Factorii Determinanti Si Formele de Manifestare ale Crizei Uniunii Monetare Europene(moneda Euro)

Factorii determinanti si formele de manifestare ale crizei Uniunii Monetare Europene

Criza eсоnоmiсă mоndială reprezintă la mоmentul aсtual рrinсiрala рrоblemă сu сare ѕe соnfruntă tоate ѕtatele lumii și сare рreосuрă atât șefii ѕtatelоr сât și оamenii de rând, ea рrоduсând efeсte aѕuрra eсоnоmiei națiоnale, a сelei internațiоnale și imрliсit aѕuрra vieții оamenilоr оbișnuiți. Aсțiоnează în tоate dоmeniile eсоnоmiсe, рrоduсând deсalaje între ѕtate, рierderi, falimente.

Cert este și la ora actuală faptul că această criză, pornită ca o avalanșă în 2007 încă ne cară cu ea, în rostogolirea pe o pantă destul de abruptă și despre care nu știm încă unde își are capătul. Trăim încă în ea, nu am avut când și cum să ne îndepărtăm de ea, pentru a o putea privi cu detașarea pe care inevitabil o aduce trecerea vremii.

Actuala criză economică și financiară, așa cum este ea reflectată în opiniile publicului european, și, în particular, ale celui român, a scos la lumină nu numai aspecte privind problemele, temerile sau așteptările publicului din statele UE, ci și aspecte ce țin de eficacitate și legitimitate politică, la nivel național și european.

Acest obstacol numit criză este un obstacol care pune la încercare eficacitatea acestei comunității europene și modul în care împreună vor rezolva această problemă pentru a depăși criza.

1.1 Indicatori economici: dovezi ale prezenței crizei în zona euro

Încă de la înființare, Uniunea Europeană a fost privită cu scepticism. În ciuda tuturor obstacolelor, proiectul a continuat, depășind deja o jumătate de secol.

Criza financiară care a început la sfârșitul anului 2007 a scos la iveală probleme reale din zona euro. Astfel că această criză financiară globală este prima provocare majoră pentru euro ca valută multinațională . Mulți se întreabă dacă aceasta va fi, de asemenea, și ultima.

Deși indicii timpurii au sugerat faptul că țările din zona euro sunt intemperii în fața furtunii, acest lucru nu a oprit economiști importanți, să avertizeze asupra faptului că actuala criză financiară ar putea fi un test sever asupra capacității monedei euro de a supraviețui.

Moneda unică europeană a acționat precum un somnifer, pentru unele țări europene și le-a dat senzația că sunt forțate să realizeze importante reforme structurale și economii bugetare pentru a continua să rămână în zona euro.

Euro a fost un mare succes și într-un termen foarte scurt, a devenit a doua valută mondială iar în unele zone este chiar prima în ceea ce privește tranzacțiile.

Însă, potrivit altor opinii, euro a devenit un puternic stimulent pentru ceea ce are nevoie Europa, iar Europa, înainte de toate, are nevoie să nu trăiască peste posibilități, și în al doilea rând să realizeze reforme structurale pentru a fi mai competitivă în cadrul economiilor globale.

În primii zece ani, zona euro a fost caracterizată de stabilitate: nivelul prețurilor a rămas stabil și valoarea euro a rămas puternică în fața schimburilor. În timpul acestor primi zece ani de existență, zona euro pare să fi funcționat ca o adevărată uniune monetară.

În ceea ce privește creșterea economică, economiile din zona euro, au susținut o creștere favorabilă comparativ cu alte țări din zona OECD.

Apoi am asistat la accelerarea integrării piețelor de capital, o creștere în activitățile transfrontaliere și reducerea decalajelor existente la nivelul veniturilor pe cap de locuitor între statele membre.

De la începutul crizei euro, această integrare a ajuns la un popas și chiar a fost inversată: diferențialele dobânzii au crescut.

Problemele structurale care stau la baza zonei euro au devenit tot mai vizibile după apariția crizei globale din 2007-2008.

Inflația reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariția sau creșterea discrepanței dintre masa monetară și oferta de bunuri față de situația existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendințe majore strâns legate între ele: creșterea generalizată a prețurilor, și scăderea puterii de cumpărare a banilor.

În perioada 2004-2008, procentul ratei inflației are o valoare constantă, nedepășind o valoare maximă de 2.2 %. Cotele maxime le atinge în anul 2009, an în care criza economică mondială își face simțită prezența. De menționat este faptul că în lunile iulie și iunie ale anului 2009 s-a înregistrat cea mai mare rată a inflației în zona euro, și anume de 4.00%, spre deosebire de luna decembrie a aceluiași an, când rata inflației a fost de 1.6%.

Rata anuală a inflației din zona euro a fost de 1,8% în luna septembrie a anului 2010, și a coborât până la 1,6% în luna august, iar în septembrie 2010 a urcat pâna 2,2% .

Grafic nr. 1 : Evoluția rata inflației în zona euro, în perioada 2008-2014

Sura : “European Union inflation rate”, Site internet inndexmundi, http://www.indexmundi.com/european_union/inflation_rate_(consumer_prices).html

În anul 2011, zona euro a înregistrat o rată a inflației de 2.7%. Rata anuală a inflației a fost de 2,2% în luna decembrie 2012, menținându-se la fel ca în noiembrie a aceluiași an.

În decembrie 2013, cele mai mici rate anuale ale inflației s-au înregistrat în Grecia (-1,8%), Cipru (-1,3%), iar cele mai ridicate în Austria și Regatul Unit (ambele 2,0%).

Comparativ cu noiembrie 2013, rata anuală a inflației a scăzut în a această ultima lună a anului 2013 în nouă state membre, a rămas stabilă în patru.

În luna februarie a anului 2014  rata anuală a inflației în zona euro a fost de 0,7%, în scădere de la 0,8% cât s-a înregistrat în luna ianuarie.

Ne orientăm acum atenția spre un alt indicator economic, și anume PIB-ul, care ne poate spune multe despre starea economiei unei țări și ne oferă informații cu privire la modul în care criza afectează statele membre ale zonei euro.

În al treilea trimestru al anului 2011, ratele de creștere din zone euro au fost +0,1% și, respectiv, +0,3%. PIB-ul a scăzut cu 0,3% în ​​zona euro și  în al patrulea trimestru al anului 2011, comparativ cu trimestrul anterior.

Comparativ cu același trimestru al anului 2010, PIB-ul crescut cu 0,7% în zona euro.

Grafic nr. 2 : Evoluția Produsului Intern Brut în zona euro, în perioda 2008-2014

Sursa : Sursa: “Economic Crisis in : Causes, Consequences and Responses”, p. 39

http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf

PIB-ul în zona euro a continuat creșterea și în al patrulea trimestru al anului 2013, prin comparație cu anul 2012, fiind cu 0.5% mai mare. Pe parcursul anului 2013 consumul privat a crescut marginal cu 0,1% în timp ce exporturile și importurile au crescut cu
1,3% și 0,5%, respectiv.

În februarie 2014, producția industrială a crescut cu 0,2%, bunuri de larg consum a crescut, respectiv, cu 0,5%, producția de bunuri de capital a rămas neschimbată .

Șomajul este un dezechilibru care reprezintă un excedent al ofertei față de cererea de muncă cu niveluri și sensuri de evoluție diferite pe țări și perioade, având, inițial, un caracter temporar, iar în ultimele decenii, unul permanent, dar care nu exclude total și definitiv existența de ocupare deplină a forței de muncă, iar rata șomajului reprezintă proporția de muncitori aflați în șomaj raportată la numărul total al populației active.

Rata șomajului variază de-a lungul zonei euro.

Între anii 2000 și 2008 rata șomajului a fost considerabil mai mare decât cea a Statelor Unite ale Americii. Rata șomajului a început totodată să crească mult mai devreme în SUA (2007) în comparație cu zona euro, unde s-a resimțit abia în anul 2008.

Apogeul valorii acestei rate a fost stabilit în anul 2009, cu o valoare de 8.9% , un an critic, când a existat numărul cel mai mare de șomeri din zona euro.

Piața muncii a început să se deteriorizeze considerabil în a doua jumătate a anului 2008, în zona euro. De atunci, rata șomajului a crescut cu mai mult de două puncte procentuale, iar cele mai acute creșteri s-au înregistrat în Spania și Irlanda.

O creștere semnificativă a șomerilor s-a înregistrat în rândul meseriașilor și în domeniul serviciilor. Creșterea șomajului în rândul femeilor a fost mai lentă decât în cazul bărbaților, având în vedere că recesiunea economic care a lovit întâi sectoarele în care ocuparea forței de muncă masculină era ridicată (industria auto, construcțiile).

Cu toate acestea, în primul trimestru al anului 2009, s-a înregistrat un declin și în rândul angajaților de sex feminin, lucru care nu s-a mai întâmplat din 2005.

În perioada decembrie 2009 – decembrie 2010, rata șomajului la bărbați a crescut de la 9.8% la 9.9% în zona euro, iar rata șomajului la femei a crescut de la 10% la 10.1% în zona euro.

Grafic nr. 3: Evoluția ratei șomajului în sona euro (2009-2014)

Sursa: “Table unemployment rates. PNG”, în Site internet al Comisiei Europene, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php?title=File:Table_unemployment_rates.PNG&filetimestamp=20100208122700

Rata șomajului din zona euro, corectată de variațiile sezoniere, s-a menținut în decembrie 2010 la 10%, dar a crescut în comparație cu aceași lună a anului 2009, când a fost de 9.9%.

Nici anul 2011 nu aduce schimbări , rata șomajului a fost de 10,0% în iunie 2011.

Între iunie 2011 și iunie 2012, rata șomajului la bărbați a crescut de la 9,7% la 11,2% în zona euro zonă iar în rândul femeilor a crescut de la 10,3% la 11,3%.

În luna noiembrie 2012, numărul șomerilor a crescut în zona euro, cele mai mari creșteri au fost înregistrate în Cipru (13,3% până la 17,3%), Italia (11,3% la 12,7%), Grecia (26,0% până la 27,4% între septembrie 2012 și septembrie 2013) și Țările de Jos (5,6% la 6,9%). Cele mai mari scăderi au fost observate în Irlanda (14,3% la 12,3%), Portugalia (17,0% la 15,5%).

În zona euro, rata șomajului  a fost de 12,1% în noiembrie 2013, o rată relativ stabilă comparativ cu luna aprilie a aceluiași an.

Rata șomajului a fost de 11,9% în februarie 2014, menținându-se la același nivel cu cea din octombrie 2013. Diferențe semnificative persistă în statele membre, cu cele mai mici rate înregistrate fiind Austria (4,8%) și Germania (5,1%), iar cea mai mare în Grecia (27,5% în decembrie) și Spania (25,6%).

1.2. Cum a afectat criza economică și financiară statele membre ale zonei euro

Efectele crizei economice mondiale au fost inegal răspândite pe teritoriul Uniunii Europene, datorită faptului că în aceasta comunitate există state puternice, cu o economie puternică și capabilă să treacă peste această problemă, însă există și state mai puțin puternice care se confruntau cu probleme economice și înainte de declanșarea crizei economice, probleme care odată cu pătrunderea crizei s-au adâncit și mai tare.

De partea statelor care amenință stabilitatea economică a UE și care au fost afectate enorm de criza economică mondială sunt: Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia și Spania.

Țările cu probleme financiare au fost numite "PIIGS" (inițialele de la Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia și Spania). Aceste state amenință stabilitatea economică din zona euro, i cu datoriile lor excesive.

Prin urmare, problema reală cu privire la zona euro care a ieșit la suprafață de la instaurarea euro a fost legat de apariția unor discrepanțe tot mai mari în zona în sine . Unele țări au început să aibă probleme , mai curând, chiar din 2005 , probleme care s-au amplificat în timpul crizei financiare și au devenit aproape de nesuportat din 2010 .

Grafic nr.4 : Evoluția indicatorilor economici în state membre ale zonei euro, în 2013 (%)

Sursa :

Comisia Europeană, EUROSTAT, Euro area GDP up by 0.2%, EU28 up by 0.3%, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-15052014-AP/EN/2-15052014-AP-EN.PDF

Comisia Europeană, EUROSTAT, Euro area unemployment rate at 11.8%,

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-02052014-AP/EN/3-02052014-AP-EN.PDF

Acele țări au deviat din media zonei euro , începând cu anul 2002 , iar procesul de divergență încă nu se încheie .

Așadar, criza financiară a lovit diferitele peană, EUROSTAT, Euro area unemployment rate at 11.8%,

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-02052014-AP/EN/3-02052014-AP-EN.PDF

Acele țări au deviat din media zonei euro , începând cu anul 2002 , iar procesul de divergență încă nu se încheie .

Așadar, criza financiară a lovit diferitele state membre în măsuri diferite. Măsura în care criza financiară afectează statele membre ale Uniunii Europene depinde puternic de condițiile lor inițiale și vulnerabilitățile asociate.

Grecia, Italia, Portugalia și Spania și-au petrecut ultimul deceniu în creșterea deficitelor de cont curent, și așa au fost acuzate de cheltuieli exagerate.

Problemele structurale care stau la baza zonei euro au devenit tot mai vizibile după criza financiară globală din 2007-2008. Mai multe state au rămas cu deficite nesustenabile și datorii publice mai mari decât PIB-ul lor.

Până în 2010, o criză a datoriilor suverane – cea mai pronuntata în Grecia –s-a răspândit de-a lungul zonei euro și a primejduit viitorul zonei euro. Între primăvara anului 2010 și primăvara anului 2011, UE și FMI au acționat pentru a salva Grecia, Irlanda și Portugalia.

Grecia, este unul dintre cazurile în care se poate spune că autoritățile au fost învinse de criză. În toată această perioadă de criză, Grecia s-a confruntat cu deficite record, lupte de stradă și greve la nivel național.

Statul elen a fost bântuit de spectrul falimentului. Cetățenii s-au revoltat și au organizat greve care au paralizat întreaga țară.

Momentul de acutizare al consecințelor celei mai severe recesiuni de la cel de-al doilea război mondial, l-a reprezentat anul 2010. Acest an a lăsat în urme probleme precum: rate ridicate ale șomajului, datorii publice și deficite bugetare mari.

Tot în acest an, în 2010, în Grecia au fost luate noi măsuri severe de austeritate, necesare în vederea consolidării efective a sistemului fiscal și reducerea deficitului bugetar foarte mare și al nivelului datoriei publice. În eforturile sale de , Grecia a fost sprijinită de către ajutoare de urgență acordate de către UE și FMI.

Nici despre anul 2011 nu putem spune că a fost unul prea bun pentru greci, situația economică era departe de a fi una stabilă : cu un ritm negativ al PIB în creștere (de la -3,5 în 2010 la -6,9% în 2011) și cu o rată a șomajului îngrijorător de mare (17,7%, față de 12,6% în 2010), cu consecințe devastatoare pentru finanțele publice. Ca urmare, autoritățile din Grecia au adoptat un nou program de austeritate, programul de ajustare fiscală pe termen mediu 2011-2015, care a adus restructurarea unor instituții și companii de stat, noi impozite și taxe, reducerea cheltuielilor cu aparatul administrativ din sectorul public.

Deși la începutul anului 2012 a primit susținere financiară consistentă din partea organismelor internaționale (FMI, BCE, UE) și a inițiat un nou program de austeritate, economia Greciei era departe de a se redresa, fiind luată în calcul chiar posibilitatea ca țara să părăsească Zona euro.

În decembrie 2013, rata șomajului în Grecia a scăzut marginal la 27,5 la sută, față de 27,6 la sută, cât era în luna noiembrie a aceluiași an, rămând totuși la o valoare de două ori mai mare față de media din Zona Euro, 12 la sută.

În timp ce toți ochii erau ațintiți asupra Greciei, în celălalt capăt al Mediteranei, se petrecea o altă “dramă”: Spania, țară care se afla și ea pe punctul de a trăi un coșmar economic și financiar.

Spania, a fost considerată o economie dinamică și până în anul 2005 a atras investiții străine semnificative. Economia a cunoscut un boom imobiliar, construcțiile reprezentând aproape 16 la sută din PIB. Acest lucru s-a schimbat odată cu criza globală. În termeni cumulativi, prețurile locuințelor au scăzut semnificativ din 2007.

Unul dintre cei mai reprezentativi indicatori în ceea ce privește starea economiei, și anume piața forței de muncă, a fost puternic afectată în anul 2010, mai mult de 4,5 milioane de spanioli rămânând șomeri.

Tot în acest an, rata șomajului a atins un nivel greu de imaginat, de 19,5%, de două ori peste media din zona euro și mult mai mare față de Grecia, unde rata era de 9,8%. Nici în ceea ce privește schimburile cu țările străine, Spania nu stă prea bine în acest an, situația fiind destul de gravă. În Spania, în 2010, s-a înregistrat o creștere bruscă a deficitului, la 5,6% din PIB.

Și despre finanțele publice putem spune că în 2010 erau într-o stare deplorabilă. Guvernul spaniol a raportat venituri de 346 miliarde de euro și cheltuieli de 454 miliarde de euro. Deficitul de 108 miliarde de euro, adică de peste 11% din PIB, era de aproape patru ori mai mare decât standardul impus de țările europene în acordul de la Maastricht.

Economia Spaniei a reintrat în recesiune în anul 2011.

În Portugalia, Spania și Grecia, s-a înregistrat o creștere dramatică a șomajului în rândul tinerilor.

Între timp , Spania , care a avut o creștere rapidă a deficitului bugetar , ca urmare a crizei financiare , este , de asemenea, expusă riscului de contagiune . Spania a trecut printr- un bust mare pieței imobiliare în timpul crizei financiare globale care a plecat de sectorul bancar foarte expus .

Până în vara anului 2012 , Spania a fost nevoită să solicite un plan de salvare pentru sectorul financiar asediat . În luna iulie a anului 2012 , liderii UE au convenit să utilizeze fondurile de salvare din zona euro pentru a oferi guvernului spaniol 123 milioane dolari în ajutor pentru recapitalizarea băncilor sale.

Pentru prima oară, în anul 2013, populația Spaniei a scăzut și din cauza plecării imigranților, la 46,7 milioane de locuitori — număr total cu 0,2% mai mic față de anul anterior. Numărul șomerilor a depășit pentru prima oară pragul de 5 milioane, deși acesta s-a redus ulterior în ultimele luni ale anului. Reforma sistemului de pensii, menită să sporească încasările la buget pentru a menține sistemul viabil, va impune creșterea vârstei de pensionare până la cel puțin 67 de ani, pe termen mediu și lung.

Între timp, PIB-ul Portugaliei, productivitatea, și creșterea salariilor a stagnat în ultimul deceniu.

Dependența țării de datoria externă – a scos la iveală un deficit de cont curent, care a fost mai mult de 10 la sută din PIB în 2009 – fapt care a făcut Portugalia mult mai sensibilă la criza zdrobitoare.

Investitorii au pariat împotriva Portugaliei, ceea ce face din ce în ce mai probabil că țara nu va putea să se finanțeze în piețele datoriilor.

Până la sfârșitul lui martie 2011 a devenit clar că Portugalia, de asemenea, ar avea nevoie de un împrumut de salvare. În mai 2011, UE și FMI au convenit asupra unui pachet de salvare de 116 miliarde dolari, pentru care Portugalia a fost de acord să pună în aplicare măsuri de austeritate.

Față în față cu un deficit istoric, Portugalia lucrează la consolidarea finanțelor sale publice, investind pentru a-și dezvolta economia. De-a lungul străzilor abrupte și pietruite ale Lisabonei, recunoscută pentru melancolie chiar în vremurile sale bune, oamenii nu sunt încă siguri dacă economia fragilă a Portugaliei își va reveni. Iar dacă nu-și va reveni, va slăbi astfel sănătatea financiară a întregii Europe.

Cazul Irlandei a fost marcat de o naționalizare a sectorului bancar, fapt care s-a tradus într-un stres fiscal sever.

Dar nu cu mult timp în urmă, Irlanda a fost salutată ca tigrul celtic pentru dinamismul său economic. Economia acestei țări s-a extins rapid în perioada 1997-2007, cu investiții stimulate, în parte, ca urmare a unei rate scăzute de impozitare a profitului.

Începând cu 2007, prețurile proprietăților au scăzut, iar băncile irlandeze au intrat sub o presiune severă. Prăbușirea prețurilor bunurilor în prima jumătate a anului 2009 a coincis în linii mari cu înăsprirea controlului de credit.

Până la mijlocul lunii aprilie a anului 2009, a existat o creștere marcată în randamentele obligațiunilor irlandeze, iar guvernul a trebuit să naționalizeze bănci. În septembrie 2010, sprijinul guvernamental pentru bănci a crescut semnificativ Dar, criza bancară s-a transformat într-o problemă fiscală.

În ceea ce privește șomajul, Irlanda, cu o rată a șomajului de 13,7 la sută este printre cele mai grav afectate, după Spania, care a asistat, la rândul său, la un colaps în sectorul imobiliar.

Spre deosebire de Grecia, criza datoriilor Irlandei a fost stimulat de o criză implicit bancară, un rezultat de bule de locuințe care au intrat în colaps în 2008.

În urma crizei financiare mondiale, economia irlandeză a cunoscut una dintre cele mai grave recesiuni din zona euro.

Guvernul Irlandei a făcut datorii masive pentru a sprijini sistemul financiar în timpul crizei globale.

Italia este a opta cea mai mare economie din lume și a patra din Europa, în termeni de PIB nominal, în 2010.

Acesta a fost o economie cu creștere lentă a PIB, o creștere medie de doar aproximativ 1 la sută pe an în perioads 2000-07, comparativ cu aproape de 2 la sută pentru zona euro.

La sfârșitul anului 2011, centrul crizei datoriilor externe s-a mutat în Italia. Piețele și-au pierdut încrederea în capacitatea premierului Silvio Berlusconi de a pune în aplicare măsuri de austeritate promise . Atunci când costurile de împrumut ale Greciei, Irlandei, Portugaliei și a ajuns la niveluri similare, aceste țări au solicitat asistență financiară din partea UE și FMI. Pentru Italia, care are o datorie publică în valoare de 2600 miliarde dolari – mai mult de 115 la sută din PIB – un plan de salvare nu a fost o opțiune.

Austria este considerată de mulți economiști o "țară norocoasă", ca urmare a influenței minime pe care criza financiară globală a avut-o asupra economiei sale. Impactul crizei în Austria, nu este comparabil cu impactul pe care criza l-a avut asupra țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite, Japonia și alte țări europene .

Totuși, Austria a resimțit și ea efectele crizei; această țară, în încercarea de a trece peste acest obstacol a mărit impozitele și a scăzut cheltuielile bugetare pentru a reduce deficitul public.

Spre deosebire de cea mai mare parte a țărilor din zona euro, Austria a scăpat de recesiune în 2012 și 2013.

PIB-ul austriac de 3,8% în 2009, a înregistrat o creștere pozitivă de aproximativ 2% în 2010 și 2,7% în 2011, dar a ajuns la 0,6% în 2012.

Șomajul nu a cunoscut o creștere la fel de abruptă în Austria, precum în altă parte din Europa, acest lucru datorându-se în parte faptului că guvernul a subvenționat orele de lucru pentru a permite companiilor să-și păstreze angajații.

În 2013, Austria este descrisă ca terenul glorie pentru solicitanții de locuri de muncă: 4,8% a fost rata șomajului în luna octombrie, în timp ce Germania avea o rată a șomajului de (5,2%) iar Spania înregistra o rată a șomajului de 26,7% și Grecia de 27,3%.

Economia Austriei a crescut cu 0,4% în 2013.

Indicele competitivității globale pentru țările din zona euro evidențiază, de asemenea, diferențe mari în ceea ce privește clasamentul și scorul . Diferențele dintre condițiile de pe piața muncii, ratele șomajului sunt, de asemenea, divergente.

În comparație cu economiile periferice, Germania are cea mai mică rată a șomajului, ca urmare a schemei de lucru și de timp .

Ideea principală pe care o putem păstra în minte din această analiză macroeconomică este faptul că criza financiară și apoi criza datoriilor a amplificat divergențe între statele membre din zona euro.

Deși criza nu a inițiată de aceste divergențe, ea probabil a agravat diferențele existente.

1.3 Rezistența zonei euro în fața unei crize economice severe

Uniunea Europeană poate fi privită ca un model de societate deschisă.

Uniunea Europeană a fost un proiect îndrăzneț care a tras imaginația multor oameni. Am privit Uniunea Europeană ca pe o întrupare a unei societăți deschise – o asociație voluntară de state egale care și-au predat o parte din suveranitatea lor pentru binele comun. Uniunea Europeană a avut cinci state membre mari, și un număr de state mici și toate au subscris la principiile democrației, libertății individuale, drepturilor omului și statul de drept. Nici o națiune sau naționalitate nu a ocupat o poziție dominantă.

Procesul de integrare a fost condus de către un mic grup de oameni de stat luminați, care au recunoscut că perfecțiunea era de neatins și au practicat ceea ce se numește inginerie socială, bucată cu bucată. Ei au stabilit obiective limitate și termene ferme și apoi au mobilizat voința politică pentru un mic pas înainte, știind foarte bine că, atunci când l-au atins, inadecvarea ei ar deveni evidentă și necesită un pas mai departe.

Criza euro nu a fost o consecință inevitabilă a integrării, ci mai degrabă un rezultat al greșelilor care pot fi evitate în politică, economie și finanțe; credința excesivă în puterea de auto-reglementare a piețelor financiare.

Criza euro este extrem de complexă. Ea are atât o dimensiune politică cât și o dimensiune financiară. Și dimensiunea financiară poate fi împărțită în cel puțin trei componente: o criză a datoriilor suverane și o criză bancară, precum și divergențe în materie de competitivitate.

Diferitele aspecte sunt interconectate, ceea ce face probleme atât de complicate încât acestea șovăie minte, având calitatea de coșmar.

Criza a transformat, de asemenea, Uniunea Europeană în ceva radical diferit de ceea ce a fost destinată să fie inițial. UE a fost menită să fie o asociație voluntară de state egale, dar criza a transformat-o într-o ierarhie, cu Germania și alți creditori responsabili și în țările puternic îndatorate, retrogradate la statutul de categoria a doua.

Când imperiul sovietic a început să se dezintegreze, liderii Germaniei și-au dat seama că reunificarea a fost posibilă doar în contextul unei Europe mai unite și au fost pregătiți să facă sacrificii considerabile pentru a realiza aceasta. Când au venit la negocieri, au fost dispuși să contribuie un pic mai mult și să ia un pic mai puțin decât celelalte state, facilitând astfel de acord. La acea vreme, statul german obișnuia să spună că Germania nu are o politică externă independentă, ci doar una europeană. Aceasta a condus la o accelerare dramatică a procesului. A culminat cu reunificarea Germaniei în 1990 și semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992. Aceasta a fost urmată de o perioadă de consolidare, care a durat până la criza financiară din 2007-20088.

În timp ce, în teorie, Germania nu poate dicta politica, în practică o politică poate fi propusă, fără a obține permisiunea Germaniei în primul rând. Pentru a înrăutăți lucrurile, politica de austeritate promovată de Germania, are ca efect prelungirea crizei și perpetuarea subordinea țările debitoare.

Criza euro ar putea fi putut sfârși prin a distruge Uniunea Europeană. O dezintegrare dezordonată ar fi lăsat Europa mai rău decât a fost atunci când a început experimentul îndrăzneț de a crea o Uniune Europeană. Asta ar fi fost o tragedie de proporții istorice.

În cazul în care Italia ar părăsi zona euro, povara datoriei denominante în euro ar deveni nesustenabilă și ar trebui să fie restructurată. Acest lucru ar arunca restul Europei și restul lumii într-un colaps financiar.

Arhitecții monedei euro au recunoscut faptul că tratatul de la Maastricht a fost fundamental gresit, că a fost o construcție incompletă : o uniune monetară fără o uniune politică.

Ratele dobânzilor incorecte duc la bule financiare, lipsa unei uniuni bancare și lipsa unui adevărat creditor de ultimă instanță, acestea sunt toate defectele într-adevăr grave în construcția monedei euro, dar care, sunt de acum bine cunoscute. Pentru a păstra moneda unică euro, este nevoie de o mai mare "coordonare fiscală" și "voință politică.

Dar euro a avut multe alte defecte, de care nici arhitecții, nici statele membre nu au fost pe deplin conștiente.

De exemplu, Tratatul de la Maastricht a luat de la sine că numai sectorul public ar putea produce deficite cronice, deoarece sectorul privat ar putea să corecteze întotdeauna propriile excese. Criza financiară a demonstrat că acest principiu este greșit.

Pentru țările dezvoltate situația nu este chiar atât de , moneda lor se poate deprecia în valoare, dar riscul de neplată este practic inexistent.

Prin contrast, țările mai puțin dezvoltate, care trebuie să împrumute în valută riscul de neplată este mult mai mare. Pentru a înrăutăți lucrurile, piețele financiare pot conduce de fapt, astfel de țări în incapacitate de plată.

Înainte de criza financiară din 2007 – 2008 atât autoritățile cât și piețele financiare au ignorat această caracteristică a monedei euro.

Atunci când a fost introdusă moneda euro, obligațiunile guvernamentale au fost tratate ca fiind fără risc. Autoritățile de reglementare au permis băncilor comerciale să cumpere cantități nelimitate de obligațiuni de stat. Acest lucru a creat un stimulent pentru băncile comerciale de a acumula obligațiuni ale țărilor membre mai slabe, care au plătit rate mai mari, în scopul de a câștiga câteva puncte suplimentare.

Criteriul de convergență a ratelor dobânzilor a determinat o divergență în performanța economică. Așa-numitele țări periferice, Spania și Irlanda, au devenit mai puțin competitive, în timp ce Germania, a devenit mai competitivă.

Există o paralelă strânsă între criza euro și criza bancară internațională din 1982. În 1982, FMI și autoritățile bancare internaționale au salvat sistemul bancar internațional cu un împrumut suficient de bani pentru țările puternic îndatorate .

Astăzi, Germania joacă același rol ca și făcut al FMI atunci . Setarea însă este diferă , dar efectul este același .

Criza euro a atins un punct culminant în vara anului 2012. Piețele financiare au început să anticipeze o posibilă despărțire și primele de risc au atins niveluri nesustenabile.

De la începutul anului 2013, euro s-a apreciat.

Ratele dobânzilor pe piața monetară au crescut ușor în aprilie situându-se la 0,33%.

În 2013, zona euro ca întreg a îndeplinit criteriul deficitului bugetar de la Maastricht pentru prima dată din 2008, deficitul public general a scăzut la 3,0%.

Dar Uniunea Europeană nu este o națiune. Este doar o asociație de state suverane, o asociație foarte incomplet, și nu poate supraviețui.

Această criză euro a transformat ceea ce a fost menit să fie o asociație voluntară de state suverane egale, care au sacrificat o parte din suveranitatea lor pentru un beneficiu comun, într-o relație între debitori și creditori.

Debitorii nu își pot plăti datoriile lor și sunt dependente de mila creditorilor lor, fapt care creează un sistem de două clase, care nu mai este voluntar și nu este egal.