Factorul Uman In Geneza Si Evolutia Uniunii Europene Rolul Personalitatilor Marcante

CUPRINS

Introducere

Apariția fiecărei acțiuni, fenomene, probleme sau a unei opere, sunt ideiile care provin de la simpli oameni care prin talentul și gîndirea pe care au avut-o a condus la realizarea unor impresionate lucrări. În ceea ce privește Uniunea Europenă, omul nu a lipsit nici aici.

El s-a manifestat prin ideile sale și în acest domeniu, deasemenea fiind influențat și de alți factori care au condus la crearea acestei Uniuni.

Ideea crearii unei Europe unite și comune datează și a început încă din secole, însa abia după cel de-al doilea razboi mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două razboaie mondiale au condus la renașterea pacifismului și constientizarea pericolului nationalismului agresiv. Un alt motiv care a conlucrat la realizarea Europei și care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorința statelor Europei Occidentale de a-și restabili pozițiile economice afectate de război.

Pe lîngă motivele care existau o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrîngere (in primul rind Germania, impartita in citeva zone de ocupatie) a devenit restabilirea propriilor poziții politice și a autorității pe plan internațional. Consolidarea forțelor statelor europene era văzută și drept un pas important în opunerea influenței crescînde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Fundamentul procesului de integrare europeană – care a dus la aparitia actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de catre Jean Monnet, pe atunci șef al Organizatiei Naționale a Planificării din Franța si Robert Schuman, ministrul de externe al Franței. Jean Monnet a propus că producția de cărbune și oțel a Frantei si Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluata de Robert Schuman, care a mers mai departe și a propus crearea unei comunităti de interese pasnice dintre Franța si Germania, deschisă și altor state europene.

Deci se dorea eliminarea rivalitaților existente între Franța si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstrucție a statelor europene, a căror economie fusese puternic afectată de cel de-al doilea razboi mondial, și crearea condițiilor care ar duce la evitarea pe viitor a razboaielor în Europa.

Proiectul propus de către Robert Schuman, ulterior denumit "Planul Schuman", viza "plasarea producției germane și franceze de carbune si oțel în mîinile unei autoritați supreme comune de supraveghere (Autoritate Suprema) , la care se pot alatura alte state europene".

Evoluția Uniunii Europene

Pornind de la planul Schuman în anul 1951 în aprilie 6 state dintre care Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg – au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizații europene Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Deși CECO își începe activitatea în 1952.

Statele fondatoare: Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg.

Piața Comună a Carbunelui si Oțelului devine funcțională începind cu anul 1953, cînd cele șase state fondatoare înlatură barierele vamale și restricțiile cantitative la oțel și cărbune.

In 1952 statele CECO semnează un tratat prin care inființează Comunitatea Europeana de Aparare (CEA). Aceasta inițiativă eșuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franței de a ratifica tratatul. Acest eșec a afectat negativ procesul de integrare europeană.

Lansarea ideei de integrare europeană se petrece în 1955, cînd la Conferința de la Messina, cei șase membri ai CECO au ajuns la concluzia că productivitatea și bunastarea economică este unica soluție de supraviețuire a Europei de Vest vis-a-vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) și a Comunitatii Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM), instituite prin semnarea in 1957 a celor doua Tratate de la Roma.

Prevederile din cadrul Tratatului de la Roma (Tratatul CEE) erau semnificative pentru viitorul economic și social al Europei.

Obiectivul principal al Tratatului era crearea treptată a unei piețe comune, prin instituirea, în primul rînd, a unei uniuni vamale.

În al doilea rînd, piața comună presupunea și liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, capitalului si serviciilor) și stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura, comert, transport si concurenta) ce ar permite o intensificare a activității economice a statelor membre.

Ca urmare, în 1968, CEE avea deja incheiată uniunea vamala și avea o piață agricolă comună.

Scopul EUROATOM-ului era controlul energiei atomice și folosirea ei în scopuri pașnice.

Initial, CECO, CEE si EURATOM, aveau structuri instituționale proprii, deși foarte asemanătoare. Dupa intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a celor trei Comunităti Europene (1967) se constituie un singur Consiliu și o singură Comisie a Comunitatii Europene, care împreuna cu Parlamentul European si Curtea de Justiție a CE (a caror activitate de la formare viza toate cele trei comunități) au creat o nouă structură instituțională – Comunitatea Europeană. In mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeana (CEE) si adesea "cei 6".

Un nou institut al Comunitatii – Consiliul European – care reunea șefii de state și guverne -a fost creat in 1974, iar in 1979 au avut loc primele alegeri in Parlamentul European.

Înca la etapa pregatirii Tratatelor de la Roma, unele state vest-europene au reacționat circumspect la noua inițiativă federalistă de integrare economico-socială. Ca urmare, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elveția au creat în 1960 Asociația Europeana a Liberului Schimb (AELS), care avea drept scop doar crearea unei zone de comert liber între țările membre. Ulterior, succesele economice înregistrate de Comunitatea Europeană au determinat mai multe state membre AELS să solicite aderarea la CE, ceea ce a dus treptat la destramarea Asociatiei Europeane a Liberului Schimb.

În urmatoarele două decenii, CEE se extinde geografic de mai multe ori:

I extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda și Marea Britanie

II extindere: 1981 – Grecia

III extindere: 1986 – Spania și Portugalia

IV extindere: 1995 – Austria, Finlanda si Suedia

V extindere: 2004 – Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria.

Cu cît mai mult avea loc aprofundarea în cadrul integrării europene (prin extinderea ariilor politicilor comune și consolidarea caracterului supranațional al Comunitații Europene) cu atît aceasta solicita și un suport juridic adecvat acestui proces continuu. Ca urmare, Tratatul CEE a fost amendat de cateva ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, pînă la consolidarea sa finală într-o Constituție.

De aceea, în 1986 țările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European (AUE) – care a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Actul stabilea realizarea pieței unice pîna la 31 decembrie 1992, prevazînd libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor pe tot cuprinsul Comunității, precum si implementarea a noi politici comune și a coeziunii economice și sociale.

În 1992, țările membre ale CEE au considerat că există premisele necesare efectuarii pasului hotarător în vederea creării unei uniuni politice, economice si monetare. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta a modificat si a extins Tratatul de la Roma (1957), punînd baza legală pentru noua structură a Uniunii Europene (noua denumire a Comunitatii Europene).

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europea a (UE) însemna, pe de o parte menținerea și extinderea acquis-ului (totalitatea tratatelor si a actelor legislative) Comunitatii Europene și, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și al Justiției și Afacerilor Interne (JAI).

Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcție cu trei piloni:

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene este creată cetațenia europeană și se instituie uniunea economică si monetară.

Urmatorul pas în aprofundarea integrării europene a fost făcut prin semnarea la 2 octombrie 1997 a Tratatului de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999. Tratatul prevedea unele modificări în structura instituțiilor UE, introducerea postului Comisarului European pentru relațiile externe și, către 1999, introducerea monedei unice europene.

Tot în 1997, este adoptată "Agenda 2000 – pentru o Europa mai puternică și mai extinsă", care tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii Europene și opiniile Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare la UE ale zece țări central europene.

La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice europene in 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergență (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar în 2002 moneda europeană intră în circulație în 12 state membre ale UE, nlocuind monedele naționale și creînd astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca si Suedia inca nu au adoptat moneda Euro).

În vederea realizării reformelor instituționale necesare procesului de extindere a Uniunii Europene, la 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul se axează pe urmatoarele trei chestiuni importante:

– reformele interne ale UE (au fost modificate principiile si procedura de luare a deciziilor cu o majoritate calificată prin introducerea posibilității blocării deciziei de către minoritate, limitarea dreptului de veto in 35 de domenii legislative)

– aderarea noilor membri din Europa Centrala și de Est la UE (li se ofera locuri și voturi în instituțiile UE și sunt redistribuite locurile între "vechii" membri)

– dezvoltarea și consolidarea unei politici externe și de securitate comune.

In plus, Tratatul prevedea și înființarea unei noi structuri în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate – "Eurojust"

Odata cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată si o "Declarație asupra viitorului Uniunii Europene", prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și care implică atit statele membre, cît și statele candidate. Aceasta dezbatere a fost urmată de convocarea unei Conveniții Europene, care a elaborat un proiect de Tratat Constituțional al Uniunii Europene. Convenția reprezentă un for al 105 reprezentanți ai institutelor europene, guvernelor, parlamentelor naționale ale statelor membre și viitorilor membri.

După îndelungi dezbateri, la 18 iulie 2003 Conventia a prezentat presedintelui Consiliului European de la Roma proiectul Constitutiei Uniunii Europene. În continuare, textul proiectului a fost discutat de catre Conferința Interguvernamentală a statelor membre a UE, care la 29 octombrie 2004, la Roma, a adoptat varianta finală a proiectului Constituției Europene.

De fapt, istoria și peisajul s-a schimbat dramatic în ultimii circa 60 de ani cu pivire la Uniunea europeană. Astăzi, situația se prezintă ca în imaginea de mai jos. Ceea ce părea să fie o ruptură minusculă în ”membrana” de protecție a statelor membre a devenit o deschidere mare cât toate zilele.

Numărul țărilor participante a crescut de peste patru ori, de la 6 la 27, iar următoarele candidate – Islanda, Croația, statele din vestul Balcanilor și Turcia – bat deja la ușă.

Statele membre ale UE (anul aderării) Procesul de aderare la Uniunea Europeană

Austria (1995) Țări candidate:

Belgia (1958) – Albania

Bulgaria (2007) – Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Cipru (2004) – Muntenegru

Croația (2013) – Serbia

Republica Cehă (2004) – Turcia

Danemarca (1973)

Estonia (2004)

Finlanda (1995)

Franța (1958) Țări potenția candidate:

Germania (1958) – Bosnia și Herțegovina

Grecia (1981) – Kosovo

Ungaria (2004)

Irlanda (1973)

Italia (1958)

Letonia (2004)

Lituania (2004)

Luxemburg (1958)

Malta (2004)

Țările de Jos (1958)

Polonia (2004)

Portugalia (1986)

România (2007)

Slovacia (2004)

Slovenia (2004)

Spania (1986)

Suedia (1995)

Regatul Unit (1973)

ROLUL PERSONALITĂȚILOR MARCANTE

În urmă cu peste o jumătate de secol, un grup de lideri vizionari a inițiat crearea Uniunii Europene în care trăim astăzi. Fără energia și motivația lor, nu ne-am mai bucura de acest spațiu al păcii și stabilității despre care credem deseori că ni se cuvine de drept. Oameni cu preocupări diverse, de la luptători ai mișcării de rezistență, până la avocați, părinții fondatori au fost animați de același ideal: crearea unei Europe unite, pașnice și prospere. Această publicație este prezentată de povestea a 11 dintre părinții fondatori ai UE. Mulți alții s-au dedicat însă neobosiți proiectului european.

Unii dintre principalii fondatorii care se Numara în înființarea și constituirea uniunii Europene și care au jucat un rol deosebit de important in dezvoltarea acesteia se numără:

Konrad Adenauer (1876-1967)

Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea acestui nou stat din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania postbelică și cursul istoriei europene.Asemenea multor oameni politici ai generației sale, Adenauer își dăduse seama,

după Primul Război Mondial, că pacea durabilă nu poate fi garantată decât de o Europă unită. Experiențele trăite în timpul celui de-al treilea Reich, când a fost îndepărtat de naziști din funcția de primar al orașului Köln, nu au făcut decât să-i întărească această convingere.

Pe parcursul a numai șase ani (1949-1955), Adenauer a realizat obiective de politică externă de mare amploare, destinate să stabilească legături cât mai strânse între Germania și alianța occidentală: aderarea la Consiliul Europei (1951), crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952), intrarea Germaniei în NATO (1955).O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franța. Colaborarea sa cu președintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franța și Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele

mai importante repere ale integrării europene.

Adenauer a fost un mare promotor al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a cărei creare a fost propusă prin intermediul Declarației Schuman din 9 mai 1950, precum și al tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, din martie 1957.

Konrad Adenauer este una dintre figurile cele mai remarcabile din istoria europeană. Pentru el, o Europă unită nu însemna doar pace, ci și o modalitate de reintegrare a Germaniei post-naziste

în viața internațională.

Joseph Bech (1887 – 1975)

Joseph Bech a fost politicianul luxemburghez care a contribuit la înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la începutul anilor 1950 și unul dintre arhitecții principali ai integrării europene, la sfârșitul aceluiași deceniu. Un memorandum comun al grupului de țări Benelux a dus la convocarea de la Messina în iunie 1955, deschizând calea către crearea

Comunității Economice Europene.

Experiența vieții trăite în Luxemburg în timpul celor două războaie mondiale l-a făcut pe Bech să înțeleagă cât de neputincios poate fi un stat atât de mic, izolat între doi vecini puternici. Astfel, și-a dat seama de importanța internaționalismului și a cooperării între state pentru crearea unei Europe stabile și prospere. A contribuit la înființarea uniunii Benelux între Belgia.

Un alt pas făcut de Bech a fost sprijinirea planurilor pentru o Comunitate Europeană de Apărare. Acestea au fost respinse de către Franța în 1954, însă acest lucru nu a însemnat nici pe

departe sfârșitul integrării europene. Între 1 și 3 iunie 1955, Joseph Bech a fost cel care a prezidat conferința de la Messina, care ulterior a condus la semnarea Tratatului de la Roma, prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană.

Winston Churchill ( 1874- 1965)

Winston Churchill, fost ofițer de armată, reporter de război și prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945 și 1951-1955), a fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Țelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naționaliste și beligerante. În 1948, la Haga, 800 de delegați din toate țările europene s-au reunit în cadrul unui mare Congres al Europei, la care Churchill a fost președinte de onoare.

Acest eveniment a condus la crearea Consiliului Europei, la 5 mai 1949, la a cărui primă reuniune a participat însuși Churchill.

Walter Hallstein ( 1901 – 1982)

Walter Hallstein a fost primul președinte al Comisiei Europene, în perioada 1958-1969, un european dedicat și un promotor decisiv al integrării europene. Hallstein considera că eșecul înființării Comunității Europene de

Apărare în 1954 reprezenta o amenințare imensă și reală la adresa securității în Germania și în Europa de Vest, deoarece Uniunea Sovietică își putea extinde cu ușurință influența într-o Europă

divizată. Acest lucru l-a determinat să își concentreze atenția mai mult asupra procesului de integrare economică decât asupra celui de integrare politică. Astfel a devenit un promotor ferm al unei Europe unite prin formarea unei Comunități Economice Europene. Primii pași spre această integrare economică menită să permită libera circulație a persoanelor, serviciilor și bunurilor s-au făcut în timpul conferinței de la Messina din 1955.

Sicco Mansholt (

Fermier, luptător al rezistenței și un adevărat european. Sicco Mansholt a fost fermier, membru al rezistenței olandeze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, politician la nivel național și primul comisar european pentru agricultură. Ideile lui Mansholt au pus bazele uneia dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, respectiv politica agricolă comună.Martor al ororilor produse de foametea care a afectat Țările de Jos la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mansholt era convins că Europa trebuie să devină autonomă.

Robert Schuman (

Arhitectul proiectului de integrare europeană.Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent și ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene.În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data nașterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producției de cărbune și oțel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o țară care nu deține controlul asupra producției de cărbune și oțel nu va lupta. Altiero Spinelli (

Un federalist implacabil Omul politic italian Altiero Spinelli se numără printre părinții fondatori ai Uniunii Europene. A fost inițiatorul unui proiect de tratat pentru instituirea unei uniuni europene federale, prezentat de Parlamentul European – așa-numitul „plan Spinelli”. Acesta a fost adoptat de Parlament în 1984, cu o majoritate covârșitoare, și a reprezentat o sursă importantă de inspirație pentru consolidarea tratatelor UE în anii '80 și '90.

Uniunuea Europeana la etapa actuală

http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-15-5614_ro.htm