Falsificarea de Monede

Cuprins

Abrevieri:

Introducere

Majoritatea legislațiilor penale și a doctrinei europene promovează concepția că atributul definiției infracțiunii nu aparține legiuitorului ci științei dreptului penal. Datorită acestui fapt, unele coduri penale europene nu conțin o definiție a conceptului de infracțiune, iar unii autori i-au acordat un spațiu mai restrâns printr-o formulare concretă, iar în alte cazuri, definiții foarte largi.

Codul penal în vigoare a consacrat pentru prima dată o definiție generală a infracțiunii în art. 15 alin. (1), ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Instituția infracțiunii este puternic legată de instituția răspunderii penale, art. 15 alin. (2) Cod penal prevăzând că „infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale”, pe cale de consecință cu răspunderea administrativă în cazul în care se constată comiterea unei infracțiunii. Comiterea unei infracțiuni nu conduce în toate cazurile la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, legiuitorul prevăzând și cauze în care este înlăturată răspunderea penală.

Instituția răspunderii penale se află în legătură cu ceea a sancțiunilor penale (pedepse sau măsuri educative), care nu pot fi aplicate decât dacă a fost săvârșită o infracțiune, iar făptuitorul răspunde penal.

Definiția legală a infracțiunii reprezintă un instrument legal de absolută necesitate pentru teoria dreptului penal, dar și pentru practica juridică, pentru că organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare la conceptul legal de infracțiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esențiale infracțiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului penal. Această definiție trebuie privită nu doar ca o conturare a unei categorii esențiale a dreptului penal, ci ca o normă de drept, care țărmuiește sfera ilicitului penal, delimitându-se, în baza acestui temei legal, sfera faptelor penale de celelalte ce prezintă pericol social, care fac obiectul prevederii altor categorii de norme juridice.

Actuala definiție a infracțiunii a renunțat la pericolul social, ca trăsătură esențială, și ca atare a eliminat instituția „faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni” prevăzute la art. 181 Codul penal anterior, căruia i se substituie cu privire la faptele lipsite de gravitatea care să justifice o pedeapsă concretă, două noi instituții, și anume renunțarea la aplicarea pedepsei, precum și renunțarea la urmărirea penală.

Înscrisul constituie exprimarea prin scris a gândirii și voinței, fiind o reprezentare prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor dintr-o limbă. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă intră doar obiectele pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice.

Legiuitorul nu a dat termenului de înscris o largă însemnătate, făcând deosebire în cadrul infracțiunilor de fals (Titlul VI din partea specială a NCP) între infracțiunilor de falsuri în înscrisuri și infracțiunile de falsificare de monede (care face și obiectul prezentei lucrării), timbre ori alte valori.

Referitor la dispozițiile privind falsificarea de monede sau de alte valori în noul Cod penal, acestea au fost separate în două norme de incriminare, și anume falsul de monedă, respectiv falsificarea titlurilor de credit și altor instrumente de plată, această soluție justificându-se prin pericolul diferit al celor două fapte.

Așadar, și în ceea ce privește examinarea criminalistică este nevoie să face diferențiere între cercetarea propriu –zisă a falsurilor în înscrisuri, inclusiv a textelor bătute la mașină și cercetarea altor categorii de falsuri, precum cele de monede, timbre ori alte valori, ca și falsificarea instrumentelor de autentificare ori de marcare.

Din punct de vedere metodologic, datorită asemănării procedeelor ștințifice și tehnice de investigație, în literatura de specialitate, atunci când este abordată problematica cercetării criminalistice a înscrisurilor, pe care o vom detalia pe parcursul celui de-al treilea capitol al prezentei lucrării, sunt luate în seamă și instrumentele de autentificare, timbrele, biletele de bancă, desenele, schițele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals, purtătoare de semne grafice.

CAPITOLUL. I

Aspecte Generale Și Comune Infracțiunilor De Fals

Caracterizarea infracțiunilor de fals

Sub denumirea "Infracțiuni de fals", legiuitorul a inclus într-o categorie distinctă de infracțiuni, în Titlul VI al părții speciale a NCP, faptele de alterare a adevărului privitor la anumite entități – monede, timbre ori alte valori, instrumente de autentificare ori de marcare, înscrisuri – care au menirea, conform prevederilor legale, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă ori îl atestă.

Capitolul I este consacrat infracțiunilor constând în falsificarea de monede, timbre sau alte valori (art. 310 – 316 NCP), el de-al doilea capitol este consacrat infracțiunilor ce constau în falsificarea instrumentelor de marcare sau de autentificare (art. 317 – 319 NCP), iar capitolul III este consacrat falsurilor în înscrisuri ( art. 320 – 328 NCP).

Conform prevederilor art. 320 -322 din NCP, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială ori intelectuală.

Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât și cel în înscrisuri sub semnătură privată este consecința contrafacerii ori a alterării lor, în orice mod, de natură să producă efecte juridice. Acesta poate fi săvârșit printr-o schimbare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate ori în parte a unui înscris oficial.

Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omiterea cu știință de insera unele date ori împrejurări în înscrisul astfel întocmit.

Elemente preexistente

Obiectul juridic comun constă în relațiile sociale privitoare la încrederea de care trebuie să se bucure aceste entități, cărora prevederile legale le-au atribuit însușire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinația legală de a îl exprima ori de a îl atesta.

Obiectul material constă în oricare dintre bunurile cu însușire probatorie ocrotite de prevederile legale penale împotriva faptelor de alterare a adevărului, precum: monede, timbre sau alte valori, instrumente de autentificare ori de marcare, înscrisuri.

De pildă în practica judiciară s-a prevăzut că biletul la ordin constituie un titlu pentru efectuarea plăților și constituie, astfel un titlu asemănător celor emise pentru efectuarea plăților de o institușie bancară sau de credit. Așa fiind, biletul la ordin poate să constituie obiect material al faptelor incrminate ca infracțiuni falsul de monede.

Subiect activ poate fi orice persoană. În cazul infracțiunii de punere în circulație de valori falsificate NCP a prevăzut explicit că autorul infracțiunii de falsificare poate fi subiect activ nemijlocit al faptei de punere în circulație a valorilor falsificate, nu însă și al faptei de deținere în vederea punerii în circulație sau al celorlalte modalități prevăzute de art. 313 NCP; deopotrivă, NCP a incriminat și repunerea în circulație a unei valori falsificate de către o persoană care a primit-o fără a ști inițial acest lucru, sancționând-o mai puțin sever decât prima punere în circulație. Astfel că autor al faptei în forma tip poate fi orice persoană (fizică ori juridică) care are capacitate penală, cu excepția autorului ori participantului la falsificarea valorilor când se va reține prima formă asimilată infracțiunii prevăzute de art. 313 alin. (2) NCP.

Participația penală este posibilă sub toate formele.

Subiect pasiv al infracțiunilor prevăzute de art. 310 – 316 NCP este statul sau instituția competentă să pună în circulație monede, timbre, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale și cupoane răspuns internațional. Subiect pasiv al infracțiunilor prevăzute de art. 317 – 319 NCP este unitatea emitentă, autoritatea publică, instituția publică sau orice altă persoană juridică de drept public emitentă a înscrisului oficial.

De pildă, în practica judiciară s-a constat că falsificarea unor înscrisuri aparținând SNP Petrom S.A și utilizarea acestora nu constituie infracțiunea de fals intelectual și uz de fals, pentru că această societate comercială nu este o persoană juridică de interes public, iar bunurile acesteia, de asemenea nu sunt de interes public, ca atare, faptele menționate constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Conținutul juridic al infracțiunilor de fals

Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective se realizează de obicei, printr-o acțiune de falsificare, de alterare a adevărului.

Acțiunea de falsificare se poate realiza prin orice mijloace și poate fi totală sau parțială. Spre deeosebire de falsul total unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o anumită unitate de structură,atât logică cât și grafică, falsului parțial îi lipsește această unitate, în general fiind mai ușor de depistat.

Exceptând contrafacerile ori falsurile totale, principalele procedee de realizare a falsului le constituie înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text, schimbarea unui semn grafic (literă sau cifră), imitarea unui scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris.

În falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una din aceste modalități, dar pot fi întrebuințate concomitent mai multe procedee, precum, de exemplu, înlăturarea unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul inițial.

Acestor procedee de falsificare li se adaugă falsificarea impresiunilor de ștampile și de sigilii, cât și înlocuirea de fotografii de legitimații sau înscrisuri.

Elementul material poate fi realizat și prin alte acțiuni, constând în:

Fabricarea de instrumente ori materiale ori primirea, deținerea, respectiv transmiterea intrumentelor fabricate în vederea falsificării de monede, timbre ori alte valori;

Confecționarea de monedă autentică prin utilizarea de instalații ori materiale destinate acestui scop, cu violarea condițiilor stabilite de autoritățile competente ori fără acordul acestora, sau punerea în circulație a monedei confecționate, precum și primirea, deținerea ori transmiterea acesteia, în vederea punerii acesteia în circulație;

Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, fie prin atestarea unor/unei împrejurări ori fapte necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera anumite date ori împrejurări;

Utilizarea efectivă a unui înscris oficial sau sub semnătură privată falsificat în prealabil;

Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare sau prin determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea înregistrării unor împrejurări ori date, dacă a fost urmată de utlizarea de către făptuitor a înregistrării sau de încredințarea acesteia unei alte persoane spre utilizare, în vederea producerii unor consecințe juridice;etc.

Urmarea imediată constă întro stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, pentru încrederea publică în autenticitatea monedelor, timbrelor ori altor valori, a instrumentelor de autentificare ori de marcare și a înscrisurilor.

Unele din infracțiunile de fals produc și alte urmări, constând întro pagubă materială, la falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324 NCP), ori o pagubă importantă sistemului financiar, la falsificarea de titluri de credit ori instrumente de plată (art. 311 NCP).

Raportul de cauzalitate reise, de obicei, din însîși săvârșirea infracțiunii.

Dacă prevederile legale cer și producerea unui anumit rezultat, raportul de cauzalitate trebuie stabilit în caz concret.

Latura subiectivă. Toate infracțiunile de fals pot fi săvârșite cu intenție, directă ori indirectă. Intenția directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale și are în vedere producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.

În cazul intenției directe, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul periculos la care conduce fapta și în aceste condiții el urmărește producerea acestui rezultat. Constatarea că infractorul a dorit fapta și că a prevăzut rezultatul ei periculos constituie dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat.

Specific intenției directe este un anume caracter al voinței rezultatului, aceasta nefiind o voință indiferentă, ci o voință îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anume rezultat, expresie a dorinței infractorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa. În concepția legiuitorului român, intenția directă apare nu ca o simplă voință de a cauza un rău generic, ci voința infractorului trebuie „să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări”. Există infracțiuni care, din punct de vedere al vinovăției, nu pot apărea decât sub forma intenției directe.

Intenția directă (dol eventual) este caracterizată prin prevederea urmărilor periculoase ale faptei săvârșite de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea posibilității producerii acestora . aceasta demonstrează că subiectul infracțiunii se comportă cu indiferență față de posibilitatea survenirii rezultatului periculos, pe care nu îl urmărește, însă admite eventualitatea producerii sale, care de altfel se și produce.

Prevederea caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârșite constituie elementul intelectiv comun pentru aceste două forme ale intenției. Atitudinea față de urmările unor acțiuni sau inacțiuni ale persoanei se poate manifesta în prevederea inevitabilității producerii acestora sau în prevederea numai a posibilității survenirii lor.

În cazul intenției indirecte, prevederea urmărilor periculoase poate să se manifeste doar în prevederea posibilității survenirii lor. Dacă o persoană poate spune că această persoană nu le-a dorit, nu le-a urmărit și, deci, forma de vinovăție va fi intenția directă.

Latura subiectivă include și un scop special, la infracțiunile constând în falsificarea de monede, deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori, falsificarea instrumentelor oficiale etc., situație în care intenția este directă.

Formele infracțiunii. Sancțiuni

Actele de pregătire sunt posibile însă nu sunt incriminate.

Tentativa este sancționată în cazul următoarelor infracțiuni:

falsificarea de monede (art. 310),

falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311),

falsificarea de timbre sau efecte poștale (art. 312),

punerea în circulație de valori falsificate ( art. 313),

falsificarea instrumentelor oficiale (art. 317),

falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320),

falsul intelectual (art. 321),

falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322).

Consumarea infracțiunilor de fals are loc în momentul în care acțiunea incriminată este dusă până la capăt, moment în care se produce urmarea socialmente periculoasă, adică starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege.

Sancțiunea constă în închisoare, cu limite diferite, în funcție de periculozitatea socială a faptelor incriminate. Amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea la infracțiunile constând în:

falsificarea de timbre sau efecte poștale,

falsificarea de instrumente oficiale,

folosirea de instrumente false,

falsul în înscrisuri sub semnătură privată,

uzul de fals,

falsificarea unei înregistrări tehnice,

falsul în declarații,

falsul privind identitatea.

CAPITOLUL. II

Analiza Infracțiunii De Falsificare De Monede

2.1. Caracterizarea infracțiunii de falsificare de monede

Faptele de falsificare de monede, timbre sau alte valori au fost incluse întro subgrupă distincă a infracțiunilor de fals, în primul capitol al Titlului VI din partea specială a NCP.

Din această grupă fac parte următoarele infracțiuni:

falsificarea de monede (art. 310);

falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311);

falsificarea de timbre sau efecte poștale (art. 312);

punerea în circulație de valori falsificate (art. 313);

deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314);

emiterea frauduloasă de monedă (art. 315);

falsificarea de valori străine);

Infracțiunile enumerate prezintă o trăsătură comună constând în aceea că, în cazul acestora, alterarea adevărului privește naumite entități – monede, timbre sau alte valori – ce se deosebesc de entitățile cu privire la care se alterează adevărul în cazul săvârșirii celorlalte infracțiuni de fals.

Dintre infracțiunile menționate anterior, infracțiunea prevăzută de art. 310 face obiectul analizei prezentului capitol, cât și al întregii lucrării.

Reprezintă infracțiunea care constă în falsificare de monedă cu valoare circulatorie. Constituie formă asimilată a infracțiunii falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.

Noul Cod penal a reglementat în articole diferite faptele prevăzute în art. 282 C.pen (infracțiunea de monede și alte valori), față de pericolul social diferit al faptelor; astfel fosta faptă tipică prevăzută de art. 282 C.pen se regăsește scindată în falsificarea de monedă, respectiv falsificarea titlurilor de credit și altor instrumente de plată. Deopotrivă variantele derivate prevăzute de art. 282 alin. (2) teza I și teza II-a C.pen. au o incriminare autonomă, iar cele două variante agravate prevăzute de art. 282 alin. (3) teza I și teza II-a C.pen., nu au mai fost preluate de Noul Cod penal.

Pentru o înțelegere exactă a conținutului infracțiunii vom defini în cele ce urmează moneda și vom analiza funcțiile acesteia.

Moneda a contribuit substanțial la patrimoniul de valori al omenirii în cursul mileniilor. Fiind în primul rând un instrument social și economic, indispensabil oricărei economii, aceasta a reprezentat o instituție istorică, a urmat și va urma evoluția societății umane.

Din complexitatea fenomenului monetar derivă și multitudinea definițiilor date monedei, generată de cunoașterea variată ori insuficientă a genezei, manifestărilor și funcțiilor ei.

Întro definiție, prin monedă este desemnat orice bun acceptat ca instrument liberator de creditori ori vânzători, un bon pentru cumpărarea mărfurilor. Într-un alte punct de vedere, se consideră că atunci când o marfă servește continuu ca intermediar pentru schimburi indirecte, aceasta devine monedă.

Moneda în forma ei clasică de disc metalic cu greutatea determinată, se folosește ca mijloc de circulație, de plată și tezaurizare. Aceasta reprezintă un intrument – etalon legal de plată pentru facilitarea schimburilor și pentru acumulări, fiind măsurătorul general de valori ce poartă girul autorității emitente, statul, și care se bucură de încredere publică.

Majoritatea definițiilor includ variatele funcții ale monedei, îndeosebi pe aceea de instrument de comparație a valorilor, de rezervor de valori ori mijloc de circulație a serviciilor și mărfurilor.

Funcțiile monedei au evoluat în timp, odată cu dezvoltarea producției și schimbul de mărfuri. La apariție, moneda a servit ca măsură a valorii și mijloc de circulație a mărfurilor; odată cu practicarea vânzărilor de credit și împrumutului de capital, aceasta dobândește și rolul de mijloc de plată, pentru ca în cele din urmă, odată cu crearea pieței mondiale, să îndeplinească funcția de bani universali, slujind în circulația internațională a valorilor materiale ca mijloc general de schimb.

În explicarea conceptului de monedă trebuie să luăm în considerare și noțiunea de bani.

Banul este fenomenul valorii în general; sfera noțiunii sale fiind mai largă decât a monedei, curpind totalitatea instrumentelor de schimb ale circulației. Termenul de bani desemnează denumirea generică atât a tipurilor de monedă, cât și a altor semne de valoare. Prin noțiunea de bani înțelegem orice bun (marfă) destinat a servi schimbului sau circulația altor bunuri, indiferent dacă este recunoscut sau nu de autoritatea statului.

Moneda efectivă sau manuală este reprezentată de semnele monetare folosite în circulația în numerar, fiind confecționată atât din metal, cât și din hârtie. Bancnotele de hârtie și monedele metalice constituie forma concretă de manifestare a monedei, aceste două forme de concretizare fiind în fapt semne monetare sau bănești.

Funcțiile monedei sunt următoarele:

Funcția de evaluare a valorilor economice – cu moneda se măsoară valori materiale, se exprimă prețurile, puterea de cumpărare, creditul.

Funcția de mijlocire a schimburilor de bunuri și servicii prin intermediul operațiunilor de vânzare – cumpărare.

Funcția de mijlocire a plăților – moneda dobândește calitatea de monedă legală, întrucât creditorul are obligația de a primi moneda aflată în circulație la data lichidării unei datorii.

Funcția de mijlocire a creditului.

Funcția de mijlocire a economiilor

Funcția de tezaurizare

Funcția socială de distribuire și redistribuire a bunurilor și serviciilor.

2.2 Obiectul infracțiunii. Subiecții infracțiunii

Obiectul juridic special constă în relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor.

Obiectul material constă în moneda față de care se realizează acțiunea de alterare ori în materialele din care se confecționează moneda contrafăcută.

Moneda prin contrafacere constituie produsul infracțiunii, iar nu obiectul material al acesteia, în acest caz bunurile folosite pentru contrafacerea monedei pot constitui obiect material al infracțiunii.

În cazul în care sunt falsificate monede ale altor state ori a U.E (de pildă dolarul american ori euro) fapta întrunește tot elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 310 NCP, întrucât, conform art. 316 NCP, prevederile art. 310 se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede emise în străinătate.

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitate penală.

Participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv al infracțiunii de falsificare de monede îl constituie statul ori instituția emitentă a monedei.