Factorii Psihologici In Agresivitatea Delincventilor Juvenili din Mediul Scolar
Factorii psihologici în agresivitatea delincvenților juvenili din mediul școlar
CUPRINS
Partea a I-a
COORDONATE CONCEPTUALE VIZÂND DELINCVENȚA JUVENILĂ
Pentru justificarea afirmațiilor și cercetărilor noastre vom lua ca martor realitatea internațională unde, mass-media arată că școala devine teatrul defulărilor sângeroase, cauzate în principal de lipsa protecției copiilor la timpul potrivit și vulnerabilitatea acestei instituții din punct de vedere al securității. Exemplificăm cu cel mai mare atac comis într-o școală americană, pe 18 mai 1927, Andrew Kehoe, membru în consiliul de administrație al școlii din Bath, statul Michigan, SUA, după ce și-a omorât soția, a provocat o explozie uriașă omorând 45 de elevi și rănind 58 de persoane.
Un alt exemplu este atacul care a avut loc într-o școală din Beslan, Osetia de Nord, Federația Rusă, unde la 1 septembrie 2004 a avut loc cea mai mare tragedie cunoscută într-o școală, când un grup de teroriști ceceni au ucis cca. 400 de persoane dintre care jumătate erau copii școlari și au rănit grav alte 783 de persoane (Calancea, 2011). 16 decembrie 2014, orașul Peshawar, Pakistan: 135 de elevi ai școlii patronate de armată sunt uciși de fanaticii talibani. Șase talibani deghizați în uniforme militare pătrund în incinta școlii și ucid conform indicațiilor elevii între 10 și 20 de ani (BBC, News).
Cu toate eforturile de standardizare a comportamentelor sociale corecte, după o scurtă perioadă de acalmie, America devine ,,celebră” cu această nouă extindere a violenței și agresiunilor în școli și universități. Astfel, sunt foarte cunoscute și mediatizate atacurile de la liceul Colombine și Virginia Tech, dar și tragedia din Conecticut unde un psihopat a ucis într-o școală 27 de persoane, copii și adulți. Acest fenomen al violenței cunoaște o largă răspândire și în Europa unde zeci de copii și adulți au fost uciși în spațiul școlilor și universităților în țări precum Anglia, Finlanda sau Germania.
De curând, și în țara noastră au apărut astfel de fenomene în spațiul școlii, dar și în apropierea lui. Ce-i drept, mai estompate uneori ca dramatism, atunci când elevii doar se îmbrâncesc în pauze sau copiază, ele pot deveni tragedii naționale atunci când de spațiul școlii se apropie indivizi precum atentatorul de la liceul ,,Jean Monet”, sau o situație similară la Universitatea Tehnică ,,Gheorghe Asachi” din Iași (Calancea, 2011).
Recent (03.02.2014), la un liceu din Moscova, Federația Rusă, s-a produs un atac armat care a îngrozit elevii și profesorii aflați în acea locație la cursuri, precum și întreaga opinie publică care a aflat despre acest eveniment. În fapt, un adolescent eminent de clasa a X-a, cu foarte bune rezultate la învățătură a fost nemulțumit de notarea profesorului de geografie și, intrând în panică datorită unei ideații cu final catastrofic în ceea ce privește viitorul său, a luat decizia de a-i suprima pe ce vinovați de limitarea performanțelor sale.
Copilul a venit la școală cu două arme de foc ce aparțineau tatălui său, a tras de peste 11 ori, omorând pe loc profesorul de geografie precum și un polițist din trupele de intervenție; în încercarea de a produce teroare a mai luat ostatici 20 de colegi; ulterior fiind neutralizat și arestat de forțele speciale, adolescentul riscă până la 20 de ani de închisoare pentru faptele sale (Stratulat, 2014).
Lăsând la o parte jurisdicția deținerii armelor în familie și accesului la ele, la prima apreciere este de mirare cum un elev eminent poate declanșa o astfel de dramă. În legătură cu acest caz putem face referire la lucrarea lui Daniel Goleman Inteligența emoțională, unde este prezentat cazul profesorului David Polgruto care a fost înjunghiat de Jason T, un elev eminent ce visa să ajungă la Harvard. Și aici a fost vorba tot despre un caz de agresiune petrecut în cadrul școlii, cu motivația unei notări incorecte și foarte exigente din partea profesorului. Dar de ce se declanșează asemenea gesturi extreme și criminale? (Goleman, 2008).
După cum ne relatează Agenția Națională de Știri AGERPRES, la data de 9 aprilie 2014 un nou carnagiu s-a produs în America într-un liceu din apropiere de Pittsburgh (Pensylvania) unde un licean de 16 ani și-a înjunghiat 19 colegi precum și pe agentul de securitate aflat în serviciu. Deși nu a reușit să ucidă pe nimeni totuși patru copii au ajuns în stare critică la spital (Sița, 2014).
Întrebările cu privire la agresivitatea extremă rămân nesoluționate, deși după unele ipoteze de inspirație sociologică și nedemonstrate științific pe deplin, motivația acestor agresiuni ar avea o legătură indirectă și cu influența socială specifică societății occidentale, care solicită cetățenilor ei competitivitate și câștiguri absolute în orice sferă a vieții de relație, ca elemente ale distincției, recompensării și recunoașterii sociale. Dacă aceste etichetări pozitive nu sunt obținute, chiar și la nivelul competiției școlare, se pot produce frustrări care să aducă atingere în mod accentuat psihicului și destinului celor implicați.
Abordarea științifică a agresivității ca fenomen comportamental nu poate deveni viabilă decât în paradigma psihosociologiei ce vizează indentificarea factorilor responsabili de producerea reacțiilor negative: familiali, economici, profesionali, factorii educaționali.
O retrospectivă psihoistorică asupra edificării sistemelor educaționale evidențiază condiționarea socială a conduitei umane. Primul reformator al educației ateniene a fost Solon, născut la anul 635 î.Hr.; el a fost omul a cărei înțelepciune legendară a îndrumat poporul grec sub raport politic, militar, dar mai ales educativ. Pentru a reforma Statul, Solon a obligat cetățenii să își trimită copii la școală. Numărul copiilor admiși într-o școală a acelor vremuri era reglementat prin lege pentru a nu face predarea dascălilor dificilă și ineficientă. Tot Solon a organizat programul școlii de la răsăritul soarelui până la apus. Siguranța copiilor era legiferată și aplicată în mod absolut, iar străinul care ar fi pătruns în clădirea școlii prin efracție, putea fi condamnat la pedeapsa capitală. Siguranța elevilor era atât de strictă încât nici profesorii nu puteau invita străini în școală iar cei care ar fi nesocotit acestă lege puteau fi declarați ca fiind niște atentatori la adresa copiilor. Patrimoniul școlii era declarat sacru, și cine ar fi îndrăznit să fure obiecte din școală a căror valoare depășea de 100 de drahme era de asemenea condamnat la moarte (Crețu, 1939).
Constelațiile factoriale care produc aberații comportamentale, în primul rând la copiii și adolescenții de astăzi nu se mai aseamănă cu cele care au influențat societatea generațiilor anterioare. Factorii care determină devianța, agresivitatea ori inadaptarea la copii și adolescenți țin printre altele și de condițiile mediului de viață cel mai apropiat, școală și familie. Actual, în cultura, dar mai ales în subculturile adolescenților și-au pus amprenta unele atitudini de dezangajare ostilă față de modelele morale și productive. Astfel fenomenul de mobbing electronic, copiatul la examene, bătăile în pauze ale elevilor se constituie în cele mai uzuale forme de rezistență și agresiune într-un mediu școlar permisiv, slab controlat de raportul familie-școală-societate.
Fenomenele de abandon școlar, abandon familial, delincvență juvenilă, se produc deja în procente considerabile în populația de vârstă tânără, provocând frecvent disfuncții grave în planul pregătirii școlare. Posibilitățile informatice ale internetului și calculatorului favorizează independența elevilor față de părinți în privința conținutului instructiv-educativ și în aria relaționării.
Adolescența, caracteristici generale
Coordonate generale în dezvoltarea psihică la adolescență
Adolescența este perioada de maturizare dintre copilărie și stadiul de adult, o perioadă de formare a propriei identități și a caracteristicilor individuale. La această vârstă tinerii devin conștienți de sine, sunt mai preocupați de a ști cine sunt și încep a hotărî ce vor să facă în viață. Adolescentul încearcă să se cunoască să răspundă nevoii de autocunoaștere întrebându-se „cine sunt eu?”; marea majoritate reușind să-și răspundă cu maturitate la această importantă și profundă autochestionare.
Mielu Zlate cercetând această problematică arată printre altele că, adolescenții se confruntă în această perioadă de dezvoltare cu nevoia de a ști, de a fi afectuoși, de a avea apartenență la grup, independență și nu în ultimul rând, de nevoia modelelor (Zlate, 2004).
Abordând această perioadă de debut a ființei umane, cercetătoarea Elena Stănculescu descrie în lucrarea sa Fascinația stereotipurilor în psihologia socială (2013) nuanțele definitorii ale acestei etape de dezvoltare: ,,Adolescența este perioada caracterizată de căutarea de sine și afirmarea propriei originalități, tendința ambivalentă dintre descoperirea identității și confuzia de rol, nevoia de afirmare a autonomiei emoționale și cognitive, construirea unui traseu vocațional și nu în ultimul rând apariția relațiilor romantice” (Stănculescu., apud Erikson., 2013, p.176).
Relațiile cu grupurile de prieteni devin foarte importante ca factor de socializare dar și pentru autocunoaștere; apartenența la un grup este frecventă, îl poate ajuta pe adolescent să-și consolideze identitatea și să devină mai sigur de sine. După Maurice Debesse funcțiile adolescenței se pot descrie astfel: de adaptare la mediu, de depășire și de definire a personalității (Sion, 2007, p.194). Jean Rousselet (1969) în lucrarea sa Adolescentul acest necunoscut evidențiază tipuri de conduită specifice adolescenței: prima este conduita revoltei, care se manifestă prin refuzul autorității, protest și răzvrătire; a doua este marcată de conduita închiderii în sine; autoanaliză și cenzurare a sentimentelor, a atitudinilor și acțiunilor, a introspecțiilor în exerciții de cunoaștere de sine și înțelegerea comportamentelor altora; specifice sunt și stările meditative de reverie care pot conduce adolescentul la îndepărtarea de realitate și închiderea în sine. Altă conduită accentuată este cea a exaltării și afirmării prin confruntarea cu alții în planurile intelectual și afectiv motivațional; adolescentul preferă un stil comportamental demonstrativ, dus uneori la extrem, disprețuitor față de tot ce nu se încadrează în sistemul lui de valori (Verza, 1994, p.192). În abordarea caracteristicilor evolutive ale adolescenților, Cosmovici argumentează că la vârsta de 16-18 ani, dezvoltarea cognitivă este completă (Cosmovici, 2008).
Erik Erikson (1968) este savantul care a îmbogățit cunoașterea psihologiei prin mai multe concepte ce au ajutat la înțelegerea psihicului adolescenților și acțiunilor acestora. Printre altele el a explicat natura eu-lui, a identității și dezvoltării acestuia la vârsta adolescenței. Cele mai semnificative cercetări au pus în evidență următoarele descoperiri: conceptul de identitate a egoului, caracteristica adolescenței care opune identitatea cu neclaritatea rolului, procesul de formare a identității la această vârstă, criza de identitate precum și moratoriul social (Kroger, 2009, p. 241).
Poate cel mai evident la vârsta adolscenței se manifestă uneori criza de identitate. Totuși Erickson nu s-a referit la această etapă manifestă ca la o situație distructivă și permanentă în viața tânărului, ci ca la o situație critică de moment prin care stabilește o nouă evoluție a individului printr-o restructurare dură și bruscă a personalității acestuia (idem, p. 242).
1.2. Tulburările personalității
Unele entități nosografice sunt deosebit de complexe din punct de vedere etiologic; ele se evidențiază în acest context ca având legătură cu modificarea de comportament în sens deviant. Astfel, putem enumera: a) tulburarea paranoidă; b) schizoidă; c) schizotipală; d) antisocială ; e) borderline/de graniță (Ionescu, 1997).
Dintre aceste tulburări ale personalității, pentru obiectul cercetării noastre se disting cu predilecție douăcție două, mai semnificative, și anume tulburarea antisocială și tulburarea borderline. Trebuie precizat că deși aceste tulburări de personalitate pot fi diagnosticate cu precizie abia la vârsta adolescenței și la adultul tânăr, premisele dezvoltării lor se pot indentifica încă din vârstele copilăriei și pubertății. Aceste tendințe psihopatologice pot favoriza producerea unor comportamente indezirabile sau uneori chiar antisociale.
După cum descrie George Ionescu, tulburarea antisocială, are drept manifestări: minciuna și furtul în mod cotidian și persistent, pe cale de consecință cu dificultăți repetate cu legea, având tendința de a viola drepturile altora (la proprietate, fizice, dar și din punct de vedere sexual, legal, emoțional), cu agresivitate și comportament violent; deseori sunt implicați în lupte, prezintă persistența unei dispoziții agitate sau depresive (disforie), inabilitatea de a tolera plictiseala, lipsa de interes față de siguranța sa și a altora; au un diagnostic de tulburare de conduită încă din timpul copilăriei; este evidentă lipsa regretului că au facut rău altora; deseori se face simțită prezența unui farmec superficial, impulsivitate, un simț extrem de justificare a acțiunilor, inabilitatea de a-și face sau a menține prietenii.
Intensitatea maximă a simptomelor apare în anii adolescenței și tinde să scadă odată cu vârsta. Nu se precizează în studiul acestei tulburări dacă acestă remisiune este rezultatul maturizării sau al conștientizării consecințelor.
În general, conduita acestor indivizi este insensibilă, arogantă și disprețuitoare la drepturile, sentimentele și suferințele celorlalți. Se manifestă declarativ lipsa de regret și remușcare sau a sentimentelor de culpabilizare. Declanșează iritabilitate, impulsivitate, manifestări clastice și agresivitate la contraziceri, opoziție, incitare. Nu sunt capabili de a învăța din experiențele negative și din sancțiunile primite, ceea ce determină continua repetare a actelor reprobabile. La ei este evidentă tendința de a blama și injuria pe alții, cu disponibilitatea raționalizări „plauzibile” ale comportamentului lor conflictual.
O altă tulburare a personalității în formare, descrisă de același autor mai sus menționat, care apare și se manifestă la adolescență, este cea denumită ,,borderline” (lb.engl.-graniță), o psihopatie la fel ca și tulburarea antisocială. Această tulburare începe încă din copilărie având un debut exploziv la adolescență. Predispozitia ereditară, evidentă la un membru al familiei – mama, tata sau frate – crește riscul de apariție la alți membrii; abuzul în copilărie este un factor evident: multe persoane cu această tulburare afirmă ca au suferit un abuz fizic sau sexual în copilărie, sau neglijare și abandon. Această tulburare se definește în plan clinic ,,printr-un pattern pervaziv de instabilitate a relațiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor și o impulsivitate accentuată” (Ionescu, 1997, p.113).
Trăsăturile psihpatologice ale acestei tulburări prezintă o serie de accentuări comportamentale: intensitatea și versatilitatea relațiilor personale, reacții impulsiv-agresive la incitații minime atunci când acesta se confruntă cu eșecuri, pierderi sau frustrații, dar dezlănțuirile agresive se produc cel mai des în cazul contradicțiilor și divergențelor cu alții. Relațile interpersonale sunt caracterizate prin instabilitate, dar și prin variații atitudinale, dispoziție bazală instabilă. Identitatea de sine este tulburată prin stări de depersonalizare și dezorientare autopsihică.
DSM IV, enumeră o seamă de criterii de diagnostic: impulsivitatea prezentă în conduite cu potențial autodistructiv, relații interpersonale instabile, furie intensă și nestăpânită, mânie constantă, tulburări de identitate și instabilitate afectivă (ro.scribd.com/ Manual-de-Diagnostic-A-DSM-IV).
La polul opus din punct de vedere dinamic-comportamental, adolescentul cu incipiență borderline are acte autoagresive soldate uneori chiar cu tentative suicidare. În perioadele de acalmie, acuză sentimente cronice de deșertăciune și plictiseală. Acestor tulburări de tip psihotic li se mai adaugă tulburările de conduită la adolescență (Ionescu,1997).
Teribilismul dezvoltat la această vârstă determină o anumită atracție spre grupuri (găști) în care se dezvoltă adicțiile, se încalcă normele sociale, se comit acte de huliganism și se stabilesc solidarități puternice bazate pe o înțelegere distorsionată a condițiilor de cooperare. Prieteniile ce se leagă sunt cimentate prin adoptarea unor însemne fizice, cum ar fi tatuaje, body-piercing ori dăruirea de mici obiecte cărora li se acordă o semnificație aparte (fetișuri).
Abordarea psihologică a tulburărilor de comportament are o sferă mai extinsă și nu se referă numai la cele care intră sub incidentă juridică ce pot fi cuprinse în categoria infracțiunilor (comportamentul delincvenților); se iau în considerație și factorii psiho-pedagogici, atât în aprecierea comportamentului aberant, cât și în urmărirea unui complex de măsuri menit să prevină și să înlăture (să corecteze) comportamentele ce se abat de la normele sociale acceptate de societate.
Doar analiza individului concret în relațiile sale interpersonale și intersociale poate evalua corect comportamentele sale; pe această bază se pot iniția acțiuni sistematice de profilaxie și prevenire a normelor sociale.
O dimensiune a personalității responsabilă de formarea obișnuințelor și gândirii este caracterul. După Mihai Golu (2007) caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psihosocial al personalității: ,,a) concepția generală despre lume și viață a subiectului; b) sfera convingerilor și sentimentelor sociomorale; c) conținutul și scopul activităților; d) conținutul aspirațiilor și idealurilor. Luată în sens restrâns noțiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini” (Golu, 2007, p.792).
Corina Mihaela Țuțu precizează în lucrarea sa Psihologia personalității (2008) etapele instalării acestei tulburări, precum și legăturile patologice care se inițiază cu această ocazie între instanțele psihice însărcinate cu răspunsuri atitudinale în diferite situații: ,,..din punct de vedere al destructurării personalității individului, al tulburărilor caracteriale (,,caracteropatii”), când dezvoltarea hipertrofiată a unor trăsături caracteriale, le domină pe toate celelalte, devenirea caracterială fiind blocată. H.Ey (1983) afirmă că personalitatea caracteropată, ca alterare a Eului, în loc să se ordoneze în raport cu alții și să se armonizeze cu ea însăși într-o unitate coerentă, se dezvoltă hipertrofic într-o trăsătură de caracter (de exemplu fanaticul impulsiv în violență, anxiosul în securitate și eșec, introvertul în refuzul realității etc.)” (Țuțu., apud Ey, 2008, p.162).
1.3. Evoluția comportamental-impulsivă la adolescenți
Adolescența, cu perioadele și subsecvențele ei de dezvoltare, reprezintă un gen de evoluție psihologică și somatică cu caracteristici specifice în existența umană. În timpul în care se petrece această maturizare psihologică, apar firesc și accidente temporare de dezvoltare, concretizate în confruntări cu părinții și profesorii ori cu alte autorități, în situații percepute ca potrivnice dorinței lor de independență. Adolescenții au tendința de a se dezvolta liber, ca opinii și atitudini, aspect care apare în viața reală drept cea mai importantă cauză a conflictelor dintre generații.
După cum se precizează în Marele Dicționar al Psihologiei, Larousse, trecerea de la stadiul de susținere și suport asigurat de familie la independența clamată de cei mai mulți adolescenți, devine în mod firesc obiectul unei negocieri. În această perioadă apare criza de identitate la vârsta adolescenței, evidențiată printre altele și de activarea pulsiunilor conexe maturizării sexuale; se manifestă comportamente cu accente melancolice, pasiuni erotice, prietenii cu genul opus; în această perioadă adolescentul se axează pe alte coordonate decât legăturile tradiționale pe care le avea cu familia de origine, construind un alt tip de raport în care autonomia și identitatea sa trebuie recunoscute ca atare și respectate de părinți (Larousse, 2006).
Atunci când se simt constrânși la disciplină, în familie sau la școală, unii adolescenți declanșează adevărate comportamente de șantaj emoțional prin afișarea lipsei de respect față de adulții responsabili, chiulul de la școală și nu în ultimul rând fuga de acasă. Amenințarea și șantajul la adresa familiei sau profesorilor mai include: graviditatea, abuzul de alcool, drogurile, violența sau sinuciderea (Sells, 2005).
Cei mai mulți adolescenți reușesc adaptarea în mod acceptabil și, odată cu aceasta, își reduc stările psihice generatoare de anxietate. Există și subiecți în a căror dezvoltare nu au fost elaborări instructiv educative privind rezolvarea dilemelor de vârstă. Aceștia sunt mai predispuși la comportament agresiv și deviant: devin incapabili de a se adapta comunității, sau de a realiza sarcini sociale în grup, alunecând spre individualism, frondă și spre devianță.
Inadaptarea acestor copii este evidențiată în tulburările de relaționare cu părinții, profesorii, colegii, precum și ignorarea regulilor comunității și colectivității școlare din care aceștia fac parte. Incipiența acestor comportamente predelictuale debutează cu modificări ale traseului normal de dezvoltare a personalității: unii adolescenți încep să absenteze de la orele de curs, mint, copiază la evaluările organizate, dezvoltă atitudini demonstrativ agresive cu alți colegi inclusiv cu fetele pe care le bruschează ,,în glumă”.
Nu în ultimul rând, încep să fumeze ostentativ în fața adulților și să aibă atitudini opozante și nonconformiste. Se poate ajunge în extremis la abateri foarte grave de la normele morale și legale ale societății: furt, vagabondaj, tâlhărie, adicțiile grave precum consumul de droguri și alcool, prostituție, etc. (Rudică, 2006 ).
Orice copil se supără din când în când, din motive diferite, însă când acest fapt devine frecvent și cu o intensitate accentuată, putem să apreciem că există o problemă de sănătate psihică. Tim Murphy și Lorian Hoff Oberlin analizând fenomenul, în lucrarea Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoști și controlezi la tine și la alții, printre alte problematici abordate, enumeră trăsăturile copilului mânios: ,,1) își face singur viața amară; 2) nu poate să analizeze problemele; 3) dă vina pe alții pentru necazurile lui; 4) își transformă sentimentele de neplăcere în sentimente de furie; 5) îi lipsește capacitatea de empatie; 6) îi atacă pe ceilalți mai degrabă decât să rezolve o problemă; 7) folosește mânia ca să capete putere; 8) se complace în dialoguri interioare distructive; 9) face confuzie între mânie și stima de sine; 10) poate să fie drăguț și amabil atunci când și vrea să fie” (Murphy., Oberlin., 2007, p.103).
Ulterior aceste scheme atitudinale se rigidizează devenind comportamente învățate de auto sabotare. Cel în cauză este convins de justețea cerințelor sale în fața celorlalți și astfel nu își dă seama de erorile de logică care îl conduc spre agresivitate și izolare socială.
Referitor la acest aspect psihologic, Karl Leonhard (1968) descrie în celebra sa operă Personalități accentuate comportamentele impulsive: ,, Dacă mânia, apărută dintr-un motiv oarecare, crește, cuvintele sunt adesea urmate de fapte, rezultatul fiind destul de frecvent, încăierări cu alți oameni” (Leonhard, 1972, p. 96).
Este de cea mai mare importanță pentru societate și, nu în ultimul rând pentru individul în cauză, ca agresivitatea și violența să fie indentificate din timp ca indicatori patologici ai unei direcții comportamentale predominant delincvențiale. Agresivitatea și violența sunt justificate în practicarea anumitor sporturi marțiale, în anumite culturi făcând parte din inițierea copiilor pentru intrarea în rândurile adulților.
Agresivitatea adolescenților are efectiv un palier de manifestare naturală și oarecum justificat, în sensul unei dezvoltări personale, în situații de confruntare: în sport, ca afirmare compețională, atunci când este dusă până la nivelul violenței această manifestare se dovedește a fi nefastă pentru armonizarea socială a individului, plasându-l în relație doar cu persoane cu un comportament similar izolându-se astfel de grupul de apartenență. Descoperirea din timp a grupurilor și subiecților cu risc în manifestarea comportamentală violente și agresive este un obiectiv al serviciilor de securitate socială.
1.4. Stadii psihocomportamentale în adolescență
Adolescența este trecerea de la copilărie la tinerețe ce începe în jurul vârstei de 11-12 ani și se încheie la 18-25 de ani. Etimologia cuvântului „adolescență” cu origine în limba latină: ,,adolescere”, înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza. Această maturizare se desfășoară pe două planuri principale și anume: maturizarea biologică și maturizarea psihologică afectivă, intelectuală, socială (Munteanu, M., Nechifor, A., 2007).
În perioada adolescenței se pot distinge trei direcții importante ale tranziției de la copilărie la vârsta tinereții: a) dezvoltarea rapidă din punct de vedere somatic, b) importante transformări organice și personologice, c) o mare variabilitate a transfomărilor individuale.
Intervalele de timp în care se petrec transformările sunt prezentate de mai mulți autori făcând referiri la culturi și la etnii: se consideră că adolescența începe în jurul vârstei de 10 ani și se termină în jurul vârstei de 18 ani. Alții consideră adolescența cuprinsă între 12-18 ani, dar precizează distinctiv subperioadele 12-15 ani, adolescența „timpurie” și 15-18 ani, „adolescența târzie”.
În lucrarea Psihologia vârstelor, Emil Verza consideră că perioada adolescenței este foarte controversată, psihologii și pedagogii etichetând-o: „vârsta ingrată”, „vârsta marilor elanuri”, „vârsta de aur”, „vârsta crizelor, anxietății, nesiguranței, insatisfacției”. Ea reprezintă cea mai complexă etapă a dezvoltării ființei umane, etapă a conturării individualitații și a începutului de stabi1izare a personalității, marcând astfel încheierea copilăriei și trecerea spre vârsta tinereții (Verza, 1994, p. 186).
În prima parte a perioadei, în plan comportamental adolescentul oscilează între starea de copil și tendința către maturizare. Psihicul începe a se modela cu accent pe conștiința de sine, edificându-se și identitatea egoului în coordonatele realității. Aflat în plin proces de evoluție biologică și psihologică, copilul începe să cristalizeze o concepție proprie despre sine și viața socială la care participă.
În principal, datorită mediului școlar unde își desfășoară o parte însemnată din activitatea sa zilnică, dezvoltarea sa intelectuală se orientează spre reflectarea tot mai fină conceptuală și profundă a realității. Gândirea devine mobilă, capabilă să realizeze cu ușurință raționamente directe și reversibile, de la cauză la efect și de la efect la cauză. Legat de procesul gândirii, un rol important îl are la acestă vârstă imaginația creatoare; în ultimele cinci, șase decenii, psihologii au relevat procedee pentru ca instruirea tradițională, să apeleze la creativitatea și stilul cognitiv al elevului.
După tratate mai recente perioada adolescenței a fost împărțită în trei subperioade: I) preadolescența sau adolescența puberală (14-16 ani) este o fază de intensă dezvoltare psihică încordată de conflicte interioare; II) adolescența propriu-zisă sau marea adolescență (16-18/20 de ani) este perioada cea mai critică; cazurile de delincvență din rândul adolescenților pun în evidență condiționarea tensională a dezvoltării psihice, sub presiunea complexității și a ritmurilor vieții, cu dificultăți de adaptare și decizie; III) adolescența prelungită sau tardivă (18/20-25 de ani) este faza identificării definitive, și a angajării în viața adultă (Verza, 1994).
1.4.1. Tulburări de conduită și nevrotism în adolescență
Comportamentul uman este definit ca performanță și potențial într-un sistem de două axe: dezvoltarea psihică a personalității și mediul contigent individului. Adolescentul se confruntă cu probleme de viață cotidiană, trebuind să înțeleagă nuanțele comportamental atitudinale ale celorlalți, valorile, normele, sensurile vieții iar cu aceste achiziții să se încadreze în grupuri compatibile și benefice. Dacă apar dereglări, sigur se vor declanșa și tulburări comportamentale și de edificare a personalității.
Una din cele mai frecvente situații întâlnită la acești adolescenți este deficitul relației parentale. Astfel relația tată-copil este de cele mai multe ori grav afectată de alcoolismul părintelui sau de diverse afecțiuni psihice care diminuează dramatic, formarea și dezvoltarea copilului care în mod normal ar fi trebuit să aibă un model benefic, optimist și demn de urmat.
Tudorel Butoi precizează diferențele celor două modele conceptuale care încadrează dinamica delincvențială în lucrarea Criminali în serie. Printre alte considerații științifice el afirmă: ,,Privitor la o tipologie în relația cu delincvența și criminalitatea însuși, Sigmund Freud a făcut o diferențiere între delincvența de tip nevrotic-caracterizată printr-un conflict, între Supra-Eu și Sine și un tip diferit de cel nevrotic al cărui comportament delictual se desfășoară fără implicarea afectivității și fără conflicte intrapsihice, care, actualmente poate fi încadrat în modelul psihopatic” (Butoi, 2003, p.46).
După Irina Holdevici (1997)-Note de curs. Psihopatologia, avem în această situație următoarele tipuri de tulburări de comportament:a) delincvență socializată; b) comportament agresiv antisocial.
Autoarea ne clarifică diferența între cele două dimensiuni clinice citând părerea lui Hewit și Jenkins (1946): ,,delincventul socializat nu prezintă tulburări psihopatologice și este bine adaptat la grupul de delincvenți (prieteni sau rude) din care face parte. Deoarece tatăl nu este acasă, băiatul nu are un model de indentificare masculină. Copii antisociali agresivi au relații proaste cu alți copii și cu propria familie. Ei sunt negativiști agresivi și răzbunători. Mulți dintre părinții acestor copii manifestă ostilitate față de proprii copii, iar în familie există un pattern caracterizat prin scandaluri, lipsă de afecțiune și rejectare” (Holdevici., 1997, p. 44).
Caracteristica generală a acestor adolescenți care manifestă tulburări de comportament este aceea că: sunt imaturi psihic, cu eșecuri în adaptarea la condițiile realității și ineficiență în acumularea experiențială practică și conceptuală, dovedind o slabă asumare experiențială trăită ori cunoscută. Un prim element care favorizează apariția delincvenței juvenile este mediul de formare a personalității, în care, agresivitatea se impune ca un mod de coping în activitate și relaționare. Conform conceptului academic, agresivitatea apare ca‚ un comportament distructiv, violent, orientat spre persoane, obiecte sau catre sine (Chelcea apud Franzoi, 2013). Există și forma agresivității calme, pasiv-agresive, non-violente dar care proiectiv semnifică aceași ostilitate.
Agresivitatea a fost empiric considerată ca fiind ereditară și transgenerațională; studiile de psihologie genetică și personologie au relevat factorii ontogenetici ai modelării comportamentului în mediul de dezvoltare. Vasile Pavelcu semnalează și relația frustrație-agresiune: „este clar că nu orice obstacol ivit în fața satisfacerii unei trebuințe provoacă un act de agresiune și că același obstacol poate da naștere la stări afective diferite, în funcție de structura individuală a subiectului, și deci în funcție de sensul atribuit barierei ivite” (Rudică, 2006, p. 37).
Factorii familiali ce apar în învățarea unui comportament agresiv sunt reprezentați de o dinamică psihoafectivă a cuplului parental: carența afectivă maternă, abuzul de autoritate patern sau matern, lipsa modelelor echilibrate în ansamblul familiei, cristalizează viitorul comportament agresiv al adolescentului, știut fiind că „dacă trăiesc în ostilitate copii învață să fie agresivi”.
Trăind într-o atmosferă ostilă copiii ajung să se simtă vulnerabili și să reacționeze în consecință, considerând că modelul agresivității învățate în familie reprezintă o necesitate, o cale de a rezolva problemele cotidiene. De asemenea prin intermediul televiziunii și filmelor copilul este expus la o impregnare mental negativă a violenței și ostilității aceasta contribuind foarte mult la perpetuarea agresivității accentuate (Nolte, 2006).
Explicând modul de apariție a problemelor la tineri în lucrarea sa -Cum să fii prieten cu copilul tău-Roberta M. Gilbert observa că: ,,Dacă privim familia ca pe o unitate emoțională, un copil nu este decât o parte a acestei unități-un fragment din întreg. Parțial acest lucru înseamnă că o acțiune, o atitudine sau o emoție a unei persoane din grup îi afectează pe toți ceilalți. Deoarece un membru al afamiliei constituie o parte a unei entități mai mari, rareori copii cu probleme se află ei înșiși la originea dificultăților. Mai degrabă putem spune că ei sunt simptomele unui rău mult mai mare-o problemă emoțională sau de relație în familie” (Gilbert,M.R., 2005, p.15).
Un alt factor ce structurează negativ comportamentul delincvențial la adolescent este tipul de personalitate anomică. În acest tip de personalitate apar trăsături negative, care se exprimă, prin afectivitate redusă, impulsivitate, egofilie, egocentrism, sensibilitate.
Ultimul plan de abordare, a apariției devianței comportamentale este descris de factorii situaționali ce cristalizează trecerea la aspectul comportamental antisocial și se obiectivează în: consumul de alcool, de droguri, slaba capacitate de a răspunde la frustrări, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv. Putem spune și că tulburările de comportament la adolescență apar în special și datorită retragerii investiției afective materne și putând fi legată de comportamentul autoritar patern, acesta generând uneori indiferența afectivă responsabilă în apariția sentimentelor vindicative, iresposabilitate, agresivitate, ulterior proiectate în viața adultă sub forme patologice, nevroze, psihopatii etc.
Tulburările de comportament sau de conduită au o gamă foarte largă de forme, numite generic „comportamente problematice”, manifestate pregnant la copil și adolescent. Taxonomia este definită înainte de toate prin cazuistică. Cauzele tulburărilor comportamentale sunt multiple, clasate în ereditare și dobândite, aceasta din urmă fiind dificultăți de adaptare, în special școlare. Vectorial, pot fi delimitate cele de tip agresiv, în planurile cognitiv, afectiv, volitiv și relațional; tulburările comportamentale pot fi de tip agresiv sau neagresiv, implicând afectul și dispoziția sau gândirea și cogniția, tulburările de somn, însoțite de regulă și de simptome vegetative.
Agresivitatea marcantă, de exemplu, este o tulburare de comportament, începând cu cazul copiilor și adolescenților. În viziune psihologică puberul săvârșește conduite reprobabile pentru adult din ignoranță, inocență, conștiință încă nedezvoltată sau conformitate redusă (Șchiopu., Verza., 1989).
În practică, cu privire la comportamentele dezadaptative ale acestor copii nu se pune nici un diagnostic și se vorbește de tulburarea de conduită la adolescență, întrucât se admite că procesul de structurare al personalității nu s-a încheiat.
Se afirmă că această afecțiune se poate numi mai corect, tulburare de comportament antisocial-agresiv prin următoarele justificări: comportament agresiv în raport cu oamenii sau cu animalele; vandalism; furturi și excrocherii; abolirea regulilor de conviețuire civilizată.
Aceste comportamente, în limită de minim trei dintre ele, trebuie să fie consemnate pe o perioadă de 12 luni pentru a putea diagnostica această tulburare. Apariția tulburării poate fi înregistrată la vârsta copilăriei sau mai tîrziu la adolescență și se pot evidenția trei niveluri de manifestare: ușoară, moderată și severă (Petermann, Dopfner, Schmidt, 2010).
În acest sens Gianina Cucu-Ciuhan evidențiază că: ,, Tulburările de comportament reprezintă apariția unor manifestări de conduită care depășesc limita normalității la vârsta respectivă. Aceste abateri, exprimă atitudinea copilului față de muncă, față de alte persoane, față de autoritatea educativă, față de lucruri și chiar față de propria persoană” (Ciuhan, G., 2003, p.105).
Vom prezenta în continuare câteva aspecte ale consecințelor comportamentului impulsiv la adolescență:
1.4.2. Fuga și vagabondajul
Pentru a lua hotărârea de a fugi, în primul rând adolescentul dezinvestește afectiv mediul său originar de viață. Acest mijloc de autoprotecție psihică și acțiune impulsivă este în multe cazuri justificat de comportamentul unui părinte hiperautoritar, violent sau chiar abuziv care aplică pedepse drastice fără măsură, sau care se dezinteresează total de nevoile adolescentului, punându-i în pericol dezvoltarea fizică și psihică. În această situație adolescentul lipsește de acasă ore, zile sau luni, umblând pe străzi singur sau însoțit de alții asemenea lui. În afara fugii de pressing-ul situației tensionale din familie, apare și curiozitatea explorării lumii înconjurătoare precum spiritul de aventură specific acestei vârste. Acești adolescenți fumează, consumă alcool și droguri; au o viață marcată de promiscuitate sexuală și ajung în mod evident la furturi și agresiuni grave cauzate în principal de lipsa banilor necesari.
Este aproape un adevăr faptul că modelul de relaționare al unui copil abuzat și violentat în familie va avea un tipar psihic și comportamental similar familei sau mediului în care s-a dezvoltat. Atunci când are posibilitatea adolescentul evadează din acest mediu pentru a-și pune dorințele în aplicare dar și ca imitație inconștientă a izolării sociale pe care a observat-o la familia de origine. Acești adolescenți nu se mai indentifică cu modelul clasic de familie, resping autoritatea parentală pe care o percep negativă și periculoasă. Pentru a contracara aceste amenințări nu de puține ori aceștia dezvoltă în compensație, agresivitate și comportamente antisociale. De multe ori vagabondajul urmează fugii de acasă, uneori cu dorința adolescenților de a întâlni diferite grupuri antisociale, orientate similar din punct de vedere al ,,valorilor” de viață (Mitrofan, 1992, p. 285).
Acest fenomen este predictibil la nivel atitudinal și prin faptul că, înainte de a pune în aplicare planul fugii de acasă subiectul în cauză respinge agresiv orice îngrădire școlară sau familiară. Odată ce trece un timp în care adolescentul capătă deprinderi extreme de supraviețuire, în maniera de vagabondaj, se schimbă dramatic structura caracterială precum și alte laturi ale personalității.
Explicând aceste fenomene Tiberiu Rudică afirmă în lucrarea Familia în fața conduitelor greșite ale copilului (1981) că:,, Vagabondajul ca urmare a fugii, este un fenomen psihosocial foarte complex și cu adânci implicații sociale, care se datorează, și el, unor stări psihice conflictuale, unor sentimente de nemulțumire a copilului, legate de condițiile nefavorabile de viață în mediul familial. Vagabondajul desemnează absența de la domiciliu pentru o perioadă mai mare de timp, și peregrinarea continuă dintr-un mediu în altul (Rudică, 1981, p.94). Pe cale de consecință vagabondajul favorizează întovărășirea celui în cauză cu alți indivizi asemănători. Astfel se socializează experințele negative, se împărtășesc aspirațiile deviante, și nu în ultimul rând se,, justifică” viitoarele infracțiuni.
Din punct de vedere clinic poate apare ca entitate nosografică și dromomania, care se evidențiază la unii adolescenți din grupele de risc. Aceasta include o patologie care se exprimă prin prezența microleziunilor cerebrale, grave modificări de personalitate, șoc existențial ori schizofrenie.
În acest caz individul afectat simte nevoia imperioasă de a se deplasa dintr-un loc în altul, nereușind adaptarea fără ajutor medical. Dicționarul de Psihologie (1978) o explică astfel: ,,tendință irezistibilă spre vagabondaj, manifestată în stări psihopatice de origine toxică, în stări post-critice ale epilepsiei, după encefalite sau traumatisme craniene” (Neveanu, 1978, p. 213).
1.4.3. Fuga de la școală
O formă specifică a disfuncțiilor relaționale este părăsirea de către elev a școlii în timpul sau înaintea cursurilor. Acest comportament de apărare survine pe fondul unor trăiri emoționale resimțite cu intensitate deosebită în urma cărora elevul nu știe cum să procedeze.
Cauza acestor afecte poate fi o evaluare negativă a performanțelor școlare, o stare conflictuală nerezolvată cu colegii sau cu profesorii, stări psihologice de teamă nelămurită, dezadaptare generală, tulburări intense de conduită, fobii, stări psihopatologice incipiente etc.
Pentru elevii mai mici, cauza ar putea fi fobia școlară, în vreme ce pentru cei mai mari acest ,,comportament este rezultatul unei opțiuni exprimate liber ca urmare a unei motivații extrinseci” (Blândul., apud Neamțu., 2012, p.165).
În cazul școlarului mic, fobia școlară se manifestă somatic și psihic prin disconfort acut atunci când copilul trebuie să meargă la școală: astfel apar migrene, insomnie, stări de rău fizic, tulburări de alimentație, agitație, refuzul activităților normale. Acest fenomen frecvent generează absenteism școlar care, la rândul său, poate conduce la forma cea mai gravă a abandonului școlar.
1.4.4. Furtul
Adolescenții de diferite vârste pot fi tentați să fure din diferite motive: unii dintre ei înțeleg că furtul este sancționat social și totuși o fac din dorința de aventură, alții pot fura ca o bravură în materie de abuz fizic sau emoțional; dar cei mai mulți o fac pentru că nu au abilitățile sociale necesare de a obține prin licit sau prin muncă lucrurile sau alimentele dorite.
Apetența copiilor și tinerilor pentru mărcile și brandurile recunoscute pe piață a devenit de mult un obicei al orientării către obiectele cu calități de necontestat. Astfel, obiectele de joc banale pentru clasa mijlocie, mingii, rachete de tenis, console electronice, parfumuri, tricouri, etc, se dovedesc a fi inaccesibile copiilor defavorizați. Ei nu pot decât să își dorească aceste obiecte, acumulând stări de frustrare care se transformă ulterior în stări de furie și de violență manifestă, deoarece nu pot avea deloc acces la aceste bunuri sub nici o formă.
Se pot distinge, chiar și sub vârsta de 18 ani, două categorii de hoți: hoții amatori sau ocazionali care fură un obiect ce îi tentează la nivel infantil: bani pentru a-și cumpăra bunuri ocazionale ca de exemplu un bilet la film și hoții profesioniști care fac parte din rețele specializate în diferite tipuri de infracțiuni precum spargerile sau înșelăciunea, furtul autoturismelor, incendiatorii etc.
Noile tehnologii informatice au devenit instrumente pentru copii și adolescenții cu un IQ ridicat tentați la infracțiuni pe Internet. Ca profil general, acești copii provin din clasa de mijloc, având între 14-19 ani, sunt de obicei introverți, având slabe contacte sociale; demonstrează aceleași preocupări în domenii precum informatica, cibernetica, electronica, accesarea ilegală a diferitelor rețele cu parolă, ajungând la spionajul industrial, copierea și falsificarea de programe informatice (Fabian, 2007).
1.4.5. Prostituția
Etimologic, în limba latină verbul prostituo însemna actul de expunere publică pentru și înainte de vânzare; aceste precizări etimologice arată mai înainte de toate sensul mercantil și morala josnică a traficării trupului uman. Motivația prostituției este uluitoare: declarativ, nimeni nu dorește să practice această ocupație din plăcere, ci pentru a câștiga banii necesari subzistenței zilnice. De-a lungul timpului,cercetătorii au evidențiat statistic factorii care sunt invocați în practicarea prostituției: a) șomajul, b) nivelul scazut al salariilor și condițiile grele de muncă, c) climatul educațional deficitar d) recrutarea în rețea datorită proxeneților (Rădulescu, 1996).
O serie de cercetări efectuate pe delincvenți implicați în prostituție au relevat următoarele: o mare parte dintre aceștia proveneau din familii în care se consuma alcool; fetele delincvente și prostituate proveneau din familii cu carențe morale datorate în mare parte comportamentului imoral al părinților care tolerau un mediu de promiscuitate. Deci, în primul rând imoralitatea mediului familial a dus la alcoolismul fetelor, la prostituție și, pe cale de consecință, la diferite infracțiuni grave. Prostituția juvenilă este foarte răspândită în România, copii străzii devenind un veritabil ,,stimul” de atracție atât pentru pedofilii români cât și pentru cei străini.
Vasile Preda afirmă că, din punct de vedere socio-afectiv și moral, climatul familiei este mult mai predispozant la devianță atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate și antecedente penale, favorizând alunecarea copiilor și adolescenților pe panta delincvenței și promiscuității. Deci familia, prin comportamentul membrilor săi este un cadru de referință și „model” pentru adolescenți și tineri. Copiii proveniți din astfel de familii cu derapaje ale climatului moral, socio-afectiv și atmosferă conflictuală, se pot asocia mai ușor grupurilor delictogene (Preda, 1998).
1.5. Problematica psihologică a adicțiilor
Dependența de drog, conform OSM (1969), reprezintă: ,,starea fizică sau psihică ce rezultă din interacțiunea unui organism și a unui drog, caracterizată prin modificări de comportament și alte reacții însoțite întotdeauna de nevoia sau compulsiunea de a lua substanța respectivă în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimți efectele sale psihice și uneori pentru a evita suferințele generate de absența lui. Starea de dependență este însoțită sau nu de toleranță” (Macovei., p.59).
Mielu Zlate, admite în lucrarea sa Introducere în psihologie, citând pe R.L. Atkinson, următoarea clasificare după efecte, a substanțelor psihoactive: 1) depresive (sedative): alcoolul, barbituricele, tranchilizantele; 2) narcotice: opiul și derivatele lui (codeina, heroina, morfina); 3) stimulante: amfetamina, cocaina, nicotina, cofeina; 4) halucinogene sau psihedelice: LSD, mescalina; 5) cannabis: marihuana, hașisul (Zlate., 2000, p. 322).
Substanțele psihoactive produc o stare de conștiință specifică, într-o serie mult studiată: somn, dinamică onirică, hipnoză, meditație, feed-back-ul (Zlate, 2000). Substanța psihoactivă ilegală este definită drept ,,o substanță chimică, naturală sau sintetică, care, spre deosebire de medicamente, acționează asupra creierului, producând stări euforice, tulburări psihice, halucinații, reacții paranoice” (Vezure., 2010, p.13).
După cum s-a observat în anchetele sociale realizate de autorități cu privire la consumul și traficul de stupefiante, nu doar individul consumator este afectat de acest comportament, ci și aparținătorii, familia, apropiații, comunitatea și, pe cale de consecință, societatea în ansamblul ei prin costurile uriașe la care este supusă.
Stelian Țurlea, autorul lucrării Bomba drogurilor, arată că familia este afectată dramatic și pusă în situația de a deveni martorul autodistrugerii celui iubit. Trebuie evidențiați și factorii economici: pierderea de producție în viața profesională, un număr mare de accidente, absență constantă de la lucru și cheltuieli sporite pentru îngrijirea medicală (Țurlea, 1991).
Consumul de alcool la tineri și adolescenți este o realitate cotidiană care atinge proporții de masă, în habitate particulare sau în localuri publice, chiar dacă este interzisă comercializarea persoanelor sub 18 ani. Din păcate, pentru mulți adolescenți acest comportament duce la instalarea dependenței și a simptomelor alcoolismului cronic ce apare cu tot cortegiul sau de disfuncții specifice, pierderea locului de muncă, abandonarea școlii, cheltuirea resurselor personale și cele ale familiei pe alcool și, ulterior, pe necesarul spitalicesc sau clinic.
Vasile Preda constată că, climatul socio-afectiv, moral, dar și economic al familiei, este mult mai perturbat atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate și antecedente penale, favorizând alunecarea copiilor și adolescenților pe panta delincvenței datorită modelului negativ persuasiv. Cercetările arată că alcoolismul în familiile din care provin delincvenții se manifestă de trei ori mai mult decât în familiile nedelicvenților. Imoralitatea mediului familial în care s-a consumat alcool conduce la o atmosferă permisivă ce favorizează alcoolismul fetelor, prostituția și ulterior diferite infracțiuni grave în care acestea se implică (Preda, 1998).
Manifestările clinice presupun după George Ionescu (note de curs, 1997), două mari dimensiuni ale intoxicației alcoolice: 1) manifestări psihopatologice ale intoxicației acute (beția vulgară) și 2) intoxicația alcoolică idiosincratică (beția patologică). Dacă din prima formă subiecții se trezesc doar cu stări de rău, amețeală și dureri de cap, în cea dea doua formă de beție (cea patologică) fenomenele sunt devastatoare pentru sănătatea individului în cauză. Astfel, avem în anumite cazuri apariția fenomenului de sevraj, când din diferite motive subiectul nu-și poate administra doza de alcool. Aceste tulburări psihice ale sevrajului se pot distinge în următoarele forme clinice 1) sindromul de sevraj alcoolic; 2) delirium de sevraj alcoolic; 3) sindromul Kandinski-sindrom amnestic alcoolic; 4) halucinoza alcoolică; 5) demența asociată cu alcoolismul (Ionescu., 1997).
2. Agresivitatea, delimitări conceptuale
2.1.Definirea agresivității umane
Termenul de agresivitate apare ca un derivat lingvistic al sursei originare care provine din limba latină ,,agresio” și care înseamnă atac, agresiune, asalt sau lovitură. Limba latină explică termenul ,,agresio” ca având rădăcina în „agradior” care a evoluat în ,,agredire” și înseamnă ,,a merge către, cu spirit războinic, cu tendința de a ataca” (Munteanu., Nechifor., 2007, p. 39). În acord cu sensul etimologic, acest termen face trimitere la agresivitatea individuală, la confruntarea cu obstacolele ivite în contactul cu alte persoane și de asemenea la atitudinea de a nu ceda în caz de dificultate.
Agresivitatea este apreciată ca fiind utilă competițional și pentru eficiența în desfășurarea și finalitatea activităților individuale. De asemenea poate fi o stare de promovare a asertivității în anumite situații.
Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse, cu efecte la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Noțiunea de agresivitate are conotații relative la un gen de implicare în viața socială. Metodologic, definirea agresivității ține de discipline precum psihologia, etologia, neurologia și psihanaliza.
Norbert Sillamy definește agresivitatea astfel: ,,Luat în sens restrâns, acest termen se raportează la caracterul belicos al unei persoane. Într-o accepțiune mai largă, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăți, nici de luptă” (Sillamy, 1996, p. 19).
În continuarea explicației, acest autor arată că pentru mulți autori agresivitatea este legată de conceptul de frustrare și dă exemplu atititudinea unui copil care este împiedicat să se joace. Acesta tropăie de furie sau se înbufnează. Totuși Sillamy prezintă și alte posibile cauze ale agresivității. El citează pe H. Montagner (1998) care a observat la copii în restanță cu somnul accese bruște de agresivitate, urmate de momente de izolare absolută. Concluzia la care ajunge autorul este că agresivitatea la copil se datorează cel mai adesea unei insatisfacții profunde, consecutive unei lipse de afecțiune sau unui sentiment de devalorizare personală.
Copilul reacționează agresiv și datorită stimulării sale negative prin aplicarea unor exigențe parentale nejustificate moral și educațional, învățarea unor asemenea comportamente având un rol determinant în manifestarea ulterioară a agresivității. El încheie această încercare de definire a agresivității prin afirmația că în societatea noastră este posibil să diminuăm aceste comportamente prin măsuri educative, prin glorificarea conduitelor altruiste și prin evidențierea valorilor morale.
Paul Popescu-Neveanu definește agresivitatea ca un comportament destructiv și violent orientat către persoane, obiecte sau spre sine. El arată că agresivitatea implică o negare activă ce produce daune sau doar transformări. De asemenea, indentifică și o agresivitate nonviolentă, dar care semnifică întotdeauna propensiune spre atac, ofensivă și ostilitate. Agresivitatea își are originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, fiind totodată și o însușire a ființelor vii pe toată scara evoluției acestora (Neveanu, 1978).
Într-un exercițiu științific de definire a conceptului agresivității, Alexandra Ghiță atenționează asupra dificultății și exigențelor metodologice. Ea precizează în lucrarea Agresivitatea în trafic (2010) că agresivitatea, ca și violența, prin natura sa, nu se pretează la o singură definiție. Referindu-se la agresivitate Gilles Fereol și Adrian Neculau (2003), definesc agresivitatea ca: ,,o potențialitate individuală, capacitatea de a înfrunta un obstacol, de a nu da înapoi în caz de dificultate” (Ghiță, 2010, p. 21). În același timp agresivitatea este descrisă ca ,,un comportament distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine” (idem). O altă definiție citată de autoare din Tănăsescu (2003) precizează că actul agresional reprezintă un fel de violență acțională sau verbală, instantaneu sau premeditat, executat cu intenție sau din culpă prin care se produc prejudicii sociale sau individuale, cu excepția formelor de agresiune socială ,,acceptată” (competiții sportive) (idem, p. 21).
În lucrarea Agresivitatea în școală, Claudia Marian dă câteva definiții ale fenomenului: îl citează pe Baron și Byrne (2001) care plasează în această sferă ,,orice comportament fizic sau verbal care intenționează să rănească pe altcineva” (Marian, 2011, p. 12).
Gorgos , extinde accepțiunea agresivității: ,,ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient, fantasmagoric, în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unui obiect investit cu semnificație, conduite resimțite ca atare și neprovocate de acesta. Agresivitatea este caracteristică relațiilor interumane, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea pasivă de indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de amenințare și acte de violență propriu-zise” (Gorgos, 1987).
Ramona Elena-Stemate, în lucrarea Cum gestionăm agresivitatea adolescenților? (2010) citează pe Lagache Daniel (1982) care definea agresivitatea drept ,,o tensiune care pune organismul în mișcare până la un moment în care motivația se reduce sau dispare. Asfel ea constitue, din această perspectivă, o dispoziție indispensabilă pentru trecerea de la potențialitate la act, ca manifestare a unui comportament al cărui scop este distrugerea parțială a unui obiect sau a unei persoane”. Sintetizând mai multe opinii și definiții științifice, Elena-Stemate (2010) consideră că ,, […] natura fenomenului este una motivațională. Agresivitatea este, înainte de toate, un impuls, un mod de reacție necondiționat, instinctiv, care apare în cazurile de frustrare a unei nevoi, de îndepărtare a obstacolelor ce stau în calea satisfacerii trebuințelor, producând frustrarea” (Stemate, 2010, p. 19).
Potrivit unei definiții recente și larg împărtășite a agresivității, Farzaneh Pahlavan citează pe Baron și Richardson în lucrarea Comportamentul agresiv. El arată că agresivitatea în viziunea lor se referă la: ,,toate formele de comportament ce urmăresc producerea suferinței unui alt oragnism viu, în condițiile în care acesta nu-și dorește un astfel de tratament” (Pahlavan, 2011, p. 12).
După Segall și colaboratorii săi (1999) agresivitatea apare ca o ,,resursă energetic- relațională ce coboară în comportament, prin care provoacă o suferință altei persoane într-un context determinat” (Gavrieliuc, 2011, p. 307).
În cercetările de specialitate din Marea Britanie și America se discută despre: aggression (comiterea unui atac fără o provocare, atac consumat în plan fizic sau verbal); aggressivity (componenta normală a personalității, agresivitatea latentă, potențialul de a comite atacuri); agresivness (o stare relativ propice, comiterii unei agresiuni susținută de anumite trăsături ale persoanei care se pot exprima ca forme adaptate ale agresivității: competitivitatea, combativitatea, inițiativa curajul, ambiția etc.); mobbing (atacuri în grup produse de copii asupra altui copil); bullying (un gen de violență pe termen lung, atât fizică cât și psihologică), (Neamțu, 2001, p. 32).
2.2. Modele explicative ale conduitei agresive
Studiul comportamentului agresiv, considerat drept o formă de relaționare orientată în sens distructiv, a condus la mai multe teorii. O sinteză a acestora este prezentată și în lucrarea Aspecte psihologice ale agresivității umane, a Ceraselei Tudose, care citează o serie de autori consacrați ce au contribuit la definirea a trei modele: psihanalitic, etologic și psihosocial.
Trei mari teorii explicative pun problematica agresivității în trei cadre: agresivitatea înnăscută, teorie susținută de modelul etologic și psihanalitic; agresivitatea este un răspuns la frustrare, punct de vedere susținut de J. Dollard și L. Berkowitz; agresivitatea este un comportament social învățat, Albert Bandura (Tudose, 2003).
a) Modelul biologic-etologic
Teoria biologică a comportamentului agresiv arată că acesta ar fi rezultatul activării centrilor de control sau al substraturilor nervoase particulare însărcinate fiecare în parte cu diferite tipuri de comportament agresiv. Există două orientări majore ale acestei teorii: prima, definită de Lorenz, (1966) afirmă că agresivitatea este un comportament intern spontan, rezultat al unei pulsiuni interne considerată de cele mai multe ori înnăscută și care se manifesă prin reacții agresive; cea de a doua dă prioritate mediului: Scott, (1958) spune că agresivitatea este răspunsul organismului la un stimul exterior amenințător (Pahlavan, 2011, p. 129).
Konrad Lorenz (2005) în lucrarea Așa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii accentuează natura biologic-instinctuală a agresivității justificată de un sens al supraviețuirii prin reproducere și de asigurarea unui spațiu vital de acțiune; agresivitatea poate fi dublată în contextul unei conlucrări violente cu instinctul ce împiedică distrugerea totală a adversarului. În acest caz, oprirea acțiunii agresive se rezolvă prin comportamentul agresiv ritualizat în care se impune superioritatea unuia dintre adversari. Cel învins, dând semne de recunoaștere ca atare, îl determină pe câștigător să se oprească, încetând astfel pericolul de distrugere conspecifică (Lorenz, 2005).
Desmond Morris este un autor recent, zoolog ca formare, cu o abordare modernă și aproape convingătoare; el a încercat să prezinte comportamentul uman ca având o legătură ,,demonstrată”, izofuncțională cu cel al animalelor. În opinia autorului, agresiunea noastră înnăscută poate și trebuie a fi înțeleasă în termenii originii primitive. Animalele, arată el, luptă pentru a domina ierarhic sau pentru a-și stabili drepturile teritoriale. Un mascul dominant este în mod uzual conducătorul grupului, iar când acesta îmbătrânește sau devine vulnerabil este provocat și alungat de un altul. Agresiunea îl face pe animal să atace, frica îl ține pe loc, inhibându-l; în lucrarea Maimuța goală el încearcă să examineze comportamentul uman în termeni de: hrană, luptă, împerechere, teritorialitate; supraapreciază faptul că avem o origine comportamental-pulsională, care ar ține funcțional de regnul animal (Morris, 2008).
Totuși și în societatea umană putem observa reacțiile la apărarea teritoriului în proximitate. Cu privire la acest subiect Irenaus Eibesfeld precizează în lucrarea sa Agresivitatea umană: ,,Oamenii își formează rapid habitudini spațiale. Faptul poate fi constatat, de pildă, și în așezarea unei familii în jurul mesei. Locurile de la masă, ocupate de membrii familiei sunt menținute consecvent. În temeiul unei înțelegeri tacite fiecare respectă locul celuilalt” (Eibl-Eibesfeldt, 2009,p.124).
Psihologia comparată nu susține un instinct general al agresivității; rezultatul analizelor transculturale ce indică atât o mare varietate a modurilor de manifestare, cât și eterogenitatea manifestării lor sub raportul frecvenței și intensității; omul are conștiință și se poate controla prin multiple criterii pentru a nu recurge la agresivitate.
Un alt autor, Dolf Zillman (1979) a conceput teoria transferului excitației, care afirmă că indivizii pot transfera excitația produsă de o sursă, atribuind-o unei alte surse de excitație. Așadar, excitația nervoasă rămasă dintr-o situație trecută poate fi adăugată excitației produse într-o nouă situație. Modelul lui Zillman afirmă existența a trei factori care determină dacă agresivitatea se exprimă sau nu prin acțiune: printr-un comportament învățat, activarea sau excitația dintr-o altă sursă, interpretarea stării de activare. Când o persoană este deja dispusă să acționeze agresiv, transferul excitației reziduale va crește probabilitatea răspunsului agresiv. O altă ipoteză emisă de Zillman și colaboratorii săi afirmă contribuția excitației anterioare la intensificarea comportamentului agresiv, de felul în care individul interpretează excitația (Neagoe., apud Zillman., 2010, p. 40).
b) Modelul psihanalitic
Pornește de la supoziția existenței pulsiunii de agresiune Sigmund Freud, (Tudose, 2003, p.92). În ansamblu, fondul nativ explică agresivitatea nativă, instinctuală și neurobiologică. Acest model a fost abordat și dezvoltat prima oară de Sigmund Freud în contextul concepției psihanalitice. În accepțiunea lui Freud, oamenii au încă de la naștere înstinctul de agresiune și de manifestare violentă. Pulsiunea, în concepția freudiană, își are originea într-o stare de tensiune, provocată de o excitație corporală, scopul manifestării acesteia fiind acela de a reprima starea de tensiune apărută în câmpul conștiinței.
Caracterul înnăscut sau dobândit, învățat, al agresivității, constituie tema unor controverse științifice actuale care angajează, biologi, etiologi, medici, psihologi, sociologi, filosofi, criminologi, etc. Freud promovează ideea sa despre agresivitate ca o forță ce dezorganizează și divide. El argumentează că sinele este rezervorul energiilor profunde, al pulsiunilor vieții psihice, ce se ghidează după principiul plăcerii; eul realizează o acceptare și o mediere între sine și supraeu, realizându-se astfel un compromis.
Pulsiunea agresivității apare ca o prelungire a pulsiunii tanatologice orientată către exterior. Astfel, agresivitatea ar fi rezultatul unei combustii pulsionale în opoziție dintre Eros (concept psihanalitic; zeul dragostei de viață) și Tanatos (conceptul psihnalitic opus; sau zeul morții), această stare comportamentală este conexă trebuinței individului de a se proteja (E. Azoiței, 2011, p. 23). În majoritatea societăților, datorită educației, oamenii consideră că agresivitatea și violența sunt indezirabile și trebuie evitate; cum etica personală nu permite indivizilor educați să se comporte dezinhibat, subiectul trebuie să facă apel la anumite atititudini, trăiri și valori care să–i permită să orienteze această energie prin sublimare spre acțiuni utile, nedistructive. Acest mecanism psihologic se poate exprima și prin acte artistice prin transformarea acțiunilor agresive în performanțe sportive sau angajarea individului în competiții sociale (Mocanu, L., 2010, p. 16).
2.3. Modelul psihosociologic
În această viziune, agresivitatea apare ca un rezultat al socializării și al controlului social; aceasta chiar și fără o frustrare prealabilă (Tudose,C., 2003, p. 96). Membri unei subculturi pot învăța să se manifeste agresiv atunci când intervin întăriri ale acestui comportament în mediul acelei societăți. Deci, în dezvoltarea unui comportament agresiv o contribuție mare o are cultura sau subcultura căreia îi aparține un individ (Vasile Preda, apud Merton., Cohen., 1998). Din momentul în care s-a stabilit o subcultură care aprobă violența, învățarea socială devine principalul factor de propagare a ei.
Psihologia și sociologia contemporană aduc dovezi concludente privind rolul jucat de învățare în constituirea comportamentului agresiv. Diverse forme de comportament agresiv se învață fie prin observație, fie prin experiență personală. Învățarea indirectă, observațională, și învățarea directă prin experiența personală, se combină în diferite proporții în modelarea comportamentelor agresive. Cercetările au arătat că majoritatea copiilor și tinerilor agresivi provin din familii în care părinții sau alți membri ai familiei manifestă comportamente agresive.
Referitor la acest subiect Tudorel Butoi (2009) amintește condițiile interne din punct de vedere psihanalitic, care sunt necesare pentru apariția și formarea unui individ ostil societății: ,,..o preluare a unui Supraeu defect de la părinți”; sugestionarea unui adolescent chiar de către membrii familiei la comiterea de acte infracționale sau delicte sexuale (Butoi, 2009, p. 60-61). Deasemenea este cunoscut faptul că prin retragerea afectivității de către mamă, abandonul sau despărțirea de de durată, în primele cicluri de dezvoltare, se poate provoca la individul în cauză, o ruptură sufletească, caracterizată printr-o lipsă a sentimentelor de afecțiune sau empatie (Butoi, 2009, p. 60-61).
Prin socializare, copilul învață comportamentul agresiv întrucât este recompensat direct, ori observă că ceilalți sunt recompensați pentru conduite agresive. Conceptul de comportament instrumentat a fost introdus de Skinner, conceptual relevând faptul că nu imităm decât comportamentele care ne sunt recompensate (Hăvârneanu., Morăriței., p. 90).
Albert Bandura formulează, teoria învățării sociale a agresivității; comportamentul agresiv se învață prin mai multe modalități: direct sau prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente; prin obervarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulților (Jderu, Chelcea, 2008, pp. 211, 223); teoria învățării sociale a agresivității relevă rolul adultului ca model în însușirea agresivității la copii (Preda., apud Bandura.,1998).
Într-un experiment, un actor a dat un spectacol într-o gradiniță. În timpul spectacolului s-a comportat violent, agresând o păpușă mare de plastic. Copiii au fost puși, în zilele următoare, în situația de a avea ei înșiși de a face cu o serie de jucării printre care și păpușa respectivă. S-au comportat și ei agresiv, comparativ cu copiii care nu au asistat la spectacol. Mai mult, s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când comportamentul a fost recompensat. Astfel, chiar dacă copiii nu sunt expuși la agresiuni, ei învață din experiența proprie a reîntăriri persoanelor semnificative, sau cu statut de autoritate.
Cel mai frecvent, considera Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în: familie; mediul social; mass-media (în special televiziunea).
Agresivitatea înseamnă reacții brutale, distructive, de atac, încărcate afectiv spre intimidarea celorlalți; reacții verbale (injurii, cuvinte amenințătoare); reacții fizice (lovire, bătăi, răniri). ,,Agresivitatea nu este generată de o singura cauză; ea este urmarea unor interacțiuni complexe dintre fiziologic, psihologic și diverse împrejurări: afecțiuni ale creierului, tulburări metabolice, de gen, alterări ale SNC-ului, accesul liber la arme, expunere la violență, etc. (Șoitu., apud Guetzloe, E., pp. 91-92).
Aceeași autoare distinge cinci condiții ce favorizează învățarea și manifestarea agresivității: 1) copilul are numeroase ocazii să observe acte de agresiune; conflictele de zi cu zi în societate pot fi observate cu ochiul liber de copil, cu atât mai mult cu cât mass-media tratează în mod exarcebat tema agresivității; 2) copilul este obiectul agresiunii; 3) copilului i se dau puține ocazii să dezvolte legături pozitive socio-afective cu alții; 4) copilul este pregătit pentru propria agresiune; 5) există numeroase asociații de copii cu scopuri malefice (așa-zisele ,,găști” în care se intră și se rămâne doar prin dovedirea unor anumite ,,calități”).
Limitele modelelor motivaționale și asociaționiste au condus la încercări de revizuire a explicării agresivității din punct de vedere socio-cognitiv.
Astfel propunerile lui Bandura și lucrările lui Enron au avut un rol important în structurarea unei noi abordări numită teoria socio-cognitivă. În opinia lui Bandura (1986) interacțiunea dintre procesele cognitive determină învățarea unui comportament prin observare (modeling) și, cu cât individul își atribuie o mai mare eficiență personală, cu atât va face eforturi pentru a-și îndeplini sarcina și performanța vizată (self eficacy). La rândul sau, influențat de aceste idei, Berkowitz afirma că expunerea la semnale asociate cu agresiviatea sau violența determină în viața de relație set-uri (dispoziții agresive) (Pahlavan, 2011, p. 134).
În teoria lui Dodge, copiii agresivi sunt efectul proceselor de prelucrare a informației deficiente de supraevaluarea ostilității mediului înconjurător. Această percepție exagerată a ostilității reprezintă fundamentul adoptării strategiilor comportamentului agresiv. Dodge elaborează un model în cinci pași ai procesărilor informațiilor sociale (Social information proccessing – SPI) ce definesc o conduită umană, inclusiv cea agresivă (idem).
Aceste procesări se axază la percepțiile pe care subiectul le are despre realitate, strategiile de rezolvare a problemelor, la componentele emoționale și subordonarea acestora scopurilor individuale, cu grade de motivare și nivele de activare (arousal); deci ,,procesele mentale” cu particularitățile lor cognitive și emoționale.
Treptat, avansarea pe linia cognitivismului determină rafinarea și integrarea modelului lui Dodge într-o teorie mai nouă a cognițiilor sociale legate de agresivitate, dar care operează tot cu simple echivalențe enunțiale ale primei variante.
În perspectiva acestei teorii, comportamentul agresiv este conceptualizat în forma unei acțiuni dinamice cu structurile procedurale și structurile de cunoștiințe (Dodge, 1993): un set de date și patternuri neurologice asociate, ce transformă informația printr-o succesiune de de pași coordonați de reguli stocate și ele în memorie. Pașii succesivi sunt procese care se repetă și se consolidează prin repetiție în cadrul interacțiunilor sociale, aplicate într-o manieră mai mult sau mai puțin conștientă (idem).
În contrast cu structurile procedurale, structurile de cunoștiințe se referă la bazele de date, informațiile deja stocate în memorie sub formă de categorii, prototipuri, scheme, scenarii, numite generic constructe. Werner Nixon (2005) afirmă că dacă patternurile de procesare a informațiilor sunt conceptualizate ca fiind precursori imediați ai actului agresiv, structurile de cunoștiințe au o poziționare distală și o valabilitate transsituațională ce impune limitele procesărilor specifice de informație, sunt ,,lentile” prin care informația este procesată (Marian,C., 2011, p. 50, p. 54).
În opinia lui Huesman, copilul este în căutarea unor informații și în funcție de informațiile disponibile el își dezvoltă structuri de cunoștiințe denumite ,,scenarii” operaționale în reglarea comportamentelor sociale. În situația de violență, copilul actualizează sau produce ,,scenarii” mult mai agresive și le integrează în repertoriul său comportamental obișnuit, prin învățare devenind norme care susțin agresivitatea (Pahlavan, 2011, pp. 134-135).
Agresivitatea reprezintă cu siguranță și un efect al frustrării. Cei care susțin această teorie mecanicistă cu orientare behavioristă pleacă de la ipoteza că agresivitatea este determinată de condițiile externe, în fapt de viața de relație. Este cunoscută în acest sens teoria frustrare-agresiune, susținută de J. Dollard, L. Doob, N. F. Miler, O. H. Mowrer și R. R. Sears în cunoscuta lucrare Frustration and Aggression (1939). Potrivit acestei concepții, ori de câte ori un obstacol oprește realizarea unei dorințe sau tendințe, se declanșează un act de agresiune împotriva obstacolului respectiv și, invers, oriunde apare un act agresiv trebuie să găsim în mod necesar frustrația ca sursă a acestui comportament (Rudică, 2006, p.65).
Ulterior, această teorie a frustrării a fost îmbunătățită și dezvoltată prin contribuția lui Leonard Berkowitz, care a luat în considerare o serie de variabile intermediare: atribuirile, învățările anterioare și mijloacele instrumentale. El a fundamentat astfel teoria asociaționistă și a adăugat o condiție suplimentară la factorii deja prezentați la teoria din 1939: reacția agresivă nu se poate declanșa fără prezența indicatorilor asociați cauzelor frustrării sau actelor agresive.
Autorul acestui concept susține că un stimul se transformă în semnal agresiv atunci când este asociat unor agresiuni pozitive, suferinței sau unor evenimente neplăcute la care individul a fost supus anterior. Stimulii asociați factorilor declanșatori ai furiei sau agresivității pot dobândi treptat capacitatea de a declanșa acțiuni agresive mai ales la indivizii în prealabil provocați sau frustrați. De exemplu polițiștii și caracteristicile lor (uniforme, arme) pot dobândi valoare de semnal care să declanșeze agresivitatea în anumite condiții (Pahlavan, 2011, p.125).
Blocajul care apare în atingerea scopului propus generează într-adevăr și frustrare, sursă de agresivitate, dar nu întotdeauna orice frustrare duce la agresiuni. Frustrarea unei trebuințe, fie ea de natură biologică, psihică sau socială, declanșează în sistemul comportamental o serie de procese ce declanșează la rândul lor reacții de furie, printre care și propensiunea spre agresivitate.
Totuși, este evident că raportul dintre frustrare și agresivitate nu trebuie absolutizat. În literatura de specialitate sunt date care argumentează că frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează un comportament agresiv: ea suscită o anxietate, iar tensiunea creată de aceasta declanșează reacția agresivă. Totul depinde de sensul pe care situația îl are pentru individ.
Noile abordări în conceptualizarea agresivității au fost denumite integrative: evenimentele dinaintea agresiunii sunt în interferență continuă cu cele ulterioare din mediul social.
a) Teoria învățării prin ,,modelling” elaborată de Bandura (1986) relevă funcția de factor de progres al eficienței personale self eficacy a noii experiențe; explicând agresivitatea Berkowitz vede eficiența corelată cu evaluarea situației imediate. În opinia lui Dodge (1994), copiii agresivi sunt dispuși să supraevalueze ostilitatea mediului lor înconjurător. Această percepție exagerată a ostilității reprezintă fundamentul adoptării strategiilor comportamental agresive.
În opinia lui Huesman (1984), copilul este în căutarea unor informații care să dezvolte structuri de cunoștiințe denumite ,,scenarii” ale comportamentelor sociale; în situații de ostilitate copilul recurge la ,,scenarii” mult mai agresive pe care le integrează în repertoriul său comportamental obișnuit; aceasta este baza dezvoltării credințelor și normelor care susțin agresivitatea (Pahlavan, 2011 p. 136, p. 150).
b) O altă viziune, denumită interacționistă înscrie agresivitatea într-un sistem de două axe. Perceperea unui atac personal nedrept și angajarea într-un comportament de reciprocitate (retaliation: agresivitate-reciprocitate); astfel conflictul se intensifică pentru a-și păstra identitatea pozitivă, împiedicând viitoarele atacuri (Tedeschi și Felson, 1994). Conform teoriilor interacționiste, factorii interpersonali și situaționali sunt singurii în stare de a provoca agresivitatea, ca demonstrare a puterii personale.
c) Teoria bio-psiho-socială. Susținătorii acestei abordări acordă prioritate: factorilor genetici, hormonali ori neurali în controlul agresivității; activarea și modul de intervenție a factorilor depind de învățare și de contextul social în care se manifestă (Gur, Mozeley, Mozely, Resnick, Karp, Alavi, Arnold și Gur 1995), (Thornhill et al, 1992).
d) Teoria neoasociaționistă: în opinia lui Berkowitz (1998), stările emoționale sunt rezultatul ,,activării unei rețele asociative compusă din: sentimente, reacții fiziologice, reacții motrice, gânduri și amintiri, (sindromul furie/agresivitate).
e) Teoria prelucrării informațiilor sociale integrează modelul cognitiv asociaționist cu modelul învățării sociale. Agresivitatea instrumentală și agresivitatea ostilă reprezintă polii opuși ai aceluiași câmp care concentrează procese cognitive comune. Furia se produce atunci când individul se află într-o stare de activare emoțională, dar activată de reprezentări conexe conceptului de ,,furie”. Fazic: 1. scenariile în curs de formare influențează comportamentul copilului prin intermediul proceselor mentale controlate; pe măsură ce copilul se dezvoltă, procesele se automatizează, scenariile devin din ce în ce mai rezistente în funcție de consecințele pozitive cu care se asociază; 2. credințele normative formează a doua poziție de scheme cognitive cu rol central în reglementarea procesului agresiv (Dodge et al,1987). Credințele normative sunt cogniții ce au legătură directă cu reglarea comportamentului agresiv.
f) Teoria integrativă. Din această perspectivă comportamentul agresiv este evidențiat de relația dintre prima indentificare a stimulului și reacției pe care o provoacă, ca o formă predeterminată. La un nivel intermediar, comportamentul se organizează prin integrarea reacțiilor neurovegetative și musculare provocate de procesele afective și cognitive.
Comportamentele agresive construite la nivel intermediar dețin, atât elemente reflexive, cât și elemente rezultate în urma procesării informațiilor.Tocmai la acest nivel intermediar comportamentul poate fi considerat rezultatul unei integrări perfecte a procesării informațiilor afective și cognitive. La nivel superior comportamentul agresiv este rezultatul intervențiilor strategiilor comportamentale adaptate caracteristicilor contextului social în care persoana se află (Pahlavan, 2011, p.150).
g) De asemenea se mai pot evidenția teoria evitării afectelor negative propusă de Robert A. Baron care postulează că prin creșterea în intensitate a stimulării neplăcute, cum ar fi de exemplu un sunet puternic sau temperatura ambientală ridicată, poate crește riscul apariției unor comportamente agresive (idem).
2.4. Forme ale agresivității
Ca efect antisocial se disting: a) agresivitatea nediferențiată sau ocazională, fără un răsunet social; b) comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic; c) comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită, a unei stări patologice (Tudose, C., apud Dragomirescu., 2003).
Agresivitatea în adolescență poate duce la comiterea unor delicte minore, fără o mare importanță din punct de vedere psihologic, comise decât o dată sau de două ori și antrenate de grup. Delictele majore includ multă agresivitate și arată nu numai că adolescentul a fost crescut fără dragoste, dar și că a fost supus cruzimii și persecutării. Fetele manifestă în medie mai puțină agresivitate decât băieții, ele având mai mult tendința să supere părinții, decât să sfideze autoritățile sau să atace alte persoane.
După Adrian Neculau, o taxonomie a agresivității poate fi stabilită după următoarele criterii:
1) În funcție de agresor, persoana care adoptă o conduită agresivă: a) agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului; b) agresivitatea masculină și agresivitatea feminină; c) agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă; d) agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.
2) În funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive: a) agresivitatea fizică și agresivitatea verbală; b) agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei; c) agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existând intermediar.
3) În funcție de obiectivele urmărite: a) agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii; b) agresivitatea ce urmărește predominant rănirea sau chiar distrugerea victimei.
4) În funcție de forma de manifestare a agresivității: a) agresivitatea violentă și nonviolentă; b) agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.
5) În funcție de scopul urmărit: a) agresivitatea ostilă; b) agresivitatea instrumentală.
Sunt definite și alte forme în perspectivă socială: nu orice agresivitate este antisocială, după cum nu orice fapt antisocial este agresiv (Neculau, 1996).
Agresivitatea inconștientă: fapte cu consecințe negative pentru ceilalți, dar efectuate „cu cele mai bune intenții”. Forma cea mai caracteristică se realizează prin ceea ce psihanaliștii numesc ,,formațiuni reacționale”. Subiecții care se confruntă cu propriile impulsuri agresive, le realizează radical și devin modele de bunătate și amabilitate. Până la urmă îi agresează pe cei din jur, punându-i în situația de a fi recunoscători și dependenți de ei.
2.4.1.Conduita agresivă în mediul școlar
Comportamentul agresiv în școală este determinat de mai mulți factori, prin care copilul afectat își exprimă în diferite manifestări opoziționismul, rezistența și ostilitatea față de mediul școlar și cerințele acestuia. De asemenea neascultarea de către copil a sugestiilor educative, venite din partea adulților îndrituiți cu responsabilitate, se poate interpreta ca un refuz al autorității de orice fel. Acest comportament defectuos își are originea în mediul familial de dezvoltare, se observă cu accentuare în mediul școlar unde diminuează drastic performanțele acestuia la învățătură și educație. Agresiunea, la copilul școlarizat, ca tulburare de comportament, are două cauze: 1) sentimentul de ură provenit dintr-o conflictualitate internă; 2) tendința pulsională provenită dintr-o structură dizarmonică sau chiar patologică (individul se bucură să facă rău) (Ciuhan., 2003, p.109).
a) Minciuna este un astfel de comportament care se întâlnește foarte des în colectivele de copii din școli. Sursa individuală în asemenea situații se originează uneori într-o atitudine interioară de agresivitate față de interlocutor prin care se distorsionează, se omite sau se ascunde semnificația unei informații sau a unui mesaj. Motivele pentru care elevii mint: dorința de a-și atinge un scop (un avantaj, a-i face să sufere pe colegi ori dimpotrivă pentru a nu-i supăra, umili sau speria pe cei apropiați), alteori minciuna este exprimată ca un scop în sine.
Comportamentul mincinos induce inconștient reacții de stres și neliniște individului în cauză; aceste manifestări sunt evaluate prin intermediul unor metode științifice. Astfel se pot măsura indicatorii fiziologici care se modifică înaintea, în timpul și după afimația mincinoasă.
Acești parametri se referă la sistemul hormonal, sistemul cardiovascular cu reacția electrodermală la nivelul sudorației etc. (Mitrofan., Zdrenghea., Butoi., 1992, p. 206).
În același sens putem aminti și: 1) evaluarea pe bază de chestionar (majoritatea instrumentelor având și o scală a minciunii) și 2) testul cu detectorul de minciuni, tehnici psihologice care rămân rezervate exclusiv specialiștilor. Profesorii au posibilități limitate de a indentifica conduitele mincinoase și de aceea trebuie menționat că aceștia vizează cu precădere surprinderea unor indici nonverbali.
Dintre indicii extraverbali și microgesturile care evidențiază un comportament mincinos putem enumera: „Tonul vocii având note stridente, pauzele nejustificate, prelungirea inutilă a cuvintelor, existența lapsusurilor, debitul verbal, accentuarea unor silabe, tendința persoanei de a se înroși, a păli sau de a respira greu, utilizarea inoportună a unor gesturi de ,,ilustrare” în susținerea unor afirmații, respectiv a unor gesturi de ,,manipulare” precum frecarea nasului, a urechii, bătăi cu degetul pe obraz sau pe un obiect, suptul buzelor etc. De menționat este și faptul că la unii elevi putem întâlni ,,plăcerea” de a minți, din convingerea lor fermă asupra adevărului pe care îl pronunță, ceea ce face să nu aibă nici o remușcare trăire psihologică atunci când mint” (Blândul., apud Iucu., 2012, p.139).
O altă formă de agresivitate indirectă este copiatul la teze, extemporale și la examenele naționale de tipul bacalaureatului. Principalele forme ale copiatului în școală sunt: copiatul individual, copiatul solidar, copiatul colectiv la care se mai adaugă șoptitul în cazul evaluărilor orale (Blândul., apud Neamțu., 2012 p. 140). Din punct de vedere psihologic copiatul reprezintă o stare de satisfacție în eludarea regulamentelor școlare care prevăd obligativitatea însușirii de către elev a materiilor de studiu predate; de regulă elevii înțeleg faptul că astfel încalcă o normă principială clar definită a sistemului de învățământ.
Cauzele care determină un asfel de comportament sunt variate: 1) diferențele între normele propuse de profesori și cele argumentate de elevi prin care aceștia își afirmă opoziția față de situația de ascultare față de adulți la care sunt supuși continuu. 2) amenințarea cu marginalizarea și excluderea din grup în cazul diminuării performanțelor școlare care pot avea drept consecință corigența sau repetenția. 3) teama elevilor de a denunța pe cei care copiază pentru că anticipează pentru ei înșiși nevoia de ajutor într-un viitor apropiat.
Deoarece dificulățile administrative și de concepție psihopedagogică în învățământul românesc actual sunt evidente și pentru copii cu vârste mici, uneori aceștia se dezvoltă într-un mediu contradictoriu, neștiind ce set de valori să adopte în urma percepției aprecierilor etice confuze și astfel se hotărăsc ulterior să adopte un comportament școlar la marginea corectitudinii comportamentale.
b) Agresivitatea dintre elevi în școală și în apropierea ei este denumită ,,bullying”, cuvânt preluat din limba engleză având conotația de hărțuire; acest fenomen are loc în clasa școlară și constă în faptul că agresorul intenționează să creeze un prejudiciu, atacul este repetat și are o caracteristică asimetrică a raportului de forțe. Datorită acestei situații, apărarea celui atacat devine dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Ca subcategorie a fenomenului de bullying a apărut și conceptul de ,,mobbing”, adică atacul unui elev de către un grup mare de copii. Această hărțuire se realizează concret prin ,,porecle, amenințări, tachinări, zvonuri, calomnii, excludere din grup, izolare socială, îmbrânceli, loviri, injurii, distrugeri de bunuri” (Marian, 2011, p. 177).
În definția clasică a lui Olewus, se precizează: ,,bullying are sensul de expunere repetată și de lungă durată a unei persoane la acțiuni negative din partea uneia sau mai multor persoane. Acțiunea negativă se produce atunci când un individ încearcă în mod intenționat să prejudicieze, să aducă injurii, sau să inducă o stare de disconfort unei alte persoane. Acțiunile negative pot fi realizate prin contact fizic, prin cuvinte, prin gesturi obscene, prin refuzul de a îndeplini o rugăminte etc. (Neamțu., apud Olewus., 2001).
Forma verbală a hărțuirii este reprezentată de insulte. În pauze copii își aruncă insulte care pot avea conotații jignitoare cu privire la rasă, gen, asemănarea cu animale, referiri la fizicul celuilalt, etc. Etichetările pot avea de asemenea efectul de a evidenția defectele celorlalți și totodată de a exprima dominația și puterea a aceluia care insultă. Acest fenomen școlar este întâlnit și în apropierea școlii, în grupurile de copii care pot să extindă acest fenomen și la adresa profesorilor și adulților. Din păcate și copiii cărora li se adresează insulte și cuvinte jignitoare, dar și agresorii vor avea de suferit în privința devalorizării stimei de sine.
Astfel putem deosebi ca forme ale insultei în grupul școlar: a) calomnia; b) denigrarea; c) autodenigrarea; d) ironia; e) sarcasmul. Se poate spune că insulta reprezintă cea mai extinsă agresiune școlară care demonstrează, prin limbajul agresiv, lipsa empatiei, a valorilor morale și în general o proastă formare educativă, care reflectă printre altele și calitatea învățământului din acel loc, dar și neimplicarea din diferite motive a părinților interesați în educația eficientă a copiilor (Blândul, 2012, p. 150).
Din punct de vedere social și cultural există diferențe majore între copii și tinerii care s-au dezvoltat în societăți totalitariste comparativ, cu cei care proveneau din cele cu tradiție democratică. Astfel, o cercetare realizată la nivelul studenților din SUA și Hong Kong a propus acestora, să evalueze insulta adresată de către un manager unui subordonat. Studenții chinezi au apreciat normală insulta adresată, nu au considerat-o o agresiune, justificând acest abuz verbal ca fiind necesar în procesul de dinamizare și eficientizare a muncii. În schimb evaluatorii nord americani au calificat acest comportament ca fiind inacceptabil și au sancționat simbolic pe managerul care și-a permis această agresiune verbală (Gavreliuc, 2013).
O formă de agresiune îndreptată împotriva obiectelor și a bunurilor proprietate publică sau particulară este vandalismul, cu specificul său în mediul școlar și în apropierea acestuia. Acest comportament nu este o manifestare patologică, ci o formă de compensare a tensiunilor generate de frustrările apărute în mediul școlar. Vandalismul este definit astfel: ,,distrugere intenționată sau o prejudiciere, desfigurare malițioasă a unei proprietăți” (Neamțu.,apud Baron & Fischer., 2001, p. 25).
Ca formă, acțiunea distructivă este de mai multe tipuri. Astfel, deosebim: 1) vandalismul achizitiv; 2) vandalismul tactic; 3) vandalismul vindicativ; 4) vandalismul joc; 5) vandalismul malițios. Sunt cunoscute în ultimele decenii ,,picturile grafitti”, cu care se mâzgălesc pereții zidurilor unor instituții, vagoanele de tren și metrou, anumite incinte etc.
Percepția generală încadrează aceste manifestări într-o modă socială a tinerilor și nicidecum în sfera vandalizării bunurilor publice sau a încălcării normelor sociale. Acest mod de agresiune dă satisfacție adolescenților implicați care au ca sursă motivațională ,,nedreptatea socială”. Această motivație este explicată de teoria echității prin următorii factori: 1) autocontrolul subiectului, 2) caracteristicile mediului fizic și 3) caracteristicile grupului (idem).
Semnificația acestui tip de agresiune este că uneori elevii vor să exprime un protest față de ,,nedreptățile” cu care se confruntă în mediul școlar, față de regulamentele școlare și programa încărcată. De asemenea vandalismul, poate fi o reacție la plictiseală.
Nu în ultimul rând, trebuie apreciat costul economic al acestor acțiuni distructive, întrucât reparațiile necesare sunt consumatoare de resurse financiare și afectează în mod deosebit comunitatea care trebuie să suporte aceste mari cheltuieli.
c) Agresivitatea profesorului față de elevi
Deși meseria de dascăl presupune o excelentă cunoaștere de sine și un autocontrol desăvârșit în exercitarea profesiei, se mai întâmplă și derapaje de la condiția perfecțiunii continue. În dorința de a pregăti și educa elevii exigent, unii dascăli devin tributari unor stiluri de comportament prea autoritare sau dimpotrivă prea relaxate, ceea ce arată neadaptarea profesorului respectiv la ambientul educațional care presupune printre alte cerințe și cunoașterea elevilor din punct de vedere psihopedagogic. Astfel unii dintre profesori devin lipsiți de înțelegere, inflexibili, promovând pe unii elevi și devenind indiferenți față de alții. Mai trist este atunci când anumiți profesori decad în comportamente de agresivitate fizică directă sau verbală în contactul cu elevii indisciplinați sau neatenți. Efectele acestei atitudini agresive se pot regăsi nu de puține ori în diminuarea performaței școlare a elevilor, ori în inducerea unor afecte psihice care pot modifica emoțional starea normală a copiilor aflați în procesul de învățământ.
Într-un mediu educativ neprietenos și uneori chiar ostil, se pot amplifica aceste efecte care pot să ajungă până la scăderea stimei de sine și mai departe la un dezechilibru în procesul evoluției și dezvoltării individuale a elevilor respectivi.
d) Agresivitatea elevilor față de profesori
Motivația acestui comportament cvasigeneralizat în anumite grupuri de elevi era de necrezut în urmă cu doar 20 de ani. Acum el necesită explicații complexe și astfel înțelegem că: 1) agresivitatea elevilor se produce datorită ,,nemulțumirilor” legate de notarea cu care profesorul a evaluat performanța copilului la examene. 2) frustrarea elevului se produce și datorită cerințelor mediului școlar (regulamente, orare, disciplină, programa școlară încărcată etc.) pe termene lungi de timp (ore, luni, ani de studiu). Agresivitatea învățată de la părinți, frați mai mari, colegi se poate manifesta și în relația față de profesor, atunci când această relație devine nemulțumitoare și stresantă pentru elev.
Cauzele agresivității școlare având ca țintă profesorul se pot origina în: a) relația disfuncțională a copilului cu părinții săi; b) influența mijloacelor media care pot distorsiona știri sau mesaje cu privire la profesori; capacitatea redusă și dificultatea copiilor de a analiza mesajele sociale din media. c) programa școlară încărcată poate declanșa atitudini de ostilitate din partea elevilor; d) comunicarea redundantă sau dificilă profesor elev, atitudinea corporală, mesajul foarte lung ori plictisitor, pot agresa psihic elevii care deasemenea pot avea reacții negative. e) nu în ultimul rând, putem menționa anxietatea prezentă tot mai des la elevi, ca sursă de agresiune asupra profesorului (Șoitu., Hăvârneanu., 2001, p. 94).
e) Autoagresivitatea copiilor
După cum știm, fenomenul autoagresiunii fizice la copii și adolescenți, culminând cu sinucidere, este în creștere. Pentru a avea o cifră mai exactă aflăm din site-ul www.worldometers.info/ro/ că în anul 2013 s-au sinucis 576.973 de oameni. Conform acestor statistici suicidul a avut următoarea cotă: 4,2 % din decesele înregistrate la nivel global la persoane cu vârste între 15-59 de ani, și 1,8 % din totalul deceselor înregistrate în teritoriile țărilor bogate. Mulți dintre copii și adolescenții europeni prezintă vulnerabilitate de grup, adică lipsă de comunicare în mediul lor ambiental, ceea ce conduce în final la tentativă de suicid. Acest fenomen morbid este cauzat și de o lipsă a unor modele de urmat și a unei de ierahii de valori care să le îndrume dezvoltarea în traversarea vârstelor dificile mai eficient și mai fiabil.
Limitările cognitive, deficitul afectiv, anomia, dereglajele psihice îi pot împinge la acte suicidare. Paul Popescu-Neveanu în Dicționarul de Psihologie, definește actul suicidar astfel: ,,formă specifică de conduită deviantă autodistructivă”; autorul precizează că ,,prin sinucidere nu se urmărește atât moartea, desființarea propriei persoane, cât fuga de viață, de modul în care se prezintă aceasta în condițiile date” (Neveanu, 1978, p. 661).
Încadrând ca entitate nosologică această acțiune autodistructivă, autorul o denumește ,,sinucidopatie” și, citând la rândul său pe Virgil Dragomirescu, prezintă următoarele trei etape ale procesul psihic și fizic de întoarcere către sine a agresivității. Prima fază ar fi incubația: individul își pune problema morții și a necesității de a muri, cauzele putându-se origina într-un fond eredo-constituțional marcat de tulburări psihice la nivel strict individual și dezadaptarea socială (sau slăbirea unității grupului de apartenență).
A doua fază ar fi cea de trecere de la imaginile cu potențial conflictual intern și abstracte, la decizia înfăptuirii sinuciderii în mod concret și căutarea unor mijloace de autodistrugere. Acestea ar fi determinate de distorsiuni psihopatologice, somatogene (malformații, infirmități etc.) sau sociogene cum ar fi pierderea unui membru sau a întregii familii, infidelitate, despărțirea partenerilor, eșec profesional, dezertare, anchetare penală, diferite tipuri de accidente. În cea de a treia fază se produce punerea în act a modalităților preconcepute de autodistrugere, urmat de reușită sau de eșec. În ceea ce privește rezultatele acestei agresiuni întoarse către sine distingem: suicidul amenințare, suicidul tentativă și suicidul reușit (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, p. 93).
Cauzele suicidare se originează și se proiectează, după Durkheim în următoarele tipuri motivaționale: 1) suicidul egoist-declanșat de nivelul foarte redus al integrării sociale; 2) suicidul altruist datorat unui nivel ridicat de integrare; 3) suicidul anomic care este provocat de nivelul redus al reglării sociale; 4) suicidul fatalist care apare atunci când se evidențiază un nivel accentuat al reglării sociale.
Emil Verza arată că datorită perpetuării unor conduite imorale în familie, separație îndelungată sau mod de viață cu un substrat psihopatogen, în timp, apar acceptorii unor stări de frustrație sau conflict interior care pot conduce copilul la tuburări de comportament: în stări de deprivare psihică (afectivă, volitivă, cognitivă, de limbaj, distorsionări ale conștiinței, degradare psihică), depresie, disperare, și în final la dramatizare a relațiilor cu cei din jur (Verza, 1994).
Daniel Marcelli și Elise Berthaut indentifică un întreg univers clinic al personalității în formare la adolescența marcată de depresie: ,,adolescentul se închide singur în camera sa ore în șir, stă indiferent în fața televizorului fără să urmărească programul, se izolează de grupul său de amici și nu mai încearcă să îi contacteze (…)”. Autodevalorizarea este asociată în general cu performanța sau activitatea școlară și evident cu eșecul de relaționare (Marcelli., Berthaut, 2007).
Copilul dezvoltă un discurs interior axat pe următoarele idei iraționale: ,,nu voi reuși niciodată”, ,, nu sunt bun de nimic”, ,,nu reușesc să am prieteni”. Când această ideație nu este cunoscută de părinți, fie că sunt absenți, fie că nu reușesc să indentifice empatic la timp starea copilului, ei o asociază în mod eronat cu o stare de tristețe trecătoare. Nu în ultimul rând, ignoranța totală a părinților sau a tutorilor se poate dovedi catastrofală pentru întreaga filosofie de viață dezvoltată de adolescent care se va simți dezamăgit și tot mai însingurat.
Beck (1967, 1976), citat de Holdevici (2002), indentificase această problematică definind-o pe axa depresie-anxietate. El arăta că aceste convingeri și supoziții devin stabile în timp, influențând subiectul din ce în ce mai accentuat până la disfuncționalitatea patologică.
Aceste credințe sunt percepute de unii adolescenți ca adevăruri profunde și de necontestat cu privire la propria persoană: ,,sunt un ratat”, ,,sunt lipsit de valoare”, ,,nu voi face nimic în viață” etc. Supozițiile sunt structuri condiționale care pot fi explicate ca fiind niște legături ce se stabilesc între evenimente și judecățile de valoare referitoare la propria persoană: ,,dacă voi da semne de anxietate, ceilalți mă vor considera o persoană inferioară”, ,,dacă nu-mi pot controla axietatea, înseamnă că sunt un ratat”. Tema dominantă în ideația acestora, este pericolul care apare automat în gândirea anxioșilor; la cei depresivi, gândirea negativă se orientează către autodevalorizare, pierderea speranței, sentimentul inutilității și al vinovăției (Holdevici, 2002, p.18).
Pressingul social exersat prin mijloace media forțează schimbări în vestimentație, limbaj, ori atitudini, transformând pe nesimțite copilul de ieri într-un adolescent care își clamează independența și uneori tristețea. Receptivitatea față de personajele benzilor desenate este facilitată de vulnerabilitatea vieții de familie, a relațiilor cu colegii și cadrele didactice.
Personajele de ficțiune au în poveștile desenate un destin înălțător, care parcurge condensat în câteva pagini ori minute de film o poveste cu multă acțiune, care completează în viziunea adolescentului, lipsa de sens și scop a propriei vieți. Eroii benzilor desenate sau ai filmelor de animație sunt curajoși și plini de inițiativă, au o coafură deosebită cu părul lăsat peste ochi și ridicat în creastă, au o vestimentație ce combină piesele vestimentare ale anilor ‘70 cu piese de piercing și nelipsitul machiaj al ochilor.
Personajele feminine ale desenelor animate au unghiile colorate în nuanțe de obicei închise, maro sau negru, aspect dezolant care trimite cu gândul la o aparență morbidă. Aceste filme ori benzi desenate se constituie în modele proiectate și de acești adolescenți care se autointitulează ,,emo”. Acești copii fără busolă imită eroii benzilor de desene animate deoarece achiziția cognitivă, afectiv-volitivă, și de adaptare nu s-a produs cu eficiență. Nu în ultimul rând, acești adolescenți exprimă protestul lor în principal clamând lipsa de sens destinologic, acuzând familia și societatea pentru starea lor deplorabilă.
Blocarea mecanismelor de evoluție și dezvoltare ale copilului favorizează instalarea conduitei aberante, imitative care par să securizeze pe moment și să ofere un sens de viață închipuit. Nu de puține ori destinul eroului din aceste benzi desenate este frânt ori scenariul îl plasează ca trebuind să facă o călătorie inițiatică în lumea umbrelor sau lumea de dincolo de realitatea vieții; acest demers este deosebit de incitant pentru adolescentul emo care, proiectând mental, fără o cenzură a conștiinței, filmul destinului acelor eroi, ajunge să se indentifice cu povestea desenată și astfel convins fiind de imortalitatea personajului, se hotarăște să pună în aplicare actul suicidar. Cei care au putut fi salvați și consiliați au relatat cercetătorilor și terapeuților că se încerca de fapt o sinucidere veleitar-demonstrativă ce ar fi trebuit să le satisfacă curiozitatea de a încerca aceleași experiențe trancendentale ale lumii de dincolo, la fel ca eroii model; se mai credea realizată o punere la punct și o intimidare a lumii adulților, fie ei părinți sau profesori, pentru vina de a-i fi constrâns în reglementări morale și de comportament. Dar nu doar cei care au aderat la curentul ,,emo” sunt predispuși la acte autoagresive, mai toate grupurile școlare de copii au risc de stări de deprimare, autoagresivitate sau suicid.
Cu privire la autoagresivitatea tinerilor în țara noastră, apar date importante în articolul de analiză documentară Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă particulară a violenței.
Autorii Doina Săucan, Aurora Liiceanu și Mihai Micle (www.criminologie.ro, Abordare psihsocială a sinuciderii ca formă particulară a violenței), citând în articolul de mai sus o statistică a OMS, evidențiau că există un număr semnificativ de mare de copii și tineri care se sinucid în România. O altă sursă citată de autorii sus menționați și anume Studiul pentru implementarea Planului Național de Acțiune pentru Tineret, la nivelul anilor 2003 arăta că: ponderea sinuciderilor juvenile se menține constantă, înregistrându-se o scădere doar de 1,2 %. După cum se arată mai departe în articol, se pare că cele mai multe sinucideri s-au produs în anul 2003 (Săucan, Liiceanu, Micle, 2005).
Astfel, din totalul sinuciderilor se menționează următoarele categorii de sinucigași: 25-29 de ani, -47,3%; 20-24 de ani, – 35,4%;15-19 ani, -18,3%. Aceste statistici indică de asemenea faptul că pentru acea perioadă, acest fenomen era mai accentuat la băieți într-un raport de 6 la 1. La copii și tineri formele depresiei diferă puțin de cea întâlnită la adulți.
Adolescenții aflați în depresie absentează nemotivat de la școală mai mult decât ceilalți elevi, nu au performanță școlară, manifestă un comportament deviant (violență, adicții), în mediul familial apar stări frecvente de bulimie și somnolență, dezinteres pentru competiție în aproape toate situațiile cotidiene. La fete este cunoscut și sindromul anorexiei, care poate fi de asemenea un indicator al riscului suicidar.
Cauza principală la nivel individual care determină acest comportament autodistructiv se pare că ar fi un dezechilibru al mediatorilor chimici la nivel cerebral, care provoacă depresie și distorsiuni psihice așa cum se arată în și studiile de caz ale acestui articol; dar există o întreagă teoretizare științifică a acestui fenomen între care se evidențiază mai pregnant: Durkheim cu celebra teorie a anomiei, Freud pentru care sinuciderea era o formă de homicid (Larousse, 2006); teoria trifactorială (Andrew Henry, James Short) și teoria integrării statutului (Jack Gibbs, Walter Martin), (Mitrofan,1994). În acest câmp teoretic se mai disting teoriile fenomenologice: teoria înțelesurilor suicidare formulată de Jack Douglas și teoria procesului suicidar a lui Jerry Jacobs (Săucan., Liiceanu., Micle., 2005).
Salomeia Putnoky constată că, totuși, la aceste vârste nu există o pulsiune tanatologică autentică, ci se încearcă de fapt atragerea atenției adulților cu mijloace și atitudini radicale. Autoarea conchide: ,,suicidul în sine rămâne un act de conduită imprecis de indentificat în cadrul comportamentului autoagresiv, mai ales la copii și adolescenți. Reușita poate să nu constituie o autentică expresie a unui suicid, după cum suicidul nereușit poate fi cu totul diferit ca semnificație de o tentativă suicidară” (Putnoky, 2010, p. 27).
În continuare sunt prezentate criteriile unui act suicidar autentic în comparație cu tentativa sau șantajul suicidar: inițiativa, intenția, motivația, dorința și periculozitatea acțiunii.
La copii sunt întâlnite mai des anumite motivații specifice ale actului suicidar, dintre care enumerăm: nevoia de a produce suferință celor apropiați, eșecul școlar, reacția la doliu, reacția la o pedeapsă nemeritată (idem). În general, actul suicidar impulsiv și aberant este explicat prin carența afectivă în familie sau abandonul afectiv întâlnit foarte frecvent și în societatea noastră poate și datorită clivajului familial provocat cu precădere de mediul economic dezastruos, pentru unele grupuri și categorii sociale.
În afara categoriilor de copii și adolescenți ,,normali” care prezintă risc suicidar, putem menționa și formele autoagresivității care se regăsesc la copii clinic afectați de diferitele maladii mentale sau somatice. Aceste boli care frânează sau anulează dezvoltarea și activitatea normală, sunt în anumite situații cauzate de un IQ redus, diferite forme de afecțiuni psihice, sau de retard mintal. În aceste situații, mai rar se întâlnește autoagresiunea fizică (traume, răniri grave), dar care poate ajunge uneori la o formă de suicid dicutabilă, datorită lipsei de discernământ.
Și autovătămarea este des întîlnită la adolescență ca o agresiune întoarsă împotriva propriei persoane. Acest act demonstrativ vrea să atragă atenția să șocheze și totodată și fie perceput ca un strigăt de ajutor cu privire la problemele și starea sufletească prin care trece respectiva persoană. În această situație se pot întâlni tineri la care se pot observa multiple leziuni tegumentare, arsuri autoprovocate, tăieturi la nivelul brațelor ori a altor suprafețe ale corpului.
Deoarece în România încă nu există o procedură standard în aceste situații de limită, aceștia trebuie securizați emoțional și orientați de urgență către asistența psihiatrică care să vină în întâmpinarea problemelor specifice ce apar în cazul respectiv.
2.5. Condiții de inițiere/declanșare ale agresivității
Din punct de vedere al stărilor somatice interne normale, la nivel psihoindividual putem distinge următoarele stări psihosomatice care favorizează apariția și manifestarea agresivității: 1) excitabilitatea, stare a sistemului nervos central caracterizată printr-o sensibilitate crescută față de mediul extern sau intern (Hăvârneanu., Amorăriței.,apud Păunescu., 2001).
În adolescență, persistența unei excitabilități crescute poate ascunde debutul unei psihoze periodice acute. Formele de manifestare a hiperexcitabilității sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, vioiciune crescută cu o stare accentuată excitativă, ideație accelerată, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine și agresivitate; coloratura afectivă este marcată prin furie; 2) impulsivitatea se definește ca o trăsătură caracteristică, opusă deliberării, este o modalitate de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrată într-o activitate eficientă: se exprimă prin acte violente, descărcări explozive, reacții de mânie (Hăvârneanu, Amorăriței, 2001, p. 108); 3) propulsivitatea este o declanșare a agresivității datorită unui resort intern; ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare propulsiunile, pot fi monotipii ritmice, ca balansarea capului sau a unui membru (Tudose, 2003, p. 30).
Opinia psihosociologilor este că agresivitatea, cu excepția cazurilor patologice, nu apare instantaneu, gratuit și fără o motivație, ci ca răspuns posibil la o situație complexă, saturată de așa ziși factori situaționali: frustrarea, jignirea (insulta), atacul la persoană, factorii de mediu precum: temperatura, zgomotul, aglomerația. Deci factorii situaționali țin și de interacțiunea socială (Pahlavan, 2011, p. 37).
Factorii biologici sau hormonali ce susțin o anumită dispoziție agresivă sunt mai stabili și puternici fac parte din grupul de factori numiți ,,de bază”, unii cu rol de pregătire, alții vizând direct locul și modul în care agresivitatea se va manifesta (Pahlavan, 2011, p. 99) .
Totuși sub incidența principiilor de cauzalitate psihică, al dezvoltării și învățării, progresul rezervă factorilor genetici un rol de mediere în relația subiect-mediu (Pahlavan, 2011, p. 100).
Neuronal, două componente sunt responsabile de activarea agresivității: cortexul cerebral și sistemul limbic; în privința sistemului limbic, s-a determinat clinic experimental că în funcționalitatea sa deplină leziunea amigdalei inhibă agresivitatea; chiar neașteptat, o imagine stranie, frustrarea și furia, drogurile, pot provoca agresivitate.
Pentru unii autori declanșarea sau nedeclanșarea agresivității ca răspuns la frustrare depinde de modul în care individul își reprezintă situațiile generatoare, în fapt modul cum le percepe. De aceea emoțiile pozitive precum empatia, simpatia sau admirația pot diminua sau chiar împiedica agresivitatea. Conceptual, în contextul agresivității subiectul nu trebuie să facă doar diferența între agresor și victimă, ci să știe dacă primul avansează, își grăbește atacul și dacă este sau nu amenințător; aici intervine și evaluarea distanței și eficiența în multiple planuri ale modului de reacție (Pahlavan, 2011, p. 113).
2.6. Direcții actuale de cercetare
Procesele Biologiei celulare au adus clarificări în privința reglajelor neurochimice ale comportamentului. S-a constatat că testosteronul susține reacția de luptă, în vreme ce cortizolul, care determină și nivelul de serotonină induce reacția de evitare-fugă. O altă demonstrație a dinamicii acestor mecanisme neurochimice a arătat că atunci când scade nivelul serotoninei, crește în aceași măsură dopamina, provocatoare de agresivitate.
Alte studii au evidențiat un neurotransmițător și hormon, oxitocina, care este secretată de nucleii hipotalamici și depozitată în hipofiză. S-a stabilit că aceasta împreună cu vasopresina, o neuropeptidă, influențeză comportamentul social. Oxitocina nu acționează direct, dar modulează aspectele motivaționale ale comportamentului social și prin acestea agresivitatea.
De asemenea vasopresina care este responsabilă de stabilirea unui echilibru electrolitic în organism, intervine în reglajul emoțional și crește agresivitatea față de același gen (Marian,C., apud Lee et all., 2009).
Cercetările avansate în neuroanatomia comportamentului agresiv au arătat că nu se pot stabili corelații semnificative între diferite zone ale creierului și tipurile particulare de agresiune. Totuși se arată că amigdalatomia diminuează comportamentul agresiv și are ca efect secundar pierderea emoțiilor. Bolile precum epilepsia, tumorile sau alte accidente neurologice ale lobului temporal care implică și amigdala pot induce manifestări agresive accentuate (Marian, 2011, pp. 21, 23).
Medicii George Bădescu, Dragoș Marinescu și Ion Udristoiu demonstrează în studiul Argumente neurobiologice ale comportamentul suicidar că acest impuls tanatologic distructiv este inițiat și susținut totodată de mecanisme biochimice emergente, avand un substrat generativ neurobiologic. Sunt prezentate disfuncționalitățile transmisiei serotoninergice, dopaminergice, noradrenergice. Comportamentul agresiv si impulsiv este semnificativ crescut la pacienții cu epilepsie. Mecanismele neurochimice implicate duc la posibilitatea creșterii ratei suicidului, precum și la declanșarea rezistențelor terapeutice. În studiul autorilor citați sunt prezentate perspectivele unei abordări terapeutice eficiente corelative la modelul neurobiologic al suicidului (Bădescu., Marinescu., Udristoiu., 2003).
George Ionescu arată că neurologii au fost atrași și spre corelația apărută între trauma craniocerebrală suferită în copilărie și apariția tulburărilor de personalitate de tip borderline, sau dissocială, tulburări ce dezvoltă și comportamente impulsiv-agresive la vârsta adolescenței. Investigația traseelor bioelectrice ale persoanelor care prezentau condițiile menționate a arătat prezența undelor teta, ca și prezența unor unde rapide de 3-5 cicli pe secundă în zonele temporale posterioare. Ca o consecință a microleziunilor neurale, pot aparea sindroame episodice de discontrol care se manifestă printr-un comportament violent, dezadaptat, neprovocat și nemotivat. Studii efectuate asupra copiilor proveniți din părinți cu antecedente dissociale au confirmat faptul că în viața adultă, deși fuseră crescuți în familii echilibrate psihosocial, prezentau aceleași tulburări cu cele ale părinților biologici.
Datele biologice descrise de George Ionescu evidențiau creșterea testosteronului și estrogenilor în tulburările de tip borderline, disocial, sadic și o reducere a acidului 5 hidroxiindolacetic care este un metabolit al serotoninei. Această reacție apare și la tulburarea de tip agresiv fiind caracterizată prin impulsivitate și manifestări suicidare (Ionescu, 1997).
Daniel Goleman în cunoscuta lucrare Inteligența emoțională argumentează distincția dintre inteligența achizițiilor cognitive și inteligența emoțiilor; pentru o fundamentare fiziologică citează pe psihologul Robert Hare, de la Universitatea British Columbia care, experimentând excitația traseelor neurale către creierul limbic, a descoperit că agresivii criminali nu au capacitate de reacție la cuvintele cu conotație emoțională. Acesta a demonstrat că psihopații nu simt frică și nu cunosc empatia sau compasiunea față de cei pe care îi agresează, deoarece funcționarea nucleului amigdalian și a traseelor aflate în legătură cu acesta sunt afectate din diverse cauze (Goleman, 2008).
Datele de psihologie genetică, respectiv analiza comparativ- comportamentală pe gemeni monozigoți, și dizigoți în relația cu părinți lor naturali sau adoptivi a vizat cromozomul responsabil de agresiune. S-a dovedit că precocitatea manifestării agresive este un semn al determinismului genetic. Unele caractere de la părinți sunt dominante și evidente, altele sunt recesive, ascunse, astfel că nu apar la prima generație, ci abia la a doua sau chiar la a treia (Pătrașcu, 2010).
În ceea ce privește efectele unor neuroleptice folosite în tratamentul psihiatric aplicat tinerilor cu tulburări și care la nivelul efectelor adverse ar stimula agresivitatea au fost luate în studiu o serie de medicamente precum Luvox, Ritalin sau Prozac. Acestea au fost întlnite în cazurile copiilor care au provocat asasinate în masă la liceele din America (Van Helsing, apud Grossman., 2003) și sunt suspectate de a provoca stări de indiferență față de suferința sau trauma unui alt om.
Psihoterapia precum și cercetarea experimentală a persoanelor afectate de agresivitate, se face acum și cu ajutorul noilor tehnologii virtuale și informații utilizate pentru tratarea și stingerea comportamentelor nedorite social. Implicațiile acestor intervenții științifice vizează cercetarea mecanismelor etiopatogenetice ale sănătății și bolii, dar și la evidențierea performanțelor tehnologiilor psihologice de tratament și de optimizare psihologică a subiectului uman.
Și la noi în țară este cunoscut laboratorul de cercetare și psihoterapie virtuală de la Cluj care a luat ființă prin eforturile profesorului universitar dr. Daniel David care în calitatea sa de Șef al Catedrei de Psihologie Clinică la Universitatea Babeș-Bolyay a adus această tehnologie din Statele Unite pentru prima dată în România. În acest fel munca profesorului Daniel David plasează România în primele 10 țări din lume care utilizează această metodă terapeutică de vârf (www.gândul/info).
2.7. Proceduri consacrate de psihodiagnostic și psihoterapie
1. Psihodiagnoză: În scalele prezentate în lucrarea sus menționată sunt abordate tulburările de conduită; interacțiunea părinți-copil; situațiile problematice în familie; comportamentul agresiv în situații concrete; anxietatea ca stare; evaluarea controlului copilului (Petermann, Dopfner, Schmidt, 2010, p.121).
,,Intervenție psihoterapeutică: programul terapeutic pentru copii agresivi; programul terapeutic pentru adolescenți; programul terapeutic pentru copii cu probleme de tip hipechinetic și opozant; copilul hiperactiv și încăpățânat; programul terapeutic pentru adolescenți SELBST; programul pentru prevenția violenței în școală ” (idem).
2) Psihoterapia cu ajutorul animalelor: O serie de lucrări abordează acest subiect mai puțin convențional al vindecării neurologice și comportamentale asistate de animale printre care amintim: ,,Therapeutic riding. Strategies for instruction” de Barbara Teichmann Engel (www.christopherreeve.org);,,Animals in schools. processes and strategies in human-animal education” – (H. Pedersen, 2010); ,,Animals in our lives. human-animal interaction in family, community, & therapeutic settings” – Peggy McCardle, Sandra McCune, James A. Griffin, Layla Esposito, Lisa S. Freund (www.library.nhs.uk/booksandjournals); How animals affect us. examining the influence of human-animal interaction on child development and human health” – Peggy McCardle, Sandra McCune, James A. Griffin, Valerie Maholmes (www.apa.org/pubs/books/4318085.aspx).
La noi în țară a fost mai puțin utilizată acest gen de terapie asistată de animale comparativ cu Occidentul unde această metodă de psihoterapie a devenit deja o tradiție științifică începând încă din anii 50. Sunt cunoscute anumite situații în care câinii reușesc să semnaleze debutul unei crize de epilepsie la om; în preajma papagalilor vorbitori se diminuează durerile cardiace; în apropierea pisicilor se atenuează simptomele tensiunii arteriale, ori cele psihiatrice; delfini pot comunica foarte bine cu copii autiști; peștii induc o stare de relaxare; călăria echilibrează omul din punct de vedere emoțional (Gherguț, 2005).
După cum arată autoarea articolului Terapia asistată de animale ameliorează starea de sănătate, Cătălina Tăgâră, de un timp se încearcă și la noi în țară implementarea anumitor programe specifice; pentru a menționa Sprijinirea celor privați de libertate prin implicarea Administrației Naționale a Penitenciarelor, Asociația Angel Dog (Satu Mare); Dog Town (București) și Ringstar club dresaj (București). Aceste organizații se implică în activități psihoterapeutice asistate de animale (Tăgâră, 2014).
În fapt, se desfășoară traing-uri de instruire a deținuților în urma cărora aceștia să obțină atestatul în meseria de dresor. Această terapie neconvențională s-a dovedit utilă și eficientă printre altele și în cazul corectării comportamentale a delincvenților (idem).
S-a dovedit că unele animale sunt prieteni ai omului și în sensul în care prezența lor poate reduce și ameliora dizabilitățile ori comportamentele dezadaptative.
Nu în ultimul rând, în cazurile menționate mai sus, printre alte metode terapeutice, trebuiesc amintite și aplicate metodele de ,,abilitare a conduitei”. În legătură cu aceste metode Constantin Oancea evidențiază în lucrarea sa Tehnici de sfătuire/consiliere importanța unor tehnici subiacente, cum ar fi dezvoltarea abilităților de viață ori deprinderea activităților utile social. După autorul sus menționat acestea sunt: ,,..un adevărat evantai de comportamente învățate, care asigură o bună adaptare a persoanei în ambianță și în societate. Ele sunt instrumente fundamentale în obținerea autonomiei și atingerea scopurilor vieții. Cu cât sunt mai bine formate, mai divers, acoperind diferite domenii ale existenței, cu atât persoana respectivă este mai înarmată în lupta cu viața, se înțelege mai bine pe sine și pe ceilalți și poate lua deciziile pe care le impune situația” (Oancea, 2002, p.285).
3. Delincvența juvenilă: date și interpretări
3.1. Concept și definție
Termenul de „delincvență juvenilă” s-a adoptat în Psihologie din limba franceză „deliquance juvenile” care, la rândul lui, își are sursa în latinescul „delinquere juvenis”, desemnând ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic și săvârșite de minori (Ibiș, 2004). Comportamentul deviant,se definește printre formele de conduită aflate în discordanță cu valorile și normele unui anumit sistem socio-uman.
Conceptul juridic se referă la ,,ansamblul abaterilor și al încălcărilor de norme sociale sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani” (Montanu., apud Câmpeanu., 2003).
Delincvența este relativă la conceptul de maturizare socială, capacitatea individului de a menține un echilibru dinamic între interesele sale și interesele societății; delincventul manifestă o insuficientă maturizare socială, are dificultăți de integrare socială, ce intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice (Preda,1998).
Delincventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediu uman, având un deficit de socializare, exprimat în insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și mediului socio-cultural dar și a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Astfel, delincvența apare ca o tulburare a structuri raporturilor sociale ale individului din cauza insuficientei maturizări sociale.
Conceptul ,,delincvență juvenilă” este abordat în cadrul mai larg al devianței, aceasta fiind definită ca ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva ordinii instituționale sau ansamblul comportamentelor disfuncționale ce amenință echilibrul sistemului social. Devianțele sunt de diferite tipuri, relaționându-se cu fenomene de inadaptare sau dezadaptare socială.
Comportamentul deviant poate fi manifest sau ascuns, latent, se poate desfășura în anumite limite tolerabile sau poate depăși aceste limite de toleranță; poate fi acceptat de membri grupurilor, în cazul în care nu pune în pericol existența acestuia, sau respins și sancționat dacă atentează la bunul mers al vieții și activității grupului; cunoaște grade și forme diferite de manifestare, de la cele tolerabile până la cele infracționale, delictuale, criminale.
3.2. Clasificarea factorilor de risc
Cu privire la etiologia delincvenței juvenile, se poate pune în discuție perspectiva cauzalității multiple a factorilor care descriu delincvența drept o rezultantă emergentă a unui număr variat de factori. În abordarea explicativă de manieră clasică a comportamentului deviant, un loc important îl ocupă stabilirea cauzelor principale și secundare, pornindu-se de la ideea că în sfera actelor infracționale cauzele directe sunt cele endogene, psihoindividuale iar cauzele indirecte sunt cele de natură psihosocială.
Dicționarul Larousse (2006) explică riscul persoanei astfel: ,,Individ care prezintă o fragilitate deosebită, susceptibilă să-i compromită supraviețuirea sau să-i provoace tulburări biologice și mentale” (Larousse, 2006, p.1046). După cum este prezentat în dicționarul englez, acest cuvânt are sursa etimologică în expresia din limba franceză franceză ,,risque” și din limba italiană ,,rischio” care înseamnă a merge spre pericol. Asocierea acestui termen cu jocurile de noroc a făcut ca acesta să capete conotații probabilistice și, pe cale de consecință, statistice (Săucan, Liiceanu, Micle, 2009).
Dicționarul de Psihologie Socială (1981) definește riscul ca ,,un fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv-câștig cu semnificație individuală sau social”. În materie de risc, persoana poate avea tendințe atitudinale: a) o atitudine impulsivă pripită, caracterizată prin subestimarea posibilității de eșec; b) o atitudine de prudență exagerată și ezitare, caracterizată prin supraestimarea posibilității de eșec și c) o atitudine realist lucidă care are la bază o estimare relativ obiectivă a raportului dintre probabilitatea reușitei și probabilitatea pierderii. Aceasta din urmă este socotită superioară pentru eficiența activității de ansamblu (Tucicov, A., Chelcea, Golu,M.,Golu, P., Mamali, Pânzaru., 1981, p. 215).
În lucrarea Infracționalitatea, delincvența și bandele de tineri, cercetătorii (Daniel J. Flannery și colab.) grupează factorii de risc pentru apariția comportamentului delincvențial individual astfel: naștere prematură (Raine, Brenan, Mednick 1994. apud Flannery), deficitul de atenție (Farington 1998. apud Flannery), agresivitatea severă și problemele de comportament la vârsta copilăriei (Thornbery, Huizinga, Laber 1995 apud Flannery), expunerea la violență și abuzuri (Flannery 1998), consumul de substanțe psihedelice (Flannery., Hussey., Biebelhausen., Wester, 2009, pp. 555, 556).
Autorii români Voicu Zdrenghea, Nicolae Mitrofan și Tudorel Butoi (1992) clasificau în două categorii principale factorii implicați în influențarea comportamentului deviant al copiilor: a) factorii interni, individuali și b) factorii externi, sociali. În prima categorie se includ particularitățile și structura neuropsihică, elemente ale personalității în formare precum și cele ale unor structuri psihice care s-au format sub influența unor factori exteriori, în special a celor familiali. Tot în această categorie este inclusă și frustrația. În cea de a doua categorie sunt enumerați factorii sociali, culturali, economici, educaționali și afectivi prezenți în dinamica grupurilor mari și mici, care sunt responsabili de integrarea armonioasă a individului tânăr în familie și societate (Mitrofan., Zdrenghea., Butoi., 1992).
Parametrii de identificare a copiilor și adolescenților cu devianță comportamentală sunt prezentați în studiul Simonei Glăveanu (2010) Modelul familial – factor mediator în delincvența comportamentală, din monografia Direcții și perspective psihologice în abordarea unicității umane și sintalității: a) trăsături de personalitate accentuate; b) neglijarea sistematică a obligațiilor; c) indisciplină; d) lipsă de stăpânire; e) incapacitate de a lucra timp îndelungat; f) abateri în sfera emoțională (irascibilitate, agresivitate, brutalitate); g) reacții de negativism; h) perturbări în sfera relațională (lipsa respectului, lipsă de stimă față de adulți și față de colegii de clasă); i) fuga de la școală; j) prezența obișnuințelor negative (îndeosebi fumatul, consumarea ocazională a băuturilor spirtoase). În general, clasificările care vizează explicarea comportamentelor agresive de interacțiune evidențiază următoarele concepte: individul, familia, școală, comunitate și societate (Glăveanu, 2010).
3.3. Factorii individuali
Încă din perioada de pionierat a Psihologiei, Stanley Hall (1846-1924) arăta în lucrarea, Adolescence, its psichology and its relations in psichology, sex, crime, religion and education (1904) că adolescența este însoțită de o complexă fenomenologie, probleme și aspecte privind adaptarea și comportamentul. În general abordarea lui Hall cu privire la adolescent nu este optimistă; sunt definite 12 forme de opoziții și instabilități ale adolescentului față de viața socială, fapt ce-i creează un portret de instabilitate psihică; adolescentul apare drept un ,,candidat la delincvență”. Printre contradicțiile enumerate de S.Hall, relevante ne apar și acum următoarele: conflictul dintre dorința de independență și aceea de dependență; conflictul dintre starea de implicație socială în responsabilități (ca aceea de activități școlare) și starea de delăsare; conflictul dintre (atenție și bunăvoință față de cei din jur) și nepolitețe, obrăznicii și tendințe de singurătate; conflictul dintre excese de ordine și de dezordine (mai accentuată); conflictul dintre afirmare de sine și timiditate (Munteanu, Nechifor, 2007, pp. 10-11).
Profilul psihic, în planul general-comportamental al delincventului poate fi sintetizat în următoarele trăsături principale: existență la marginea comunității, fără ocupație, trăiește pe seama altora, neinteresat de morală, clivaj între eu-l personal și cel social, absența clarității atingerii vreunui scop în viață și frecvente sentimente vindicative contra societății, percepută ca răspunzătoare de problemele sale. Toate aceste trăsături se constituie într-o sursă generatoare de comportamente nedorite și antisociale, pe fondul unei disonanțe dintre maturizarea organică și dezvoltarea personalității, sferele afectivă, volitivă și cognitivă.
Deși se întâlnesc crize de identitate la diferite niveluri de vârstă, în adolescență se evidențiază frecvent atitudini care conțin: controversele, spiritul de frondă și opiniile opoziționiste. În accepțiunea Psihologiei Umaniste cauzele insuficientei maturizări sociale a unor tineri trebuie căutată în perturbarea relațiilor interpersonale și în carențele educative și socio-afective din microgrupurile în care trăiesc (familie, școală, grup de prieteni). Toate opiniile legate de acest subiect provin din particularitătile acestei perioade de vârstă, din poziția specifică pe care adolescentul o are într-o societate aflată într-o metamorfoza rapidă și haotică, societate la ale cărei schimbări adolescentul este forțat să se adapteze.
Delincventul minor are o percepție deformată a intențiilor celor din jur: aceștia îi sunt dușmani, toți îi vor răul, nimeni nu îl ajută, el respinge societatea, colectivitatea și regulile de trai ale celorlalți oameni din jur, nu acceptă gândirea și acțiunile celorlalți tineri cu care vine în contact și face opoziție la tot ce înseamnă autoritate: școala, poliția, părinții, profesorii. Este în esență o criză de identitate, nu îi pasă cum este perceput de ceilalți, că este acceptat în grup sau respins, nu este afectat de oprobriul colectivității sau de stigmatizarea socială (Rădulescu, 1996, p. 9).
Ca manifestare devine furios foarte repede, pe fondul deficitului de autocontrol și inhibiție și este incapabil să dezvolte o atitudine morală, foarte sugestibil la acțiuni infracționale; se simte în formă când este într-un grup delincvențial;
Labilitatea emoțională este definitorie prin: discontinuitate atitudinală, ciclotimie (fac treceri rapide și nemotivate de la o dispoziție la alta), sunt imprevizibili în reacțiile față de același stimul, trec brusc de la afecțiune la mânie.
Caracterial, sunt marcați de fixarea pe realizarea unor motive personale egoiste și insignifiante, neavând motivație superioară; fără respectul de sine, au o atitudine respingătoare față de cei din jur; nu înțeleg valoarea socială a muncii față de care manifestă dispreț și desconsiderație (Rădulescu, 1996, p. 11). Se poate spune că trăsăturile principale de personalitate ale delincventului juvenil relevă imaturitate socială, afectivă și caracterologică, cu o toleranță redusă la frustrare.
3.4. Inteligența și comportamentul agresiv
În ultimele două decenii, în studiul comportamentului dovedit normal și deviant, de utilitate reală s-a dovedit conceptul de „inteligență emoțională”; într-un articol publicat în anul 1990 de către psihologii Peter Salovey și John Mayer, de la Universitatea din New Hampshire, aceștia au dezvoltat un nou cadru de cercetare pentru psihologia personalității; acest concept a fost preluat mai târziu de Goleman care l-a îmbunătățit și elaborat semnificativ.
În lucrarea Inteligența Emoțională, Daniel Goleman se referă la Dicționarul Oxford în care este definită emoția: ,,orice agitație sau tulburare mintală, sentimentală sau pasională; orice stare acută sau tensionată”. Acest tip de definiție are drept reper faptic o situație limită care s-a creat la liceul Coral Springs din statul american Florida: Jason H, un elev cu 10 pe linie își dorea foarte mult să urmeze Facultatea de Medicină de la Harvard, dar profesorul său David Polgruto a apreciat performanța tânărului cu nota 9.
Intrând în panică, adolescentul a crezut că visul său de a ajunge student la Harvard este pe cale de a fi spulberat și, în timpul unei confruntări la laborator, și-a înjunghiat profesorul. După ce a fost găsit nevinovat de judecător (în instanță s-a pledat pentru o nebunie temporară), copilul a fost transferat la o școală particulară unde a terminat cu 10 pe linie, dar nu și-a cerut niciodată scuze profesorului pentru gestul său criminal (Goleman, 2008, p.61).
Un alt caz este cel al unui coleg de an al autorului, de la Colegiul Amherst, care deși obținuse scorul maxim la testul SAT și la altele similare înainte de intrarea la facultate, i-au trebuit 10 ani pentru a termina facultatea deoarece își pierdea vremea, lipsea de la cursuri pentru că se trezea târziu, neavând o motivație autentică pentru studiu (Goleman, 2008, p.63).
Astfel, spune Goleman, este demonstrat acum că ,,inteligența academică are foarte puțin de-a face cu viața emoțională” și că IQ-ul și alte evaluări psihometrice nu pot prevedea cine anume și mai ales cum va reuși în viață.
Inteligența socio-emoțională se dovedește o capacitate rezolutiv-productivă, dar care influențează și calitatea relațiilor interindividuale; este diferită și distinctă conceptual de acumularea cognitivă care se realizează în procesul de școlarizare. Inteligența este un factor hotărâtor în adaptarea la viața școlară, un copil inteligent poate găsi posibilități de adaptare uneori mai ușor, însă relația afectivă cu adultul este cea care motivează folosirea inteligenței către adaptări aprobate social sau către adaptări neconvenționale. Se apreciază tot mai mult că un IQ redus reprezintă o premisă a comportamentului agresiv, mai ales atunci când acest nivel se asociază cu tulburari afective și cu condiții ostile de mediu; deficiența intelectuală exprimă și dificulatea celui în cauză de apreciere a urmărilor atitudinilor delincvențiale asumate. Se poate spune că profesorul este ca un părinte spiritual pentru copil și îl îndrumă pe tot parcursul timpului petrecut la școală; atunci când procesul de socializare emoțională este în eșec se pot întâmpla derapaje comportamentale.
Testul prăjiturii, propus în 1960 de psihologul Walter Mischel la o grădiniță din campusul universitar Stanford, este edificator pentru determinarea gradului de stăpânirea impulsurilor. Acest test a instrumentat o cercetare longitudinală pe un segment important de vârstă între 4 ani până la absolvirea liceului. Experimentul a constat în servirea copiilor cu două prăjituri, cu următorul instructaj: ,,dacă aștepți până rezolvăm câteva probleme, vei căpăta cele două prăjituri, dacă nu o să poți să aștepți, primești numai una, dar ți-o voi da chiar acum”. Unii dintre ei s-au reținut și au aplicat diverse metode pentru a se stăpâni (și-au acoperit ochii, au cântat, s-au jucat etc.), însă alții, neputând rezista au luat prăjitura imediat cum experimentatorul a ieșit din încăpere (Goleman, 2008, pp. 120,121).
Concluziile au fost edificatoare: cei care au rezistat impulsurilor au devenit mult mai abili și pregătiți din punct de vedere socioemoțional decât cealaltă categorie: erau siguri pe ei și capabili să se adapteze cerințelor vieții, nu prezentau nervozitate, frică sau abandonul sarcinii în fața stresului. Testul a vizat o interpretare a caracterului ca o constantă a traiectoriei pe care o va avea subiectul în viață ca autoreglare emoțională, respectiv capacitatea de a stăpâni impulsul în avantajul scopului propus.
3.5. Fenomenul intoleranței unor delincvenți la frustrare
Referindu-se la copii și adolescenți, în lucrarea Psihologia Frustrației, Tiberiu Rudică abordează dificultatea sinelui de a trăi sub presing-ul sentimentului de culpă sau cu neputința de a realiza această atitudine interioară necesară în împrejurările firești care o impun.
Autorul arată că fiecare din cele două situații este la fel de periculoasă pentru evoluția individului. Trăirea unui sentiment de vinovăție care atinge intensitatea specifică stresului psihologic poate constitui un factor de dezechilibru psihic și de neintegrare familială și socio-profesională. Dacă dozarea cerințelor familiale din punct de vedere calitativ și cantitativ nu este potrivită, iar climatul afectiv suportiv este diminuat, se produce în forul interior al copilului o supraevaluare a greșelilor comise. Acest aspect conduce la o conștientizare excesivă a îndatoririlor și obligațiilor, generând o frământare psihică continuă care îi va perturba activitatea școlară și raporturile sociale, aducându-l la însingurare și izolare.
Consecințe nu mai puțin periculoase apar și în situația când individul nu este capabil de a realiza datorită deficiențelor caracteriale și axiologice ,,priza de conștiință” morală asupra implicațiilor și consecințelor pe care le au în plan social propriile conduite. În această situație, sentimentul frustrării va fi generat de egocentrismul psihologic provocat și dezvoltat în cele mai multe cazuri de educația greșită în familie. Între cele două atitudini menționate se evidențiază existența unui sentiment de vinovăție normal, prezent în dezvoltarea oricărui individ echilibrat, care nu capătă însă dimensiuni excesive. Acest sentiment, situându-se între limitele normale ca intensitate și durată contribuie la autoreglarea conduitei și la armonizarea continuă a raporturilor interindividuale cu semenii.
Pe lîngă conduitele normale, observăm la unii copii și adolescenți ostilitate, negativism, non-conformism, atitudini borderline care frizează amoralitatea. Apariția acestor conduite se datorează unei însumări de factori precum: imaturitate psihică, dezvoltări familiale dizarmonice cu manifestari instabile, conflicte interioare.
R. S. Lazarus, citat de Rudică T., clasifică conflictul după sursa cerințelor intrate în competiție: a) ciocnire între cerințele interne și cele externe (sursa predominantă a conflictului din copilărie); b) competiție între două cerințe (deci un conflict obiectiv, interpersonal, intersubiectiv; c) conflictul care are loc între două cerințe interne (conflict subiectiv, intrapersonal, intrasubiectiv). Mecanismele de aplanare a conflictelor sunt numeroase și de valoare adaptativă inegală. Alegerea mecanismului va depinde de tipul conflictului în cauză și de particularitățile personalității individului aflat în conflict (Rudică, 2006).
Încurajarea cunoașterii de sine și a stimei de sine este foarte importantă, adolescenții cu o stimă de sine scăzută fiind în pericol de a accepta o întărire negativă foarte repede (Ana Stoica Constantin, 2004). În acest sens, sunt cunoscute cercetările lui Sheldon și Eleonor Glueck care au relevat că stările afectiv-conflictuale sunt mult mai des întâlnite la delincvenți (75%) față de subiecții normali (23%). Exteriorizarea manifestă a acestor conflicte se exprimă în tendința de izolare, nesupunere și negativism față de autoritatea parentală ori cea școlară în: reacții explozive de violență cu caracter antisocial, aspecte care constituie de fapt răspunsul dinamic la sentimentele de frustrare (Butoi, 1992).
În lucrarea Psihologia clinică în viziunea practicianului, Sen Alexandru (2007) arăta că frustrarea este un termen de origine psihanalitică definit de Freud ca fiind ,,condiția subiectului căruia i se refuză satisfacerea unei cerințe pulsionale” (Sen, 2007, p. 90).
Paul Popescu-Neveanu (1978) prezintă frustrarea ca: ,,un fenomen complex de dezechilibru afectiv marcând, personalitatea cu o acțiune tranzitorie sau relativ stabilă. Nerealizarea unei dorințe, obstrucționarea unei trebuințe, deprivarea subiectului de ceva care i-a aparținut anterior în ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv generează sentimentele de frustrare, putând declanșa reacții de protest cum sunt agresivitatea, regresia la nivelul unor stadii depășite ale comportamentului, depresia și dezangajarea” (Neveanu, 1978, p. 283).
În sinteză, putem afirma că frustrarea este generată de un conflict, ce se accentuează spontan mai ales când este provocat de o atribuire nejustificată, subiectivă, a unei intenții răuvoitoare; conflictul reprezintă deci doar o condiție generală care poate contribui la instalarea stării de frustrare.
Imposibilitatea de a pune în acord trebuințele interne cu exigențele mediului social duce la apariția unor conflicte emoționale și stări de frustrare; excesele de neîncredere, ostilitate, indiferență, dau naștere conflictului emoțional și unei puternice tensiuni nervoase care poate declanșa agresivitatea.
Referindu-se la această situație Abraham H. Maslow afirma în Motivație și personalitate: ,,Trebuie cel puțin să acceptăm inevitabilitatea violenței ca parte a esenței umane, chiar și numai pentru că trebuințele primare sunt condamnate neândoielnic să nu fie satisfăcute uneori, și știm că specia umană este construită în așa fel încât violența furia și răzbunarea sunt consecințe frecvente ale unor asemenea frustrări” (Maslow, 2007, p. 205).
Persoane imature afectiv și moral, respectiv delincvenții au o toleranță redusă la frustrare din cauza egocentrismului și recurg la încercări de satisfacerea a trebuințelor pe căi ilegale, inclusiv prin agresivitate și violență.
Abraham Maslow precizează că frustrarea trebuințelor sociale poate fi rezolvată prin adaptare, dar în cazul trebuințelor primare, de natură biologică și psihologică, se declanșează în sistemul comportamental o serie de procese și reacții psihosomatice care pot destabiliza individul. Dragostea, siguranța și respectul trebuie satisfăcute obligatoriu deoarece pot conduce la disfuncții de tipul agresivității și a actelor agresive. Totuși, după cum s-a mai evidențiat în paragrafele de mai sus raportul dintre frustrare și agresivitate nu trebuie absolutizat. Actele deviante sunt în mare măsură explicate prin existența unor frustrări de moment sau a unor frustrări cumulate, continue. Pot avea efect declanșator, atât frustrările reale, cât și cele imaginare; situația frustrantă acută, de moment, duce, de obicei, la infracțiuni ocazionale, chiar la omucideri, mai ales când sunt precipitate și de comportamentul victimei. În schimb, starea de frustrare continuă duce la acte agresive pregătite cu mult înainte de săvârșirea faptei (Maslow, 2007).
În cursul său de psihologie socială, conferențiarul Ștefan Boncu (2011) arată că observațiile știiințifice care au contestat tezele lui Dollard au demonstrat că frustrarea nu conduce în mod obligatoriu la agresivitate, existând și alte reacții posibile precum apatia sau ,,strigătul de neputință”. Complementar, s-a observat că frustrarea nu este prezentă în toate cazurile de agresivitate: sunt cazuri când forme de agresiune întâmplătoare, situațională, când agresorul nu a fost frustrat în vreun fel de către victima agresiunii.
În urma cercetărilor s-a admis că frustrarea creează un set, adică o stare în care individul este pregătit să se arate agresiv, deși agresivitatea manifestă depinde și de condiții specifice (www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/curs, 2011).
Leonard Berkowitz (1993) preia această observație și o dezvoltă, introducând o variabilă intermediară: condițiile de mediu propice pentru agresiune. Frustrarea nu induce imediat agresivitate, ci generează o stare de excitație (activare) emoțională: furia. Aceasta produce, la rândul ei, o stare pregătitoare (rediness) pentru comportamentul agresiv. Comportamentul agresiv se va derula numai dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotație agresivă, indici asociați cu furia. Stimulii devin indici de agresivitate prin condiționare clasică (Pahlavan, 2011).
Prin raportare la piramida trebuințelor, se poate afirma că dacă un adolescent cu comportament deviant a fost frustrat frecvent, fie de trebuințele sale fiziologice, fie de cele de siguranță și afecțiune, nesatisfacerea trebuințelor poate duce la un conflict cu mediul social, și la comportamente agresive. Delincventul, în căutarea satisfacerii unor trebuințe pe căi, socialmente inacceptabile, nu numai că nu reușește să-și rezolve „conflictul” și să-și elimine frustrarea respectivă, ci intră într-un cerc vicios, multiplicându-și starea de frustrare și rămânând un inadaptat social (Maslow, 2007).
3.6. Factorii biologici în determinarea agresivității
Conform unor studii recente în acest domeniu, copiii care au suferit diverse traume, în perioada ontogenezei pot avea predispoziții neurologice ca potențial ridicat de agresivitate.
Complicațiile la naștere, ca și istoria părinților, se dovedesc a fi factori predictivi pentru comportamentul deviant ulterior al unui individ, clasându-l în categoria victimelor genetice. Printre dispozițiile majore, cele mai importante, cu mai mare relevanță sunt: impulsivitatea, hiperactivismul, insuficiența controlului de sine absent sau insuficient, deficitul de atenție (Pahlavan apud Renfrew, 2011).
Personalitatea antisocială se dezvoltă totuși în familie, indiferent de gen chiar și fără transmiterea directă ereditară de la părinte la copil. Un exemplu ar fi acela că nivelul testosteronului influențează actul agresiv, dar și rezultă din agresiune și din experințe stresante (Pahlavan apud Reinisch, 2011). Disfuncții organice cerebrale, epilepsie, dificultăți audio-vizuale, anumite caracteristici temperamentale cum ar fi intensitatea înaltă a răspunsurilor emoționale și slaba adaptabilitate la situațiile noi sunt factori biologici importanți (Glăveanu, 2010). În analiza tipologic-somatică, delincvenții juvenili în marea lor majoritate au o constituție înaltă, atletică, și sunt rezistenți la efort.
De asemenea compoziția sângelui poate declanșa agresivitatea în anumite condiții, știut fiind că alcoolul sau substanțele stupefiante prezente în sânge pot deveni sursa modificării comportamentului normal al subiecților studiați (Rădulescu,1996, p. 9).
3.6.1. Factorii genetici
Abordând fenomenul agresivității în lucrarea Agresivitatea și violența, sau despre mitul „bunului sălbatic“ , doctorul Sever Oană și psihologul Melinda Boroș citează studiul lui Andreas ReifNature and Nurture Predispose to Violent Behavior: Serotonergic Genes and Adverse Childhood Environment; autorii ajung la concluzia că genele violenței sunt evidențiate de: „alelele scurte ale genei MAOA” (monoamino-oxidaza tip A) și reprezintă un factor de risc independent pentru comportamentul violent, prin reglarea nivelului acidului homovanilic în LCR.
Alelele scurte ale 5HTT (5-hidroxitriptamintransporter) predispun la violență; în acest caz, se pare că exprimarea insuficientă a transportatorului serotoninei nu permite preluarea ei din spațiile sinaptice din cortexul cingulat anterior, impunând astfel subiectului o predispoziție pentru stările psihice de mânie și agresivitate.
Cercetătorii estimează că până la 30% dintre bărbați au cel puțin una dintre cele două anomalii genetice sau pe amândouă. Prezența anomaliei genetice duce la comportament violent dacă copilul este crescut într-un mediu violent, dar nu duce la aceasta dacă copilul este crescut într-un mediu blând și afectuos. Prezența alelelor lungi ale celor două gene are deci o funcție frenatoare pentru comportamentul impulsiv și violent.
Caracterul înnăscut și/sau dobândit, învățat, al agresivității a constituit obiectul unor controverse științifice la care s-au angajat biologi, etiologi, psihologi, pedagogi, sociologi, filosofi, criminologii. Din analiza acestor controverse se poate deduce că, la fel ca și la alte trăsături ale omului, agresivitatea este o rezultantă în care se îmbină atât elemente transmise și declanșate prin mecanisme biologice, cât și influențele ale mediului social (Oană., Boroș, M., 2007).
Evident, formele primare de emoții și reacții fac apel la mecanismele înăscute, iar acestea se regăsesc în actele agresive; dimensiunea culturală se regăsește, atât la nivelul emoțiilor, cât și la nivelul comportamentului; o subcultură care tolerează violența are efect de întărire în învățarea socială (Preda, 1998).
3.7. Considerații privind factorii psihosociali
Istoria socială arată că sărăcia perpetuă este o condiție favorizantă a delincvenței juvenile; în consecință și actuala criză în România, morală, psihologică și economică, generează fenomenul de anomie (a nomos gr. – ,,lipsa normelor”). După revoluții și alte crize sociale unii tineri resimt din punct de vedere psihologic starea anomică ca un conflict între personalitătea lor în dezvoltare și reperele legislative, morale și culturale menite să le orienteze conduita; valorile educației promovate de generația adulților sunt receptate ca restricții față de trebuințele lor de creativitate și afirmare în societate.
În actualitate este observată științific și ineficiența reglementărilor sociale post-revoluționare din țara noastră în ceea ce privește protecția socială. Astfel Adrian Neculau și Mihai Curelaru, în cercetarea Reprezentarea socială a sărăciei-impactul apartenenței sociale și al implicării în relația de ajutor evidențiază printre altele și apariția unor factori frenatori la nivelul dezvoltării sociale: ,,În urma evenimentelor sociale și politice din anul 1989, soldate cu căderea dictaturii comuniste, România a intrat în procesul de reformă economică și socială, caracterizat în special, prin restructurarea tuturor domeniilor sociale. Măsurile luate de guvernanți, în scopul redresării economice, au antrenat o serie de fenomene nedorite, cum ar fi amplificarea șomajului și sărăcirea tot mai accentuată a populației. Mai grav afectate au fost categoriile de populație defavorizate: copiii, bătrânii, handicapații, bolnavii cronici” (Neculau., Curelaru., 1999, p.164.).
În acest fel, aceste dezechilibre sociale s-au accentuat și generalizat în anumite regiuni sărace, încât pe anumite perioade de timp au apărut în țara noastră, forme voalate de anomie, precum și generalizarea corupției la nivel înalt.
Conceptul de anomie a fost introdus de sociologia franceză la sfârșitul secolului al XIX –lea, iar R.K.Merton, celebrul sociolog american îi dă noi înțelesuri. În opinia sa, ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile care urmează să fie atinse și mijloacele legitime pentru a le realiza. Devianța reprezintă tocmai reacția individului față de nepotrivirea dintre scopurile vehiculate (și valorizate) de societate și posibilitățile de realizare efectivă a lor (Rădulescu., Grecu, F., 2003).
A trece peste sistemul normativ este un mod de autorealizare extrem, dar perceput în anumite perioade ca eficient și chiar singurul posibil. Analiștii din sociologie consideră că începând cu anul 1989, liberalizarea inițiativei private a devenit o speranță pentru mase largi ale populației care așteptau reforme economice; aceste acțiuni sociale s-au dovedit a fi dezamăgitoare pentru cei mai mulți dintre aceștia.
Economia de piață s-a dezvoltat într-o măsură nesatisfăcătoare încât, investițiile particulare sunt departe de a acoperi cererea disperată de locuri de muncă, în consecință, calitatea vieții oamenilor s-a diminuat continuu. Într-un moment în care salariul mediu pe economie nu depășește 150-200 de euro, printr-o măsură de austeritate a fost diminuat cu 25 la %.
În aceaste condiții, starea de sărăcie a devenit perpetuă pentru mare parte din populație. Cei mai afectați de efectele sărăciei sunt copii, adolescenții și tinerii, adică tocmai cei dispuși de a reacționa pulsional la aceste condiții. După studiile Institutului de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, 40% dintre copii sub 7 ani și 50 % dintre cei care au 7-15 ani se confruntă cu nivele scăzute de subzistență.
Categorii sociale precum șomerii (60%), țăranii (57%), salariații (30 %) și pensionarii (25%) sunt aduși în situația de sărăcie și în anumite cazuri chiar de periclitare vitală. Din punct de vedere etnic, cea mai vulnerabilă la sărăcie este populația de rromi, umată de maghiari (30 %), români (32%), alte naționalități (36%). Conform acelorași evaluări, 50% din copiii cu vârsta cuprinsă între 7 și 15 ani trăiesc în familii sărace (Rădulescu, Grecu, 2003, apud Zamfir).
Deși sărăcia, nu poate fi considerată o cauză directă a delincvenței juvenile, ea reprezintă un factor concretizat în fenomenul ,,copii străzii” și respectiv al, delincvenței juvenile. Furturile, prostituția și drogurile sunt modalități de a se ,,descurca”, de a găsi ,,soluții” în starea de anomie a societății.
3.8. Coordonate psihoculturale ale delincvenței juvenile
Delincvența juvenilă este definită din punct de vedere juridic ca fiind ansamblul faptelor prevăzute de legea penală săvârșite de minori care au răspundere penală și de tinerii între 14 și 18 ani. Conform Legii nr. 272, în definiția delincvenței juvenile intră și acele fapte săvârșite de copii care nu răspund penal. Acest fenomen psihosocial prezintă, alături de alte determinări cauzale de nivel psihoindividual, și o condiționare socioculturală, o influență exercitată în viața societății, de cultură respectiv de specificul marginal subcultural.
Complexitatea formelor de manifestare și interrelațiile pe care le presupune diversitatea fenomenului delincvenței impune stabilirea unor repere comparative, tematice, dar și operaționale, indispensabile unei abordări consistente. Înțelegerea cauzelor psihoindividuale precum și a situațiilor sociale care provoacă acest fenomen în general, dar și cunoașterea modului cultural specific de manifestare în abordarea comparativă cu alte țări, contribuie la luarea de măsuri pentru prevenirea și escaladarea fenomenului devianței criminogene.
Referindu-se la țările din Europa Occidentală, Gârleanu (1996) rezuma că delincvența juvenilă crește în ritmuri mai mari decât criminalitatea în general, numărul tinerilor crescând în raport cu totalul populației, iar delincvența în general crescând în rândul lor cel puțin în aceleași proporții.
Caracteristic apare numărul mare de infracțiuni săvârșite de copii, tot mai frecvent organizați în bande, această predispoziție spre delincvență manifestându-se în forme tot mai grave la vârste din ce în ce mai mici. Diferența dintre delincvenții tineri și adolescenți, pe de o parte, și delincvenții de vârstă mai mică, pe de altă parte, este delimitată legal de vârsta sub care nu se poate răspunde penal. Deși nu se ajunge la nivelul și formele accentuate ale acestui fenomen ca în alte țări occidentale, delincvența juvenilă se manifestă și în țara noastră, ultimele evenimente sociale la care au participat persoane sub 18 ani, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga noastră societate. În țara noastră există tineri dar și copii care participă activ la săvârșirea unor fapte penale; infracțiuni de furt, cerșetorie, vagabondaj, violuri și agresiuni fizice. Există și cazuri mai rare în care săvârșesc omorul și sau tentative de omor (Gârleanu, 1996).
3.8.1 Subculturile delincvenței juvenile
Grecu Florentina și Rădulescu Sorin (2003) arătau în lucrarea Delincvența juvenilă în societatea contemporană că abordarea culturală încearcă să dea o explicație devianței din punct de vedere al caracteristicilor unei anumite subculturi, care influențează semnificativ fenomenul infracțional sau delincvent. O subcultură este reprezentată de un grup care aderă la un sistem de valori și reguli și care se află în conflict cu acelea ale culturii general acceptate.
În lucrarea autorilor români se evidențiază că unul din cercetătorii de început ai acestui fenomen, Franck Tannenbaum (1938), avansa încă de la acea vreme ipoteza că delincvența juvenilă poate fi un efect al reacției sociale față de anumite comportamente ale copiilor sau tinerilor, decât o conduită aflată în conflict cu legea. Un alt autor, Milton Gordon (1947), citat în lucrare, definea cultura unei societăți ca fiind constituită dintr-o alternanță de substructuri, situații sociale, așa cum ar fi statusul de clasă, identitatea etnică, rezidența regională și cea urban rurală, afilierea religioasă; prin combinarea lor, ca o unitate funcțională, ar avea un impact cultural integrat asupra individului.
Termenul de subcultură a fost utilizat de sociologii americani cu trimitere la felul de viață specific imigranților cu comportamente specifice în adaptare și supraviețuire în societatea americană de început. Statisticile curente relevă faptul că unele grupuri de emigranți (italienii, mexicanii, portoricanii și africanii) încalcă legea mai frecvent decât altele: scandinavii, germanii, olandezii, japonezii.
După cercetările lui Albert Cohen aceste subculturi influențează și determină tinerii să se ,,socializeze în grup”, prin transmiterea și învățarea diferitelor proceduri și tehnici delincvente; teoria sa a mai fost denumită și teoria „învățării reacției delincvente”. La rândul lui Edwin Sutherland avansa ideea transmiterii culturale pentru fenomenul devianței în general, arătând că delincvența este învățată și transmisă, la fel ca și comportamentul normal, prin procesul de socializare. Acesta pune în legătură individul cu valorile și normele grupurilor deviante, determinându-l să-și însușească comportamentele, normele și simbolurile lor culturale (subculturale).
W. E. White elaborează (1943), teoria ,,grupurilor de la marginea străzii”. El susține că vârsta adolescenței și a tinereții se poate caracteriza, printre altele, prin apariția unor relații de prietenie, de sociabilitate și comunicare între tineri, dar care în contextul nefavorabil al influenței unui mediu delincvențial, conduc la limita conformității sociale sau chiar la infracțiuni grave (Rădulescu, Grecu, 2003).
Walter Miller (1958) observa o diferență a culturii claselor sociale prin indentificarea ,,culturii claselor defavorizate”. El explica delincvența juvenilă prin intermediul factorilor socio-culturali, arătând că delincvența juvenilă nu este decât un fenomen normal generat de valorile și stilurile de viață specifice claselor defavorizate (Rădulescu, Grecu, 2003).
Richard Cloward și Lloyd Ohlin (1960) completează conceptul lui Cohen și menționează că acolo unde tinerii sunt frustrați de oportunitatea de a atinge succesul social vor declașa diferite forme de devianță. O subcultură delincventă, subliniau cei doi autori, ,,este acea subcultură în care anumite forme de activitate delincventă constituie cerințe esențiale pentru îndeplinirea rolurilor dominante sprijinite de subcultura respectivă” (Rădulescu, Grecu, 2003).
Nu în ultimul rând, Clarence R. Jefrey (1959) lansa teoria ,,alienării sociale”, ipoteza sa centrându-se pe relația dintre conduita delincventă și sistemul legii penale, încercând prin aceasta să evidențieze o legătură între teoriile sociologice și cele psihologice. Acest concept arăta printre altele că deoarece nu aparține niciunui grup stabil social, delincventul devine o persoană cu contacte sociale slabe, clivat afectiv, ostil, agresiv și de multe ori chiar violent. El nu se simte ca fiind acceptat în comunitate și are un sentiment al înstrăinării de valorile comunitare (Rădulescu, Grecu, 2003).
3.8.2. Agresiunea ca factor al socializării subculturilor delincvente
Comparativ cu socializarea realizată în cadrul familiei, în care rolul de transmițător de ,,modele”, norme și valori revine adultului, socializarea realizată în cadrul grupului social presupune interacțiunea unor copii sau adolescenți, apropiați ca vârstă și autoritate și care împărtășesc aceași viziune asupra lumii, sensibil diferită față de cea a adulților (Grecu, Rădulescu, 2003).
Activitățile similare, confruntarea cu aceleași situații de viață imprimă grupului o influență aparte în socializarea copilului, care vede în acest grup o adevărată ,,familie” care îi oferă identitate, distincție și rezolvarea unor probleme pe care nu i le oferă lumea adulților. Numeroși criminologi au evidențiat faptul că prezența în grup a unor prieteni care prezintă comportamente delincvente accentuează orientarea delincventă și infracțională a celorlalți copii. Banda apare ca o formă specifică a subculturilor delincvente și oglindește caracteristicile care definesc subculturile delincvente.
Frederic M. Trasher (1927) aprecia, încă din perioada interbelică că bandele organizate de tineri reprezintă un mod de supraviețuire, de adaptare a celor marginalizați de sistemul de norme și valori al celor privilegiați (idem). Banda, ca formă de organizare socială alternativă a tinerilor funcționează în baza înțelegerii spontane dintre membrii ei.
Studiile efectuate în România confirmă această constatare, evidențiind faptul că în grupurile stradale domină influența exercitată de lideri, în majoritate tineri delincvenți. În aceste grupuri pot fi găsiți atât adolescenți care prezintă comportamente profund deviante, copii cu intelect de limită și carențe evidente de sănătate, cât și copii cu un comportament relativ normal, stabili emoțional, dar care caută în grup identitate și recunoaștere.
Conducătorii acestor grupuri se afirmă prin forță fizică, curaj și specularea dorințelor nesatisfăcute ale membrilor grupului. Ei induc mai apoi în acel grup o adevărată sclavie psihică prin care se favorizează acceptarea în conduita și conștiința tinerilor a mediului criminogen (Preda, 1998).
Cercetarea unor subculturi ale violenței a arătat că anumite ipoteze formulate ridică încă multe probleme. Farzaneh Pahlavan, citând pe Tedeschi și Felson (1994), precizează că aceștia au subânțeles prin conceptul respectiv: a) ca factorii demografici sunt strâns legați de anumite valori și b) aceste valori, la rândul lor, mediatizează agresivitatea și comportamentul violent. Autorii concluzionează că statistic semnificația acestui tip de corelație este foarte slabă (Pahlavan, 2011).
3.8.3. Agresivitatea ca produs subcultural
În planul emoțiilor, cât și la nivelul comportamentului în general, culturile respectiv pressing-ul cultural poate dezvolta diferite forme ale agresivității, fricii și urii, ceea ce în anumite condiții constituie premisele declanșării unor acte deviante. Modelul socioculturalist se centrează inițial pe comportamentul social învățat. Această perspectivă a fost acreditată și indirect, încă din 1935 de Margaret Mead, în lucrarea sa Sex and Temperament in ThreePrimitive Societies, unde susține că normele culturale, iar nu moștenirea biologică, se fac responsabile de reglementarea masculinității și feminității din societate, respectiv asumarea comportamentelor de gen. În dezvoltarea unui comportament agresiv o contribuție mare o are cultura sau subcultura la care aparține un individ, afirmau R. K. Merton și A. Cohen (Preda, 1998).
Cercetările au evidențiat că elevii delincvenți au o propensiune pentru activități libere, trebuința lor pentru acțiuni violente fiind recunoscută clinic, automotivată și valorizată. Spre deosebire de elevii pașnici, elevii agresivi își construiesc o imagologie a agresiunii, cu rol important în crearea unui mod de coping în viața de relație. Motivându-și astfel felul de a fi prin valorizarea agresivității, aceștia își satisfac nevoia de recunoaștere socială prin utilizarea forței fizice; în metalimbajul comun, putem distinge de fapt încercarea spontană de a-și scuza și justifica comportamentul prin încercarea de a atribui agresiunii fizice o conotație pozitivă, dezirabilă proiectiv întregului grup de apartenență.
Elevii agresivi își doresc să se facă ascultați, să aibă un statut superior față de ceilalți colegi și să fie admirați și recunoscuți pentru atributele masculine de a dispune de forță fizică și a domina pe ceilalți colegi. Elevul agresiv refuză identitatea sa de copil, dar, pe de altă parte, forțează recunoșterea unei noi identități plasată, dincolo de grupul școlar, mai aproape de comunitatea adulților, cu mai multă putere și prestigiu.
Pentru a obține această recunoaștere sunt interesați de impresia indusă celorlalți: să pară puternici și duri, să inspire frică și supunere, să provoace pentru a avea ocazia să reacționeze agresiv, indiferent dacă este vorba despre relațiile lor cu colegii sau cu profesorii. Preferă să comunice într-un grup mic, acolo unde ei se simt securizați ,,ideologic” prin împărtășirea acelorași valori și prin satisfacția dată de exprimarea eu-lui în condițiile unui grup ,,negativ-suportiv”.
Elevii agresivi au satisfacție atunci când alți copii se tem de ei, fiind percepuți ca fiind puternici fizic, deși au o redusă stimă de sine și încredere în forțele proprii pentru a se afirma pozitiv. În comparație cu elevii normali, au tendința de a adera cu mare ușurință la adicții de risc precum: tutunul, alcoolul și drogurile. Capacitatea empatică a unui elev agresiv este mult autoredusă pentru a nu fi etichetat drept vulnerabil, deși cercetările au evidențiat că elevii violenți, nu sunt doar autori, ci și victime frecvente ale violenței altora (Pahlavan, 2011).
Modelul agresivității în familie creează impresia că grupul este o cale sigură de a rezolva problemele cotidiene; televiziunea prin știri și filme oferă acestor copii o impregnare mentală negativă, de tipul violenței, ostilității și agresivității (Nolte, 2006).
După cum am mai arătat, diferența dintre delincvenții tineri și adolescenți, pe de o parte, și delincvenții de vârstă mai mică, pe de altă parte, este delimitată legal de vârsta sub care nu se poate răspunde penal.
Deși nu se ajunge la nivelul și formele accentuate ale acestui fenomen ca în alte țări occidentale, delincvența juvenilă se manifestă și în țara noastră.
3.8.4. Violența criminală în spațiul școlii
Comportamentul criminal și insulta (verbală, nonverbală) sunt subcategoriile de efect ale agresivității cele mai des întâlnite și remarcate de opinia publică, datorită impactului emoțional foarte mare, mai ales în cazul în care apar victime omenești și traume psihologice. Din punct de vedere statistic, indicatorii pentru criminalitatea transculturală violentă plasează Statele Unite ale Americii în topul țărilor vestice (Gavrieliuc, 2013).
Astfel, s-a observat că în această țară rata violenței este de 7 ori mai mare decât în Regatul Unit al Marii Britanii. La antipozi, datele comparative privind criminalitatea în Africa de Sud evidențiază faptul că rata criminalității violente este de 35 de ori mai mare decât cea a Angliei. Aceste fenomene sunt comune țărilor în care se remarcă stresul de creștere economică și unde sistemele sociale nu mai pot acorda o eficientă asistență socială indivizilor aflați într-o stare de sărăcie tot mai accentuată. După cum afirmă S.Landau, citat de Alin Gavrieliuc în recenta sa lucrare Psihologie Interculturală, indicatorii de stres corelează pozitiv cu rata inflației și nesigurața socială.
Ca atitudine față de efectele devastatoare ale crizei economice, Japonia face excepție, în sensul că în rândurile acestor cetățeni nu se dezvoltă comportamente agresive îndreptate împotriva semenilor. Datorită tradițiilor menținute și practicate activ la nivelul acestei societăți asiatice, sentimentul de ură este îndreptat către sine și astfel se ajunge deseori la practicarea unor forme de suicid care și în actualitate, se pare că ,,salvează onoarea” individului ajuns într-un blocaj social, financiar sau existențial.
Pentru înțelegerea consecințelor dramatice care decurg uneori din ignorarea fenomenului agresivității la copii și adolescenți, enumerăm câteva dintre cele mai mediatizate aberații comportamentale la aceste vârste.
Astfel la 20 aprilie 1999 în SUA, Eric Harris în vârstă de 18 ani și Dylan Kebold 17 ani ucid prin împușcare 12 elevi ai liceului Colombine și un profesor, apoi se sinucid. Lista neagră continuă la 26 aprilie 2002, în Germania, când 16 persoane între care 12 profesori sunt ucise într-un liceu din Erfurt, de un tânăr în vârstă de 19 ani, care se sinucide în urma atacului. La 21 martie 2005, în SUA, au fost nouă persoane ucise prin împușcare și alte șapte rănite la Red Lake Minnesota de către un liceean care apoi se sinucide.
Șoc și groază pe 7 noiembrie 2007, în Finlanda când opt elevi sunt uciși într-un liceu din Tuusula de un liceean de 18 ani care apoi se sinucide. Anul următor la 23 septembrie 2008, tot în Finlanda, nouă elevi și un profesor sunt uciși într-un liceu profesional din Kauhajoki de un student în vârstă de 22 de ani care se sinucide ulterior.
Pe 11 martie 2009 vine rândul Germaniei să intre în doliu – 5 persoane, 9 elevi și trei profesori de la un colegiu din Winennden, în apropiere de Stuttgart, precum și trei trecători sunt uciși de un fost elev al instituției de învățământ. Autorul atacului are vârsta de 17 ani și se sinucide.
Vineri, decembrie 2012, va rămâne o zi de doliu pentru rațiunea umană: Adam Lanza, 19 ani, pătrunde înarmat într-o școală primară din Conecticut (SUA) și deschide focul asupra tuturor: sunt ucise 27 de persoane, dintre care 20 de copii cu vârste pornind de la 5 ani. Intuind pedeapsa ulterioară, psihopatul s-a sinucis (Calancea, 2011).
De menționat că majoritatea acestor adolescenți aveau la momentul atacului o istorie clinică încărcată de elemente comportamentale, ce indicau o mare probabilitate în comiterea unor acțiuni violente împotriva societății. Din păcate nu s-au verificat la timp antecedentele clinice ale acestor adolescenți și astfel s-a ajuns la tragediile cunoscute de toată lumea.
3.9. Factorii mass-media: televiziunea și computerul
În epoca informației putem spune că mulți copii de astăzi s-au născut între televizor și calculator. Vizionarea filmelor cu scene de violență, agresivitate și cruzime, incită curiozitatea și fiind preferată de elevii agresivi. Jocurile pe computer cu lupte sau tactică de război sunt, de asemenea, preferate de aproape toți elevii, aceste activități ocupând un loc important în ,,economia” gândirii lor. Se apreciază statistic că, până la vârsta de 16 ani, un copil poate viziona aproximativ 13.000 crime la TV. S-au realizat investigații experimentale vizând influențele filmelor agresogene asupra comportamentului manifest al copiilor și adolescenților. Unii adolescenți preiau din filme scenele ca atare, fără să facă distincția între agresivitatea prosocială și cea antisocială, interesându-i mai ales tehnicile pe care le pot învăța în scopul utilizării (Preda, 1998).
Alexandru Tarasov citează din The Times, 6 ianuarie, 2006: ,,Multe crime au fost efectuate de adolescenți în ultimii ani și care sunt în relație cu jocurile video violente. În 1992 doi elevi din Littleton, Colorado, au împușcat 36 de persoane dintre care 13 au decedat. În 2002 un adolescent german a omorât 16 persoane. Adolescenții americani jucau intensiv DOOM, iar cel german a spus că a petrecut multe ore la rând în compania a mai multe jocuri foarte violente înainte de a fi săvârșită infracțiunea” (Tarasov, 2006, p. 63).
Se observă că mass-media nu generează prin ea însăși delincvența, dar este clar că o susține, provocându-i pe copii și adolescenți la imitarea unor acte antisociale, prin scăderea „pragului delincvențial”. De asemenea, vizionarea actelor agresive la televizor poate afecta somnul unui copil, îi devine sursă de oboseală, tulburări prosexice, diminuarea tonusului psihic și a performanțelor. În situația adolescenților cu structură labilă, unele filme și jocurile video pot cauza crize de epilepsie; dezvoltarea obezității copiilor si adolescenților; se datorează atât predispunerii la sedentarism, cât și consumului excesiv de dulciuri și alimente uscate care contribuie la creșterea în greutate.
Abordând cognitiv fenomenul interacțiunii cu calculatorul, Ana Maria Marhan arăta, în lucrarea Psihologia utilizării noilor tehnologii, că utilizatorul calculatorului se află încă de la început în fața unui pressing al paradoxului motivațional: realizarea unei sarcini curente, (a scrie un text, a trimite un mesaj, a face o fotografie), intră în competiție cu obiectivul înțelegerii sistemului utilizat și, astfel, utilizatorul își va autolimita învățarea posibilităților sistemului. Astfel, din punct de vedere comportamental și adolescentul ,,gamer” pierde timpul pentru a realiza puncte sau victorii în defavoarea înțelegerii funcțiilor complexe ale computerului, aducătoare de beneficii reale (Marhan, 2007).
Aceste comportamente au un potențial de periculozitate deoarece jocul poate implementa o rută mentală a violenței recompensată permanent de câștigul punctelor precum și a recunoașterii virtuale.
În acest sens, lucrarea ,,Copii Mileniului” a celebrului autor Jan Van Helsing prezintă printre altele și cercetările despre violența școlară în America, a unui ilustru cercetător pe nume David Grossman. Acest psiholog al armatei americane a efectuat studii și cercetări comparative în domeniul agresivității și violenței pe care le-a publicat în anul 1999 (SUA) într-o lucrare raport numită: ,,Încetați să îi mai învățați pe copiii noștri să ucidă-apel împotriva scenelor de violență din filme,de la televizor, de pe video, sau din jocurile de pe computer”. (Van Helsing, 2003, p.143).
David Grossman este un specialist în viața științifică americană: este instructor de tir, psiholog al armatei și ofițer superior având înalte studii la Academia Militară din West Point și la Universitatea din Arkansas. Propriul său copil învață la liceul din Jonesboro, adică acolo unde în anul 2000 s-au produs crimele generate de nebunia a doi adolescenți, care au împușcat mortal patru copii, rănind grav alți doi. Fiind părinte și astfel devenind supramotivat să cerceteze fenomenul violenței în școli, Grossman ajunge la următoarele concluzii: copii sunt centrați psihologic să reacționeze agresiv și să ucidă datorită influenței jocurilor pe computer care îi desensibilizează pentru valorile realității sociale, recompensându-i prin acumularea de puncte în diferitele scene de violență virtuală. Autorul arată că prin comparație cu adolescenții ,,gameri”, militarii trupelor de elită au un timp de asimilare a calităților necesare ca trăgători mult mai îndelungat față de situația antrenamentului virtual zilnic pe care îl au la dispoziție acești adolescenți.
Un exemplu clasic în acest sens este cel întâmplat în cazul ,,Paducah”. Acolo un copil de opt ani a furat o armă și a împușcat mortal opt copii. Cinci dintre ei au fost nimeriți în cap, iar ceilalți în partea superioară a corpului. Autorul arată că, deși el a instruit polițiștii din Statele Texas și California, plus un batalion de ,,Berete Verzi”, niciodată în istoria antrenamentelor armatei americane nu a existat un caz similar de o asemenea precizie în tir.
Concluzia: antrenamentele pe un simulator utilizat de acel copil au condus în final la această performanță sinistră. La întrebarea anchetatorilor ,,Bine, ai omorât pe cel care te-a supărat, dar de ce nu te-ai oprit doar la acela. De ce ai continuat să tragi în ceilalți ?“. Copilul nu a știut să răspundă și nu a putut să justifice în nici un fel lipsa reținerii și înfrânarea (Van Helsing, 2003,p.146). Însă atunci, când s-a studiat softul jocului respectiv, s-a observat că una dintre condiții era să tragă în orice personaj care apărea în fața armei, chiar pînă se termina muniția, doarece în caz contrar se pierdeau puncte și se considera că jucătorul uman putea fi ,,ucis” de adversarul virtual care putea reacționa mai rapid.
Utilizând aceste jocuri sinistre copiii se proiectează în acea realitate virtuală și totodată conflictuală, ajungând să nu mai facă diferența față de realitatea ambientală atunci când părăsesc jocul virtual. În unele cazuri, psihicul lor rămâne setat de antrenamentele dobândite în mii de ore de simulator menite să răspundă cu rapiditate și agresivitate la orice stimul de adversitate și astfel se ajunge la acele masacre în masă pe care le cunoaștem din literatura de specialitate.
În cazul de acum devenit clișeu, al unei altercații banale cu un alt coleg, copilul reacționează conform condițiilor jocului video. Merge acasă, sustrage arma părinților și, ajungând la școală, trage în toate ființele care îi apar în față până când rămâne fără muniție, așa cum este stabilit în condiția de joc virtuală pe care și-a asumat-o în realitate. Autorul sus menționat incriminează și inflența unor emisiuni de televiziune care aduc modele de comportament extrem, cum ar fi stimularea poftei de mâncare sau, dimpotrivă, provocarea anorexiei la copii și adolescenți.
Nu în ultimul rând este evidențiat serialul pentru copii Pokemon, care a fost interzis în Japonia deoarece folosea o tehnologie cu lungimi de undă și culori care au provocat epilepsia la mulți copii care au vizionat acest serial (Van Helsing, 2003).
La rândul său, Alexandru Tarasov evidențiază în lucrarea sa Psihologia Jocurilor Video dinamica mecanismelor psihice de relație care se inițiază în timpul jocurilor, precum și efectele asupra conduitei. Citând pe Donglas Gentile și Craig Anderson, autorul prezintă faptul că jocurile video au o influență socială mai mare decât mass-media asupra fenomenului agresivității: 1) jocurile sunt mai atractive și interactive; 2) jocurile întăresc pozitiv comportamentele agresive; 3) copiii repetă aceste comportamente cu fiecare joc; 4) s-a constatat de către unii autori că celor mai multe comportamente agresive la copii și adolescenți le sunt asociate cauzal jocurile video.
Tot în această lucrare, Jeffrey Goldstein contrazice aceste teorii și aduce contraargumente arâtând că experiențele realizate nu permit generalizarea concluziilor. Un argument invocat este faptul că jocurile video violente sunt situații agresive simulate, diferite de realitate, iar jocurile video nu pot să întărească și să influențeze comportamentele agresive.
Alte argumente prezentate se referă la faptul că rezultatele cercetărilor sunt superficiale, anecdotice și fără relevanță științifică. Citat deasemenea, Craig Anderson și-a exprimat poziția în lucrarea Violent Video Games Myths, Facts and Unanswered Questions 2002, unde afirmă că cercetările experimentale de laborator pot fi socotite valide, deoarece variabilele care influențează agresivitatea în lumea reală sunt aceleași ca și în experiențele de la laborator; s-a observat că subiecții prezentau comportamente agresive în afara jocului (tragerea de păr, șuturi, mușcături etc) (Tarasov, 2006, p. 62).
Analiza rezultatelor acestor studii, demonstrează că jocurile video conduc în timp la creșterea gândurilor agresive, a emoțiilor negative, a comportamentelor negative, la schimbări psiho-fiziologice ale organismelor, descreșterea comportamentelor prosociale.
Studiind corelarea emoțională cu dependența față de jocurile video, și comparându-le cu indicatorii dependenței emoționale față de jocurile de noroc, D. A. Gentile și J. R. Gentile au ajuns la concluzia că 15% dintre jucătorii adolescenți sunt dependenți. Cercetarea a arătat că dependența este semnificativ corelată cu feedback-ul emoțional al jocurilor video de tip agresiv, cu ostilitate și certuri provocate în mediul apropiat.
În încercarea de a se reglementa această problemă socială, încă din anul 1993 s-a impus clasificarea jocurilor video astfel: ,,E (everyone) pentru fiecare, T (teen) tineri și M-maturi; acest aspect a condus la limitarea accesului copiilor la jocuri nepotrivite vârstei lor.
Astfel, în anul 2003 Entertaiment Software Rating Board prezenta o clasificare îmbunătățită, pornind de la vârsta de trei ani, până la adulții de peste 18 ani. Cu toate că cercetările în aria acestui fenomen sunt puține, totuși se poate afirma că politicile formulate ca urmare a evidențierilor științifice au redus semnificativ rata comportamentelor agresive datorate jocurilor video accesate de copii și adolescenți (Tarasov, 2006).
3.10. Comportamentul prosocial
Acest concept este vehiculat doar în ultimele decenii în domeniul Psihologiei Sociale.
În Dicționarul de Psihologie Socială, Chelcea, (1981), are definiția de ,,comportament caracterizat prin orientarea spre valorile sociale”. Sociologul polonez Janusz Reykowski, unul din cercetătorii noii orientări , definește comportamentul prosocial și efectul său prin faptul că este orientat spre: ,,ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fără așteptarea unei recompense externe” (Chelcea, 2013, p.167).
Chelcea citează pe Andrew Baum, Jeffrey D. Fischer și Jerome E. Singer care definesc comportamentul prosocial în mod similar: ,,acte intenționate care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții”, fără a se anticipa vreo răsplată (Chelcea, 2008).
Pentru a se evidenția un comportament prosocial, este necesar să existe trei condiții: 1) dorința și intenția de a ajuta; 2) să se observe libertatea alegerii; 3) să nu existe o recompensare din partea cuiva pentru această acțiune (Marica, 2008, p. 83).
În explicarea acestui deziderat social, există mai multe teorii care descriu comportamentul prosocial în manieră științifică:
a) Teoriile biologice. Abordând sociobiologia Chelcea dă un accept al acestei tendințe citând pe Wilson (1975): îi ajutăm altruist pe ai noștri cei din familie pentru că, având aceleași gene, asigurăm transmiterea și astfel perpetuarea ereditară. Din abordarea socială se poate afirma că omul este o ființă socială care trebuie să trăiască în grup pentru a trăi civilizat și eficient, iar comportamentul prosocial este necesar în apărarea regulilor, normelor și valorilor de bază care asigură existența comună a membrilor săi. În acest sens se cunosc următoarele norme sociale: norma responsabilității sociale, care obligă oamenii să acorde ajutor celor care au nevoie de ei (copii, părinții, bătrânii, necunoscuții aflați în dificultate); norma reciprocității, care solicită o recunoștiință socială din partea celui care a fost ajutat; norma echității și sau justiției sociale, care evidențiază faptul că trebuie să existe un echilibru între cei implicați, între ceea ce se dă și ceea ce se primește în relația umană (Marica, p. 83).
b) Teoria învățării sociale elaborate de Albert Bandura vizează direct activarea comportamentului prosocial. Un rol important în această situație îl are expunerea unor grupuri cât mai mari și mai eterogene la modelele sociale benefice (Chelcea., 2013 apud Horowitz., 1968). Observarea unor persoane care acordă ajutor sau care se implică voluntar în acțiuni sociale folositoare comunității este deosbit de importantă pentru înțelegerea și acceptarea acestui tip de comportament. În acest sens, este evidențiată importanța pe care o poate avea televiziunea, media în general dar și arta: teatrul , muzica, artele vizuale.
c) Teoriile psihologice. În cadrul acestora se evidențiază mai pregnant modelul teoria cost-beneficiu care se fundamentează pe următoarele constatări: oamenii tind să mențină corectitudinea în relațiile interpersonale pentru a evita disconfortul psihic produs de conflictele ulterioare. Gradul de incorectitudine în relația dintre două persoane poate fi evidențiat în următoarea formulă:
Tabel 1. Comportamentul prosocial
(Chelcea, 2013)
Ca forme ale comportamentului prosocial, distingem bunăvoința și altruismul care includ, la rândul lor, valori morale precum întrajutorarea umană, apărarea vieții, generozitatea și, nu în ultimul rând, eroismul sau sacrificiul de sine în scopul salvării celorlalți oameni aflați în situații extreme (Chelcea, 2013 apud Adams,1965).
Ca o stare de rezistență și evaziune la comportamentul prosocial a fost indentificat ,,efectul martorului”. Acest fapt social întâmplat în 1964 descrie atitudinea unei mulțimi de oameni care au urmărit de la ferestre cum o tânără femeie a fost ucisă în plină stradă. În acest caz nimeni dintre martorii tragediei nu a intervenit pentru salvarea ei. Din punct de vedere al analizei comportamentale a celor implicați, s-au desprins două concluzii: fiind atât de mulți martori în cazul unei situații dramatice, se produce o difuzie și o diluare a responsabilității.
Fiecare crede că celălalt este mai îndrituit să acționeze. În altă ordine de idei, apare presiunea la conformitate și din partea grupului și ulterior la un răspuns personal de imitație a celorlalți: când nimeni nu intervine, nu intervii nici tu în acea problemă (idem).
În ceea ce privește obiectul cercetării noastre, opus agresivității și distructivității unor adolescenți ignoranți apare comportamentul prosocial. Dacă acest concept ar fi cultivat în psihologia copiilor, adolescenților și tinerilor, cu siguranță ar reduce reacțiile impulsiv- distructive, prin înțelesul dezvoltat al modelelor sale de socializare. Astfel, copii și adolescenții pot fi stimulați să perceapă și să înțeleagă corect nevoia de ajutor pe care cineva o face cunoscută sau nu. În situații de urgență (incendiu, accidente, agresiuni) oricine trebuie să se implice în întrajutorarea semenilor pe măsura puterilor și a competențelor sale, inclusiv anunțând rapid acest lucru altor oameni ce pot fi în măsură să acționeze pe moment. Dacă situația o permite, după perceperea și interpretarea situației, trebuie luată decizia asumării responsabilității personale.
Costurile și beneficiile unei implicări prosociale trebuie evaluate atât din punctul de vedere al evaziunii din situație (care ar putea să fie judecata opiniei publice), dar și al presiunii psihologice interne relative la inacțiunea dovedită într-o situație fortuită, în care se solicită imperios necesar ajutorul.
Comportamentul prosocial este evident învățat, nu ne naștem cu el, ci îl dobândim în urma socializării reușite sau în urma unor observații corecte. În legătură cu acest subiect opinia Mihaelei Minulescu prezentată în lucrarea sa Psihologia copilului mic este de necontestat. Ea sintetizează atitudinea cea mai potrivită față de emoțiile negative pe care uneori le manifestă copilul în dezvoltarea sa: ,, Modelul cel mai viabil ca impact educațional pozitiv este cel al părintelui care rămâne cald și calm când copilul este speriat, neliniștit, furios sau distructiv. De asemenea, o influență pozitivă o are și părintele care, deși furios pe o greșeală reală a copilului sau a altui membru al familiei, nu strigă, nu urlă și nu lovește. Copilul învață din aceste modele de manifestare, că furia poate fi controlată și faptul că nu este distructivă- nu îl distruge nici pe el nici pe părinte” (Minulescu., 2003, p.275).
În școală se pot accentua aceste comportamente, stimulându-se responsabilitatea elevilor în diferite situații pentru binele altora sau binele public. Însă, după cum remarca Serge Moscovici, problema care se ridică în societatea actuală bazată pe competiție și câștiguri este că ,,egoismul este ceva normal, iar altruismul un comportament deviant” (Chelcea, 2013, p. 242). Deci, este relativ dificil să poți implementa programe care să vizeze educarea comportamentului uman în acest sens, atâta vreme cât există contradicții marcante de exemplificare a eficienței și succesului social.
3.11. Diferențele de gen privind comportamentul agresiv
Un alt aspect al comportamentului agresiv se referă la problematica de gen. În mod natural, se ridică întrebări precum: este genul masculin mai agresiv decât cel feminin? Există forme specifice de manifestare a agresivității la băieți, respectiv la fete? După cum se arată în lucrarea Încălcarea legii ca stil de viață. Vulnerabilitatea adolescenților , în acest domeniu s-au exprimat următoarele considerații: în privința distribuției inculpaților minori pe sexe, 94% au fost de genul masculin. Un exemplu în acest sens este o analiză făcută în anii 2003-2004.
La acel timp, dintr-un număr de 701 inculpați, 658 erau de genul masculin și doar 43 de gen feminin (Săucan, D., Liiceanu, A., Micle, M,. 2009, p.111). S-a concluzionat că tendința la agresivitate și încălcarea legii este majoritară pentru genul masculin.
O cercetare realizată la Penitenciarul Târgșor în anii 2000-2002 evidențiază tabloul de mai jos vizând infracționalitatea feminină în formă extremă (Liiceanu.,Săucan.,Micle., 2008, p. 75):
Tabel 2. Structura efectivului de femei deținute la penitenciarul Târgșor 2000-2002.
(Preluat din lucrarea Dimensiuni Psihosociale ale Violenței Domestice Liiceanu, Săucan, Micle, 2008, p.75-76).
În ceea ce privește motivația pentru agresivitate, la nivelul adolescenței, și diferențiată pe genuri, avem următoarea explicație: băieții intră în conflicte directe pentru afirmarea masculinității, pentru status într-un grup, pentru rivalitate, în vreme ce fetele se implică în comportamente agresive datorită raporturilor afective amenințate, fie având ca sursă concurența pentru o notă, pentru atenția unui băiat, ori pentru apărarea unor relații de prietenie (Jigău, 2006).
Se observă, la nivelul simțului comun, că fetele, într-o comunitate școlară, au o agresivitate uneori mai ridicată decât cea a băieților ca intensitate: apar sentimente de răzbunare, manifestate indirect, tacit și promovate cu tenacitate pe perioade îndelungate.
Alteori, agresivitatea este directă la nivel verbal, putând lua și forma agresiunii sau violenței fizice; bătăile între fetele adolescente, care se întâmplă uneori la orele de curs, sunt cunoscute datorită filmărilor cu telefoanele mobile și plasate pe internet de colegi.
Prin comparație, băieții sunt implicați mai frecvent în agresivitatea care presupune manifestare directă, fizică; relațiile de comunicare sunt verbalizate uneori abuziv pentru a-și stabili sistemul ierarhic și de dominanță în grup.
Tabel 3.Caracteristici ale evoluției fetelor agresive (Petermann, Dopfner, Schmidt, 2010 apud Silverthorn& Frick 1999).
Ca urmare, putem concluziona că există o dimensiune de gen a fenomenului de violență școlară, care trebuie luată în considerare atât în ceea ce privește considerarea unor comportamente ale elevilor ca violente, precum și în elaborarea măsurilor de corectare și prevenire a unor astfel de cazuri în spațiul școlar.
3.12. Reziliența
Termenul ,,reziliență” este de origine latină și provine din sursa resilere care se traduce prin ,,recul în urma unui șoc fizic violent” (Muntean, 2011).
Acest concept este explicat și definit de profesorul francez de origine și formație românească Șerban Ionescu în celebrul său Tratat asupra rezilienței asistate. Astfel, autorul arată că: ,,a) reziliența caracterizează o persoană care a trăit sau trăiește un eveniment cu caracter traumatizant sau adversitate cronică și dă dovadă de o bună adaptabilitate (ceea ce are semnificații diferite, în funcție de vârsta sa și de contextul socio cultural în care trăiește) și b) reziliența este rezultatul unui proces interactiv între persoană, familie și mediul său înconjurător” (Ionescu, 2013, p. 27).
Începuturile cercetării rezilienței au vizat analiza acordări asistenței sociale în cazul grupurilor de copii afectați de adversitate, defavorizați sau traumatizați. Paradigma care susține semantic acest concept descrie următoarea axă dublă care are la nivel central evenimentul traumatizant: reziliență-ireziliență; rezistență-irezistență.
Prima axă face trimitere la o nouă dezvoltare a persoanei după ce trece printr-o traumă, în timp ce axa rezistență-irezistență descrie ,,strategiile de adaptare la traumă pentru a evita colapsul indentitar”(idem, pp. 61-62). Tratatul prezintă între alte abordări și o serie de lucrări care au ca scop evaluarea rezilienței eu-lui la adolescenții din grupele de risc; se evidențiază următoarele intrumente: Scala de reziliență a adolescentului, realizată de Oshio, Kaneko, Nagamine și Nakaya (2003), care surprinde o serie de trăsături psihologice ale acestora (Ionescu.,p.103); Scala factorilor de reziliență la adolescenți, construită de Takviriyanun (idem, p. 104); RASP – Profilul atitudinilor și abilităților asociate rezilienței, dezvoltată de Hurtes și Allen (2001).
Nu în ultimul rând, între acestea se remarcă Scala de reziliență a lui Wagnild și Young, aplicată de Hunter și Chandler și unui lot de 51 de adolescenți care proveneau din familii sărace, cu apartenență la bande organizate și risc de abandon școlar (idem, 2013, p. 85).
Aceste instrumente s-au dovedit foarte utile pentru evaluarea grupurilor de copii și tineri care s-au confruntat la un moment dat cu adversitatea existențială, fiind capabile să deceleze informații vitale pentru readaptarea eficientă a indivizilor la mediul comunitar.
Deși admite reziliența naturală a indivizilor susținută de mecanismele de coping, Șerban Ionescu propune ca metodă terapeutică rezilența asistată. Această metodă structurează științific posibilitățile de intervenție terapeutică în situațile post traumatice de nivel individual sau social.
4. Intervenție și asistență psihosocială
4.1. Legislație și instituții de control
Conform legislației în vigoare și în acord cu standardele europene, în România s-au aplicat metodologiile legale care vizează interesul superior al copilului (înțelegându-se prin copil persoana de până la 18 ani). Cazurile copiilor în vârstă de până la 16-18 ani, care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și față de care s-a dispus neînceperea urmăriri penale, precum și cazurile copiilor cu un comportament antisocial, dar care nu au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, prin cererile formulate de părinții sau reprezentanții legali ai acestora, sunt instrumentate în conformitate cu prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Alte acte care reglementează protecția acestor copii sunt: Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor.
Instituțiile implicate în limitarea devianței, delincvenței juvenile și comportamentul agresiv al acestor copii sunt: Direcția Generală de Protecție a Copilului; Autoritatea Tutelară; Fundațiile și Asociațiile care desfășoară proiecte, oferă ajutor și consiliere. Școala și profesorii unde adolescentul în cauză este înscris sunt de asemenea responsabili și obligați să coopereze pentru stabilizarea socială și emoțională a acestuia. Alte instituții implicate în managementul acestor situații sunt: Direcția de Probațiune, Parchetul, Poliția, precum și Tribunalul de sector (D.G.AS.P.C. sector 3, Complex de servicii pentru copilul delincvent, Metodologia de organizare și funcționare, 2006).
4.2. Etapele instrumentării de caz
Conform articolului 55 din Legea 272/2004, măsurile de protecție specială a copilului aflat în dificultate sunt: 1) plasamentul; 2) plasamentul în regim de urgență și 3) supravegherea specializată. De prevederile acestui articol beneficiază la litera ,,e” și copilul care: ,,a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu răspunde penal”. Articolul 58 din aceeași lege arată la paragraful 1 că ,,Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la: a) o persoană sau familie; b) un asistent maternal; c) un serviciu de tip rezidențial, prevăzut la art. 110 alin. (2) și licențiat în condițiile legii” (L.274/2004).
4.2.1 Categorii de beneficiari
Conform legii 272/2004, beneficiarii acesteia sunt copiii în vârstă de până la 16 ani care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și față de care s-a dispus neânceperea urmăririi penale, fie datorită faptului că la data săvârșirii acestor fapte nu aveau împlinită vârsta prevăzută de lege pentru a răspunde penal (14 ani), fie datorită faptului că nu li s-a stabilit discernământul cu privire la răspunderea penală (cei între 14-16 ani); copiii cu un comportament antisocial, dar care nu au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, pe baza cererilor formulate de părinții sau reprezentanții legali ai acestora; copiii, în vârstă de până la 18 ani, proveniți din familii (și care nu au, în momentul audierii un reprezentant legal) sau care se află într-un centru de tip rezidențial din subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și care sunt audiați de către organele de cercetare penală sau de instanța de judecată; copiii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală față de care instanța de judecată a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, cu obligația de a efectua muncă în folosul comunității sau măsura educativă a libertății supravegheate, cu obligația de a presta muncă în folosul comunității (L.274/2004).
4.2.2 Atribuțiile specialiștilor implicați în protecția socială
La managementul de caz se implică obligatoriu o serie de specialiști din domeniile socio-umane și de medicină, care își dau concursul la rezolvarea problemelor ce frânează interesul superior al copilului, așa cum acesta este prevăzut în lege.
a) asistentul social: are în vedere realizarea demersurilor necesare pentru întocmirea dosarului beneficiarului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, în conformitate cu standardele minime obligatorii privind managementul de caz.
b) educatorul întocmește planul educațional al copiilor cu referire la următoarele aspecte: traseul educațional, capacitatea de învățare, nivelul achizițiilor și cunoștiințelor din curriculum-ul școlar; măsuri psihopedagogice de sprijin pentru corectarea dificultăților de învățare.
c) psihologul are următoarele atribuții principale: acordă consiliere psihologică copiilor care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspund penal, precum și copiilor cu un comportament deviant/antisocial; acordă consiliere vocațională și ședințe de terapie ocupațională; efectuează deplasări la domiciliul beneficiarilor în scopul observării comportamentului acestora în mediul de origine; aplică metode de testare psihologică în vederea indentificării tulburărilor de conduită și de personalitate; întocmește fișele de evaluare psihologică, precum și rapoarte psihologice cu privire la ședințele de consiliere; recomandă familiilor copiilor urmarea unui program de consiliere psihologică (individuală sau de grup), terapiii psihologice specifice, în funcție de necesitatea rezolvării fiecărui caz; recomandă investigații medicale de specialitate, de natură neuro-psihiatrică sau endocrinologică, în cazul în care situațiile evidente și obligatorii o impun; asigură monitorizarea post servicii a cazurilor; colaborează cu serviciile de specialitate din cadrul protecției sociale, cu organisme guvernamentale precum Inspectoratul școlar, spitale, etc, dar și cu organisme și organizații neguvernamentale; nu în ultimul rând, psihologul are obligația de a asigura confidențialitatea datelor și informațiilor cazurilor pe care le are în lucru, ori a celor clasate.
d) medicul neuropsihiatru realizează evaluarea neuropsihiatrică a copiilor cu probleme de comportament cauzate de tulburările psihice; elaborează împreună cu psihologul planul de intervenție specifică pentru sănătate și asigură aducerea prevederilor acestuia la îndeplinire, în colaborare cu echipa multidisciplinară (Consiliul Local.D.G.A.S.P.C. Sector 3. Metodologie de organizare și funcționare, 2006).
În cazul privării de libertate, la indivizii aflați în detenție, apare un fenomen psihic deosebit și anume șocul încarcerării. Detenția determină o categorie aparte de probleme printre care enumerăm: închiderea în sine, comportamentele agresive și autoagresive care pot ajunge la refuzul de hrană, tentativa de suicid, sau chiar suicidul reușit. De asemenea contactul cu realitatea recluziunii impulsionează deținutul să gasească o strategie de supraviețuire. Astfel apare comportamentul de consimțire-integrare care poate ușura situația condamnatului (Butoi, 2009).
Din punct de vedere psihologic, la nivelul comportamentului s-a mai observat că în timpul detenției, spațiul de viață se reduce, în același timp având loc: ,,regresiunea satisfacțiilor, recentrarea intereselor pe lucruri mărunte, alterarea comunicării, supunerea totală, precum și manifestarea procesului real al penitenciarizării prin intensificarea unei mentalități specifice, un nivel de aspirații scăzut, lipsa preocupării pentru viitor, exprimarea convingerii că este etichetat definitiv, dar nu în ultimul rând, o imagine negativă despre sine” (Butoi, 2009, p. 395).
4.3. Scurt istoric al conceptului probațiunii
În articolul O istorie a Probațiunii în România, autorul Ioan Durnescu arată că originile acestei acțiuni sociale se găsesc în Anglia. Termenul originar ,,probation” provine din latină și desemna inițial procedura juridică prin care magistrații puteau să oprească temporar o sentință, pentru a da posibilitatea condamnatului să se adreseze reginei pentru a obține grațierea. Încă din anii 1800, în Anglia, Franța sau America, s-a pus la punct un sistem în care infractorii tineri și în special copiii erau eliberați după săvârșirea unor fapte penale mai puțin grave. Aceștia intrau în supravegherea unei organizații sau serviciu public care îi supraveghea cu privire la obligațiile morale și legale pe care și le asumaseră în schimbul eliberării din închisoare (Schiaucu., Canton., 2008),
Și în țara noastră s-a aplicat această prevedere modernă odată cu intrarea în vigoarea a Legii asupra regimului închisorilor, din 1874. Încă de pe atunci s-au constituit ,,comisiile de priveghere” sau ,,societățile de patronare liberă” care aveau rolul ,,de a reforma moral condamnații” prin asistență, înainte și după eliberare, cu scopul de a se îndrepta.
Un alt act juridic reformator a fost Codul penal al lui Carol al II –lea, din anul 1936. Printre alte norme și legi, referindu-se la probațiune se arăta că: ,, Minorii care săvârșesc fapte penale și răspund penal pot fi sancționați cu mustrare, închisoare corecțională ori detențiune simplă și, dacă pedeapsa este de până la o lună, minorul poate avea libertate supravegheată.”
Aceste prevederi ale codului penal din 1936 au fost în vigoare și aplicate până în 1968 când a fost adoptat un nou Cod penal prin legea 15/1968, unde este specificat din nou conceptul libertății supravegheate pentru minori și suspendarea condiționată a pedepsei pentru adulți.
După evenimentele din 1989, au apărut diverse prevederi legale, mai mult sau mai puțin importante pentru instituția probațiunii. Astfel, se evidențiază suspendarea executării pedepsei și punerea sub supraveghere, măsură inițiată de legea 104/1992. Elementele de noutate aduse (prin legea 140/1996 care modifica și completa codul penal), au fost: interdicția de a frecventa anumite locuri, de a nu intra în legătură cu anumite persoane și de a munci fără plată într-o instituție publică (idem, 2008, p.12).
Conform dispozițiilor din Codul Penal, instituția probațiunii a început să se dezvolte în țara noastră cu urcușuri și coborâșuri conceptuale și de formă, dar, în principiu, de când a fost introdusă Legea nr 104/1992 s-a pus în aplicare o formă specială de suspendare a pedepsei și anume ,,suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, după modelul francez al ,,suspendării executării pedepsei cu punere la încercare”.
Odată cu adoptarea legii cadru nr. 129/2002, a fost consfințit cadrul legislativ de organizare și aplicare a activității de reintegrare socială a infractorilor și a executării sancțiunilor neprivative de libertate la nivelul întregului sistem judiciar din țara noastră. Scopul acestei modernizări a sancțiunilor legale, este umanizarea și trezirea conștiinței făptuitorului, chiar minor fiind, prin măsura libertății supravegheate și a suspendării pedepsei inițiale.
4.4. Procedura în situația urmăririi penale a minorilor
În cadrul legislației penale există un sistem special alcătuit din norme și măsuri menite să prevină și să combată criminalitatea juvenilă. Sistemul special penal pentru minori, inclusiv normele procedurale sunt create pentru a răspunde disponibilităților psiho-fizice specifice vârstei și dezvoltării lor. Legea precizează că normele de procedură penală cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat cât și la minorul parte vătămată, sau cel chemat să ia parte la procedură.
Potrivit art.100 Cod Penal, față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă sau i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii, se ține seama de: gradul de pericol social al faptei săvârșite; starea fizică; de dezvoltarea intelectuală și morală; de comportamentul minorului; de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
Măsurile educative care pot fi luate față de minor sunt: 1) mustrarea, 2) libertatea supravegheată, 3) internarea într-un centru de reeducare și 4) internarea într-un institut medical educativ.
1) Articolul 102 din Codul Penal evidențiază că mustrarea constă în ,,dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă”.
Această dojenire nu trebuie să se reducă la o simplă atenționare sau o simplă admonestare, instanța urmând să îl facă să înțeleagă repercursiunile faptei sale, răul provocat și că nu trebuie să persiste în acest comportament, întrucât, în acest caz, i se va aplica o sancțiune mai severă.
Punerea în executare a mustrării se face de îndată, chiar în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Când din orice împrejurare măsura mustrării nu poate fi executată după pronunțare, se fixează un termen pentru care se dispune audierea minorului.
2) În explicația articolului 103 Cod penal, putem găsi măsura educativă a libertății supravegheate. Aceasta constă în ,,lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor”.
Instanța poate impune minorului respectarea următoarelelor obligații:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță. De asemenea, se atrage atenția minorului asupra consecințelor repetării comportamentului său. ,,După luarea măsurii libertății supravegheate, instanța încunoștințează școala unde minorul învață sau unitatea la care este angajat și, după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță”. Dacă în cadrul termenului prevăzut în alin. 1 minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.
3) Conform articolului 104, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare ,,se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura internării se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare”.
Spre deosebire de mustrare și libertate supravegheată, măsura internării într-un centru de reeducare se execută într-un regim de privare de libertate, fiind afectate libera voință, deplasarea și libertatea minorului în cauză. Prin aceste măsuri se urmărește recuperarea morală, precum și asigurarea condițiilor pentru dobândirea pregătirii profesionale adecvate.
Atingerea acestui obiectiv este garantată de faptul că internarea se face în cadrul unei instituții specializate, create în acest scop, unde își desfășoară activitatea cadre specializate. Conform legii, în cazul în care, după trecerea a cel puțin un an de la data internării într-un centru de reeeducare, din comportarea minorului rezultă dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și însușirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major.
4) Conform articolului 105 Cod penal, internarea într-un institut medical-educativ ,,se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație”. Această măsură are un carcater dublu- medical și educativ, având totodată și caracterul unei limitări a libertății fizice a celui internat.
5) Pedepsele pentru minorii care au fost condamnați definitiv sunt prevăzute în articolul 109, Cod penal, acestea sunt: a) închisoarea sau b) amenda, prevăzute de lege pentru acea infracțiune, limitele putând fi reduse la jumătate. În urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani (Văduva Grațiela, 2013).
a) Executarea pedepsei închisorii, în cazul minorilor este diferită de cea a majorilor. Astfel, potrivit articolului 57, aliniat 3, cod procedură penală, ,,minorii condamnați la executarea pedepsei închisorii execută pedeapsa separat de majori sau în locuri de deținere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională adecvată aptitudinilor lor”. Conform 109 cod penal , ,,în cazul aplicării pedepsei amenzii, limitele acesteia se reduc la jumătate”.
b) În cazul în care minorul a săvârșit o contravenție, se aplică dispozițiile legii 61/1991, modificată și republicată în 1997. ,,Sancțiunea poate consta după caz, în amendă sau închisoare contravențională. Această sancțiune poate fi aplicată minorului numai dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani, iar limitele sancțiunii se reduc la jumătate în acest caz. Amenda neachitată se transformă în închisoare contravențională care în în acest caz nu poate depăși trei luni”. În conformitate cu prevederile Constituției României, s-a adoptat OUG 108/2003, care a desființat măsura închisorii contravenționale pentru minori, dar și în cazul adulților implicați.
La nivelul Uniunii Europene în legătură cu justiția penală s-a dezvoltat un sistem de probațiune modern. Astfel acest sistem a fost publicat prin Tratatul de la Lisabona și a fost recunoscut mutual ca un exemplu de bune practici în domeniul juridic în Programul adoptat în Consiliul European din anul 2000. Este vorba despre recunoașterea deciziilor judiciare pronunțate împotriva unei persoane din țările membre, de către autoritatea similară celei care a produs efectul juridic prin emiterea unei hotărâri judecătorești. În acest sens au fost recunoscute de către participanți mai multe decizii cadru:
– Decizia-cadru a Consiliului 2002/584/JHA, din 13 iunie 2002, care se referă la mandatul european de arestare și procedura de predare între țările membre;
– Decizia-cadru a Consiliului 2008/909/JHA referitoare la aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sentințelor custodiale și a măsurilor ce presupun privarea de libertate;
– Decizia-cadru a Consiliului 2008/947/JHA referitoare la principiul recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative (Ioan Durnescu, Adriana Filimon, 2011, p. 194).
5. Considerații finale
În asemenea grupuri de risc, în marea majoritate a cazurilor, identificăm la nivelul diagnozei o tulburare de comportament la adolescență. În această situație, aprecierea eficientă și corectă a realității, precum înțelegerea și respectarea normelor sociale de comportament, nu se pot realiza cu precizie deoarece acești adolescenți sunt predispuși la impulsiuni necenzurate.
Autorii lucrării Pregătirea pentru viață a adolescenților (1996) (Covaciu-Purec, M., Derwael., Nanu, M., Rădulescu, N., Stoia, C., 1996, p.88) evidențiază diferențele de siguranță și dezvoltare a copiilor, aflați în situații securizante socio-emoțional sau dimpotrivă, ostile: ,,Copilul în familie învață să iubească oamenii, răspunzând la dragostea cu care a fost înconjurat; această iubire unică constituie rădăcinile adânci ale investițiilor sufletești în semenii noștri pe care adolescentul instituționalizat nu a cunoscut-o. El a tânjit și tânjește după ea. Germenii iubirii s-au convertit în ură, pentru că s-a născut într-o lume care la început i-a fost ostilă”.
După cum se arată în lucrarea coordonată de M. Jigău Prevenirea și combaterea violenței în școală (2006) la nivelul colectivelor de organizare școlară este necesar să se facă cunoscut și un set de acțiuni interzise în spațiul școlar. Sancțiunile pentru nerespectarea acestor regulamente trebuie să fie în acord cu specificul unității școlare pe care elevii o frecventează.
Grupul agresiv dispune de o formă de gândire afectată, vindicativă și revendicativă, este foarte sugestibil la aspecte negative de comportament care au condus în final la săvârșirea de acte antisociale. Ca o propunere de analiză preterapeutică, formulăm următorul draft organizatoric: Obiective generale – Clarificarea și înțelegerea normelor generale impuse de societate.
Tabel 36. Obiective pe termen scurt și lung. Inserția școlară obligatorie. Stabilizarea emoțională și comportamentală.
După T. Butoi (2003), în linii generale, principiile care fundamentează psihoterapia la delincvenții juvenili sunt prezentate astfel: ,,1) psihoterapia de orientare psihanalitică se axează pe inducerea și energizarea sentimentului de încredere în sine, pe întărirea inițiativei și capacității de decizie în contextul încrederii în posibilitățile reinserției sociale; 2) terapia urmărește eliberarea delincventului de stările patologice, de regresie din evoluția sa psihică; 3) egocentrismul personalității narcisiste este diminuat prin glisarea treptată către un libidou obiectual și obiectualizat (reorientare, recentrare extra); 4) terapia încearcă să elimine angoasa și suspiciunea reechilibrând Ego-ul cu Socious-ul prin reorientarea exigențelor Supraeul, față de realitate” (Butoi, 2003, p. 175).
Ca intervenție paliativă, mișcarea și sportul în general au foarte bune rezultate în activitatea terapeutică desfășurată pentru delincvenții juvenili. În prima fază a intervenției acești adolescenți trebuie de urgență integrați în asociații care se ocupă de recuperarea morală și caracterială. Una din aceste asociații non-profit numită ,,Gladiator”, a fost instituită în București și condusă Sabolcz Czeh, celebrul cascador, actor și profesor de film, care de mulți ani s-a implicat personal în proiecte sociale de recuperare a copiilor abandonați, agresivi și devianți.
Procentul celor recuperați social este foarte ridicat, ceea ce confirmă utilitatea metodei prin activitate fizică propuse de conducatorul acestei asociații caritabile.
În ceea ce privește evitarea comportamentelor agresive în spațiul școlii, menționăm următoarele considerații ale autoarei Catherine Depino, în tabelul de mai jos, pe care aceasta le exprimă în lucrarea sa ,,Violența în școală. Ajută-ți copilul să facă față”:
Tabel 37. Intervenție la nivel psihocomportamental în situația copilului hărțuit (sursa: Catherine Depino, 2013)
Pe măsura avansării cercetărilor la nivelul ADN-ului, o perspectivă nouă s-a deschis în studiul comportamentelor de excepție. Reiterăm și susținem demonstrația științifică care afirmă că este foarte posibil ca agresivitatea să aibă o determinare genetică, dar nu se poate dezvolta ca un comportament social negativ decât în condițiile unui mediu favorabil.
Apreciem că agresivitatea este necesară ființei umane care se dezvoltă în colectivități, într-o măsură limitată la simbol și demonstrativitate, ca un comportament limitat; își găsește rațiunea de reglaj interuman, în competivitate și întreceri în sport. Evident, devine indezirabilă însă atunci când se accentuează în comportamente violente total nejustificate.
După lecții milenare de conflictualitate generală și violență, împinse de multe ori până la o manifestare extremă, societatea contemporană se preocupă de multiplele aspecte ale fenomenului violenței. De mii de ani, școala apărea drept o cetate a culturii și progresului, un sanctuar al misiunii civilizatoare care se plasa în mod tradițional la o distanță confortabilă de tensiunile sociale și resorturile violenței. Astăzi se înțelege că dimensiunea socializării experiențelor negative a pătruns în mai toate instituțiile societății, iar școala apare acum drept un sistem deschis acțiunii vectorilor de influență subculturală.
Relația dintre „dreptul la siguranță” și mediul școlar s-a operaționalizat încă din anul 1997, odată cu întâlnirea experților în securitate și educație, organizată la Utrecht, de către Comisia Europeană. Mass-media națională își ascunde propriile surse de sporire a violenței politice prin stimularea interesului public față de violența adolescenților în școală și din afara ei. La inițiativa Secretarului General al Consiliului Europei, în perioada 2002–2004 s-a derulat un program de investigare a violenței cotidiene în 41 de țări europene, printre care și România. Pe fondul diversității socioculturale, efortul colectiv de studiu a condus și la definirea locului violenței în școli ca un aspect al imaginii globale.
Ca răspuns la această atenționare a U.E, sub coordonarea Ministerului Educației și UNICEF, s-au realizat la Institutul de Filosofie și Psihologie ,,C.R.-Motru” al Academiei Române, studii aprofundate privind violența în mediul școlar, care s-au finalizat cu monografia „Violența în școală” apărută la editura Alpha MDN, (drept coordonatori fiind în principal prof.dr. Aurora Liiceanu, cercet.dr. Doina Săucan, cercet.dr. Mihai Micle). Avem în această prestigioasă lucrare o definire a violenței în școală prin forme de manifestare, tipologie, dimensiuni, cauzalitate, proceduri ameliorative, precum și forme de intervenție socială. Interesul cercetătorilor mai sus menționați de la Institutul ,,C.R.-Motru” al Academiei Române față de acest subiect psihosocial a continuat cu alte cercetări care s-au publicat în lucrarea Încălcarea legii ca stil de viață. Vulnerabililitatea adolescenților la criminalitate, apărută la editura Academiei Române (Săucan, Liiceanu, Micle., 2009).
Preocupările actuale ale cercetării academice românești au în atenție continuă nu doar cazurile izolate ale acestui fenomen, ci și studiul grupurilor de risc, al familiei, femeilor și adolescentelor defavorizate, discriminate și agresate. S-a propus înființarea unui Observator de gen în acest sens și au fost motivate cercetări ample de tip gender care să prezinte cu mai multă precizie particularitățile evolutive și motivaționale ale devianței, agresivității și violenței în societatea noastră.
În acest sens între anii 2010-2011 a fost efectuat un studiu care s-a numit Violența în familie: oportunități și provocări (Săucan, Micle, Ungureanu, 2011). Acest studiu a fost realizat în cadrul mai larg al unei activități de cercetare și documentare, în cadrul proiectului UNFPA cu tema: Ce știm despre femei în România. O colecție de date referitoare la gen.
Din păcate, decidenții politici de la nivel central nu reușesc să ia în serios aceste fenomene ale agresivității sociale care se cristalizează și se dezvoltă deja, în noi dimensiuni provocatoare.
PARTEA A DOUA
CONTRIBUȚII ÎN CERCETAREA COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA ADOLESCENȚI
6. Motivarea alegerii temei
Investigarea științifică a agresivității și violenței în mediul școlar s-a focusat pe analiza problematicii formelor de manifestare și a cauzelor care generează acest fenomen indezirabil; complementar, s-au probat strategii de prevenire a fenomenului violenței scolare, axate pe profilele psihologice ale agresorului juvenil.
Consecințele violențelor școlare sunt însă foarte variate, atât calitativ cât și cantitativ, putând afecta grav, pe termen lung, evoluția afectivă, echilibrul emoțional și personalitatea celor implicați; pot să apară tulburări mnezice, ale percepției sinelui în stare negativă, alterarea stimei de sine, modificarea atitudinilor în sens demonstrativ.
În multe cazuri s-a observat asumarea unui rol negativ autoimpus și autoperpetuat față de ceilalți, modificarea obișnuințelor de viață, a felului de a fi, mergând până la apariția unor grave depresii și simptome somatice asociate. În alte situații au apărut tulburări ale somnului, ale digestiei și alte disfuncții endocrine; aceste efecte au invalidat somatic și psihic individul pentru lungi perioade de timp.
Intensitatea simptomelor clinice și durata lor în timp afectează invariabil destinul individului și familiei ori grupului din care acesta face parte. Simptomele variază în funcție de individ și de predispoziția la frustrare și agresiune. Efectele actului agresiv devin paradoxale, ele se întorc mai devreme sau mai târziu împotriva agresorului prin activarea unor resorturi psihologice intime ale personalității, convertite în simptome psihosomatice.
Nu în ultimul rând efectele agresivității maladive și netratate pot deveni letale pentru membri comunității din care face parte agresorul. Un exemplu în acest sens ar fi acela că în ultimul timp în școli au apărut elevi înarmați cu arme albe, dar sunt și câteva cazuri semnalate poliției și administrației în care elevii au introdus în școală arme de foc. Datorită acestei disoluții a valorilor sociale, dar și a educației afectate în dimensiunea ei calitativă, una din marile probleme cu care se confruntă societatea este creșterea alarmantă a agresivității cu extensie în fenomenul delincvenței juvenile.
La nivelul vârstelor copilăriei și adolescenței se constată un comportament din ce în ce mai agresiv și aceasta chiar în țările Europei al căror standard economic și administrativ era de presupus că nu ar fi permis așa ceva până acum. Acest aspect este mai frecvent în medii în care adolescenții și tinerii nu merg la școală, nu fac sport și nici nu au o ocupație economică; diminuarea stimei de sine amplifică starea de nervozitate-agresivitate și, în final, favorizează comiterea de infracțiuni.
Aflându-se sub influența drogurilor, alcoolului și de multe ori în anturajul unor recidiviști, acești adolescenți dezorientați care au abandonat școala și nu se implică în nici o ocupație utilă au accentuat statisticile infracționalității de la an la an: 38% în anul 1989; 63-66% în perioada 1993-1997; 44,5% respectiv 42% între 1998-1999.
O statistică a Organizației Internaționale a Muncii (Key indicators of labour market programme, 2002) arată că la nivel mondial, populația cuprinsă între 15 și 24 de ani este aproape în majoritate fără un loc de muncă (www.gapminder.org.).
După statisticile oferite de către Ministerul Justiției vizând analiza acestui fenomen, se observă că numărul minorilor condamnați pentru fapte comise cu agresivitate și violență este în creștere în țara noastră (vezi tabelul de mai jos).
Tabel 1. Evoluție infracționalitate minori în intervalul 1990-2001(A. Liiceanu)
În aceași lucrare se arată că rata infracționalității s-a dezvoltat într-un ritm mult mai intens decât în alte țări ale Uniunii Europene datorită următoarelor cauze: a) cauze generale pe care le regăsim și în alte țări ale Uniunii (lipsuri materiale, anormalitatea psihică, eșecul educațional, anturajul de grup, etc.) și b) cauze specifice de influență socială conexe perioadei de tranziție nesfârșită a societății românești.
Tabel 2. Tipuri de infracțiuni săvârșite de minori, 1993,( Analiza fenomenului violenței în societatea românească Aurora Liiceanu).
Tabel 3. Minorii cercetați de poliție (Săucan, Liiceanu, Micle, p. 110)
La noi în țară, deși sunt alocate resurse financiare la nivelul administrației locale, iar instituțiile de protecție socială se străduiesc să limiteze fenomenul, rata delincvenței și agresivității juvenile continuă se se dezvolte tot mai mult. Sunt publicate în media sute și chiar mii de cazuri în care aflăm despre fapte de agresivitate și violență petrecute în școli și în vecinătatea lor.
Există copii care au comis atacuri asupra profesorilor, dar și cazuri în care adolescenții au comis crime, vandalism, tâlhării asupra colegilor sau trecătorilor. În ansambul general al acestui tablou statistic, se evidențiază vârstele: 14-18 ani; la această categorie vulnerabilă întâlnim cele mai multe fapte penale în care, factorii exogeni și cei endogeni interacționează nefericit în stimularea individului la comiterea de infracțiuni.
Tabel 4.Volumul participării la devianță în anii 2005-2012 (NET: InspectoratulGeneral al Poliției Române din cadrul Ministerului Administrației și Internelor) bpr.b.polițiaromână.ro/ro/utile/statistici-evaluări/statistici/statistica-principalelor-activități-desfășurate-de-poliția-română-în-perioada-2004-2012
Comparativ, în Franța, la vârsta adolescenței, se prezintă un procent minimal de 10 -11% genul feminin față de majoritatea delincvenților de gen masculin. ,,O anchetă a INSERM a stabilit că fetele cu vârste cuprinse între 13-18 ani preferă violențele verbale și nu pe cele fizice, acestea fiind de două ori mai frecvente la 18 ani decât la 13 ani. Violențele fizice cunosc o frecvență maximă în jurul vârstei de 14-15 ani pentru ca mai apoi să se înregistreze doar sporadic. La băieți violențele fizice sunt de două trei ori mai frecvente decât în cazul fetelor”(Clerget apud Choquet și Ledoux, 1993, p. 89). Statistica afirmă faptul că: ,,.. jumătate din delincvenții infanto-juvenili au vârste cuprinse între 15 și 17 ani. În ultimii 40 de ani, delincvența sub 13 ani a rămas stabilă spre deosebire de cea între 13-18 ani care a crescut de șase ori. După 18 ani frecvența delictelor se diminuează simțitor astfel încât, la 25 de ani sunt comise de 4 ori mai puține delicte decât la 16 ani (Clerget, 2012, p.89).
7. Obiectivele cercetării
Partea a doua, investigativă a Tezei vizează două obiective principale. În perspectivă, cercetarea noastră urmărește:
1. Evidențierea problematicii adolescenților agresivi prin raportare la evoluția psihică în adolescență, stadiul actual în cercetarea domeniului, taxonomia și structura psihică a acestor disfuncții.
2. Evidențierea relațiilor cauzale și de contigență între frustrare, agresivitate și violență precum și a semnificațiilor acestora; relevarea unor aspecte evolutive, a posibilităților de intervenție preventivă și ameliorativă.
Cercetarea va evidenția atât apariția agresivității și violenței la copii și adolescenți, cât și formele comportamentelor deviante în adolescență. Pe această bază se va defini o strategie de intervenție psihologică în vederea atenuării agresivității și violenței dar și a profilaxiei tulburării de personalitate la vârsta adolescenței.
Investigarea raportului de cauzalitate între sentimentul frustrării și agresivitatea comportamentală a copiilor și adolescenților delincvenți din mediul școlar și din centrele de reeducare pentru minori a impus realizarea unei analize psihologice, susținută de date experimentale, evidențiate prin aplicarea unor probe standardizate vizând factorii tulburării antisociale a copiilor și adolescenților delincvenți.
În acord cu rezultatele obținute în urma aplicării metodelor investigative, s-au formulat extrapolări predictive cu privire la nivelul de reintegrare psihosocială al subiecților, într-o perspectivă determinată. Mai departe, în funcție de modelele eficiente de evaluare și de intervenție psihoterapeutice aplicate copiilor și adolescenților delicvenți, deci și în funcție de feed-back-ul acestora, se recomandă măsuri de predicție și psihoprofilaxie a comportamentului antisocial.
Un obiectiv special de studiu a fost și impactul agresiunilor survenite în mediul școlar asupra imaginii de sine a agresorilor și asupra competențelor relaționale, inclusiv de integrare în sfera normalității acestor copii. Ne-a preocupat și identificarea unor proceduri specifice mediului școlar, care să fie aplicate în cazul oricarui incident violent, cu scopul reducerii la minimum a suferinței ulterioare a subiectului implicat în conflictele violente, dar și a reducerii impactului social negativ.
Documentarea cu privire la teoria și practica internațională, conceptele, legislația, starea problematicii actuale, au fundamentat definirea interdisciplinară a obiectului de studiu în planul cauzalității și acțiunilor de prevenire, testarea, datele și design-ul statistic și, nu în ultimul rând, indentificarea atât a cauzelor exogene și endogene ale comportamentului delincvent, cât și tablouri psihosociale ale abordărilor clinice.
Practic, prin cercetarea de față vom prezenta condițiile cu grad ridicat de risc ce favorizează și potențează psihosociologic comportamentele agresive și violente ale copiilor și adolescenților delincvenți aflați în mediul școlar normal și într-un mediu reeducativ.
Caracterul dobândit al agresivității se susține științific prin frecvența apariției acesteia într-o multitudine de situații și ca răspuns al individului la condițiile de mediu disfuncțional. În trecut, cea mai recunoscută teorie în această materie era aceea formulată de psihologul american J. Dollard, de la Universitatea Yale. Autorul a relevat la acea vreme pattern-ul comportamentelor agresive pornind de la ipoteza relației „frustrare-agresiune” (Rudică, 2006).
Actual, comportamentele violente sunt explicate în anumite situații și prin declanșarea clastică, de moment, a unor frustrări provocate situațional sau cumulate în timp. Însă ultimele cercetări ale comportamentului agresiv agrează tot mai mult teoria integrativă ce unifică elementele mai multor lanțuri cauzale.
Acest model acreditează ideea că procesul de formare și declanșare a comportamentului agresiv începe devreme în viața individului, ca autoreglare condiționată situațional. Declanșarea poate surveni atât în cazul frustrărilor cu obiect real, cât și al celor cu obiect imaginar. Situația frustrantă, de moment, conduce la acțiuni ocazionale, unele provocate sau precipitate chiar de comportamentul victimei. Prin comparație, starea de frustrare prelungită, cu antecedente de ruminație ideativă, conduce mai ales la acte agresive premeditate, ce preced descărcării tensionale.
Pornind de la determinarea originară a relației frustrare-agresivitate în cazul școlarilor adolescenți, aceasta a căpătat consistență prin abordarea unor obiective specifice:
a) urmărirea evoluției agresivității spre sfârșitul adolescenței, comparativ cu începutul perioadei;
b) indentificarea cauzelor familiale care au condus la dezvoltarea agresivității în perioada adolescenței;
c) evidențierea diferențelor în structura personologică a două grupuri de subiecți, studiate experimental;
Intensitatea simptomelor clinice si durata lor în timp afectează direct destinul individului, familiei și grupului din care acesta face parte. Simptomele par o rezultantă a trei dimensiuni: natura predispoziției la frustrare și agresiune, personalitatea și ambientul.
Efectele actului agresiv sunt paradoxale: ele se întorc mai devreme sau mai târziu împotriva agresorului, alterând resorturi psihologice intime ale personalității, până la apariția unor simptome psihosomatice, spontane sau tardive, cu un caracter trecător sau permanent.
8. Ipotezele cercetării
Premisele care au stat la baza formularii ipotezelor au fost:
a) fiecare persoană are dreptul inalienabil de a trăi sănătos și de a activa util într-o comunitate;
b) adolescenții care prezintă un comportament deviant, antisocial, trebuie asistați și susținuți în procesul de ameliorare și reintegrare socială.
Acest cadru conceptual, întregit de problematica relevată în prima parte a tezei și de obiectivele urmărite, a permis formularea a trei ipoteze:
Ipoteza 1.
Cu cât subiecții investigați se caracterizează ca personalități ce prezintă furia ca trăsătură, cu atât capacitatea de a o controla este mai scăzută.
Ipoteza 2.
Incapacitatea de a găsi soluții la problemele de viață determină comportamente specifice stării de furie.
Ipoteza 3.
Există o relație statistică semnificativă între comiterea de infracțiuni și abateri în perioada adolescenței și o structură de personalitate cu potential agresiv.
În literatura de specialitate s-a conturat o problematică a patologiei maturizării, exprimată în mai multe categorii de tulburări neuropsihice: tulburări cu resorturi native, cele condiționate de însuși procesul maturizării, precum și tulburările reactive. Pentru a se atribui corect răspunderea atunci când sunt încălcate normele sociale, trebuie dovedit că făptuitorii au acționat cu discernământ.
În asemenea cazuri, experții implicați în soluționarea acestor cauze ar trebui să recurgă la criterii cum ar fi:
– gradul de dezvoltare intelectuală, probat prin teste validate;
– gradul de instruire generală (școlarizarea);
– gradul de educație și integrare familială, socială și instituțională;
– experiența de viață;
– prezența unui factor organic cerebral sau somato-visceral susceptibil de a deteriora sau doar împiedica dezvoltarea armonioasă a personalității: factori toxici, traumatici, involutivi, viscerali etc.
Este știut că atunci când condițiile sociale negative de climat familial și microclimat social ating o anumită tensionare, ele pot determina dizarmonii precoce de personalitate, sau o structurare sociopatică cu tendința la decompensare antisocială, ceea ce se definește ca sociopatie. Astfel se explică labilitatea acestor copii și adolescenți aflați în formare, nematurizați somatopsihic, în fapt nearmonizați în plan social și familial. În lucrarea de față cercetarea a vizat exclusiv subiecții ce prezintă dizarmonii pregnante de personalitate.
Variabila independentă:
Frustrarea ca reacție indusă de sarcina adresată subiecților de a răspunde la: a) ,,chestionarul problemelor de viață”, b) focus grup-ul și c) chestionarul structurat.
b) Variabile dependente:
Parametri probelor STAXI-2 (State-Trait Anger Expression Inventory) și NPQ (Nonverbal Personality Questionnaire); aceștia vor fi prezentați mai jos când se descriu instrumentele utilizate.
9. Metodologia cercetării
Principalul volum de date colectate și supuse analizei statistice s-a obținut prin metodele: observație, interviul focus-grup, chestionare de personalitate și analize de caz. Populația țintă a cercetării au reprezentat-o adolescenții școlarizați, autori ai diferitelor forme de agresiune, actual aflați în Penitenciarul pentru Minori și Tineri Craiova pentru săvârșirea de infracțiuni cu violență și agresivitate. În baza informațiilor statistice, subiecții lotului martor au fost selectați dintre elevii claselor din învățământul gimnazial de la liceele ,,Mihai Viteazul“ și ,,Ion Barbu”din Capitală. Vârsta acestor subiecți adolescenți fiind cea la care violențele școlare apar cu o frecvență mai ridicată a fost considerată potrivită ca și criteriu de investigare.
Demersul investigativ privind efectele psihologice ale frustrării în geneza agresiunilor școlare și societale a vizat o strategie complexă de cercetare care a îmbinat atât metode cantitative de cercetare, cât și metode calitative.
Analiza folosită în scopuri evaluative, a vizat gradul de validitate al metodelor folosite, realizarea obiectivelor, verificarea ipotezelor și raportarea la fondul teoriilor prezentate în această lucrare.
Analiza datelor s-a realizat cu programul S.P.S.S. (Statistical Package for the Social Sciences). În fapt se va apela la testul T pentru compararea celor două grupuri independente și vor fi evidențiate datele de regresie pentru predicția sau estimarea comportamentului unei persoane privind o anumită variabilă (dimensiune de personalitate), pornind de la scorul obținut la altă variabilă; de asemenea, se va proceda la analiza factorială și la analiza coeficienților de corelație Pearson.
Tipul științific de abordare experimentală este metoda cercetării transversale; apelând la studiul de caz, biografie, studiul panel, etc, aceste metode permit predicții prudente dar totodată validate științific, asigurând definirea situației de succes terapeutic prin raportarea la sistemul dinamico-energetic al personalității și prin abordarea practică și teoretică a tulburării antisociale în forma comportamentului agresiv manifest cu considerarea factorilor și implicațiilor acestei disfuncții psihologice în procesul de recuperare și reintegrare.
Partea investigativă a tezei a operat cu două constante – vârsta de 17 ani și genul masculin, precum și variabilele ce definesc de agresivitatea în planurile comportamental și personologic.
Conceptul agresivității a fost operaționalizat în planurile comportamental, personologic și al relațiilor de cauzalitate și contigență cu alte trăsături de personalitate sau situații de viață.
Trăsăturile de personalitate relevate de testele Staxi și NPQ sunt: agresivitatea, starea de furie interioară, exterioară, latentă, manifestă, big five, impulsivitatea și devianța.
9.1 Principalele proceduri aplicate:
a) interviul clinic dirijat vizând experiența agresivă infantilă, constelația familială, dificultățile de relaționare și integrare școlară, eșecurile, complexele de inferioritate;
b) în ancheta pe bază de chestionar s-a folosit chestionarul ,,problemelor de viață”, elaborat de noi pentru identificarea elevilor agresori pe baza tensiunilor de frustrare acumulate în timp;
c) observația s-a desfășurat direct pe baza grilei de observație elaborată de noi, prin participarea elevilor-agresori la realizarea sarcinilor școlare, cooperarea în cadrul unor grupuri de lucru, etc.;
d) interviul de tip focus grup a vizat stimularea gândirii cu privire la faptele de agresivitate într-un management sistematic al dificultăților de relaționare și integrare școlară, eșecuri, complexe de inferioritate, probleme de sănătate.
e) testul psihologic – instrumentele alese și prezentate mai jos au în vedere identificarea acelor aspecte ale personalității care au fost afectate ca urmare a dezvoltării comportamentelor agresive:
1. chestionar privind identificarea problemelor de viață la adolescenți (adaptare după Crime Pics);
2. chestionar N. P. Q. (Nonverbal personal questionar);
3. test STAXI-2 (State- Trait Anger Expression Inventory).
S-a remarcat natura critică a comportamentului adolescenților din grupul de risc și de aceea s-a explicat acestora înainte de aplicarea chestionarelor, care este procedura și scopul cercetării. Printre alte date rezultate, la aceștia ne-am așteptat să fie afectate și stima de sine, încrederea în forțele proprii, modul de relaționare cu colegii, chiar cu prietenii și familia ori participarea și angajarea în activitățile grupului.
Aplicarea testelor la subiecții agresivi (exclusiv gen masculin) s-a efectuat pe serii de câte 10 subiecți într-o sală de clasă de curs din locația Penitenciarului pentru Minori și Tineri Craiova, unde se desfășoară în mod frecvent activități educative. La subiecții normali (exclusiv gen masculin) de la liceele ,,Mihai Viteazul” și ,,Ion Barbu” din București aplicarea probelor s-a realizat în timpul orelor de psihologie.
Înainte de completarea chestionarelor STAXI-2 și NPQ, Subiecții au fost rugați să răspundă la Chestionarul ,,Problemelor de Viață” începând cu enunțul stimul care a fost indus cu privire la situația subiecților care au ajuns în recluziune, respectiv și autoevaluarea celor normali despre aceste situații cotidiene: Ce înțelegeți prin ,,probleme de viață”?
Timpul de răspuns a fost lăsat la aprecierea repondenților care totuși s-au încadrat într-un interval de 45 de minute până la o oră pentru completarea chestionarelor. După completarea chestionarelor cu o pauză de 15 minute s-au desfășurat scurte interviuri care au fost centrate pe situația echilibrului emoțional, fapta comisă, nivel de educație și situația socială. Concomitent s-a aplicat și metoda observației pentru fiecare subiect prezent în seria respectivă.
9.2. Testul psihologic
Test Staxi 2 (State- Trait Anger Expression Inventory)
State-Trait Anger Expression Inventory este o variantă îmbunătățită a testului STAXI, care a fost considerat până la apariția noului instrument cel mai eficient instrument pentru măsurarea furiei, la nivel global (Pitariu., Iliescu.,2006).
STAXI-2 are 57 de itemi, ce se scorează pe 6 scale structurale și 5 subscale, toate acestea fiind organizate pe trei domenii distincte de psihodiagnostic. Charles D. Spielberger este constructorul testului, autor, coautor și editor a 400 de publicații profesionale; interesele sale actuale în cercetare se centrează pe anxietate, curiozitate, depresie și manifestarea, exprimarea și controlul furiei; stres ocupațional și managementului stresului, efectele stresului, emoțiilor și factorilor de stil de viață asupra etiologiei și dezvoltării hipertensiunii, afecțiunilor cardiovasculare și a cancerului.
Manualul românesc al STAXI-2 este adaptat dupa cel american, prin contribuția științifică a prof. Horia Pitariu și dr. psih. Dragoș Iliescu, dovedită și în cazul mai multor teste folosite astazi de psihologii români, printre care enumerăm pe CPI, 16PF, EPQ, EPI, FPI.
Testul STAXI-2 State-Trait Anger Expression Inventory este o probă psihologică de clasa B, conform clasificării APA (American Psychological Association), fiind destinată doar psihologilor. Este folosită frecvent în următoarele situații: psihodiagnostic clinic și terapie, în special în cadrul programelor de stăpânirea furiei; psihodiagnoza traumelor; delincvența și devianța; dezvoltare personală; selecția de personal; antrenamentul abilităților personale. Într-o serie de cercetări au fost înregistrate și consemnate efectele pe care furia le are asupra hipertensiunii, a reactivității cardio-vasculare, bolilor de inimă, sindromului de stres post-traumatic și asupra altor difuncții medicale si psihologice.
Testul se adresează adolescenților și adulților, completarea lui necesitând între 12 și15 minute. Se administrează individual și în grup, creion-hârtie, dar și on-line. STAXI-2 este un instrument obiectiv în cuantificarea datelor, în ceea ce privește: a) stările situaționale de furie; b) trăsătura de personalitate care predispune la resimțirea și exteriorizarea furiei; c) trăirea internă a furiei; d) exprimarea ei externă; e) controlul furiei. Itemii sunt grupați pe 6 scale, 5 subscale și un Index al Exprimării Furiei (Anger Expression Index), care oferă o masură agregată a modalităților de control și exprimare a furiei. Componentele furiei, descrise de către fiecare scală și subscală pot fi sistematizate astfel:
1. Scala Furia ca stare (State Anger, S-Ang) măsoară intensitatea sentimentelor de furie și nivelul la care un subiect își poate dezlănțui furia la un anumit moment. Scala S-Ang are trei subscale: subscala Sentimentul de furie (Feeling Angry, S-Ang/F), subscala Tendința de a exprima verbal furia (Feel Like Expressing Anger Verbally, S-Ang/V) și subscala Tendința de a exprima fizic furia (Feel Like Expressing Anger Physically, S-Ang/P).
2. Scala Temperament furios (Trait Anger, T-Ang) măsoară frecvența sentimentelor de furie într-o perioadă de timp. Scala T-Ang are două subscale: subscala Temperament furios (Angry Temperament, T-Ang/T) și subscala Reacție furioasă (Angry Reaction, T-Ang/R).
3. Scala Exprimarea exterioară a furiei (Anger Expression-Out, AX-O) măsoară frecvența stărilor de furie în comportamente agresive din punct de vedere fizic sau verbal.
4. Scala Exprimarea interioară a furiei (Anger Expression-In, AX-I) măsoară frecvența cu care stările de furie sunt resimțite, dar nu exprimate.
5. Controlul exterior al furiei (Anger Control-Out, AC-O) măsoară frecvența controlului subiectiv al exprimării exterioare a sentimentelor de furie.
6. Controlul interior al furiei (Anger Control-In, AC-I) măsoară aceași dimensiune a controlului sentimentelor de furie prin calmare sau liniștire.
7. Indicele de exprimare a furiei (Anger Expression Index, AX Index) cuantifică expresia furiei, bazată pe răspunsurile date la itemi din scalele AX-I, AX-O, AC-I și AC-O.
9.3. Metoda Chestionarului
Chestionarul nonverbal de personalitate NPQ evaluează dimensiuni relativ normale din punct de vedere comportamental și atitudinal, în accepțiunea personalității ca sistem complex de trăsături definite și cuantificabile (Iliescu., Minulescu, M., Nedelcea.,).
Acest chestionar a fost conceput și valorificat de Sampo V. Paunonen, Douglas N. Jackson și Michael C. Ashton. Manualul în limba română NPQ este semnat de Dragoș Iliescu, Mihaela Minulescu și Cătălin Nedelcea; se interpretează și sistematizează, în cele 166 de pagini, aspectele teoretice și metodologice legate de validitatea, fidelitatea, etalonarea și administrarea probei; în final interpretează profile. Itemii testului NPQ sunt stimuli figurali, fiind aplicați deci non-verbal.
Testul poate fi utilzat în contactul cu orice categorie lingvistică, de asemenea este recomandat atunci când trebuie testate persoane cu probleme psihoclinice unde nu se poate aplica un chestionar verbal (prosexice, dislexie). Este ideal în aplicarea la vârstele copilăriei (de la circa 7 ani în sus). Se pretează și la aplicarea în cazul persoanelor cu educație limitată și permite comparații între subiecți și grupuri care aparțin unor spații culturale diferite.
NPQ se deosebește de alte instrumente nonverbale prin accea că are măsuri structurate: respondentul nu trebuie să aibă reacții spontane la itemi, ci trebuie să își selecteze alternativ reacția sau opțiunile de răspuns. Acest instrument aduce obiectivitate în evaluare și posibilitatea de a face comparații matematice la diferite categorii de populație. Structural, testul NPQ are 136 de itemi, fiind construit pentru a evidenția valorile de scală a 17 dintre trăsăturile personalității abordate de Murray (1936), (Iliescu, Minulescu, Nedelcea, p. 14).
Astfel, NPQ se orientează către evidențierea unor calități și acțiuni umane foarte bine precizate; enumerăm aici lista acestora: Reușita (Acchievments); Afilierea (Afiliation); Agresiunea (Agression); Autonomia (Autonomy); Dominanța (Dominance); Rezistența (Endurance); Exhibiția (Exhibition); Căutarea aventurii (Thrill seeking); Impulsivitate (Impulsivity); Altruism (Nurturance); Ordine (Order); Joaca (Play); Senzorialitate (Sentience); Recunoașterea socială (Social recognition); Nevoia de ajutorare (Succorance); Înțelegere (Understanding); Deviere (Deviance), această scală de validitate a fost construită pentru a detecta răspunsurile aleatorii.
NPQ indentifică valorile de scală și în descrierea metafactorilor de personalitate, cunoscuți sub denumirea de Big Five: Extraversie (Extraversion); Agreabilitate (Agreableness); Conștiinciozitate (Conscientiouness); Nevrotism (Neuroticism); Deschidere față de experiențe (Opennes to Experience).
9.3.1.Descrierea scalelor NPQ (Nonverbal Personality Questionnaire):
1. Reușită (Ac, Achievments)
Scala Ac descrie nevoia de a poseda lucruri, obiecte, de a avea succes și reușite în activitate; se determină orientarea și determinarea oricărui individ spre reușita în inițiative și proiecte pe care și le propune la un moment dat; motivația pentru realizare este completată de dorința individului de a face lucrurile cât mai temeinic și mai elaborat.
La negativ subiectul evită sarcinile deosebite, ce presupun munca susținută; preferă mai degrabă participarea la activități superficiale în general decât la activități care presupun efort de durată (academică sau de alt fel), neproductiv, lenes, nemotivat, lipsit de ambiție, delasător.
2. Afiliere (Af, Affiliation)
Scala Af a fost inclusă în NPQ cu scopul explicit de a detecta indivizii cu un comportament orientat spre cei din jur, care caută relații interpersonale, calde, plăcute, prietenoase, indivizi gregari, cu prezență social plăcută, care se simt bine în medii sociale și, prin urmare, au o propensiune bine conturată spre a căuta în mod active aceste situații sociale.
La negativ: acești indivizi pot fi descriși ca fiind necomunicativi, nesociabili, introverți, inabordabili, laconici.
3. Agresiune (Ag, Aggression)
Scala Ag a fost inclusă în NPQ în conformitate cu semnificațiile avute de acest concept în teoria lui Murray (1938) asupra nevoilor: scala Ag are scopul explicit de a indentifica persoane cu un nivel înalt de agresivitate față de cei din jur, persoane care se enervează cu ușurință, sunt colerice, lipsite de control și care se exprimă violent din punct de vedere verbal sau fizic atunci când sunt provocate;
Subiecții cu scor înalt: sunt certăreți, iritabili, agresivi, ostili, combative, destructive, temperamentali, amenințători; cei cu scor scăzut: pacifiști, calmi, reținuți, controlați, submisivi și supuși.
4. Autonomie (Au, Autonomy)
Scala Au, vizează semnificația pe care conceptul de autonomie o are în sistemul psihologic și anume aceea de a surprinde continuumul de dependență-independență.
Așadar, conceptul diferențiază, pe de o parte între persoane singuratice care preferă să trăiască și să muncească mai degrabă singure, care au comportamente ce nu țin cont de cutume, norme sau de propria imagine în ochii celorlalți și pe de altă parte, persoane integrate social și normativ, care iau în considerare și țin cont de normele sociale și de așteptările celorlalți.
Subiecții cu scor înalt sunt independenți, autonomi, bazându-se pe sine, nonconformiști, individualiști. Cei cu scor scăzut: dependenți, conformiști, convenționali, bazându-se pe ceilalți, supuși.
5. Dominanță (Do, Dominance)
Scala Do, surprinde continuumul comportamental dominanță-submisivitate: indentifică persoane ce pot fi caracterizate ca fiind proactive, asertive, centrate pe roluri de conducători, pline de forță și de vitalitate.
Subiecții cu scor înalt: indivizi descriși de cei din jur ca fiind puternici, dominanți, asertivi, autoritari, controlând situațiile, persuasive;
Cei cu scor scăzut sunt descriși ca fiind neasertivi, submisivi, lipsiți de autoritate.
6. Rezistență (En, Endurance)
Această scală En definește indivizi persistenți, neabătuți, energici, obișnuiți să nu renunțe, chiar încăpățânați, indivizi care își găsesc întotdeauna energia mentală și fizică de a continua ceea ce își propun.
Cei cu scor scăzut: indivizii obosiți, letargici, distrași, lipsiți de energie, chiar leneși.
7. Exhibiție (Ex, Exihibition)
Scala Ex are scopul de a detecta persoane care au tendința și preocuparea de a se afirma și de a sta în centrul atenției celorlalți; la scoruri mari : sunt expresivi, dramatici, demonstrativi, cu talent actoricesc, cu tîlc, spirituali, șarmanți, exhibiționiști; scorurile scăzute definesc indivizii rezervați, modești, retrași, timizi, rușinoși, reticenți, tăcuți.
8. Căutarea aventurii (Ts, Thrill-Seeking)
Scala Ts detectează comportamente aventuroase, caracterizate de lipsa griji pentru propria siguranță sau sănătate și de desconsiderarea riscului personal.
La scoruri mari indivizii sunt, neînfricați, bravi, curajoși, aventuroși. La scorurile mici: grijulii, timorați, neaventuroși, fricoși, ezitanți, timizi.
9. Impulsivitate (Im, Impulsivity)
Scala Im detectează persoanele caracterizate prin comportamente impulsive, nevrotice, necontrolate, care evită instanțele de control rațional și țin cont în principal de dorințele lor de moment. La scoruri mari: indivizi grăbiți, repeziți, neinhibați, mercuriali, nerăbdători, imprevizibili, sclipitori. La scoruri mici: indivizi prudenți, previzibili, planificați, calculați, controlați.
10. Altruism (Nu, Nurturance)
Scala Nu a fost inclusă în NPQ cu scopul de a detecta comportamente altruiste, calde, feminine, grijulii, caritabile; prin scorurile mari indentifică indivizii caritabili, grijulii, săritori, benevolenți, altruiști; scorurile scăzute indentifică indivizi care pot fi descriși ca fiind insensibili, nepăsători.
11. Ordine (Or, Order)
Scala Or a fost inclusă în NPQ pentru a detecta persoanele disciplinate, caracterizate de un puternic simț al ordinii și structurii: prin scorurile mari, indivizi pot fi descriși ca fiind conștiincioși, curați, ordonați, calculați, metodici, disciplinați; scorurile scăzute indentifică indivizi ce apar ca fiind dezorganizați, haotici, nestructurați, nedisciplinați.
12. Joacă –Ludic (Pl,Play)
Scala Pl a fost inclusă în NPQ cu scopul special de a detecta persoane cu un spirit ludic accentuat, persoane căutătoare de plăceri și orientate mai degrabă spre joacă decât spre activități sobre și austere; scorurile mari definesc: indivizii jucăuși, joviali, căutători de plăceri, veseli, râzători, sportivi; scorurile scăzute indentifică indivizi conservatori, serioși, convenționali, lipsiți de umor, sobri, stabili, austeri.
13. Senzorialitate (Se, Sentience)
Scala Se definește persoanele estetice, căutătoare de senzații fizice, deschise către experiențe senzoriale, sensibile. Scorurile mari indentifică indivizi ce pot fi descriși ca fiind estetici; scorurile scăzute indentifică idivizi care pot fi descriși ca fiind detașați și insensibili.
14. Recunoaștere socială (Sr, Social Recognition)
Scala Sr vizează persoanele caracterizate de o propensiune puternică spre obținerea recunoașterii și respectului din partea celor din jur. Cele cu scoruri mari pot fi descrise ca fiind căutători activi ai unui statut social elevat, ostentativi, sensibili la aspecte de ordin social; scorurile scăzute indentifică indivizi ce pot fi descriși ca fiind individualiști, insensibili din punct de vedere social, neostentativi.
15. Nevoia de ajutorare (Su, Succorance)
Pe această scală Su cu scoruri mari apar indivizii neajutorați, căutînd sprijin și afecțiune, nesiguri pe sine; scorurile scăzute indentifică indivizi ce pot fi descriși ca fiind siguri pe sine, autosuficienți, descurcăreți.
16. Înțelegere (Un, Understanding)
Cu scoruri înalte, scala Un definește persoanele cu o nevoie bine conturată de cunoaștere, care au interese științifice, intelectuale, dispuse să investească multă energie și timp pentru studiul științific, al unor subiecte care sunt de interes pentru ele; sunt așadar pesoane curioase: investigative, analitice și cu interese preponderent intelectuale; la scorurile mici, scala Un detectează persoane lipsite de propensiuni analitice și de interese academice.
17. Devianță (De, Deviation)
Scala De are în principal rolul de a detecta invaliditatea protocolului NPQ prin stabilirea patternurilor de răspuns aleatorii. Pentru aceasta scala De este compusă din itemi la care o parte însemnată a eșantionului normativ răspunde prin ,,fals”, astfel încât un răspuns afirmativ sistematic la mai mulți itemi ai scalei poate fi asociat cu un tratament la întâmplare a completării chestionarului.
Cu toate acestea, scala De are și semnificații psihometrice, care sunt însă secundare scopului său original: Prin scorurile mari indivizii pot fi descriși ca fiind rebeli, devianți, refractari; scorurile scăzute indentifică indivizi supuși, normali, convenționali.
Cei cinci superfactori BIG FIVE întâlniți în testul NPQ:
1. Nevrotism (N)
Acest factor vizează afecte precum teama, tristețea, jena, mânia, vinovăția, dezgustul; se mai asociază tendința de a avea idei iraționale, scăderea capacității de control al impulsurilor și a capacității de a face față stresului.
Extrema nevrotismului – scorurile înalte – este însă interpretabilă în sensul unui risc de a dezvolta tulburările psihiatrice, dar fără ca semnificația psihopatologică să fie obligatorie: pot exista situații de scoruri înalte fără ca vreo tulburare psihiatrică să poată fi diagnosticată ca atare.
Extrema opusă – scorurile joase – reprezintă stabilitatea emoțională: în fața stresului, astfel de persoane rămîn calme, relaxate, cu temperament în general echilibrat ca forță echilibru și mobilitate.
2. Extraversie (E)
Extravertul apare sociabil se sinte în largul său printre oameni și grupuri mari, este afirmativ, activ, vorbăreț: îi place ce a ce exte excitant, stimulativ, are o dispoziție generală veselă, energică și optimistă. În cultura americană, de exemplu, prototipul extravertului este vânzătorul, comerciantul și întreprinzătorul.
Introversia apare ca valori negative ale comportamentul extravert: individul este rezervat, dar nu neprietenos, este independent, liniștit, fără a fi greoi; fără a suferi în mod necesar de anxietate socială, preferă să fie singur și, deși nu are exhuberanța extraverților, nu pare nefericit sau pesimist.
3. Deschidere (O)
Imaginația activă, sensibilitatea estetică, atenția pentru viață și simțămintele interioare, preferința pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independența în modul de a gândi lucrurile, sunt aspecte ce nu se asociază în mod necesar cu educația sau cu inteligența generală; de aceea, autorii preferă denumirea de ,,deschidere”, alternativei de ,,factor intelectual”. Pot exista persoane inteligente, dar cu o gândire limitată la realitatea trăită și, reversul, indivizi foarte deschiși, dar cu o capacitate intelectuală modestă.
Polul lipsei de deschidere duce la un comportament conservator, cu preferință pentru familiar, cu o viață afectivă ,,în surdină”. Lipsa de deschidere nu înseamnă intoleranță sau agresivitate autoritară, aspecte care fac obiectul fațetelor scalei de agreabilitate. În acest sens, deschiderea nu înseamnă lipsă de principii
4. Agreabilitate (A)
Factorul se definește prin: altruism, comportament cooperant, simpatetic și de ajutorare a altora, cu tendința de a-i considera pe ceilalți la fel de meritorii pentru a li se oferi sprijinul.
Opusul apare ca un comportament dominant și antagonist, egocentric față de intențiile altora, competitiv; adesea în practică apare drept o persoană narcisistă, antisocială, uneori cu posibile tulburări de tip paranoid.
5. Conștiinciozitate (C)
Aria potențială a acestui factor vizează autocontrolul sub aspectul capacității de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării: sunt persoane care își definesc și urmăresc scopurile, hotărâți și cu voința matură. Autorii americani consideră că realizările de valoare din orice profesie, fie și una artistică, țin de acest superfactor și de fațetele sale. Sunt oameni scrupuloși, de încredere, punctuali.
Polul opus nu se caracterizează cu necesitate prin lipsa de simț moral, dar apare o mai scazută exactitate în aplicarea principiilor morale, o manieră ușuratică de a-și urmări sau îndeplini sarcinile. Sunt date empirice care indică tendința spre hedonism și interesul dominant.
Chestionar privind identificarea problemelor de viață la adolescenți
Acest chestionar a fost preluat după modelul CRIME-PICS-II, adaptat și folosit într-o cercetare psihologică de plan din anul 2012-2013 la Institutul de Filosofie și Psihologie C. R.-Motru al Academiei Române (Micle, 2012). Ulterior, această variantă a fost utilizată și în cercetarea de față, acest fapt dovedindu-se benefic. Instrumentul original a fost realizat de Frude, Honess și MacGuire, cu suportul oferit de Mid-Glamorgan Probation Service (1995).
Chestionarul mai sus prezentat este util instituțiilor specializate în combaterea infracțiunilor, precum serviciile de probațiune, serviciile sociale din justistiție sau cele care se ocupă cu protecția copilului. Chestionarul original măsoară schimbările care apar în atitudinea delincvenților față de infracțiunile comise de ei sau de ceilalți.
Prima parte a chestionarului cuprinde itemii care evidențiază informații curente despre Statutul Subiectului și infracțiunea comisă. A doua parte este constituită dintr-un chestionar cu 20 de itemi unde subiectul se pune sau nu de acord cu fiecare enunț. Alegerile sunt: acord total; acord; nici acord, nici dezacord; dezacord și dezacord total. În cea de a treia parte sunt prezentate o gamă de situații din viața zilnică unde subiectul este rugat să răspundă ce reprezintă fiecare enunț: o problemă mare, o problemă în sine, o problemă de mică importanță sau nu este nici o problemă în situația lui actuală. În partea IV-a se realizează o adunare a scorurilor subiecților pe fiecare scală.
Chestionarul adaptat de noi se compune din două probe:
1) Proba focus grup în care subiecții sunt rugați să dezvolte o ideație productivă descrisă în cinci puncte, pe baza următorului enunț stimul: ,,Ce înțelegeți prin probleme de viață ?“
2) Proba a doua se referă la ,,Chestionarul problemelor de viață”, ce abordează o listă de situații problemațice cu probabilitate de a fi întâlnite la acest palier de vârstă. Prezentăm mai jos aceste instrumente și instructajul aferent la aplicare:
Stimate elev/elevă
Vă rugăm să aveți amabilitatea de a colabora la realizarea unei cercetări asupra problemelor de viață ale tinerilor din România. Colaborarea dumneavoastră constă în a răspunde la câteva întrebări care se referă la tema studiată. Este esențial să vă pronunțați sincer și spontan în legătură cu toate aspectele desemnate de aceste enunțuri.
Confidențialitatea identității dumneavoastră și a răspunsurilor la întrebări este garantată. Vă mulțumim și vă asigurăm de bunele intenții cu care vor fi prelucrate și interpretate datele pe care ni le oferiți. Vă rugăm să răspundeți în ordine la întrebările/cerințele acestui chestionar”.
Probleme de viață
Mai jos sunt menționate câteva probleme cu care un tânăr este posibil să se confrunte și care îl pot afecta mai mult sau mai puțin. Te rugăm să citești lista lor și să le acorzi note de la 1 la 5 în care aceste note au următoarele semnificații:
Tabel 5. Problemele de viață la adolescență
9.4. Metoda ,,Focus Grup”
Unul din primii oameni de știință care au utilizat interviul de tip focus grup a fost americanul Robert Merton. El a realizat cercetări în timpul celui de al doilea război mondial pentru Departamentul de Război al SUA cu privire la conduita morală a militarilor. Astfel s-a pus în evidență faptul că subiecții chestionați vorbeau mai ușor despre problemele personale sau despre cele de serviciu atunci când aveau sentimentul că se află într-o locație securizată alături de alte persoane care li se asemănau (Krueger, Casey, 2005). Deși era o somitate în sociologie cercetările acestuia cu privire la metoda focus grup au fost uitate, până când în anii 50 au început să fie aplicate din nou la scară largă în sectorul comercial. Din anii 80 în mediul academic și universitar au fost redescoperite și reconsiderate aplicațiile nonprofit ale aceste metode.
Definind această metodă putem spune că scopul unui focus grup este acela de a asculta și de a aduna informații. Este o modalitate de a înțelege mai bine subiecții cercetării sau ce părere au despre o anumită problemă, față de un produs sau un serviciu. Participanții sunt aleși pentru că au anumite caracteristici comune care au legătură cu focus grupul (Krueger, Casey, 2005 p. 21).
Specificul focus grupurilor: În cadrul acestor interviuri sunt invitate persoane care au anumite caracteristici și care furnizează informații de calitate într-o discuție ghidată de un moderator (idem,p. 26). Selecția persoanelor invitate la întrunirea grupului, trebuie să se facă obligatoriu în sensul și scopul studiului propus. Uzual scopul este aflarea părerilor despre o anume problemă al unor persoane care au o experiență sau opinie în comun. De asemenea ocupația, vârsta, utilizarea în trecut a unui program sau serviciu, genul, structura familiei sunt indicatori necesari în desfășurarea optimă a interviului. Această asemănare a participanților este un criteriu de selecție și aceștia sunt de regulă informați în legătură cu acești factori comuni la începutul discuțiilor. Dimensiunea unui focus grup de cercetare, nocomercial trebuie să fie de 6-8, maxim 10 persoane.
Focus grupurile optimizează determinarea opiniilor, sentimentelor și a părerilor subiecților luați în studiu în legătură cu diferite probleme ridicate de moderator, produse, servicii sau oportunități.
La adaptarea focus grupului pentru cercetare trebuie avut în vedere: scopul, recrutarea participanților printr-o preselecție, natura discuției și mediul de desfășurare a discuțiilor. Ca și metodă de cercetare interviurile focus grup se pot utiliza în următoarele situații:
– Atunci când se adună informații cu privire la opinia subiecților în legătură cu diferite evenimente, păreri sau comportamente.
– Când trebuie să se aprecieze diferențele de opinie între grupuri sau categorii diferite de subiecți.
– Indentificarea factorilor ce influențează opiniile, comportamentul sau motivația.
– Stimularea unor noi idei din cadrul grupului.
– În cazul testării pilot a unor, planuri de cercetare sau tehnici de comunicare.
– Atunci când sunt necesare date științifice pentru un studiu cantitativ de tip longitudinal.
– Evidențierea comentariilor subiecților sau a limbajului folosit ajută foarte mult la clarificarea problematicii obiectului luat în dezbatere (idem, p. 41).
Cercetarea realizată prin metoda focus grup este o metodă științifică deoarece reprezintă un proces de investigare disciplinată care este sistematică și verificabilă. Acest tip de studiu științific nu urmărește să controleze mediul și să prevadă fenomene ci caută să înțeleagă și să aibă o imagine clară asupra anumitor perspective (Krueger, Casey p. 233).
Enunțul stimul care a fost indus cu privire la situația subiecților:
Ce înțelegeți prin ,,probleme de viață” ?
Tabel 6. Enunțul stimul ,,Probleme de viață”
10. Lotul de subiecți
În literatura de specialitate se relevă problema unor perioade de întârziere a maturizării condiționată printre altele și de factori interni psihoindividuali determinanți pentru edificarea personalității. Pentru exemplificare, vom prezenta cazuri aflate în atenția ANP, PMT Craiova, Serviciul Delincvență Juvenilă, explicate prin deficitul de educație, condiții familiale și sociale nefavorabile și chiar ostile dezvoltării armonioase a copiilor respectivi.
Populația țintă a cercetării au reprezentat-o elevii din mediul școlar instituționalizat în recluziune. Pe baza datelor statistice, subiecții au fost selectați dintre elevii din mediul penitenciar, în care problemele comportamentale apar cu o frecvență mai ridicată. S-au avut în vedere îndeosebi subiecți din aria județului Dolj.
a) Prezentare generală a instituției Penitenciarul pentru Minori și Tineri CRAIOVA.
Penitenciarul pentru Minori și Tineri Craiova a luat ființă la 01.09.1997, fiind prima instituție de acest fel din țară, destinată executării pedepselor privative de libertate de către minori cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și tineri între 18 și 21 de ani, care au săvârșit fapte sancționate penal. Instituția dispune de un pavilion administrativ, o clădire de școală, teren și sală de sport, punct de acordare vizite, cabinet medical, club de festivități, două cămine de deținere, spațiu de servire a mesei, punct comercial, ateliere de desfășurare a activităților de instruire practică, o bibliotecă, spații destinate activităților educative, de asistență psihologică și socială.
Întreaga activitate derulată în cadrul penitenciarului este dedicată asistării persoanelor private de libertate în vederea reintegrării lor sociale și a prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Executarea pedepselor privative de libertate se face în condiții care să asigure respectarea demnității umane, în conformitate cu prevederile Codului Penal, ale Codului de Procedură Penală și ale Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor. În cadrul penitenciarului, funcționează o școală cu personalitate juridică, se derulează cursuri de calificare și formare profesională cu considerarea cerințelor de pe piața muncii, se desfășoară programe și activități educative, culturale și terapeutice.
La împlinirea vârstei de 21 de ani, după frecventarea cursurilor școlare și profesionale persoanele private de libertate pot rămâne în custodia penitenciarului, fără a depăși însă vârsta de 25 de ani. Principiul care jalonează programele dezvoltării acestor tineri pe durata instituționalizării are următoarea formulare: educația reprezintă cel mai important mijloc prin care putem reduce consecințele negative ale izolării minorilor și tinerilor de comunitate.
Pentru realizarea cercetării am stabilit un eșantion de 50 de subiecți, adolescenți delincvenți instituționalizați (penitenciar), școlarizați. Adolescenții au fost selectați în funcție de frecvența conflictelor comportamentale cu specific de agresivitate pe care aceștia le-au avut în societate și au fost dovedite de organele de cercetare penală.
Tabel 7. Lotul de subiecți
11. Metode de lucru
11.1. Metoda observației
Una din primele metode de cercetare ale Psihologiei cu care se operează și acum, în mod practic, concret și eficient, este metoda observației. ,,..a observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect sau un proces, a face constatări (critice) referitoare la ce ai privit cu atenție” (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998, p. 406). Folosită în cercetare pentru obținerea unor informații științifice, această metodă surprinde și înregistrează comportamentele individului, precum și situația în care acesta se regăsește.
Metoda observației abordează, luând ca repere centrate pe individ, două direcții principale: a) simptomatica stabilă, deci, caracteristicile somatice și constituționale ale individului: înălțimea, greutatea, grosimea membrelor, circumferința craniană, toracică, abdominală. De asemeni sunt apreciate trăsăturile faciale: fruntea, nasul, bărbia, pomeții obrajilor, în ideea că fizionomia subiectului poate exprima emoții ce pot fi de ajutor în caracterizarea acestuia. b) simptomatica labilă: o paletă mult mai largă în care se evidențiază comportamentele, conduitele flexibile precum, conduita verbală, motorie, mnezică, inteligentă (Zlate, 2009).
Cele mai uzuale biotipologii sunt cea a lui Sheldon și cea lui Kretschmer. Aceste caracteristici biosomatice au fost evidențiate în literatura de specialitate astfel: 1) Kretschmer descrie: tipul picnic, astenic, atletic și displastic. 2) Sheldon evidențiază: ectomorful, mezomorful și endomorful (Aniței, 2007).
În actul observației științifice sunt de asemenea importante: a) conduita expresivă cu referire la pantomimă, mimică, modificările vegetative, vorbire.) b) conduita verbală, respectiv: intensitatea, fluența, debitul, intonația și pronunția c) conduita reflexivă surprinde poziția, atitudinea subiectului cu privire la sarcina experimentală și față de experimentator (Aniței, 2007).
Pentru evidențierea acestor comportamente, se procedează la utilizarea mai multor forme de observație specializate pe diverse situații particulare. Astfel, distingem: autoobservația (particularitățile propriului comportament);observația propriu-zisă (orientată către alte persoane); observația ocazională sau sistematică; observația directă sau indirectă; observația cu observator uitat (ignorat) sau cu observator ascuns; observația pasivă sau participativă; observația continuă sau discontinuă; observația integrală sau selectivă (Zlate, 2009, p. 39).
11.2. Metoda interviului
Argumentând oportunitatea folosirii metodei interviului în științele socio-umane: Margaret Stacey afirmă necesitatea acestui procedeu: ,,când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfășoară în locuri private, când se cercetează credințele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai bună soluție o reprezintă interviul”(Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998, p,70, 271 apud Margaret Stacey).
Definiția propusă de autorii lucrării Cercetarea Sociologică. Metode și Tehnici este următoarea: ,,Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane” (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998, p. 270).
Pentru a înțelege oportunitatea folosirii acestei metode de cercetare în diferite situații, consemnăm următoarea clasificare a interviurilor și astfel putem distinge următoarele categorii: interviul de opinie și cel documentar; interviul extensiv și cel intensiv; interviul nondirectiv și cel directiv; interviul clinic; interviul în profunzime și interviul cu răspunsuri libere; interviul centrat (ghidat sau focalizat); interviul cu întrebări deschise și cu întrebări închise (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998). Putem spune că interviul clinic este o formă a interviului nestructurat și face trimitere la caracteristicile interviului nondirective. A fost propusă ca o tehnică de intervenție psihoterapeutică și de către Carl Rogers ca o alternativă la sistemul clasic al abordării școlii de psihanaliză, fondată de Sigmund Freud.
Interviul clinic are și menirea de a ajuta clientul să-și înțeleagă starea anxioasă. În această situație de investigare științifică, psihologul nu orientează discursul subiectului într-o anumită zonă de interes, ci asigură un climat favorabil de exprimare în care clientul să fie sincer și autentic în relatări. Acest tip de interviu se utilizează și în psihodiagnoză, orientarea profesională și în practica asistenței sociale, cu scopul evidențierii trăsăturilor de personalitate; de asemenea, este folosit în scop explorator, la începutul cercetărilor, pentru găsirea unor indicatori care să plaseze efortul de cercetare pe o anumită direcție.
12. Înregistrarea, prelucrarea și interpretarea datelor
În vederea efectuării unei prelucrări și interpretări adecvate a datelor colectate, conform tematicii și obiectivelor propuse, analiza primară a datelor a constatat în: asigurarea completitudinii și corectitudinii înregistrării lor, verificarea valorilor marginale sau extreme, completarea/valorilor lipsă, analiza normalității distribuției și analiza liniarității.
Asigurarea corectitudinii înregistrării datelor
Conținutul și calitatea datelor cercetării a făcut obiectul unei verificări atente încă din faza proiectării designului cercetării, în cursul aplicării instrumentelor și recoltării datelor; înainte de a trece la prelucrarea datelor, când acestea se aflau deja introduse într-o bază de date computerizată, a fost necesară o verificare finală. Utilizând programul de prelucrare a datelor S.P.S.S.12, (procedura ,,analiza frecvențelor”), au fost evidențiate o serie de caracteristici cu privire la eventualele înregistrări ale valorilor atipice, numărul subiecților examinați și cuprinși în loturile de studiu, eventualele diferențe între suma valorilor obținute pe categorii la nivelul loturilor stabilite.
Analiza normalității distribuției și a valorilor marginale sau extreme
Detectarea valorilor excesive a fost efectuată cu ajutorul procedurilor ,,analiza frecvențelor” și ,,histogramelor” vizând existența unor valori problematice ale distribuției, atât în zona valorilor mari, cât și cea a valorilor mici.
Vizualizarea și analiza histogramelor a relevat distribuții normale ale rezultatelor la majoritatea scalelor/probelor, cu ușoare asimetrii spre dreapta la unele scale. Avantajul reprezentării grafice constă în vizualizarea simultană a distribuției și indentificarea valorilor care o compun. Întrucât datele care situau asimetric valorile unor scale nu pot influența decisiv concluziile studiului, chiar dacă testele statistice sunt sensibile la valorile extreme, am decis ca acestea să fie reținute în baza de date.
Identificarea datelor/valorilor lipsă
Într-un ansamblu de date, valorile lipsă reprezintă informațiile care nu au putut fi recoltate din diferite motive. Deși loturile inițiale de subiecți luați în studiu a fost mai mare, datorită unor date relative la probele aplicate în demersul cercetării a fost necesară eliminarea acelora care nu răspundeau condiției de participare la toate probele de evaluare. Astfel, am luat decizia de eliminare a tuturor cazurilor pentru care lipseau date importante, necesare derulării studiului.
Analiza liniarității
Investigarea liniarității a fost efectuată pentru a defini măsura în care varianta unui scor compozit, rezultat din adiționarea mai multor scale ale unui test, se apropie de o linie dreaptă. Testarea liniarității este importantă deoarece procedeele ,,analiza corelațională” și ,,regresia liniară” se bazează pe investigarea unor variabile aflate într-o relație de tip liniar sau o combinație de tip liniar.
12.1 Testarea ipotezelor
12.2 Testarea ipotezei nr. 1
Analiza factorială
Pentru testarea ipotezei nr.1 referitoare la selecția unor scale din cadrul chestionarelor de personalitate, s-a recurs la gruparea factorială a datelor rezultate, în vederea unor dovezi semnificative privind agresivitatea.
Evaluarea psihologică desfășurată cu cele trei chestionare de personalitate STAXI-2; NPQ și Chestionarul ,,Problemelor de viață”, în structura cărora sunt cuprinse scale ce măsoară diferite constructe psihologice referitoare la agresivitate, presupune un timp mai însemnat atât pentru aplicare și interpretare, cât și pentru valorificarea datelor.
Selectarea scalelor în funcție de constructele psihologice evaluate a fost urmată de gruparea factorială a acestora pentru a prelucra și interpreta selectiv datele semnificative pentru obiectivele studiului.
Pentru ca informațiile colectate să poată fi utilizate în diferite etape ale studiului, este necesar un cadru integrator, conceput special pentru a fi utilizat ca o ,,grilă de interpretare” a informațiilor culese și care să permită integrarea ulterioară a informațiilor oferite de instrumente variate.
Un astfel de cadru integrator care poate inspira și ghida studiul nostru îl constituie modelul celor cinci factori ai personalității (Big Five Model) sau (Five Factors Model), model care poate susține fundamentul teoretic al modelului propus de noi.
Deși nu există încă un acord unanim asupra denumirii factorilor, consensul teoreticienilor în ceea ce privește conținutul psihologic al acestora este destul de larg. Rămân însă divergențe referitoare la fațetele acestora care se reflectă, în special, în dimensiunile evaluate de diferitele instrumente de personalitate realizate în baza teoriei celor cinci factori.
Având în vedere obiectivele lucrării de față, apreciem că aceste diferențe nu apar ca semnificative în perspectiva trecerii de la studiul analitic la cel sintetic al personalității.
Descrierea personalității cu ajutorul unui număr limitat de concepte integratoare (broad concept) nu conduce la ,,sărăcirea” acesteia, ci la creearea unui cadru științific integrator.
În ideea integrării informațiilor culese cu ajutorul mai multor instrumente de investigare a sistemelor complexe, depășind limitele modelului AB5C (unul dintre modelele personalității derivate din teoria celor cinci factori mari de personalitate), John A. Johnson (1992) și Prisăcaru, (2013) susțin acest demers pentru a surprinde structura reală a personalității (Prisăcaru, 2013, p. 66).
Pornind de la integrarea teoriilor personalității, numeroase cercetări au urmărit să identifice modalitățile în care rezultatele obținute la diferite chestionare de personalitate pot fi interpretate prin prisma ,,Five Factors Model”.
Se dovedește că C.P.I. și modelul în cinci factori ai personalității au rădăcini comune, cu apel la limbajul natural, fiind concepute să evalueze concepte ușor de înțeles și de către practicieni. O serie de autori, prin studiile efectuate, au dovedit relațiile empirice dintre C.P.I. și ,,Five Factors Model”, (idem) astfel:
– Harison Gough (1987), susține că un model în patru factori este suficient: Extraversie,Control-similar Conștiinciozității, Flexibilitate, sau Deschidere, Consensualitate sau Agreabilitate;
– McCrae, Costa, & Piedmont (1993) au demonstrat că toate scalele, exceptând comunalitatea, sunt relaționate cu unul sau mai mulți dintre cei cinci factori; factorul Agreabilitate este reprezentat insuficient în scalele C.P.I.
– Fleenor&Eastman (1997), analizând separat două eșantioane de manageri, au indentificat gruparea scalelor C.P.I. în cinci factori: Nevrotism (Feminitatea/Masculinitatea); Extraversie (Dominanța, Capacitatea de statut, Sociabilitatea, Prezența socială, Acceptarea de sine, Empatia); Deschidere spre experiențe (Realizarea prin independență, Eficiența intelectuală; Toleranța, Intuiția psihologică, Flexibilitatea); Agreabilitate (Comunalitatea); Conștiinciozitate (Responsabilitatea, Socializare, Autocontrol, Impresia bună, Stare de bine, Realizarea prin conformare).
În concluzie, studiile anterioare prezintă dovezi experimentale privind corespondența dintre structura factorială a unor probe cum ar fi C.P.I. și F.F.M, existând modele bazate pe cinci factori, dar și modele care includ doar patru factori, însă susțin și propunerile privind gruparea factorială a unor scale care se constituie într-un cadru integrator, conceput special pentru a fi utilizat ca ,,grilă de interpretare”.
Pentru a investiga modul în care scalele chestionarelor aplicate pot fi grupate într-un mod asemănător modelului expus anterior, în cazul loturilor studiate, am efectuat analiza factorială exploratorie.
Cuantumul de date colectate se pretează a fi supus unor analize, astfel:
– Testul de sfericitate Bartlett arată dacă matricea de corelații este una de identitate, când variabilele indicate sunt nerelaționate. Valorile mai mari de 0,5 (0,69) indică posibilitatea ca rezultatele analizei factoriale să fie relevante.
Utilizând metoda extracției prin analiza componentelor principale pentru cele 12 scale și după efectuarea rotației prin metoda Varimax, pentru reducerea variației valorilor care nu intră în compunerea factorilor, au fost obținute matricele factoriale prezentate în tabelele următoare.
Tabel 8.Testul de sfericitate Bartlett, Metoda rotației Varimax
Analiza factorială a fost realizată în scopul indentificării variabilelor care au o variație (informație) comună, astfel încât, prin condensarea acestora să se piardă cât mai puțină informație utilă. În urma analizei factoriale au fost reținuți trei factori, iar două scale au fost repartizate la factorul pentru care are putere explicativă mai mare.
Din analiză observăm că primul factor grupează 4 scale ale Chestionarului de personalitate STAXI-2 și este saturat în variabilele: Furia ca stare (S-ang), Tendința de a exprima verbal furia (Sang-V), Sentimentul de furie (S/ang-F)și Tendința de a exprima fizic furia (S-ang-P), iar scala Temperament furios (T-ang-T), care are o valoare de 0,529, va fi repartizat la factorul doi întrucât valoarea este mai mare, respectiv 0,556.
Analizând conținutul și semnificația psihologică a scalelor, putem aprecia că vizează unele caracteristici specifice momentului, contextului social, eliberări emoționale imediate, astfel că factorul poate purta denumirea primei scale, respectiv factorul ,,Starea de furie”(S.F.).
Al doilea factor este saturat în următoarele cinci variabile (scale) ale Chestionarului de personalitate STAXI-2: Furia ca trăsătură (T-ang), Reacție furioasă (T-ang-R), Exprimarea exterioară a furiei (AX-Out), Exprimarea interioară a furiei (AX-In) și Temperament furios (T-ang-T), iar scala Indicele de exprimare a furiei (AX-Index), care are valoare de 0,578 va fi repartizat la factorul trei întrucît valoarea este mai mare, respectiv 0,671.
Analizând conținutul și semnificația psihologică a scalelor, putem aprecia că vizează unele caracteristici specifice momentului, contextului social, eliberării emoționale imediate, astfel că va fi denumit factorul ,,Personalitate furioasă” (P.F.).
Al treilea factor este format din trei scale ale Chestionarului de personalitate STAXI-2 și este saturat în variabilele: Controlul exterior al furiei (AC-Aut) 0,892, Controlul interior al furiei (Ac-In) 0,892, și Indicele de exprimare a furiei (AX-Index) valoarea fiind de 0.578
Analizând conținutul și semnificația psihologică a scalelor, putem aprecia că vizează unele caracteristici referitoare la securizare, autocontrol, cenzură socială, astfel că factorul poate purta denumirea ,,Controlul furiei” (C.F.).
Valorile procentelor de dispersie și puterea explicativă a fiecărui factor extras sunt prezentate în tabelul următor:
Tabel 9. Metoda analizei principalelor componente
Conform datelor din tabel, extragerea a trei factori comuni explică împreună 75,948 % din totalul dispersiei, fapt considerat foarte bun, iar diferența este datorată altor influențe.
Valoarea explicativă a fiecărui factor înainte de rotire este următoarea: primul factor are valoarea foarte bună și explică 49,122% din totalul dispersiei; al doilea factor are valoarea foarte mare și explică 66,767%; al treilea factor are valoarea cea mai mare și explică 75,948% din totalul dispersiei.
După rotația oblică, se observă o relativă egalitate a puterii explicative a celor cinci factori, urmărind valoarea eigenvalue și valoarea obținută după rotație, cu o modificare mai mare la primul și al doilea factor.
Analizând modelul factorial rezultat din studiul nostru, putem concluziona că soluția cu trei factori este susținută atât teoretic, cât și statistic, având în vedere valorile mari ale varianței.
De asemenea, menționăm că modelul rezultat îndeplinește condiția sau criteriul referitor la obținerea unei ,,grile de interpretare” a modelului propus și, totodată, apreciem că factorii rezultați pot rămâne deschiși și pentru alte scale ale unor instrumente care vor fi aplicate ulterior în procesul de cunoaștere longitudinală.
Pentru susținerea modelului prezentat anterior privind cadrul integrator propus, apreciem că factorii rezultați pot rămâne deschiși și pentru alte scale ale unor instrumente care vor fi aplicate ulterior.
Cadrul integrator propus, conceput special pentru a fi utilizat ca o ,,grilă de interpretare”, poate fi susținut de o analiză a datelor obținute prin metoda corelației Pearson, (vezi tabelul următor):
Tabel 10. Corelații cei trei factori noi STAXI-2 cu factorii NPQ
** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).
Din analiza datelor prezentate rezultă că factorul numărul unu, rezultat din analiza factorială a Chestionarului de personalitate STAXI-2, respectiv ,,Starea de furie” (S.F.), corelează pozitiv, la un grad de asociere acceptabil, cu factorii ,,N” (Nevrotism) și ,,O” (Deschidere) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, având valori între 0,202 și 0,251, iar cu factorul ,,A” (Agreabilitate) din același Chestionar corelează negativ, la un grad de asociere acceptabil, având valoarea de -0,346.
Totodată observăm că același factor, ,,Starea de furie” (S.F.), nu corelează semnificativ cu factorii ,,E” (Extraversie) și ,,C” (Conștiinciozitate) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ.
În ceea ce privește factorul numărul doi, rezultat din analiza factorială a Chestionarului de personalitate STAXI-2, respectiv ,,Personalitate furioasă” (P.F.) corelează negativ, la un grad de asociere acceptabil, cu factorii ,,N” (Nevrotism) și ,,O” (Deschidere) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, având valori între 0,202 și 0,251, iar cu factorul ,,A” (Agreabilitate) din cadrul aceluiași Chestionar de personalitate NPQ corelează negativ, la un grad de asociere acceptabil, având valoarea de -0,346.
De asemenea, se poate observa din analiza datelor prezentate că factorul numărul 3, rezultat din analiza factorială a Chestionarului de personalitate STAXI-2, respectiv ,,Controlul furiei” (C.F.), corelează pozitiv la un grad de asociere acceptabil, cu factorii ,,N” (Nevrotism) ,,O” (Deschidere) ,,A” (Agreabilitate) și ,,C” (Conștiinciozitate) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, având valori între 0,232 și 0,415, iar cu factorul ,,E” (Extraversie) corelează la un grad de asociere aproape nul, având valoarea de 0,160.
Așadar, din datele prezentate și susținute statistic se poate desprinde concluzia precum că, doi factori nou rezultați, respectiv ,,Starea de furie” (S.F.) și ,,Controlul furiei” (C.F.), pot fi utilizați pentru a evalua unele dimensiuni de personalitate în vederea prognozării comportamentului predispus la manifestări agresive de către anumite persoane în comparație cu altele.
De asemenea, se poate concluziona că factorul ,,Starea de furie” are o semnificație și o relevanță mai mare în raport cu factorul ,,Personalitatea furioasă” (P.F.) și totodată, dispune de o putere de predicție mai mare, explicând mai bine anumite manifestări de moment cu implicații majore asupra reacțiilor de răspuns.
Pe de altă parte, complementar, factorul ,,Controlul furiei” (C.F.), susține cele afirmate anterior, iar cei doi factori nou rezultați, aplicați, interpretați și valorificați prin prisma datelor obținute cu scalele care îi compun, aduc dovezi semnificative pentru utilizarea simultană și complementară.
12.3 Testarea ipotezei nr.2
Analiza de regresie simplă pentru compararea a două variabile
Pentru testarea ipotezei nr. 2 referitoare la predicția sau estimarea comportamentului unei persoane privind o anumită variabilă (dimensiune de personalitate), pornind de la scorul obținut la altă variabilă, am efectuat analiza de regresie simplă, luând în considerare, prin punerea în relație, scala Probleme de viață (P.Total), pe de o parte, și scorurile scalelor S-ang și T-ang ale Chestionarului de personalitate STAXI-2, pe de altă parte.
Diferențiat, variabilele dependentă și independentă au fost definite pe următoarele scale:
– scala Probleme de viață (P.Total), ca variabilă predictor sau variabilă independentă, folosită pentru a realiza predicția (exprimată pe axa orizontală X);
– scala S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, ca variabilă criteriu sau variabilă de pendentă, a cărei valoare va fi prezisă (exprimată pe axa verticală Y);
– scala T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, ca variabilă criteriu sau variabilă dependentă, a cărei valoare va fi prezisă (exprimată pe axa verticală Y).
Determinarea valorilor pe scala P.Total prin metoda ,,focus grup”:
Tabel 11. Lot agresivi, PMT Craiova.
Adolescenții ,,agresivi” ai acestui lot prezentau la timpul acestei testări o stare depresivă, erau nesiguri pe ei și manifestau interesul pentru un mod gregar de activitate (ca soluție pentru ignoranță), încercau să depășească din punct de vedere psihologic mediul de recluziune și să demonstreze prin cooperarea în sarcină că sunt sociabili, motivați și că doresc schimbarea.
Problemele de familie sunt resimțite la un procent de 27%, semn al unei nevoi imperioase de apartenență și sprijin. Teama acestor adolescenți în abordarea problemelor de viață este justificată de deficitul de experiență și de nestăpânirea mijloacelor de informare și comunicare.
Cu un procent de 25 %, repondenții la metoda focus grup evidențiază ca problemă lipsa banilor necesari supraviețuirii lor și a familiilor de origine, greu încercate de lipsurile materiale. Dorințele ,,firești” ale acestor adolescenți de a consuma o bere sau de a fuma o țigară sunt în mod obligatoriu reprimate întrucât mediul de proveniență al acestor adolescenți nu poate susține financiar aceste dorințe. Urmarea logică este acumularea frustrărilor și deformarea relațiilor cu cei din jur.
Sănătatea apare aici ca un indicator disfuncțional accentuat, cu o valoare procentuală de 21%. Afecțiunile la această vârstă se intensifică, condiționate de hrana nesănătoasă, vicii, stres și uneori relații interpersonale; adolescenții sunt îngrijorați și de problemele financiare personale în păstrarea sănătății și refacerea care presupune un acces restricționat la ambientul social.
O altă problemă evidențiată de adolescenții ,,agresivi” din acest lot se referă la dificultățile psihologice: într-un procent de 20 % datorită cerințelor disciplinare foarte ridicate în mediul penitenciar; adolescenții petrec acum mult timp în spațiul de recluziune pentru pregătire, școlarizare și verificări, ceea ce face ca 1/5 dintre ei să declare că trăiesc într-un disconfort psihic accentuat.
În cazul lor, programa școlară chiar dacă nu este foarte încărcată, forțează totuși adaptarea la performanța minimală și asfel se pot întâlni diverse disfuncții psihologice cauzate de pressing-ul de acumulare intelectuală continuă. Alte probleme psihologice apar odată cu furtuna hormonală, specifică adolescenței, care este sublimată dinamic prin programul școlar sau inhibată de constrângerile educaționale și de mediu, astfel încât generează frustrări și insatisfacții.
Deci, în ,,tabloul” problemelor de viață la lotul general al PMT Craiova se relevă pe primele locuri ca importanță familia cu 27%; banii 25%; problemele psihice 20%; sănătatea 21%. Ultimele locuri sunt ocupate de problemele sociale: 15%; droguri, tutun, alcool 12%; problema locurilor de muncă 7%; depresie anxietate 7 %; prietenii 6%; păstrarea controlului/ agresivitate 5%; jocurile de noroc cu 3%.
La nivelul lotului de subiecți adolescenți în detenție, tipologia și ponderea infracțiunilor săvârșite se prezintă astfel, în ordine descrescătoare, Infracțiuni contra vieții și integrității corporale (38%); Infracțiuni privitoare la viața erotică (4%); Infracțiuni cu atingerea unor relații de conviețuire social (16%); Infracțiuni prevăzute de legi speciale (4%); Infracțiuni contra patrimoniului (15% ); Recidiviști (19%).
Sub raportul săvârșirii de infracțiuni, acest lot are următoarea distribuție:
Tabel 12. Ponderi ale celor mai importante infracțiuni.
Tabel 13. Lot martor: liceele Mihai Viteazul și Ion Barbu.
Acești adolescenți își puneau probleme serioase de realizare profesională, ca o soluție legală și ,,metodologică” pentru câștigul financiar vital în viziunea lor, dar și obligatoriu necesar unui confort psihic. Ei cunosc foarte devreme greutățile, nedreptățile, iar acestea nemărturisite și mai ales nexplicate în familie și la școală, îi conduc uneori la conflicte interioare.
Dimpotrivă, unii dintre ei încearcă exhuberanța și comportamentul accentuat pentru a se distinge original și a se detașa în lupta pentru afirmarea personală. Se poate spune și că anumite erori ale adulților în educația adolescenților oglindesc greșelile de mentalitate ale comunității și întregii societății în ansamblu, care nu de puține ori se arată nepăsătoare ori ,,anesteziată” la nevoile acestora. De aceea, educația și consilierea la această etapă de vârstă trebuie să pună accentul și pe modul moral și psihologic în care se implică în viață și activitate adolescenții, ca și ajutorul concret oferit de societate pentru depășirea acestei perioade sensibile din viața tinerilor.
Cu un procent de 35 %, repondenții ,,normali” evidențiază ca problemă lipsa banilor precum și avantajele sociale ale deținerii unor sume suficiente de bani. Necesitățile vieții moderne, haine de firmă, parfumuri, aparatură electronică de ultima generație, concerte, călătorii pentru loisir sau sănătate se oglindesc într-un conflict interior ce se plasează accentuat și chiar dramatic între aspirații și posibilități. Acest aspect se evidențiază în percepția lor și datorită influenței unei mutații de valori în mentalitatea generală a societății: în prim plan, orice reușită socială este pusă exclusiv pe seama banilor.
Problemele de familie sunt resimțite într-o pondere de 28% semn al al discordanței de mentalitate între generații. Teama părinților pentru destinul și siguranța adolescenților este justificată de lipsa acestora de experiență; dar stăpânirea mijloacelor de informare și comunicare digitală, precum și asimilarea limbilor străine, se dovedesc căi promițătoare și speranțe pentru diminuarea deznădejdii unor părinți, adesea șomeri sau slab remunerați.
Sănătatea apare aici ca un indicator mediu ca importanță, cu o pondere de 21%. Afecțiunile la această vârstă (și la acest lot) sunt în creștere față de alte perioade întrucât hrana nesănătoasă, libertinajul, stresul și uneori relațiile interpersonale pot să dezechilibreze adolescentul, încă sensibil. Totuși, adolescenții sunt îngrijorați și de efectele nemiloase ale capacității financiare personale în păstrarea sănătății ori refacerea în cazurile nefericite. Ei cunosc migrația masivă a medicilor precum și costurile alarmante ale tratamentelor, iar acest aspect le provoacă adevărate depresii și dezangajare deoarece se percep ca fiind vulnerabili.
Ultimele locuri sunt ocupate de problemele cu prietenii, 14%; problemele emoționale au o expresie de 12%; problemele școlare 10% ; păstrarea controlului/ agresivității 7%; depresie-anxietate 5 %; droguri, tutun, alcool 4%; jocurile de noroc cu 0%; probleme psihice 0%. Alte probleme menționate au fost: bacalaureatul 2%; note mici 1%; religia 1%, locuință 3%.
Toate aceste probleme de viață, dacă rămân nerezolvate, se constituie într-o dimensiune generală, generatoare fie angajare și efort fie de frustrare pentru adolescenții studiați. Uneori, în anumite condiții, frustrarea ca ruminație interioară se transformă și la acești subiecți în afecte ostile, cu tendința spre agresivitate situațională.
– Analiza conținutului datelor privind regresia
În acord cu Howitt și D. Cramer (2010), Prisăcaru (2013), pentru interpretarea outputurilor consemnate în tabelele rezultate din prelucrările statistice vom lua în considerare următoarele:
– punctul în care linia de regresie intersectează axa verticală, exprimat în dreptul constantei (ex: în tabelul de mai jos valoarea acestuia este (21,389);
– coeficientul nestandardizat de regresie (ex: în tabelul de mai jos valoarea acestuia este (2,057); aceasta înseamnă că, pentru fiecare creștere cu 1 a variabilei Probleme de viață (P.Total), scorul variabilei S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2 crește cu 2,057;
– coeficientul standardizat de regresie (Beta) (ex: în tabelul de mai jos valoarea acestuia este 0,028); valoarea acestuia este aproximativ egală cu cea a coeficientului de corelație Pearson dintre cele două variabile;
– intervalul de încredere de 95% (ex: în tabelul de mai jos acesta ia valori de la 13,041 pînă la 29,738); aceasta înseamnă că este foarte probabil ca valoarea coeficientului nestandardizat să aibă o valoare a populației cuprinsă în intervalul 13,041 la 29,738.
Astfel, în tabelele următoare sunt prezentate valorile rezultate prin punerea în relație a variabilei independente, respectiv Probleme de viață (P. Total) care reprezintă frustrarea indusă în grup și a variabilelor dependente, respectiv S-ang (Furia ca stare) și T-ang (Temperament furios) a Chestionarului de personalitate STAXI-2, atât pentru lotul 1 (considerați agresivi), cât și pentru lotul 2 (considerați normali).
Tabel 14. Datele privind analiza de regresie între scala S-ang și Probleme de viață, lotul 2 (normali).
Tabel 15. Datele privind analiza de regresie între scala T-ang și Probleme de viață, lotul 2 (normali).
Tabel 16. Datele privind analiza de regresie între scala S-ang și Probleme de viață, lotul 1 (agresivi).
a Predictors: (Constant), P. Total
b Dependent Variable: S/ang
Tabel 17.Datele privind analiza de regresie între scala T-ang și Probleme de viață, lotul 1 (agresivi).
Din analiza datelor prezentate în tabelele anterioare se pot desprinde următoarele concluzii:
– dacă luăm în considerare coeficientul standardizat de regresie (Beta), pentru cele două loturi de studiu, putem observa unele diferențe care explică parțial comportamentul persoanelor din lotul 1 (considerate agresive), întrucât valorile coeficientului amintit sunt mai mari în comparație cu persoanele din lotul 2 (considerate normale);
– valoarea coeficientului standardizat de regresie (Beta) pentru cele două variabile, respective S-ang și T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, denumite variabile criteriu sau variabile dependente, a căror valoare va fi prezisă, este mai mare pentru persoanele din lotul 1 de studiu (considerate agresive), în comparație cu persoanele din lotul 2 de studiu (considerate normale);
– problemele și evenimentele de viață au o anume influență asupra comportamentului în general și, în mod special, asupra furiei și agresivității ca dimensiuni ale personalității, însă nu atât de semnificativă încât să-și pună amprenta asupra personalității;
– problemele și evenimentele de viață au o influență mai mare asupra furiei și agresivității pentru persoanele care dispun de cele două dimensiuni ale personalității prin prisma structurii sale, a trăsăturilor definite și nu asupra stării sau contextului de moment;
– scala Probleme de viață (P.Total), ca variabilă predictor sau variabilă independentă, folosită pentru a realiza predicția, poate fi utilizată în scopul pentru care s-a efectuat studiul, cu precădere pentru variabila dependent T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2;
– variabila dependentă S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, a cărei valoare va fi prezisă cu ajutorul predictorului sau variabilei independente Probleme de viață (P.Total), trebuie interpretată cu prudență întrucât semnalează contrariul variabilei dependente T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2.
Așadar, pînă la această etapă a studiului nostru, respectiv utilizarea metodei de prelucrare statistică denumită analiza de regresie simplă, susține ipoteza de lucru, iar datele și concluziile obținute sunt edificatoare.
– Analiza diagramelor de dispersie
Pentru interpretarea outputurilor consemnate în diagramele de dispersie rezultate din prelucrările statistice, vom lua în considerare următoarele:
– pe axa verticală este reprezentată variabila criteriu sau variabila dependentă, a cărei valoare va fi prezisă;
– pe axa orizontală este reprezentată variabila predictor sau variabilă independentă, folosită pentru a realiza predicția;
– linia de regresie trebuie să aibă o anumită pantă și exprimă coeficientul de ponderare;
– punctele de pe diagrama de dispersie trebuie să fie cât mai apropiate de linia de regresie (în astfel de cazuri se apreciază că linia de regresie se potrivește foarte bine cu datele);
– pentru a prezice scorurile dimensiunilor de personalitate reprezentate de scalele S-ang și T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, luând în considerare scala Probleme de viață (P.Total), putem utiliza formula:
Y (scorul prezis) = Constantă + BX, unde B este panta liniei de regresie, iar X reprezintă un anumit scor de pe axa X, pe baza căruia va fi prezis scorul de pe axa Y.
Astfel, în diagramele următoare sunt prezentate valorile rezultate prin punerea în relație a variabilei independente, respectiv Probleme de viață. (P.Total).și a variabilelor dependente, respectiv S-ang și T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, atât pentru lotul 1 de persoane (considerate agresive), cât și pentru lotul 2 de persoane (considerate normale).
Tabel 18. Diagrama de dispersie pentru scala S-ang și Probleme de viață, lotul 2 (normali).
Tabel 19. Diagrama de dispersie pentru scala T-ang și Probleme de viață, lotul 2 (normali).
Tabel 20. Diagrama de dispersie pentru scala S-ang și Probleme de viață, lotul 1 (agresivi).
Tabel 21. Diagrama de dispersie pentru scala T-ang și Probleme de viață, lotul 1 (agresivi)
Din analiza datelor prezentate în diagramele de mai sus, rezultă următoarele concluzii:
– diagrama de dispersie a relației dintre variabila independentă, scala Probleme de viață (P.Total), și variabila dependentă scalele T-ang și S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, sugerează o relație liniară pozitivă;
– linia de regresie înclinată de la stânga spre dreapta sus indică o relație pozitivă între variabila dependentă și cea independentă;
– linia de regresie nu se intersectează în punctul zero cu axa verticală sau cu axa orizontală, întrucât valorile celor două variabile sunt mai mari decât zero, astfel deducem că rezultatele sunt concludente și devin semnificative sau de încredere pentru studiul nostru;
– punctele de pe diagrama de dispersie sunt relativ apropiate de linia de regresie, ceea ce aduce dovezi că valoarea coeficientului Beta (corelația) are valori numerice pozitive importante și că intervalul de încredere pentru panta rezultată trebuie să fie mai mic;
– intervalul de încredere de 95% pentru panta liniei de regresie, privind lotul 1 (considerați agresivi), variază de la -0,049 la 0,290, ceea ce susține concluzia precum că linia de regresie nu este una orizontală.
Dacă vom utiliza formula Y (scorul prezis)= Constantă + BX, unde B este panta liniei de regresie, iar X reprezintă un anumit scor de pe axa X, vom prezice scorurile de pe axa Y, astfel:
Pentru lotul 1
S-ang=17,420+(0,146X45)=17,420+6,57=23,99;
T-ang=16,621+(0,121X30)=16,621+3,63=20,251;
Pentru lotul 2
S-ang=21,389+(2,057X30)=21,389+61,71=83,99;
T-ang=18,794+(7,278X30)=18,794+218,34 =237,134
Așadar, și la această etapă a studiului nostru, respectiv utilizarea datelor rezultate prin construirea diagramei de dispersie, acestea participă și susțin ipoteza de lucru, iar datele și concluziile obținute sunt concludente.
12.4 Testarea ipotezei nr. 3
Pentru testarea ipotezei nr. 3 referitoare la indentificarea unor dimensiuni de personalitate care au implicații în comportamentul agresiv și sunt răspunzătoare de predispoziția către încălcarea normelor sociale, am efectuat studiul corelației datelor recoltate cu cele trei chestionare de personalitate, analiza abaterii standard și a mediilor obținute pentru anumite scale.
Evaluarea psihologică desfășurată cu cele trei chestionare de personalitate, în structura cărora sunt cuprinse scale/factori ce măsoară diferite constructe psihologice referitoare la agresivitate, (furia ca stare, furia ca trăsătură ș.a.), ne va ajuta să înțelegem atît rolul trăsăturilor, respectiv implicațiile acestora în comportamentul cât și predispoziția de a comite acte de indisciplină, acte antisociale și infracționale; relevanța factorilor favorizanți va constitui baza științifică pentru prognoză, asistență și recuperare.
Luând în considerare aceste repere, ne putem aștepta ca și în studiul nostru să avem categorii de intercorelații semnificative între factorii de personalitate, ceea ce va aduce dovezi pentru verificarea ipotezelor de cercetare, prin care susținem că numai anumite trăsături contribuie la conturarea unui profil psihologic.
Astfel, pentru a aduce dovezi statistice care să contribuie la susținerea ipotezei de cercetare enunțate anterior, prezentăm în tabelele următoare valorile coeficienților de corelație Pearson dintre variabilele ,,S-ang” (Furia ca stare) și T-ang” (Temperament furios) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și subfactorii care compun factorul ,,Extraversie”, respectiv ,,E”, ,,AF” (Afiliere), ,,Ex” (Exhibiție), ,,PL” (Joaca-ludic), din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, aplicate la cele două loturi, respective lotul de studiu (lotul1) și lotul de control (lotul 2).
Tabel 22. Corelații la Lotul 1 (agresivi).
Tabel 23. Corelații Lotul 2 (normali).
La lotul 1 de subiecți datele arată că scala ,,S-ang” din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 corelează pozitiv, la un grad de asociere bun, cu factorul ,,E” (Extraversie) respectiv subfactorii ,,EX” (Exhibiție)și ,,PL” (Joaca;ludic) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ pentru lotul 1 de studiu, având valori între 0,367 și 0,469.
Deci, la lotul 1 de subiecți surprindem din datele prezentate că scala ,,S-ang”, din Chestionarul de personalitate STAXI-2, care evaluează ,,Furia ca stare”, exprimată prin măsura intensității sentimentelor de furie și gradul în care o persoană este tentată să își exprime furia la un moment, este susținută suplimentar și se aduc dovezi că manifestarea exterioară a unui comportament cu tendințe antisociale poate fi surprinsă și cu ajutorul următorilor subfactori din Chestionarul de personalitate NPQ:
– factorul ,,E”, care exprimă Extraversia: domeniul extraversiunii cuprinde o multitudine de trăsături, mai ales pe acelea care sunt ușor sesizabile în comportamentul curent. Extravertul apare sociabil, se sinte în largul său printre oameni și grupuri mari, este afirmativ, activ, vorbăreț: îi place ce a ce este excitant, stimulativ, are o dispoziție generală veselă, energică și optimistă.
– subfactorul ,,Af”, care exprimă afilierea. Acești indivizi au un comportament orientat spre cei din jur, caută relații interpersonale, calde, plăcute, prietenoase, sunt indivizi gregari, cu prezență socială plăcută, care se simt bine în medii sociale și prin urmare au o propensiune bine conturată spre a căuta în mod active aceste situații sociale.
-subfactorul ,,Ex”, care exprimă exhibiția. Acești indivizi au dorința bine conturată de a fi reamarcați de ceilalți și de a accede la o poziție privilegiată în grup, caracterizată de recunoaștere.
– subfactorul ,,Pl”, care exprimă joaca. Aceste persoane au un spirit ludic accentuat, persoane căutătoare de plăceri și orientate mai degrabă spre joacă decât spre activități sobre și austere.
De asemenea, se poate observa că aceași scală ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul Chestionarului de Personalitate STAXI-2 corelează negativ și la un grad de asociere slab, cu factorul ,,E” (Extraversie), respectiv subfactorii ,,EX” (Exhibiția), ,,PL” (Joaca) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ pentru lotul 2 de studiu, având valori între -0,104 și -0,254.
Comparând cele două matrici de corelații se poate concluziona că există o diferență semnificativă între cele două loturi, în ceea ce privește comportamentul manifest, că scalele/subfactorii enumerați pot fi utilizați pentru evaluarea și prognoza dimensiunilor descrise anterior și că dovezile statistice aduc în atenție că scorurile obținute de subiecții din lotul 1 (considerați agresivi) explică comportamentul și situația acestora, în comparație cu subiecții din lotul 2 (considerați normali) care nu sunt predispuși la comiterea de fapte antisociale.
În cea ce privește scala ,,T-ang” (Temperament furios) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 aceasta corelează pozitiv, la un grad de asociere slab sau aproape nul, cu factorul ,,E” (Extraversie), respectiv subfactorii ,,Ex” (Exhibiția),, ,,PL” (Joaca) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, atât pentru lotul 1(considerați agresivi), cât și pentru lotul 2 (considerați normali), avînd valori între 0,032 și 0,225.
Avînd în vedere că scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”), care exprimă cât de des sunt manifestate unele sentimente de furie în timp, nu corelează semnificativ statistic cu factorii Chestionarului de personalitate NPQ amintiți anterior; aceasta ne aduce dovezi precum că în funcție de contextul social (și anumiți factori contextuali), persoanele se comportă și au manifestări ale reacțiilor de răspuns specifice momentului, și nu unor caracteristici invariante ale persoanei pe toată existența sa.
Așadar, scala T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) poate fi utilizată pentru a susține diferența dintre cele două dimensiuni de personalitate, respectiv între furia ca stare și furia ca trăsătură.
În tabelele următoare, sunt prezentate valorile coeficienților de corelație Pearson dintre variabilele ,,S-ang” (Furia ca stare)și ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarul de personalitate STAXI-2 și subfactorii care compun factorul ,,Agreabilitate”, respectiv ,,A”, căruia îi corespund subfactorii: ,,NU” (Altruism), ,,DO” (Dominanță), ,,AG” (Agresiune) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, aplicate la cele două loturi, respective lotul de studiu (lotul1) și lotul de control (lotul 2).
Tabel 24. Corelații Lotul 1 (agresivi).
Tabel 25. Corelații Lotul 2 (normali).
Analizînd datele din ultimele două tabele, rezultă că, la lotul 1, scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 corelează pozitiv, la un grad de asociere bun, cu subfactorii ,,DO” (Dominanță) și ,,AG” (Agresiune) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, având valori între 0,369 și 0,405, iar valori negative pentru subfactorul ,,A”, respectiv -0,239.
De asemenea, observăm și surprindem corelații pozitive și pentru lotul 2 de studiu, (de control) la un grad de asociere acceptabil, cu aceași subfactori ,,DO” (Dominanță), și ,,AG”, (Agresiune) care au valori cuprinse între -0,280 și -0,448.
Așadar scala ,,S-ang” (Furia ca stare), din chestionarul de personalitate STAXI-2, care evaluează ,,Furia ca stare”, este susținută suplimentar și se aduc dovezi că manifestarea exterioară a unui comportament cu tendințe antisociale poate fi surprinsă și cu ajutorul următorilor subfactori din Chestionarul de personalitate NPQ:
– factorul ,,A” (Agreabilitate), care exprimă: altruismul, un coportament cooperant, simpatetic și de ajutorare a altora, cu tendința de a-i considera pe ceilalți la fel de simpatetici și gata să le ofere sprijinul.
– subfactorul ,,NU” (Altruism), care exprimă: persoanele cărora le plac copii și animalele, care sunt dispuse să investească timp și energie pentru a petrece timp cu copii și cu cei apropiați, pentru a ajuta persoanele care au nevoie de ajutor, fie ele persoane apropiate, rude sau prieteni, sau străini care au nevoie de ajuor.
– subfactorul ,,-DO” (Dominanță) care exprimă: persoanele ce pot fi caracterizate ca fiind proactive, asertive, centrate pe roluri de conducători, pline de forță și de vitalitate.
– subfactorul ,,-AG” (Agresiune), care exprimă: persoane cu un nivel înalt de agresivitate față de cei din jur, persoane care care se enervează cu ușurință, sunt colerice lipsite de control și care se exprimă violent din punct de vedere verbal sau fizic atunci când sunt provocate.
Remarcăm cum era și de așteptat, că factorul ,,A” (Agreabilitate), și subfactorul ,,NU” (Altruism), corelează în sens negativ cu scala ,,S-ang” (Furia ca stare), ceea ce demonstrează că un grad ridicat al ,,Furiei ca stare”, exprimată prin măsura intensității sentimentelor de furie și gradul în care o persoană este tentată să își afișeze furia la un moment, atrage după sine un grad scăzut al agreabilității persoanei, surprinsă și evaluată cu ajutorul factorului respectiv din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ. Concluzia este acceptată și pentru situațiile aflate la celălalt pol al ambivalenței, respectiv un grad scăzut al ,,Furiei ca stare”, atrage după sine un grad crescut al agreabilității persoanei. Astfel apreciem ca fiind pertinente concluziile, iar datele obținute confirmă așteptările și supozițiile teoretice evaluate, la început, în mod empiric.
În ceea ce privește scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2, aceasta nu corelează semnificativ cu subfactorii ,,A” (Agreabilitate), ,,NU” (Altruism), -,,DO” (Dominanță) și -,,AG” (Agresiune), din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, pentru lotul 1 (considerați agresivi), însă corelează la un grad de asociere bun pentru lotul 2 (considerați normali).
Valorile corelațiilor la lotul 2 pentru subfactorii amintiți se situează între -0,569 și 0,552, participând astfel la susținerea concluziei precum că, persoanele care manifestă un comportament adaptat atât în relațiile interpersonale cât și în plan social sau profesional pot fi considerați ca fiind agreabili, plăcuți, acceptați cu mai multă ușurință în cadrul grupului ș.a.
Datele prezentate, dar și caracteristicile de personalitate enumerate anterior, contribuie semnificativ la susținerea concluziei precum că există o diferență între cele două loturi, iar prin utilizarea subfactorilor abordați putem evalua și prognoza dimensiunile descrise anterior, acestea constituindu-se în dovezi statistice care explică comportamentul celor predispuși la comiterea de fapte antisociale.
În continuare, în tabelele următoare, sunt prezentate valorile coeficienților de corelație Pearson dintre variabilele ,,S-ang” (Furia ca stare) și ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și subfactorii care compun factorul ,,Nevrozism”, respectiv ,,N” (Nevrotism), ,,SR” (Recunoaștere socială) și ,,SU” (Nevoia de ajutorare) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, aplicate la cele două loturi, respectiv lotul de studiu (lotul 1) și lotul de control (lotul 2).
Tabel 26. Corelații ,,S-ang”, ,,T-ang” și subfactorii ,,N”, ,,SR”, ,,SU”, lotul 1 (agresivi).
Tabel 27. Corelații ,,S-ang”, ,,T-ang” și subfactorii ,,N”, ,,SR”, ,,SU”, lotul 2 (normali).
Din analiza datelor prezentate în tabelele anterioare rezultă că la lotul 1 scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 corelează pozitiv, la un grad de asociere bun, cu subfactorii ,,N” (Nevrotism), ,,SR” (Recunoaștere socială), ,,SU” (Nevoia de ajutorare) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, având valori între 0,287 și 0,305.
Totodată, în ceea ce privește lotul 1 de subiecți, apreciem din datele prezentate că scala ,,S-ang” (Furia ca stare), din Chestionarul de personalitate STAXI-2, care evaluează ,,Furia ca stare”, este susținută și se aduc dovezi că manifestarea exterioară a unui comportament cu tendințe antisociale poate fi surprinsă și cu ajutorul următorilor subfactori din Chestionarul de personalitate NPQ:
– factorul ,,N” (Nevrotism), care exprimă tendința generală de a trăi afecte precum teama, tristețea, jena, mânia, vinovăția, dezgustul; idei iraționale, scăderea capacității de control al impulsurilor, a capacității de a face față stresului.
– subfactorul ,,SR” (Recunoaștere socială) care exprimă: persoanele care sunt caracterizate de o propensiune puternică spre obținerea recunoașterii și respectului din partea celor din jur.
– subfactorul ,,SU” (Nevoia de ajutorare) care exprimă: persoanele nesigure pe sine, neajutorate, care au nevoie de sprijinul celor din jur, care au nevoie de afecțiune, dependente.
Valorile corelațiilor rezultate pentru lotul 2 (de control), între scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și subfactorii ,,N” (Nevrotism), ,,SR” (Recunoaștere socială) și ,,SU” (Nevoia de ajutorare) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, atât pentru lotul 1(considerați agresivi), cât și pentru lotul 2 (considerați normali), având valori pozitive cuprinse în intervalul 0,061 și 0,271.
Cunoscînd că valorile scalei ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul chestionarului de personalitate NPQ, nu sunt semnificative statistic, ceea ce susține concluzia diferențelor dintre cele două loturi, diferență care a fost subliniată, demonstrată, evidențiată și prezentată anterior la toți subfactorii descriși, iar prin acestea se susține concluzia referitoare la utilizarea acestor probe în evaluarea și prognozarea comportamentului persoanelor.
Referitor la scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2, aceasta nu aduce dovezi statistice semnificative din punct de vedere al corelațiilor, deoarece acestea sunt aproape nule în relația cu subfactorii ,,N” (Nevrotism), ,,SR” (Recunoaștere socială)și ,,SU” (Nevoia de ajutorare) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, atât pentru lotul 1 (considerați agresivi), cât și pentru lotul 2 (considerați normali), având valori pozitive cuprinse în intervalul 0, 0061 și 0,271.
Cunoscînd că scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”), care exprimă cât de des sunt manifestate unele sentimente de furie în timp, nu corelează semnificativ statistic cu subfactorii Chestionarului de personalitate NPQ amintiți anterior, ne demonstrează suplimentar, alături de concluziile prezentate anterior la toți subfactorii descriși precum că, în funcție de contextul social și anumiți factori contextuali, persoanele se comportă și au manifestări ale reacțiilor de răspuns specifice momentului, care definesc și dau conținut stări psihice contextuale și nu unor caracteristici specifice trăsăturilor conturate care însoțesc persoana pe toată existența sa.
Așadar, scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) poate fi utilizată pentru a susține diferența dintre cele două dimensiuni de personalitate, respectiv între furia ca stare și furia ca trăsătură, prima explicând pe de plin rolul stării de moment, contextul social, impulsului, reacției de răspuns ș.a. manifestate de anumite persoane în comparație cu altele.
Pentru continuarea studiului, în tabelele următoare, sunt prezentate valorile coeficienților de corelație Pearson dintre variabilele ,,S-ang” (Furia ca stare) și ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și subfactorii care compun factorul ,,Deschidere”, respectiv ,,O” (Deschidere), ,,AU” (Autonomie), ,,TS” (Căutarea aventurii), ,,SE” (Senzorialitate), ,,UN” (Înțelegere) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, aplicate la cele două loturi, respectiv lotul de studiu (lotul 1) și lotul de control (lotul 2).
Tabel 28. Corelații ,,S-ang” , ,,T-ang “ și factorul ,,O”, respectiv subfactorii ,,AU”, ,,TS”, ,,SE”, ,,UN”, lotul 1 (agresivi).
Tabel 29. Corelații ,,S/ang”, ,,T/ang “ și factorul ,,O”, respectiv subfactorii ,,AU”,,,TS”,,,SE”,,,UN”lotul 2.(normali).
Interpretarea datelor prezentate în tabelele anterioare aduce din nou în atenție concluzia desprinsă până la această etapă, din care rezultă că scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul chestionarului de personalitate STAXI-2 corelează pozitiv, la un grad de asociere bun, cu subfactorii ,,O” (Deschidere), ,,AU” (Autonomie), ,,TS” (Căutarea aventurii), ,,SE” (Senzorialitate) și ,,UN” (Înțelegere) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ pentru lotul 1 de studiu, avaând valori între 0, 3111 și 0, 409.
Astfel, în cea ce privește lotul 1 de subiecți, apreciem că scala ,,S-ang”, din Chestionarul de personalitate STAXI-2, care evaluează ,,Furia ca stare” este susținută și se aduc dovezi că manifestarea exterioară a unui comportament cu tendințe antisociale poate fi surprinsă și cu ajutorul următorilor subfactori din Chestionarul de personalitate NPQ:
– factorul ,,O” (Deschidere), care exprimă: imaginația activă, sensibilitatea estetică, atenția pentru viață și simțămintele interioare, preferința pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independența în modul de a gândi lucrurile.
– subfactorul ,,AU” (Autonomie), care exprimă: persoanele singuratice care preferă să trăiască și să muncească mai degrabă singure, care au comportamente ce nu țin de cont de cutume, norme sau de propria imagine în ochii celorlalți și, pe de altă parte, persoane integrate social și normativ, care iau în considerare și țin cont de normele sociale și de așteptările celorlalți.
– subfactorul ,,TS” (Căutarea aventurii), care exprimă: comportamente aventuroase, caracterizate de lipsa grijilor pentru propria siguranță sau sănătate și de desconsiderarea riscului personal.
– subfactorul ,,SE” (Senzorialitate), care exprimă: persoane estetice, căutătoare de senzații fizice, deschise către experiențe senzoriale.
– subfactorul ,,UN” (Înțelegere), care exprimă: persoanele caracterizate de curiozitate, porniri intelectuale și dorința acerbă de a înțelege legăturile care există între lucruri, evenimente, situații.
Și de această dată, valorile corelațiilor rezultate pentru lotul 2 (de control), între scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și factorul ,,O” (Deschidere) cu subfactorii ,,AU” (Autonomie), ,,TS” (Căutarea aventurii), ,,SE” (Senzorialitate), ,,UN” (Înțelegere) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, nu sunt semnificative statistic, ceea ce susține concluzia diferențelor dntre cele două loturi, diferență care a fost subliniată, demonstrat, evidențiată, și prezentată pînă la această etapă de studiu.
Totuși, deși valorile corelațiilor sunt aproape nule, observăm că acestea au valori negative, ceea ce ne conduce spre concluzia că eventualele erori ridicate la factorul ,,O” –,,Deschidere” din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, pot determina valori scăzute la scala ,,S-ang” (,,Furia ca stare”), cât și invers. Această caracteristică se poate interpreta astfel: o persoană care nu dispune de unele accentuări privind furia ca trăsătură, este o persoană care manifestă deschidere spre lume, către nou, către promovarea unor valori, a unor trăsături cu valențe pozitive, către relații optime ș.a.
În ceea ce privește scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 nici de data aceasta nu aduce dovezi statistice semnificative din punct de vedere al corelațiilor în relația cu subfactorii ,,O” (Deschidere), ,,AU” (Autonomie), ,,TS” (Căutarea aventurii), ,,SE” (Senzorialitate), ,,UN” (Înțelegere) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, deoarece acestea sunt aproape nule, atît pentru lotul 1 (considerați agresivi), cît și pentru lotul 2 (considerați normali), având valori cuprinse în intervalul -0,026 și 0,258.
Luând în considerare aprecierile și concluziile anterioare, apreciem că atît scala ,,T-ang” (Furia ca trăsătură) poate fi utilizată pentru a susține diferența dintre cele două dimensiuni de personalitate, respectiv între furia ca stare și furia ca trăsătură, întrucât s-a dovedit a fi discriminativă prin datele referitoare la cele două loturi, cât și subfactorii din compunerea factorului ,,O” (Deschidere) a Chestionarului de personalitate NPQ.
Studiul nostru continuă cu ultimul factor al Chestionarului de personalitate NPQ, respectiv factorul ,,Conștiinciozitate”. În tabelele următoare, sunt prezentate valorile coeficienților de corelație Pearson dintre variabilele ,,S-ang” (Furia ca stare) și ,,T-ang” (Furia ca trăsătură), din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și subfactorii care compun factorul ,,Conștiinciozitate”, respectiv ,,C”, ,,AC” (Reușită), ,,EN” (Rezistență), ,,OR” (Ordine) și ,,IM” (Impulsivitate), din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, aplicate la cele două loturi, respectiv lotul de studiu (lotul1) și lotul de control (lotul 2).
Tabel 30. Corelații ,,S-ang”, ,,T-ang” și factorul ,,C” respectiv subfactorii ,,AC”, ,,EN”, ,,OR”, ,,IM”, lotul 1 (agresivi).
Tabel 31. Corelații ,,S-ang”, ,,T-ang” și factorul ,,C”,respectiv subfactorii ,,AC”, ,,EN”, ,,OR”, ,,IM”, lotul 2 (normali).
Analiza datelor prezentate în tabelele anterioare confirmă capacitatea și caracteristica discriminatorie a Chestionarului de personalitate NPQ și Chestionarului de personalitate STAXI-2, cu privire la scalele/factorii și dimensiunile vizate de studiul nostru. Astfel, din datele prezentate rezultă că scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 corelează pozitiv, la un grad de asociere bun, cu subfactorii ,,O” (Deschidere) și ,,IM” (Impulsivitate) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ pentru lotul1 de studiu, având valori între 0,303 și 0,413.
Așadar, scala ,,S-ang” (Furia ca stare) din Chestionarul de personalitate STAXI-2 este susținută de manifestarea exterioară a unui comportament cu tendințe anti sociale astfel că poate fi surprinsă și cu ajutorul unor factori din Chestionarul de personalitate NPQ;
– subfactorul ,,OR” (Ordine), care exprimă disciplină și un puternic simț al ordinii și structurii.
– subfactorul,,IM” (Impulsivitate), care exprimă în comportamente impulsive, nevrotice, necontrolate, ce evită instanțele de control rațional și țin cont în principal de dorințele lor de moment.
Corelațiile obținute pentru lotul 2 (de control), între scala ,,S-ang” din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2 și factorul ,,C” (Conștiinciozitate), respectiv ,,AC” (Reușită), ,,EN” ( Rezistență), ,,OR” (Ordine) și ,,IM” (Impulsivitate) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, nu sunt semnificative statistic, ceea ce reprezintă o confirmare complementară a diferențelor dintre cele două loturi și, totodată, o confirmare a modului de utilizare a probelor pentru evaluarea și prognozarea comportamentului persoanelor.
În ceea ce privește scala ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”) din cadrul Chestionarului de personalitate STAXI-2, acesta nu aduce dovezi statistice semnificative, acestea fiind aproape nule în relația cu subfactorii ,,C” (Conștiinciozitate), ,,AC” (Reușită), ,,EN” (Rezistență), ,,OR” (Ordine) și ,,IM” (Impulsivitate) din cadrul Chestionarului de personalitate NPQ, atît pentru lotul 1, cât și pentru locul 2; se atestă astfel concluziile anterioare vizând efectele emergente ale impactului dintr-o personalitate și situație problematică.
Așadar, din datele prezentate și susținute statistic putem aprecia că atît cele două scale ale Chestionarului de personalitate STAXI-2 (,,S-ang” (Furia ca stare) și ,,T-ang” (,,Furia ca trăsătură”), cât și Factorii Chestionarului de personalitate NPQ, pot fi utilizate pentru a evalua unele dimensiuni de personalitate în vederea prognozării comportamentului predispus la manifestări agresive de către anumite persoane în comparație cu altele.
Analiza Testului t pentru compararea a două grupuri independente
Pentru testarea ipotezei nr. 3 referitoare la diferențele dintre cele două loturi de Subiecți în materie de componente dezadaptative, am procedat la aplicarea Testului t pentru compararea celor două grupuri independente.
Tabel 32. Valorile diferenței de medii statistice între lotul 1 și lotul 2 la Chestionarul STAXI-2.
Pentru interpretarea datelor cuprinse în tabelul Independent Samples Test, trebuie să avem în vedere următoarele elemente:
– valorile cuprinse în coloana Sig, sunt semnificative dacă la testul Levene au valoare peste 0,05 (ex: scala S-ang, lotul 1 valoarea testului este 0,612);
– valorile cuprinse în coloana t, reprezintă diferența mediei împărțită la eroarea standard a diferenței, astfel pentru scala S-ang, lotul 1, t=1,76:1,97=0,892;
– valoarea lui t, pentru varianțe egale, devine semnificativ atunci când ia valorile mai mari decât cele cuprinse în coloana Sig.(2-tailed) este egală cu 0,375, ceea ce ne arată că este semnificativă.
Tabel 33. Levene s Test for Equality of Variances.
Tabel 34. Valorile diferenței de medii statistice între lotul 1 și lotul 2 de studiu la Chestionarul NPQ.
Tabel 35.Valorile diferenței de medii statistice între lotul 1 și lotul 2 de studiu la Scala Probleme de viață.
Din analiza datelor prezentate în tabelele de mai sus se pot desprinde următoarele concluzii:
– din valorile prezentate în coloana media (Mean), rezultă că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang, Furia ca stare) pentru lotul 1 valoarea mediei statistice este de 23,29, iar pentru lotul 2 valoarea mediei statistice este de 22,16);
– valorile prezentate în coloana deviația standard (Std. Deviation) rezultă că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang, pentru lotul 1 valoarea deviației standard este de 9,09);
– valorile prezentate în coloana Sig. (din Levene’s Test for Equality of Variances) ne arată că între aceste două loturi există o anume diferență considerată semnificativă, iar la testul Levene acestea au valori peste pragul de semnificație (ex: scala S-ang, pentru lotul 1 valoarea testului este 0,612);
– valorile prezentate în coloana t (din t-testfor Equality of Means) ne arată că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang, lotul 1, t =1,76:1,97=0,892);
– valorile prezentate în coloana t pentru varianțe egale ne indică că acestea sunt semnificative atunci când sunt luate în considerare cuprinse în coloana Sig. (2-tailed); în exemplul privind scala S-ang, lotul 1, valoarea lui t este egală cu 0,892, iar valoarea lui Sig.(2-tailed)este egală cu 0,375, ceea ce ne arată că este semnificativă.
Așadar, și la această etapă a studiului nostru, respectiv interpretarea datelor rezultate prin formula Testului t pentru compararea a două grupuri independente, ne oferă argumente pentru a susține ipoteza de lucru.
13. Concluzii finale și extrapolări
Analiza statistică a datelor investigației noastre în vederea raportării lor secvențiale la obiectivele și ipotezele designu-lui experimental argumentează o serie de concluzii și extrapolări.
În urma analizei factoriale a scalelor S-TAXI 2 ce cuantifică comportamentul agresiv a fost evidențiată pregnanța a trei factori pe care-i denumim potrivit conotațiilor instrumentului original: Starea de furie (S.F.), Personalitatea furioasă (P.F.) și Controlul furiei (C.F.).
– Starea de furie este relevată prin patru variabile: Furia ca stare (S-ang), Tendința de a exprima verbal furia (Sang-V), Sentimentul de furie (S-ang-F) și Tendința de a exprima fizic furia (S-ang-P).
– Personalitatea furioasă este definită de cinci parametri: Furia ca trăsătură (T/ang), Reacție furioasă (T/ang/R), Exprimarea exterioară a furiei (AX/Out), Exprimarea interioară a furiei (AX-In) și Temperament furios (T/ang/T).
– Controlul furiei este saturat în trei variabile: Controlul exterior al furiei (AC/Aut), Controlul interior al furiei (Ac/In), și Indicele de exprimare a furiei (AX/Index).
Subiecții lotului studiat, adolescenți delincvenți de gen masculin, erau instituționalizați pentru agresivitate fizică și ajungând la violență marcantă.
Pe fondul unei imagini de sine deficitare, cu stimă de sine redusă și anxietate crescută agresivitatea subiecților din lotul 1 (agresivi) a fost relevată proiectiv, răspunzând la întrebările chestionarului ,,Probleme de viață”. Contrar așteptărilor că mobilul comportamentului agresiv ar fi o motivație socială situațională ,,tabloul” factorial relevă o evoluție ce a pornit încă din copilărie ca mod de rezolvare a problemelor de viață prin agresivitate; evoluția personalității a fost marcată de acest curs tensional, necontrolat.
Factorul ,,Starea de furie” s-a dovedit a avea are o semnificație și o relevanță mai mare comparativ cu factorul ,,Personalitatea furioasă” (P.F.): dispune de o putere de predicție mai mare, explicând mai bine anumite manifestări de moment, respectiv reacțiile de răspuns la chestionarul aplicat.
Complementar, factorul ,,Controlul furiei” (C.F.), susține fenomenul afirmat anterior; iar cei doi factori indentificați, aplicați, interpretați și valorificați prin prisma scalelor care îi compun, aduc dovezi semnificative când sunt cuantificați simultan și complementar în diagnoză și asistență
În concluzie, ipoteza nr.1 vizând relația dintre ,,furie ca trăsătură” și ,,controlul furiei” se confirmă: variabilele din structura dimensiunilor chestionarelor de personalitate măsoară constructe care au legătură directă cu agresivitatea, apărând grupate, s-au grupat în factori cu saturație semnificativă în predicția comportamentului agresiv; invariantul ,,furia ca stare” înseamnă capacitate scăzută de a controla furia.
Calculul regresiei prin metoda statistică ANOVA a permis verificarea celei de a 2-a ipoteze vizând și ,,controlul furiei” instalarea stării de furie ca urmare a eșecurilor în problem solvingul existențial.
– luând în considerare coeficientul standardizat de regresie Beta, putem observa unele note specifice ale comportamentului persoanelor din lotul 1 definite ca agresive: valorile coeficientului amintit sunt semnificativ mai mari în comparație cu persoanele din lotul 2 (considerate normale);
– este cazul variabilelor S-ang (Furia ca stare) și T-ang (Furia ca trăsătură) a Chestionarului de personalitate STAXI-2, denumite variabile criteriu sau variabile dependente;
– problemele și evenimentele de viață au influențe specifice asupra comportamentului în general și, în mod special, asupra furiei și agresivității ca dimensiuni ale personalității, însă nu atât de semnificativ încât să-și pună amprenta asupra personalității; facilitatea acestei influențe este asigurată de cele două dimensiuni consemnate mai sus.
– Astfel scala Probleme de viață (P. Total) apare ca variabilă predictor pentru variabila dependentă T-ang (furia ca trăsătură) a Chestionarului de personalitate STAXI-2;
– variabila dependentă S-ang (furia ca stare) a Chestionarului de personalitate STAXI-2, trebuie interpretată cu prudență întrucât semnalează contrariul variabilei dependente T-ang (Furia ca trăsătură) a Chestionarului de personalitate STAXI-2.
Diagrama de dispersie a relației dintre variabila independentă, scala Probleme de viață (P.Total) și variabilele dependente T-ang (Furia ca trăsătură) și S-ang (Furia ca stare) relevă o relație liniară pozitivă:
– linia de regresie înclinată de la stânga spre dreapta sus indică o relație pozitivă între variabila dependentă și cea independentă;
– linia de regresie nu se intersectează în punctul zero cu axa verticală sau cu axa orizontală, întrucât valorile celor două variabile sunt mai mari decât zero, ceea ce înseamnă că rezultatele sunt concludente și semnificative pentru studiul nostru;
– punctele de pe diagrama de dispersie sunt relativ apropiate de linia de regresie, ceea ce aduce dovezi că valoarea coeficientului Beta (corelația) are valori numerice pozitive importante și că intervalul de încredere pentru panta rezultată trebuie să fie mai mic; -intervalul de încredere de 95% pentru panta liniei de regresie, privind lotul 1 (considerați agresivi), variază de la 0,049 la 0,290, ceea ce susține concluzia precum că linia de regresie nu este una orizontală.
S-a argumentat astfel, drept confirmare a ipotezei nr. 2, că variabilele care definesc situațiile problematice de viață la adolescenți raportate la agresivitate validează existența unor structuri de personalitate agresivă (furia ca trăsatură, furia ca stare) și un control din ce în ce mai scăzut la adolescenții delincvenți.
Datele recoltate cu trei chestionare de personalitate, aplicate celor două loturi de subiecți au conturat prin analiza statistică un profil ce explică comportamentul și statutul adolescenților predispuși la comiterea de fapte antisociale.
Analiza datelor prezentate în tabelele testului t pentru grupuri independente relevă următoarele aspecte ce confirmă ipoteza a treia:
– valorile prezentate în coloanele ,,media” și ,,deviația standard” ne arată că între cele două loturi există o diferență statistic semnificativă;
– valorile prezentate în coloana ,,Sig” ,,furia ca stare” din ,,Levene’s Test for Equality of Variances”, relevă tot o diferență semnificativă;
– valorile prezentate în coloana t (din t-test for Equality of Means) ne arată că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang (Furia ca stare) lotul 1, t =1,76:1,97=0,892);
– valorile prezentate în coloana t pentru varianțe egale, se dovedesc semnificative atunci când sunt luate în considerare cuprinse în coloana Sig. (2-tailed); în exemplul privind scala S-ang, lotul 1, valoarea lui t este egală cu 0,892, iar valoarea lui Sig.(2-tailed) este egală cu 0,375, ceea ce ne arată că este semnificativă.
Deci putem afirma că scala S-ang (Furia ca stare) și T-ang (Furia ca trăsătură) din cadrul chestionarului de personalitate S-TAXI (trăsături) ale personalității sunt răspunzătoare de un comportament predispus la încălcarea normelor sociale; că acestea pot fi indentificate și evaluate, pentru a determina existența personalității cu potențial agresiv, predispuse la comiterea de abateri și infracțiuni.
13.1 Considerații privind atingerea obiectivelor propuse
Valențele psihologice ale metodelor de investigare, evaluare și procesare statistică s-au valorificat în verificarea ipotezelor de lucru și realizarea obiectivelor proiectului de cercetare.
1. Primul obiectiv general al cercetării a fost atins prin evidențierea problematicii adolescenților agresivi cu raportare la evoluția psihică, structura personalității, viața de relație și tehnicile de abordare.
Prin anamneză, s-au identificat factori externi de mediu psihosocial care favorizează educația subculturală, respectiv toleranța față de devianță ce predispune la agresivitate și delincvență a fost determinată factorial cu ajutorul testelor STAXI-2 și NPQ, precum și prin aplicarea chestionarului ,,Problemelor de viață”. Păstrând conotațiile impuse de instrumentele folosite în cercetare s-a concluzionat că: Furia ca stare (S-ang), Tendința de a exprima verbal furia (Sang-V), Sentimentul de furie (S/ang-F)și Tendința de a exprima fizic furia (S-ang-P), Temperamentul furios (T-ang-T), sunt factori de personalitate ce declanșează și întrețin comportamentul delincvent.
Unele variabilele cuantificate cu STAXI-2, precum Controlul exterior al furiei (AC-Aut), Controlul interior al furiei (Ac-In), și Indicele de exprimare a furiei (AX-Index), vizează autocontrolul, adică cenzura personală în coordonate sociale.
2. Cel de al doilea obiectiv general se referă la relațiile cauzale și de contigență dintre frustrare, agresivitate și violență; relevarea unor aspecte evolutive, a posibilităților de intervenție preventivă și ameliorativă.
Semnificațiile statistice ale corelațiilor dintre cele trei dimensiuni confirmă utilitatea scalelor Chestionarelor S-TAXI și NPQ pentru evaluarea de asistență și terapii de recuperare.
Utilizând grila ,,Problemelor de viață”, se constată că frustrările afective și generate de starea economică a familiei acționează ca factori de acumulare tensională în dinamica declanșării și agravării actelor agresive.
Extrapolările în planul practicii socio-educaționale sunt prezentate în subcapitolul ,,Opinii și recomandări la problemele cu care se confruntă grupul școlar: devianță, agresivitate, furturi”.
3. Cu privire la obiectivul specific (a), ce viza urmărirea evoluției agresivității spre sfârșitul adolescenței comparativ cu începutul perioadei, acesta a fost atins prin compararea datelor de anamneză relative, grupul de adolescenți ,,agresivi” și cei trei factori extrași în analiza factorială, respectiv Starea de furie (S.F.), Personalitatea furioasă (P.F.) și Controlul furiei (C.F.).
S-a dovedit că: la subiecții din grupul nonagresivilor preocuparea dominantă este atingerea integrării sociale prin instruire, cultură și aspirații spirituale; la cei aflați în recluziune aceste tendințe sunt estompate de pregnanța atributelor comportamentului reactiv -agresiv;
– și la subiecții din grupul nonagresivilor distingem o oarecare agresivitate latentă, ca un potențial ce poate fi activat de nesiguranța socială, fără a fi convertit în acțiuni ostile, agresive sau violente.
4. Obiectivul (b) – indentificarea cauzelor familiale care au condus la dezvoltarea agresivității în perioada adolescenței. A fost realizat prin aplicarea grilei ce evidențiază ,,problemele de viață”: problemele de familie sunt incriminate de grupul ,,agresivilor” ca cea mai accentuată sursă generatoare de tensiuni și frământări sufletești: cu un procent de 27%, acest tip de probleme se detașează la nivel maxim în ponderea problemelor semnalate și semnifică nevoia imperioasă de identitate, apartenență și sprijin afectiv. Anxietatea acestor adolescenți demonstrată în abordarea ,,problemelor de viață” este justificată de deficitul de experiență socială în materie de mijloace de informare, instruire și comunicare.
5. În privința obiectivului (c) ce a vizat diferențe în structura personologică a celor două grupuri de subiecți, s-au indentificat decalaje semnificative ale valorilor celor trei factori rezultați din analiza factorială: evident fiecare factor rezultat din studiu rămâne deschis pentru indentificare și prin alte scale ce vor fi aplicate ulterior; iar design-ul investigativ poate fi valorificat în arii problematice mai extinse, vizând personalitatea, mediul, tehnici educaționale.
13.2 Concluzii finale
În grupul ,,agresivilor” majoritatea subiecților reclamau abandonul total din partea familei, rele tratamente aplicate, sau dezinteresul manifest din partea familiei.
În această situație se poate admite faptul că acești subiecți manifestă agresivitatea și ca o autocompensație ,,de întărire” a stimei de sine grav afectate.
La nivelul grupului de control se consemnau ca probleme la adresa familiei: lipsa afectivității, lipsa înțelegerii pentru viziunea lor originală de viață, absența coeziunii familiei datorită timpului scurt petrecut împreună. Este evident aici că ereditatea și mediul de dezvoltare sunt responsabile de diferențele motivaționale apărute între cele două grupuri.
Despre efectele evidențiate la nivelul grupului agresiv se poate concluziona că: pe fondul lipsei de afecțiune la nivelul familiei, lipsei de educație și frustrării generată de lipsuri materiale, subiecții din grupul agresivilor fac dovada unei impulsivități dobândite prin învățare care îi determină la fapte antisociale grave: furturi, tâlhării, înșelăciuni.
Iritabilitatea este o altă componentă a comportamentului agresiv care ,,armează” actul violent. Acești adolescenți prezentau chiar și în perioada testării o stare de iritabilitate greu mascată, în anamneză dovedindu-se că unii dintre ei demonstrau cu mult timp în urmă o adevărată sensibilitate psihică la orice stimul care părea că le-ar fi lezat interesele.
Ostilitatea continuă este o subcomponentă prezentă în lotul agresivilor. Atunci când li se opune rezistență, aceștia acționează cu agresivitate și violență pentru a-și satisface nevoile materiale și uneori cele biologic-hedoniste (cazul violurilor, tâlhăriilor, violențelor). În acest caz pentru unii subiecți din grupul principal, agresiunea, agresivitatea și violența sunt utilizate ca mijloace de obținere a obiectelor. Ce devine grav, este faptul că acest tip de comportament a fost învățat ca un mijloc sigur de obținere facilă a obiectului dorit și fără o psihoterapie profundă, efectuată de specialiști, acest comportament rigidizat mental poate recidiva oricând după eliberarea din penitenciarul care se ocupă de reeducarea lor.
La nivelul grupului de control agresivitatea fizică, rămâne în stare latentă urmând să se manifeste probabilistic, (mai târziu ori niciodată), pe parcursul evenimentelor de viață activatoare.
Anxietatea este prezentă de asemenea la unii subiecți agresivi unde se pare că în ,,vârf de tensiune” afectează controlul comportamental. Neștiind cum și cui anume să ceară ajutor în stările de anxietate, unii subiecți declanșează agresiuni la adresa celor din jur, pentru a se liniști deoarece se simt amenințați și în nesiguranță. Semnificativ este și faptul că un procent relativ scăzut, de 10-12% dintre aceștia, declarau că au o problemă cu alcoolul ori consumul de substanțe halucinogene sau stimulante.
Comparativ, cei din lotul de control nu prezentau și nu incriminau tulburări psihice sau consum de droguri, tutun, alcool în aria problemelor existențiale.
Caracteristica acestui grup agresiv se poate evidenția și în faptul că tipul de agresivitate directă, este manifestat în progresie, gradual, printre altele și datorită unei procesări eronate a informațiilor sociale.
Mai întâi este semnalată agresivitatea demonstrativ-comportamentală (gesturi, atitudini, vestimentație), ulterior apare agresivitatea verbală directă (ton ridicat, abuzuri verbale, dominație verbală, intimidare, amenințări), ca mai apoi subiecții să treacă la agresivitatea fizică directă, cu atingerea integrității fizice și violentarea celuilalt. Totuși la acest nivel agresorii ajung după ce proiectează dezinvestirea afectivă a victimei și procedează la o anulare a importanței valorilor umane de contact, comunicare și negociere.
Utilizat în scop pozitiv potențialul agresiv se dovedește necesar evoluției și dezvoltării indivizilor în societate. În concursuri sportive, examene intelectuale, dezbateri publice ori chiar în dialogurile filozofice (d.p.d.v., verbal), agresivitatea dozată conștient și controlat își dovedește rolul benefic pentru situațiile normale care necesită competitivitate acceptată. Aplicată însă ca mijloc de terorizare psihică și dominare fizică a celuilalt, legea ,,celui mai tare” devine odioasă și criminală întrucât tulbură fundamental ordinea și dezvoltarea socială, chiar de la vârstele debutului în viață.
13.3 Limite ale cercetării
Resursele materiale și timpul nu ne-au permis abordarea genului feminin și a vârstei adulte în cercetarea comportamentului delincvent. Datorită economiei limitate a lucrării nu s-au invocat studii comparative ale acestui fenomen la nivel european sau mondial.
O altă problemă care nu a fost abordată în Teză este cea a diferenței dintre reziliența naturală și cea asistată în grupul de adolescenți delincvenți. Presupunem că demersurile investigative în această direcție trebuie concepute în coordonate psihoculturale și psihodelice.
14. REZUMAT
Cuvinte cheie: agresivitate, devianță juvenilă, starea de furie, personalitate furioasă, controlul furiei.
Scopul acestei teze de doctorat este optimizarea calității vieții umane prin identificarea factorilor care conduc la delicvența juvenilă din mediul școlar și elaborarea unei strategii de combatere a acestui fenomen. Astfel utilizarea psihodiagnozei pe grupuri de adolescenți normali și cei care au dat dovadă de un comportament agresiv ne ajută să înțelegem prin comparație structura și dinamica actuală a acestui fenomen. Se scoate astfel în evidență atât agresivitatea manifestată și latentă, la cele două grupuri cât și particularitățile fiecărui grup.
În prima parte a lucrării s-a supus atenției cititorului coordonatele teoretice ale fenomenului delincvenței juvenile. Astfel în primele patru capitole s-au prezentat teorii, experimente și observații recente ale acestui fenomen.
În primul capitol s-a realizat o descriere amănunțită a perioadei adolescenței din prisma dezvoltării psihice, a comportamentului impulsiv, a tulburărilor de conduită și nevrotism. Au fost scoase în evidență următoarele fenomene care conduc la modele de relaționare deficitare în societate și familie:
– fuga și vagabondajul
– fuga de la școală
– furtul
– prostituția
– problema psihologică a adicțiilor
În capitolul 2 pe baza studiilor recente din psihosociologie s-a realizat o cercetare calitativă asupra fenomenului agresivității. S-a prezentat apariția agresivității din punct de vedere al:
– motivațiilor
– contextului social actual
– neuroanatomiei
– trebuințelor nesatisfăcute
Se prezintă astfel o structură 2014, a identificării cauzelor actuale, a factorilor care concură la producerea agresivității la vârsta adolescenței.
S-a arătat de asemenea că încercarea de explicare a fenomenului agresivității la delincvenții juvenili presupune pe lângă abordarea teoretică și un demers experimental, încercând astfel de a contura un sistem științific, conceptual și metodologic, care să se focuseze pe cauzele acestor comportamente dar și pe indentificarea unor soluții terapeutice eficiente. Descoperirea din timp a grupurilor și subiecților cu risc în manifestarea comportamentală violente și agresive este un obiectiv al serviciilor de securitate socială.
În capitolul 3, s-a prezentat Spectrul Devianței Juvenile din prisma:
– Factorilor de risc
– Factorilor individuali
– Inteligenței și comportamentului agresiv
– Fenomenului intoleranței delincventului la frustrare
– Factorilor biologici în determinarea agresivității
– Factorilor genetici
– Factorilor psihosociali
– Factorilor mass-media: televiziunea și computerul
În capitolul 4, s-a prezentat Intervenția și asistența psihosocială în cazul delincvenței juvenile din prisma:
– Legislației și instituțiilor de control
– Metodei terapeutice
– Categoriilor de beneficiari
– Atribuțiilor specialiștilor implicați în protecția socială
– Probațiunii
– Procedurii în situația urmăririi penale a minorilor
Se prefigurează o nouă dinamică și o nouă arhitectură a fenomenului delincvenței juvenile din cauza schimbărilor sociale.
Pe baza analizei și sintezei informațiilor recente prezentate problematica devianței juvenile este mult mai complexă în prezent față de acum 20 de ani. Se pare că Libertatea obținută în 1989 își cere prețul mai ales prin apariția educației subculturale, o cauză a agresivității. O altă cauză este lipsa interesului decidenților politici de până acum pentru o strategie națională de combatere a acestui fenomen.
Scopul primei părți a fost de a oferi informații absolut necesare pentru înțelegerea celei de a doua părți experimentale din punct de vedere al interpretării psihosociologice.
Creșterea alarmantă a fenomenului infracționalității juvenile la noi în țară de la revoluție și până în prezent reprezintă în opinia mea o temă de importanță majoră pentru sănătatea societății noastre din viitorul apropiat, mediu și îndepărtat. La noi în țară, deși sunt alocate resurse financiare la nivelul administrației locale iar instituțiile de protecție socială se străduiesc să limiteze fenomenul, rata delincvenței și agresivității juvenile continuă se se dezvolte tot mai mult. Sunt publicate în media sute și mii de cazuri în care aflăm despre fapte de agresivitate și violență petrecute în școli și în vecinătatea lor.
De aceea importanța acestei teme m-a motivat să realizez o investigație calitativă și cantitativă în scopul de a scoate în evidență cauzele actuale ale fenomenului cât și îmbunătățirea metodologiei de investigare a lui.
Cercetarea de față s-a structurat potrivit a două obiective generale:
– Partea teoretică ce definește problematica adolescenților agresivi, prin raportare la evoluția psihică în adolescență, stadiul actual în cercetarea domeniului taxonomia și structura psihică a acestor disfuncții.
– Partea investigativă vizează semnificația relațiilor cauzale și de contigență între frustrare, agresivitate și violență, relevarea unor aspecte evolutive și a posibilităților de intervenție preventivă și ameliorativă.
– Cercetarea s-a axat pe studii de caz care au relevat apariția agresivității și violenței la copii și adolescenți cât și formele comportamentelor deviante în adolescență. Pe această bază s-a definit o strategie de intervenție psihologică în vederea atenuării agresivității și violenței dar și a profilaxiei tulburării de personalitate la vârsta adolescenței.
Obiectivele cercetării au fost:
urmărirea evoluției agresivității spre sfirșitul adolescenței, comparativ cu începutul perioadei;
indentificarea cauzelor familiale care au condus la dezvoltarea agresivității în perioada adolescenței;
evidențierea diferențelor în evoluție personologică a două grupuri de subiecți studiate experimental;
Ipotezele care au ghidat design-ul investigativ al Tezei respectă cadrul a două premize:
–fiecare persoană are dreptul inalienabil de a trăi sănătos și de a activa util într-o comunitate și;
realitatea că adolescenții care prezintă un comportament deviant, antisocial, trebuie asistați și susținuți în procesul de ameliorare și reintegrare socială. Acest cadru conceptual întregit de problematica relevată în prima parte a Tezei și de obiectivele urmărite, a permis formularea a trei ipoteze:
Ipoteza 1.
Cu cât subiecții investigați se caracterizează ca personalități ce prezintă furia ca trăsătură, cu atât capacitatea de a o controla este mai scăzută.
Ipoteza 2.
Cu cât subiecții investigați se confruntă cu mai frecvent cu incapacitatea de a găsi soluții la problemele de viață cu atât aceștia trăiesc și exteriorizează o stare de furie.
Ipoteza 3.
Există o relație semnificativă statistică între comiterea de infracțiuni și abateri în perioada adolescenței și o structură de personalitate cu potential agresiv.
S-a stabilit mai apoi frustrarea ca variabilă independentă, ca reacție indusă de sarcina subiecților de a răspunde la ,,Chestionarul Problemelor de Viață”, proba ,,Focus grup” și chestionarul structurat.
Variabilele independente au fost reprezentate de parametri probelor STAXI-2 (State-Trait Anger Expression Inventory) și NPQ (Nonverbal Personality Questionnaire), aceștia prezentați mai jos la descrierea instrumentelor utilizate.
Planul experimental la constituit Planul experimental de bază (cu o singură variabilă independentă) între grupuri independente.
S-a stabilit astfel metodologia cercetării în care principalele proceduri metodice aplicate au fost:
– interviul clinic dirijat vizând experiența agresivă infantilă, constelația familială, dificultățile de relaționare și integrare școlară, eșecurile, complexele de inferioritate;
– în ancheta pe bază de chestionar s-a folosit chestionarul ,,problemelor de viață” elaborat de noi pentru identificarea elevilor agresori pe baza tensiunilor de frustrare acumulate în timp;
– observația s-a desfășurat direct pe baza grilei de observație elaborată de noi, prin participarea elevilor-agresori la realizarea sarcinilor școlare, cooperarea în cadrul unor grupuri de lucru, etc.;
– proba focus grup (interviul de grup) a vizat obținerea unei reacții din partea subiecților în ceea ce privește stimulul aplicat: dificultățile de relaționare și integrare școlară, eșecuri, complexe de inferioritate, probleme de sănătate și comportament agresiv.
– testul psihologic – instrumentele alese și prezentate mai jos au în vedere identificarea acelor aspecte ale personalității care au fost afectate ca urmare a dezvoltării comportamentelor agresive.
– chestionar privind identificarea problemelor de viață la adolescenți;
– test N.P.Q (Nonverbal personal questionar);
– test STAXI-2 (State-Trait Anger Expression Inventory);
Alegerea subiecților s-a realizat prin participare voluntară, subiecții fiind de cetățenie română. A fost adus la cunoștința subiecților scopul explorator al studiilor. Domeniul de interes al cercetării a fost dat de caracteristici general umane care vizează diferite categorii de populații. Astfel s-au constituit două grupuri de studiu:
Pentru realizarea cercetării am stabilit un eșantion de 50 de subiecți (vârsta 17-18 ani), adolescenți delincvenți instituționalizați (Penitenciarul pentru Minori și Tineri Craiova), școlarizați. Copii au fost selectați în funcție de frecvența conflictelor pe care aceștia le-au avut cu organele de cercetare penală.
Eșantionul martor a fost constituit din subiecți stabili emoțional din mediul școlar normal. Pentru acest scop s-au aplicat chestionarele de personalitate mai sus prezentate unui lot de 50 de subiecți de gen masculin, elevi de clasa XI-a ai liceelor Mihai Viteazul și Ion Barbu din Capitală.
În analiza preliminară a datelor s-a ținut cont de:
– asigurarea corectitudinii înregistrării datelor
– verificarea valorilor marginale sau extreme
– indentificarea datelor/valorilor lipsă
– analiza normalității distribuției
– analiza liniarității.
S-a trecut mai apoi la testarea ipotezelor. Pentru testarea ipotezei nr. 1 s-a efectuat:
– analiza factorială a datelor.
– selecția unor scale din cadrul celor 3 chestionare de personalitate utilizate și gruparea factorială a acestora, atât în vederea facilitării culegerii unor dovezi semnificative privind agresivitatea și reducerea timpului de aplicare, interpretare cât și pentru valorificarea datelor semnificative obiectivelor studiului.
– crearea unui cadru integrator, gen ,,Five Factors Model” (din cadrul celor 3 chestionare de personalitate), conceput special pentru a fi utilizat ca o ,,grilă de interpretare” a informațiilor culese și care să permită integrarea ulterioară a unor informații culese prin intermediul unor instrumente variate sau din surse diferite.
Următoarea etapă a reprezentat-o gruparea scalelor. Pentru a investiga modul în care scalele chestionarelor aplicate pot fi grupate într-un mod asemănător modelului expus anterior, în cazul loturilor studiate, am efectuat analiza factorială exploratorie.
Cuantumul de date colectate se pretează a fi supus unor analize, astfel:
– Testul de sfericitate Bartlett arată dacă matricea de corelații este una de identitate, când variabilele indicate sunt nerelaționate. Valorile mai mari de 0,5 (0,69) indică posibilitatea ca rezultatele analizei factoriale să fie relevante.
– Utilizând metoda extracției prin analiza componentelor principale pentru cele 12 scale și după efectuarea rotației prin metoda Varimax, pentru reducerea variației valorilor care nu intră în compunerea factorilor a fost obținută matricea factorială.
Analiza factorială a fost realizată în scopul indentificării variabilelor (scalelor) care au o variație (informație) comună, astfel încât, prin condensarea acestora să se piardă cât mai puțină informație utilă. S-a folosit deci Ideia integrării informațiilor culese cu ajutorul mai multor instrumente de investigare a personalității.
În urma analizei factoriale au fost reținuți trei factori (,,Starea de furie”, ,,Personalitate furioasă” și ,,Controlul furiei”), iar două scale au fost repartizate la factorul pentru care are putere explicativă mai mare.
Astfel, din analiză s-a observat că primul factor grupează 4 scale ale Chestionarului de personalitate STAXI-2 și este saturat în variabilele: Furia ca stare (S-ang), Tendința de a exprima verbal furia (Sang-V), Sentimentul de furie (S/ang-F)și Tendința de a exprima fizic furia (S-ang-P), iar scala Temperament furios (T-ang-T), care are o valoare de 0,529 va fi repartizat la factorul doi întrucât valoarea este mai mare, respectiv 0,556.
Analizând conținutul și semnificația psihologică a scalelor, putem aprecia că vizează unele caracteristici specifice momentului, contextului social, eliberări emoționale imediate, astfel că factorul poate purta denumirea primei scale, respectiv factorul ,,Starea de furie” (S.F.).
Al doilea factor a fost saturat în următoarele cinci variabile (scale) ale Chestionarului de personalitate STAXI-2: Furia ca trăsătură (T-ang), Reacție furioasă (T-ang-R), Exprimarea exterioară a furiei (AX-Out), Exprimarea interioară a furiei (AX-In) și Temperament furios (T-ang-T), iar scala Indicele de exprimare a furiei (AX-Index), care are valoare de 0,578 a fost repartizată la factorul trei întrucît valoarea este mai mare, respectiv -0,671.
Analizând conținutul și semnificația psihologică a scalelor, s-a apreciat că vizează unele caracteristici specifice momentului, contextului social, eliberării emoționale imediate, de aceea a fost denumit factorul ,,Personalitate furioasă” (P.F.).
Al treilea factor a fost format din trei scale ale Chestionarului de personalitate STAXI-2 și este saturat în variabilele: Controlul exterior al furiei (AC-Aut), Controlul interior al furiei (Ac-In), și Indicele de exprimare a furiei (AX-Index).
Analizând conținutul și semnificația psihologică a scalelor, putem aprecia că vizează unele caracteristici referitoare la securizare, autocontrol, cenzură socială, astfel că factorul poate purta denumirea ,,Controlul furiei” (C.F.).
Analizând modelul factorial rezultat din studiul nostru, am concluzionat că soluția cu trei factori este susținută atât teoretic, cât și statistic, având în vedere valorile mari ale varianței.
De asemenea, menționăm că modelul rezultat îndeplinește condiția sau criteriul referitor la obținerea unei ,,grile de interpretare” a modelului propus și, totodată, apreciem că factorii rezultați pot rămâne deschiși și pentru alte scale ale unor instrumente care vor fi aplicate ulterior în procesul de cunoaștere longitudinală.
Prin urmare dacă ne referim la testarea ipotezei nr.1, din datele prezentate și susținute statistic se poate desprinde concluzia precum că, doi factori nou rezultați, respectiv ,,Starea de furie” (S.F.) și ,,Controlul furiei” (C.F.), pot fi utilizați pentru a evalua unele dimensiuni de personalitate în vederea prognozării comportamentului predispus la manifestări agresive de către anumite persoane în comparație cu altele.
De asemenea, se poate concluziona că factorul ,,Starea de furie” are o semnificație și o relevanță mai mare în raport cu factorul ,,Personalitatea furioasă” (P.F.) și totodată, dispune de o putere de predicție mai mare, explicând mai bine anumite manifestări de moment cu implicații majore asupra reacțiilor de răspuns.
Pe de altă parte, complementar, factorul ,,Controlul furiei” (C.F.), susține cele afirmate anterior, iar cei doi factori nou rezultați, aplicați, interpretați și valorificați prin prisma datelor obținute cu scalele care îi compun, aduc dovezi semnificative pentru utilizarea simultană și complementară.
Pentru testarea ipotezei nr. 2 referitoare la predicția sau estimarea comportamentului unei persoane privind o anumită variabilă (dimensiune de personalitate), pornind de la scorul obținut la altă variabilă, am efectuat analiza de regresie simplă, luând în considerare, prin punerea în relație, atât scorurile de la scala S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2 și Scala Probleme de viață (P.Total), cât și scorurile de la scala T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2 și scala Probleme de viață (P.Total).
Pentru definirea celor două variabile (dependentă și independentă), în studiul nostru au fost utilizate următoarele scale:
– scala Probleme de viață (P.Total), ca variabilă predictor sau variabilă independentă, folosită pentru a realiza predicția (exprimată pe axa orizontală X);
– scala S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, ca variabilă criteriu sau variabilă de pendentă, a cărei valoare va fi prezisă (exprimată pe axa verticală Y);
– scala T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, ca variabilă criteriu sau variabilă dependentă, a cărei valoare va fi prezisă (exprimată pe axa verticală Y).
În analiza conținutului datelor privind regresia utilizând metoda statistică ANOVAs-au desprins următoarele concluzii:
– dacă luăm în considerare coeficientul standardizat de regresie (Beta), pentru cele două loturi de studiu, putem observa unele diferențe care explică parțial comportamentul persoanelor din lotul 1 (considerate agresive), întrucât valorile coeficientului amintit sunt mai mari în comparație cu persoanele din lotul 2 (considerate normale);
– valoarea coeficientului standardizat de regresie (Beta) pentru cele două variabile, respective S-ang și T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, denumite variabile criteriu sau variabile dependente, a căror valoare va fi prezisă, este mai mare pentru persoanele din lotul 1 de studiu (considerate agresive), în comparație cu persoanele din lotul 2 de studiu (considerate normale);
– problemele și evenimentele de viață au o anume influență asupra comportamentului în general și, în mod special, asupra furiei și agresivității ca dimensiuni ale personalității, însă nu atât de semnificativă încât să-și pună amprenta asupra personalității;
– problemele și evenimentele de viață au o influență mai mare asupra furiei și agresivității pentru persoanele care dispun de cele două dimensiuni ale personalității prin prisma structurii sale, a trăsăturilor definite și nu asupra stării sau contextului de moment;
– scala Probleme de viață (P. Total), ca variabilă predictor sau variabilă independentă, folosită pentru a realiza predicția, poate fi utilizată în scopul pentru care s-a efectuat studiul, cu precădere pentru variabila dependent T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2;
– variabila dependentă S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, a cărei valoare va fi prezisă cu ajutorul predictorului sau variabilei independente Probleme de viață (P. Total), trebuie interpretată cu prudență întrucât semnalează contrariul variabilei dependente T-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2.
Așadar, pînă la această etapă a studiului nostru, respectiv utilizarea metodei de prelucrarea statistică denumită analiza de regresie simplă, susține ipoteza de lucru, iar datele și concluziile obținute sunt concludente.
S-a arătat mai departe că elaborarea diagramei de dispersie sustine ipoteza nr. 2 prin următoarele argumente:
Din analiza datelor prezentate în diagramele anterioare se pot desprinde următoarele concluzii:
– diagrama de dispersie a relației dintre variabila independentă, scala Probleme de viață (P.Total) și variabila dependentă scalele T-ang și S-ang a Chestionarului de personalitate STAXI-2, sugerează o relație liniară pozitivă;
– linia de regresie înclinată de la stânga spre dreapta sus indică o relație pozitivă între variabila dependentă și cea independentă;
– linia de regresie nu se intersectează în punctul zero cu axa verticală sau cu axa orizontală, întrucât valorile celor două variabile sunt mai mari decât zero, astfel deducem că rezultatele sunt concludente și devin semnificative sau de încredere pentru studiul nostru;
– punctele de pe diagrama de dispersie sunt relativ apropiate de linia de regresie, ceea ce aduce dovezi că valoarea coeficientului Beta (corelația) are valori numerice pozitive importante și că intervalul de încredere pentru panta rezultată trebuie să fie mai mic; -intervalul de încredere de 95% pentru panta liniei de regresie, privind lotul 1 (considerați agresivi), variază de la -0,049 la 0,290, ceea ce susține concluzia precum că linia de regresie nu este una orizontală.
Pentru testarea ipotezei nr. 3 referitoare la indentificarea unor dimensiuni de personalitate care au implicații în comportamentul agresiv și sunt răspunzătoare de predispoziția către încălcarea normelor sociale, am efectuat studiul corelației datelor, recoltate cu trei chestionare de personalitate, analiza abaterii standard și a mediilor obținute pentru anumite scale.
Se poate concluziona că există o diferență semnificativă între cele două loturi, în ceea ce privește comportamentul manifest, că scalele/subfactorii enumerați pot fi utilizați pentru evaluarea și prognoza dimensiunilor descrise anterior și că dovezile statistice aduc în atenție că scorurile obținute de subiecții din lotul 1 (considerați agresivi) explică comportamentul și situația acestora, în comparație cu subiecții din lotul 2 (considerați normali) care nu sunt predispuși la comiterea de fapte antisociale.
Pentru testarea ipotezei nr. 3 referitoare la diferențele dintre cele două loturi de persoane cu privire la componentele dezadaptative, am efectuat analiza mediilor dintre scorurile obținute la diferite scale sau analiza Testului t pentru compararea a două grupuri independente.
Cu alte cuvinte, prin această metodă aflăm dacă între lotul 1 de studiu (considerați agresivi) și lotul 2 de studiu (considerați normali) există diferențe semnificative în ceea ce privește comportamentul și anumite dimensiuni de personalitate care ar putea explica predispoziția pentru acte antisociale și încălcarea normelor de conviețuire socială.
Din analiza datelor prezentate în tabelele anterioare se pot desprinde următoarele concluzii:
– valorile prezentate în coloana media (Mean), ne arată că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang, pentru lotul 1 valoarea mediei statistice este de 23,29, iar pentru lotul 2 valoarea mediei statistice este de 22,16);
– valorile prezentate în coloana deviația standard (Std. Deviation), ne arată că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang, pentru lotul 1 valoarea deviației standard este de 9,09);
– valorile prezentate în coloana Sig. (din Levene’s Test for Equality of Variances), ne arată că între aceste două loturi există o anume diferență considerată semnificativă , iar la testul Levene acestea au valori peste pragul de semnificație (ex: scala S-ang, pentru lotul 1 valoarea testului este 0,612);
– valorile prezentate în coloana t (din t-testfor Equality of Means), ne arată că între cele două loturi există o anume diferență considerată semnificativă; (ex: scala S-ang, lotul 1, t =1,76:1,97=0,892);
– valorile prezentate în coloana t pentru varianțe egale ne indică că acestea sunt semnificative atunci când sunt luate în considerare cuprinse în coloana Sig. (2-tailed); în exemplul privind scala S-ang, lotul 1, valoarea lui t este egală cu 0,892, iar valoarea lui Sig.(2-tailed) este egală cu 0,375, ceea ce ne arată că este semnificativă.
Așadar, și la această etapă a studiului nostru, respectiv interpretarea datelor rezultate prin formula Testului t pentru compararea a două grupuri independente, susține ipoteza de lucru, iar datele și concluziile sunt concludente.
Analizarea datelor obținute din cercetarea noastră a confirmat toate cele 3 ipoteze ridicate. În ce privește legătura dintre confirmarea ipotezelor și atingerea obiectivelor cercetării avem următoarea situație:
Ipoteza 1
În concluzie, ipoteza nr.1 se confirmă. Variabilele din structura dimensiunilor chestionarelor de personalitate măsoară constructe care au legătură directă cu agresivitatea, acestea s-au grupat în factori cu saturație semnificativă în predicția comportamentului agresiv. Cu cât subiecții investigați sunt personalități furioase ce prezintă furia ca stare cu atât capacitatea lor de a controla furia este mai scăzută.
Ipoteza 2
S-a demonstrat astfel, potrivit Ipotezei nr. 2, că variabilele care definesc problemele și situațiile de viață la adolescenți în raport cu agresivitatea validează existența unor structuri de personalitate agresivă (furia ca trăsatură, furia ca stare) și un control din ce în ce mai scăzut la persoanele din lotul investigat.
Ipoteza 3
Putem afirma că scala S-ang (Furia ca stare) și T-ang (Furia ca trăsătură) din cadrul chestionarului de personalitate S-TAXI (trăsături) ale personalității sunt răspunzătoare pentru un comportament de încălcare a normelor sociale; acestea pot fi indentificate și evaluate, iar în baza acestora se evidențiază existența unor personalități cu potențial agresiv. Apreciem că ipoteza de cercetare nr. 3 este susținută de datele obținute.
Contribuțiile acestei Teze de Doctorat:
Contribuții teoretice
S-a relevat o nouă dinamică și o nouă arhitectură a fenomenului delincvenței juvenile, apelându-se atât la date sociale comparative cât și la personologie.
Problematica devianței juvenile este mult mai complexă în prezent față de acum 20 de ani; la aceasta au contribuit unii factori ce țin de apariția educației subculturale, dar și de lipsa interesului decidenților politici pentru o strategii naționale de prevenție și combatere a acestui fenomen.
Contribuții metodologice
– Prin selecția, aplicarea și optimizarea metodologică celor trei chestionare, s-a construit o grilă de interpretare operativă în diagnoza parametrilor agresivității.
̶ Modelul conceptual deschide perspectivele personologice și situaționale asupra naturii și evoluției agresivității.
3. Contribuții aplicative
̶ Probațiunea juridică și psihodiagnoza dispun de o grilă de interpretare a cauzalității agresivității la adolescenți.
̶ Controlul raportului ,,stare” – ,,potențial”- ,,acțiune de control” eficientizează intervenția educațională la niveluri grupale și individuale.
15. ANEXE
Anexa 1. Date de anamneză la lotul ,,agresivilor”.
Vizează precizări asupra datelor referitoare la: a) situația juridică–relatarea pe scurt a faptei/faptelor: sumară prezentare așa cum reiese din documentarul penal adus de la organele de poliție; b) nivelul de școlarizare: numărul claselor absolvite; în unele cazuri școlarizarea s-a efectuat în detenție în urma condamnărilor anterioare pentru alte fapte săvârșite, de regulă , în minorat; c) situația socială – în urma evaluărilor sociale efectuate la depunere sau în cea mai apropiată perioadă de depunere, evidențiază dacă menține legătura cu mediul de suport; d) tabloul psiho-comportamental al tânărului prezintă elemente înregistrate în urma evaluărilor psihologice inițiale, marchează anumite tendințe ale dinamicii de personalitate a tinerilor, cu evidențierea conduitelor dezadaptative pe parcursul detenției (autoagresiuni, agresiuni asupra celorlalti, nerespectări ale ROI, atitudine necuviincioasă față de cadre, deținere de obiecte interzise).
Evaluarea realizată în penitenciar vizează, în special, identificarea riscurilor în următoarele domenii: suicid, agresivitate (hetero/auto), gestionare impulsuri sexuale, afecțiuni psihice, victimizare, antecedente în consum/dependență substanțe.
Particularități: datele consemnate în evaluări sunt decelate, în special, în urma interviurilor semistructurate cu tinerii, pe baza celor declarate de aceștia, (uneori, în funcție de timp și scop, se poate verifica de către specialist veridicitatea celor afirmate de catre subiect), studiu dosar/anamneză, observație comportamentală pe parcursul detenției. Majoritatea tinerilor incluși în lotul de cercetare au semne particulare: tatuaje multiple, semne de automutilare (antebrațe, gât); nivelul de școlarizare nu este indicator relevant pentru gradul de instruire școlară respectiv pentru nivelul de IQ.
Tabel 38. Prezentăm aici elementele esențiale în cazuistica subiecților agresivi:
ANEXA 2.
GRUPARE ANALIZĂ FACTORIALĂ PENTRU BAZA COMUNĂ: AGRESIVI ȘI NORMALI
Factor Analysis
Communalities
Extraction Method: Principal Component Analysis.
GRUPARE ANALIZA FACTORIALĂ SCALE STAXI BAZA COMUNĂ: AGRESIVI ȘI NORMALI
GRUPARE ÎN 3 FACTORI A SCALELOR STAXI: AGRESIVI
GRUPARE ÎN 3 FACTORI A SCALELOR STAXI :NORMALI
GRUPAREA ÎN 3 FACTORI A SCALELOR STAXI 2: AGRESIVI
Factor Analysis
GRUPAREA ÎN 3 FACTORI A SCALELOR STAXI 2: NORMALI
Factor Analysis
ANEXA 3
CORELAȚII PROBLEME VIAȚĂ CU FACTORII NPQ AGRESIVI
DIAGRAMA REGRESIE ÎNTRE S și PROBLEME DE VIAȚĂ: AGRESIVI
DIAGRAMA REGRESIE ÎNTRE S și PROBLEME VIAȚĂ: NORMALI
DIAGRAMA REGRESIE ÎNTRE T și PROBLEME DE VIAȚĂ : AGRESIVI
DIAGRAMA REGRESIE ÎNTRE T și PROBLEME DE VIAȚĂ: NORMALI
REGRESIE LINIARĂ SIMPLĂ: AGRESIVI: ÎNTRE S și PROBLEME DE VIAȚĂ
Regression
ANOVA(b)
a Predictors: (Constant), P. Total
b Dependent Variable: S/ang
REGRESIE LINIARĂ SIMPLĂ AGRESIVI ÎNTRE T și PROBLEME DE VIAȚĂ
Regression
REGRESIE LINIARĂ SIMPLĂ NORMALI ÎNTRE S și PROBLEME DE VIAȚĂ
Regression
Variables Entered/Removed(b)
a All requested variables entered.
b Dependent Variable: S /ang
REGRESIE LINIARĂ SIMPLĂ NORMALII ÎNTRE T și PROBLEME DE VIAȚĂ
Regression
ANEXA 4. DIFERENȚA MEDII NPQ: AGRESIVI și NORMALI (T-Test)
DIFERENȚA MEDII STAXI 2: AGRESIVI și NORMALI
Corelații semnificative
Tabel Corelații semnificative pentru agresivitate (lot 1, agresivi)
Tabel Corelații semnificative pentru agresivitate (lot 2 , normali).
16. CONTENTS AND SUMMARY
Abstract
Keywords: aggression, juvenile deviance, state of anger, angry personality, anger control.
This PhD thesis aims to improve the quality of human life by identifying the factors that lead to juvenile delinquency in schools and to develop a strategy to fight this phenomenon. Hence the use of psychodiagnosis on groups of normal teenagers and on those who have shown aggressive behavior helps us understand, by comparing them, the current structure and dynamics of this phenomenon. Therefore both the manifest and latent aggression in the two groups and the particularities of each group are emphasized.
In the first chapter the theoretical coordinates of the phenomenon of juvenile delinquency are brought to the reader’s attention. Thus in the first four chapters theories, experiments and recent observations of this phenomenon were presented.
A detailed description of adolescence in terms of psychic development, impulsive behavior, behavior disorders and neuroticism was carried out in the first chapter. The following phenomena that lead to scarce relational models in society and family have been highlighted:
– Running away and vagrancy;
– Running away from school;
– Theft;
– Prostitution;
– The psychological problem of addiction.
In Chapter 2, based on recent studies in psychosociology, a qualitative research was conducted on the phenomenon of aggression. The appearance of aggression was set out in terms of:
– Motives;
– Current social context;
– Neuroanatomy;
– Unsatisfied necessities;
A 2014 structure of identifying current reasons, factors that contribute to the appearance of aggression in adolescence is thus set out.
It has also been shown that the attempt to explain the phenomenon of aggression in juvenile delinquents involves aside from the theoretical approach an experimental undertaking, trying to outline in this way a scientific, conceptual and methodological system, which will focus on the causes of these behaviors but also on the identification of effective therapeutic solutions. Early detection of risk groups and subjects in the manifestation of violent and aggressive behavior is an objective of social security services.
In Chapter 3, the Spectrum of Juvenile Deviance was presented in terms of:
-Risk Factors;
-Individual factors;
-Intelligence and aggressive behavior;
-The phenomenon of the delinquent’s intolerance to frustration;
-Biological factors in determining aggression;
-Genetic factors;
-Psychosocial factors;
-Media factors: television and computer.
In Chapter 4 we presented Intervention and psychosocial assistance in the case of juvenile delinquency in terms of:
-Legislation and control institutions;
-Therapeutic method;
-Categories of beneficiaries;
-Competences of specialists involved in social protection;
-Probation;
-Procedure in the case of prosecuting minors;
Due to social changes a new dynamic and a new architecture of the phenomenon of juvenile delinquency are foreshadowed.
Based on the analysis and synthesis of recent information presented the issue of juvenile deviance is more complex today than 20 years ago. It seems that the freedom obtained in 1989 asks it price mainly by the emergence of subcultural education, a cause of aggression. Another cause is the lack of interest of political decision makers in a national strategy to fight this phenomenon.
The purpose of the first part was to provide information absolutely necessary to understand the second experimental part in terms of psycho-sociological interpretation.
The alarming increase in the phenomenon of juvenile crime in our country since the revolution and up to this point is in my opinion a subject of major importance to the health of our society in the near, medium or distant future. In our country, although financial resources are allocated at the level of local government and social security institutions strive to limit the phenomenon, the rate of juvenile delinquency and aggression is continuing to develop more and more. Media publishes hundreds and thousands of shattering cases that let us know about aggression and violence facts that occur in schools and in their proximity.
Hence the importance of this topic motivated me to perform a qualitative and quantitative investigation in order to highlight current causes of this phenomenon and improve the methodology of investigating it.
This research was structured according to two general objectives:
The theoretical part that defines the issue of aggressive teenagers, in relation to psychological development in adolescence, the current stage of research in the field taxonomy and psychic structure of these disorders.
The investigative part aims at the significance of causal relations and contingent ones between frustration, aggression and violence, revealing evolutionary aspects and possibilities of preventive and ameliorative intervention.
The research focused on case studies which revealed the occurrence of aggression and violence in children and teenagers as well as forms of deviant behaviors in adolescence. On this basis we defined a psychological intervention strategy in order to reduce aggression and violence but also prophylaxis of personality disorder in adolescence.
The objectives of the research were:
Monitoring the evolution of aggressiveness towards the end of adolescence, compared to the beginning of the period;
Identifying family causes that have led to the development o aggressiveness during adolescence;
Highlighting the differences in personological evolution of two groups of subjects using experimental or case-control studies;
Revealing a psychological profile of the aggressive adolescent.
The hypotheses that guided the investigative design of this thesis observe the framework of two premises:
every person has the inalienable right to live healthy and usefully activate in a community and
b) the reality that teenagers who exhibit deviant, antisocial behavior need to be assisted and supported in the process of improvement and social reintegration. This conceptual framework completed by the issues revealed in the first part of the thesis and the objectives pursued, made possible the formulation of three hypotheses:
Hypothesis 1.
Variables related to aggressive personality (Staxi-2,NPQ) can be grouped into factors with significant saturation.
Hypothesis 2.
The problems and aggressiveness generating life situations favor the development of aggressive personality traits.
Hypothesis 3.
There is a statistically significant relationship between wrongdoing and misdemeanors during adolescence and a potentially aggressive personality structure.
Frustration was later established as an independent variable, as a reaction triggered by the task of the subjects to answer ,,The questionnaire of life problems”, the ,,focus-group” method and the structured questionnaire.
The independent variables were represented by the parameters of tests STAXI-2 (State – Trait Anger Expression Inventory) and NPQ (Nonverbal Personality Questionnaire), which are set out below at the description of instruments used.
The experimental plan consisted of The basic experimental plan(with one independent variable) between independent groups.
It was thus established the methodology of the research in which the main methodological procedures applied were:
– supervised clinical interview which aimed at infantile aggressive experience, family constellation, relationship difficulties and school integration, failures, inferiority complexes;
– in the questionnaire-based survey we used the questionnaire “life problems” which we developed to identify aggressive students based on frustration tensions accumulated in time;
– observation was conducted directly based on the observation scale that we developed through the participation of aggressive students in school tasks, cooperation in working groups, and so on;
– the focus group (group interview) aimed at obtaining a reaction from the subjects with respect to: difficulties in interaction and school integration, failures, inferiority complexes, health problems and aggressive behavior.
– the psychological test – the instruments chosen and listed below take into account identifying those aspects of personality that have been affected due to the development of aggressive behavior.
a) questionnaire regarding the identification of life problems in the case of teenagers;
b) test NPQ (Nonverbal personal questionnaire);
c) test STAXI -2 (State – Trait Anger Expression Inventory);
The choice of subjects was made through voluntary participation, subjects were Romanian citizens. The exploratory purpose of the studies was brought to the attention of the subjects. The field of interest of the research was given by generally human traits that point to different types of populations. Two study groups were therefore formed:
To perform the research we’ve established a sample of 50 subjects (age 17-18 years old), institutionalized teenage delinquents, schooled (Juvenile Prison Craiova). Children were selected based on the frequency of conflicts that they had with criminal investigation bodies.
The control sample consisted of subjects emotionally stable from a normal school environment. For this purpose, personality questionnaires were applied to a group of 50 male subjects, students in the 11th grade from High schools ,,Mihai Viteazul” and ,,Ion Barbu” in the capital.
In the preliminary analysis of the data we took into account:
ensuring the accuracy of data recording;
checking marginal or extreme values;
identifying missing data/values;
analyzing distribution normality;
analyzing linearity.
We then moved to testing hypotheses. To test hypothesis no. 1 we carried out:
– factor analysis of the data.
– selection of certain scales from the 3 personality questionnaires used and their factor grouping, in order to facilitate significant evidence gathering on aggression and reduce implementation, interpretation time and take advantage of data significant to the study’s objectives.
– creating an integrative framework, such as ,,Five-Factor Model” (within the 3 personality questionnaires), specifically designed to be used as “interpretation scale” of the information gathered which will allow further integration of information gathered through various instruments or sources.
The next stage was grouping scales. In order to investigate how questionnaires scale scan be grouped in a way similar to the model previously presented, in the case of studied batches, we’ve conducted an exploratory factor analysis.
The amount of data collected is suitable to be subjected to certain analysis as follows:
• Bartlett’s test of sphericity shows whether the correlation matrix is one of identity when the variables listed are unrelated. Values greater than 0.5 (0.69 ) indicate the possibility that results of the factor analysis are relevant.
• Using the method of extraction through the analysis of main components for the 12 scales and after performing the rotation through Varimax method in order to reduce variance of values which are not part of the composition of factors we obtained a factorial matrix.
Factor analysis has been carried out for the purpose of identifying variables (scales) that have a common variation (information), so that by condensing them useful pieces of information are lost as little as possible. The idea of integrating gathered information by means of several instruments for investigating personality was thus used.
Following factor analysis three factors were retained (,,state of anger”, “angry personality” and ,,anger control”) and two scales were assigned to the factor which has greater explanatory power .
Thus, it was observed in the analysis that the first factor groups four scales of the Personality Questionnaires STAXI -2 and it is saturated with variables: Anger as state(S-ang), Tendency to express anger verbally (Sang -V), feeling of anger (S/ang-F) and Tendency to express anger physically (S-ang-P), and the scale of Angry Temper (T-ang-T ), which has a value of 0.529 will be assigned to factor two as the value is greater, namely 0.556.
Analyzing the content and meaning of psychological scales, we can appreciate that they point to some specific features of the moment, social context, immediately emotional release, so the factor can be named after the first scale, ie the factor “state of anger” (SA).
The second factor was saturated in the next five variables (scale) of Personality Questionnaires STAXI -2: Anger as trait (T-Ang), Angry reaction (T-ang-R ), External expression of anger (AX- Out ), inner expression of anger (AX- in) and Angry temper (T- ang -T) and the scale Index of anger expression (AX-Index) which has a value of 0.578 was distributed to factor three because the value is higher respectively -0.671.
Analyzing the psychological content and meaning of scales, it was appreciated that they point to some specific features of the moment, social context, immediately emotional release, so the factor was therefore called ,,Angry personality” ( AP) .
The third factor consisted of three subscales of Personality Questionnaires STAXI -2 and it was saturated in variables: External anger control (AC- Aut ) Internal anger control (Ac- In), and Index of anger expression ( AX- Index).
Analyzing the content and meaning of psychological scales, we can appreciate that they point to some features related to security, self-control, social censorship, so the factor can be called ,,Anger control” (AC).
Analyzing the factorial model resulted from our study we concluded that the three-factor solution is supported both theoretically and statistically, given the high values of the variance.
We also note that the resulting model meets the condition or criterion of obtaining an ,,interpretation scale” of the proposed model and also we appreciate that the resulting factors may remain open for other scales of instruments that will be used later in the longitudinal knowledge process.
Therefore if we refer to testing hypothesis 1, from the data statistically presented and supported one can conclude that two new resulting factors, namely “State of anger” (SA) and ,,Anger control”(AC ) can be used to assess some personality dimensions in order to foreshadow behavior prone to aggression of some people by comparison to others.
Also, it can be concluded that the factor “State of anger” has a greater meaning and relevance in relation to factor ,,Angry personality” (AP) and it also has a higher predictive power, explaining better some manifestations with major implications for responsiveness reactions.
On the other hand, complementary, the ,,Anger control” (AC) factor supports what was stated above and the two new factors resulted, applied, interpreted and capitalized through data obtained through the scales which compose them, bring significant evidence for simultaneous and complementary use.
To test hypothesis no. 2 regarding the prediction or estimation of the behavior of a person regarding a particular variable (personality dimension), based on the score obtained in another variable, we performed a simple regression analysis, taking into account , by relating both the scores of the S-ang scale from the Personality Questionnaire STAXI -2 and the Life problems scale (P.Total) as well as the scores from the scale T-ang from the Personality Questionnaire STAXI -2 and Life problems scale (P.Total) .
In order to define the two variables (dependent and independent) the following scales were used in our study used:
– The scale Life Problems (P.Total) as predictive variable or independent variable used to make prediction (expressed on the horizontal axis X);
– The scale S-angfrom the Personality QuestionnaireSTAXI -2 as criterion variable or dependent variable whose value will be predicted (expressed on the vertical axis Y);
– The scale T-angfrom the Personality QuestionnaireSTAXI -2 as criterion variable or dependent variable whose value will be predicted (expressed on the vertical axis Y).
In the analysis of data content regarding regression using the statistical method ANOVA we drew the following conclusions:
– if we take into account the standardized regression coefficient (Beta) for the two study batches, we can observe some differences which partly explain the behavior of people in batch 1 (considered aggressive), as the values of the mentioned coefficient are higher compared to those in batch 2 (considered normal);
– the value of the standardized regression coefficient (Beta ) for the two variables, S-ang and T- ang from Personality Questionnaire STAXI -2, called criterion variables or dependent variables, whose value will be predicted, is higher for persons in study batch 1 (considered aggressive ) than for those in study batch 2 (considered normal);
– Problems and life events have a certain influence on behavior in general and specifically on anger and aggression as dimensions of personality, but not as significant as to make its mark on personality ;
– Problems and life events have a greater influence on anger and aggression for people who have two dimensions of personality in terms of structure, defined features and not on state or context;
– The scale of life problems (P.Total) as predictive variable or independent variable, used to make the prediction can be used for the purpose for which the study was conducted, especially for dependent variable T-ang from the Personality Questionnaire STAXI -2 ;
– The dependent variable S-ang from the Personality Questionnaire STAXI -2 , whose value will be predicted using the predictive or independent variable Life problems (P.Total), must be interpreted with caution as it indicates the opposite of the dependent variable T-ang from the Personality Questionnaire STAXI -2.
Therefore, up to this stage of our study, namely the use of the method of statistical processing called simple regression analysis supports the working hypothesis and data and conclusions obtained are conclusive.
It was further shown that the elaboration of the dispersion diagram supports hypothesis no.2 through the following arguments:
From the analysis of data presented in former diagrams the following conclusions can be drawn:
– the dispersion diagram of the relationship between the independent variable, the scale of Life problems (P.Total) and the dependent variable, scales T-ang and S-ang from Personality Questionnaire STAXI -2 , suggest a positive linear relationship;
– the regression line leaning upwards from left to right indicates a positive relationship between the dependent and the independent variable;
– the regression line does not overlap the vertical axis or the horizontal axis in the zero point, as the values of the two variables are greater than zero, so we conclude that the results are conclusive and become meaningful or reliable for our study;
– points on the dispersion diagram are relatively close to the regression line, which provides evidence that the Beta coefficient (correlation) has significant positive numerical values and that the confidence interval for the slope resulted should be lower; – confidence interval of 95 % for the slope of the regression line, regarding batch 1 (considered aggressive) ranges from -0.049 to 0.290 which supports the conclusion that the regression line is not horizontal.
To test the hypothesis no. 3 regarding the identification of personality dimensions that have implications for the aggressive behavior and are responsible for the predisposition to violate social norms, we conducted the study of data correlation, gathered in three personality questionnaires, the analysis of standard deviation and averages obtained for some scales.
It can be concluded that there is a significant difference between the two batches in terms of manifest behavior, that scales/subfactors listed can be used to assess and forecast the dimensions described above and that statistical evidence bring to attention that the scores obtained by subjects in batch 1 (considered aggressive) explain their behavior and their situation, compared to subjects in batch 2 (considered normal) who are not likely to commit antisocial actions.
To test hypothesis no. 3 regarding differences between the two batches of people regarding maladaptive components, we performed the analysis of averages between scores obtained on different scales, or T test analysis for comparing two independent groups.
In other words, through this method we find out if between study batch 1 (considered aggressive) and study batch 2 (considered normal) there are significant differences in behavior and certain personality dimensions that could explain the predisposition to antisocial acts and violation of social coexistence rules.
From the data analysis presented in previous tables we can draw the following conclusions:
– values presented in column Mean show that between the two batches there is a certain difference considered significant; ( e.g. S-ang scale, for batch 1 the statistical mean value is 23.29 and the statistical mean value for batch 2 is 22.16 );
– values presented in column standard deviation show that betweenthetwo batches there is a certain difference considered significant; ( e.g. S-ang scale for batch 1 the value of standard deviation is 9.09 );
– values presented in column Sig. (from Levene 's Test for Equality of variances) show that betweenthetwo batches there is a certain difference considered significant, and at the Levene test they have values above the significance threshold (e.g. scale S-ang , for batch 1 test value is 0.612 );
– values presented in column t (from t- test for Equality of Means) show that betweenthetwo batches there is a certain difference considered significant, ( e.g. S-ang scale, batch 1, t = 1,76:1,97 = 0,892);
– values presented in column t for equal variances, indicate that they are significant when they are taken into account included in the column Sig. (2-tailed); in the example regarding the scale S-ang , batch 1, the value of t is equal to 0.892 , and the value of Sig. (2-tailed) is equal to 0.375 , which shows that it is significant.
Therefore at this stage of our study also, namely the interpretation of data resulted through the t test for comparing two independent groups, we support the working hypothesis and data and findings are conclusive.
Analyzing data from our research confirmed all 3 hypotheses made. With respect to the connection between the confirmation of hypotheses and achieving objectives of the research we have the following situation:
Hypothesis no. 1
In conclusion, hypothesis no.1 is confirmed. The variables of the structure of the personality questionnaire dimensions measure constructs that are directly related to aggressiveness, which are grouped into factors with significant saturation in the prediction of aggressive behavior.
Hypothesis no. 2
It was thus proven according to Hypothesis no. 2 that the variables which define problems and life situations in adolescents in relation to aggressiveness validate the existence of aggressive personality traits (fury as trait, fury as state) in the persons from the control group.
Hypothesis no. 3
We can then state that the S-ang scale (Fury as state) and the T-ang scale (Fury as trait) from the S-TAXI (traits) personality questionnaire are responsible for a behavior susceptible to breaking social norms; that they can be identified and examined, and based on them the existence of potentially aggressive personalities is highlighted. The respective persons being inclined to commit crimes and misdemeanors, we reckon that research hypothesis no. 3 is supported by the obtained data.
The contributions of this PhD thesis are:
1. Theoretical contributions
A new dynamics and a new architecture of the phenomenon of juvenile delinquency were revealed, resorting both to comparative social data and to personology.
The issue of juvenile deviance is more complex now compared to 20 years ago; to this there was the contribution of factors related to the appearance of sub-cultural education, but also to the law makers’ lack of interest in national strategies to prevent and fight this phenomenon.
2. Methodological contributions
– through the selection, implementation and methodological optimization of the three questionnaires a multiple choice practice test was made for the operative interpretation in the diagnosis of aggressiveness parameters.
̶ the conceptual model opens personological and situational perspectives on the nature and evolution of aggressiveness.
3. Applied contributions
̶ legal probation and psycho-diagnosis make use of a multiple choice test to interpret the causality of aggressiveness in teenagers.
̶ the control of the relationship between ,,state”, ,,potential” and ,,control action” streamline the educational intervention at group levels and individual levels.
17. BIBLIOGRAFIE
ANIȚEI, M., (2007). Psihologie experimentală. Iași, Editura Polirom, 2007, p. 38, p. 39, 40, 41, 42, 43, 44.
AZOIȚEI, E., (2011). Reducerea agresivității la copiii din ciclul primar. Dezvoltare socio-emoțională. Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae.
ADAMS, G., BERZONSKI, M., (2009). Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell. Iași, Editura Polirom.
BLÂNDUL, V. C., (2012). Psihopedagogia comportamentului deviant. București, Editura Aramis, p.139, 140, 150, 165.
BLOCH, H., ROLAND, C., ERIC, D., ALAIN, G., (2006). Larousse- Marele dicționar al psihologiei. București, Editura Trei, p.35,1046,1199-1200.
BĂDESCU, G., MARINESCU, D., UDRIȘTOIU, I., (2003). Argumente neurobiologice ale comportamentului suicidar. București, Revista Română de Psihiatrie, nr. 3-4.
BOGDAN-TUCICOV, ANA., CHELCEA, S., GOLU, M., GOLU, P., MAMALI, C.,PÂNZARU, P.,(1981). Dicționar de psihologie socială. Editura științifică și enciclopedică, p. 215.
BUTOI, B. S. T., (2003). Criminali în serie. Psihologia crimei. București, Editura Phobos, p. 46.
BUTOI, B. S. T., (2003). Femei ucigașe. Psihanaliza crimei. București, Editura Phobos, p. 175.
BUTOI, B. S. T., (2009). Psihologie judiciară. Tratat universitar. București, Editura Solaris Print, p. 395.
BUTOI, B. S. T., (2009). Criminologie. Comportamente criminale. București, Editura Solaris Print, p. 60-61.
CHELCEA, S., JDERU, G., (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași, Polirom, p .211-223, 227, 229, 232, 242.
CHELCEA, S., (2013). Psihologie socială. București, Editura Comunicare.ro, p.167, 242.
CHELCEA, S., MĂRGINEAN, I., CAUC, I., (1998). Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva, Editura Destin, p. 70, 180, 267, 270, 271, 278, 280, 281, 405.
CONSTANTIN, A, S., (2004). Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor. Iași, Editura Polirom.
COSMOVICI, A, IACOB, L., (2008). Psihologie școlară. Iași, Editura Polirom, p. 52, 156.
COVACIU-PUREC, M., DERWAEL, G., NANU, M., RĂDULESCU, N., STOIA, C., (1996). Pregătirea pentru viață a adolescenților. Ghid pentru educatori. Editura Oscar Print, p.88.
CLERGET, S., (2012). Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes. București, Editura Trei, p.89
CREȚU, T., (2009). Psihologia vârstelor. Iași, Editura Polirom.
CIUHAN, C. G., (2003). Tulburările psihice la copil în Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. coord. Iolanda Mitrofan, Editura Polirom, p.105, 109.
DE PINO, C., (2013).Violența în școală. Ajută-ți copilul să facă față. București, Editura Trei.
DURNESCU, I., (2008). O istorie a probațiunii în România în: Manual de probațiune. coord. SCHIAUCU, V, București, Editura Euro Standard, p.8,12.
DURNESCU, I., (2011). (coord), FILIMON, A, (2011). Uniunea Europeană și dezvoltarea unui sistem de probațiune european în: Probațiunea. Teorii, Legislație și Practică. Iași, Editura Polirom, p.194.
DESMOND, M., (2008). Maimuța goală. București, Editura Art.
EIBL-EIBESFELDT, I., (2009). Agresivitatea umană. Omul este lup pentru om. Editura Trei, p.124.
FABIAN, A., (2007). Aspecte teoretice și statistice ale devianței și delincvenței juvenile. Cluj Napoca, Editura Echinox.
FLANNERY, J. D., HUSSEY, L.D., BIBELHAUSEN, LAURIE., WESTER, L, KELLY., (2009). Infracționalitatea, delincvența și bandele de tineri. în Psihologia Adolescenței. MANUALUL BLACKWELL. Editura Polirom.
GHERGUȚ, A., (2005). Sinteze de Psihopedagogie specială.Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice. București, Editura Polirom, p.260.
GAVRELIUC, A., (2011). Psihologie interculturală. Iași, Editura Polirom, p.307, 309.
GHIȚĂ, A., (2010). Agresivitatea în trafic. Forme și manifestări. Iași, Editura Lumen, p. 21.
GORGOS, C., (1985).Vademecum în psihiatrie. București, Editura Medicală, p.246.
GRECU, F, RĂDULESCU, S., (2003). Delincvența juvenilă în societatea contemporană. București, Editura Lumina Lex, p.145,146.
GRECU, F, RĂDULESCU, S., (2003). Cit: Frederic M. Trasher (1927), Franck Tannenbaum (1938), Milton Gordon (1947), Albert Cohen, Edwin Sutherland, W.E.White (1943), Walter Miller (1958), Richard Cloward și Lloyd Ohlin (1960), Clarence R. Jefrey (1959) în Delincvența juvenilă în societatea contemporană. București, Editura Lumina Lex.
GLĂVEANU, S., (2010). Modelul familial-factor mediator în delincvența comportamentală în: Direcții și perspective psihologice în abordarea unicității umane și sintalității. București, Editura M.A.I. p.183-195.
GILBERT, M. ROBERTA., (2005). Cum să fii prieten cu copilul tău. Editura Teora, p.15.
GÎRLEANU, I, (1996). Coordonate psihosociale ale delincvenței juvenile în perioada tranziției. Timișoara, Editura Ando Tours, p.40.
GOLEMAN, D., (2008). Inteligența emoțională. București, Editura Curtea Veche, p.15, 35,61/63,119,120,121,153, 360, 361.
GOLU, M., (2007). Fundamentele psihologiei II. Editura Fundației ROMÂNIA DE MÂINE, p. 792.
HĂVÂRNEANU, C, MORĂRIȚEI, C., (2001). Agresivitatea în relația elev-profesor în: Agresivitatea în școală. Iași, Editura Institutul European, p.90, 108.
HOLDEVICI, I., (2002). Psihoterapia anxietății. București, Editura Dual Tech, p. 18-19.
HOLDEVICI, I., (1997). Psihopatologie. Note de curs. Editura INI, București, 1997, p.44.
ILIESCU, D, MINULESCU, M, NEDELCEA, C., (2005). Chestionarele nonverbale de personalitate, NPQ. FFNPQ, PAUNEN, V. S, JAKSON, N. D, ASHTON, C. M, București, Editura Psihocover, p.37,38,39.
IBIȘ, A, (2004). Adolescentul deviant în confruntare și dialog cu profesorii. București, Editura Pansofia, p.17.
IONESCU, G., (1997). Tulburările personalității. București, Editura ASKLEPIOS, p.26, 27, 104, 111, 113.
IONESCU, Ș., (2013). Tratat de reziliență asistată. București, Editura Trei, p.27, 61-62, 85,103,104.
JIGĂU, M., (coord.) (2006). Prevenirea și combaterea violenței în școală. Ghid practic pentru directori și cadre didactice. Buzău, Editura Alpha MDN, p.65.
KROGER, JANE.,(2009). Dezvoltarea identității în adolescență în Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell, Editura Polirom, Iași, 2009, p.241, 242
KRUEGER, A, R., CASEY, ANNE, MARY., (2005). Metoda focus grup. Ghid practic pentru cercetarea aplicată. Editura Polirom, p.21, 23, 26, 41, 233.
LIICEANU, A, DOINA, ȘTEFANA. S, MICLE, I. M., (2008). Dimensiuni psihosociale ale violenței domestice. București, Editura Academiei Române, p.75,76.
LORENZ, K., (2005). Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii. București, Editura Humanitas.
LAW, NOLTE, D., HARRIS, R.,(2006). Copiii învață ceea ce trăiesc. Educația care insuflă valori. București, Editura Humanitas.
LEONHARD, K., (1972). Personalități accentuate în viață și literatură. Editura Enciclopedică Română, p. 96.
MARHAN, A. M., (2007). Psihologia Utilizării Noilor Tehnologii. Iași, Institutul European.
MARIAN, C., (2011). Agresivitatea în școală. Determinări, mecanisme și traiectorii. Cluj-Napoca, Editura Limes, p.12,13,14, 21,23, 50, 54, 177.
MARCELLI, D, BERTHAUT, E., (2007). Depresie și Tentative de Suicid la adolescență. Iași, Editura Polirom , p.23.
MICLE, M., (2012-2013). Programul de cercetare –Subprogramul nr.2: Proiectul Nr.3. Tema: Riscul de recidivă la persoanele (majore/adulte) aflate în supravegherea Serviciului de Probațiune. Indentificarea factorilor sociali de risc. București, Institutul Filosofie și Psihologie ,,C.R-Motru” al Academiei Române.
MUNTEANU, M, NECHIFOR, A.,(2007). Prevenirea conduitei agresive la preadolescenți și adolescenți Iași, Editura Pim, pag. 10,11, 39,40.
MUNTEAN, ANA., MUNTEANU, ANCA., (2011). Violență, traumă, reziliență. Editura Polirom.
MOCANU, L., (2010). Comunicarea mijloc viabil de diminuare a agresivității în mediul școlar. Galați, Editura Zigotto, p.16.
MONTANU, M. R., (2003). Delincvența juvenilă. Aspecte teoretice și practice. S.I. Editura Polipress, p.3.
MARICA, S., (2008). Curs de psihologie socială. București, Editura Fundația ROMÂNIA DE MÂINE , p.83.
MIHAELA, M., (2003). Psihologia copilului mic. București. Editura Psiche, p.275.
MACOVEI, R. A., (2009) Toxicodependența. Impact social. Aspecte medicale. Consecințe juridice. Editura PrinTech, p.59.
MASLOW, A., (2007). Motivație și personalitate. București, Editura Trei, p. 205.
MURPHY, T., LORIAN, HOF, OERLIN., (2007). Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoști și controlezi la tine și la ceilalți. Editura Trei, p, 103.
MITROFAN, N, ZDRENGHEA, V, BUTOI, T., (1992). Psihologie judiciară. București, Casa de Editură și presă ,,Șansa”, p.93, 97, 206, 272, 285, 290.
NEAMȚU, C, (2001). Conduite agresive în școală în: Agresivitatea în școală Iași, Editura Institutul European, p.32, 25.
NEAGOE, M., (2010). Comportamentul agresiv la preșcolarii și școlarii mici. Cauze și modalități de prevenire, Târgu Jiu, Editura Măiastra.
NECULAU, A., FERREOL, G., (1999). Aspecte psihosociale ale sărăciei. Editura Polirom, p.164.
NECULAU, A., CURELARU, M., (1999). Reprezentarea socială a sărăciei-impactul apartenenței sociale, p. 164, în Aspecte psihosociale ale sărăciei. Editura Polirom.
OANĂ, S, BOROȘ, M., (2007). Agresivitatea și violența, sau despre mitul,,bunului sălbatic”. Nature and Nurture Predispose to Violent Behavior:Serotonergic Genes and Adverse Childhood Environment” Andreas Reif*,1, Michael Ro¨ sler2, et al. Neuropsychopharmacology 32, 2375–2383.
OANCEA, C., (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere București, Editura Semne 94, p. 285.
PREDA, V., (1998). Delicvența juvenilă. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, pag. 33-34.
POPESCU, N. P., (1978). Dicționar de psihologie București, Editura Albatros, 1978, p.34-35, 95, 213, 661.
PUTNOKY, S., (2010). Comportamentul agresiv la adolescenții din județul Timiș. Timișoara,Editura Solness, p.26, 27.
PRISĂCARU, A., (2013). Cunoașterea integrativă a personalității. Un model teoretico metodologic, București, Editura Militară, 2013. p.66.
PETERMANN, F., DOPFNER, M., SCHMIDT, M., (2010). Tulburări de comportament antisocial-agresiv Cluj-Napoca, Editura RTS, p.3, 10, 121.
PITARIU, H, ILIESCU, D., (2006). Chestionarul STAXI-2 (State-Trait Anger Expression Inventory) CHARLES D. S, PHD, Cluj-Napoca, Editura Odiseya.
PAHLAVAN, F., (2011). Comportamentul agresiv. Iași, Institutul European, p. 12, 37, 99, 100, 113, 125, 134, 135, 136, 150.
RĂDULESCU, A., (1996). Psihologia delincventului minor Timișoara, Editura Ando Tours, p.7, 9, 11.
RUDICĂ, T., (2006). Psihologia frustrației. Iași, Editura Polirom, p. 17, 18, 26, 37, 61, 65, 42, 431, 78, 191.
RUDICĂ, T., (1981). Familia în fața conduitelor greșite ale copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București, p.94.
SILLAMY, N., (1996). Larousse, dicționar de psihologie. București, Editura Univers Enciclopedic, p.19.
SEN, A., (2007). Psihologia clinică în viziunea practicianului. București, Editura Dual Tech, p.89-90.
SCHIAUCU, V., CANTON, R., (2008). Manual de probațiune București, Editura Euro Standard, p.8,12.
SĂUCAN, Ș. D., LIICEANU, A., MICLE, M. I., (2009). Încălcarea legii ca stil de viață.Vulnerabilitatea adolescenților la criminalitate. București, Editura Academiei Române, p.75, 186-187, 110, 111.
SĂUCAN, D. Ș., MICLE I. M., UNGUREANU, G., (2011). Violența în familie. Oportunități și Provocări în: Ce știm despre femei în România. O colecție de date referitoare la gen. Material apărut pe suport electronic CD și broșură de prezentare. Publicația a apărut cu sprijinul tehnic și financiar al Fondului ONU pentru Populație, București, noiembrie, p.127.
STEMATE, E. R., (2010). Cum gestionăm agresivitatea adolescenților ? București, Editura SPER, p. 14.
STĂNCULESCU, E., (2013). Fascinația stereotipurilor în psihologia socială. Editura Academiei Române. București, 2013, p.176.
SION, G.,(2007). Psihologia vârstelor.Editura Fundației România de Mâine p.194.
SELLS, P.S., (2005). Adolescenți scăpați de sub control. București, Editura Humanitas.
ȘOITU, L., HĂVÂRNEANU, C., (2001). Agresivitatea în școală. Iași, Institutul European, p.23, 25, 32, 91, 92, 94.
ȘCHIOPU, U., VERZA, E., (1989). Adolescența personalitate și limbaj. București, Editura Albatros.
TARASOV, A., (2006). Psihologia jocurilor video. Agresivitatea și sugestibilitatea la adolescenții expuși jocurilor video violente. Iași, Editura Lumen, p. 43, 61.
TUDOSE, C., (2003). Aspecte psihologice ale agresivității umane. București, Editura Academiei Naționale de Informații, p.30,83,92, 96.
ȚURLEA, S.,(1991). Bomba drogurilor. București, Editura Humanitas.
ȚUȚU, C, MIHAELA., (2008). Psihologia personalității. Editura Fundației ROMÂNIA DE MÂINE , p,162.
VERZA, E., VERZA, F. E, (1994). Psihologia vârstelor. București, Editura Prohumanitate, p.185,186, 192, 206.
VEZURE, D. E., (2010) Toxicomania în școală. Specific și modalități de prevenire. Editura Sitech, Craiova, p.13.
VAN HELSING, J., (2003). Copii mileniului III, Filipeștii de Târg, Prahova, Editura Antet XX Press, p.143, 144, 145, 146, 147, 150.
ZLATE, M., (2009). Fundamentele Psihologiei, Iași, Editura Polirom, p.39,40,44.
ZLATE, M.,(2004). Eul și Personalitatea, București, Editura Trei, p.121.
ZLATE, M.,(2000). Introducere în psihologie, Editura Polirom, p. 322.
LEGISLAȚIE:
Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
H.G. nr. 1439/2004 se referă la serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Ordinului nr.69/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind mangementul de caz în domeniul protecției copilului.
Ordinul 80/2004 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea planului de servicii și a normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecție.
Codul penal.
Codul de procedură penală.
Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor.
Ordinul nr.288 / 2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul drepturilor copilului.
Legea 15/1968.
Legea 104/1992.
Hotărâre a Consiliului Local Sector 3 nr.4/2005.
Metodologie de organizare și funcționare.Consiliul Local Sector 3, D.G.A.S.P.C, Sector3, Complex de servicii pentru copilul delincvent, 2006, p.1.
SURSE WEB:
Articole aparute în cadrul unor pagini de internet
CALANCEA, D. S, (2011). Violența în școli: În revista Baby. Salvat la 28-1-2011 de pe adresa www.baby.unica.ro.
PĂTRAȘCU, D. (2010). Studiu criminologic privind cauzele delicvenței juvenile. salvat la data de 27-1-2011 de pe adresa:denisapatrașcu.wordpress.com/2010/02/13/.
COD PENAL. www. legeaz.net/cod-penal-actualizat-2011/art-103-cpen. Salvat la data de 15.07.2013.
SĂUCAN, D.Ș., LIICEANU, A., MICLE, I.M, (2005). Abordare psihsocială a sinuciderii ca formă particulară a violenței. Salvat la 15.07.2013 de pe adresa: www.criminologie.ro.
STRATULAT, C., Rusia. Atac armat într-un liceu din Moscova. Un polițist și un profesor au fost uciși. În Ziua News. Ro. Salvat la 03-02-2014 de pe adresa: www.ziuanews.ro.
TĂGÂRĂ, C., Terapia asistată de animale ameliorează starea de sănătate. Salvat la 1-04-2014 de pe adresa: www.taifasuri.ro.
DAVID, D., De ce iubesc România. În Gândul Info. Salvat la 03-02-2014 de pe adresa: www.gandul.info/de-ce-iubesc-romania/de-ce-iubesc-romania-cercetatorul-daniel-david-a-construit-la-cluj-realitatea-virtuala-din-matrix-cu-2-milioane-de-euro-video-897593.
SIȚA, P., Update SUA: 19 Liceeni americani și un agent de securitate înjunghiați; 4 elevi în stare critică. Salvat la data de 15.04.2014 de pe adresa www.agerpres.ro.
Informații specifice aparute în cadrul unor pagini de internet
www.testcentral.ro/engine.php.actions=npq_test.htm. consultat la data de 14.03.2009.
www.insse.ro/cms/files/statistici/Statistica%20teritorială%202008/rom/Tabel65.htm.
consultat la data de 16.07.2013.
www.ilo.org/public/english/employment/strat/kilm/download. consultat la data de
27/01/2014.
www.worldometers.info/ro/. consultat la data de 27/01/2014.
www.agerpres.ro/externe/2014/04/09/. consultat la data de 15-04-2014.
www.bpr.b.polițiaromână.ro/ro/utile/statistici-evaluări/statistici/statistica-principalelor-activități-desfășurate-de-poliția-română-în-perioada-2004-2012. consultat la data de 18- 04-2014.
www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Agresivitatea-și-violența_-sau-despre-mitul-_bunului-sălbatic__7631/. consultat la 28- 04-2014.
ro.scribd.com/doc/20485928/Manual-de-Diagnostic-A-DSM-IV. consultat la 28- 04-2014.
www.christopherreeve.org. consultat la 28- 04-2014.
www.library.nhs.uk/booksandjournals. consultat la 28- 04-2014.
www.apa.org/pubs/books/4318085.aspx. consultat la 28- 04-2014.
www.gapminder.org. consultat la 28- 04-2014.
Informații specifice aparute în cadrul unor emisiuni de televiziune
BBC WORLD NEWS -135 killed in Pakistan –Pesawar- mostly children-16 dec. marți, ora 17.45
Articole sau lucrări nepublicate
CONSILIUL LOCAL, SECTOR 3, D.G.A.S.P.C, Complex de servicii pentru copilul delincvent.Metodologie de organizare și funcționare, București, 2006, p.1.
IONESCU, G., Note de curs, 1997.
acestui laborios demers științific.
BIBLIOGRAFIE
ANIȚEI, M., (2007). Psihologie experimentală. Iași, Editura Polirom, 2007, p. 38, p. 39, 40, 41, 42, 43, 44.
AZOIȚEI, E., (2011). Reducerea agresivității la copiii din ciclul primar. Dezvoltare socio-emoțională. Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae.
ADAMS, G., BERZONSKI, M., (2009). Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell. Iași, Editura Polirom.
BLÂNDUL, V. C., (2012). Psihopedagogia comportamentului deviant. București, Editura Aramis, p.139, 140, 150, 165.
BLOCH, H., ROLAND, C., ERIC, D., ALAIN, G., (2006). Larousse- Marele dicționar al psihologiei. București, Editura Trei, p.35,1046,1199-1200.
BĂDESCU, G., MARINESCU, D., UDRIȘTOIU, I., (2003). Argumente neurobiologice ale comportamentului suicidar. București, Revista Română de Psihiatrie, nr. 3-4.
BOGDAN-TUCICOV, ANA., CHELCEA, S., GOLU, M., GOLU, P., MAMALI, C.,PÂNZARU, P.,(1981). Dicționar de psihologie socială. Editura științifică și enciclopedică, p. 215.
BUTOI, B. S. T., (2003). Criminali în serie. Psihologia crimei. București, Editura Phobos, p. 46.
BUTOI, B. S. T., (2003). Femei ucigașe. Psihanaliza crimei. București, Editura Phobos, p. 175.
BUTOI, B. S. T., (2009). Psihologie judiciară. Tratat universitar. București, Editura Solaris Print, p. 395.
BUTOI, B. S. T., (2009). Criminologie. Comportamente criminale. București, Editura Solaris Print, p. 60-61.
CHELCEA, S., JDERU, G., (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași, Polirom, p .211-223, 227, 229, 232, 242.
CHELCEA, S., (2013). Psihologie socială. București, Editura Comunicare.ro, p.167, 242.
CHELCEA, S., MĂRGINEAN, I., CAUC, I., (1998). Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva, Editura Destin, p. 70, 180, 267, 270, 271, 278, 280, 281, 405.
CONSTANTIN, A, S., (2004). Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor. Iași, Editura Polirom.
COSMOVICI, A, IACOB, L., (2008). Psihologie școlară. Iași, Editura Polirom, p. 52, 156.
COVACIU-PUREC, M., DERWAEL, G., NANU, M., RĂDULESCU, N., STOIA, C., (1996). Pregătirea pentru viață a adolescenților. Ghid pentru educatori. Editura Oscar Print, p.88.
CLERGET, S., (2012). Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes. București, Editura Trei, p.89
CREȚU, T., (2009). Psihologia vârstelor. Iași, Editura Polirom.
CIUHAN, C. G., (2003). Tulburările psihice la copil în Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. coord. Iolanda Mitrofan, Editura Polirom, p.105, 109.
DE PINO, C., (2013).Violența în școală. Ajută-ți copilul să facă față. București, Editura Trei.
DURNESCU, I., (2008). O istorie a probațiunii în România în: Manual de probațiune. coord. SCHIAUCU, V, București, Editura Euro Standard, p.8,12.
DURNESCU, I., (2011). (coord), FILIMON, A, (2011). Uniunea Europeană și dezvoltarea unui sistem de probațiune european în: Probațiunea. Teorii, Legislație și Practică. Iași, Editura Polirom, p.194.
DESMOND, M., (2008). Maimuța goală. București, Editura Art.
EIBL-EIBESFELDT, I., (2009). Agresivitatea umană. Omul este lup pentru om. Editura Trei, p.124.
FABIAN, A., (2007). Aspecte teoretice și statistice ale devianței și delincvenței juvenile. Cluj Napoca, Editura Echinox.
FLANNERY, J. D., HUSSEY, L.D., BIBELHAUSEN, LAURIE., WESTER, L, KELLY., (2009). Infracționalitatea, delincvența și bandele de tineri. în Psihologia Adolescenței. MANUALUL BLACKWELL. Editura Polirom.
GHERGUȚ, A., (2005). Sinteze de Psihopedagogie specială.Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice. București, Editura Polirom, p.260.
GAVRELIUC, A., (2011). Psihologie interculturală. Iași, Editura Polirom, p.307, 309.
GHIȚĂ, A., (2010). Agresivitatea în trafic. Forme și manifestări. Iași, Editura Lumen, p. 21.
GORGOS, C., (1985).Vademecum în psihiatrie. București, Editura Medicală, p.246.
GRECU, F, RĂDULESCU, S., (2003). Delincvența juvenilă în societatea contemporană. București, Editura Lumina Lex, p.145,146.
GRECU, F, RĂDULESCU, S., (2003). Cit: Frederic M. Trasher (1927), Franck Tannenbaum (1938), Milton Gordon (1947), Albert Cohen, Edwin Sutherland, W.E.White (1943), Walter Miller (1958), Richard Cloward și Lloyd Ohlin (1960), Clarence R. Jefrey (1959) în Delincvența juvenilă în societatea contemporană. București, Editura Lumina Lex.
GLĂVEANU, S., (2010). Modelul familial-factor mediator în delincvența comportamentală în: Direcții și perspective psihologice în abordarea unicității umane și sintalității. București, Editura M.A.I. p.183-195.
GILBERT, M. ROBERTA., (2005). Cum să fii prieten cu copilul tău. Editura Teora, p.15.
GÎRLEANU, I, (1996). Coordonate psihosociale ale delincvenței juvenile în perioada tranziției. Timișoara, Editura Ando Tours, p.40.
GOLEMAN, D., (2008). Inteligența emoțională. București, Editura Curtea Veche, p.15, 35,61/63,119,120,121,153, 360, 361.
GOLU, M., (2007). Fundamentele psihologiei II. Editura Fundației ROMÂNIA DE MÂINE, p. 792.
HĂVÂRNEANU, C, MORĂRIȚEI, C., (2001). Agresivitatea în relația elev-profesor în: Agresivitatea în școală. Iași, Editura Institutul European, p.90, 108.
HOLDEVICI, I., (2002). Psihoterapia anxietății. București, Editura Dual Tech, p. 18-19.
HOLDEVICI, I., (1997). Psihopatologie. Note de curs. Editura INI, București, 1997, p.44.
ILIESCU, D, MINULESCU, M, NEDELCEA, C., (2005). Chestionarele nonverbale de personalitate, NPQ. FFNPQ, PAUNEN, V. S, JAKSON, N. D, ASHTON, C. M, București, Editura Psihocover, p.37,38,39.
IBIȘ, A, (2004). Adolescentul deviant în confruntare și dialog cu profesorii. București, Editura Pansofia, p.17.
IONESCU, G., (1997). Tulburările personalității. București, Editura ASKLEPIOS, p.26, 27, 104, 111, 113.
IONESCU, Ș., (2013). Tratat de reziliență asistată. București, Editura Trei, p.27, 61-62, 85,103,104.
JIGĂU, M., (coord.) (2006). Prevenirea și combaterea violenței în școală. Ghid practic pentru directori și cadre didactice. Buzău, Editura Alpha MDN, p.65.
KROGER, JANE.,(2009). Dezvoltarea identității în adolescență în Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell, Editura Polirom, Iași, 2009, p.241, 242
KRUEGER, A, R., CASEY, ANNE, MARY., (2005). Metoda focus grup. Ghid practic pentru cercetarea aplicată. Editura Polirom, p.21, 23, 26, 41, 233.
LIICEANU, A, DOINA, ȘTEFANA. S, MICLE, I. M., (2008). Dimensiuni psihosociale ale violenței domestice. București, Editura Academiei Române, p.75,76.
LORENZ, K., (2005). Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii. București, Editura Humanitas.
LAW, NOLTE, D., HARRIS, R.,(2006). Copiii învață ceea ce trăiesc. Educația care insuflă valori. București, Editura Humanitas.
LEONHARD, K., (1972). Personalități accentuate în viață și literatură. Editura Enciclopedică Română, p. 96.
MARHAN, A. M., (2007). Psihologia Utilizării Noilor Tehnologii. Iași, Institutul European.
MARIAN, C., (2011). Agresivitatea în școală. Determinări, mecanisme și traiectorii. Cluj-Napoca, Editura Limes, p.12,13,14, 21,23, 50, 54, 177.
MARCELLI, D, BERTHAUT, E., (2007). Depresie și Tentative de Suicid la adolescență. Iași, Editura Polirom , p.23.
MICLE, M., (2012-2013). Programul de cercetare –Subprogramul nr.2: Proiectul Nr.3. Tema: Riscul de recidivă la persoanele (majore/adulte) aflate în supravegherea Serviciului de Probațiune. Indentificarea factorilor sociali de risc. București, Institutul Filosofie și Psihologie ,,C.R-Motru” al Academiei Române.
MUNTEANU, M, NECHIFOR, A.,(2007). Prevenirea conduitei agresive la preadolescenți și adolescenți Iași, Editura Pim, pag. 10,11, 39,40.
MUNTEAN, ANA., MUNTEANU, ANCA., (2011). Violență, traumă, reziliență. Editura Polirom.
MOCANU, L., (2010). Comunicarea mijloc viabil de diminuare a agresivității în mediul școlar. Galați, Editura Zigotto, p.16.
MONTANU, M. R., (2003). Delincvența juvenilă. Aspecte teoretice și practice. S.I. Editura Polipress, p.3.
MARICA, S., (2008). Curs de psihologie socială. București, Editura Fundația ROMÂNIA DE MÂINE , p.83.
MIHAELA, M., (2003). Psihologia copilului mic. București. Editura Psiche, p.275.
MACOVEI, R. A., (2009) Toxicodependența. Impact social. Aspecte medicale. Consecințe juridice. Editura PrinTech, p.59.
MASLOW, A., (2007). Motivație și personalitate. București, Editura Trei, p. 205.
MURPHY, T., LORIAN, HOF, OERLIN., (2007). Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoști și controlezi la tine și la ceilalți. Editura Trei, p, 103.
MITROFAN, N, ZDRENGHEA, V, BUTOI, T., (1992). Psihologie judiciară. București, Casa de Editură și presă ,,Șansa”, p.93, 97, 206, 272, 285, 290.
NEAMȚU, C, (2001). Conduite agresive în școală în: Agresivitatea în școală Iași, Editura Institutul European, p.32, 25.
NEAGOE, M., (2010). Comportamentul agresiv la preșcolarii și școlarii mici. Cauze și modalități de prevenire, Târgu Jiu, Editura Măiastra.
NECULAU, A., FERREOL, G., (1999). Aspecte psihosociale ale sărăciei. Editura Polirom, p.164.
NECULAU, A., CURELARU, M., (1999). Reprezentarea socială a sărăciei-impactul apartenenței sociale, p. 164, în Aspecte psihosociale ale sărăciei. Editura Polirom.
OANĂ, S, BOROȘ, M., (2007). Agresivitatea și violența, sau despre mitul,,bunului sălbatic”. Nature and Nurture Predispose to Violent Behavior:Serotonergic Genes and Adverse Childhood Environment” Andreas Reif*,1, Michael Ro¨ sler2, et al. Neuropsychopharmacology 32, 2375–2383.
OANCEA, C., (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere București, Editura Semne 94, p. 285.
PREDA, V., (1998). Delicvența juvenilă. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, pag. 33-34.
POPESCU, N. P., (1978). Dicționar de psihologie București, Editura Albatros, 1978, p.34-35, 95, 213, 661.
PUTNOKY, S., (2010). Comportamentul agresiv la adolescenții din județul Timiș. Timișoara,Editura Solness, p.26, 27.
PRISĂCARU, A., (2013). Cunoașterea integrativă a personalității. Un model teoretico metodologic, București, Editura Militară, 2013. p.66.
PETERMANN, F., DOPFNER, M., SCHMIDT, M., (2010). Tulburări de comportament antisocial-agresiv Cluj-Napoca, Editura RTS, p.3, 10, 121.
PITARIU, H, ILIESCU, D., (2006). Chestionarul STAXI-2 (State-Trait Anger Expression Inventory) CHARLES D. S, PHD, Cluj-Napoca, Editura Odiseya.
PAHLAVAN, F., (2011). Comportamentul agresiv. Iași, Institutul European, p. 12, 37, 99, 100, 113, 125, 134, 135, 136, 150.
RĂDULESCU, A., (1996). Psihologia delincventului minor Timișoara, Editura Ando Tours, p.7, 9, 11.
RUDICĂ, T., (2006). Psihologia frustrației. Iași, Editura Polirom, p. 17, 18, 26, 37, 61, 65, 42, 431, 78, 191.
RUDICĂ, T., (1981). Familia în fața conduitelor greșite ale copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București, p.94.
SILLAMY, N., (1996). Larousse, dicționar de psihologie. București, Editura Univers Enciclopedic, p.19.
SEN, A., (2007). Psihologia clinică în viziunea practicianului. București, Editura Dual Tech, p.89-90.
SCHIAUCU, V., CANTON, R., (2008). Manual de probațiune București, Editura Euro Standard, p.8,12.
SĂUCAN, Ș. D., LIICEANU, A., MICLE, M. I., (2009). Încălcarea legii ca stil de viață.Vulnerabilitatea adolescenților la criminalitate. București, Editura Academiei Române, p.75, 186-187, 110, 111.
SĂUCAN, D. Ș., MICLE I. M., UNGUREANU, G., (2011). Violența în familie. Oportunități și Provocări în: Ce știm despre femei în România. O colecție de date referitoare la gen. Material apărut pe suport electronic CD și broșură de prezentare. Publicația a apărut cu sprijinul tehnic și financiar al Fondului ONU pentru Populație, București, noiembrie, p.127.
STEMATE, E. R., (2010). Cum gestionăm agresivitatea adolescenților ? București, Editura SPER, p. 14.
STĂNCULESCU, E., (2013). Fascinația stereotipurilor în psihologia socială. Editura Academiei Române. București, 2013, p.176.
SION, G.,(2007). Psihologia vârstelor.Editura Fundației România de Mâine p.194.
SELLS, P.S., (2005). Adolescenți scăpați de sub control. București, Editura Humanitas.
ȘOITU, L., HĂVÂRNEANU, C., (2001). Agresivitatea în școală. Iași, Institutul European, p.23, 25, 32, 91, 92, 94.
ȘCHIOPU, U., VERZA, E., (1989). Adolescența personalitate și limbaj. București, Editura Albatros.
TARASOV, A., (2006). Psihologia jocurilor video. Agresivitatea și sugestibilitatea la adolescenții expuși jocurilor video violente. Iași, Editura Lumen, p. 43, 61.
TUDOSE, C., (2003). Aspecte psihologice ale agresivității umane. București, Editura Academiei Naționale de Informații, p.30,83,92, 96.
ȚURLEA, S.,(1991). Bomba drogurilor. București, Editura Humanitas.
ȚUȚU, C, MIHAELA., (2008). Psihologia personalității. Editura Fundației ROMÂNIA DE MÂINE , p,162.
VERZA, E., VERZA, F. E, (1994). Psihologia vârstelor. București, Editura Prohumanitate, p.185,186, 192, 206.
VEZURE, D. E., (2010) Toxicomania în școală. Specific și modalități de prevenire. Editura Sitech, Craiova, p.13.
VAN HELSING, J., (2003). Copii mileniului III, Filipeștii de Târg, Prahova, Editura Antet XX Press, p.143, 144, 145, 146, 147, 150.
ZLATE, M., (2009). Fundamentele Psihologiei, Iași, Editura Polirom, p.39,40,44.
ZLATE, M.,(2004). Eul și Personalitatea, București, Editura Trei, p.121.
ZLATE, M.,(2000). Introducere în psihologie, Editura Polirom, p. 322.
LEGISLAȚIE:
Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
H.G. nr. 1439/2004 se referă la serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Ordinului nr.69/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind mangementul de caz în domeniul protecției copilului.
Ordinul 80/2004 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea planului de servicii și a normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecție.
Codul penal.
Codul de procedură penală.
Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor.
Ordinul nr.288 / 2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul drepturilor copilului.
Legea 15/1968.
Legea 104/1992.
Hotărâre a Consiliului Local Sector 3 nr.4/2005.
Metodologie de organizare și funcționare.Consiliul Local Sector 3, D.G.A.S.P.C, Sector3, Complex de servicii pentru copilul delincvent, 2006, p.1.
SURSE WEB:
Articole aparute în cadrul unor pagini de internet
CALANCEA, D. S, (2011). Violența în școli: În revista Baby. Salvat la 28-1-2011 de pe adresa www.baby.unica.ro.
PĂTRAȘCU, D. (2010). Studiu criminologic privind cauzele delicvenței juvenile. salvat la data de 27-1-2011 de pe adresa:denisapatrașcu.wordpress.com/2010/02/13/.
COD PENAL. www. legeaz.net/cod-penal-actualizat-2011/art-103-cpen. Salvat la data de 15.07.2013.
SĂUCAN, D.Ș., LIICEANU, A., MICLE, I.M, (2005). Abordare psihsocială a sinuciderii ca formă particulară a violenței. Salvat la 15.07.2013 de pe adresa: www.criminologie.ro.
STRATULAT, C., Rusia. Atac armat într-un liceu din Moscova. Un polițist și un profesor au fost uciși. În Ziua News. Ro. Salvat la 03-02-2014 de pe adresa: www.ziuanews.ro.
TĂGÂRĂ, C., Terapia asistată de animale ameliorează starea de sănătate. Salvat la 1-04-2014 de pe adresa: www.taifasuri.ro.
DAVID, D., De ce iubesc România. În Gândul Info. Salvat la 03-02-2014 de pe adresa: www.gandul.info/de-ce-iubesc-romania/de-ce-iubesc-romania-cercetatorul-daniel-david-a-construit-la-cluj-realitatea-virtuala-din-matrix-cu-2-milioane-de-euro-video-897593.
SIȚA, P., Update SUA: 19 Liceeni americani și un agent de securitate înjunghiați; 4 elevi în stare critică. Salvat la data de 15.04.2014 de pe adresa www.agerpres.ro.
Informații specifice aparute în cadrul unor pagini de internet
www.testcentral.ro/engine.php.actions=npq_test.htm. consultat la data de 14.03.2009.
www.insse.ro/cms/files/statistici/Statistica%20teritorială%202008/rom/Tabel65.htm.
consultat la data de 16.07.2013.
www.ilo.org/public/english/employment/strat/kilm/download. consultat la data de
27/01/2014.
www.worldometers.info/ro/. consultat la data de 27/01/2014.
www.agerpres.ro/externe/2014/04/09/. consultat la data de 15-04-2014.
www.bpr.b.polițiaromână.ro/ro/utile/statistici-evaluări/statistici/statistica-principalelor-activități-desfășurate-de-poliția-română-în-perioada-2004-2012. consultat la data de 18- 04-2014.
www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Agresivitatea-și-violența_-sau-despre-mitul-_bunului-sălbatic__7631/. consultat la 28- 04-2014.
ro.scribd.com/doc/20485928/Manual-de-Diagnostic-A-DSM-IV. consultat la 28- 04-2014.
www.christopherreeve.org. consultat la 28- 04-2014.
www.library.nhs.uk/booksandjournals. consultat la 28- 04-2014.
www.apa.org/pubs/books/4318085.aspx. consultat la 28- 04-2014.
www.gapminder.org. consultat la 28- 04-2014.
Informații specifice aparute în cadrul unor emisiuni de televiziune
BBC WORLD NEWS -135 killed in Pakistan –Pesawar- mostly children-16 dec. marți, ora 17.45
Articole sau lucrări nepublicate
CONSILIUL LOCAL, SECTOR 3, D.G.A.S.P.C, Complex de servicii pentru copilul delincvent.Metodologie de organizare și funcționare, București, 2006, p.1.
IONESCU, G., Note de curs, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Factorii Psihologici In Agresivitatea Delincventilor Juvenili din Mediul Scolar (ID: 165280)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.