Falia Strategica din Marea Neagra

REACTIVAREA FALIEI STRATEGICE MAREA NEAGRĂ – MAREA BALTICĂ ȘI EFECTELE EI GEOPOLITICE ȘI GEOSTRATEGICE

REACTIVATION DE LA FAILLE STRATEGIQUE MER NOIR – MER BALTE ET SES EFFETS GEOPOLITIQUES ET GEOSTRATEGIQUES

Gheorghe VĂDUVA

Résumé

La faille stratégique Mer Noir – Mer Balte s’est réactivée. Les dispositifs de l’OTAN et de la Russie sont, de nouveau, face-to-face, en se regardant avec soucie et peut-être avec hostilité. Ce n’est pas trop difficile à comprendre pourquoi. C’est difficile à comprendre pour qui. Pour la Russie ? Pour quelle raison ? Pour l’UE ? De quoi ? Pour l’OTAN ? Pour les américaines ? Pour l’Ukraine ? Pour la Turquie ? Pour la Roumanie ? Pour la Mer Noir ? Pour la Mer Balte ? Ces sont de question très graves qui amènent de nouveau, sur la corde raide, une sorte des politiques et de stratégies de qui contre qui, dans un environnement internationaux instable et très détérioré. Mais qui a raison ?

Mots-clefs: faille stratégique, Mer Noir, Mer Balte, dispositifs, ressources.

Introducere

Neîndoielnic, ne îndreptăm cu pași foarte, foarte repezi, spre o civilizație a cunoașterii. Ne spunem din ce în ce mai des și din ce în ce cu mai multă convingere că omul este o ființă cognitivă, că omul este, de fapt, cunoaștere. O astfel de afirmație – care poate fi luată și ca o simplă sau complicată constatare – poate întoarce oceanele pe dos sau poate să nu însemne nimic. Ei, și? Ce dacă omul este cogniție, cunoaștere, procesualitate cognitivă etc. etc.? El poate fi toate acestea la un loc, sau fiecare în parte, pentru că omul poate fi orice. Noi, oamenii, ne punem și ne tot punem o mulțime de întrebări la care găsim (sau nu) răspunsuri. Nu știm dacă, mâine sau poimâine, între a ști și a găsi surse de hrană, de respirație și de adăpost, va fi o consonanță sau o conexiune sinergică, o construcție perfectă, indestructibilă, sau, ca și acum, o relație cu geometrie complicată, în sensul că, deși una-i una și alta-i alta, ele se pot combina oricum dorim noi. Cogniția de azi este mai abstractă și, în același timp, mai pragmatică decât cea de ieri, iar cea de mâine probabil că va fi tot cam așa. Omul va mânca tot carne, pește, fructe și cereale și nu noțiuni, concepte, teorii sau radiații solare și cosmice nocive din centurile Van Allen. De aceea, între infinitatea spațiului necunoscut și imensitatea cognospațiului, nu prea ai ce alege, întrucât nu-i nimic de ales. Cunoașterea îl ajută pe om să caute acele resurse primare, secundare, terțiare sau n-are necesare vieții omenești, iar acest lucru înseamnă foarte mult. Este un truism. Cunoștințele nu sunt numai noțiuni, raționamente, concepte, teorii, biblioteci uriașe de date, ci, chiar dacă sunt toate acestea la un loc și chiar ceva mai mult decât ele (pentru că, într-un astfel de proces, și ele devin), au finalități foarte precise în viața oamenilor și a societății lor.

Competiția dintre oameni este – și va rămâne, probabil, totdeauna așa – o competiție pentru resurse. Omul nu știe că resursele Universului sunt inepuizabile – pentru că nu înțelege inepuizabilitatea, nici infinitul –, ci doar că va trebui tot timpul să se bată, în arme, în șpăngi de tot felul și în cuvinte, cu alt om pentru aceste resurse. Pentru petrol, pentru pământ, pentru apă, pentru rutele de acces, pentru planete, pentru asteroizii care conțin metale pure și chiar pentru cuvinte. Mai ales pentru cuvinte. Fiecare om știe și simte, pe pielea lui fizică, psihică și cognitivă, că asta-i legea Terrei și, poate, chiar a Universului: lupta cu celălalt. Restul sunt cuvinte și poeme.

Dar omul acesta, care s-a născut probabil chiar din Terra sau care o fi invadat Terra, venind Dumnezeu știe de unde, poate de pe Marte sau de pe Venus, potrivit capriciilor Soarelui – steaua noastră care ne dă viață și, când vrea ea, ne mai și ucide – nu face aproape nimic pentru a proteja planeta pe care trăiește și resursele acesteia. El se comportă față de această planetă de parcă n-ar fi de aici, de parcă nu aceasta ar fi casa lui cea veșnică, ci doar un hotel cosmic, în care stai câteva milioane sau miliarde de ani și apoi pleci, fie de unde ai venit (pentru că legea întoarcerii la izvoare este probabil valabilă și în Cosmos), fie în altă parte, pe unde te-or duce soarta și stăpânii tăi din Infinit. Tot, dar absolut tot ce face omul este împotriva naturii, iar încercările din ultimul timp ale ecologiștilor și ale unor organizații care cred că vor și chiar pot să ajute Terra să supraviețuiască, sunt contra firii omului, sunt contra naturii omului (în măsura în care putem vorbi de o natură umană). Omul nu pare a fi pământean, ci contra-pământean, indiferent cât de tare, de frumos și de convingător vorbește el despre Terra noastră, a oamenilor.

Conflictualitatea dintre Om și Planetă este totuși destul de complicată. Ea are cel puțin trei formule foarte simple și în același timp, extrem de sofisticate:

a) Omul exploatează planeta, o secătuiește de resurse;

b) Omul își construiește o natură fizică proprie (concretizată mai ales în infrastructuri), care este incompatibilă cu natura geofizică a Terrei, pe care Terra o respinge și, dacă omul n-o întreține și n-o apără continuu, o distruge (din infrastructurile realizate, probabil, de civilizațiile anterioare au rămas foarte puține mărturii și chiar foarte puține ruine);

c) Omul să războiește cu alt om pentru supremația absolută sau, măcar, relativă asupra celuilalt om și, evident, asupra resurselor planetei, prin politici, strategii, războaie, stratageme, folosind pentru aceasta absolut toate mijloacele de care dispune.

Planeta Pământ își are și ea viața ei cosmică și interioară, legată strâns de viața și activitatea Soarelui și de cea a Universului. În Figura nr. 1, prezentăm structura interioară a planatei noastre, cu marile ei provocări din adâncurile neumblate încă de om.

Figura nr. 1 Structura internă a planetei Pământ

Desigur, nimeni n-a fost până acum acolo, spre centrul Pământului ca să vadă cu ochii lui ce se întâmplă de-a adâncul celor 6371 de kilometri cât este raza planetei și nici vreo sondă n-a ajuns până acolo, dar, specialiștii, analizând informațiile care vin de acolo, din adânc, atât prin intermediul monitorizării activității seismice a planetei, erupțiilor vulcanilor și altor evenimente, ca să le spunem așa, cât și prin alte mijloace – analiza magnetosferei, a comportamentului și efectelor ei în relația cu radiația solară și cu cea cosmică, cu meteoriții și cu alte corpuri cerești etc. – au ajuns la niște concluzii, care se deschid, într-un fel, noi orizonturi de cercetare și de cunoaștere. Pământul nu este Soare, nici măcar un soare mai mic, dar nici vreun bolovan cosmic, ci poate o steluță în curs de a se răci sau doar un meteor ceva mai mare…

Planeta Pământ este, totuși, o planetă încă vie, cu activitate geofizică destul de intensă – desigur, în descreștere, ca și cea a Soarelui, dar permisibilă și favorabilă pentru viață probabil încă vreo câteva miliarde bune de ani, până când Soarele se va răci –, de unde rezultă că un astfel de comportament geofizic al planetei nu depinde decât în foarte mică măsură de noi, ci, în cea mai mare parte, de legile după care funcționează Universul. Transformările din profunzimile Pământului sunt foarte importante, atât pentru viața planetei, cât și pentru resursele de care au nevoie oamenii pentru a viețui și supraviețui. Este clar că Terra, ca și steaua ei – Soarele –, se află într-un proces de răcire. Dacă, în nucleul intern dur al planetei, temperatura este de 4000 de grade Celsius (cea de la suprafața Soarelui este de 6000 de grade), pe măsură ce ne apropiem de suprafață, această temperatură, ca și densitatea materiei solide sau lichide din care este formată planeta (aceeași materie care se află în tot Cosmosul), scade. În Figura nr.2, prezentăm o secțiune prin Terra.

Figura nr. 2 Spre centrul Pământului

Mantaua inferioară, cea care urmează nucleului exterior lichid este, la rândul ei, și ea tot lichidă, mantaua superioară este plastică, iar în zona sa exterioară, chiar solidă. Și tot solidă este și scoarța terestră, atât în zona continentală (30-60 km), cât și în cea oceanică (5-15 km), scoarță fragmentată în mari platforme geofizice care interacționează în zonele lor de contact (de falii).

În interacțiunile dintre straturile care compun planeta și, în general, în activitatea geofizică și cosmică a Terrei se află cauzele generării resurselor planetare de care omul are nevoie pentru a supraviețui: metale, hidrocarburi, sol fertil, resurse energetice (petrol și gaze), apă, aer. Planeta este cea care produce aceste resurse pe care omul le consumă, fără să pună nimic în loc, chiar dacă ele, în mare parte, se recuperează.

De exemplu, prin anii ‘960, s-a dovedit că petrolul nu este o consecință a degradării masei fosile, a biomasei, ci un efect al activității din profunzimile Terrei. Altfel spus, petrolul se formează acolo, în adânc, din elemente care există în Univers – îndeosebi metan, carbon, azot etc. –, la temperaturi foarte ridicate (temperatura nucleului dur este de 4000 de grade) și la presiuni foarte mari, și iese la suprafața pământului sub forma unor erupții reci. Acest petrol se sedimentează undeva în partea inferioară a scoarței oceanice (care are o grosime între 5 și 15 km, a celei continentale, care are o grosime variabilă, între 30 și 60 km). O parte din aceste resurse energetice, sub presiunea scoarței terestre și a celorlalte straturi care se tot comprimă, iese chiar la suprafața Terrei și poate fi exploatată cu ușurință. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât Terra va avea activitate geofizică, va produce și petrol.

Important este ca omul să dispună de mijloacele necesare pentru a-l extrage și de acolo, din adânc, adică de la 15-20 km și chiar mai mult. Există, însă, și alte surse de energie în afară de petrol și gaze naturale, dar, deocamdată, civilizația în care trăim noi este una a petrolului și este greu de presupus că marile corporații de petrol și medicamente vor accepta cu ușurință schimbarea paradigmei energetice.

Energia solară, energia cosmică, energia produsă de lupta care se duce în ionosferă împotriva radiației solare și cosmice, lupta magnetosferei pentru a respinge și devia radiația solară și cosmică nocivă în cele două centuri Van Allen, care se formează între cei doi poli magnetici ai Terrei (Figura nr. 3), între 1000 și 61.000 de kilometri (între timp, NASA a descoperit că, în anumite condiții, între cele două centuri, apare și o a treia, cauzată de puternicele explozii solare care distrug temporar centura exterioară) etc. Nici omul și nici mijloacele pe care le folosește el pentru a ajunge în Cosmos nu pot trece cu ușurință de centurile de radiații Val Allen. De aceea, în momentul de față, ele sunt monitorizate de două sonde spațiale Val Allen, astfel încât să fie foarte bine cunoscute și să se găsească mijloacele corespunzătoare pentru ca omul-cosmonaut și mijloacele sale tehnice și cele care folosesc energia solară să poată trece, în siguranță, dincolo de ele, iar sateliții să nu mai fie în primejdie atunci când trec prin aceste centuri.

Radiația solară și cosmică respinsă de magnetosferă în centurile de radiații deteriorează scuturile rachetelor, afectează sateliții artificiali, panourile solare și pune în primejdie viața cosmonauților. De aceea, majoritatea zborurilor cosmice cu oameni la bord nu trec de aceste centuri.

Radiația solară apare atunci când la suprafața Soarelui au loc puternice explozii (explozii nucleare prin fuziune) care expulzează jeturi de particule incandescente cu viteze de peste 1000 km/sec. și cu o masă care, însumată, poate fi mare de o sută de miliarde de kilograme. Dacă ar pătrunde în biosferă și în litosferă, este foarte clar că aceste uriașe fluxuri de radiații extrem de penetrante ar distruge tot. Este ca și cum ar exploda, deasupra Terrei, sute și mii de bombe nucleare de calibru mare și foarte mare. Așa cum bine se știe, unul dintre cele mei teribile efecte ale unei explozii nucleare îl reprezintă radiația penetrantă. De altfel, 99 la sută dintre efectele unei explozii nucleare se produc în prima milionime de secundă.

La aceste bombardamente se adaugă și radiația cosmică nocivă care vine din afara sistemului solar. Efectele acestor radiații ar fi catastrofale pentru planeta Pământ: distrugerea celulei, a vieții și evaporarea oceanelor. Din fericire, magnetosfera (scutul magnetic al planetei, adică acel câmp magnetic foarte puternic ce se formează de o parte și de alta a axei magnetice a Terrei) nu permite acest lucru.

Figura nr. 3 Centurile de radiații Van Allen

În geopolitica veche, tradițională, aceste aspecte care țin de activitatea geofizică a Pământului, de interacțiunile planetei cu Soarele, cu planetele din sistemul solar și cu alte corpuri cerești, nu au contat prea mult. Astăzi, însă, cunoașterea tuturor provocărilor, pericolelor și amenințărilor, sau măcar a celor mai importante dintre ele, este nu numai necesară, ci și vitală pentru continuarea vieții în siguranță pe această planetă și întreprinderea unor noi măsuri de cunoaștere a planetelor îndepărtate, din sistemul solar și din alte galaxii, îndeosebi a exoplanetelor, pentru a se ști din timp ce ne rezervă ziua de mâine. Și chiar pentru cunoașterea spațiului dintre planeta noastră și acel cerc imediat superior care ar putea constitui o bază de plecare spre alte lumi. Este vorba de acele locuri în care sunt sau pot fi amplasate stațiile orbitale, dar și de studierea cât se poate de amănunțită a comportamentului straturilor superioare ale atmosferei și zonelor în care sunt amplasate aceste stații orbitale. Una dintre cele mai importante categorii de proiecte elaborate și puse în operă în acest sens de mai multe țări de pe planetă (SUA, Rusia, China, Uniunea Europeană), este cea referitoare la studierea și chiar influențarea comportamentului ionosferei.

Programul HAARP este unul dintre acestea. Acest program, finanțat inițial cu 31 de milioane de dolari de către Forțele Navale și Forțele Aeriene ale SUA, este, în principiu, un program de cercetare a comportamentului ionosferei în situații asemănătoare cu cele generate de puternicele explozii solare și atunci când radiația cosmică se întețește. Numai că, prin acest program, evenimentele de acest tip se produc experimental pe pământ, iar fluxurile respective de radiații sunt emise chiar de pe pământ spre straturile superioare ale atmosferei, în așa-numita ionosferă, pentru a-i studia comportamentul. În speță, este vorba de comportamentul elementelor din această parte superioară a atmosferei terestre, respectiv, al atomilor diferitelor elemente care se găsesc la această altitudine (heliu, ozon, azot etc.), la bombardarea dinspre pământ cu fluxuri de radiații de frecvențe înalte, asemănătoare cu cele generate de exploziile solare și de spațiul cosmic, și chiar cu radiații de frecvențe joase.

Locația acestui program este undeva în Alaska, lână Gakona, unde condițiile sunt prielnice pentru așa ceva. Acest program (HAARP) a început în 1993. El constă în generarea, cu ajutorul a 180 de antene (inițial au fost 48, dar numărul acestora trebuia să ajungă, în final, la 360), a unui val compact de radiații cu frecvențe de 3-5 MH care ajung la mari altitudini, cu viteze și intensități asemănătoare fluxurilor generate de exploziile solare. Datorită vitezei foarte mari a acestor fluxuri de radiații și rezistenței straturilor superioare ale atmosferei, ionosfera, în zona de contact cu acestea, ajunge la o temperatură uriașă de până la 4000 de grade Celsius. Această temperatură este echivalentă cu cea din nucleul aflat în centrul Pământului, iar fluxul de radiații are o uriașă masă și generează o foarte mare cantitate de energie. Acolo sus, în staturile superioare ale atmosferei se produce (datorită supraîncălzirii) o formă elipsoidală de foc, adică o puternică „lentilă” care reflectă acest fascicul sub forma unui val de unde de joasă frecvență (în jur de 80 Hz). Aceste radiații de joasă frecvență au proprietatea de a scana uscatul și oceanele pe o adâncime de câțiva kilometri. Interesant este că această frecvență joasă poate fi reglată, în funcție de scopurile fixate (îmbunătățirea comunicațiilor, descoperirea diferitelor zăcăminte, descoperirea și chiar identificarea rachetelor din silozuri, a submarinelor aflate în imersiune etc.).

Foarte mulți cercetători consideră că HAARP, dincolo de utilitățile lui științifice cu totul speciale, este și o teribilă armă, atât prin procesul de amplificare a undelor, cât și prin faptul că poate genera efecte geofizice și geoclimatice, datorită, în primul rând, capabilității de a crea diferențe de presiune într-un punct oarecare sau în unul dinainte stabilit. O armă complicată, cu efecte dintre cele mai variabile, desigur, totdeauna în folosul cui o are. Efectele acestea ciudate și, în general, foarte greu de prevăzut, de cuantificat și de contracarat, împreună cu unele efecte ale armelor hipersonice din generațiile a cincea și a șasea, (arme, în cea mai mare parte, robotizate) generează, la rândul lor, un nou tip de război, războiul geofizic și geospațial, războiul științei și al cogniției, specific nu doar spațiului fizic, ci și ciberspațiului și, mai ales, cognospațiului.

Toate marile puteri ale lumii se înarmează. Cercetarea științifică din domeniul armelor, politicilor, strategiilor, artei operative și tacticii și rezultatele ei aplicate și aplicabile au atins performanțe care fac aproape inutile orice măsuri de securitate. O mulțime de rachete balistice intercontinentale, care poartă în jur de douăsprezece mii de ogive nucleare active, pot fi lansate în orice moment asupra unor ținte introduse deja în memoria rachetelor purtătoare și chiar a ogivelor respective, iar cognospațiul, spațiul cibernetic și sistemele care folosesc arma laserilor, a efectelor psihotronice și mediatice, arma cogniției și pe cea a undelor, precum HAARP, sistemul rusesc Șura, cel european, dar și altele (pentru că multe state sunt arondate la asemenea proiecte) și, mai nou, arma geofizică, ating deja niveluri de performanță care depășesc orice imaginație. Este posibil ca efectele noilor sisteme să le depășească chiar pe cele ale armei nucleare, întrucât folosesc însăși energia Terrei și pe cea a Universului.

Din păcate, deși știința a progresat imens și omul știe deja foarte multe lucruri (dar nu totul) despre condiția sa pe Terra și în Univers, conflictualitatea lumii nu s-a diminuat câtuși de puțin. Nu s-a diminuat mai deloc, ci, dimpotrivă, acumulările imense de arme, bătălia pentru resurse, piețe, influență și putere au făcut ca nivelul de risc să crească foarte mult, iar stăpânirea furiei, a voinței și dorinței de a-l distruge sau de a-l supune necondiționat pe celălalt să devină din ce în ce mai dificilă. Constatăm, din nou, în ultimii ani, că Vestul nu și-a dat mâna cu Estul nici Estul cu Vestul, nici Nordul cu Sudul și nici Sudul cu Nordul. Nu se caută nici vinovați, nu se caută nici soluții viabile pentru a diminua această conflictualitate endogenă, ci doar modalități de control al spațiului, ciberspațiului și cognospațiului, al țărilor, oamenilor și resurselor, de înrobire a celor foarte mulți de către cei foarte, foarte puțini, de păstrare și chiar de accentuare a discrepanțelor, diferențelor și accesului la resurse, la bunăstare, la bogăție și la securitate.

Cele două Războaie Mondiale n-au adus o pace veșnică pe planeta Pământ, ci doar au reinstalat, în posturile-cheie ale planetei, noii senzori și noii decidenți, adică noii poli de putere. De fapt, au fost instalați tot ei, tot cei vechi, pentru că, de-a lungul celor câteva milenii de când lumea a devenit conștientă de sine, ștafeta polilor de putere n-a fost scăpată niciodată din mâinile marilor puteri. Germania, Japonia, Rusia, China, Statele Unite și Uniunea Europeană (care mimează unitatea dar care, în esență, neavând nici un ideal comun, nu are nici un orizont comun, altul decât cel german) sunt și azi la butoane. Ce puțin la butoanele care se văd.

De fiecare dată, după cele două mari conflagrații mondiale, Germania a fost detronată dramatic din vremelnicul ei acces la puterea planetară (în viziunea celor care și-au asumat și își asumă și azi stăpânirea lumii, Germania, ca și Rusia, trebuia îngrădită în spațiul continental), dar, de fiecare dată, Germania a renăscut, mai puternică și mai bine consolidată în jurul structurii ei de rezistență și a valorilor ei hegemonice. Și chiar dacă această țară nu se află nici azi, după reunificarea ei, în topul marilor puteri războinice de pe planetă, puterea ei colosală crește și tot crește. Interesant este că Germania nu se hazardează în scenarii de distrugere sau de îngrădire a altor mari puteri, așa cum o fac, spre exemplu Statele Unite și aliații lor puternici, ci doar își consolidează, zi de zi, suporturile ei de putere, dar nu izolat, ci într-un context european pe care-l domină din punct de vedere economic și ideologic. Riguroși și foarte exacți, cu principii neschimbate de sute de ani, cu un respect ancestral față de muncă și de comunitate, nemții reușesc, cel puțin până la viitoarea lor posibilă copleșire de către migrația musulmană (dacă va avea lor o astfel de copleșire și nu o asimilare a invadatorilor), să dureze și să păstreze o civilizație specifică, din ce în ce mai puternică și foarte solidă, civilizația lor, civilizație care, din această perspectivă a respectului endogen față de muncă, seamănă foarte mult cu cea a nord-americanilor. Elita germană impune efectiv restului Europei un mod de viață cvasigerman, bazat pe austeritate, ceea ce n-a reușit nimeni până acum, și care are un efect distrugător asupra valorilor tradiționale din statele Uniunii Europene. Rigoarea excesivă, regimul de austeritate, centrarea pe regiuni etc. nu sunt specifice continentului european, în care bătălia pentru statalitate, etnicitate, suveranitate, autonomie și independență n-a încetat și, probabil, nu va înceta niciodată, nici chiar atunci când statele vor ajunge la acel nivel de incompetență care le va scoate din istorie.

Tocmai când NATO și Uniunea Europeană s-au gândit că ar fi bine să continue extinderea spre Est, pe seama spațiului de siguranță strategică al Rusiei (așa cum îl percepe și cum îl consideră Rusia), adică a celor șase țări foste sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Republica Moldova și Belarus), prin generarea Parteneriatului Estic. Pentru punerea în operă a acestei strategii extensive sau de includere, în marea piață a UE, și pe cei șase noi parteneri, a avut loc summit-ul de la Vilnius din toamna anului 2013. Moldova și Georgia au spus Yes acordului cu UE, conducerea pro-rusă de la Kiev spus deocamdată Să mai așteptăm care, de fapt, înseamnă Net, iar celelalte n-au spus mai nimic. Imediat pro-occidentalii din Ucraina au declanșat fenomenul Maidan, încurajat de Occident, și au dat jos conducerea pro-rusă de la Kiev. De fapt, summit-ul de la Vilnius a constituit momentul adevărului. S-a dovedit că Occidentul și Rusia nu au încheiat ostilitățile odată cu încheierea Războiului Rece și că bătălia pentru Eurasia, înțeleasă foarte diferit de protagoniștii principali (Rusia și SUA) va continua. Rusia a trecut în stare de alarmă avansată, conducerea pro-rusă de la Kiev a fost alungată, iar țara intrată într-o stare de tensiune fără precedent, estul Ucrainei fiind rus, rusofon sau pro-rus, vestul fiind pro-european, pro-american și antirus. Ucraina s-a trezit dintr-odată la realitate, cu o frontieră trasă chiar prin inima ei, ca un fel de pumnal, care o izola tocmai de zona cu resurse, Rusia s-a alarmat și mai tare (de la Kiev la Moscova sunt doar 700 km) și a trecut, probabil, la punerea în operă a unui plan de distrugere sau de recuperare (măcar în parte) a zonei sale proxime de siguranță strategică vitală. Europa – înțeleasă aici ca UE – a fost iarăși depășită de situație, întrucât politica sa de vecinătate liniștită, adică de vecinătate care să nu-i pună probleme și, pe cât posibil, să-i urmeze modelul nu este nici pe departe convenabilă pentru Rusia. De fapt, Europa (înțeleasă aici ca Europa Occidentală, la care s-a atașat și o parte din Europa de Est, îndeosebi, Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, România și Țările Baltice) s-a aflat din nou la mijloc, între Rusia și Statele Unite ale Americii și s-a făcut că nu înțelege reacția Rusiei (ce treabă are Rusia cu Ucraina și celelalte cinci țări din Parteneriatul Estic, când, democratic vorbind, fiecare țară este liberă să-și aleagă singură drumul?! Unde se trezește ea?! Cum de-și permite așa-ceva?! etc. etc.). Dar, exact în aceiași termeni a gândit și Rusia. Ce caută UE și America dincolo de „linia roșie”, în Ucraina?! Liderul de la Moscova a spus tranșant că, pentru el, e clar că Occidentul, sub conducerea SUA, încearcă să supună Rusia, să-i folosească resursele, s-o îndiguiască din nou și s-o facă să zică așa cu vrea el, Occidentul, așa cum au făcut-o și cu țările din Primăvara Arabă… Dar, a spus liderul de la Moscova, cu Rusia nu le merge…

Joc extrem de periculos! Aceasta înseamnă înarmare, ostilitate, care pe care și un foarte grav pericol de război între marile puteri ale planetei! Polonia, Cehia și Țările Baltice au adoptat imediat poziții extreme, discursurile marilor cancelarii au devenit amenințătoare, iar Rusia a acționat foarte rapid, readucând Crimeea acasă (cum spun ei și cum au spus-o și locuitorii Crimeii printr-un referendum), chiar dacă toată lumea anti-rusă și pro-ucraineană a țipat în cor: Așa ceva nu se poate! Rusia încalcă toate tratatele și toate legile internaționale. Ba da! a dat de înțeles Moscova. Se poate! Nu noi am adus Crimeea acasă, ci ea a venit singură, prin voința populației din peninsulă… Vox populi, vox Dei!

1. Reactivarea unei străvechi falii

Estul și Vestul s-au aflat totdeauna într-o stare de conflict. De atâtea și atâtea ori, din antichitatea timpurile și până în zilele noastre, conflictul acesta Est-Vest a făcut mari ravagii. Năvălirile populațiilor migratoare războinice, culminând cu marea invazie mongolă, dar și invers – expedițiile orientale ale lui Alexandru Macedon, ofensiva spre Est a Imperiului Roman, Cruciadele –, apoi, în epoca modernă și contemporană, cele două conflagrații mondiale și Războiul Rece –, la care se adaugă mișcarea eternă spre Vest, spre peninsula europeană, a populațiilor marelui continent asiatic sunt doar câteva exemple din clocotul acestui uriaș cazan al marii platforme geofizice și geopolitice euro-asiatice. Gérard Chaliand scria, în studiul introductiv al lucrării Anthologie mondiale de la stratégie…, că principala confruntare geopolitică nu s-a desfășurat între populațiile continentele și cele maritime, ci între populațiile migratoare și cele sedentare. Deci, „antagonismul fundamental al secolului al IV-lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului eurasiatic, este cel între nomazi și sedentari.“

Iar aceste bătălii s-au derulat, în principal, pe marea platformă eurasiatică. Această realitate l-a determinat, spre exemplu, pe geopoliticianul britanic Halford J. Mackinder să analizeze mai înudetalii configurația acestui uriaș areal euro-asiatic și să identifice o zonă foarte importantă a acestuia, un fel de pivot geografic pe care l-a denumit heartland. El atrăgea atenția că aici se află principalele resurse și populații numeroase care se pot folosi aceste resurse pentru a construit infrastructuri și o putere militară uriașă care să iasă la oceanul cald și să câștige bătălie cu puterile off shore pentru dominarea lumii. El a spus și cam ce ar trebui să facă țările maritime pentru a îndigui o astfel de putere continentală, idee pe care o dezvoltă și americanul Niclolas Spykman și pe care a aplicat-o Washingtonul în relația cu Rusia și cu țările socialiste din arealul geopolitic comunist în tot timpul Războiului Rece.

Fără a intra în detalii, trebuie să subliniem că bătălia pentru Eurasia a fost tot timpul una vitală pentru toate marile puteri ale lumii, inclusiv pentru cele din interiorul acestui areal. Toți marii conducători ai marilor puteri situate pe platforma euro-asiatică au înțeles că este absolut necesară unitatea euro-asiatică, adică pentru Eurasia de la Oceanul Atlantic la cel Pacific, de la Dublin la Vladivostok, dar fiecare dintre ei a dorit să realizeze această unitate nu prin unirea cu ceilalți, ci prin învingerea celorlalți, inclusiv prin război.

Analizând politicile, strategiile și acțiunile desfășurate de-a lungul veacurilor în interiorul și exteriorul acestui pivot geografic, am ajuns de mulți ani la concluzia că aproape toate confruntările Est-Vest, pe toate planurile, inclusiv prin mijloace militare, s-au pe niște linii strategice sau coridoare (culoare) strategice forte importante. Ieri, ca și azi, ele s-au reactualizat și se reactualizează mereu, chiar dacă timpurile s-au schimbat, iar principala bătălie geopolitică și geostrategică se derulează azi în spațiul aeroterestru și aeronaval și, mai ales, în cognospațiu.

Aceste culoare strategice se remarcă de-a lungul întregii istorii, dar cu precădere, pentru noi, românii, în vremea imperiilor care ne-au înconjurat, ne-au presat, ne-au vasalizat, ne-au jecmănit, ne-au umilit și au smuls cât au putut de mult din pământul geto-dacilor. Ne referim la Imperiul Țarist, la Imperiul Habsburgic și la Imperiul Otoman. Aceste coridoare de importanță politică, economică și, mai ales strategică, au fost vitale pentru cele trei imperii, iar presiunile exercitate de aceste mari imperii asupra spațiului românesc au fost dramatice. E drept, în ceea ce privește spațiul românesc dintre ele, aceste mari imperii n-au reușit nici să-l asimileze în totalitate, nici să-l distrugă înîntregime, ci doar să-l folosească și să-l ciuntească, să-l reducă la maximum posibil.

Am identificat și analizat, de mulți ani și în foarte multe lucrări, în acest spațiu care începe de pe axul Marea Neagră – Marea Baltică și se prelungește de-a lungul întregului continent, patru mari coridoare (culoare) strategice (Figura nr. 4):

– Coridorul strategic maritim de Nord (al Mării Baltice);

– Coridorul strategic coaxial central-european;

– Coridorul strategic fluvial european (al complexului Dunăre, Rin, Rhon);

– Coridorul strategic maritim de Sud (Marea Neagră, strâmtorile Bosfor și Dardanele, Marea Mediterană).

Din cele patru coridoare (culoare) strategice, trei sunt de apă (două maritime și unul fluvial) și unul terestru. O astfel de situație pare paradoxală, știut fiind faptul că majoritatea confruntările militare și nu numai militare europene nu s-au desfășurat pe apă, ci pe uscat. De unde ar rezulta că astfel de coridoare maritime și fluviale nu sunt totuși foarte importante pentru un concept strategic militar, ci doar adiacente acestuia. De aceea, nu s-ar justifica centrarea atenției pe ele când, se știe, astăzi, aviația, rachetele balistice, cele tactice și cele de croazieră, mijloacele robotice, laserii și amplificare undelor face legea războiului și a luptei armate. O astfel de aserțiune, deși poare impecabilă, nu este chiar foarte corectă. Cele trei culoare strategice (două maritime și unul fluvial) nu sunt doar adjuvante celui terestru, ci susținătoare și, la urma urmei, chiar determinante pentru acesta, cel puțin prin trei funcții extrem de importante:

– deschiderea interioară a Europei spre oceanul planetar;

– excepționala capacitate de transport;

– rolul lor excepțional în desfășurarea manevrei strategice complexe.

Toate țările continentului european, dar îndeosebi Rusia și Turcia – țări euro-asiatice (desfășurate deci pe două continente) și chiar o parte dintre cele asiatice, inclusiv China, acordă o atenție cu totul specială, atât în termeni geopolitici și geostrategici, cât și în termeni operaționali (realizarea unor dispozitive) și tactici (posibilitatea desfășurării unor acțiuni eficiente) celor trei culoare strategice intraeuropene acvatice. Războiul – chiar și războiul supersofisticat din epoca civilizației cognitive – este condiționat în mod hotărâtor de posibilitatea desfășurării manevrei aeronavale, aeroterestre și cognitive, cognospațiul incluzând toate aceste spații, inclusiv pe cel cibernetic și pe cel cosmic.

Figura nr. 4 Culoare strategice europene, rocade și zonele de siguranță strategică pe seama teritoriului României

Coridorul strategic maritim de Nord (culoarul strategic baltic)

Acest coridor strategic este unul de tip vital pentru Rusia. Este definit pe un concept de ieșire din pivot (de intrare în pivot) și delimitat de zona Mării Baltice și de țărmurile acesteia. Intrarea Rusiei în culoar se face de la Petersburg, unde, azi, se află și cel mai important comandament strategic al celei mai importante regiuni militare a Rusiei – Regiunea Militară Vest. Intrarea Vestului în acest culoar se face din Oceanul Pacific, prin Danemarca (pe la nord de Danemarca) și prin toate țărmurile țărilor situate de o parte și de alta a acestei mări. Pentru marea Rusie, valoarea specială a culoarului strategic baltic constă atât în faptul că face posibilă, pentru Rusia, ieșirea la oceanul cald – este vorba de principala ieșire spre Vest a Rusiei la Oceanul Cald și în asigurarea unor condiții de supraveghere a țărilor nordice și a litoralului baltic al nordului Europei continentale, cât și în posibilitatea efectuării unei manevre strategice maritime, pe linii exterioare, în cazul unui război euro-asiatic sau generalizat. O asemenea manevră, de altfel, a fost deja efectuată în 1905, începând cu 30 august, în timpul războiului ruso-japonez, de către Flota rusească a Mării Baltice. Scopul ei era acela de a ataca dinspre mare gruparea japoneză de forțe care pătrunsese pe continent. A fost una dintre cele mai cutezătoare manevre strategice navale din istoria omenirii. Flota rusă a Mării Baltice a ieșit în Oceanul Atlantic, a ocolit continentul african și pe cel asiatic și, parcurgând 18.000 de mile marine a ajuns în strâmtoarea de la Tushima. În această strâmtoare, a avut loc o mare bătălie între flota rusească a Mării Baltice și flota amiralului japonez Togo, bătălie în care, printre altele, s-a întrebuințat pentru prima dată, de către amiralul japonez, așa-numita manevră în T. Rușii n-au câștigat această bătălie navală, dar manevra, ca atare, rămâne ca una dintre cele mai cutezătoare din istorie. Noi am amintit-o aici pentru a sublinia, încă odată, importanța pe care rușii au acordat-o în toate timpurile Mării Baltice, în calitatea ei de coridor strategic naval, atât pentru o eventuală încercuire a Europei Occidentale, cât și pentru ieșirea sa, spre Vest, la oceanul cald.

Marea Baltică este însă foarte importanță și pentru Vestul Europei, mai ales pentru țările litorale. Și aceste țări au posibilitatea să iasă, tot prin acest coridor strategic maritim, la oceanul cald, dar și, în caz de război, să pătrundă în heartland. Pe timpul Războiului Rece, coridorul respectiv a fost dominat, în parte, de sovietici, întrucât falia strategică prin care Estul și Vestul se separau semnificativ, concentrând aici cea mai mare cantitate de armament de pe planeta Pământ, trecea chiar prin inima Germaniei, Germania de Est și Polonia făcând parte din Tratatul de la Varșovia. După imploziile din 1989-1991 și destrămarea Uniunii Sovietice, această falie strategică s-a mutat spre Est, trecând pe la Est de Țările Baltice, pe la Vest de Belarus și Ucraina, prin Transnistria și ajungând la Gurile Dunării. Coridorul respectiv este însă foarte important nu numai din punct de vedere militar, ci și economic. În acest sens a și fost realizată, cu sprijin financiar german, conducta North Stream. Această conductă trece pe fundul Mării Baltice și transportă hidrocarburi (gaze naturale) din Rusia spre Germania. Este unul dintre primii pași pe care rușii i-au făcut pentru a diminua importanța Ucrainei ca purtătoare principală de conducte rusește ce transportă gaze naturale și petrol spre Europa de Vest. După implozia Uniunii Sovietice, Rusia a acceptat o vreme situația de fapt, considerată ca o înfrângere pentru ea în cadrul Războiului Rece, a renunțat la controlul prin Țările Baltice și Polonia a coridorului strategic baltic, întrucât prioritară, din punct de vedere strategic, era reorganizarea zonei sale de siguranță strategică de proximitate (prin Comunitatea Statelor Independente și printr-o politică adecvată de vecinătate).

De aceea, comportamentul celor șase țări (mai puțin al Republicii Belarus) care au făcut parte din Parteneriatul Estic a fost considerat de Rusia o ofensă la adresa politicii sale de vecinătate și o nouă modalitate agresivă (sau cel puțin ofensivă) pusă în aplicare de Occident, îndeosebi de SUA, pentru reîndiguirea Rusiei. Desigur, Rusia a prevăzut toate acestea și, deși trecea (și trece încă) printr-o perioadă economică, financiară și de securitate (insecuritate) foarte grea, a trecut imediat la derularea unor programe de înarmare foarte complexe. E greu de spus de unde a găsit resurse, dar, în primul rând, și-a modernizat arsenalul strategic nuclear prin introducerea unor noi vectori (rachetele balistice intercontinentale Topol și Topol M, rachetele Bulava de pe submarine și alte nave de luptă, rachetele de croazieră, avionul din generația a cincea Suhoi PAK FA T-50 (denumirea variantei de proiect), tancul T-90 și Armata T-14, complexele S-400 și S-500, noul avion de bombardament strategic, noile submarine, precum și o serie de mijloace robotice etc.

Evenimentele din Ucraina au fost exploatate rapid de conducerea de la Moscova pentru punerea în operă a unui plan de contracarare riscantă a ofensivei Vestului Spre Est, pe seama spațiului său de siguranță strategică (așa cum îl consideră probabil staful strategic de la Moscova). O parte din acțiunile Rusiei s-au derulat și pe culoarul strategic baltic. Desigur, Rusia nu mai are controlul litoral al Mării Baltice, ca în vremea Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia (tocmai pentru că a pierdut colaborarea strategică cu Polonia și Țările Baltice), dar de aici nu rezultă că nu mai este interesată de acest coridor strategic. Rușii nu au renunțat și nu vor renunța niciodată la acest coridor de importanță economică și strategică. Desigur, nu le este convenabilă desprinderea Țărilor Baltice din compunerea de odinioară a fostului Imperiu roșu , dar acest lucru este un fapt împlinit și el nu mai poate fi contracarat decât cu prețul unui război care nu ar avea decât un sens: distrugerea reciprocă sigură și categoric asigurată. Pentru că, un conflict între două mari puteri nucleare, cum sunt Statele Unite ale Americii, marea putere nucleară și cea mai mare putere militară a lumii, și Rusia, partenerul și adversarul ei strategic nuclear, prezintă totdeauna riscul escaladării și folosirii ultimei arme. Or, nici Rusia și nici NATO (Alianța Nord-Atlantică este deja prezentă cu forțe și dispozitive în aceste țări și cam în toate țările situate la est de falia strategică Marea Baltică – Marea Neagră) nu au nici un interes să încurajeze o astfel de escaladare, indiferent cât de acute și de insidioase ar fi provocările. Noi sperăm că, în pofida, tensionării situației de pe această falie strategică, marii protagoniști – SUA și Rusia, dar și Uniunea Europeană, să dea dovadă de luciditate politică și de responsabilitate strategică. Rusia a declarat că va aduce în Regiunea Militară de Vest, cu comandamentul chiar la Petersburg, forțe și peste 1100 de sisteme moderne (tancuri, avioane, alte sisteme de arme), ca răspuns la desfășurarea unui dispozitiv NATO la frontiera sa. Cu un an în urmă, Rusia a desfășurat o serie de exerciții de mare amploare în diferite zone de pe întregul său teritoriu. A desfășurat rachete balistice în enclava Kaliningrad, a dislocat bombardiere strategice în Crimeea, a concentrat forțe în zona Arctică și în Kurile etc. Generalul Ben Hodges, comandantul forțelor terestre ale NATO, a declarat atunci că a fost impresionantă capacitatea rușilor de a desfășura foarte rapid, într-un loc, 30.000 de oameni și o mie de tancuri. Era, desigur, o demonstrație de forțe și de capabilități cu rol, deopotrivă, de autoasigurare că există capabilități de ripostă credibile în caz de escaladare, dar și de avertizare a țărilor membre NATO, inclusiv a Statelor Unite că, la nevoie, Rusia are cu ce riposta.

Faptul că Rusia și-a amplasat comandamentul strategic al Regiunii Militare de Vest chiar la Sankt Petersburg, adică la Marea Baltică arată cât de important este acest coridor pentru Rusia. Noi credem că, la o adică, Rusia chiar ar putea desfășura o manevră strategică fulgerătoare, ocupând foarte rapid cel puțin două, din cele trei țări baltice, în cooperare cu Flota Mării Baltice și cu forțele dispuse în enclava Kaliningrad. Obiectivul l-ar putea constitui apărarea strategică avansată, închiderea acestui coridor strategic naval și asigura condițiilor pentru lovirea cu rachete operativ-tactice, cu rachete de croazieră și cu mijloace robotice a dispozitivului NATO chiar înainte ca el să se poată desfășura în mod eficient. Vrem să subliniem faptul că, după reactivarea faliei strategice Marea Baltică – Marea Neagră, rușii au în vedere toate scenariile posibile.

Coridorul strategic terestru european (Culoarul strategic coaxial central-european)

Culoarul strategic terestru european sau culoarul strategic central european este un fel de „bulevard” strategic războinic european, un câmp de luptă european, adică spațiul în care s-au desfășurat aproape toate războaiele importante ale Europei și chiar ale lumii. El reprezintă un cumul de linii-forță, de areale, de coridoare, de rocade, de direcții operaționale, de aliniamente, raioane, resurse și de spații favorabile manevrei strategice pe linii interioare și exterioare, în consonanță cu culoarul strategic al Dunării și cu cele două culoare strategice maritime. Este delimitat la nord de zona litorală a Mării Baltice și a Oceanului Atlantic și la dus de lanțul muntos european (pe care îl include, în parte, în arealul său). Se află într-o relație de interdeterminare cu fâșia de litoral baltic (această fâșie face parte din culoarul strategic maritim baltic), cu zona malurilor fluviului Dunărea (de fapt, a complexului hidrotehnic și de navigație Dunăre-Rin-Rhon) și, la sud cu lanțul Balcanilor și Alpilor (de lanțul cu muntos european) și cu fâșia litorală mediteraneeană a Europei. Capacitatea acestui coridor (culoar, areal) strategic terestru este imensă, de ordinul a sute de divizii. Aici au acționat marile armate ale Antichității, armatele Evului Mediu, armatele lui Napoleon și cele ale predecesorilor sau urmașilor săi. Și tot aici s-au dispus și au acționat marile comandamente strategice războinice europene și marile grupări de forțele care au participat la cele două Războaie Mondiale și la Războiul Rece. În acest spațiu s-au construit cele mai moderne și mai teribile infrastructuri de pe planeta Pământ, cele mai multe dintre ele cu funcții strategice complexe, determinate de posibilitatea izbucnirii altor și altor războaie, chiar dacă Europa – îndeosebi Europa Occidentală respinge categoric fenomenul război desfășurat pe teritoriul european. Chiar dacă mai marii Europei contemporane au declarat războiul persona non-grata pe teritoriul european, iar Europa nu dă nici un semn că ar dori să mai repete încrâncenările sângeroase ale trecutului său deopotrivă dramatic, tragic și, pe locuri chiar sublim, nimeni nu îndrăznește să nu se teamă de fenomenul război și să nu se aștepte ca el să inunde din nou, cu efluviile sale de foc și de sânge frumosul bulevard strategic european.

NATO ar trebui să vegheze ca un astfel de lucru denumit război și nedorit de nimeni să nu se întâmple, pentru că tocmai de aceea a și fost creată o astfel de alianță a Vestului împotriva Estului. NATO nu trebuie să facă război, ci să descurajeze orice tentativă de război, întrucât deține cele mai importante forțe militare ale planetei, cele mai perfecționate mijloace de luptă și cele mai mari capabilități economice, financiare, cognitive și militare și nimeni n-ar îndrăzni să se pună cu o astfel de forță care concentrează cea mai mare parte a potențialului economic, financiar și militar al lumii. Dar înarmarea excesivă a marilor puteri ale planetei – îndeosebi a Statelor Unite, a Rusiei și a Chinei, dar și a Indiei, a întregului Orient Mijlociu, a Israelului, punctul nuclear forte al Occidentului în miezul unei lumi arabo-musulmane agitate și imprevizibile, a țărilor BRICS și a tuturor celorlalte țări care nu cred în veșnicia păcii și a fericirii pe planeta Pământ –, războiul fratricid din Siria, războiul terorist și cel contra-terorist, precum și redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică și operaționalizarea dispozitivelor NATO și a celor rusești de o parte și de alte a acestei noi cortine de oțel și de ciberspațiu readuc în actualitate vechile angoase și vechile încrâncenări ale unei lumi în care diferențele nu fac diferența, ci doar discrepanța și disproporționalitatea, asimetria și teroarea.

Este clar pentru toată lumea care are ochi să vadă, urechi să audă și creier să gândească și să judece la rece că Rusia nu va înceta probabil niciodată să considere vecinătatea sa apropiată, în spiritul vechiului imperiu țarist din care provine, așa cum o fac, dealtfel toate marile puteri imperiale sau foste imperiale ale lumii, drept zonă de siguranță strategică nemijlocită. Această zonă de siguranță strategică nemijlocită a Rusiei spre Vestul european și american trece prin țările baltice, prin Belarus, prin Ucraina și prin Caucaz. Dar această zonă de siguranță strategică esențială pentru Rusia se prelungește, spre Vest, și pe teritoriul Republicii Moldova, și pe cel al României și pe cel al Ungariei, Slovaciei, pe cel al Austriei și, așa cum am arătat mai sus, pe zona litorală a Mării Baltice, de o parte și de alta a conductei North Stream. Nu contează că țările din aceste zone sunt suverane, libere să-și aleagă orânduirea pe care o vor, aliații pe care îi vor și soarta pe care o vor, că fac parte din Uniunea Europeană șio din NATO et. etc.. Important este că, în caz de război, Rusia va acționa aici potrivit unor concepte care includ prevenția, preempțiunea și apărarea înaintată, și pe teritoriul lor, cu forțe și mijloace sau doar cu traiectorii, cu vectori. Între obiectivele care sunt sau vor fi vor fi planificate să fie lovite cu prima salvă de rachete sau cu mijloace robotizate se află, fără îndoială, și scutul antirachetă de la Deveselu, precum și toate bazele militare importante de pe teritoriul României, Poloniei, Țărilor Baltice, Cehiei, Slovaciei, Ungariei etc.

Acesta pare a fi mesajul pe care-l transmite Rusia atât prin sutele de exerciții pe care le desfășoară pe întregul ei teritoriu, cât și intervenția foarte promptă și foarte eficientă în războiul din Siria, un areal pe care, iată, această mare putere nucleară îl include în zona sa de siguranță strategică mediană anti-Occident, anti-Orient și antiteroristă, dar și într-un complicat și imprevizibil spațiu de manevră strategică pe linii exterioare.

Coridorul strategic fluvial european (Culoarul strategic al complexului Dunăre, Rin, Rhon)

Coridorul strategic fluvial Culoarul strategic al Dunării se centrează pe fluviul Dunărea. Începe de la Gurile Dunării și se termină în Germania. Este un culoar adiacent celui terestru și, deopotrivă, celui maritim de Sud. Importanța lui este foarte mare, nu doar prin faptul că poate asigura un anumit tip de manevră strategică în caz de război – manevra strategică fluvială –, ci mai ales pentru funcțiile sale economice, îndeosebi de transport, logistice și hidrotehnice. Temporar, Rusia a fost îndepărtată de la Gurile Dunării, deși flota comercială a Uniunii Sovietice era, la acea vreme, cea mai puternică de pe marele fluviu. De aici nu rezultă că Rusia a și renunțat, de bună voie și nesilită de nimeni, la Gurile Dunării. Rusia a acceptat doar o realitate (implozia URSS), un fait accompli, sperând că Ucraina va continua să fie nu doar o simplă zonă de siguranță strategică pentru urmașa Imperiului Roșu, ci avanpostul sau avangarda ei pentru vremurile care vor veni.

În 1940, printr-un simplu proces-verbal, nevalidat nici de Moscova, nici de București, Uniunea Sovietică luase de la România Insula Șerpilor, din rațiuni strategice, pentru a pune acolo un radar, în vederea supravegherii strategice a Gurilor Dunării și chiar a strâmtorilor… Faptul că Ucraina a preluat frontierele impuse de Uniunea Sovietică și acceptate de lumea întreagă nu determină automat și renunțarea Moscovei la intrarea în marele fluviu, al doilea fluviu european, ca mărime, după Volga, dar primul în ceea ce privește importanța sa strategică. Este foarte posibil ca, în anumite împrejurări, printr-o acțiune operativ strategică fulgerătoare, Rusia să taie ieșirea Ucrainei la Marea Neagră (luând Odessa) și să realizeze, prin raioanele Cahul și Ismail de pe malul stâng al brațului Chilia, și prin zona găgăuză, joncțiunea cu Transnistria, încercuind pur și simplu Ucraina și reducând-o la ce a fost ea la începuturile ei (o fâșie de teren orientată Est-Vest între zonele împădurite din Nord și zona de stepă). Această posibilă mișcare fulgerătoare nu poate fi contracarată de nimeni decât cu prețul unui război nuclear între Est și Vest. De care, se pare că Rusia nu se teme.

Mai mult, pe lângă rachetele SM 3 de la Deveselu, va exista, cred rușii, și un sistem de apărare antiaeriană și antiterestră, compus inclusiv din rachete de croazieră Tomahawk, care pot lovi Moscova. Dar, recent, în intervenția lor în Siria, rușii au lansat, în premieră, 26 de rachete de croazieră din Marea Caspică, prin Iran și Irak, pentru a lovi obiective ale Statului Islamic. Desigur, această acțiune a fost mai mult demonstrativă, întrucât Rusia avea la îndemâna aviația sa din Latakia care putea să lovească foarte rapid aceste obiective, cu costuri mult mai mici decât cele ale lansării de rachete de croazieră. O astfel de rachetă costă mai mult de un milion de dolari.

Rachetele de croazieră rusești au fost lansate pe data de 7 octombrie 2015, de pe patru nave purtătoare de rachete din Flota Mării Caspice asupra a 11 ținte ale SI din Siria. Ele au parcurs o distanță de 1.500 km și au lovit toate obiectivele, potrivit declarațiilor Ministerului Apărării. Durata zborului a fost de două ore de la lansare. Este vorba de racheta de croazieră rusească 3M-14T Kalibru, de generație nouă, stealth, cu o viteză de 700-800 km/h, similară celei mai moderne variante a RGM/UGM-109E Tomahawk.

Culoarul strategic Marea Neagră, Marea Egee, Marea Mediterană este omologul de Sud al culoarului strategic baltic, având cam aceleași funcții cu acesta, dar mult mai complexe. Să nu uităm că de aici au pornit, în 1962, cargourile cu rachete care urmau să fie amplasate în Cuba și care au generat criza din Marea Caraibilor.

Rușii și-au modernizat rapid flota Mării Negre și au găsit imediat și prilejul de a o folosi într-o criză reală, pentru a testa noile mijloace de luptă, componenta logistică de intervenție rapidă, cu forțe clasice și forțe speciale, în cooperare cu China și cu Iranul, la mare distanță, sistemele de protecție prin bruiaj sau prin alte mijloace, unele dintre ele foarte moderne. Cu această ocazie, Rusia controlează deja litoralul mediteraneean sirian și își amplasează forțe și mijloace pe culoarul strategic maritim de sud, pe unde urma să treacă și conducta South Stream, relevment zero cu North Stream din Marea Baltică.

Nu întâmplător, desigur, din cele patru comandamente strategice, două – respectiv, cel de la Sankt Petersburg și cel de la Rostok pe Don – se găsesc chiar la debutul celor două culoare strategice maritime. Celelalte două comandamente – respectiv, cel de la Ekaterinburg (pentru zona centrală, îndeosebi pentru Siberia) și cel de la Habarovsk, acesta din urmă pentru partea estică a Rusiei (Regiunea Militară de Est). Amplasarea acestor comandamente (regiuni militare, cum le zic rușii), au, probabil, ca rațiune, o modalitate de materializare a unor politici și strategii anti-anaconda și de apărare cu fața spre Vest, în context OCS (Organizația de Cooperare de la Shanghai). China se constituie astfel într-o uriașă zonă de siguranță strategică pentru Rusia, așa cum și Rusia putând deveni, efectiv, o zonă imensă de siguranță strategică pentru China. Este foarte posibil ca, în viitor, să se dezvolte, aici, după model NATO, o viziune de apărare colectivă, de garanție securitară comună, de foarte mare consistență. Să nu uităm că, anual, țările membre OCS realizează exerciții militare comune.

Rușii au declanșat deja ofensiva lor strategică atât prin reactivarea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică, cât și prin acțiunile rapide și surprinzătoare în Siria, în cooperare cu China, cu Iranul și, probabil, cu Irakul. De asemenea, rușii au afirmat deja că, în viitor, vor relua patrularea cu submarine nucleare de ultimă generație pe toate oceanele lumii, inclusiv în Marea Mediterană.

Figura nr. 5 Dinamica faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică

Acțiunile Rusiei, în cooperare cu China și cu Iranul, sunt, de fapt, deopotrivă, și o intervenție pe culoarul strategic Marea Neagră – Marea Mediterană, ca răspuns ofensiv la politicile UE și NATO de extindere spre Est și ca o modalitate de descurajare și de contracarare extrem de violentă și de rapidă a ofensivei islamiștilor asupra civilizației non-islamiste. Rusia a lovit puternic SI nu doar pentru a-l apăra pe Bashar Al-Assad, ci mai ales pentru a-i scoate din luptă și pe islamiștii ceceni veniți aici și a descuraja, astfel, fenomenul islamist de pe teritoriul Rusiei. Rusia are 22 de republici cu populație islamistă, în cele mai mute dintre ele chiar majoritară, numărul musulmanilor din Rusia (autohtoni sau imigranți) fiind, după unele estimări, mai mult de zece milioane, cu un trend ascendent, chiar dacă populația musulmană autohtonă din Rusia trăiește, după cum afirmă cei de la Agenția Sputnik, în replică la unele statistici americane, rusește.

Cu alte cuvinte, în relațiile tensionate dintre Est și Vest, Rusia a răspuns nu resemnându-se doar cu ce a realizat prin reacția rapidă și surprinzătoare în criza ucraineană (anexarea Crimeii și controlul Estului Ucrainei), ci și-a implementat un pilon strategic avansat pe culoarul strategic Marea Neagră – Marea Mediterană. Joc strategic cu sumă nulă sau dinamism complex, cu efecte incerte?!

Trei din cele patru culoare strategice (Central european, al Dunării și cel maritim de sud) au afectat și încă afectează foarte serios și arealul românesc. Acest lucru a existat și pe vremea lui Burebista, și pe vremea lui Decebal, și pe vremea imperiilor, dar există și astăzi. Și iată de ce:

1. Falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică trece prin apropierea teritoriului României, afectând o parte destul de importantă din arealul românesc (Nordul Bucovinei și teritoriul dintre Prut și Nistru);

2. Cele trei culoare strategice pornesc din zona de interes strategic imediat pentru România, unele trecând chiar și prin spațiul românesc (culoarul strategic al Dunării) și, din acest motiv au menținut (și încă mențin) țara într-o zonă de siguranță strategică dintre Estul și Vestul European;

3. Pe vremea imperiilor, reunificarea spațiului românesc în arealul Daciei era practic imposibilă, întrucât teritoriul românesc era, sub diferite forme, spațiu de siguranță strategică (spațiu-tampon) între aceste imperii.

Astfel, Moldova dintre Prut și Carpați a fost spațiu de siguranță strategică pentru Imperiul Rus, iar Țara Românească (Muntenia) era considerată un fel de zonă de siguranță strategică pentru Imperiul Otoman. Imperiul Habsburgic nu a mai avut unde să-și realizeze o zonă de siguranță strategică exterioară și a creat una interioară, în zona adiacentă arcului Carpaților de Curbură, cam pe unde se află astăzi județele Harghita, Covasna și o parte din Mureș. Această zonă de siguranță strategică interioară, în care au fost aduși inițial, teutoni, apoi secui avea, în principal, trei funcții importante: să asigure flexibilitatea strategică în cazul în care Imperiul habsburgic (austro-ungar) ar fi fost atacat de cele două imperii; să permită manevra strategică pe linii interioare; să asigure manevra strategică către cele trei culoare strategice, respectiv, către Galiția Occidentală, către Gurile Dunării și, prin acestea, către Marea Neagră. De altfel, între planurile imperiale austro-ungare se afla și un posibil atac fulgerător, la momentul potrivit, pentru a cuceri, prin Poarta Focșanilor, Gurile Dunării și a asigura astfel ieșirea imperiului la Marea Neagră.

Prima rocadă strategică, în cazul acțiunilor spre Vest, cuprinde teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, care se prelungea, cu cel din Galiția occidentală și cu cel al Țărilor Baltice până la culoarul strategică baltic.

În aceste condiții, unificarea statelor românești era, practic, imposibilă, întrucât geopolitica interesul geopolitic al celor trei mari imperii nu permitea aceste lucru, iar statele românești nu erau suficient de puternice pentru a impune o astfel de unificare. Mentalitatea imperială din acea vreme se menține încă și azi în o parte a Europei, România fiind încă tratată ca un fel de zonă de siguranță strategică între Est și Vest, atât în întregul ei, cât și în unele viziuni care chiar sugerează refragmentarea acestui spațiu cam pe aceleași coordonate din vremuri imperiale.

Deși România este una dintre puținele țări din Europa în care există o unitate lingvistică indestructibilă (limba care se vorbește pe teritoriul României nu are dialecte, ci doar graiuri), o identitate culturală inconfundabilă, în pofida istoriei dramatice a neamului românesc, managementul de țară este nu doar de foarte proastă calitate, ci chiar antiromânesc. Deși nimeni nu contestă unitatea de cultură, de limbă, de teritoriu, însăși logo-ul stemei țării, în loc să reprezinte unitatea spațiului românesc, sugerează, prin readucerea în stemă a simbolurilor vechilor principate, aglutinarea, nu reîntregirea.

2. Efecte geopolitice și geostrategice

Geopolitica spațiului de confluență și, în același timp, de fractură Est-Vest (spațiu care nu se află la Munții Ural, acolo unde continentul european se delimitează convențional de cel asiatic, ci chiar în inima Europei, pe axul Marea Neagră – Marea Baltică) este una care, tușând confluența, regenerează, de fapt, separarea, chiar ruptura, falia. Vestul dă vina pe Rusia care, încă din vremea țarilor, viza o expansiune slavă spre vest, oprită, cu secole în urmă, prin catolicizarea avangărzilor panslavismului. Însăși existența celor patru culoare strategice (neconsemnată în nici un document public, dar care rezultă din analiza geopolitică și geostrategică) arată, de fapt, interesul Estului – mai exact, al Rusiei – pentru o expansiune, îndeosebi pe aceste culoare, spre Vest și pentru o apărare înaintată, tot pe aceste culoare, împotriva expansiunii Vestului spre Est.

Desigur, grosso modo, așa se pare că a fost de-a lungul istoriei. Distribuția populațiilor slave pe continentul european justifică, de fapt, această teorie. Astăzi, un astfel de concept expansiv populațional din partea Estului rus este nu numai neverosimil, ci chiar absurd. Populația Rusiei este total insuficientă pentru imensitatea teritoriului acestei țări, chiar dacă Siberia și Extremul Orient oferă condiții foarte aspre pentru a reprezenta o atractivitate expansionistă din partea cuiva. Cu toate acestea, Rusia s-a confruntat și se confruntă cu o imigrație chineză în Extremul Orient și cu una musulmană în zona Siberiei. Acestea sunt însă probleme ce țin de partea asiatică a Rusiei.

Zona extinsă de siguranță strategică a Rusiei. Este compusă din vecinii direcți ai acesteia și începe chiar de la frontierele țării. Cele mai multe provocări, pentru Rusia, nu sunt cele din Extremul Orient sau din Siberia – deși nici acestea nu sunt de neglijat –, ci problemele de la frontierele sale. Rusia a reușit, totuși să definească și să delimiteze frontiera cu China, să realizeze un parteneriat strategic cu această țară și să participe activ la Organizația de Cooperare de la Shanghai. Se poate chiar spune că niciodată Rusia nu a avut relații mai apropiate cu China decât cele de acum. Mai ales într-un cadrul geopolitic și geostrategic mult mai larg, cum este cel generat de BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud).

Pentru a păstra relațiile cu fostele republici unionale sovietice, toate aflate în zona sa de siguranță strategică nemijlocită, Rusia a creat Comunitatea Statelor Independente, pe care o susține și o alimentează prin toate mijloacele posibile.

Relațiile Rusiei sunt destul de bune cu țările din Asia Centrală, foste republici unionale sovietice, chiar dacă zona intră în coridorul musulman și, ca urmare, prezintă și va prezenta și în continuare o serie de provocări generate de criza civilizației musulmane. Spre exemplu, cumpărând, în 2008, pentru un sfert de secol, gazul din Turkmenistan, Rusia a zădărnicit pur și simplu proiectul Nabucco. În schimb, a realizat, pe culoarul strategic baltic, cu finanțare predominant germană, proiectul North Stream și are în vedere (chiar dacă l-a amânat puțin), realizarea, prin Marea Neagră și prin Marea Mediterană, cu destinația Italia și centrul Europei, a proiectului South Stream.

Adevăratele probleme ale Rusiei sunt cele de la frontiera vestică. Rusia percepe extinderea Uniunii Europene și a NATO spre Est, pe seama țărilor foste republici unionale sovietice, nu numai ca pe o sfidare, ci și ca pe o amenințare directă la adresa sa și, în același timp, ca pe o componentă a unei noi strategii americane de îndiguire a spațiului rusesc, desigur, nu în sensul viziunii lui Mackinder sau al viziunii lui Nicolas Spykman privind concentrarea pe rimland, prin realizarea unor pivoți de margine care să contracareze și să îndiguiască pivotul eurasiatic, heartaland-ul, ci ca pe un complex de presiuni economice, financiare, geopolitice și militare, care să ducă la izolarea Rusiei, la secătuirea ei, la ruinarea țării, apoi la dezmembrarea ei și la cucerirea acestui spațiu imens de către Occident, așa cum sugerează Brzezinski în unele din lucrările sale. Această atitudine tranșantă și extrem de agresivă a fostului consilier pe probleme de securitate de la Casa Albă nu putea fi, în nici un caz, pe placul rușilor. Mai mult, conducerea de la Moscova a luat o atitudine foarte fermă, asumându-și din nou un statut reactiv intempestiv foarte periculos, determinat de modul în care percepe Kremlinul atitudinea Occidentului.

O asemenea percepție, exprimată în termeni foarte clari de Vladimir Putin, a generat un efort colosal al Rusiei pentru reînarmare și reintrare violentă într-o bătălie geopolitică de proximitate, care să-i asigure suportul general pentru redobândirea controlului sau măcar a supravegherii strategice a spațiului de siguranță strategică nemijlocită – Ucraina, Caucazul, Țările Baltice, Țările Asiei Centrale – și a rutelor Nordului. Desigur, rușii vizează echilibrarea și contracararea dispozitivului american de încercuire a Rusiei și de control al rutelor de transport și zonelor cu resurse, inclusiv a celor din Oceanul Arctic și din mările costiere estice. Credem că Rusia este deja pregătită pentru efectuarea unor manevre strategice pe linii interioare și/sau exterioare, după caz, care să-i asigure o repoziționare geostrategică corespunzătoare și chiar realizarea superiorității strategice în anumite zone-cheie, cum sunt cele care țin de Marea Neagră, de Marea Baltică (intrările în cele două culoare strategice) și de Oceanul Arctic.

Această nouă politică de confruntare generează o nouă paradigmă a războiului-mozaic, a războiului hibrid Est-Vest, în care protagoniștii sunt, de o parte, Rusia și, de cealaltă, Statele Unite, la mijloc fiind, și de data aceasta, Uniunea Europeană, ea însăși angajată într-o serie de politici și strategii păguboase pentru unele dintre țările etice, mai ales, pentru România. Politica euroregiunilor, spre exemplu. Intenționând să ajute la dezvoltarea echilibrată mai ales a regiunilor rămase în urmă, această politică europeană complică raporturile intra-europene, încurajează nolens, volens, atitudinile separatiste și revizioniste, înstrăinarea resurselor și a teritoriilor naționale și pierderea suveranității, chiar și a celei bazate pe interdependențe. De aici până la dezmembrarea unora dintre țările europene, pe primul plan fiind chiar țara noastră, condusă în mod dezastruos în ultimul sfert de veac de o clasă politică incapabilă de a înțelege interesul vital al României, nu mai este decât un pas.

Problema baltică, problema Mării Negre și, legat de aceasta, problema Gurilor Dunării se înscriu și ele în acest context al re-paradigmării geopolitice și geostrategice paradoxale. Cele două culoare strategice maritime sunt de interes strategic vital pentru Rusia, atât economic, cât și militar. Rușii nu au încetat nicio clipă să analizeze și să evalueze aceste coridoare în termeni de baraj (în sensul încercării de izolare de către Occident continentale a Kremlinului) și de penetrare a acestuia. Prima atitudine ofensivă de distrugere a barajului baltic a fost construirea, cu sprijin german, a conductei North Stream. A doua a fost modernizarea flotei Baltice. La sud, pe culoarul strategic al Mării Negre, rușii au acționat pe principiul „Nicio palmă din zona strategică de interes vital rusesc din Marea Neagră în mâinile NATO!” Și, printr-o manevră extrem de abilă, chiar au reușit.

Pasul următor ar fi recucerirea accesului la Gurile Dunării și, prin aceasta, la culoarul strategic al Dunării. Desigur, rușii nu își vor permite, probabil, să ofenseze NATO, nici România, ca membră NATO, dar bătălia lor cu Ucraina, pe care o consideră efectiv trădătoare, poate oferi încă foarte multe surprize.

Totdeauna mișcările strategice ale Rusiei au fost ferme, unele chiar pe muchie de cuțit, și, în general, imprevizibile. Rușii au folosit din plin strategia faptului împlinit, s-au aliat cu cei puternici pentru a fi puternici, au rămas fermi în dezideratele lor de mare putere care, în ultimele secole, a căzut totdeauna în picioare, împărțind cu marile puteri ale lumii puterea deciziei strategice și folosindu-se totdeauna, în interes propriu, de dreptul de veto.

Faptul că Rusia s-a reînarmat și a trecut la o ofensivă strategică în superioritate tehnologică și într-un context aliat de foarte mare anvergură a reactivat, de fapt, un nou Război Rece, România fiind, de data aceasta, în tabăra Occidentului, adică în tabăra americană, în eșalonul întâi strategic, dar lipsită complet de orice mijloace și total incapabilă de a duce un astfel de război. Ceea ce înseamnă, în termeni neacademici, pentru viitorul nostru, „Dumnezeu cu mila!”

Problema ucraineană. În unul din discursurile sale, Vladimir Putin a spus că rușii și ucrainenii sunt, de fapt, același popor. Desigur, toată lumea știe că nu acesta-i adevărul, dar afirmația, spusă de un lider de talia președintelui Rusiei, are semnificația sa extrem de îngrijorătoare. Rusia s-a așteptat ca Ucraina să fie, în continuare, în eșalonul întâi strategic al marelui Est, adică al Federației Tuse, în apărarea împotriva expansiunii Vestului spre Est. Dar Ucraina a ales alt drum, cel european. Era, desigur, dreptul ei să-și aleagă drumul. Dar, când ști în zona de siguranță strategică a unei mari puteri, trebuie să ții seama de acea mare putere. Altfel, colosul are toată grija să-ți facă zile fripte și chiar să te distrugă. Ucraina, în vreme Uniunii Sovietice, a fost una dintre țările cele mai puternice din Uniune, aflate tot timpul în grația Moscovei și beneficiind de toate avantajele posibile ale acelor vremuri. Schimbarea bruscă, la 180 de grade de cap compas, a generat o acțiune extrem de dură din partea Moscovei, ceea ce a dus, în cele din urmă, la redeschiderea războiului dintre Est și Vest, cu consecințe extrem de grave. Mulți cercetători obiective, printre care și John Mearshmeier, au atras atenția asupra poziției geostrategice delicate a Ucrainei, dar lipsa de flexibilitate deopotrivă a Estului și a Vestului, a dus, în cele din urmă, la redeschiderea faliei strategice de care vorbeam mai sus și la crearea unui mare pericol de război. Lumea s-a reîmpărțit din nou în două tabere – unii cu Estul, alții cu Vestul – iar adevărul a rămas, ca de fiecare dată, undeva, la mijloc. Prețul este însă imens: un război fratricid în Ucraina, repoziționarea, față în față, a forțelor NATO și a forțelor Rusiei și, mai ales, reînarmarea și situarea din nou pe poziții de forță a celor două superputeri nucleare și aliaților acestora.

Redefinirea unui concept european viabil de securitate și apărare se lasă încă așteptată, chiar dacă Tratatul de la Lisabona fixează, de fapt, coordonatele esențiale ale acestui domeniu. Se pare că recomandările summit-ului NATO din Țara Galilor din 2014 ca țările membre ale Alianței să-și sporească cheltuielile militare, în următorii zece ani, la 2 la sută din PIB nu reprezintă o prioritate absolută pentru Uniune. În momentul de față, Uniunea Europeană, în pofida crizei ucrainene și politicii sancțiunilor împotriva Rusiei, are alte probleme mult mai presante, cum ar fi imigrația musulmană masivă, criza din Grecia și unele chestiuni care țin de implementarea corespunzătoare a strategiilor de securitate internă. De aceea, participarea țărilor Uniunii la rezolvarea crizei din Siria și din Orientul Mijlociu nu mai este una substanțială, chiar dacă dimensiunea euro-atlantică rămâne una esențială pentru echilibrul strategic al acestui început de secol.

Summit-ul NATO din Țara Galilor a aruncat întreaga vină a crizei din Ucraina pe Rusia. La această criză, oficialii NATO au adăugat și pericolul prezentat de Statul Islamic și alte pericole existente la ora aceea în lume. Dar nu toată lumea a fost de acord cu acuzarea unilaterală a Rusiei pentru criza ucraineană. John Mearsheimer, profesor universitar renumit și unul dintre reprezentații importanți ai școlii neorealiste a teoriei relațiilor internaționale, compară, într-un articol publicat în Foreign Affairs, atitudinea Rusiei cu cea a Occidentului în problema crizei ucrainene. El consideră că, de fapt, Occidentul este cel care a pus în aplicare o strategie pentru scoaterea Ucrainei de sub influența Rusiei și alipirea acesteia la arealul strategic occidental. Pentru aceasta, începând din 1991, Statele Unite au investit mai mult cinci miliarde de dolari în peste 60 de proiecte pentru facilitarea unui parcurs pro-occidental al Ucrainei. Iar această atitudine nu avea cum să fie pe placul Rusiei. După opinia lui John Mearsheimer, Statele Unite și aliații europeni s-au confruntat și, desigur, încă se confruntă cu o alegere de răscruce: continuarea actualei politici, care va duce la exacerbarea ostilităților cu Rusia și la devastarea Ucrainei – un scenariu din care toată lumea va pierde –, sau crearea unei Ucraine neutre și prospere, care nu amenință Rusia, dar care nu aparține nici Occidentului. Totuși, Ucraina, mai puțin regiunile separatiste, a optat pentru un parcurs european, în timp ce Estul rebel a generat un vot masiv antieuropean și pro-Est. Cu alte cuvinte, Ucraina, cu atitudinea sa ambiguă nici pe deplin cu Vestul, nici pe deplin cu Estul, s-a autosfâșiat. Estul cu Estul și Vestul cu Vestul.

Georgio Gallo, într-un articol intitulat „La crise ukrainienne: empathie et dynamique” consideră că extinderea spre Est a NATO este o eroare, întrucât, în generarea acestui proces, nu s-a ținut seama de înțelegerile care au dus la unificarea Germaniei și la reconfigurările geopolitice ulterioare. În aprilie 2008, cu prilejul summit-ului de la București, Rusia s-a opus categoric aderării la Alianță a Ucrainei și Georgiei. Era prima expresie tranșantă a unei realități care, post-Vilnius, avea să explodeze, Mai mult, trupele rusești au intrat în Georgia în august 2008.

Stephen F. Cohen atrage atenția că avem de-a face cu cea mai periculoasă confruntare între Rusia și Statele Unite, o angajare strategică de talia crizei rachetelor din 1962 din Marea Caraibilor. S-a declanșat o confruntare directă între NATO și Rusia, un nou Război Rece, mult mai grav decât cel precedent, din care, considerăm noi, nu se poate ieși decât prin furia unui război dezastruos, care poate scăpa ușor de sub orice control, înțelegere rațională și acceptare reciprocă a celuilalt.

Pierre Van Grunderbeek crede că, în acest conflict extrem de periculos, aveam de-a face cu ultima provocare a ultraconservatorilor occidentali pentru realizarea dominației globale a Statelor Unite. Crimeea nu se mai poate întoarce însă la Ucraina decât cu prețul unui război foarte complicat, chiar nuclear. La urma urmei, trebuie să alegem între dreptul popoarelor la autodeterminare (Art. 1 din Carta ONU) și principiul inviolabilității frontierelor (uti possidetis juris). O soluție tranșantă, potrivit teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă, nu există.

Problema musulmană. Una dintre cele mai grave probleme ale acestei epoci este cea musulmană. Imigrația musulmană în Europa Occidentală și în Rusia reprezintă nu doar un episod dramatic al acestei populații extrem de numeroase, cu o natalitate explozivă, ci un eveniment extrem, cu repercusiuni extrem de periculoase. Chiar dacă Uniunea Europeană, cu bogățiile sale imense, ar putea face față acestui eveniment strategic esențial pentru începutul mileniului trei, integrarea acestei populații extrem de numeroase în sistemul valorilor europene este foarte problematică, dacă nu chiar imposibilă. Oarecum simetric, același fenomen se produce și în Est, adică în Rusia. Nu am găsit încă date foarte precise privind migrația musulmană în Rusia, dar cu certitudine o astfel de migrație există. Unii dintre experții americani cred că în Rusia există deja 19 la 20 de milioane de musulmani, ceea ce ar reprezenta aproape 15%, din totalul populației. Sunt și alți experți care arată că, în scurt timp, Rusia ar putea deveni un califat, întrucât populația sa de 142 de milioane de locuitori (din care în jur de 30-40 de milioane sunt musulmani) nu poate asimila o populație musulmană atât de numeroasă cu o rată demografică explozivă.

Agenția Sputnik, contracarează aceste senarii exagerate și arată că, la recensământul din 2002, în Rusia au fost înregistrați 14,64 milioane de musulmani, adică ceva mai puțin de 10% din populația Federației (în iulie 2015, populația Rusiei se estima la 142.423.773 locuitori). Pew Research Center, un think-thank american specializat în analiză demografică, estimează că, în 2030, în Rusia vor fi 18,6 milioane de musulmani, care vor reprezenta aproximativ 12% din cei 150 de milioane de locuitori ai Rusiei, cât va fi populația țării la acea dată.

Este limpede că aveam de-a face și aici, în probleme statistice, cu un război Est-Vest privind pericolul musulman, dar de aici nu rezultă că, în Rusia, nu există o problemă musulmană. Sunt musulmani care trăiesc de secole în republicile musulmane ale Federației Ruse (Cecenia, Daghestan, Ingușeția, Adigeia, Altai, Bșcorostan, Buriatia, Kabardino-Balkaria, Karaciai-Cerchezia etc.) și musulmani imigranți. Și chiar dacă ei nu formează o apă și un pământ, ci continuă încă să fie foarte divizați, această migrație masivă în Vest și în Est creează una dintre cele mai complexe probleme ale începutului de mileniu. Un ingredient care pune și mai mult paie pe foc în relația tensionată Est-Vest.

Concluzii

1. Estul și Vestul nu au ajuns nici la unitate, nici la vreo înțelegere benefică durabilă și rațională, nici la acea conciliere minimă, atât de necesară conviețuirii în liniște pe planeta Pământ. Dimpotrivă, ambii poli (Rusia și SUA) s-au reînarmat și, într-un fel, au redeschis politicile și strategiile de confruntare. Aceasta pare a fi realitatea îngrijorătoare a acestui început de secol. Desigur, dacă liderii de la Washington și de la Moscova nu și-au dat mâna, nu înseamnă că nu există nicio șansă să nu și-o dea în viitor. Acțiunea recentă a Rusiei în Siria nu s-a efectuat, probabil, fără cunoștința Washingtonului, așa cum, probabil, nici acțiunile unchiului Sam din zonele sale de interes strategic nu s-au derulat fără înțelegerea sau acceptarea tacită a Rusiei. Probabil că există un consens al marilor puteri strategice pentru distrugerea Statului Islamic și înlăturarea pericolelor generate de acesta, chiar dacă o astfel de formațiune a apărut datorită somnului rațiunii strategice și în Est și în Vest.

2. Reactivarea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică constituie expresia tranșantă a unei realități de secole, caracterizată de imposibilitatea conexării extremelor și a respectării frontierelor geopolitice. De fapt, astfel de frontiere sunt extrem de fluide și de perverse. Trec totdeauna pe acolo pe unde triumfă rațiunea intempestivă și conjuncturală a intereselor și nu interesul rațiunii strategice suficiente. Iată că, la un sfert de veac după căderea cortinei de fier și a faliei strategice de pe Elba, această falie a renăscut în inima geografică a Europei, reostilizând Rusia, agasând Statele Unite și scoțând din confortul postbelic Uniunea Europeană, obligată să joace din nou, în pofida forței sale economice și financiare uriașe, între cele două extreme, cu un ochi euroatlantic și cu altul european, rolul de pivot de granit între cei doi coloși nucleari.

3. Confruntându-se cu efectele crizei financiare declanșate pe Wall Street în 2008, Uniunea Europeană, forța teribilă a Vestului European, cu o populație de o jumătate de miliard de locuitori și un PIB de peste 17 mii de miliarde de dolari, este nevoită să accepte din nou o falie strategică imensă, extrem de periculoasă, care trece chiar prin inima geografică a continentului. Din nou vectorii nucleari își recalculează traiectoriile pe marile ținte la unui război teribil, care se desfășoară tacit, dar care poate trece foarte ușor, în doar o secundă, Rubiconul nuclear. Desigur, toată lumea speră că, și de data aceasta, rațiunea va triumfa, dar de aici nu rezultă cu necesitate că somnul rațiunii ar fi dispărut și că toate problemele lumii se vor rezolva de la sine. Sutele de mii de imigranți musulmani găsesc o Europă extrem de fragilă, desigur, capabilă să rezolve marile probleme pe care le generează acest fenomen, dar nu îndeajuns de capabilă pentru a soluționa și problemele sale interne, cum sunt cele referitoare la migrația internă, la sărăcirea artificială și extrem de periculoasă a unor țări foarte bogate, printre care se situează și România, la discriminarea politică și chiar strategică implicită, la discrepanțele, birocratismul exagerat, euroregionalizarea și la multe altele.

4. Rusia devine dintr-odată o mare putere nucleară disimetrică și foarte ofensivă, care iese la un atac hotărâtor, pe culoarul strategic al Mării Negre, lovind puternic Statul Islamic și opoziția siriană, în sprijinul interesat al guvernului Bashar El-Assad, adică exact contrarul a ceea ce a făcut SUA în criza siriană, înarmând, instruind și sprijinind rebelii anti-Assad. Rațiunile posibile ale Rusiei trec dincolo de principiul suficienței, demonstrând că forța acestei mari puteri nucleare este total diferită de cea cu care aceeași Rusie a combătut rebelii ceceni și care a invadat, în 2008, Georgia.

5. Înarmarea Rusiei cu mijloace foarte moderne, inclusiv douăzeci de submarine nucleare de ultimă generație, rachete de croazieră, sisteme de arme sofisticate, sisteme de război electronic deosebite, mai ales în ceea ce privește bruiajul, noi tehnologii stealth, tancuri, mașini de luptă și avioane de generația a 5-a și chiar a 6-a, dotate cu armament hipersonic, unele neintroduse încă în luptă, prezintă o Rusie gata de război, dar nu în sensul provocării unui conflict, ci în cel al descurajării celor care credeau că Rusia poate fi dezmembrată prin strategii de diversiune, presiuni și sancțiuni de tot felul. Această nouă realitate, care a redeschis, de fapt, falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică, este deosebit de primejdioasă pentru România. Țara noastră nu se înscrie în nici un fel în efortul modernizării forțelor sale armate, ci, dimpotrivă, prin iresponsabilitatea tradițională a celor care au condus țara în acest din urmă sfert de veac, distrugându-și industria de apărare și structurile de pregătire a populației pentru un posibil efort de război, s-a vulnerabilizat la maximum, în speranța că va face NATO ceea ce, în mod necesar, trebuie să facem noi, ca membrii cu drepturi și responsabilități depline ai Alianței.

6. Redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică readuce în prim-plan politicile și strategiile de confruntare, de disuasiune și de refacere a zonelor de influență, concomitent cu reconfigurări și repoziționări geopolitice și geostrategice în vederea războiului viitorului, un război hibrid în adevăratul sens al cuvântului, care vizează puterea, influența, piețele, resursele, marile platforme geoeconomice și geoenergetice, spațiul geofizic și spațiul cibernetic. Războiul lumii nu a reînceput, pentru că încă nu s-a sfârșit, dar forțele, mijloacele și resursele care îl susțin și îl întrețin au toată grija să nu iasă din determinărilor lor geopolitice și geostrategice. Aceste este și rosul faliei strategice din inima civilizațiilor euro-asiatice – de fapt, din inima civilizației europene, care va continua să bată undeva între hipersistolii politice acute și preinfarct geostrategic.

Bibliografie

1. Halford F. Mackinder, Le pivot géostratégique de l’histoire, publicat de Institutul de Strateguie Comparată din Franța în revista sa Stratégique, http://egea.over-blog.com/pages/Mackinder_le_pivot_geographique_de_lhistoire_1904-481863.html .

2. Rusii au lansat 26 rachete de croazieră din Marea Caspică, asupra țintelor ISIS, http://www.ziaruldegarda.ro/rusii-au-lansat-26-rachete-de-croaziera-din-marea-caspica-asupra-tintelor-isis/ (accesat la 12.10.2015).

3. Gheorghe Văduva, Geopolitica. Teorii. Areale. Falii. Conexiuni, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2013

4. Teodor Frunzeti, Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Război și haos, Editura Centrului Tehnic-Edutorial al Armatei, București, 2009.

5. General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, ediția a II-a, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

4. Revista „Univers Strategic” nr. 20/2014, http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us20.pdf (accesat la 10.10.2015)

5. John Mearsheimer, Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault, http://www.foreignaffairs.com/articles/141769/john-j-mearsheimer/why-the-ukraine-crisis-is-the-wests-fault.

6. La crise ukrainienne : empathie et dynamiques de guerre – de Giorgio Gallo, http://blogs.mediapart.fr/blog/segesta3756/151114/la-crise-ukrainienne-empathie-et-dynamiques-de-guerre-de-giorgio-gallo.

7. Stephen F. Cohen, Hérétiques contre faucons, : http://www.monde-diplomatique.fr/2014/10/COHEN/50877.

8. Pierre Van Grunderbeek, La Russie, l’Ukraine, la Crimée et la bague de fiançailles, http://www.mondialisation.ca/la-russie-lukraine-la-crimee-et-la-bague-de-fiancailles/5415269.

9. Flavien Iszurin, Développement de la solidarité asiatique : le cas de l’Organisation de coopération de Shanghai, http://blog-famgbf.com/dir/blog/developpement-de-la-solidarite-asiatique-le-cas-de-lorganisation-de-cooperation-de-shanghai/

11. Alexandr Latsa, Réflexions sur le péril démographique musulman russe,  http://fr.sputniknews.com/french.ruvr.ru/2014_02_05/Reflexions-sur-le-peril-demographique-musulman-russe-6550/