă deosebită apare în legătură cu reținerea și predarea corespondenței deoarece această activitate presupune ca obiectele sau înscrisurile să fie ridicate de la unitățile poștale sau de transport, care sunt obligate să asigure păstrarea secretului corespondenței. Din acest motiv, o asemenea activitate constituie o excepție și trebuie să fie pe deplin justificată de interesul urmăririi penale și în deplină concordanță cu prevederile legale.

Prin noțiunea de “corespondență” se înțeleg atât scrisorile obișnuite, cât și telegramele, obiectele trimise prin poștă și orice fel de document, expediate de către învinuit sau inculpat sau destinate acestuia.

Această activitate se caracterizează prin faptul că organele de urmărire penală dispun, iar organele specializate (poștale sau de transport) rețin nemijlocit obiectele și înscrisurile menționate, după care se predau organelor de urmărire penală. Legea nu prevede forma prin care se dispune reținerea și predarea corespondenței. Din cuprinsul legii procesual penale rezultă, totuși, că ridicarea corespondenței se dispune de procuror prin rezoluție motivată, un exemplar al acesteia și adresa prin care se solicită reținerea și predarea corespondenței fiind înaintată unității poștale sau de transport. Procurorul poate dispune ca această activitate să fie dusă la îndeplinire de organele de cercetare penală ale poliției.

Rezultatele activității se materializează într-un proces-verbal care trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă prevăzute de legea procesual penală. Acest mijloc de probă se întocmește în două exemplare, din care un exemplar se lasă la unitatea de poștă sau de transport. Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza, trebuie restituite destinatarului.

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor

Datorită faptului că săvârșirea infracțiunii de falsificare de monedă se concretizează într-un anumit produs, constatările tehnico-științifice sau expertizele criminalistice sunt deosebit de importante în stabilirea falsului de monede și, implicit, în dovedirea vinovăției făptuitorului. În cercetarea acestor infracțiuni se poate folosi orice gen de constatare tehnico-științifică sau expertiză criminalistică: balistică, fizico-chimică etc. Rolul cel mai important îl are însă expertiza criminalistică al falsului de bancnote.

Examinarea criminalistică a monedelor presupuse false se face prin metodele generale folosite la cercetarea înscrisurilor – este vorba de monedele de hârtie, monedele metalice necesitând metode speciale. Monedele de hârtie vor fi examinate sub mai multe aspecte: al hârtiei, al tușului sau cernelii, al filigranului, al desenelor existente pe monedele în litigiu, precum și al modului de imprimare. În general, expertiza trebuie să țină seama de toate măsurile de siguranță și protecție luate de instituțiile emitente.

Dintre monedele străine cele mai des falsificate sunt dolarul american și marca germană. Dolarul se falsifică fie prin alterarea (transformarea monedelor de 1,5 sau 10 dolari în monede de 100 sau 50 de dolari), modificându-se doar cifrele care indică valoarea nominală, fir prin contrafacere, aceasta implicând de la hârtie până la imprimare, confecționarea în întregime a monedei.

În cazul mărcilor germane alterarea este mai rar întâlnită, datorită dimensiunilor diferite ale acestora, colorației și desenelor de ansamblu. În schimb, contrafacerea este foarte bogată. Deosebirile pe care le poate releva expertiza între o bancnotă autentică și una contrafăcută ar: fi lipsa elementelor de securitate, culoarea neagră de fond mai deschisă la moneda falsă decât la cea veritabilă, diferențe ale detaliilor etc.

În cazul monedelor alterate, specialiștii vor fi solicitați să răspundă la întrebări de genul:

dacă moneda prezentată spre examinare este sau nu este autentică;

prin ce metodă a fost realizat falsul;

valoarea nominală (cupiura) inițială a bancnotei;

cu ce instrumente sau prin ce metodă s-a făcut falsificarea;

dacă falsul a putut fi realizat cu instrumentele găsite cu prilejul cercetării locului faptei etc.

În cazul contrafacerii de monede specialiștii vor putea răspunde la următoarele întrebări:

dacă hârtia monedei în litigiu este veritabilă sau nu; în caz negativ, caracteristicile fizico-chimice ale hârtiei;

dacă hârtia pe care este imprimată bancnota prezintă aceleași caracteristici fizico-chimice cu hârtia ridicată de la locul faptei;

care a fost procedeul prin care s-a contrafăcut moneda în cauză;

dacă contrafacerea s-a realizat cu instrumentele sau aparatele ridicate de la învinuit sau inculpat;

Prezentarea pentru recunoaștere și confruntarea

Săvârșirea infracțiunii de falsificare de monedă, mai ales în forma derivată – de punere în circulație de monede falsificate –, dar și în cazul infracțiunii principale, presupune existența unui contact între infractor și alte persoane. Găsirea acestor persoane este foarte importantă, pentru că ele pot furniza informații valoroase legate de semnalmentele infractorilor, ceea ce va ușura considerabil activitatea de prindere a acestora.

Prezentarea pentru recunoaștere este activitatea de tactică criminalistică efectuată în vederea identificării persoanelor, lucrurilor etc. de către persoanele ce le-au perceput anterior și le-au reținut semnalmentele, trăsăturile exterioare sau caracteristicile acestora.

Importanța acestei activități rezidă din faptul că identificarea unuia dintre făptuitori creează premisa limitării pagubelor pricinuite și luarea urgentă a măsurilor de recuperare a prejudiciului, stabilirea tuturor legăturilor infracționale etc.

Prezentarea pentru recunoaștere se efectuează în faza de început a urmăririi penale, printre primele activități efectuate de organele de urmărire penală. Această activitate cuprinde mai multe faze – desfășurate în ordine cronologică – și care trebuie să se regăsească în cuprinsul procesului-verbal:

în prezența martorilor asistenți sunt introduși în încăpere membrii grupului constituit; acestora li se aduce la cunoștință despre activitatea ce urmează să se desfășoare, atrăgându-li-se atenția că, pentru asigurarea unei depline obiectivități, nu au voie să-și facă semne, să vorbească ori să gesticuleze, eventualele observații urmând a fi comunicate la sfârșit și consemnate în procesul-verbal;

a doua fază constă în introducerea în încăpere a celui ce urmează a fi prezentat pentru recunoaștere; și acestuia i se va atrage atenția asupra comportamentului pe care trebuie să-l aibă pe toată durata prezentării pentru recunoaștere și i se va solicita să ocupe locul pe care-l dorește în cadrul grupului de persoane;

faza a treia debutează cu introducerea persoanei care urmează să facă recunoașterea; dacă aceasta are calitatea procesuală de martor, în fața celor prezenți i se va atrage atenția că este obligat să spună adevărul, în caz contrar suportând consecințele legale privind mărturia mincinoasă;

în ultima fază, organul de urmărire penală solicită persoanei care urmează să facă recunoașterea să privească cu atenție grupul și să indice dacă recunoaște vreo persoană, precizând totodată și împrejurările în care a cunoscut-o; dacă aceasta recunoaște pe cineva

Se procedează în continuare la identificarea celui recunoscut și la consemnarea declarațiilor, atât a celui care a făcut recunoașterea, cât și a celui recunoscut.

Procesul-verbal de recunoaștere cuprinde și alte date:

data și locul unde s-a efectuat prezentarea pentru recunoaștere;

numele, prenumele, calitatea și unitatea din care fac parte organele de urmărire penală;

temeiul de fapt al recurgerii la prezentarea pentru recunoaștere;

numele și prenumele altor persoane participante – apărător, interpret etc. – și unitatea de unde provin;

datele de identificare ale martorilor asistenți și ale persoanelor din grup;

locul pe care l-a ocupat în grup cel ce a fost prezentat pentru recunoaștere;

mențiuni despre modul în care a făcut recunoașterea persoane chemată în acest scop: cu sau fără ezitări;

fotografiile judiciare efectuate – respectiv o fotografie a grupului constituit, a grupului în care a fost introdus cel ce urmează să fie prezentat pentru recunoaștere, una reprezentând momentul recunoașterii acestuia și ultima înfățișându-l pe cel recunoscut, cu precizarea că urmează să se întocmească o planșă fotografică, ce se va anexa la procesul-verbal;

condițiile de luminozitate în care s-a efectuat prezentarea pentru recunoaștere;

observațiile martorilor asistenți, ale persoanelor din grup și ale celorlalți participanți, precum și ale celui în cauză referitoare la modul în care s-a efectuat activitatea și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal.

Pe timpul cât se desfășoară prezentarea pentru recunoaștere, organele de urmărire penală nu au voie să părăsească încăperea, atât cel ce face recunoașterea, cât și cel prezentat pentru recunoaștere, fiind aduși la locul activității în baza unei activități de legătură prestabilite.

Uneori, prezentarea pentru recunoașterea persoanei se poate face și după fotografie, în acest caz, locul grupului de persoane este luat de fotografiile acestora. Există și o prezentare pentru recunoaștere a obiectelor. Și în aceste cazuri, materializarea rezultatelor și desfășurarea se face potrivit acelorași reguli. Confruntarea este o activitate de urmărire penală și totodată, un procedeu probatoriu complementar ce are menirea să elimine contrazicerile esențiale existente între declarațiile unor persoane ascultate anterior în cauză. Prin derogare de la prevederile legii procesuale penale, această activitate constă în ascultarea unei persoane în prezența celeilalte cu privire la faptele, împrejurările sau problemele în legătură cu care au apărut contrazicerile de esență. Confruntarea trebuie făcută către finalul cercetărilor, atunci când contrazicerile esențiale nu au putut fi înlăturate prin alte probe sau mijloace de probă. Astfel, poate apare riscul deconspirării probelor pe care le deține organul de urmărire penală la un moment dat.

Materializarea rezultatelor confruntării se face într-un proces-verbal de confruntare care constituie mijloc de probă și în care trebuie să se menționeze:

titlul, anul, luna, ziua și localitatea;

calitatea, numele, prenumele și unitatea din care fac parte cei care au participat la confruntare;

numele și prenumele apărătorului și biroul colectiv de asistență juridică din care fac parte;

numele, prenumele și domiciliul persoanelor confruntate;

scopul pentru care s-a făcut confruntarea;

temeiul legal.

Ascultarea martorilor

Declarațiile martorilor reprezintă mijlocul de probă cel mai des folosit în

procesul penal. declarațiile martorilor, la fel ca și celelalte mijloace de probă, au

valoare probatorie numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.

Prin ascultarea martorilor pot fi elucidate o serie de probleme ca:

împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea sau numai un episod al acesteia;

metodele și mijloacele folosite de infractori, începând de la actele preparatorii și până la epuizarea infracțiunii;

persoanele implicate în activitatea infracțională și gradul de participație al fiecăreia;

modul de organizare al infractorilor, începând de la inițiatori și continuând cu executanții și valorificatorii;

sursele de aprovizionare cu materiale, instrumentele ori aparatele folosite la falsificare;

legăturile infractorilor cu cetățenii străini și natura acestor legături;

persoanele care au tras foloase de pe urma infracțiunii ori au gospodărit împreună cu infractorul;

locurile de ascundere a produsului infracțiunii înainte de plasarea lui în circuitul de plăți sau credite etc.

Deși declarațiile martorilor sunt foarte importante în stabilirea vinovăției infractorilor, există foarte multe cauze care îi fac pe eventualii martori să evite să depună mărturie:

nu le plac agenții de poliție;

se tem de represalii din partea infractorului sau a prietenilor săi;

experiența personală i-a învățat că martorii pierd mult timp pe la instanțele de judecată, sunt supuși unor oarecare abuzuri din partea apărătorilor inculpaților iar câteodată sunt obiectul unei publicități nefavorabile;

pot să fie rude sau prieteni cu unul sau mai mulți dintre suspecți sau inculpați etc.

Organul de urmărire penală trebuie să stabilească motivul pentru care persoana refuză să depună mărturie și să depună toate diligențele pentru a-i demonstra pericolul deosebit al faptelor comise, precum și marea necesitate a mărturiei sale.

Ascultarea învinuiților sau a inculpaților

Ascultarea învinuitului sau inculpatului reprezintă piatra de încercare pentru orice achitator. Această activitate este o luptă psihologică între reprezentantul legii și cel care a încălcat legea.

În faza contactelor inițiale, organul de urmărire penală are posibilitatea să verifice direct dacă datele referitoare la învinuit sau inculpat culese în etapa pregătitoare sunt corecte. Arta celui care anchetează este de a sesiza și interpreta corect mimica învinuitului sau inculpatului, ca o totalitate de caracteristici și trăsături dinamico-funcționale, care trădează emoții, stări, sentimente și dispoziții sufletești. În contactul cu autoritatea, învinuitul sau inculpatul poate adopta diferite atitudine: stăpânire de sine, calm, siguranță sau suferință, atitudine de protest etc. Toate acestea nu sunt decât niște simulări. Organul de urmărire penală trebuie să observe reacțiile involuntare ale învinuitului sau inculpatului, reacții care nu pot fi nici mascate, nici provocate: înroșirea sau paloarea feței, tremurul vocii, sudorația, spasmul glotic etc. El trebuie să interpreteze corect starea emoțională a învinuitului sau inculpatului, datorate fie labilității sale psiho-temperamentale, fie trecutului său infracțional raportat la problematica critică a cauzei în care este cercetat.

Procedeele tactice de ascultare care vor fi folosite sunt stabilite de organul de urmărire penală în funcție de particularitățile cauzei. În cazul infracțiunii de falsificare de monedă procedeele tactice de ascultare care dau rezultatele cele mai bune sunt: ascultarea sistematică, folosirea întrebărilor detaliu, folosirea probelor de vinovăție, ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii.

Declarația învinuitului sau inculpatului autor al falsificării trebuie să clarifice următoarele probleme:

perioada pe care s-a întins activitatea infracțională;

proveniența materialelor necesare falsificării de monede (hârtie, cerneluri etc.), inclusiv a sumelor de bani necesare procurării acestora;

metodele și procedeele folosite pentru alterare sau contrafacere;

persoanele care l-au ajutat în diferite operații de falsificare și în ce a constat în mod concret acest ajutor;

cantitatea de monedă falsificată cu indicarea felului și a valorii nominale;

locul unde erau ținute monedele falsificate înainte de introducerea lor în circulație;

persoanele prin intermediul cărora au valorificat produsul infracțiunii;

sumele de bani obținute din valorificarea produsului infracțiunii și destinația acestora;

cantitatea de monedă falsificată introdusă în circulație și metodele folosite în acest scop;

persoanele care cunosc despre faptele comise și împrejurările în care

au luat cunoștință despre aceasta etc.

În cazul celor care au deținut monede falsificate, din declarație trebuie să rezulte următoarele:

persoana care i-a încredințat spre păstrare monedele falsificate și împrejurările în care s-a făcut acest lucru;

dacă a existat o înțelegere inițială și în ce a constat aceasta;

dacă știa de la început că monedele respective sunt falsificate sau a aflat pe parcurs și prin ce mijloace;

locurile unde a deținut monedele în cauză;

scopul pentru care a primit și deținut monedele;

cantitatea de monede primită, felul acestora și valoarea nominală;

ce avantaje materiale a obținut de pe urma ajutorului dat autorului falsificării;

cine se ocupa de punerea în circulație a monedelor falsificate;

modul în care a luat legătura cu aceste persoane;

dacă personal a pus în circulație monede falsificate și în caz afirmativ, de câte ori, felul și valoarea acestora, modul în care proceda;

ce cunoaște în legătură cu organizarea activității infracționale și controlul fiecărui participant;

alte persoane care cunosc despre fapta săvârșită de el sau de alți participanți etc.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului care a pus în circulație monede falsificate trebuie să lămurească următoarele aspecte:

persoana de la care a primit monedele falsificate pentru a le pune în circulație;

cantitatea de monede primite, felul și valoarea acestora;

perioada în care și-a desfășurat activitatea infracțională;

modul în care a intrat în posesia monedelor și persoanele cu care era în legătură;

mijloacele folosite pentru a pune în circulație monedele falsificate;

de câte ori a procedat în acest mod și câte monede falsificate a plasat în circuitul de plăți și credite;

ce avantaje materiale a obținut din valorificarea monedelor și destinația ulterioară a acestora;

modul de organizare a întregii activități infracționale cu precizarea rolului fiecărui participant;

ce alte persoane pot furniza date despre faptele săvârșite etc.

Efectuarea reconstituirii și a altor activități de urmărire penală

Reconstituirea este o activitate procedurală și de tactică criminalistică ce constă în reproducerea artificială a condițiilor și împrejurărilor în care s-a produs infracțiunea sau orice fapt ce prezintă importanță pentru cauză, pentru a stabili dacă fapta s-a comis ori putea să se comită în împrejurările date.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, reconstituirea presupune reproducerea artificială a operației de contrafacere sau alterare, fie parțial, fie în totalitate pentru evidențierea deprinderilor, abilităților și priceperilor învinuitului sau inculpatului de a putea falsifica o monedă cu mijloacele și procedeele pe care pretinde că le-a folosit în punerea în practică a rezoluției infracționale.

În literatura de specialitate și mai ales în practica judiciară pentru această activitate se mai folosesc termenii de “experiment judiciar” sau “experiment de anchetă” dar, termenul cel corect este de “reconstituire”.

În general, reconstituirea trebuie făcută printre ultimele activități de urmărire penală, înainte de întocmirea rechizitoriului cu propuneri în cauză, în afara cazurilor când în urma reconstituirii se obțin probe noi și este necesară extinderea cercetărilor pentru alte fapte sau făptuitori.

În cazul reconstituirii, rolul cel mai important îl are inculpatul sau învinuitul, care trebuie să arate cum s-au produs faptele. La reconstituirea infracțiunii de falsificare de monede, condițiile de loc și timp nu sunt importante. Desfășurarea reconstituirii cuprinde următoarele activități:

după asigurarea condițiilor materiale (instrumente, aparate etc.), în prezența martorilor asistenți, a apărătorului, interpretului, învinuitul sau inculpatul va fi solicitat să declare și să execute toate activitățile pe care le-a desfășurat cu ocazia comiterii faptei;

desfășurarea activității trebuie să se facă într-un ritm care să permită urmărirea acestora;

fiecare activitate desfășurată de învinuit sau inculpat va fi fotografiată;

activitățile cu un grad sporit de dificultate vor fi repetate de cel puțin trei ori, pentru a crea convingerea că învinuitul sau inculpatul poate efectua astfel de operațiuni frecvent și nu întâmplător.

Din cuprinsul procesului-verbal de reconstituire, care reprezintă principalul mijloc de materializare a rezultatelor, trebuie să rezulte următoarele:

data și locul întocmirii;

calitatea, numele, prenumele și unitatea din care face parte organul de urmărire penală;

numele, prenumele și calitatea celorlalți participanți: apărător, reprezentantul unității păgubite, interpret – și actul care le atestă această calitate;

temeiul de fapt și de drept al recurgerii la această activitate;

numele, prenumele și celelalte date de identificare ale martorilor asistențe;

mențiune despre faptul că învinuitului sau inculpatului i s-au pus la dispoziție materialele și instrumentele necesare și acesta s-a declarat de acord cu cantitatea și calitatea acestora;

faptul că învinuitului sau inculpatului i s-a solicitat să declare și să execute activitățile desfășurate cu ocazia falsificării de monede;

modul în care învinuitul sau inculpatul a executat moneda, metode și procedee folosite și timpul în care a fost realizată piesa solicitată;

condițiile de vizibilitate în care s-a desfășurat reconstituirea;

mențiune despre efectuarea fotografiilor judiciare și precizarea că planșa fotografică urmează să fie anexată la procesul-verbal;

mențiunea expresă că se anexează la procesul-verbal și moneda executată – parțial sau total – de învinuit sau inculpat în timpul reconstituirii;

ora începerii și ora terminării reconstituirii;

observațiile martorilor asistenți și ale celorlalți participanți și obiecțiile făptuitorului;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal și destinația acestora.

Procesul-verbal trebuie întocmit imediat după finalizarea activității și semnat de către toți cei prezenți. Uneori se intercalează în cuprinsul procesului-verbal fotografiile judiciare efectuate. Acest lucru este total greșit deoarece presupune ca procesul-verbal să se întocmească ulterior efectuării reconstituirii, ceea ce contravine dispozițiilor legale și regulilor de tactică criminalistică.

O altă activitate de urmărire penală, destul de complexă și dificilă și care ridică probleme în activitatea practică, se referă la luarea măsurilor asigurătorii în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune.

În conformitate cu prevederile legii procesuale penale, măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal, de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată și constau în indisponibilizarea prin

instituirea unui sechestru asupra bunurilor mobile și imobile, precum și în

poprirea sumelor de bani datorate de orice titlu învinuitului sau inculpatului /ori părții responsabile civilmente) de către o altă persoană sau de către cel păgubit, în vederea reparării pagubelor produse prin infracțiune.

În luarea măsurilor asigurătorii trebuie să se țină seama de următoarele aspecte:

măsurile asigurătorii privind repararea pagubelor pricinuite prin infracțiune pot fi luate numai dacă acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, fie prin constituirea ca parte civilă, fie ca urmare a exercitării sale din oficiu;

repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, fie prin restituirea lucrului, fie prin restabilirea situației anterioare, desființarea totală sau parțială a unui înscris ori prin plata unei despăgubiri bănești;

măsurile asigurătorii privind reparațiile civile se realizează prin aplicarea pe bunurile indisponibilizate a unui sechestru penal care poate avea diferite forme de realizare: sechestru propriu-zis, inscripția ipotecară și poprirea;

partea civilă este obligată, la cererea organului de urmărire penală, să justifice pretențiile pe care le are și să dovedească atât cuantumul prejudiciului ce i-a fost cauzat, cât și temeiurile ce o îndrituiesc să fie dezdăunată prin măsurile asigurătorii;

instituirea măsurilor asigurătorii trebuie să urmărească garantarea reparării integrale a pagubei, așa încât bunurile indisponibilizate să fie suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate la soluționarea cauzei;

în luarea măsurilor asigurătorii, organul de urmărire penală trebuie să țină seama de bunurile exceptate de lege de la urmărirea silită, și deci de la indisponibilizare, cum ar fi: bunurile necesare uzului individual sau casnic, alimentele necesare lor și familiilor lor pe timp de două luni, combustibilul necesar la încălzit și prepararea hranei – calculat pe o perioadă de trei luni de iarnă –, bunurile mobile ce servesc la exercitarea ocupației.

Activitățile desfășurate cu prilejul indisponibilizării se consemnează într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă următoarele:

data și locul întocmirii;

numele, prenumele, calitatea și unitatea din care face parte organul de urmărire penală care aplică sechestrul;

ordonanța prin care s-a dispus această măsură asigurătorie și unitatea emitentă;

valoarea pagubei până la concurența căreia s-a aplicat sechestrul penal pentru reparațiile civile;

numele, prenumele și alte date de identificare ale martorilor asistenți;

bunurile identificate în patrimoniul învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente care au fost declarate sechestrate, cu descrierea caracteristicilor de identificare, a actului prin care au fost dobândite, gradul de uzură, valoarea estimativă;

mențiune despre bunurile exceptate de lege de la indisponibilizare și care nu au fost sechestrate;

mențiune expresă despre situația bunurilor indisponibilizate;

precizarea faptului că persoanei i s-au pus în vedere obligațiile ce-i revin în calitate de păstrător al bunurilor sechestrate și consecințele legale ce decurg din nerespectarea acestora;

observațiile martorilor asistenți și ale altor persoane care au participat (apărător, interpret etc.) și obiecțiile persoanei ale cărei bunuri au fost indisponibilizate prin sechestrul penal;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal și destinația fiecăruia.

În ceea ce privește inscripția ipotecară, în prima fază aceasta se realizează tot prin aplicarea unui sechestru pe bunurile imobile ale învinuitului sau inculpatului sau, după caz, a persoanei responsabile civilmente. Spre deosebire de bunurile mobile, în cazul bunurilor imobile indisponibilizate, în procesul-verbal este obligatorie menționarea datelor referitoare la:

natura bunului imobilului sechestrat;

titlul sub care este deținut bunul respectiv;

adresa și numărul la care se află imobilul în cauză;

numărul încăperilor și al dependințelor;

natura materialului din care este construit imobilul;

anul dobândirii și actul care atestă acest fapt;

dacă este asigurat și, în acest caz afirmativ, numărul poliței și valoarea de asigurare;

existența instalațiilor de canalizare, alimentarea cu energie electrică ș.a.

În faza a doua, organul de urmărire penală înaintează, cu adresă, o copie a procesului-verbal de aplicare a sechestrului Notarului Public din raza teritorială unde se află imobilul pentru a fi înscris în registrul de transcripții imobiliare, măsura având ca efecte juridice indisponibilizarea bunului imobil pus sub sechestru, nulitatea de drept față de creditorii urmăritori și actelor de dispoziție asupra acestuia după înscrierea ipotecii.

Pe parcursul cercetării infracțiunii de falsificare de monede pot fi dispuse și efectuate și alte activități și procedee probatorii precum: executarea unor activități prin comisie rogatorie și delegare, dispunerea reținerii și arestării preventive, punerea în mișcare a acțiunii penale, conexarea și disjungerea etc.

BIBLIOGRAFIE

Constituția României

Codul penal al României

Codul de procedură penală a României

Aioanițoaie C., I.E. Sandu – “Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1992;

Aioanițoaie C., V. Bercheșan – “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1994;

V. Bercheșan, Dumitrașcu I.N. – “Probele și mijloacele de probă”, Editura Ministerului de Interne, București, 1994;

Ciopraga A. – “Criminalistica. Elemente de tactică”, Universitatea “A. I. Cuza”, Iași, Facultatea de drept, 1986;

Dongoroz V. – “Explicații teoretice ale codului penal român”, Vol. IV, partea specială, Editura Academiei Române, București, 1972;

Negrea R. – “Moneda”, Editura Albatros, București, 1994;

Stancu E. – “Criminalistica”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994;

Stănoiu R.M. – “Asistența internațională juridică în materie penală”, Editura Academiei Române, București, 1975.