Factorii Socializarii

Omul este o ființă socială. Încă din primele sale zile de viață el este înconjurat de semenii săi, stabilește relații sociale diverse, prin intermediul cărora își însușește și interiorizează norme și valori fundamentale comune, atitudini, așteptări, cunoștințe, modele de comportare etc. Interacțiunea factorilor personali, culturali și de mediu au ca rezultat un proces complex de socializare, care contribuie la formarea și dezvoltarea personalității umane .

Adepții „naturalului“ consideră că ereditatea are un rol important în formarea comportamentului uman, deoarece ereditatea este dată la naștere și se află în afara controlului uman. „Bagajul“ biologic, inteligența înnăscută și structura hormonală dictează multe dintre caracteristicile omului, abilitățile și trăsăturile de personalitate ale acestuia.

Filosoful John Locke afirmă că omul s-a născut „tabula rasa“, neavând nicio capacitate de înțelegere și cunoaștere, iar comportamentul și abilitățile acestuia sunt în mare măsură rezultatul învățării de-a lungul vieții.

Cei care susțin importanța mediului în formarea comportamentului uman consideră că omul este flexibil și adaptabil, iar de-a lungul procesului de maturizare comportamentul uman este determinat de învățare și de interacțiunea socială.

În general, socializarea este definită ca fiind un proces complex prin intermediul căruia copilul, interacționând cu cei din jurul său, acumulează cunoștințe și deprinderi, comportamente și atitudini, norme și valori referitoare la existența sa în cadrul societății. Conduita socială nu apare de la sine ci reprezintă rezultatul învățării acesteia sub influența acțiunii educaționale. În acest sens, socializarea este un proces comunicațional interactiv ce are ca finalitate transformarea individului din entitate biologică izolată în ființă socială și culturală, capabilă să asume, să interiorizeze și să transpună constant în practică valorile și normele de conduită specifice societății în care acesta își desfășoară existența.

( http://socializarea.wordpress.com)

Socializarea este procesul fundamental de transmitere a culturii și organizării sociale la generațiile următoare asigurându-se astfel continuitatea, stabilitatea și perpetuarea societății, astfel că toți membrii unei societăți aderă la aceleași valori, urmează aceleași reguli în scopul stabilirii de relații interpersonale sau sociale.

În Dicționar de Sociologie, pag. 546-547 (Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir Cătălin, editura Babel, București, 1993), socializarea este definită: ”procesul psihologic de transmitere, asimilare a atitudinilor, valorilor, conceptelor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. În acest sens socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dublă considerare a dezvoltării individuale și a influențelor sociale , respectiv modul personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale și dinamica variabilă a intensității și influențelor sociale.”

Anthony Giddens (Sociologie, editura All, București, 2000, pag 33-35) definește socializarea ca fiind „un proces prin care copilul neajutorat devine treptat o persoana conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de programare culturală în care copilul absoarbe în mod pasiv influențele cu care intră în contact.”

Conform Elisabetei Stănciulescu (,,Sociologia educației familiale", ed. Polirom, Iași, 1997), socializarea este ,,un proces a cărui durată coincide, în societățile moderne diferențiate, în schimbare rapidă și care permit mobilizarea indivizilor, cu durata vieții".

Socializarea poate fi analizată din mai multe perspective :

perspectiva antropologică – în perioada anilor 1920 – 1930, oameni de știință ca Mead sau Malinowski erau preocupați cu studiul practicilor culturale ce afectau creșterea copiilor, transmiterea valorilor și dezvoltarea personalității. Aceștia analizau socializarea din perspectiva interiorizării tuturor componentelor culturii: limba, tradițiile, obiceiurile, miturile, folclorul etc.

perspectiva psihologică – unii psihologi, în special cei influențați de Piaget, considerau că socializarea ține de dezvoltare cognitivă. Behavioriștii considerau că socializarea este sinonimă cu învățarea unor tipare comportamentale. Socializarea este văzută ca o modalitate prin care copilul își însușește valorile societății în termeni de ,,bun" sau ,,rău" și își controlează orice conduită neacceptată de către societate, adaptându-și comportamentul său la cerințele sociale. Socializarea îl orientează pe copil numai spre normele, valorile și regulile sociale acceptate.

perspectiva sociologică – unii sociologi consideră că socializarea este procesul de pregătire a individului pentru participarea la viața de grup. Astfel, oamenii sunt pregătiți pentru a deveni membrii unor grupuri – familie, școală, loc de muncă, grup de prieteni etc. dar și pentru cunoașterea și înțelegerea altor grupuri din care nu vor face parte niciodată, dar cu care vor intra în contact – firme, bănci, spitale, secții de poliție etc.

Din punct de vedere sociologic, socializarea a fost analizată din mai multe perspective. Doctrina funcționalistă vede socializarea ca învățare a unor roluri sociale, ca o modalitate esențială de integrare a ființei umane în societate. Conform acestei perspective, indivizii devin parte integrantă a societății prin învățarea rolurilor și statusurilor relevante pentru grupul din care fac parte. Acest proces de transformare a ființei umane într-un individ capabil să funcționeze coerent și productiv în cadrul societății începe în copilărie și se continuă cu trecerea oamenilor în noi poziții și relații sociale.

Viziunea conflictualistă vede socializarea ca un proces care promovează interesele unui grup în defavoarea altora. Perspectiva conflictualistă reflectă și susține existența structurării sociale a societății, incluzând relații de putere predominante.

Prin intermediul socializării copilul dobândește cunoștințe, valori și atitudini, învață cum să acționeze împreună cu alții, devenind astfel parte activă în viața socială. Între om, societate și socializare există o relație de dependență deoarece ''fără socializare societatea nu ar supraviețui, cum nici individul nu ar putea supraviețui în afara socializării'' (Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală: concepte fundamentale și studii de caz, editura Polirom, Iași, 2003, pag. 84). Procesul de socializare este important atât pentru individ cât și pentru societate deoarece „face ființa umană aptă pentru societate.” (Voicu, Victor, Introducere în științele sociale – Individ, colectivitate, societate).

Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea este definită ca „procesul prin care persoana umană învață și interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le integrează în structura personalității, sub influența experiențelor și agenților sociali semnificativi și, prin aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”.

E. Surdu definește socializarea ca „proces de creare a “eului social”, ce presupune interiorizarea/ internalizarea “structurii sociale” (rolurilor) în experiența cotidiană, individul făcând “ale lui”, comportamentele organizate și stabile ale grupului (Sociologia educației, 2004, Editura Eurostampa, Timișoara, p.187-202).

În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul își exersează și dezvoltă totodată gândirea, imaginația, capacitatea creatoare, susținătorii acestui punct de vedere (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.) definind socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care permite identificarea individului cu ceilalți membrii ai societății din care face parte, afirmarea individului ca persoană unică.

Socializarea este înțeleasă ca un proces prin care indivizii își constituie personalitatea, o modalitate prin care individul își obține ”substanța socială și culturală”, personalitatea socială și nu în ultimul rând ea are o funcție vitală pentru individ și societate. (A. Mihu, 2008, p. 201).

De-a lungul vieții oamenii sunt nevoiți să-și asume roluri, să accepte sau să dobândească statusuri sociale, să-și modifice modul de a gândi și a acționa, toate acestea fiind însușite numai în procesul de socializare.

I.3. Factorii socializării

Factorii care influențează procesul de socializare sunt:

Factorii biologici- caracteristicile biologice ereditare

Formarea personalității individului și procesul de achiziție a culturii unei societăți sunt influențate de anumite caracteristici biologice, inclusiv ereditare.

Trăsăturile afective și temperamentale influențează formarea și educarea unui copil, altfel manifestâdu-se un coleric față de un melancolic. Prof.univ.dr. Constantin Schifirneț (Curs de sociologie, pag. 55) afirmă că, indiferent de influența eredității, în viața copilului este important contactul cu alții și este vital în special în timpul primilor ani de viață. Când sunt mici, copiii sunt incapabili să își poarte singuri de grijă, deci sunt total dependenți de alții pentru a supraviețui. Mai mult, interacțiunea socială este esențială de-a lungul acestei perioade din viața lor. Fără contacte umane și afecțiune în copilărie, un copil nu poate învăța nici măcar elementele rudimentare ale unui comportament uman, iar dacă privarea aceasta este prelungită și extinsă, dezvoltarea ar putea fi încetinită pentru totdeauna.

Mediul fizic: spațiul geografic, inclusiv clima unei zone;

Acesta infuențează într-o măsură semnificativă fiindcă oamenii sunt obligați să se adapteze la condițiile fizice existente.

Cultura: reguli, obiceiuri, tradiții, valori;

Socializarea este procesul prin care copilul deprinde treptat, prin interacțiunea cu alții și participând la viața socială, normele, valorile, gândirea, cunoștințele unei anumite culturi în care s-a născut. Societatea, prin procesul de socializare, exercită asupra noilor membri o influență deosebită, prin faptul că ei învață cum ar trebui să fie și cum trebuie să se comporte. Asigurarea ordinii și stabilității sociale, esențiale în funcționarea oricărei colectivități, se realizează prin transmiterea normelor, tradițiilor, valorilor, concepțiilor sau a modurilor de viață de către societate. Doar având o conduită adecvată scopurilor sociale fundamentale, individul se poate integra în structurile sociale.

Experiența de grup: formarea unui om este influențată de cercul de prieteni pe care îi are. Grupurile își pun amprenta asupra copiilor în timpul maturizării lor și asupra adulților pe măsură ce înaintează în viață, deoarece, în multe cazuri, procesul implică contactul direct, „față în față“. Socializarea este un proces desfășurat pe parcursul întregii vieți a unui individ și se realizează prin comunicarea interactivă a normelor, valorilor și modelelor de comportament corespunzătoare unui grup sau unei societăți. Deși diferite de la o societate la alta, în raport de particularitățile ei istorice, culturale, religioase și sociale, modalitățile de socializare sunt aceleași pentru toți indivizii din cadrul aceluiași grup.

Experiența personală reprezintă un factor esențial în procesul de socializare (procesul de socializare a unui copil orfan decurge diferit de cel al unui copil cu ambii părinți, precum și cel al unui copil cu dizabilități decât a unui copil fără dizabilități). Situațiile prin care un individ trece lasă întotdeauna în urmă o serie de învățături care îi modifică comportamentul sau modul în care, în viitor, se va raporta la o situație similară. Ființa umană interiorizează activ modelele, normele, valorile și comportamentele cu care vine în contact, modificându-le în conformitate cu scopurile și interesele sale în cadrul stabilit de societate sau de grup.

I.4. Tipuri de socializare

Principalele forme pe care le poate lua socializarea sunt: socializarea primară, socializarea secundară, socializarea continuă, socializarea anticipatorie și resocializarea.

A. În funcție de momentul când se realizează socializarea putem vorbi despre:

socializare primară

socializare secundară

socializare continuă

Socializarea primară are loc în primii ani de viață și se încheie în jurul vârstei de șapte ani, perioadă în care copilul învață normele de bază pentru viața în societate și asimilează valorile fundamentale ale societății în care trăiește. Asist. univ. dr. Ionuț Anastasiu (Familia și școala priviți ca – agenți ai socializării) afirmă că acest tip de socializare constituia baza pe care se sprijină întregul proces de formare a copiilor, familia și cei apropiați fiind un fel de societate în miniatură.

Limbajul este principalul instrument și cel mai privilegiat al socializării primare. Prin intermediul limbajului îi sunt transmise copilului diferite modele de conduită, modele ce pot fi aplicate în viața cotidiană la momentul dat sau la un moment ulterior și care permit identificarea sau diferențierea sa în raport cu alte persoane.

Un aspect destul de important pentru perioada copilăriei îl reprezintă dimensiunea afectivă pe care o implică socializarea primară, pe lângă dimensiunea cognitivă. Din punct de vedere social și psihologic, se întâlnește la copii o dezvoltare pozitivă când aceștia sunt crescuți în familii de către mamele și tații lor. După ce preia rolurile și atitudinile părinților, copilul le transformă în roluri și atitudini proprii, adaptând totodată și imaginea pe care o are cu privire la persoana sa. Copilul devine astfel, capabil de autoidentificare.

În momentul în care copilul trebuie să se integreze într-o comunitate formată din alți membri decât familia, de tipul celei preșcolare sau școlare, cuvântul de ordine nu va mai fi iubirea necondiționată, ci, mai degrabă, adaptarea la o situație în care fiecare copil în parte își urmărește propriul interes. Cu alte cuvinte, se poate constata o ruptură semnificativă între tipul de socializare oferit de familie, în cadrul căruia copilul este privit ca centrul universului și momentul desprinderii relative de familie și a integrării într-o nouă structură socială de tipul școlii.

Aici socializarea primară se încheie.

Dimensiunile sociale dobândite în urma socializării primare sunt completate cu elemente noi, pe parcurs. Socializarea secundară se referă la acea perioadă din copilărie în care un copil începe să interacționeze în mod puternic și cu alte medii sociale decât cel strict familial. Contactul cu alți copii, dar și cu adulți diferiți de proprii părinți îl ajută pe copil să înțeleagă că mai există și un alt univers social în afara familiei. În plus, pe măsură ce crește, copilul se va desprinde treptat de controlul direct exercitat de părinți și va căuta să se integreze într-un grup format din colegi/prieteni/cunoscuți, acest grup fiind un foarte important agent de socializare. Socializarea secundară reprezintă procesul prin care copilul își modifică comportamentul prin asimilarea de noi modele culturale și comportamentale, prin asumarea unor noi roluri, noi sisteme de valori și noi atitudini. Aceasta începe în jurul vârstei de șapte ani și se încheie odată cu adolescența, perioadă în care copilul asimilează toate rolurile sociale și produsele culturale.

Spre deosebire de socializarea primară, din familie, care este profund afectivă, socializarea secundară este orientată către neutralitate afectivă, ea producându-se ca învățare a normelor și valorilor altor instanțe de socializare (școala, grupul de prieteni, grupuri de adulți) .

Socializarea secundară este condiționată de conținuturile însușite în cursul socializării primare. Realitatea subiectivă secundară este constituită pe fundalul celei cristalizate anterior, care are un accent de realitate mai mare. De aici rezultă două consecințe:

1) socializarea primară este deosebit de importantă pentru individ, întrucât primii ani de viață oferă o orientare în și către lume, conturând limitele receptivității ulterioare a individului;

2) reușita oricărei socializări secundare este condiționată de consistența conținuturilor noi cu cele achiziționate anterior, care funcționează ca filtru.

Pot exista cazuri când în unele familii, în anumite contexte, socializarea primară să fie profund deformată. În același timp, există situații în care copilul poate socializa în același spirit familial în instanțe extrafamiliale (casele pentru copii), unde există o atmosferă familială.

Socializarea continuă este procesul de transmitere și însușire a unor modele culturale și normative de-a lungul întregii vieți a unei persoane. Acest tip de socializare evidențiază nevoia omului de a învăța permanent noi valori și norme, inclusiv în perioada adultă. Educația adulților este, în esență, un act de socializare a adultului. Socializarea continuă este definită ca un proces de adaptare în permanență a individului la schimbările sociale.

B. În funcție de scopul pentru care se realizează socializarea putem vorbi despre:

socializare anticipativă

resocializare

Socializarea anticipativă se referă la procesul prin care copilul se pregătește pentru anumite roluri sociale pe care nu le deține încă. Ea implică învățarea valorilor, credințelor și comportamentelor unui grup căruia copilul nu îi aparține în acest moment, dar la care aderă. Tipul acesta de socializare le permite oamenilor să facă schimbări în atitudinile și în acțiunile lor, schimbări ce vor fi necesare de îndată ce ei vor intra într-un nou grup. Așa se întâmplă, de pildă, în cazul studenților la medicină sau drept: ei trăiesc socializarea anticipativă atunci când sunt încurajați să gândească ca doctorii sau ca avocații, cu toate că ei încă nu dețin acele roluri. Principalul scop al socializării anticipative este de a înlesni și a facilita tranziția către un nou status sau grup.

Resocializarea are în vedere învățarea unui nou set de valori și norme, de noi modele comportamentale diferite de cele anterioare. Un copil care trece prin resocializare trebuie să se dezvețe de ce este vechi și să învețe ceea ce este nou. De-a lungul vieții, toți copiii trăiesc resocializarea ori de câte ori își schimbă statutul sau grupul de apartenență. În unele cazuri, acest proces este normal (schimbă colectivul/școala), iar în alte cazuri, procesul cere schimbări dramatice (pleacă din oraș/țară).

Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir (Dicționar de Sociologie, editura Babel, București, 1993, pag. 503-504) subliniază faptul că „în procesul de resocializare, un rol important revine mediului familial care, prin mijloace specifice, poate asigura copilului noi raporturi sociale, noi forme de comportament precum și orientarea spre scopurile dorite și permise de societate.”

Conceptele de socializare anticipativă și resocializare relevă măsura în care experiențele socializării se pot produce în oricare moment din viața unei persoane, fapt ce i-a determinat pe sociologi să recunoască faptul că socializarea este un proces continuu.

C. După modul de evaluare al societății:

Socializare pozitivă sau concordantă – este acel tip de socializare în cadrul căreia sunt interiorizate norme și valori conforme modelului cultural-normativ dominant.

Socializare negativă sau discordantă – este acel tip de socializare în cadrul căreia sunt interiorizate norme și valori opuse modelului cultural dominant și contribuie la apariția unor comportamente deviante, chiar delincvență și uneori izolare. Spre exemplu, pentru a face parte dintr-un anumit grup, copilul trebuie să accepte regulile și normele acelui grup, considerate ,,importante” și să acționeze conform acestora.

D. În funcție de modul de conștientizare al procesului: (Vlăsceanu L.)

Socializare formală – reprezintă acel tip de socializare derulat în cadrul sistemului de învățământ.

Socializare informală – reprezintă acel proces de asimilare a normelor, valorilor, modelelor de comportament dobândite în mediul personal de viață.

O componentă importantă a procesului socializării este socializarea de gen. Dacă sexul fiecărei persoane este un dat, primit de fiecare la naștere, problema apartenenței la un anumit gen presupune un adevărat proces de învățare. Socializarea de gen se referă la modalitatea în care fetele și băieții învață cum să acționeze, cum să se comporte în societatea în care sunt crescuți. Socializarea de gen se produce atât la nivel direct/explicit, cât și indirect/implicit. Spre exemplu, fetele sunt învățate în mod explicit să adopte un anumit comportament, să fie sensibile și neconflictuale, în timp ce băieților li se sugerează că e bine să aibă un temperament mai dur, că ei nu trebuie să plângă și să se vaite.

O altă distincție care trebuie marcată este aceea între identitatea de gen și rolurile de gen.

Identitatea de gen se referă la sentimentul cunoașterii de sine ca fată sau băiat, iar rolurile de gen au în vedere socializarea prin intermediul normelor privind masculinitatea sau feminitatea (atitudini, comportamente, acțiuni specifice fetelor sau băieților).

Identitatea de gen ține de psihologia omului, în timp ce rolurile de gen țin de om ca individ social. În funcție de identitatea de gen are loc adaptarea corectă la rolurile de gen.

Acest tip de socializare are însă și anumite consecințe, care au fost analizate amănunțit de către sociologi. Mai întâi, se fac diferențe între copii în ceea ce privește sarcinile care li alocă (Day, R.D., Introduction to Family Processes, 2010).

În suportul de curs (Familia și școala priviți ca – agenți ai socializării), asist. univ. dr. Ionuț Anastasiu susține că fetele sunt îndrumate pentru a se implica în activități/jocuri asemănătoare cu activitățile casnice și sociale ale mamei, precum și de a o ajuta pe aceasta în treburile gospodăriei, în timp ce băieții sunt orientați către un cu totul alt gen de activități. În al doilea rând, chiar și atunci când copiii desfășoară activități similare, acestea sunt etichetate de către adulți în funcție de sexul acestuia. Astfel, dacă o fată practică un anumit sport mai dur împreună cu băieții, ea va fi caracterizată drept agresivă, în timp ce partenerii ei de joc, de sex masculin, vor fi priviți ca și cum nu ar fi făcut nimic excepțional, ci sunt doar plini de energie și foarte activi.

În final, trebuie remarcat că părinții, adulții în general, se poartă diferit cu copiii încă de la naștere și aceasta datorită genului acestora: fetelor li se repetă că sunt foarte frumoase, adevărate prințese, li se vorbește pe un ton scăzut și cu multă delicatețe, în timp ce băieții nu au parte de același tratament din partea persoanelor adulte, cea mai frecventă expresie pe care acestea o folosesc în prezența lor este aceea de a crește mari, ca și cum copilăria nu ar fi pentru ei decât o simplă etapă de trecere, ceea ce este cu adevărat important în viața lor urmând să se petreacă abia când nu vor mai fi copii. (Ember, C. R., & Ember, M., Encyclopedia of Sex and Gender: Men and Women in the World's Cultures, New York, 2003)

Socializarea de gen presupune alegerea unor tipuri de haine specifice fiecărui sex (rochițele și fustele sunt doar pentru fete), anumitor culori potrivite doar fetelor sau doar băieților (culoarea roz este pentru fete, iar cea albastră pentru băieți etc.), sau anumite tipuri de jucării (fetele se joacă cu păpușile, iar băieții cu roboții sau mașinuțele), dar și activități fizice diferite (fetele sunt îndrumate către dans sau balet, în timp ce băieții sunt orientați către sporturi ce presupun efort fizic intens: fotbal, baschet, karate). Aceasta conduce adesea la crearea unor adevărate stereotipuri, care însă nu sunt conștientizate cu adevărat de părinți.

I.5. Agenții socializării

Procesul socializării nu se realizează deodată, ci în mod treptat, fiind influențat de anumiți factori a căror importanță variază de la o societate la alta. Cei mai importanți factori sunt: familia, școala, grupul de prieteni, locul de muncă, religia, mass media etc.

În orice societate, familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului.

În cadrul societăților europene și nu numai, cel mai important agent al socializării este, fără îndoială, familia. În literatura sociologică consacrată familiei, aceasta este privită drept un grup de indivizi, în cadrul acesteia existând o conexiune între generații diferite (Day, R.D., Introduction to Family Processes, 2010). Procesul socializării se află în strânsă legătură cu una dintre funcțiile esențiale ale familiei, și anume, creșterea și educarea copiilor. Tinca Crețu, în lucrarea ,,Psihologia vârstelor" (Universitatea București, 2001, Ed. Credis), vorbește despre debutul socializării la vârste fragede, aceasta manifestându-se în stadii incipiente, mai întâi în cadrul familiei. Contactul primar al omului cu semenii săi are loc în cadrul familiei, acesta fiind mai întâi bebeluș și apoi copil, ceea ce presupune o serie de interacțiuni cu ceilalți membri ai familiei, în special cu mama sa.

Familia nu reprezintă doar locul în care copilul se naște și se dezvoltă în prima parte a vieții, ci și un liant între copil și societatea globală. În familie se realizează modelarea principalelor componente ale personalității copilului, iar socializarea familială se face în funcție de rolul pe care părinții îl anticipează pentru copiii lor. Însă, rolul anticipat nu concordă întotdeauna cu rolul pe care și-l dorește copilul. Această neconcordanță poate provoca conflicte familiale și contestarea drepturilor părinților în socializarea anticipativă. Socializarea în cadrul familiei, ca spațiu securizat afectiv, este influențată în cea mai mare parte de către părinți, întrucât aceștia decid, în ceea ce privește conduita copilului lor, care comportament va fi interzis și care va fi permis și tot ei devin modele pentru o conduită acceptabilă.

Familia, ca spațiu empatic, are un rol fundamental în socializarea de clasă, deoarece participă la organizarea spațiului ludic al copilului din cadrul căminului, contribuie la transmiterea preferințelor culinare, chiar și a deprinderilor sportive.

Este unanim acceptată ideea că familia reprezintă prima instanță socializatoare, dar și cea mai importantă, pentru că mediul socio-familial în care copilul se naște și se dezvoltă în primii ani de viață determină, în cea mai mare parte, destinul acestuia.

Deși, în aparență, funcțiile socializatoare ale familiilor sunt comune, în realitate, în ceea ce privește stilurile și modurile în care fiecare familie își socializează copiii, există numeroase diferențe create de categoriile socio-profesionale ale părinților, de tipul de societate (tradițională sau modernă), de religie, de clasă socială, de rasă, de etnie etc. Familia este cea care determină atribuirea unor astfel de statusuri și prin acestea oferă copilului o anumită poziție în societate. Într-un fel se realizează socializarea în cadrul unei familii de intelectuali, față de o familie de muncitori, și într-un alt fel într-o familie din mediul urban, față de o familie din mediul rural. Chiar și în cadrul aceleiași familii intervin diferențe în raport cu rangul nașterii.

Conform manualului de Sociologie, Vol. 2 (coord. Maria Bulgaru, Univ. de Stat din Moldova, Chișinău, 2003), funcția de socializare a familiei se realizează în patru stadii specifice:

situațiile de "educație morală", având la bază relațiile de autoritate prin intermediul cărora copilului i se furnizează regulile morale;

situațiile de "învățare cognitivă" prin care copilul învață sistemul de cunoștințe, aptitudini, deprinderi necesare conviețuirii în societate;

situațiile care angajează invenția și imaginația, prin intermediul cărora se dezvoltă capacitățile creatoare ale copilului și gândirea "participativă";

situațiile de "comunicare psihologică", care dezvoltă afectivitatea copilului.

Socializarea în cadrul familiei este determinată și de modul în care societatea privește copilul. În unele societăți copilul este văzut ca o ființă pură, care trebuie apărată împortiva mizeriei sociale, în altele, ca o ființă sălbatică, impură, care trebuie transformată în om.

În diferite perioade de vârstă, familia exercită acțiuni specifice legate de îngrijire, protecție și educație. Astfel, în perioada preșcolară familia pune accentul pe îngrijire, ocrotire și protecție, pe când, în perioada școlară acțiunea este centrată pe îndrumarea și controlul activităților școlare.

Cercetările sociologice în domeniul socializării familiale pun în evidență faptul că în societatea modernă, funcția socializatoare a familiei se exercită mai dificil și mai superficial, o parte din elementele ei fiind preluate de alți agenți socializatori. În anumite situații, există în unele familii un sentiment profund de apartenență, care-i unește pe membrii acesteia și le conferă un sens mai profund decât acela al identității de sine. În acest caz, valorile, normele, convingerile, scopurile etc. specifice familiei sunt interiorizate într-un grad foarte înalt. Există însă și situații în care, între membrii familiei apare un sentiment de dezagregare. În acest caz, legăturile dintre aceștia nu au dispărut cu totul, însă ele au căpătat un caracter formal accentuat, ei comunică, dar lipsesc entuziasmul și așteptările reciproce.

Familia și cei apropiați sunt un fel de societate în miniatură, care reproduce în variantă miniaturală felul de a fi al societății.

Cele mai recente cercetări în domeniul sociologiei familiei arată că, în societatea modernă, în mediul urban, o parte din importanța socializatoare tradițională a familiei a dispărut.

Familia nu este singurul agent al socializării. Școala reprezintă un alt factor, a cărui influență, în cadrul acestui proces, nu poate fi pusă la îndoială. Școala constituie, cel mai adesea, primul contact major al copilului cu lumea din afara familiei.

În școală elevii iau cunoștință de sistemele formale de evaluare, ceea ce vine în contrast total cu practicile familiale lipsite de formalism și constituie o experiență nouă, deseori dificilă pentru unii copii. Diferența esențială dintre familie, în calitatea sa de agent al socializării și școală, stă în caracterul instituționalizat, pronunțat formal al acesteia din urmă. De aici rezultă faptul că școala reprezintă un pas esențial în vederea dobândirii abilităților de integrare și conviețuire cu ceilalți în cadrul societății. Din acest punct de vedere, sarcina fundamentală a școlii este nu doar aceea a transmite copiilor o multitudine de informații și cunoștințe sau de a-i învăța pe aceștia diverse abilități, ci, mai ales aceea de a-i forma în sensul asimilării normelor și valorilor specifice societății în care s-au născut și urmează să-și dezvolte viața de adult, deci, de a-i pregăti pentru viața în societate. Experiența socializării prin intermediul școlii îl pune pe copil în situația de a se confrunta cu roluri inedite, imposibil de întâlnit în viața în familie. Este vorba mai întâi de acceptarea unui nou tip de autoritate, reprezentată de învățător și mai apoi de profesor, deci o persoană străină, din afara familiei sau al cercului de prieteni ai acesteia. Aceasta înseamnă, în mod evident, un nou tip de abordare a relațiilor cu adulții, din care lipsește acea orientare și determinare unică, pe care un părinte o arată copilului său. Pe de altă parte, odată cu intrarea în școală, copiii se lovesc pentru prima dată de impersonalitatea lumii. Aceștia se confruntă acum cu existența unui regulament impersonal, ce nu ține cont de caracteristicile fiecărui copil în parte, sau de nevoile particulare ale acestora, ci îi tratează pe toți la fel, impunându-le diverse obligații, dintre care cea mai importantă este aceea de a se comporta la fel ca și ceilalți, de a lăsa deoparte ceea ce îi dictează bunul plac și de a participa alături de colegi la activitățile comune. (Anastasiu, Ionuț, Familia și școala priviți ca – agenți ai socializării, 2012, pag. 5)

Prin transmiterea structurii sociale și a componentelor culturii, școlile completează și dezvoltă procesul de socializare început în familie. În școală, copiii învață cititul și scrisul, elemente necesare în orice societate și își dezvoltă abilitățile pe care, ca adulți, le vor folosi în viața socială sau la locul de muncă.

Datorită școlii, copiii iau contact cu noi statusuri și roluri pe care nu le-au întâlnit în cadrul familiei. Deasemenea, școala le oferă copiilor posibilitatea de a intra în contact cu un mare număr de persoane și de a se împrieteni cu alții, de aceeași vârstă cu ei. Astfel, școala reduce influența familiei, accentuând efectul socializator al grupului de prieteni.

Școala, ca agent socializator complex, oferă pe lângă informații și calificări, atât un climat formal și informal, cât și unul valoric și normativ.

Școala conduce la acceptarea, dezvoltarea și consolidarea anumitor convingeri și atitudini, anumitor norme și valori, anumitor comportamente dezirabile, toate contribuind la socializarea indivizilor.

În școală, elevii învață multe deprinderi și interacțiuni interpersonale, iar această lume socială nouă contribuie substanțial la socializarea copiilor. Datorită acestui agent de socializare, cultura societății respective își pune amprenta sa distinctivă asupra personalității omului.