Falia Strategica Marea Neagra

REACTIVAREA FALIEI STRATEGICE MAREA NEAGRĂ – MAREA BALTICĂ ȘI EFECTELE EI GEOPOLITICE ȘI GEOSTRATEGICE

REACTIVATION DE LA FAILLE STRATEGIQUE MER NOIR – MER BALTIQUE ET SES EFFETS GEOPOLITIQUES ET GEOSTRATEGIQUES

Gheorghe VĂDUVA

Résumé

La faille stratégique Mer Noir – Mer Baltique s’est réactivée. Les dispositifs de l’OTAN et de la Russie sont, de nouveau, face-to-face, en se regardant avec soucie et peut-être avec hostilité. Ce n’est pas trop difficile à comprendre pourquoi. C’est difficile à comprendre pour qui. Pour la Russie ? Pour quelle raison ? Pour l’UE ? De quoi ? Pour l’OTAN ? Pour les américaines ? Pour l’Ukraine ? Pour la Turquie ? Pour la Roumanie ? Pour la Mer Noir ? Pour la Mer Balte ? Ces sont des questions très graves qui amènent de nouveau, sur la corde raide, une sorte des politiques et de stratégies de qui contre qui, dans un environnement internationaux instable et très détérioré. Mais pour laquelle raison ?

Mots-clefs: faille stratégique, Mer Noir, Mer Balte, dispositifs, ressources.

Introducere

Neîndoielnic, ne îndreptăm cu pași foarte, foarte repezi, spre o civilizație a cunoașterii. Ne spunem din ce în ce mai des și din ce în ce cu mai multă convingere că omul este o ființă cognitivă, că omul este, de fapt, cunoaștere. O astfel de afirmație – care poate fi luată și ca o simplă sau complicată constatare – poate întoarce oceanele pe dos sau poate să nu însemne nimic. Ei, și? Ce dacă omul este cogniție, cunoaștere, procesualitate cognitivă etc. etc.? El poate fi toate acestea la un loc, sau fiecare în parte, pentru că omul poate fi orice. Noi, oamenii, ne punem și ne tot punem o mulțime de întrebări la care găsim (sau nu) răspunsuri. Nu știm dacă, mâine sau poimâine, între a ști și a găsi surse de hrană, de respirație și de adăpost, va fi o consonanță sau o conexiune sinergică, o construcție perfectă, indestructibilă, sau, ca și acum, o relație cu geometrie complicată, în sensul că, deși una-i una și alta-i alta, ele se pot combina oricum dorim noi. Cogniția de azi este mai abstractă și, în același timp, mai pragmatică decât cea de ieri, iar cea de mâine probabil că va fi tot cam așa. Omul va mânca tot carne, pește, fructe și cereale și nu noțiuni, concepte, teorii sau radiații solare și cosmice nocive din centurile Van Allen. De aceea, între infinitatea spațiului necunoscut și imensitatea cognospațiului, nu prea ai ce alege, întrucât nu-i nimic de ales. Cunoașterea îl ajută pe om să caute acele resurse primare, secundare, terțiare sau n-are necesare vieții omenești, iar acest lucru înseamnă foarte mult. Este un truism. Cunoștințele nu sunt numai noțiuni, raționamente, concepte, teorii, biblioteci uriașe de date, ci, chiar dacă sunt toate acestea la un loc și chiar ceva mai mult decât ele (pentru că, într-un astfel de proces, și ele devin), au finalități foarte precise în viața oamenilor și a societății lor.

Competiția dintre oameni este – și va rămâne, probabil, totdeauna așa – o competiție pentru resurse. Omul nu știe că resursele Universului sunt inepuizabile – pentru că nu înțelege inepuizabilitatea, nici infinitul –, ci doar că va trebui tot timpul să se bată, în arme, în șpăngi de tot felul și în cuvinte, cu alt om pentru aceste resurse. Pentru petrol, pentru pământ, pentru apă, pentru rutele de acces, pentru planete, pentru asteroizii care conțin metale pure și chiar pentru cuvinte. Mai ales pentru cuvinte. Fiecare om știe și simte, pe pielea lui fizică, psihică și cognitivă, că asta-i legea Terrei și, poate, chiar a Universului: lupta cu celălalt. Restul sunt cuvinte și poeme.

Dar omul acesta, care s-a născut probabil chiar din Terra sau care o fi invadat Terra, venind Dumnezeu știe de unde, poate de pe Marte sau de pe Venus, potrivit capriciilor Soarelui – steaua noastră care ne dă viață și, când vrea ea, ne mai și ucide – nu face aproape nimic pentru a proteja planeta pe care trăiește și resursele acesteia. El se comportă față de această planetă de parcă n-ar fi de aici, de parcă nu aceasta ar fi casa lui cea veșnică, ci doar un hotel cosmic, în care stai câteva milioane sau miliarde de ani și apoi pleci, fie de unde ai venit (pentru că legea întoarcerii la izvoare este probabil valabilă și în Cosmos), fie în altă parte, pe unde te-or duce soarta și stăpânii tăi din Infinit. Tot, dar absolut tot ce face omul este împotriva naturii, iar încercările din ultimul timp ale ecologiștilor și ale unor organizații care cred că vor și chiar pot să ajute Terra să supraviețuiască, sunt contra firii omului, sunt contra naturii omului (în măsura în care putem vorbi de o natură umană). Omul nu pare a fi pământean, ci contra-pământean, indiferent cât de tare, de frumos și de convingător vorbește el despre Terra noastră, a oamenilor.

Conflictualitatea dintre Om și Planetă este totuși destul de complicată. Ea are cel puțin trei formule foarte simple și în același timp, extrem de sofisticate:

a) Omul exploatează planeta, o secătuiește de resurse;

b) Omul își construiește o natură fizică proprie (concretizată mai ales în infrastructuri), care este incompatibilă cu natura geofizică a Terrei, pe care Terra o respinge și, dacă omul n-o întreține și n-o apără continuu, o distruge (din infrastructurile realizate, probabil, de civilizațiile anterioare au rămas foarte puține mărturii și chiar foarte puține ruine);

c) Omul să războiește cu alt om pentru supremația absolută sau, măcar, relativă asupra celuilalt om și, evident, asupra resurselor planetei, prin politici, strategii, războaie, stratageme, folosind pentru aceasta absolut toate mijloacele de care dispune.

Planeta Pământ își are și ea viața ei cosmică și interioară, legată strâns de viața și activitatea Soarelui și de cea a Universului. În Figura nr. 1, prezentăm structura interioară a planatei noastre, cu marile ei provocări din adâncurile neumblate încă de om.

Figura nr. 1 Structura internă a planetei Pământ

Desigur, nimeni n-a fost până acum acolo, spre centrul Pământului ca să vadă cu ochii lui ce se întâmplă de-a adâncul celor 6371 de kilometri cât este raza planetei și nici vreo sondă n-a ajuns până acolo, dar, specialiștii, analizând informațiile care vin de acolo, din adânc, atât prin intermediul monitorizării activității seismice a planetei, erupțiilor vulcanilor și altor evenimente, ca să le spunem așa, cât și prin alte mijloace – analiza magnetosferei, a comportamentului și efectelor ei în relația cu radiația solară și cu cea cosmică, cu meteoriții și cu alte corpuri cerești etc. – au ajuns la niște concluzii, care se deschid, într-un fel, noi orizonturi de cercetare și de cunoaștere. Pământul nu este Soare, nici măcar un soare mai mic, dar nici vreun bolovan cosmic, ci poate o steluță în curs de a se răci sau doar un meteor ceva mai mare…

Planeta Pământ este, totuși, o planetă încă vie, cu activitate geofizică destul de intensă – desigur, în descreștere, ca și cea a Soarelui, dar permisibilă și favorabilă pentru viață probabil încă vreo câteva miliarde bune de ani, până când Soarele se va răci –, de unde rezultă că un astfel de comportament geofizic al planetei nu depinde decât în foarte mică măsură de noi, ci, în cea mai mare parte, de legile după care funcționează Universul. Transformările din profunzimile Pământului sunt foarte importante, atât pentru viața planetei, cât și pentru resursele de care au nevoie oamenii pentru a viețui și supraviețui. Este clar că Terra, ca și steaua ei – Soarele –, se află într-un proces de răcire. Dacă, în nucleul intern dur al planetei, temperatura este de 4000 de grade Celsius (cea de la suprafața Soarelui este de 6000 de grade), pe măsură ce ne apropiem de suprafață, această temperatură, ca și densitatea materiei solide sau lichide din care este formată planeta (aceeași materie care se află în tot Cosmosul), scade. În Figura nr.2, prezentăm o secțiune prin Terra.

Figura nr. 2 Spre centrul Pământului

Mantaua inferioară, cea care urmează nucleului exterior lichid este, la rândul ei, și ea tot lichidă, mantaua superioară este plastică, iar în zona sa exterioară, chiar solidă. Și tot solidă este și scoarța terestră, atât în zona continentală (30-60 km), cât și în cea oceanică (5-15 km), scoarță fragmentată în mari platforme geofizice care interacționează în zonele lor de contact (de falii).

În interacțiunile dintre straturile care compun planeta și, în general, în activitatea geofizică și cosmică a Terrei se află cauzele generării resurselor planetare de care omul are nevoie pentru a supraviețui: metale, hidrocarburi, sol fertil, resurse energetice (petrol și gaze), apă, aer. Planeta este cea care produce aceste resurse pe care omul le consumă, fără să pună nimic în loc, chiar dacă ele, în mare parte, se recuperează.

De exemplu, prin anii ‘960, s-a dovedit că petrolul nu este o consecință a degradării masei fosile, a biomasei, ci un efect al activității din profunzimile Terrei. Altfel spus, petrolul se formează acolo, în adânc, din elemente care există în Univers – îndeosebi metan, carbon, azot etc. –, la temperaturi foarte ridicate (temperatura nucleului dur este de 4000 de grade) și la presiuni foarte mari, și iese la suprafața pământului sub forma unor erupții reci. Acest petrol se sedimentează undeva în partea inferioară a scoarței oceanice (care are o grosime între 5 și 15 km, a celei continentale, care are o grosime variabilă, între 30 și 60 km). O parte din aceste resurse energetice, sub presiunea scoarței terestre și a celorlalte straturi care se tot comprimă, iese chiar la suprafața Terrei și poate fi exploatată cu ușurință. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât Terra va avea activitate geofizică, va produce și petrol.

Important este ca omul să dispună de mijloacele necesare pentru a-l extrage și de acolo, din adânc, adică de la 15-20 km și chiar mai mult. Există, însă, și alte surse de energie în afară de petrol și gaze naturale, dar, deocamdată, civilizația în care trăim noi este una a petrolului și este greu de presupus că marile corporații de petrol și medicamente vor accepta cu ușurință schimbarea paradigmei energetice.

Energia solară, energia cosmică, energia produsă de lupta care se duce în ionosferă împotriva radiației solare și cosmice, lupta magnetosferei pentru a respinge și devia radiația solară și cosmică nocivă în cele două centuri Van Allen, care se formează între cei doi poli magnetici ai Terrei (Figura nr. 3), între 1000 și 61.000 de kilometri (între timp, NASA a descoperit că, în anumite condiții, între cele două centuri, apare și o a treia, cauzată de puternicele explozii solare care distrug temporar centura exterioară) etc. Nici omul și nici mijloacele pe care le folosește el pentru a ajunge în Cosmos nu pot trece cu ușurință de centurile de radiații Val Allen. De aceea, în momentul de față, ele sunt monitorizate de două sonde spațiale Val Allen, astfel încât să fie foarte bine cunoscute și să se găsească mijloacele corespunzătoare pentru ca omul-cosmonaut și mijloacele sale tehnice și cele care folosesc energia solară să poată trece, în siguranță, dincolo de ele, iar sateliții să nu mai fie în primejdie atunci când trec prin aceste centuri.

Radiația solară și cosmică respinsă de magnetosferă în centurile de radiații deteriorează scuturile rachetelor, afectează sateliții artificiali, panourile solare și pune în primejdie viața cosmonauților. De aceea, majoritatea zborurilor cosmice cu oameni la bord nu trec de aceste centuri.

Radiația solară apare atunci când la suprafața Soarelui au loc puternice explozii (explozii nucleare prin fuziune) care expulzează jeturi de particule incandescente cu viteze de peste 1000 km/sec. și cu o masă care, însumată, poate fi mare de o sută de miliarde de kilograme. Dacă ar pătrunde în biosferă și în litosferă, este foarte clar că aceste uriașe fluxuri de radiații extrem de penetrante ar distruge tot. Este ca și cum ar exploda, deasupra Terrei, sute și mii de bombe nucleare de calibru mare și foarte mare. Așa cum bine se știe, unul dintre cele mei teribile efecte ale unei explozii nucleare îl reprezintă radiația penetrantă. De altfel, 99 la sută dintre efectele unei explozii nucleare se produc în prima milionime de secundă.

La aceste bombardamente se adaugă și radiația cosmică nocivă care vine din afara sistemului solar. Efectele acestor radiații ar fi catastrofale pentru planeta Pământ: distrugerea celulei, a vieții și evaporarea oceanelor. Din fericire, magnetosfera (scutul magnetic al planetei, adică acel câmp magnetic foarte puternic ce se formează de o parte și de alta a axei magnetice a Terrei) nu permite acest lucru.

Figura nr. 3 Centurile de radiații Van Allen

În geopolitica veche, tradițională, aceste aspecte care țin de activitatea geofizică a Pământului, de interacțiunile planetei cu Soarele, cu planetele din sistemul solar și cu alte corpuri cerești, nu au contat prea mult. Astăzi, însă, cunoașterea tuturor provocărilor, pericolelor și amenințărilor, sau măcar a celor mai importante dintre ele, este nu numai necesară, ci și vitală pentru continuarea vieții în siguranță pe această planetă și întreprinderea unor noi măsuri de cunoaștere a planetelor îndepărtate, din sistemul solar și din alte galaxii, îndeosebi a exoplanetelor, pentru a se ști din timp ce ne rezervă ziua de mâine. Și chiar pentru cunoașterea spațiului dintre planeta noastră și acel cerc imediat superior care ar putea constitui o bază de plecare spre alte lumi. Este vorba de acele locuri în care sunt sau pot fi amplasate stațiile orbitale, dar și de studierea cât se poate de amănunțită a comportamentului straturilor superioare ale atmosferei și zonelor în care sunt amplasate aceste stații orbitale. Una dintre cele mai importante categorii de proiecte elaborate și puse în operă în acest sens de mai multe țări de pe planetă (SUA, Rusia, China, Uniunea Europeană), este cea referitoare la studierea și chiar influențarea comportamentului ionosferei.

Programul HAARP este unul dintre acestea. Acest program, finanțat inițial cu 31 de milioane de dolari de către Forțele Navale și Forțele Aeriene ale SUA, este, în principiu, un program de cercetare a comportamentului ionosferei în situații asemănătoare cu cele generate de puternicele explozii solare și atunci când radiația cosmică se întețește. Numai că, prin acest program, evenimentele de acest tip se produc experimental pe pământ, iar fluxurile respective de radiații sunt emise chiar de pe pământ spre straturile superioare ale atmosferei, în așa-numita ionosferă, pentru a-i studia comportamentul. În speță, este vorba de comportamentul elementelor din această parte superioară a atmosferei terestre, respectiv, al atomilor diferitelor elemente care se găsesc la această altitudine (heliu, ozon, azot etc.), la bombardarea dinspre pământ cu fluxuri de radiații de frecvențe înalte, asemănătoare cu cele generate de exploziile solare și de spațiul cosmic, și chiar cu radiații de frecvențe joase.

Locația acestui program este undeva în Alaska, lână Gakona, unde condițiile sunt prielnice pentru așa ceva. Acest program (HAARP) a început în 1993. El constă în generarea, cu ajutorul a 180 de antene (inițial au fost 48, dar numărul acestora trebuia să ajungă, în final, la 360), a unui val compact de radiații cu frecvențe de 3-5 MH care ajung la mari altitudini, cu viteze și intensități asemănătoare fluxurilor generate de exploziile solare. Datorită vitezei foarte mari a acestor fluxuri de radiații și rezistenței straturilor superioare ale atmosferei, ionosfera, în zona de contact cu acestea, ajunge la o temperatură uriașă de până la 4000 de grade Celsius. Această temperatură este echivalentă cu cea din nucleul aflat în centrul Pământului, iar fluxul de radiații are o uriașă masă și generează o foarte mare cantitate de energie. Acolo sus, în staturile superioare ale atmosferei se produce (datorită supraîncălzirii) o formă elipsoidală de foc, adică o puternică „lentilă” care reflectă acest fascicul sub forma unui val de unde de joasă frecvență (în jur de 80 Hz). Aceste radiații de joasă frecvență au proprietatea de a scana uscatul și oceanele pe o adâncime de câțiva kilometri. Interesant este că această frecvență joasă poate fi reglată, în funcție de scopurile fixate (îmbunătățirea comunicațiilor, descoperirea diferitelor zăcăminte, descoperirea și chiar identificarea rachetelor din silozuri, a submarinelor aflate în imersiune etc.).

Foarte mulți cercetători consideră că HAARP, dincolo de utilitățile lui științifice cu totul speciale, este și o teribilă armă, atât prin procesul de amplificare a undelor, cât și prin faptul că poate genera efecte geofizice și geoclimatice, datorită, în primul rând, capabilității de a crea diferențe de presiune într-un punct oarecare sau în unul dinainte stabilit. O armă complicată, cu efecte dintre cele mai variabile, desigur, totdeauna în folosul cui o are. Efectele acestea ciudate și, în general, foarte greu de prevăzut, de cuantificat și de contracarat, împreună cu unele efecte ale armelor hipersonice din generațiile a cincea și a șasea, (arme, în cea mai mare parte, robotizate) generează, la rândul lor, un nou tip de război, războiul geofizic și geospațial, războiul științei și al cogniției, specific nu doar spațiului fizic, ci și ciberspațiului și, mai ales, cognospațiului.

Toate marile puteri ale lumii se înarmează. Cercetarea științifică din domeniul armelor, politicilor, strategiilor, artei operative și tacticii și rezultatele ei aplicate și aplicabile au atins performanțe care fac aproape inutile orice măsuri de securitate. O mulțime de rachete balistice intercontinentale, care poartă în jur de douăsprezece mii de ogive nucleare active, pot fi lansate în orice moment asupra unor ținte introduse deja în memoria rachetelor purtătoare și chiar a ogivelor respective, iar cognospațiul, spațiul cibernetic și sistemele care folosesc arma laserilor, a efectelor psihotronice și mediatice, arma cogniției și pe cea a undelor, precum HAARP, sistemul rusesc Șura, cel european, dar și altele (pentru că multe state sunt arondate la asemenea proiecte) și, mai nou, arma geofizică, ating deja niveluri de performanță care depășesc orice imaginație. Este posibil ca efectele noilor sisteme să le depășească chiar pe cele ale armei nucleare, întrucât folosesc însăși energia Terrei și pe cea a Universului.

Din păcate, deși știința a progresat imens și omul știe deja foarte multe lucruri (dar nu totul) despre condiția sa pe Terra și în Univers, conflictualitatea lumii nu s-a diminuat câtuși de puțin. Nu s-a diminuat mai deloc, ci, dimpotrivă, acumulările imense de arme, bătălia pentru resurse, piețe, influență și putere au făcut ca nivelul de risc să crească foarte mult, iar stăpânirea furiei, a voinței și dorinței de a-l distruge sau de a-l supune necondiționat pe celălalt să devină din ce în ce mai dificilă. Constatăm, din nou, în ultimii ani, că Vestul nu și-a dat mâna cu Estul nici Estul cu Vestul, nici Nordul cu Sudul și nici Sudul cu Nordul. Nu se caută nici vinovați, nu se caută nici soluții viabile pentru a diminua această conflictualitate endogenă, ci doar modalități de control al spațiului, ciberspațiului și cognospațiului, al țărilor, oamenilor și resurselor, de înrobire a celor foarte mulți de către cei foarte, foarte puțini, de păstrare și chiar de accentuare a discrepanțelor, diferențelor și accesului la resurse, la bunăstare, la bogăție și la securitate.

Cele două Războaie Mondiale n-au adus o pace veșnică pe planeta Pământ, ci doar au reinstalat, în posturile-cheie ale planetei, noii senzori și noii decidenți, adică noii poli de putere. De fapt, au fost instalați tot ei, tot cei vechi, pentru că, de-a lungul celor câteva milenii de când lumea a devenit conștientă de sine, ștafeta polilor de putere n-a fost scăpată niciodată din mâinile marilor puteri. Germania, Japonia, Rusia, China, Statele Unite și Uniunea Europeană (care mimează unitatea dar care, în esență, neavând nici un ideal comun, nu are nici un orizont comun, altul decât cel german) sunt și azi la butoane. Ce puțin la butoanele care se văd.

De fiecare dată, după cele două mari conflagrații mondiale, Germania a fost detronată dramatic din vremelnicul ei acces la puterea planetară (în viziunea celor care și-au asumat și își asumă și azi stăpânirea lumii, Germania, ca și Rusia, trebuia îngrădită în spațiul continental), dar, de fiecare dată, Germania a renăscut, mai puternică și mai bine consolidată în jurul structurii ei de rezistență și a valorilor ei hegemonice. Și chiar dacă această țară nu se află nici azi, după reunificarea ei, în topul marilor puteri războinice de pe planetă, puterea ei colosală crește și tot crește. Interesant este că Germania nu se hazardează în scenarii de distrugere sau de îngrădire a altor mari puteri, așa cum o fac, spre exemplu Statele Unite și aliații lor puternici, ci doar își consolidează, zi de zi, suporturile ei de putere, dar nu izolat, ci într-un context european pe care-l domină din punct de vedere economic și ideologic. Riguroși și foarte exacți, cu principii neschimbate de sute de ani, cu un respect ancestral față de muncă și de comunitate, nemții reușesc, cel puțin până la viitoarea lor posibilă copleșire de către migrația musulmană (dacă va avea lor o astfel de copleșire și nu o asimilare a invadatorilor), să dureze și să păstreze o civilizație specifică, din ce în ce mai puternică și foarte solidă, civilizația lor, civilizație care, din această perspectivă a respectului endogen față de muncă, seamănă foarte mult cu cea a nord-americanilor. Elita germană impune efectiv restului Europei un mod de viață cvasigerman, bazat pe austeritate, ceea ce n-a reușit nimeni până acum, și care are un efect distrugător asupra valorilor tradiționale din unele state ale Uniunii Europene. Rigoarea excesivă, regimul de austeritate, centrarea pe regiuni etc. nu sunt specifice continentului european, în care bătălia pentru statalitate, etnicitate, suveranitate, autonomie și independență n-a încetat și, probabil, nu va înceta niciodată, nici chiar atunci când statele vor ajunge la acel nivel de incompetență care le va scoate din viitor, dar nu și din istorie.

Tocmai când NATO și Uniunea Europeană s-au gândit că ar fi bine să continue extinderea spre Est, pe seama spațiului de siguranță strategică al Rusiei (așa cum îl percepe și cum îl consideră Rusia), adică a celor șase țări foste sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Republica Moldova și Belarus), prin generarea Parteneriatului Estic. Pentru punerea în operă a acestei strategii extensive sau de includere, în marea piață a UE, și pe cei șase noi parteneri, a avut loc summit-ul de la Vilnius din toamna anului 2013. Moldova și Georgia au spus Yes acordului cu UE, conducerea pro-rusă de la Kiev spus deocamdată Să mai așteptăm care, de fapt, înseamnă Net, iar celelalte n-au spus mai nimic. Imediat pro-occidentalii din Ucraina au declanșat fenomenul Maidan, încurajat de Occident, și au dat jos conducerea pro-rusă de la Kiev. De fapt, summit-ul de la Vilnius a constituit momentul adevărului. S-a dovedit că Occidentul și Rusia nu au încheiat ostilitățile odată cu încheierea Războiului Rece și că bătălia pentru Eurasia, înțeleasă foarte diferit de protagoniștii principali (Rusia și SUA) va continua. Rusia a trecut în stare de alarmă avansată, conducerea pro-rusă de la Kiev a fost alungată, iar țara intrată într-o stare de tensiune fără precedent, estul Ucrainei fiind rus, rusofon sau pro-rus, vestul fiind pro-european, pro-american și antirus. Ucraina s-a trezit dintr-odată la realitate, cu o frontieră trasă chiar prin inima ei, ca un fel de pumnal, care o izola tocmai de zona cu resurse, Rusia s-a alarmat și mai tare (de la Kiev la Moscova sunt doar 700 km) și a trecut, probabil, la punerea în operă a unui plan de distrugere sau de recuperare (măcar în parte) a zonei sale proxime de siguranță strategică vitală. Europa – înțeleasă aici ca UE – a fost iarăși depășită de situație, întrucât politica sa de vecinătate liniștită, adică de vecinătate care să nu-i pună probleme și, pe cât posibil, să-i urmeze modelul nu este nici pe departe convenabilă pentru Rusia. De fapt, Europa (înțeleasă aici ca Europa Occidentală, la care s-a atașat și o parte din Europa de Est, îndeosebi, Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, România și Țările Baltice) s-a aflat din nou la mijloc, între Rusia și Statele Unite ale Americii și s-a făcut că nu înțelege reacția Rusiei (ce treabă are Rusia cu Ucraina și celelalte cinci țări din Parteneriatul Estic, când, democratic vorbind, fiecare țară este liberă să-și aleagă singură drumul?! Unde se trezește ea?! Cum de-și permite așa-ceva?! etc. etc.). Dar, exact în aceiași termeni a gândit și Rusia. Ce caută UE și America dincolo de „linia roșie”, în Ucraina?! Liderul de la Moscova a spus tranșant că, pentru el, e clar că Occidentul, sub conducerea SUA, încearcă să supună Rusia, să-i folosească resursele, s-o îndiguiască din nou și s-o facă să zică așa cu vrea el, Occidentul, așa cum au făcut-o și cu țările din Primăvara Arabă… Dar, a spus liderul de la Moscova, cu Rusia nu le merge… Un adevăr și, deopotrivă, un pretext pentru a continua procesul de înarmare și a trece le punerea în operă a unor măsuri active-ofensive, cu consecințe greu de prevăzut atât pentru proximitatea strategică a Rusiei, cât și pentru relația Est-Vest.

Joc extrem de periculos! Aceasta înseamnă înarmare, ostilitate, care pe care și un foarte grav pericol de război între marile puteri ale planetei, în care, nolens, volens, va fi angajată toată lumea! Polonia și Țările Baltice au adoptat imediat poziții foarte dure, chiar extreme, discursurile marilor cancelarii au devenit amenințătoare, iar Rusia a acționat foarte rapid, readucând Crimeea acasă (cum spun ei și cum au spus-o și locuitorii Crimeii printr-un referendum), chiar dacă toată lumea anti-rusă și pro-ucraineană a țipat în cor: Așa ceva nu se poate! Rusia încalcă toate tratatele și toate legile internaționale. Ba da! a dat de înțeles Moscova. Se poate! Nu noi am adus Crimeea acasă, ci ea a venit singură, prin voința populației din peninsulă… Vox populi, vox Dei! Precedentul se crease însă cu mai mulți ani înainte, încă din 2008, odată cu Declarația de Independență a Republicii Kosovo față de Serbia din 17 februarie 2008.

1. Reactivarea unei străvechi falii

Estul și Vestul s-au aflat totdeauna într-o stare de conflict. De atâtea și atâtea ori, din antichitatea timpurile și până în zilele noastre, conflictul acesta Est-Vest a făcut mari ravagii. Năvălirile populațiilor migratoare războinice, culminând cu marea invazie mongolă, dar și invers – expedițiile orientale ale lui Alexandru Macedon, ofensiva spre Est a Imperiului Roman, Cruciadele –, apoi, în epoca modernă și contemporană, cele două conflagrații mondiale și Războiul Rece –, la care se adaugă mișcarea eternă spre Vest, spre peninsula europeană, a populațiilor marelui continent asiatic sunt doar câteva exemple din clocotul acestui uriaș cazan al marii platforme geofizice și geopolitice euro-asiatice. Gérard Chaliand scria, în studiul introductiv al lucrării Anthologie mondiale de la stratégie…, că principala confruntare geopolitică nu s-a desfășurat între populațiile continentele și cele maritime, ci între populațiile migratoare și cele sedentare. Deci, „antagonismul fundamental al secolului al IV-lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului eurasiatic, este cel între nomazi și sedentari.“

Iar aceste bătălii s-au derulat, în principal, pe marea platformă eurasiatică. Această realitate l-a determinat, spre exemplu, pe geopoliticianul britanic Halford J. Mackinder să analizeze mai în detaliu configurația acestui uriaș areal euro-asiatic și să identifice o zonă foarte importantă a acestuia, un fel de pivot geografic pe care l-a denumit heartland. El atrăgea atenția că aici se află principalele resurse și populații numeroase. Acestea pot folosi aceste resurse pentru a construi infrastructuri și o putere militară uriașă care să iasă la oceanul cald și să câștige bătălia cu puterile off shore pentru dominarea lumii. El a spus și cam ce ar trebui să facă țările maritime pentru a îndigui o astfel de putere continentală, idee pe care o dezvoltă și americanul Nicolas Spykman și pe care a aplicat-o Washingtonul în relația cu Rusia și cu țările socialiste din arealul geopolitic comunist în tot timpul Războiului Rece.

Fără a intra în detalii, trebuie să subliniem că bătălia pentru Eurasia a fost tot timpul una vitală pentru toate marile puteri ale lumii, inclusiv pentru cele din interiorul acestui areal. Toți marii conducători ai marilor puteri situate pe platforma euro-asiatică au înțeles că este absolut necesară unitatea euro-asiatică, adică pentru Eurasia de la Oceanul Atlantic la cel Pacific, de la Dublin la Vladivostok, dar fiecare dintre ei a dorit să realizeze această unitate nu prin unirea cu ceilalți, ci prin învingerea celorlalți, inclusiv prin război.

Analizând politicile, strategiile și acțiunile desfășurate de-a lungul veacurilor în interiorul și exteriorul acestui pivot geografic, am ajuns de mulți ani la concluzia că aproape toate confruntările Est-Vest, pe toate planurile, inclusiv prin mijloace militare, s-au pe niște linii strategice sau coridoare (culoare) strategice forte importante. Ieri, ca și azi, ele s-au reactualizat și se reactualizează mereu, chiar dacă timpurile s-au schimbat, iar principala bătălie geopolitică și geostrategică se derulează azi în spațiul aeroterestru și aeronaval și, mai ales, în cognospațiu.

Aceste culoare strategice se remarcă de-a lungul întregii istorii, dar cu precădere, pentru noi, românii, în vremea imperiilor care ne-au înconjurat, ne-au presat, ne-au vasalizat, ne-au jecmănit, ne-au umilit și au smuls cât au putut de mult din pământul geto-dacilor. Ne referim la Imperiul Țarist, la Imperiul Habsburgic și la Imperiul Otoman. Aceste coridoare de importanță politică, economică și, mai ales strategică, au fost vitale pentru cele trei imperii, iar presiunile exercitate de aceste mari imperii asupra spațiului românesc au fost dramatice. E drept, în ceea ce privește spațiul românesc dintre ele, aceste mari imperii n-au reușit nici să și-l însușească în totalitate, nici să-l distrugă în întregime, ci doar să-l folosească și să-l ciuntească, să-l reducă la maximum posibil.

Am identificat și analizat, de mulți ani și în foarte multe lucrări, în acest spațiu care începe de pe axul Marea Neagră – Marea Baltică și se prelungește de-a lungul întregului continent, patru mari coridoare (culoare) strategice (Figura nr. 4):

– Coridorul strategic maritim de Nord (al Mării Baltice);

– Coridorul strategic coaxial central-european;

– Coridorul strategic fluvial european (rețeaua strategică Dunăre, Rin, Rhon);

– Coridorul strategic maritim de Sud (Marea Neagră, strâmtorile Bosfor și Dardanele, Marea Mediterană).

Din cele patru coridoare (culoare) strategice, trei sunt de apă (două maritime și unul fluvial) și unul terestru. O astfel de situație pare paradoxală, știut fiind faptul că majoritatea confruntările militare și nu numai militare europene nu s-au desfășurat pe apă, ci pe uscat. De unde ar rezulta că astfel de coridoare maritime și fluviale nu sunt totuși foarte importante pentru un concept strategic militar, ci doar adiacente acestuia. De aceea, nu s-ar justifica centrarea atenției pe ele când, se știe, astăzi, aviația, rachetele balistice, cele tactice și cele de croazieră, mijloacele robotice, laserii și amplificare undelor face legea războiului și a luptei armate. O astfel de aserțiune, deși poare impecabilă, nu este chiar foarte corectă. Cele trei culoare strategice (două maritime și unul fluvial) nu sunt doar adjuvante celui terestru, ci susținătoare și, la urma urmei, chiar determinante pentru acesta, cel puțin prin trei funcții extrem de importante:

– deschiderea interioară a Europei spre oceanul planetar;

– excepționala capacitate de transport;

– rolul lor excepțional în desfășurarea manevrei strategice complexe.

Toate țările continentului european, dar îndeosebi Rusia și Turcia – țări euro-asiatice (desfășurate deci pe două continente) și chiar o parte dintre cele asiatice, inclusiv China, acordă o atenție cu totul specială, atât în termeni geopolitici și geostrategici, cât și în termeni operaționali (realizarea unor dispozitive) și tactici (posibilitatea desfășurării unor acțiuni eficiente) celor trei culoare strategice intraeuropene acvatice. Războiul – chiar și războiul supersofisticat din epoca civilizației cognitive – este condiționat în mod hotărâtor de posibilitatea desfășurării manevrei aeronavale, aeroterestre și co

gnitive, cognospațiul incluzând toate aceste spații, inclusiv pe cel cibernetic și pe cel cosmic.

Figura nr. 4 Culoare strategice europene, rocade și zonele de siguranță strategică pe seama teritoriului României

Coridorul strategic maritim de Nord (culoarul strategic baltic)

Acest coridor strategic este unul de tip vital pentru Rusia. Este definit pe un concept de ieșire din pivot (de intrare în pivot) și delimitat de zona Mării Baltice și de țărmurile acesteia. Intrarea Rusiei în culoar se face de la Petersburg, unde, azi, se află și cel mai important comandament strategic al celei mai importante regiuni militare a Rusiei – Regiunea Militară Vest. Intrarea Vestului în acest culoar se face din Oceanul Pacific, prin Danemarca (pe la nord de Danemarca) și prin toate țărmurile țărilor situate de o parte și de alta a acestei mări. Pentru marea Rusie, valoarea specială a culoarului strategic baltic constă atât în asigurarea ieșirii în spațiul maritim planetar – este vorba de principala ieșire spre Vest a Rusiei la Oceanul Cald și în asigurarea unor condiții de supraveghere a țărilor nordice și a litoralului baltic al nordului Europei continentale, cât și în posibilitatea efectuării unei manevre strategice maritime, pe linii exterioare, în cazul unui război euro-asiatic sau generalizat. O asemenea manevră, de altfel, a fost deja efectuată în 1905, începând cu 30 august, în timpul războiului ruso-japonez, de către Flota rusească a Mării Baltice. Scopul ei era acela de a ataca dinspre mare gruparea japoneză de forțe care pătrunsese pe continent. A fost una dintre cele mai cutezătoare manevre strategice navale din istoria omenirii. Flota rusă a Mării Baltice a ieșit în Oceanul Atlantic, a ocolit continentul african și pe cel asiatic și, parcurgând 18.000 de mile marine a ajuns în strâmtoarea de la Tushima. În această strâmtoare, a avut loc o mare bătălie între flota rusească a Mării Baltice și flota amiralului japonez Togo, bătălie în care, printre altele, s-a întrebuințat pentru prima dată, de către amiralul japonez, așa-numita manevră în T. Rușii n-au câștigat această bătălie navală, dar manevra, ca atare, rămâne ca una dintre cele mai cutezătoare din istorie. Noi am amintit-o aici pentru a sublinia, încă odată, importanța pe care rușii au acordat-o în toate timpurile Mării Baltice, în calitatea ei de coridor strategic naval, atât pentru o eventuală încercuire a Europei Occidentale, cât și pentru ieșirea sa, spre Vest, la oceanul cald.

Marea Baltică este însă foarte importanță și pentru Vestul Europei, mai ales pentru țările litorale. Și aceste țări au posibilitatea să iasă, tot prin acest coridor strategic maritim, la oceanul cald, dar și, în caz de război, să pătrundă în heartland. Pe timpul Războiului Rece, coridorul respectiv a fost dominat, în parte, de sovietici, întrucât falia strategică prin care Estul și Vestul se separau semnificativ, concentrând aici cea mai mare cantitate de armament de pe planeta Pământ, trecea chiar prin inima Germaniei, Germania de Est și Polonia făcând parte din Tratatul de la Varșovia. După imploziile din 1989-1991 și destrămarea Uniunii Sovietice, această falie strategică s-a mutat spre Est, trecând pe la Est de Țările Baltice, pe la Vest de Belarus și Ucraina, prin Transnistria și ajungând la Gurile Dunării. Coridorul respectiv este însă foarte important nu numai din punct de vedere militar, ci și economic. În acest sens a și fost realizată, cu sprijin financiar german, conducta North Stream. Această conductă trece pe fundul Mării Baltice și transportă hidrocarburi (gaze naturale) din Rusia spre Germania. Este unul dintre primii pași pe care rușii i-au făcut pentru a diminua importanța Ucrainei ca purtătoare principală de conducte rusește ce transportă gaze naturale și petrol spre Europa de Vest. După implozia Uniunii Sovietice, Rusia a acceptat o vreme situația de fapt, considerată ca o înfrângere pentru ea în cadrul Războiului Rece, a renunțat la controlul prin Țările Baltice și Polonia a coridorului strategic baltic, întrucât prioritară, din punct de vedere strategic, era reorganizarea zonei sale de siguranță strategică de proximitate (prin Comunitatea Statelor Independente și printr-o politică adecvată de vecinătate).

De aceea, comportamentul celor șase țări (mai puțin al Republicii Belarus) care au făcut parte din Parteneriatul Estic a fost considerat de Rusia o ofensă la adresa politicii sale de vecinătate și o nouă modalitate agresivă (sau cel puțin ofensivă) pusă în aplicare de Occident, îndeosebi de SUA, pentru reîndiguirea Rusiei. Desigur, Rusia a prevăzut toate acestea și, deși trecea (și trece încă) printr-o perioadă economică, financiară și de securitate (insecuritate) foarte grea, a trecut imediat la derularea unor programe de înarmare foarte complexe. E greu de spus de unde a găsit resurse, dar, în primul rând, și-a modernizat arsenalul strategic nuclear prin introducerea unor noi vectori (rachetele balistice intercontinentale Topol și Topol M, rachetele Bulava de pe submarine și alte nave de luptă, rachetele de croazieră, avionul din generația a cincea Suhoi PAK FA T-50 (denumirea variantei de proiect), tancul T-90 și Armata T-14, complexele S-400 și S-500, noul avion de bombardament strategic, noile submarine, precum și o serie de mijloace robotice etc.

Evenimentele din Ucraina au fost exploatate rapid de conducerea de la Moscova pentru punerea în operă a unui plan de contracarare riscantă a ofensivei Vestului Spre Est, pe seama spațiului său de siguranță strategică (așa cum îl consideră probabil staff-ul strategic de la Moscova). O parte din acțiunile Rusiei s-au derulat și pe culoarul strategic baltic. Desigur, Rusia nu mai are controlul litoral al Mării Baltice, ca în vremea Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia (tocmai pentru că a pierdut colaborarea strategică cu Polonia și Țările Baltice), dar de aici nu rezultă că nu mai este interesată de acest coridor strategic. Rușii nu au renunțat și nu vor renunța niciodată la acest coridor de importanță economică și strategică. Desigur, nu le este convenabilă desprinderea Țărilor Baltice din compunerea de odinioară a fostului Imperiu roșu , dar acest lucru este un fapt împlinit și el nu mai poate fi contracarat decât cu prețul unui război care nu ar avea decât un sens: distrugerea reciprocă sigură și categoric asigurată. Pentru că, un conflict între două mari puteri nucleare, cum sunt Statele Unite ale Americii, marea putere nucleară și cea mai mare putere militară a lumii, și Rusia, partenerul și adversarul ei strategic nuclear, prezintă totdeauna riscul escaladării și folosirii ultimei arme. Or, nici Rusia și nici NATO (Alianța Nord-Atlantică este deja prezentă cu forțe și dispozitive în aceste țări și cam în toate țările situate la est de falia strategică Marea Baltică – Marea Neagră) nu au nici un interes să încurajeze o astfel de escaladare, indiferent cât de acute și de insidioase ar fi provocările. Noi sperăm că, în pofida, tensionării situației de pe această falie strategică, marii protagoniști – SUA și Rusia, dar și Uniunea Europeană, să dea dovadă de luciditate politică și de responsabilitate strategică. Rusia a declarat că va aduce în Regiunea Militară de Vest, cu comandamentul chiar la Petersburg, forțe și peste 1100 de sisteme moderne (tancuri, avioane, alte sisteme de arme), ca răspuns la desfășurarea unui dispozitiv NATO la frontiera sa. Cu un an în urmă, Rusia a desfășurat o serie de exerciții de mare amploare în diferite zone de pe întregul său teritoriu. A desfășurat rachete balistice în enclava Kaliningrad, a dislocat bombardiere strategice în Crimeea, a concentrat forțe în zona Arctică și în Kurile etc. Generalul Ben Hodges, comandantul forțelor terestre ale NATO, a declarat atunci că a fost impresionantă capacitatea rușilor de a desfășura foarte rapid, într-un loc, 30.000 de oameni și o mie de tancuri. Era, desigur, o demonstrație de forțe și de capabilități cu rol, deopotrivă, de autoasigurare că există capabilități de ripostă credibile în caz de escaladare, dar și de avertizare a țărilor membre NATO, inclusiv a Statelor Unite că, la nevoie, Rusia are cu ce riposta.

Faptul că Rusia și-a amplasat comandamentul strategic al Regiunii Militare de Vest chiar la Sankt Petersburg, adică la Marea Baltică arată cât de important este acest coridor pentru Rusia. Noi credem că, la o adică, Rusia chiar ar putea desfășura o manevră strategică fulgerătoare, ocupând foarte rapid cel puțin două, din cele trei țări baltice, în cooperare cu Flota Mării Baltice și cu forțele dispuse în enclava Kaliningrad. Obiectivul l-ar putea constitui apărarea strategică avansată, închiderea acestui coridor strategic naval și asigura condițiilor pentru lovirea cu rachete operativ-tactice, cu rachete de croazieră și cu mijloace robotice a dispozitivului NATO chiar înainte ca el să se poată desfășura în mod eficient. Vrem să subliniem faptul că, după reactivarea faliei strategice Marea Baltică – Marea Neagră, rușii au în vedere toate scenariile posibile.

Coridorul strategic terestru european (Culoarul strategic coaxial central-european)

Culoarul strategic terestru european sau culoarul strategic central european este un fel de „bulevard” strategic războinic european, un câmp de luptă european, adică spațiul în care s-au desfășurat aproape toate războaiele importante ale Europei și chiar ale lumii. El reprezintă un cumul de linii-forță, de areale, de coridoare, de rocade, de direcții operaționale, de aliniamente, raioane, resurse și de spații favorabile manevrei strategice pe linii interioare și exterioare, în consonanță cu culoarul strategic al Dunării și cu cele două culoare strategice maritime. Este delimitat la nord de zona litorală a Mării Baltice și a Oceanului Atlantic și la dus de lanțul muntos european (pe care îl include, în parte, în arealul său). Se află într-o relație de interdeterminare cu fâșia de litoral baltic (această fâșie face parte din culoarul strategic maritim baltic), cu zona malurilor fluviului Dunărea (de fapt, a complexului hidrotehnic și de navigație Dunăre-Rin-Rhon) și, la sud cu lanțul Balcanilor și Alpilor (de lanțul cu muntos european) și cu fâșia litorală mediteraneeană a Europei. Capacitatea acestui coridor (culoar, areal) strategic terestru este imensă, de ordinul a sute de divizii. Aici au acționat marile armate ale Antichității, armatele Evului Mediu, armatele lui Napoleon și cele ale predecesorilor sau urmașilor săi. Și tot aici s-au dispus și au acționat marile comandamente strategice războinice europene și marile grupări de forțele care au participat la cele două Războaie Mondiale și la Războiul Rece. În acest spațiu s-au construit cele mai moderne și mai teribile infrastructuri de pe planeta Pământ, cele mai multe dintre ele cu funcții strategice complexe, determinate de posibilitatea izbucnirii altor și altor războaie, chiar dacă Europa – îndeosebi Europa Occidentală respinge categoric fenomenul război desfășurat pe teritoriul european. Chiar dacă mai marii Europei contemporane au declarat războiul persona non-grata pe teritoriul european, iar Europa nu dă nici un semn că ar dori să mai repete încrâncenările sângeroase ale trecutului său deopotrivă dramatic, tragic și, pe locuri chiar sublim, nimeni nu îndrăznește să nu se teamă de fenomenul război și să nu se aștepte ca el să inunde din nou, cu efluviile sale de foc și de sânge frumosul bulevard strategic european.

NATO ar trebui să vegheze ca un astfel de lucru denumit război și nedorit de nimeni să nu se întâmple, pentru că tocmai de aceea a și fost creată o astfel de alianță a Vestului împotriva Estului. NATO nu trebuie să facă război, ci să descurajeze orice tentativă de război, întrucât deține cele mai importante forțe militare ale planetei, cele mai perfecționate mijloace de luptă și cele mai mari capabilități economice, financiare, cognitive și militare și nimeni n-ar îndrăzni să se pună cu o astfel de forță care concentrează cea mai mare parte a potențialului economic, financiar și militar al lumii. Dar înarmarea excesivă a marilor puteri ale planetei – îndeosebi a Statelor Unite, a Rusiei și a Chinei, dar și a Indiei, a întregului Orient Mijlociu, a Israelului, punctul nuclear forte al Occidentului în miezul unei lumi arabo-musulmane agitate și imprevizibile, a țărilor BRICS și a tuturor celorlalte țări care nu cred în veșnicia păcii și a fericirii pe planeta Pământ –, războiul fratricid din Siria, războiul terorist și cel contra-terorist, precum și redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică și operaționalizarea dispozitivelor NATO și a celor rusești de o parte și de alte a acestei noi cortine de oțel și de ciberspațiu readuc în actualitate vechile angoase și vechile încrâncenări ale unei lumi în care diferențele nu fac diferența, ci doar discrepanța și disproporționalitatea, asimetria și teroarea.

Este clar pentru toată lumea care are ochi să vadă, urechi să audă și creier să gândească și să judece la rece că Rusia nu va înceta probabil niciodată să considere vecinătatea sa apropiată, în spiritul vechiului imperiu țarist din care provine, așa cum o fac, dealtfel toate marile puteri imperiale sau foste imperiale ale lumii, drept zonă de siguranță strategică nemijlocită. Această zonă de siguranță strategică nemijlocită a Rusiei spre Vestul european și american trece prin țările baltice, prin Belarus, prin Ucraina și prin Caucaz. Dar această zonă de siguranță strategică esențială pentru Rusia se prelungește, spre Vest, și pe teritoriul Republicii Moldova, și pe cel al României și pe cel al Ungariei, Slovaciei, pe cel al Austriei și, așa cum am arătat mai sus, pe zona litorală a Mării Baltice, de o parte și de alta a conductei North Stream. Nu contează că țările din aceste zone sunt suverane, libere să-și aleagă orânduirea pe care o vor, aliații pe care îi vor și soarta pe care o vor, că fac parte din Uniunea Europeană șio din NATO et. etc.. Important este că, în caz de război, Rusia va acționa aici probabil potrivit unor concepte vehiculate azi în toată lumea, care includ prevenția, preempțiunea și apărarea înaintată, și pe teritoriul lor, cu forțe și mijloace sau doar cu traiectorii, cu vectori. Între obiectivele care sunt sau vor fi, probabil, fi planificate să fie lovite cu prima salvă de rachete sau cu mijloace robotizate se află, fără îndoială, și scutul antirachetă de la Deveselu, precum și toate bazele militare importante de pe teritoriul României, Poloniei, Țărilor Baltice, Cehiei, Slovaciei, Ungariei etc.

Acesta pare a fi mesajul pe care-l transmite Rusia atât prin sutele de exerciții pe care le desfășoară pe întregul ei teritoriu, cât și intervenția foarte promptă și foarte eficientă în războiul din Siria, un areal pe care, iată, această mare putere nucleară se pare că îl include în zona sa de siguranță strategică mediană anti-Occident, anti-Orient și antiteroristă, dar și într-un complicat și imprevizibil spațiu de manevră strategică pe linii exterioare.

Coridorul strategic fluvial în rețea european (Rețeaua strategică Dunăre, Rin, Rhon)

Coridorul strategic fluvial în rețea a fost alcătuit, inițial, din fluviul Dunărea și malurile sale, cu porturi, căi de comunicații și numeroase alte elemente de infrastructură. În epoca actuală, acest coridor strategic al fluviului Dunărea, prin canalul Dunăre Rin și canalul Rin Rhon, se conectează deja la oceanul planetar și la Marea Mediterană, deci la cele două coridoare strategice maritime europene – coridorul strategic baltic și cel al Mării Negre-Mării Mediterane –, dar și la cel terestru. Cu alte cuvinte, azi, putem vorbi deja de un proces de transformare a vechilor coridoare strategice europene, într-o rețea strategică fluvială europeană și chiar euro-asiatică, ceea ce duce la o nouă redimensionare a unui posibil concept geopolitic euro-asiatic, sau eurasiatic. Aici avem în vedere și faptul că, prin canalul Volga-Don, această rețea europeană fluvială și nu numai fluvială ajunge până în inima Rusiei.

Importanța coridorului strategic fluvial european – astăzi, extins prin conectarea fluviilor Rin și Rhon în același concept – este imensă. În primul rând, Dunărea se constituie în cea mai importantă cale de transport fluvial ieftin și de mare capacitate. Împreună cu fluviile Rin și Rhon și cu infrastructurile de navigație create de-a lungul anilor, așa cum am afirmat deja mai sus, acest coridor de transport economic ieftin și de foarte mare capacitate se transformă într-o rețea de transport, iar acest lucru este extrem de important și în caz de război, întrucât asigură o foarte consistentă manevră operațională și chiar strategică fluvială pe linii interioare pentru orice grupare de forțe angajată într-un conflict. Dincolo de acest concept al manevrei strategice fluviale economice în rețea, este important să relevăm că barajele existente pe fluviul Dunărea – în timp de pace, absolut necesare atât pentru regularizarea cursului apei și pentru facilitarea navigației, cât și pentru producerea de energie ieftină –, în timp de război, dacă nu sunt golite preventiv și la timp (operațiune nu prea ușoară), se pot constitui într-o teribilă armă de distrugere, prin inundare, a o parte importantă din teritoriile statelor riverane. Spre exemplu, distrugerea concomitentă sau succesivă a celor două baraje (Porțile de Fier I și Porțile de Fier II) de pe Dunăre, de la frontiera Țării noastre cu Serbia, ar inunda practic o mare parte din Câmpia Română și cvasitotalitatea localităților de pe malul românesc.

Rusia, până în 1989, a avut una dintre cele mai mari, mai puternice și mai eficiente flote comerciale de pe Dunăre, cu un parc impresionant de nave moderne care circulau zi și noapte pe marele fluviu. Acum, după separarea Ucrainei de fosta URSS și preluarea de către aceasta a frontierelor de Vest ale fostei URSS, Rusia este îndepărtată de la Gurile Dunării și nu mai beneficiază de avantajele transportului economic oferit de acest ax fluvial longitudinal european și de rețeaua fluvială europeană, decât în condiții normale, plătind taxe, ca orice alt stat care își trimite nave pe acest fluviu. Probabil că o astfel de situație nu este deloc convenabilă Moscovei. În fond, Ucraina a beneficiat de efectul tuturor mașinațiunilor frontaliere făcute de URSS, pentru a-și asigura atât un avantaj teritorial în calitatea ei de mare putere învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial, cât și unele dintre necesitățile de ordin geopolitic și geostrategic. De exemplu, la stabilirea și delimitarea frontierei cu România pe fluviul Dunărea, pe brațul Chilia, rușii au făcut în așa fel încât să-și asigure toate condițiile posibile pentru a controla brațul Sulina, canalul navigabil principal al Dunării în întregime pe teritoriul României. Pentru a-și asigura dispozitivul necesar, traseul frontierei pe brațul Chilia a fost stabilit în așa fel încât să asigure îndeplinirea acestui obiectiv. Până în dreptul canalului Musura, traseul liniei de frontieră a urmat mijlocul pânzei de apă pe brațul Chilia. Din acest punct, traseul, în loc să urmele cursul brațului până la revărsarea lui în mare, a fost deviat pe canalul Musura care ajunge în Golful Musura, în apropierea gurii brațului navigabil principal, Sulina. Continuarea acestui traseu, în Marea neagră, cu 12 mile, a asigurat, practic, controlul în orice moment exercitate de Uniunea Sovietică asupra navigației pe brațului Sulina.

Mai mult, pentru a asigura supravegherea și monitorizare continuă a oricărei activități la Gurile Dunării și pe suprafața Mării Negre și chiar în zona strâmtorilor, în 1948, URSS a luat de la români, pe un simplu proces verbal nevalidat niciodată nici de parlamentul de la Moscova, nici de cel de la București, Insula Șerpilor. Aici au amplasat, în interesul strategic al Uniunii Sovietice, un radar puternic, prin care se asigura îndeplinirea acestui obiectiv. Așa a vrut Moscova, așa s-a făcut și așa a rămas. Autoritățile române n-au întreprins nici un demers notabil, nici înainte de 1989 și nici după 1990, pentru a se opera, în noile tratate, corecturile necesare.

În continuare, Ucraina, nu numai că a preluat ceea ce i-a lăsat Moscova când cele două țări – Ucraina și Rusia – au bătut palma și și-au spus la revedere, ne separăm, că așa-s timpurile, dar rămânem tot împreună, că așa trebuie, dar a dorit mult mai mult de la România. A dorit ca Insula Șerpilor să fie considerată parte a teritoriul Ucrainei și de la ea încolo să fie măsurate cele 12 mile marine, desigur pe seama teritoriului românesc și a zonei sale economice exclusive. Procesul de la Haga prin care judecat acest litigiu nu a dat câștig de cauză Ucrainei, dar nici nu a corectat nedreptățile generate de Uniunea Sovietică, pentru că nu aceasta era cauza în litigiu. Și oricum, în procesul cu România judecat la Haga, și Ucraina a ieșit în câștig. Apoi redeschiderea canalului Bâstroe, efectele sale asupra sistemului biotic al Deltei, comportamentul de-a dreptul agresiv al navelor militare ucrainene pe Dunăre etc. sunt elemente care atestă tensiunile și complicațiile unei frontiere luate cu japca de sovietici și însușite ca drept frontalier de ucraineni.

Acum, cu ocazia crizei din Ucraina, Rusia a recuperat foarte rapid Crimeea și a favorizat – ca să nu spunem că a sprijinit în mod direct – înarmarea și instruirea rebelilor de la Donețk și Lugansk, generând și un concept care ar trebui să dea foarte mult de gândit: Novorusia. Este vorba de un teritoriu vast din compunerea actuală a Ucrainei, locuit de populație rusă și/sau rusofonă, care cuprinde zonele bogate din Est și întreaga fâșie de litoral a actualei Ucraine, reducând teritoriul acestei țări la ceea ce a fost el cândva (pentru că Ucraina nu a fost țară suverană și independentă decât o perioadă de câțiva ani, după Primul Război Mondial, până la includerea ei în Uniunea Sovietică. Abia aici ea a primit desfășurarea și recunoașterea teritorială de azi.

De aceea, în vederea punerii în operă a proiectului numit Novorosia (în măsura în care există cu adevărat acest proiect care creează o ideologie și un ideal de țară pentru populațiile ruse și rusofone din Ucraina și, în acest sens, un concept și o realitate acțională corespondentă), dar mai ales pentru recucerirea accesului la Gurile Dunării, acces pe care Moscova l-a considerat dintotdeauna un obiectiv de mare importanță geopolitică și geostrategică și chiar un drept al ei, ar fi posibil ca, printr-o manevră operațional-strategică fulgerătoare, rușii să facă joncțiunea cu Transnistria, prin zonele Cahul și Ismail de la nordul Brațului Chilia și prin zona găgăuză, să rupă ieșirea la mare a Ucrainei și s-o izoleze în zona continentală dintre păduri și stepă în care s-a format, inițial. O astfel de manevră nu este numai posibilă, ci chiar la îndemână. Noi credem că rușii nu se vor hazarda într-o astfel de acțiune cu efecte foarte complicate, dar, de aici, nu rezultă că nu există și posibilitatea reală de a o face. (Figura nr. 5)

Știm că autoritățile de la Moscova au fost forte deranjate de amplasarea sistemului de apărare antirachetă (scutului antirachetă) la Deveselu. Probabil că, dincolo de ceea ce pot să facă rachetele SM-3, de care nu știm dacă rușii se tem sau nu, există și un soi de nostalgie de pelin, ca să-i spunem așa, dacă avem în vedere faptul că americanii s-au instalat chiar pe aerodromul militar de la Deveselu a fost construit de ei în cadrul dispozitivului de atunci al Tratatului de la Varșovia… Rușii cred, de asemenea, că, pe lângă vectorii SM 3, sunt sau vor amplasate și alte mijloace cum ar fi, spre exemplu, rachete de croazieră Tomahawk… Strategii ruși consideră că astfel de mijloace pot avea ca ținte inclusiv obiective de pe teritoriul Rusiei, chiar din Moscova și, ca atare, acest sistem reprezintă, pentru Rusia, șa cum o spun sau o suspectează ei, o amenințare. Iar faptul că comandamentul rus, chiar de la debutul intervenției sale în Siria, a lansat, din Marea Caspică, la 07 octombrie 2015, de pe nave de suprafață, în premieră, 26 de rachete de croazieră, producție proprie, de o generație nouă, denumite 3M-14 T Calibru asupra a 11 ținte ale Statului Islamic, poate fi interpretat și ca un răspuns la o astfel de situație pe care ei o consideră deopotrivă amenințătoare și sfidătoare. Ulterior, astfel de rachete au fost lansate și de pe un submarin din clasa Kilo, care s-a deplasat, în acest scop, din Marea Neagră în Marea Mediterană, undeva în zona porturilor siriene Tartus-Latakia, controlate de ruși.

Așadar, coridorul strategic al Dunării, sau mai precis, culoarul strategic fluvial în rețea Dunăre-Rin-Rhon, care include, de fapt toate țările europene prin care trece fluviul Dunărea și fluviile Rin și Rhon, este o realitate nu doar economică și de transport fluvial, ci și una geopolitică și chiar geostrategică, dacă avem în vedere posibilitatea și chiar realitatea echipării acestei teribile rețele cu forțe, mijloace, infrastructuri și resurse.

Coridorul strategic maritim de Sud (Marea Neagră, strâmtorile Bosfor și Dardanele, Marea Mediterană)

Coridorul strategic maritim de Sud include mările care se află în sudul continentului european și care-l delimitează de Orientul Apropiat și de Nordul Africii, precum șizona de litoral. El pare a fi relativ simetric (cel puțin din punct de vedere al dispunerii față de axul continentului european) cu cel baltic, dar mai alungit datorită efectelor lineare ale apropierii de ecuator. Cele două mări importante ale acestui coridor strategic – Marea Neagră și Marea Mediterană – nu au foarte multe lucruri în comun. Nici salinitatea, nici originea și nici chiar valoarea strategică. Marea Neagră este o suprafață maritimă care provine dintre mare închisă, din Marea Tetis, iar marea Mediterană, după rezultatul unor cercetări, confirmate și de cele două scufundări ale lui Ballard în zona turcească a Mării Negre, a rupt, cu vreo șapte mii de ani în urmă, istmul care le separa (Marea Neagră fiind cu 150 de metri sub nivelul Mării Mediterane și al oceanului planetar) și s-a revărsat peste această mare dulce salinizând-o. Dar nici azi nu a reușit s-o facă pe deplin, ea având cam 53% din salinitatea Mării Mediterane și păstrând încă în adâncul ei pungi de apă dulce. Mai mult, datorită lipsei curenților verticali, sub 150 de metrii apa Mării Negre este lipsită de oxigen (deci nu există viață, dar tot ce se află în adânc nu s-a degradat) și puternic sulfurată. Probabil că, la o eventuală ciocnire cu un meteorit de proporții sau la un eveniment care să declanșeze o sferă de foc, hidrogenul sulfurat din mare și, cu el întreaga mare, ar exploda.

Într-o altă abordare de idei, trebuie spus că Marea Neagră s-a aflat, de veacuri, pe o falie inter-civilizațională, aici confruntându-se și rareori cooperând civilizația bizantină de odinioară (cea europeană de azi), civilizațiile orientale, îndeosebi cele persane, turcice și arabe, civilizația țărilor de religie ortodoxă, între care se situează și civilizația românească (o civilizație de origine daco-getă, în esența ei), dar și religiile creștine și cele musulmane. Datorită intereselor marilor puteri strategice, începând cu Imperiul lui Alexandru Macedon și continuând cu Imperiul Roman, cu marea hoardă mongolă, cu populațiile războinice migratoare, cu Imperiul persan și cu multe alte entități și identități civilizaționale, cu interese extrem de diferite, în esența loc conflictuale, nu a fost niciodată posibilă unitatea inter-civilizațională, conexiunea și confluența în plan politic și strategic, chiar dacă pe aici treceau, odinioară, marile rute est-vest care au constituit deopotrivă axele fundamentale euro-asiatice de mișcare a populațiilor și Drumul Mătăsii. Vechiul Istanbul era, poate, singurul loc din acest imens spațiu euro-asiatic unde se realiza, sub remanența Bizanțului de odinioară, o confluență civilizațională remarcabilă, la școala căreia s-a format și Dimitrie Cantemir. Cu toate acestea, marele cărturar român, nu a militat nici pentru amestec, nici pentru confluență inter-civilizațională, ci pentru identitate civilizațională, pentru scoaterea Țărilor Române de sub stăpânirea Turciei și crearea unui suport civilizațional, bazat pe valorile ancestrale ale poporului român, de dezvoltare liberă și independentă în lumea creștină.

Noi am crezut – și mai credem încă și acum, deși realitatea a contrazis din nou ideea de unitate – că o posibilă interconexiune civilizațională și, pe suportul acesteia, a unei conviețuiri pașnice și prospere pentru toată lumea nu se poate realiza decât pe un suport de sinergie civilizațională și de interese centrată, în această parte complicată de lume, pe regiunea Mării Negre. O astfel de construcție ar putea duce la transformarea zonelor de falie tradiționale de aici – inclusiv a faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică – într-o zonă de confluență.

Summit-ul de la Vilnius din toamna anului 201, fenomenul Maidan din Ucraina și criza ucraineană care au urmat au arătate că, deocamdată, nu se poate. Ca urmare a unor interese extrem de conflictuale și a intervenției mai mult sau mai puțin ascunse, mai mult sau mai puțin subtile a unor centre de interes care urmăresc dezamorsarea oricărei tendințe de unificare și de unitate euro-asiatică, aproape orice idee de realizare a unei astfel de unități devine utopică. Nu știm dacă vinovații principali pentru o astfel de realitate dramatică sunt rușii, europenii, americanii sau teroriștii din această zonă de falie sau cei interesați în menținerea ei, dar suntem aproape siguri că știm precis că există astfel de forțe ostile, care au încă foarte multă putere și foarte multă influență.

În urma redeschiderii faliei strategice dintre Marea Neagră și Marea Baltică, la Est fiind Rusia și, la Vest, Occidentul (în special, țările de pe acest aliniament: Țările Baltice, Polonia și România, la care se adaugă Ucraina, fără regiunile din Est, și Republica Moldova, sprijinite masiv de SUA), coridorul strategic maritim de sud s-a reanimat puternic. Flota rusească a Mării Negre și flotele țărilor care fac parte din NATO, întărite cu nave performante americane, se află față în față în această frumoasă mare care, parcă, în aceste condiții, devine parcă și mai neagră. Submarinele veghează undeva în adânc, distrugătoarele așteaptă parcă semnalul de lansare a torpilelor sau rachetelor de croazieră sau de care or fi, forțele speciale sunt în alertă, iar proiectul rusesc al unei noi conducte – un fel de proiect omolog lui North Stream – este nevoit să mai aștepte liniștirea apelor. Între timp, rușii și-au modernizat, în parte și Flota Mării Negre, aducând aici submarine din clasa Kilo, nave purtătoare de rachete și alte mijloace, unele dintre ele foarte moderne.

În căutarea timpului viitor, rușii nu au stat cu mâna în sân, ci, în afara sutelor de aplicații desfășurate pe întregul lor teritoriu, dar mai ales în regiunile militare de Vest și de Sud, și pe culoarele strategice maritime (pe cel Baltic și pe cel al Mării Negre), au intervenit aproape surprinzător în războiul din Siria (la cererea conducerii de la Damasc, spun rușii, în stilul caracteristic în care o fac astăzi mai toate marile puteri pentru a-și legitima astfel acțiunile în forță, de sprijin sau de influență), asigurându-și o prezență (utilă pentru ei) în estul Mării Mediteraneene, în zona porturilor Tartus și Latakia din Siria.

Rușii anunțaseră deja că vor relua patrularea cu submarine în Oceanul planetar și în Mediterana, că vor lovi organizațiile teroriste și Statul Islamic la el acasă – adică în sona în care s-a format și în are acționează, adică în Siria și, sprijinind direct sau indirect forțele din Irak care combat SI, și acolo – potrivit unui concept de preempțiune atât de drag lui George W Bush. Acțiunea Rusiei în Siria, în sprijinul guvernului de la Damasc și la cererea acestuia nu s-a făcut de dragul Bashar al Assad, președintele ales al Siriei, dar un fel de dictator nedorit și inamic important al Occidentului, vânat de toate forțele și grupările anti-Assad, ci dintr-un interes geopolitic și geostrategic al Rusiei, deosebit de important – acela de a fi prezentă într-o zonă de unde poate contribui în mod substanțial la securitatea (în interes rusesc și în stil rusesc) a acestui coridor strategic – Marea Neagră, Marea Mediterană – foarte important atât pentru ieșirea la oceanul cald, cât și pentru asigurarea, în caz de nevoie, a condițiilor necesare efectuării unei eventuale manevre strategice pe direcții exterioare, împotriva Occidentului.

Faptul că două dintre cele patru comandamente strategice ale celor patru regiuni militare – Vest, Sud, Centrală și Orientală – sunt amplasate la Sankt Petersburg (pentru Regiunea militară de Vest) și la Rostock pe Don (pentru Regiunea militară de Sud) spune foarte mult în legătură atât cu temerile, cât și cu intențiile Rusiei. Celelalte două comandamente sunt amplasate la Ekaterinburg, pentru Regiune Militară centrală, și la Habarovsk, pentru Regiunea Militară orientală.

Această amplasare pare, deopotrivă, o modalitate de realizare a unui dispozitiv de acoperire strategică esențială în eventualitatea redeclanșării de către SUA, cu sau fără sprijinul Occidentului european, a unei noi strategii Anaconda (de îndiguire a Rusiei și prin mijloace militare, pentru că americanii au efectiv o astfel de capacitate), dar și de deschidere spre zona care, legate prin concepte strategice și structuri importante, să asigura o capacitat6e credibilă a Rusiei de a anula și chiar de a contracara o asemenea încercuire. Organizația de Cooperare de la Shanghai, parteneriatele strategice cu China și cu India (împreună cu India, Rusia realizează una dintre cele mai performante rachete de croazieră din lume, precum și super-avionul Suhoi PAK FA T-50 etc.), prezența Rusiei cu forțe armate în Orientul Apropiat și chiar în Orientul Mijlociu, relația foarte bună cu Iranul și chiar relația bună cu Turcia (în pofida incidentului din acest an cu doborârea de către Turcia a unui avion rusesc Suhoi 24 care a încălcat neautorizat frontierele Turciei) sunt modalități de contracarare a unei astfel de posibile îndiguiri. Aceste parteneriate strategice cu China, cu India, cu Iranul și relațiile bune cu țările din Asia Centrală – foste republici unionale sovietice –, dar și forumul BRICS, par a fi și modalități de creare, cum spuneam mai sus, a unor condiții de zădărnicire sau de anulare a politicilor și strategiilor americane de reîndiguire a Rusiei. Teritoriile uriașe ale Chinei, Indiei, Iranului și Asiei Centrale par a fi, într-o viziune geopolitică amplă, spații de siguranță strategică și pentru Rusia, dar și teritoriul Rusiei poate fi considerat un spațiu de siguranță strategică – în măsura în care conducerea de la Moscova nu are alte intenții – pentru marii săi parteneri strategici.

Organizația de Cooperare de la Shanghai ar putea include în filosofia și fizionomia ei și un concept de garanție de securitate comună și chiar de protecție sau de apărare comună mai ales împotriva terorismului, a separatismului și altor amenințări de tip asimetric

Faptul că, în Marea Neagră, forțe navele ale Rusiei și forțe navale ale NATO se află față în față, dar nu într-o relație de prietenie și de colaborare pentru combaterea unor provocări, pericole și amenințări care vizează mediul comun de securitate din zonă și chiar mediul de securitate de pe falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică, ci într-o relație destul de tensionată, nu reprezintă om situația care să nu genereze îngrijorare, ci, dimpotrivă.

În această relație foarte complicată, noi ne aflăm în tabăra de Vest, acolo unde ne este locul, potrivit opțiunilor strategice naționale de integrare în NATO și în Uniunea Europeană. Împreună cu Polonia, la Nord, și cu Turcia, la Sud, România se află în primul eșalon strategic al NATO, iar o astfel de realitate trebuie să îndemne la prudență, atenție și, mai ales, la înțelepciune și luciditate politică și strategică. Cei care conduc azi România trebuie să-și amintească de înțelepciunea înaintașilor, de prețul plătit de unii dintre voievozii noștri și de patrioții noștri pentru păstrarea acestui frumos colț de pământ și de cer pe care flutură încă Tricolorul Românesc.

Figura nr. 5 Dinamica faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică

Rusia nu s-a mulțumit doar cu reanexarea Crimeii și încurajarea, într-o formă sau alta, a acțiunilor separatiste din Estul Ucrainei, cu acel fait accompli din zona sa proximă de securitate strategică înaintată, ci, așa cum am afirmat mai sus, a acționat preventiv și preemptiv și în zona Orientului Mijlociu și a estului Mării Mediterane, fiind prima sa ieșire strategică esențială, cu o grupare complexă de forțe, de după Războiul Rece, într-o zonă de pe cercul al doilea de interes strategic, dar strâns legat de coridorul strategic al Mării Negre, Mării Mediterane. Justificarea publică a intervenției Rusiei pe coridorul Marea Caspică, Iran, Irak, Siria are cel puțin trei caracteristici importante, care pot fi luate și ca obiective politico-militare, geopolitice și geostrategice:

1. Lovirea directă și indirectă a grupărilor SI, la el acasă, atât pentru a-i slăbi semnificativ capacitatea de acțiune ofensivă, cât și pentru a rupe legăturile acestuia cu cei peste zece milioane de musulmani autohtoni sau imigranți care se află, deopotrivă, în cele 22 de state din compunerea Federației Ruse care au un procent semnificativ (în unele chiar majoritar) de populație musulmană (să nu uităm că, în compunerea SI, acționează peste 4000 de ceceni, luptători foarte bine pregătiți, fiind printre cei mai eficienți din cadrul acestei mari grupă de forțe islamice extremiste);

2. Extinderea zonei de siguranță strategică dincolo de arealul de proximitate și crearea unui dispozitiv care să permită controlul substanțial, aeroterestru și aeronaval, de către ruși, al Orientului Mijlociu, Orientului Apropiat și zonei sudice de litoral, dincolo de arealul turcesc;

3. Demonstrarea forței actuale a Rusiei și a capabilităților ei de a face față unui război cu Vestul, funcția principală a acestei intervenții fiind, credem noi, pe lângă lovirea islamiștilor și rebelilor și crearea unui aliat de talia Siriei, și cea de avertizare politico-militară și de descurajare strategică.

Prin intervenția sa militară în Siria, Rusia și-a urmărit și își urmărește interesele sale și obiectivele sale strategice. Forța expediționară realizată adusă rapid în teatrul de război și întrebuințarea unor mijloace de luptă foarte moderne, cum ar fi rachetele de croazieră, sistemele de protecție a tancurilor și blindatelor (Shutratura 1, spre exemplu) și sistemele foarte moderne de localizare și indicare a țintelor etc., manevra strategică navală și desfășurarea foarte rapidă de apărare sol-aer (sistemele S-300) sunt câteva din argumentele rusești. Și mai există unul, foarte important. Intervenția unei coaliții condusă de Statele Unite și intervenția rapidă, promptă și sigură a Rusiei nu au dat naștere la incidente grave, deși cooperarea și interoperabilitatea sunt foarte dificile în acest caz.

Grupările de forțe care au acționat în Siria arată care este, de fapt, realitatea în această zonă, gravitatea conflictualității și uriașa resursă de violență și de încrâncenare care s-a acumulat aici de-a lungul anilor. De aceea, chiar dacă se pare că intervenția Rusiei a reechilibrat, într-un fel, raportul de forțe și a dat o gură de oxigen forțelor guvernamentale, realitatea bate calculele și previziunile, iar pericolul unei escaladări extrem de periculoase, care ar putea inflama inclusiv falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică și declanșa un război greu de stăpânit și de oprit. Sperăm ca Uniunea Europeană, Statele Unite și Rusia să găsească, și de această dată, o soluție care să prevină o astfel de escaladare. Cert este însă că Rusia a bătut un pilon strategic în Estul Mediteranei în zona porturilor Tartus și Latakia. Este greu de prognozat care va fi soarta Siriei după mai bine de patru ani de război, în care aproape întreaga țară este o ruină. Nu credem că este importantă menținerea sau nu a conducerii de la Damasc, ci importante, foarte importante, în stingerea acestui conflict sunt înțelepciunea și luciditatea strategică a marilor puteri care au interese strategice în zonă.

2. Ce importanță au aceste coridoare strategice pentru România?

Țara noastră nu se află în afara zonei periculoase, chiar dacă falia strategică Marea Neagră, Marea Baltică nu mai trece prin partea de Est a Teritoriului României, pe teritoriul Republicii Moldova, ci, ca urmare a crizei ucrainene, s-a înfipt chiar în inima acestei țări. Mai mult, țara noastră, ca și Polonia, Ungaria și Țările Baltice, este membră NATO și face parte dintr-un dispozitiv care are în spate cel mai mare potențial economic, financiar și militar al acestei lumi: NATO, SUA și Uniunea Europeană. Ar trebui, totuși spus, că o astfel de falie nu este o simplă linie virtuală care separă un grup de țări de un alt grup de țări, cele două grupuri aflându-se într-un raport mai mult decât de neindiferență, adică de contradicție, de potențial conflict și chiar de potențial război. Falia, cuprinde, de fapt, țările care se află de o parte și de alta a acesteia, fiecare dintre aceste două mari grupuri luând toate măsurile pe care le consideră necesare, pe de o parte, pentru a descuraja orice acțiune ofensivă sau agresivă a părții adverse, de orice natură ar fi aceasta, și, pe de altă parte, fiind gata să acționeze (stratagemic, ofensiv, defensiv sau hibrid, simetric, disimetric și asimetric) prin mijloace adecvate, cu intensități variabile și de o amploare corespunzătoare scopului politic și obiectivelor strategice urmărite.

Din păcate, nu mai puțin de trei din cele patru coridoare strategice de care am amintit mai sus vizează în mod direct teritoriul românesc. Deși, aparent, aceste coridoare îl ocolesc, pe la nord și pe la sus, ele, de fapt, îl includ în modul cel mai direct și cel mai periculos cu putință. Cele două Războaie Mondiale au demonstrat-o cum nu se poate mai direct și mai convingător cât de importante sunt aceste coridoare strategice. Iar Războiul Rece, deși, în acea vreme, falia strategică Marea Baltică – Marea Neagră se mutase, cu partea ei nordică și central europeană, prin inima Germaniei, a continuat să existe, să răspundă și să corespundă conflictului Est-Vest sau Vest-Est și falierii extrem de periculoase a continentului. Ei, bine, și în această perioadă, a continuat să se acorde, îndeosebi de către Est, dar și de către Vest, o atenție specială acestor coridoare, chiar dacă documentele oficiale nu spun nimic despre aceste coridoare, iar ele, aceste zone pe care noi le numim coridoare strategice, mai precis geopolitice și geostrategice, n-au nevoie neapărată să le spună cineva ce sunt și de ce sunt sau nu sunt așa cum sunt.

Acum, după reactivarea faliei de care vorbeam mai sus, se pare că aveam de-a face mai degrabă cu o „stabilizare a frontului” în cadrul acestui pre-război foarte complicat dintre SUA și Rusia, în care fiecare dintre cei doi – între care sau peste care se află o lume de vreo șapte miliarde de suflete, din care, evident, trebuie scăzute populațiile lor, al acestor două mari puteri nucleare aflate în aceeași tabără în Al Doilea Război Mondial, în tabere adverse în timpul Războiului Rece și în poziții-cheie (SUA, cu baze militare extrem de puternic, în toată lumea, Rusia, într-o zonă în care se află cea mai mare parte a resurselor strategice ale planetei) în războiul pentru resurse, piețe, influență, dominanță strategică și, mai ales, putere planetară și cosmică.

Din păcate, azi, ca și odinioară, în vremea celor trei imperii – Țarist, Habsburgic și Otoman –, cele două mari superputeri nucleare care au de rezolvat uriașe probleme între ele (ne referim la Statele Unite și la Rusia), țara noastră, deși nu se mai află, singură, la mijloc, în zona de siguranță strategică a imperiilor (astăzi facem parte din NATO și din Uniunea Europeană), poziția ei geografică nu s-a schimbat. Astăzi, un război între4 Est și Vest ar f devastator și pentru România, chiar dacă facem parte dintr-o Alianță care, practic, nu poate fi încinsă. Aceasta este o realitate pe care, firește, trebuie să ne-o asumăm. Această realitate nu a început ieri, ci de secole, iar populația și, mai ales, cei care conduc țara trebuie s-o înțeleagă așa cum este ea, cu părțile sale foarte bune și cu părțile sale foarte proaste. Cele foarte bune țin de tabăra din care facem parte, din civilizația în care existăm, din propria noastră civilizația românească, iar cele foarte proaste țin de condiția efectivă a țării în acest moment, de căderea ei dramatică în eșalonul ultimelor țări din Europa, deși, la potențialul uman și natural pe care-l avem, ar trebui să fim printre primele. Dar această realitate endogenă românească ține de modul cum a fost condusă țara în ultimii 25 de ani și de calitatea celor care au crezut că a venit momentul să probeze calitățile lor excepționale de mari conducători ai României, aventură din care a ieșit un adevărat dezastru de țară.

Realitatea geopolitică românească este, astăzi, foarte complicată. Printre principalele ei caracteristici, pot fi situate și următoarele:

1. Dintotdeauna, falia strategică situată pe axul Marea Baltică – Marea Neagră a trecut și trece și acum pe o parte din teritoriul României, sau, în situația actuală, în proximitatea acestuia (înainte de criza ucraineană, prin teritoriul Republicii Moldova, chiar pe aliniamentul primei rocade strategice între cele patru mari coridoare strategice amintite mai sus);

2. De pe aliniamentul Marea Baltică – Marea Neagră, pornesc toate cele patru coridoare strategice spre Vest, dar și cele spre Est (marea neagră, Marea Caspică, Asia Centrală (vechiul foaier perturbator care se întinde de undeva din zona Mării Caspice până în Extremul Orient, coridorul transsiberian și coridorul nord-asiatic;

3. Reunificarea spațiului românesc nu mai este posibilă nici azi, deși toată lumea ar trebui să fie conștientă, pe de o parte, de această necesitate și, pe de altă parte, de această posibilitate. Ultima dată când țara a fost reunită în arealul ei firesc a fost în vremea lui Burebista și în cea a lui Decebal. După cucerirea unei părți din teritoriul Daciei a început, de fapt, marea dramă a populației sedentare din spațiul românesc. De atunci, toate încercările de refacere a unității teritoriale a românilor, atâtea câte au fost, n-au reușit decât parțial, întrucât puterea adevărată a românilor și strămoșilor lor a fost parțial distrusă. Civilizațiile noi le distrug sau le cotropesc pe cele vechi. De aceea, orice idee de refacere a arealului ancestral al poporului român pe pământul strămoșilor săi a fost percepută, atât în vremea celor trei imperii (Rus, Habsburgic și Otoman), cât și în timpurile care au urmat ca o ofensă adusă puterii discreționare a acestora, ca o atitudine ofensivă și chiar agresivă, de care mai marii vremii își râdeau în barbă. În vremea celor trei mari imperii, spațiul românesc era, mai degrabă, unul de delimitare și de siguranță teritorială, politică și strategică pentru acestea decât spațiu vital (de viețuire și supraviețuire) pentru poporul român.

Așa cum am mai subliniat-o și cu alte ocazii, o parte din teritoriul ancestral al poporului român a fost inclus în componența acestor imperii, iar restul – adică spațiul-nucleu al acestui areal – s-a constituit în regiuni sau zone de siguranță strategică pentru aceste mari imperii. Astfel, teritoriul dintre Carpați și Prut, adică zona a jumătate din Moldova istorică a reprezentat, în acea vreme, zonă de siguranță strategică pentru imperiul rus. Cealaltă jumătate a Moldovei – cea dintre Prut și Nistru – s-a constituit în prima rocadă strategică dintre celei trei coridoare strategice esențiale (terestru, fluvial și maritim de sud) și așa a rămas până în ziua de azi. Este, de altfel, unul dintre principalele motive pentru care, în 1812, rușii au anexat acest teritoriu, având toată grija să încurajeze schimbarea compoziției populației în zonele Cahul și Ismail, de la gurile Dunării (de la Nord de brațul Chilia), din nordul Bucovinei și din ținutul Herței, adică din zonele de intrare în aceste coridoare geopolitice și geostrategice.

Țara Românească era privită și tratată de otomani ca o zonă de siguranță geopolitică și geostrategică pentru Imperiul Semilunii și, de aceea, avea mare grijă nu doar să strângă birul, ci și să nu facă greșeala pe care a făcut-o Imperiul Roman, adică aceea de a-și cuceri propria-i zonă de siguranță strategică. Este drept că și domnitorii din acea vreme, cu toate intrigile dintre ei, au avut grijă să-și apere cu orice preț pământul strămoșilor.

Imperiul Habsburgic a preferat, pentru această parte de lume, o zonă de siguranță geopolitică și geostrategică interioară, situată aproximativ în zona județelor Covasna, Harghita și Mureș de azi. Au adus aici, peste populația autohtonă românească, mai întâi teutonii, dar aceștia, mândri și aroganți, au părăsit în scurt zona, apoi secuii, populație organizată militar și subvenționată substanțial de către curtea de la Viena și de cea de la Budapesta, în vremea dualismului. Misiunea acesteia era, după cum s-a văzut de-a lungul timpurilor, una cât se poate de clară, în general de distrugere a elementului autohton, așa cum pare a fi și azi, deși imperiile respective nu mai există:

– să purifice etnic zona, îndeosebi prin asimilarea elementului autohton sau prin alungarea populației băștinașe, astfel încât să nu existe reacții majore care ar putea să stânjenească manevra strategică pe linii interioare, atât în cazul unei atitudini ofensive, cât și în situații defensive;

– să fractureze unitatea spațiului românesc, chiar în zona sa centrală, asigurând, în același timp, posibilitatea intervenției prin surprindere în cele două state românești;

– să asigure efectiv posibilitatea concentrării de forțe și efectuării manevrei strategice pe linii (direcții) interioare către cele trei mari coridoare strategice, (terestru, fluvial și maritim de sud), chiar la originea lor, adică pe falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică;

– să asigure, la momentul potrivit, o intervenție rapidă pentru cucerirea de către Imperiul Habsburgic (Austro-Ungar) a Gurilor Dunării și, în felul acesta, realizarea ieșirii la Marea Neagră, visul străvechi al acestui imperiului de la Viena și Budapesta.

Important, din punct de vedere geopolitic și geostrategic, este și faptul că cea dintâi rocadă de importanță strategică între cele patru coridoare strategice se suprapunea (se suprapune și azi, chiar dacă împrejurările politice și strategice sunt altele) pe acest ax Marea Neagră – Marea Baltică. Astfel, ea cuprindea – atunci, ca și acum – o fâșie care trece prin zona Țărilor Baltice (cu un cap de pod rusesc în enclava Kaliningrad), pe la Vest de Belarus, prin partea de Vest a Ucrainei și pe teritoriul Republicii Moldova. Transnistria – un cap de pod al Rusiei între Ucraina și Republica Moldova – constituie o zonă specială pentru Rusia, unde-și are, probabil, în afara unor depozite ale fostei Armate a 14-a, și alte mijloace de control și influențare strategică. Nu întâmplător, desigur, dar foarte semnificativ pentru ce s-a întâmplat d-e lungul deceniilor cu populația românească dintre Prut și Nistru, mai mult de jumătate din populația din zonele nordice ale Republicii Moldova, deși nu este rusă, ci română, este, ca atitudine și preferințe, pro-rusă.

Am reamintit aceste lucruri – pe care, credem noi, toată lumea le știe – pentru a releva încă odată dimensiunea presiunilor care s-au exercitat și se exercită încă și azi, cam din toate direcțiile, asupra uni8tății spațiului românesc, a populației și a idealurilor sale.

Este foarte limpede că, în asemenea condiții, reunificarea și menținerea în același concept a spațiului românesc a fost și este încă foarte dificilă, întrucât s-a ajuns până acolo încât chiar și unii dintre români pun la îndoială necesitatea unității geopolitice și geostrategice a spațiului românesc. Unii dintre noi consideră că unitatea noastră este un truism și ea nu trebuie nici demonstrată, nici afirmată, iar alții cred că asemenea lucruri, azi, în epoca europenizării, euroregionalizării și globalizării nu au nici un fel de relevanță și nici un fel de importanță. Sunt doar niște nostalgii lipsite de pragmatism și de eficiență. Nu contează cine ești, contează doar ce ești.

Atunci, demult, în vremea celor trei mari imperii care presau atât de crunt spațiul românesc, unificarea acestui spațiu era, practic, imposibilă. Acceptarea cu seninătate a acestei diviziuni, a acestei realități și a acestei tragedii făcea parte, într-un fel, din însuși modus-ul vivendi al populației române din cele trei principate, fiecare cu destinele și dramele sale, iar caracteristica fundamentală a acelor vremuri era, până la Mihai Viteazul, dar și după aceea, ca și azi, resemnarea, acceptarea suferinței și a sorții. Balada Miorița este, poate, cel mai concludent simbol al acestui modus vivendi.

Nu contează faptul că România era, atunci, ca și acum, una dintre puținele țări din Europa în care există o deplină unitate lingvistică (spre exemplu, pe teritoriul României de azi nu există dialecte, ci graiuri, iar dialectele aromân, meglenoromân și istroromân țin de arealul mare al limbii române, de ce a fost această limbă cândva, demult, pentru populațiile care au trăit în această parte de lume. Deși mediul academic și toată lumea instruită din România cunoaște foarte bine aceste adevăruri atât de importante nu doar pentru noi, ci pentru întregul spațiu european. Vremurile de azi nu a dus la un echilibru firesc și cumpătate și nu au adus o recrudescență a spiritului românesc, o afirmare a valorilor noastre ancestrale, care țin de statornicie, ospitalitate, respect față de vecini, hărnicie și patriotism, ci, dimpotrivă, au determinat fie o condamnabilă indiferență față de ele, fie chiar la negarea lor și la acceptarea necritică și nejustificată a presiunilor corporatiste, la cedarea resurselor și bogățiilor acestei țări, la ploconirea în fața oricui, la încurajarea atacurilor endogene și exogene asupra structurii de rezistență a neamului și la acceptarea și votarea unor lideri care, în afară de interesul personal și de un concept fără nici un orizont, nu au adus nimic spațiului românesc. Inclusiv logo-ul stemei României nu exprimă și nu sugerează integritatea și integralitatea spațiului și spiritului românesc, ci aglutinarea unor provincii istorice

3. Efecte în planul realității de azi și în cel al devenirii geopolitice de mâine

Cu secole în urmă, consolidarea Rusiei și a Chinei a creat un echilibru geopolitic și, mai ales, a diminuat semnificativ fenomenul migraționist al populațiilor războinice din foaierul perturbator. În secolele următoare, în timp ce China și India se confruntau cu expansiunea Occidentului spre Est, din spațiile slave se genera o migrație liniștită spre Vest, migrația care a ocupat, practic, tot estul și centrul Europei, mai puțin zona românească, zona grecească, cea maghiară, cea austriacă, cea germană și cea a țărilor nordice. Pentru a opri această expansiune, Occidentul a catolicizat avangărzile slave sedentarizate. Dar de aici nu rezultă că principalul conflict dintre Est și Vest a încetat. El s-a menținut secole de-a rândul și, în pofida politicilor europene de azi, care promovează o vecinătate liniștită, această conflictualitate Est-Vest și Vest-Est nu s-a diminuat.

Desigur, cele două Războaie Mondiale și Războiul Rece – cele mai recente confruntări Vest-Est și Est-Vest – nu au reușit să epuizeze potențialul de conflictualitate dintre Est și Vest și nici să aducă argumente temeinice care să susțină și să întrețină continuitatea acestuia.

E drept, cele patru coridoare strategice de care am amintit mai sus nu mai sunt în totalitate ceea ce au fost ele cândva, dar nici prea departe de sensul lor de odinioară nu sunt. Marile corporații, înalta tehnologie și rețeaua au reușit să diminueze importanța lor fizică, iar Organizația Națiunilor Unite, Consiliul ei de Securitate, Uniunea Europeană și NATO, implozia Uniunii Sovietice și desprinderea Țărilor Baltice, a Țărilor Caucaziene, a Țărilor din Asia Centrală, a Ucrainei și chiar a Belarus de marele Imperiu Roșu au creat, o vreme, o nouă realitate, mutând falia geopolitică și geostrategică a continentului European, din inima Germaniei, pe axul Marea Neagră – Marea Baltică, adică acolo unde începe Rusia.

Continuarea acestui proces de înaintare a Occidentului în spațiul pe care Rusia îl consideră de siguranță strategică pentru ea (un astfel de spațiu se află, de regulă, în afara frontierelor proprii, limitrof sau nu acestora, și este luat în calcul pentru punerea în operă a unui concept de apărare înaintată, de acțiune preemptivă sau chiar preventivă) a ofensat semnificativ Rusia. Ceea ce s-a petrecut în Ucraina se înscrie în acest scenariu și încă nu este totul. Readucerea Crimeii și a o parte din teritoriul Ucrainei – partea estică, cea cu resurse – sub aripa Rusiei are ca efect asigurarea unui control strategic rusesc al Mării Negre, adică al coridorului strategic maritim de Sud, chiar dacă un astfel de control este destul de relativ, dacă avem în vedere că mai mult de jumătate din litoralul acestei mări aparține unor țări care fac parte din NATO (Turcia, Bulgaria și România), iar strâmtorile sunt controlate de Turcia. Prezența navelor americane în Marea Neagră și amplasarea forțelor NATO pe axul Marea Mediterană Marea Neagră arată care-i, de fapt, noua realitate deschisă în urma summit-ului de la Vilnius din toamna anului 2013 și a declanșării crizei ucrainene.

Dar Rusia a redevenit o putere de prim rang în Marea Neagră, iar intervenția ei prin surprindere în Siria a arătat, între altele, nu numai că este o mare putere care nu poate fi oprită- decât printr-un război nuclear pe care nimeni nu și-l dorește, ci și faptul că are interese strategice în Orientul Mijlociu, în Mediterana și chiar în Oceanul planetar.

Cu alte cuvinte, Rusia nu numai că nu acceptă scenariile de destrămare și împărțire a teritoriului său imens, despre care s-a scris atât de mult, dar dorește să participa activ la elaborarea și punerea în operă a noilor politici și strategii de control și prăduire a lumii. Dacă are sau nu o astfel de capacitate și de capabilitate, rămâne desigur de văzut, dar intenția ni se pare destul de clară, chiar dacă această mare țară, care se întinde pe două continente, are încă foarte multe probleme de rezolvat privind economia, finanțele și chir relațiile cu vecinii. Organizația de Cooperare de la Shanghai, forumul țărilor BRICS, parteneriatele strategice cu China, cu India și, desigur, cu Statele Unite ale Americii, acordul de cooperare și parteneriat cu Uniunea Europeană și multe, foarte multe altele sunt modalități prin care Rusia a dorit și, desigur, dorește să intre într-o normalitate care să diminueze presiunile asupra sa și să-i permită o dezvoltare economică durabilă, concomitent cu întărirea puterii sale militare și reechilibrarea situației strategice în zonele de interes strategic major, chiar vital pentru Rusia. Iar una dintre aceste zone este Ucraina.

Se pare că Rusia nu va accepta un program occidental în Ucraina, decât cu prețul ruperii acesteia în două și crearea a ceea ce s-a numit Novorosia – mare parte din Estul și Sudul Ucrainei de azi, prin încorporarea în noul concept de țară, început cu separatismul de la Lugansk și Donețk a zonei extinse de litoral, precum și a regiunii Cahul și Ismail din stânga brațului Chilia al fluviului Dunărea și a zonei transnistrene. Un astfel de scenariu este posibil oricând, având în vedere interesul Rusiei pentru Gurile Dunării și conflictul grav care s-a creat între Rusia și Ucraina, în urma opțiunii acesteia pentru un concept european și nu pentru unul CSI. Probabil că Rusia nu va merge atât de departe, dar de aici nu rezultă că n-ar fi posibil să aibă în vedere și o astfel de opțiune.

Criza ucraineană care s-a soldat, între altele nu doar cu pierderea Crimeii – obiectiv de importanță geopolitică și geostrategică pentru Rusia –, ci și cu războiul hibrid din zona Lugansk și Donețk și cu insuccesul armatei Ucrainei în fața rebelilor, fapt pentru care s-au încheiat două acorduri de încetare a focului, ambele în avantaj pentru forțele rebele. Este de neînțeles cum niște forțe rebele, fără o pregătire militară temeinică, au putut ține în șah o armată regulată, în general bine dotată, care a folosit cam tot ce avea în dotare – de la blindate și armament individual la rachete tactice – plus sprijinul unor batalioane care s-au mobilizat sau automobilizat, tocmai pentru combaterea acestor rebeli ucraineni ruși sau pro-ruși. Desigur, toată lumea înțelege că aici este mâna Rusiei și a tehnologiei rusești. Probabil că Ucraina nu va accepta o astfel de situație și va face tot ce este posibil pentru a recupera teritoriul (unde sunt principalele resurse ale țării: cărbune, petrol, minereuri etc.) din mâna rebelilor, încercând să obțină un ajutor occidental mai consistent, în timp ce rebelii nu vor renunța la ceea ce au obținut, decât cu un preț foarte scump pentru Ucraina care va consta fie într-o autonomie teritorială semnificativă, fie în federalizarea țării sau, și mai grav, în ruperea acesteia în două. Criza ucraineană nu s-a încheiat. Este doar în stand by.

În schimb, falia strategică Marea Baltică – Marea Neagră trece acum chiar prin inima Ucrainei. Ea cuprinde însă întreaga Ucraină și Republica Moldova, în pofida faptului că țările respective au semnat un acord de colaborare și parteneriat cu Uniunea Europeană. De o parte și de alta a acestor țări și a frontierei estice a Țărilor Baltice, s-au poziționat și sunt în curs de poziționare forțe ale NATO și forțe ale Rusiei. Cele două comandamente strategice pentru regiunile militare de Vest și de Sud, respectiv, cel de la Sankt Petersburg, pentru Regiunea Militară de Vest, și cel de la Rostok pe Don, pentru Regiunea Militară de Sud, sunt responsabile cu realizarea acestui dispozitiv, specific unui nou Război Rece sau, mai degrabă, unui nou concept fie de complementaritate la ceea ce deja există, fie pentru o reactivare și o recentrare în spațiul european a efortului strategic pentru noile bătălii de mâine (bătălia pentru resursele euro-asiatice, bătălia pentru resursele arctice, bătălia pentru rutele de transport, bătălia pentru coridoarele strategice de care vorbeam, bătălia pentru cyberspațiu etc.).

Desigur, această repoziționare nu va genera, probabil, imediat o confruntare violentă Est-Vest, dar nici nu o va exclude în mod categoric, chiar dacă efectele unei astfel de confruntări ar putea să fie ultimele pentru civilizația umană care abia începe să intre în epoca sa cea mai frumoasă și cea mai complexă, cea a civilizației cognitive.

Spunem toate acestea, aici și acum, întrucât relațiile de pe planeta Pământ sunt extrem de bulversate și extrem de încordate. Ele nu sunt condiționate doar de interesele marilor puteri și de interesele tuturor țărilor, ONG-urilor și altor structuri statale, non-statale sau contra-statale, ci mai ales de interesele corporațiilor, ale transnaționalelor sau multinaționalelor, ale unor structuri din umbră care au putere financiară discreționară și care for să modeleze lumea potrivit intereselor lor.

Marele paradox al omenirii din această epocă este cel dintre progresele uimitoare ale științei, tehnologiei, ale cunoașterii și accesului la informație și nivelul tot mai mare și tot mai sofisticat de insecuritate. Lumea nu mai prididește cu identificare, analizarea și clasificarea pericolelor și amenințărilor de ieri, de azi și de mâine, în timp ce practica extrem de periculoasă de a pune etichete pe țări și popoare, de a opera în mod voluntarist și chiar primitiv cu aceste identități civilizaționale statale care se străduiesc să supraviețuiască acestui tăvălug financiar cu evoluții speculative și haotice ce produce criză după criză, generează, la rândul ei, rupturi și falii care ar putea, la un moment dat, să elibereze întreaga furie a nedreptăților și arbitrariului care s-a acumulat de-a lungul secolelor. Omul este o ființă care aspiră la dreptate, chiar dacă nu este niciodată mulțumit de ea. Acțiunile Occidentului asupra Orientului Apropiat și Orientului Mijlociu, zonă considerată ca generatoare de pericole și amenințări, inclusiv de natură teroristă, n-au dar nici pe departe rezultatele scontate. E drept, Orientul Mijlociu și, în general, lumea arabo-islamică nu s-a unit împotriva Occidentului, dar nici n-a scutit Occidentul de efectele intervenției sale complicate în această lume care, se pare, nu acceptă impunerea valorilor democratice, așa cum sunt ele percepute în Occident. Ceea ce contează, în Occident, în Orientul Mijlociu, este petrolul din Golf și, pentru americani, probabil, o mai bună repoziționare a forțelor în vederea dominanței strategice și controlului rutelor.

Ultimul episod din „Primăvara arabă” trebuia, probabil, să-l constituie înlăturarea rapidă a conducerii de la Damasc, eliberarea țării de o conducere dictatorială și realizarea, în acest fel, a încercuirii strategice a Iranului. Dacă Bashar al-Assad demisiona, probabil că Siria nu ar fi suportat cinci ani de război cumplit, iar islamiștii și-ar fi văzut în continuare liniștiți de treabă. Aici, se știe, a intervenit Rusia. Mai întâi diplomatic, propunând, ca soluție importantă, distrugerea arsenalului chimic al Siriei, oprind astfel intervenția americană, apoi, în acest an, cu o forță expediționară bine pusă la punct și extrem de eficientă. Motivele relevate de Rusia sunt cele clasice: solicitarea legitimă de ajutor de către conducerea de la Damasc, în momentul când capitala Siriei era aproape încercuită; lovirea teroriștilor din Statul Islamic (SI) la ei acasă, pentru ca Rusia să nu fie nevoită să-i lovească pe teritoriul ei; combaterea celor patru mii de teroriști ceceni care se alăturaseră SI etc.

Această mișcare a fost oarecum neașteptată. De regulă, Rusia nu a folosit decât rareori corpuri expediționare și nici nu a intervenit cu forțe în alte zone decât cele din proximitatea sa strategică. Un caz în care totuși Rusia a folosit o manevră strategică navală pe linii exterioare globale este cel din 1905, când Flota Mării Baltice a parcurs 18.000 de mile marine, înconjurând Europa, Africa și Asia, pentru a lovi dinspre Est, din Oceanul Pacific, forțele japoneze care pătrunseseră pe teritoriul său.

Obiectivele strategice urmărite de Rusia prin această intervenție sunt, probabil, mult mai numeroase decât cele anunțate oficial de liderul de la Moscova. În felul acesta, se pare că Rusia și-a anunțat decizia sa de a redeveni o putere strategică globală și de a readuce Moscova la masa marilor puteri care iau decizii ce privesc Terra, mediul de securitate internațională și, desigur, Cosmosul. La drept vorbind, Rusia nu a redevenit o putere strategică globală, ci doar a anunțat în forță ceea ce n-a încetat nicio clipă să afirme de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace: Rusia a fost, este și va fi o mare putere globală, cum spun, în discursurile lor, aproape toți oficialii ruși. Deși nu a încheiat încă procesul de modernizare a forțelor sale armate, este foarte posibil ca Rusia să aibă deja o capacitate ofensivă și disuasivă remarcabilă. Desigur, dacă vorbim în termeni de potențial economic și, mai ales, financiar, comparația cu NATO și, îndeosebi cu SUA, este net defavorabilă Rusiei. Cu un PIB doar de 3.718 miliarde de dolari, estimat în 2015 (locul 7 în lume), Rusia nu-și poate permite un efort militar egal cu cel al Statelor Unite, care au un PIB estimat în 2015 a fi de 17.950 miliarde de dolari. La acesta se adaugă uriașul PIB al Uniunii Europene, de 19.180 miliarde dolari (locul 2 în lume, după China, care a realizat deja, în 2015, un PIB de 19.390 miliarde de dolari), dar care nu este foarte interesată în a-și crește puterea militară în ritmul în care și-o cresc, în continuare, Statele Unite, Rusia și, desigur, China.

Potrivit unui studiu publicat pe 28 martie 2013, costurile războaielor din Irak și din Afganistan ar fi, pentru Statele Unite ale Americii, între 4.000 și 6000 de miliarde de dolari. Aceste costuri vor afecta bugetul guvernului pentru deceniile următoare. Desigur, o parte din aceste sume au fot plătite complexului militaro-industrial. Avantajele unor astfel de cheltuieli sunt atât geopolitice și geostrategice (poziționarea mai bună a dispozitivului global american în vederea menținerii dominanței strategice și pregătirii corespunzătoare pentru soluționarea viitoarelor conflicte), cât și economice.

Cheltuielile Rusiei cu ocazia intervenției din Siria nu sunt comparabile cu cele americane, desigur, ci sunt destul de modeste. După unele evaluări, ele se ridică la 1-2 miliarde de dolari pe an și sunt suportate dintr-un buget al apărării de 54 de miliarde de dolari. Avantajele intervenției în Siria, pentru Rusia, sunt însă destul de substanțiale.

La 10 mai 2016, Vladimir Putin spunea că aviația rusă care acționează în Siria a realizat 10.000 de ieșiri, lovind 30.000 de ținte teroriste și distrugând peste 200 de rafinării de petrol deținute de teroriști.

Pozițiile diferiților lideri ai Uniunii Europene față de intervenția Rusiei în Siria sunt destul de nuanțate. Unii consideră că o astfel de intervenție este benefică, alții, dimpotrivă, cred că va complica și mai mult lucrurile, întrucât îl susține pe președintele sirian în funcțiune. Multe țări din Uniunea Europeană nu se cramponează însă de această problemă. Important este ca ostilitățile să fie oprite, iar amenințarea unui nou val de șapte milioane de emigranți sirieni, care ar crea și mai multe dificultăți continentului european, să fie contracarată. De fapt, numai Franța mai susținea, la vremea respectivă, ca o condiție esențială, îndepărtarea lui Bashar al-Assad de la conducere. Cu sau fără el, important este ca războiul din Siria să înceteze. Dar acest lucru nu se poate realiza decât dacă forțele implicate în acest război se coalizează împotriva Statului Islamic și a jihadiștilor.

Cert este că Rusia care, în urma crizei ucrainene, era cvasi-izolată pe scena internațională, a revenit la masa marilor puteri ale lumii, iar situația de la frontierele sale a trecut cumva pe un plan secund. Intervenția Rusiei în Siria se pare că fusese planificată înainte crizei ucrainene, pentru că Rusia are interese destul de mari în zonă: acces în porturile siriene Tartus și, acum, iată și Latakia, din Estul Mediteranei, export de produse și vânzare de armament în zonă, extinderea zonei sale de siguranță strategică pe cercul al doilea (în primul cerc situându-se țările vecine: Ucraina, Belarus, Țările Baltice și țările din Asia Centrală), zădărnicirea sau dezamorsarea dispozitivului american de încercuire strategică a vastului teritoriu rusesc etc.

Propunerea făcută de Moscova și acceptată de americani de încetare a focului viza nu doar un concept umanitar, ci și clarificarea poziționării rebelilor, fie o atitudine de încetare a focului în vederea acceptării lor la viitoarele negocieri politice, fie trecerea lor în tabăra jihadiștilor, susținuți de Qatar, Turcia și Arabia Saudită.

Rusia apare, în și prin această intervenție intempestivă, bine organizată, foarte amplă (în ceea ce privește forțele și mijloacele folosite), cu pierderi minime și destul de eficientă, ca salvatoare și chiar ca învingătoare, cel puțin, pentru această etapă. De aici nu rezultă că falia strategică Marea Neagră – Mar4ea Baltică a fost dezamorsată sau trecută într-un plan secund, ci doar faptul că Rusia chiar a dorit să demonstreze capabilitatea sa militară și abilitatea sa strategică (așa cum a făcut-o și în sutele de exerciții desfășurate în toate zonele și punctele importante ale vastului teritoriu rusesc.

Un funcționar din serviciile de informații americane remarcat că, în pofida dificultăților sale financiare, Rusia a reușit să suporte lejer costurile de 1-2 miliarde de dolari pe an, finanțate de la buget, ceea ce arată că, la nevoie, și cu bani puțini se poate face o treabă bună. Moscova și-a propus să-l ajute pe Assad (Rusia îl consideră președinte legitim al Siriei, ales prin vot) și să creeze condiții pentru ca armata siriană să obțină unele victorii, să recucerească unele puncte cheie, între care și autostrada Alep, Damasc, orașul Raqqa, capitala Statului Islamic, ceea ce este chiar foarte mult. Desigur, Rusia nu a plecat din Siria, aviația ei nu a încetat să sprijine acțiunile forțelor siriene, dar noile intervenții vor fi, probabil, punctuala, asupra unor obiective selectate cu multă grijă.

Aceasta nu înseamnă că Statele Unite și coaliția realizată de aceștia au dat înapoi, ci doar că, în ecuație, a intervenit și Rusia. Atitudinea viitoare a Statelor Unite nu se va schimba, probabil, în mod esențial, nici după alegerile prezidențiale din această mare țară, dar Rusia a intrat deja în acest joc foarte complicat, care nu-i va aduce, desigur, prosperitate, ci doar ostilitate și foarte mari cheltuieli. Cursa înarmărilor și bătălia pentru puterea globală sunt extrem de costisitoare, iar beneficiile pot fi egale cu zero sau doar cheltuieli irecuperabile, adică pierderi.

Acest joc strategic periculos nu este, de fapt, un simplu joc, ci o repoziționare și o testare a forțelor, mijloacelor, resurselor și acțiunilor pentru situații mai grave. Probabil că nu se va ajunge la un conflict armat deschis între marile puteri, dar tensiunile vor aduce, în afară de o retorică pe care nimeni nu dorește să o audă, și noi tensiuni care vor adânci și mai mult discrepanțele și faliile dintre mulțimile de lumi din care se compune și se recompune mereu această lume a noastră.

În loc de concluzii

De o parte și de alta a axului Marea Neagră – Marea Baltică, NATO și Rusia se află din nou față în față, ca în vremea Războiului Rece, dar, de data aceasta, chiar la frontierele vestice ale Rusiei, în vecinătatea acestora sau în zona de interes strategic nemijlocit pentru marea putere nucleară de la Est. Vestul și Estul nu și-au dat mâna, nu au îngropat securea de război și nici nu au de gând să o facă, întrucât războiul, fie el și doar ca o posibilitate sau ca o sabie nucleară a lui Damocles deasupra unor civilizații care, pe măsură ce strălucesc, încep să apună, face parte din viața planetei Pământ.

Uniunea Europeană, chiar dacă nu se aliniază prin toate țările și prin toate mijloacele care fac parte din acest summum civilizațional al planetei, la această falie strategică Marea Neagră – Marea Baltică, își are și ea marile ei probleme. Brexit este doar una dintre ele. Conceptele de regionalizare și cele de spații oarecum privilegiate – a se vedea, spre exemplu, spațiul Shengen, în care și prin care Uniunea este ea însăși, chiar în interiorul ei cel mai fierbinte, divizată – sunt și ele, la rândul lor, tot probleme. Și încă foarte mari. Apoi, accesul la fondurile europene, modalitățile de generare și de punere în operă a unor concepte de securitate și apărare, criza din Grecia, atacurile teroriste, fenomenul migraționist, în mare parte, efect al unor politici occidentale de divizare, controlare și stăpânire a Orientului Mijlociu, culminat cu unul dintre cele mai distrugătoare războaie de la cea de a Doua conflagrație mondială încoace, Războiul din Siria, eșecul denumit „Primăvara arabă” sunt efecte de falie ale continuării unor politici de extindere, de divizare, de îndiguire, de repoziționare a forțelor și mijloacelor în vederea unor confruntări de mâine etc.

Din păcate, lumea se înarmează, așa cum a făcut-o mereu de-a lungul secolelor și mileniilor. Marile puteri își consolidează pozițiile, se regrupează în jurul unor concepte – de fapt, în jurul unor mari interese, vitale pentru ele –, noua civilizație a cunoașterii presează puternic, fenomenul terorist proliferează, fenomenul demografic creează cicloane și evoluții ciudate, nu mai există, practic, nici un colț de liniște de-lină și de siguranță optimă pentru nimeni și pentru nimic. Falia strategică de care vorbeam mai sus este doar unul din aceste numeroase efecte.

România se află într-o tabără foarte puternică și într-un club foarte select. Dar acest „se află” nu înseamnă că și înțelege pe deplin de ce, cum și pentru ce se află acolo, în ce calitate și pe ce post. Înstrăinându-și resursele, distrugându-și potențialul economic, industria, inclusiv sau în primul rând industria de apărare, agricultura, pădurile, sistemul educațional și pe cel de sănătate, țara noastră, chiar dacă este partener strategic al Statelor Unite, nu are practic (cel puțin la nivelul conducerii ei superioare) nici un dram de înțelepciune strategică și nici un cuvânt de spus, chiar dacă acest pământ din Pământul lui Dumnezeu, a crescut un popor răbdător, tolerant, înțelept și statornic. Din nou, noii îmbuibați ai vremii au dat din coate, au vândut aproape toată avuția națiunii și a resurselor ei (ale ei, nu ale lor) pentru a-și umple buzunarele, întrucât ei, acești hoți de drumul mare – unii, descoperiți și dovediți, alții, nu – nu au nici patrie, nici istorie, nici demnitate, nici onoare, nici datorie, ci doar un orgoliu nemăsurat, lăcomie și poftă de putere discreționară. Ei și, evident, cei care i-au slujit și îi slujesc, au reușit să înstrăineze resursele țării, să alunge populația pe meridianele Europei și în lume și generând una dintre cele mai grave căderi economice, sociale și educaționale, cu consecințe greu previzibile pentru viitor.

Dar România se află chiar în primul eșalon al NATO în această reactivare a Alianței, ocazionată de criza ucraineană și de redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică. România, împreună cu Turcia, Bulgaria, are cam același rol în această repoziționare strategică de falie, pe coridoarele strategice de Sud (al Dunării și al Mării Negre, Mării Mediteraneene), pe care-l are Polonia, împreună cu Cehia, Slovacia și Țările Baltice pe coridorul strategic baltic și pe coridorul strategice central european terestru.

Este nevoie de multă, de foarte multă înțelepciune strategică din partea tuturor celor care sunt implicați, într-o formă sau alta, în această nouă fațetă a unei străvechi paradigme geopolitice.

Bibliografie selectivă

1. Halford F. Mackinder, Le pivot géostratégique de l’histoire, publicat de Institutul de Strateguie Comparată din Franța în revista sa Stratégique, http://egea.over-blog.com/pages/Mackinder_le_pivot_geographique_de_lhistoire_1904-481863.html .

2. Teodor Frunzeti, Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Război și haos, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.

3. General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, ediția a II-a, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

4. Constantin Degeratu, Mihai Tudose, Gheorghe Văduva, Război, cunoaștere, adevăr, Editura Nemira, 2012

5. Gheorghe Văduva, Geopolitica. Teorii. Areale. Falii. Conexiuni, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2013

6. Revista „Univers Strategic” nr. 20-25, http://iss.ucdc.ro/revista.html