Factorii Determinanti Ai Dezvoltarii Turismului

Turismul, ca fenomen social-economic și cultural este determinat într-o măsură apreciabilă de acțiunea mai multor factori specifici unei anumite perioade istorice. Cunoașterea factorilor care determină și favorizează fenomenul turistic, ori au efecte de frânare relativă asupra acestuia, devine absolut necesară în planificarea dezvoltării zonale sau naționale de profil, în cercetarea de marketing, în promovarea produselor turistice etc. Aceștia nu acționează izolat, ci simultan în strânsă interdependență, influențați fiind și de anumite conjuncturi economice, politice sau militare.

Principalii factori care determină dezvoltarea turismului sunt: factorii de mediu înconjurător, factorii demografici, factorii economici, factorii politici, factorii socio-culturali, factorii psihologici.

Factorii de mediu înconjurător

Mediul înconjurător este, în primul rând, ambianța omului localizată într-un spațiu tridimensional, cu o anumită organizare, alcătuire, structură și funcționare, rezultate din fluxurile energetice și de substanțe ce leagă elementele abiotice, biotice și umane în zona de interferență a geosferelor. Un mediu înconjurător echilibrat, bine protejat, în care relieful, calitatea apelor și aerului, a vegetației, peisajele atractive și echilibrate, reprezintă elemente ce determină dezvoltarea turismului și practicarea tipurilor de turism: de recreere, de odihnă, de tratament etc. În schimb, un mediu degradat prin exploatări miniere de suprafață (modificarea reliefului și degradarea solurilor), prin poluarea apelor și a atmosferei, prin distrugerea învelișului vegetal conduce la eliminarea turismului din zonele sau regiunile respective.

Turismul reprezintă o activitate atrasă, așadar, de acele medii naturale sau sociale, cu precădere de acele medii caracterizate prin unicitate și fragilitate. Dinu M. (2002) afirmă că turismul, considerat adeseori „barometru al calității mediului”, este o funcție a mediului: T = T(E), influențat puternic de venitul mediu sau nivelul de trai și de numărul populației.

T = T(E, K, N) ,

unde: T – turismul; E – calitatea mediului; K – venitul mediu/nivelul de trai; N – numărul populației.

Analizând mai în amănunt relațiile dintre turism și mediul înconjurător ajungem la concluzia că în cele mai multe situații nu se cuantifică impactul turismului asupra mediului și societății și se ia în calcul, de cele mai multe ori, beneficiile economice ale acestuia. Un loc turistic apare numai acolo unde natura, „materia primă” principală, pune la dispoziție condiții agreabile de mediu, în scopuri curativ-recreative ori elemente spectaculoase care pot întreține curiozitatea (chei, defilee, canioane, cascade, forme de relief dezvoltate pe roci calcaroase, forme ale reliefului litoral, vulcanic etc.). Cum valoarea calitativă și cantitativă a componentei naturale a potențialului turistic este determinantă în dezvoltarea turismului, exploatarea irațională după un anumit timp poate conduce la distrugerea principalului suport de care turismul a depins și mai depinde încă.

Mediul nu trebuie compromis pentru generațiile următoare, deoarece interesul de bază al turismului este păstrarea echilibrului natural, nu numai satisfacția financiară în general de scurtă durată. Degradarea mediului va afecta în primul rând perspectivele imediate ale comunităților și pe termen lung pe cele ale turismului și al dezvoltării în general. Un exemplu de succes îl constituie ecoturismul în Kenya, focalizat pe protecția mediului și care a revitalizat interesul turistic exprimat în venituri de peste 400 milioane dolari US anual.

Factorii demografici

Factorii demografici au un rol esențial în dezvoltarea activităților turistice întrucât esența fenomenului turistic are drept coloană vertebrală o necesitate umană (de recreere, de recuperare fizico-psihică și de cunoaștere). Pentru toate perioadele evoluției fenomenului turistic putem afirma că omul a reprezentat principalul element al apariției și dezvoltării turismului, generalizat mai apoi ca un fenomen social.

Una dintre caracteristicile speciei umane este dinamica, înțeleasă ca mișcare naturală (mobilitate demografică sau sporire numerică) pe de o parte, iar pe de altă parte ca mobilitate fizică (migrație), având ca scop esențial asigurarea existenței. După 1750, odată cu începuturile dezvoltării industriei, care a determinat progrese în toate celelalte activități economice și sociale, populația a crescut numeric tot mai rapid ajungând în 2011 la 7 miliarde locuitori (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1

Evoluția numerică a populației mondiale (1804-2011)

Sursa: Banca Mondială

* Prognoze ONU

Începând cu ultima jumătate a secolului al XVIII-lea, creșterea numerică a populației mondiale și în special a populației urbane a determinat o creștere constantă a numărului de turiști (de la 25 milioane turiști internaționali înregistrați în anul 1950 la 806 milioane turiști înregistrați în anul 2005, corespunzător unei rate medii de creștere anuală de 6,5%). Între anii 1800 și 1990 populația globului a crescut de circa 6 ori, în timp ce populația urbană s-a multiplicat de peste 120 de ori.

În perioada 1950-2000, ariile cele mai urbanizate din lume – Europa (75%) și America de Nord (75%) au polarizat preferențial cel mai mare număr de turiști, fiind actualmente primii doi poli turistici de pe glob. Procesul de urbanizare este în plină dezvoltare pe toate celelalte continente și aproape în toate țările, fapt ce asigură creșterea numărului celor ce practică turismul. Bunăoară, numărul orașelor cu peste un milion de locuitori a crescut de la numai 16 în anul 1900 (unul singur dintre acestea aflându-se în țările în curs de dezvoltare) la peste 400 în anul 2008 (din care 240 în țările în curs de dezvoltare) populate de majoritatea celor 3,3 miliarde de citadini. Primul oraș modern care depășește pragul de un milion de locuitori în anul 1820 este Londra, oraș care repetă, însă la altă scară, exemplul Romei Antice cu acele deplasări în scop turistic tot spre sud, dar în afara imperiului, de data aceasta spre Franța, Europa sudică sau centrală.

În funcție de mărimea demografică a așezărilor urbane crește direct proporțional și efectivele turiștilor care se deplasează pe distanțe mai mici sau medii. Această „presiune” a turismului asupra spațiului este exprimată prin conceptul de densitate turistică (numărul de turiști la 1000 de locuitori).

Alături de creșterea numerică a populației o importanță mare o prezintă și creșterea longevității acesteia.

Structura populației pe grupe de vârstă selectează tipurile și formele de turism practicate, alegerea locului de destinație, categoriile de confort solicitate sau volumul de cheltuieli destinate activităților turistice (volume care sunt mai consistente pentru populația activă adultă cu venituri mai mari comparativ cu populația de vârsta a III-a – pensionarii sau studenții, populații beneficiare a unor venituri mai modeste). În ultimele două decenii se constată însă o creștere a numărului turiștilor de vârsta a III-a, creștere pusă pe seama disponibilităților timpului liber sau nevoii de odihnă ori recuperare biologică. Grupa vârstnică este orientată predilect spre bazele de tratament și cură balneară, mai ales în perioadele extrasezonale, când sunt practicate prețuri mai mici, iar grupele adultă și tânără participă la activitățile turistice în perioada concediilor de odihnă și în timpul vacanțelor (elevii și studenții), axate cu precădere spre regiunile litorale (turismul celor trei S: sun, sand, sea) și montane. Turismul practicat de populația tânără este axat și pe turismul de vizitare atât a obiectivelor naturale, cât și a celor culturale și istorice, pe când cel practicat de populația vârstnică, dornică de mai mult confort, se orientează către activitățile de recuperare biologică, recreere sau de îngrijire a sănătății (turismul curativ) și mult mai puțin spre turismul de vizitare.

Structura populației pe sexe influențează anumite forme de turism specifice pentru o anumită categorie (turismul în arii naturale, turismul de aventură, turismul în medii sălbatice) sau practicanții unor sporturi nautice și extreme: surf, kitesurfing, parasailing, scubadiving, pescuit sportiv, alpinism, drumeții montane etc.

Structura profesională a turiștilor, ca factor important pentru turism, stimulează practicarea acestuia în funcție de efortul fizic și intensitatea efortului nervos: participarea este mai mare la persoanele cu studii superioare (cadre didactice, medici, ingineri etc.) și mai redusă la populația ocupată ce prestează activități fizice (muncitori din construcții, industria extractivă, cei din agricultură, silvicultură etc.). Se admite că structura profesională a turiștilor influențează intensitatea călătoriei prin veniturile obținute (dorința de a călători este în raport cu veniturile obținute de familie), durata concediilor și repartiția acestora în timpul unui an calendaristic. Bunăoară, dorința de a călători atinge un nivel minim la populația rurală ocupată în agricultură (5-10%) și un nivel maxim (70-80%) la persoanele cu studii superioare (Dinu M., 2002).

Factorii economici

În geneza turismului ca activitate economică, acești factori joacă un rol esențial, determinând fenomenul turistic prin:

creșterea bugetului de timp liber, efect al industrializării economiei mondiale, cibernetizării și robotizării proceselor de producție și alocării unei părți însemnate pentru activitățile recreative;

creșterea veniturilor populației și a disponibilităților financiare pentru turism, îngrijirea sănătății și activități culturale.

Dezvoltarea turismului este proporțională cu creșterea nivelului de trai al populației, care la rândul său este efectul unei dezvoltări economice. De-a lungul istoriei dezvoltării turismului, participarea persoanelor la activitatea turistică se diferențiază după venitul pe locuitor și după categoria socială din care face parte. Bunăoară, în Antichitate ca și în Evul Mediu, turismul este practicat de clasele privilegiate care dispuneau de resurse financiare, dar și de timpul liber necesar destinderii, iar pe măsura creșterii generale a nivelului de trai, în țările dezvoltate apar condițiile favorabile pentru turismul de masă.

Nivelul veniturilor induce o serie de particularități ale cererii turistice (mărimea și calitatea acesteia) prin solicitarea unor servicii turistice (fie mai ieftine, fie mai costisitoare). Astfel, în Italia categoriile de populație cu venituri mici practică turismul în proporție de 20%, iar cele cu venituri medii și mari (intelectualii, funcționarii publici) practică turismul în proporție de peste 50%. De asemenea, în SUA persoanele cu venituri mai mari de 5000 dolari/lună participă cu peste 52% la circulația turistică, pe când cele cu venituri sub 3000 dolari/lună practică turismul în proporție de 20%.

Mărimea venitului dictează tipul și forma de turism. Persoanele cu venituri mici practică predominant un turism de scurtă durată, la distanțe scurte și utilizează baze de cazare, servicii ieftine (eventual în extrasezon). În schimb, persoanele cu venituri mari practică turismul de lungă durată și la distanțe mari, cu mijloace de transport confortabile.

Din analiza studiilor efectuate la nivelul țărilor dezvoltate reiese că activitățile turistice devin o componentă socială curentă numai în momentul în care venitul mediu depășește 500 dolari/locuitor. Pe lângă nivelul veniturilor, cererea turistică este influențată și de nivelul prețurilor practicate. În relația:

unde: Ct – cerere turistică; V – venitul; P – prețul.

Se remarcă faptul că cererea turistică poate să crească sau să scadă când cei doi termeni se află în raport de inversă proporționalitate (cerere turistică mare la venituri mari și prețuri mici; cerere turistică redusă la venituri mici și prețuri mari).

Cunoașterea evoluției veniturilor pentru următoarele decenii prezintă interes deosebit în turism. Astfel, studiul Turism – orizont 2020, elaborat de OMT formulează câteva proiecții ale turismului emitent la nivel mondial și pe regiuni (tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 2

Turismul emitent – efective și ponderi în piața turismului

Sursa: Organizația Mondială a Turismului (OMT)

Factorii politici

Turismul, ca mod superior de petrecere a timpului liber al oamenilor, este condiționat și de acțiunea factorilor politici. Aceștia pot contribui la afirmarea sau restrângerea activităților turistice, pe perioade mai scurte sau mai lungi, prin regimul impus călătoriilor turistice între state aflate în conflict.

Conflictele armate din anumite zone ale globului, la care se adaugă și recrudescența terorismului, prin consecințele deosebit de grave asupra infrastructurii turistice grevează călătoria turistică și chiar izolează anumite destinații din Orientul Mijlociu, Liban, Libia, Africa Centrală și de Est. Chiar conflictele din spațiul ex-iugoslav, după unii autori, se pare că ar avea implicații geopolitice, Coasta Dalmației fiind extensia balneară destinată pentru descongestionarea rivierelor supraaglomerate ale Italiei și Spaniei (Muntele, Iațu, 2003).

De asemenea, actele teroriste produse în ultimele decenii, alături de războaiele din Golf, Afganistan, i-au făcut pe actorii din turism să înțeleagă și mai bine valoarea siguranței călătorului și să se orienteze mai mult spre această problemă majoră pentru industria turismului. În pofida efectelor economice și politice negative pe care actele teroriste le generează împotriva turiștilor pe termen scurt, milioane de turiști europeni continuă să viziteze anual țările arabe, chiar după atacurile teroriste din Luxor (1997) și Sharm El-Sheikh (2005) în Egipt sau Djérba (Tunisia, 2002). Majoritatea acestor turiști își aleg pachete de servicii turistice în comunități mai izolate (Soma Bay, El Quseir, Marsa Alam din Egipt, Agadîr în Maroc, Port El Kantaoui și Sousse în Tunisia, Jumerah Beach din Dubai) unde au un contact redus cu localnicii sau cultura indigenă. Cu timpul, sub pretextul securității, izolarea turiștilor de populația locală s-a intensificat. Însă, această separare nu numai că nu asigură securitatea turiștilor, dar izolarea turiștilor străini și îndepărtarea de populația locală îi fac pe aceștia și mai vulnerabili la astfel de pericole.

Un studiu realizat de Ministerul Turismului din Israel a demonstrat că atacurile teroriste repetate au un efect puternic asupra comportamentului turiștilor străini și un efect mai slab asupra turiștilor interni. Conform evidenței Biroului Central de Statistică, Israelul a înregistrat după a doua Intifadă și atentatele sinucigașe Hamas o scădere cu 60% a numărului turiștilor străini și de doar 10% a turiștilor interni. Efectele economice colaterale ale terorismului se resimt puternic și în Insula Bali din Indonezia, insulă cu populație majoritar hindusă, pentru care turismul este industria majoră. La fel și în SUA unde după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 la New York și Washington turiștii au evitat transporturile aeriene pe măsură ce efectele acestor acțiuni au avut repercusiuni în afara Statelor Unite cu ramificații grave pentru multe companii aeriene.

Atacurile teroriste din capitala Spaniei (11 martie 2004) sau din capitala Marii Britanii în plin sezon turistic (7 iulie 2005) au avut un efect negativ asupra turismului din cele două țări. Astfel, Londra, pe lângă faptul că este una dintre marile atracții turistice ale lumii, este și un important centru al modei, de care profită marile rețele de magazine și case de modă din lume. Ca atare numărul clienților din zonele comerciale a scăzut cu aproximativ 30%, iar turismul s-a redus dramatic. Același efect s-a produs și în urma atacurilor teroriste din India și a protestelor din Thailanda în anul 2008.

O serie de state cu un bogat patrimoniu turistic (Irak, Iran, Siria) sunt scoase din fluxurile internaționale tocmai datorită unei politici ostile față de lumea musulmană. În schimb, alte state din Asia de Sud-Est (Thailanda, Filipine) sau vestul Africii (Senegal, Coasta de Fildeș) au fost încurajate și sprijinite de marile puteri, precum SUA sau Franța, mai mult decât celelalte state din zonă (deținătoare și ele ale unor resurse turistice tot atât de valoroase și atractive: Malaysia, Myanmar, Ghana, Guineea). Țările desprinse din ex-URSS nu atrag fluxuri turistice importante pe direcția vest-est și datorită unei instabilități politico-sociale.

Politica economică a unui stat are la rândul ei o influență directă asupra turismului prin: liberalizarea circulației persoanelor, simplificarea formalităților vamale, formalități de eliberare a vizelor turistice, facilități de circulație pe diferite tipuri de transporturi, liberalizarea plăților, paritatea monetară sau facilități vamale. La fel, situațiile de instabilitate politică, recesiunile economice, conflictele sociale sau religioase determină restrângerea fenomenului turistic și o intensitate mai mică a acestuia (a se vedea situația Tunisiei sau Egiptului la începutul anului 2011).

În concluzie, turismul contribuie la colaborarea și la dezvoltarea economică a statelor și, chiar mai mult, reprezintă un „barometru al situației politice dintr-o țară” sau „un pașaport pentru pace”.

Factorii socio-culturali

După unii autori, factorii socio-culturali au o importanță decisivă în dezvoltarea fenomenului turistic. Acești factori decurg din raportul între timpul productiv și cel neproductiv sau timpul liber al omului. Atunci când durata timpului neproductiv crește, șansele pentru practicarea turismului sporesc și ele direct proporțional. Timpul neproductiv, în funcție de durată și perioadele de desfășurare, apare în timpul săptămânii (după orele de muncă), la sfârșitul săptămânii (week-end), în sărbătorile legale, în perioada concediilor anuale sau a vacanțelor și poate îmbrăca două variante:

timpul neproductiv constrâns, consumat cu activitățile cotidiene (circulație, activități casnice, shopping etc.);

timpul neproductiv util, valorificat pentru: pregătire profesională, ridicarea nivelului de cultură generală, activități destinate manifestărilor sociale, culturale, activități sportive și recreative. Așadar, numai o parte din bugetul de timp liber poate fi alocat activităților de practicare a turismului.

Durata timpului liber diferă foarte mult de la o țară la alta (chiar în interiorul Uniunii Europene) și de la o categorie socio-profesională la alta în funcție de gradul de dezvoltare economică, de modernizarea economiei (tabelul nr. 3).

Tabelul nr. 3

Numărul zilelor libere într-un an în unele țări din U.E. (2010)

Sursa: OMT, 2011.

Apariția concediilor plătite a stimulat dezvoltarea turismului internațional și a contribuit la transformarea turismului într-un fenomen de masă. Rata netă sau brută a plecărilor în concediu reprezintă un indicator sintetic în care factorii sociali se combină cu cei demografici, economici, psihologici și politici, exprimat de Cocean P. și colab. (2005) prin următoarele formule:

unde: Rn – rata netă a plecărilor; Npp – numărul de persoane plecate; Ptsp – populația totală a spațiului de plecare,

sau:

unde: Rb – rata brută a plecărilor; Nse – numărul de sejururi efectuate; Ptsp – populația totală a spațiului de plecare.

Pentru unele țări evoluția ratei nete a plecărilor în concediu cunoaște, în funcție de variabilele sociale și economice ale fluxurilor de vacanță, variații diferite în timp (tabelul nr. 4):

Tabelul nr. 4

Evoluția ratei nete a plecărilor în concediu, în unele țări din Europa

Sursa: Cocean P. și colab., 2005; Quid, 2002.

În funcție de durata timpului liber se pot evidenția trei categorii majore de turism:

turismul de recreere, practicat la sfârșitul săptămânii (turismul de week-end), cu durata de până la două zile și jumătate, la distanțe diferite de locul de reședință (de la cele reduse, de preferat până la o distanță de 150 km, până la cele mai mari în funcție de posibilitățile financiare, mijlocul de transport, etc.);

turismul de recreere și îngrijirea sănătății, derulat în perioada concediilor și a vacanțelor anuale, pe o perioadă mai lungă și la orice distanță;

turismul ocazional, practicat în timpul săptămânii, în orele libere după muncă, la distanțe mici, în incinta orașelor sau în imediata lor apropiere.

Politica de creștere a duratei concediilor anuale are la bază rezultate ale cercetărilor în domeniul medicinii sociale care indică o optimizare a gradului de refacere fizico-psihică în cazul a două concedii anuale de 4-5 săptămâni în viitorul apropiat.

Factorii psihologici

Factorii psihologici determină nevoia, necesitatea călătoriei ca urmare a conștientizării rolului omului în natură și în societate. Dezvoltarea societății s-a realizat treptat prin îndepărtarea omului de natură (mediul în care a apărut și apoi s-a afirmat) și exercitarea unei presiuni asupra psihicului uman de către „infernul mecanizat și monotonia vieții urbane”, iar omul, pe filieră psihologică, manifestă la aceeași scară, nevoia umană de recreere, recuperare și cunoaștere, de evadare din obișnuitul cotidian pentru a se elibera și a satisface curiozitatea de a vedea alte peisaje, de a gusta din frumusețile naturii redescoperite.

Pe lângă dorința de a pleca în alte locuri decât cele cunoscute zi de zi, factorii psihologici se manifestă și în timpul deplasării spre aria de destinație. Acești factori impun, din interiorul fiecărei conștiințe, tipul de turism și coordonatele viitoarei acțiuni prin luarea în calcul a tuturor aspectelor celorlalți factori (economici, politici, socio-culturali) implicați în actul turistic.

Există și alte cauze care stau la baza mișcării turistice: moda de a vizita anumite locuri, considerente religioase, manifestări sportive (Jocurile Olimpice – de vară/iarnă, World Cup FIFA, Cursa Vasa – cel mai important eveniment sportiv al Suediei, la care, în fiecare an, peste 13000 de schiori plus 3000 din alte țări, parcurg traseul de 89 km din provincia Dalarna, în prima duminică a lunii martie ș.a.), manifestări culturale (Festivalul Filmului de la Cannes, Berlin, San Remo, festivalurile de la Rio de Janeiro, Veneția etc.) precum și factori care stopează mișcarea turistică: costurile, vârsta, starea vremii, sedentarismul, starea sănătății, etc.

Factorii psihologici sunt puternic influențați de nivelul veniturilor și raportul dintre calitatea serviciilor turistice și prețurile practicate.

Astfel, modelul psihic al lui Plog (1974) corelează personalitatea turistului cu tipul de destinații:

tradiționaliștii sau conformiștii (psihocentriștii) preferă destinațiile familiare, solicită servicii turistice specializate (cazare, masă) și gravitează spre „pachetul turistic”;

excentricii sau nonconformiștii (alocentriștii) sunt doritori de noi destinații și experiențe turistice diferite (China, Japonia, insulele din Oceanul Pacific, Africa);

mid-centriștii (situați între psihocentriști și alocentriști) gravitează mai accentuat sau mai redus spre unul dintre cei doi poli (Europa de Sud, Europa de Nord, Marea Britanie, Florida, Hawaii, insulele din Marea Caraibelor, SUA);

Dinu M. (2002) prezintă și alte motivații pentru turism, respectiv: motivațiile sociale (dorința de evadare din obișnuitul de fiecare zi și de detașare de agresivitatea și de monotonia mediului cotidian); motivații familiale (nevoia de a participa la educarea copiilor); motivații personale (nevoia de cunoaștere și aspirație spre realizarea personală, nevoia de a scăpa de presiuni colective sau familiale).

După efectul impus turismului se pot deosebi:

factori cauzali (dezvoltarea căilor de comunicație și a mijloacelor de transport; dezvoltarea urbanizării și creșterea stresului urban; creșterea gradului de complexitate a muncii și modificarea raportului între efortul fizic și nervos în defavoarea celui dintâi);

factori favorizanți (creșterea timpului liber, dezvoltarea bazei tehnico-materiale turistice, cercetarea pieței turistice, diversificarea ofertei turistice);

factori restrictivi (calitatea slabă a serviciilor turistice, slaba dezvoltare a sectorului agrement, regimul restrictiv de vize pentru unele state etc.).

După durata acțiunii factorilor se deosebesc:

factori conjuncturali (crizele economice, politice, catastrofele naturale, condițiile meteorologice extreme, conflictele armate locale și regionale, acordurile politice, intensificarea turismului religios, intensificarea organizării manifestărilor de mare amploare, fie culturale, sportive, științifice etc.);

factori permanenți (sporirea timpului liber, creșterea veniturilor, creșterea calității serviciilor, dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice, modernizarea continuă a infrastructurii turistice, perfecționarea mijloacelor de transport, îmbunătățirea raportului calitate – preț, dezvoltarea turismului internațional etc.).

În concluzie, factorii determinanți ai dezvoltării turismului se combină diferit în timp și spațiu, astfel încât, pentru o anumită perioadă, unul dintre ei devine „motorul” afirmării acestui fenomen.