Factorii de Decizie Ai Politicilor Agricole

PARTEA I-Considerații generale

INTRODUCERE

Criza agriculturii românești s-a datorat eșecului agriculturii colectiviste, determinat la rându-i, de politica antieconomică și mai ales antițărănească a fostului regim totalitar, această politică s-a concretizat în volumul redus al investițiilor, în practicarea unor prețuri derizorii la achizițiile și contractările de produse vegetale și animale, în centralismul excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă și indirectă a țărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a țărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare și social-umane profunde, echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.

Tranziția la economia de piață era necesară în perioada postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o legislație eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, și la modul general să revitalizeze spațiul rural al neamului nostru.

Evoluția agriculturii românești postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte țări din centrul și estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste țări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al prețurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producție și multe din fermele de stat s-au transformat, în toate aceste țări pământul a fost redat foștilor proprietari.

În mod firesc, în evoluția de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe problem, unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea prețurilor, de apariția inflației și chiar a hiperinflației, de apariția a unor noi inegalități sociale, a șomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme țările cu economie în tranziție nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat rapoarte substanțiale asupra țărilor respective; Organizația Economică pentru Cooperare și Dezvoltare a început să includă țările Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală și de Est se oferă asistență tehnică, și în multe cazuri a înființat unități de consultanță pentru politicile agrare.

Tratarea tuturor agriculturilor din țările foste comuniste la nivel global, fără discernerea specificului fiecărei țări în parte, a micșorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă.

România în tranziția spre economia de piață are datorită agriculturii o poziție aparte, poziție care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naționale cât mai ales specificității agriculturii românești.

Poziția României în cadrul celor zece țări din ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al Uniunii Europene. Vom căuta să înțelegem care sunt actualele jocuri mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl putem face studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă americană și stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, înarmându-ne cu cunoștințele necesare în domeniul politicii agricole pentru a deveni poate, buni negociatori în cadrul viitoarelor politici agricole de integrare în structurile UE. În ultimii zece ani, politica agricolă comună (PAC) a UE a suferit schimbări fundamentale. În perioada dinaintea anilor 90, politica agricolă comună avea la bază un set de obiective cheie, printre care și dorința de a garanta securitatea alimentară prin asigurarea alimentelor de bază, ca reacție la penuria de hrană de după război.

Rezultatul a fost o politică rigidă de subvenționare, orientată exclusiv către producție, care a continuat să existe până în anii 90, moment în care politica agricolă comună devenise deja de mult timp victima propriului său succes. Odată cu realizarea obiectivului principal, acela de a produce mai multă hrană, au început să apară o serie de efecte secundare nefericite, ca de pildă legendarii munți de carne și de cereale, ca și efecte de distorsionare a comerțului pe piața mondială, deosebit de dăunatoare pentru țările în curs de dezvoltare. Astfel a început, cu mai bine de un deceniu în urmă, „marșul cel lung”, ce avea să ne ducă de la sprijinirea supraproducției la o politica agricolă comună orientată către piața, atentă la nevoile mediului înconjurător, axată pe utilizarea eficientă și durabilă a pământului. În conformitate cu reformele din Agenda 2000, revizuirea radicală a politicii agricole comune realizată în 2003 nu a fost altceva decât următorul pas logic către o politică menită să susțină nu doar cultivarea pământului, ci și supraviețuirea pe termen lung a zonelor noastre rurale în totalitatea lor.

Politica agricolă de astazi nu mai seamană aproape deloc cu cea din trecut. În primul rând pentru că, politica agricolă comună a fost simplificată foarte mult prin punerea laolaltă, într-o unică plată, a diferitelor scheme de plăți directe acordate fermelor. Pe de alta parte, ea s-a transformat într-un mecanism mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scăzut. O politică ce înghițea în trecut două treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai puțin de jumătate din acesta, iar cifra va scădea la o treime peste zece ani. Și, în timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se lărgește constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzătoare de dezvoltare rurală care sprijină diversificarea, restructurarea și evoluția zonelor și sectoarelor economiei rurale în întreaga Uniune Europeană.

Sprijinul acordat fermelor este orientat acum în funcție de preocuparile consumatorului și de prioritățile publicului. Distanțându-se foarte mult de acea politică ce oferea în trecut subvenții în funcție de cantitățile produse, sprijinul acordat de politica agricolă comună depinde actualmente de atingerea unor parametri calitativi, ecologici și de siguranța privind alimentele conform priorităților publicului european – fermierii noștri și-au recapătat libertatea de a produce în funcție de cererea de pe piață. Prin abandonarea stimulentelor pentru supraproducție, reformele noastre au diminuat distorsiunile pe care politica agricolă comună le-a indus în trecut comerțului și au ținut mai bine seama de nevoile țărilor în curs de dezvoltare. În ultimul deceniu am trăit, dacă nu chiar o revoluție verde, cel puțin o evoluție verde în politica agricolă.

În prezent, consumatorii și contribuabilii au alte pretenții decât atunci când a demarat politica agricolă comună. 91% din cetățenii UE cred că una dintre activitățile esențiale ale politicii agricole comune este să garanteze siguranța alimentelor. Noua politică agricolă comună și-a asumat clar aceste noi exigențe ale consumatorului și avem acum o bază solidă pentru conservarea patrimoniului nostru rural, pentru a produce mărfurile agricole cerute, asigurându-ne totodată poziția pe piața mondială.

Capitolul 1

POLITICI AGRICOLE COMUNE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Politica agricolă a Uniunii Europene este foarte complexă. Mecanismele sale ar fi dificil de înțeles fără câteva referiri la modul în care a apărut, la originile, la dezvoltarea Politicii agrare a Uniunii Europene urmată cum este și firesc de evoluția măsurilor propriu-zise de organizare a piețelor, de evoluția tendințelor referitoare la prețurile de susținere, de evoluția mecanismului de funcționare al politicilor puse în practică în spațiul comun european.

În cadrul Uniunii Europene, în ciuda diversității structurilor agricole, a sistemelor de producție și a nivelurilor tehnice diferite, se aplică o singură politică, iar schimburile comerciale de produse agricole și agro-alimentare sunt total libere între țările membre ale Uniunii.

Politica agrară comună nu este decât una dintre politicile economice dezvoltate în cadrul Pieței Comune, apoi a Comunității Europene, apoi a Uniunii Europene. Această uniune de țări (6 la origine în 1957) reprezintă o construcție instituțională complexă, unică în istorie, care se bazează la nivel economic pe o piață unică pentru toate bunurile (și un front extern comun), pe o politică agricolă comună și pe alte numeroase politici economice sectoriale de asemeni comune.

Politica agricolă comună a fost politica comună cea mai importantă și unul din elementele esențiale ale sistemului instituțional al Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite în articolul 39 al Tratatului de la Roma: creșterea productivității, garantarea unui nivel de viață echitabil populației din agricultură, stabilizarea piețelor, garantarea securității aprovizionărilor, asigurarea consumatorului cu provizii la prețuri raționale. Acest articol recunoaste necesitatea de a ține cont de structura socială a agriculturii și de inegalitățile structurale și naturale dintre diferite regiuni agrare, la fel ca și interesul în a efectua în mod gradual adaptările oportune.

Politica agricolă comună s-a creat în anii '70, în momentul în care Europa era deficitară în majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva această situație, funcția sa principală fiind cea de a sprijini prețurile și veniturile interne prin intermediul operațiilor de intervenție și sistemelor de protecție frontaliere.

Această politică a contribuit pozitiv la creșterea economică și a reușit să garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gamă amplă de produse alimentare calitative la prețuri raționale. Până la jumătatea decadei anilor '90, politica agricolă comună a fost, la mare distanță, politica comunitară cea mai importantă, în special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit în primul importator și al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial.

1.1 Obiectivele și principiile politicilor agricole comunitare

În toate țările avansate din punct de vedere economic se constată intervenția statului, sub o formă sau alta pentru sprijinirea și dezvoltarea agriculturii. Sprijinul acordat agriculturii este omniprezent dar cu mari diferențieri de la o țară la alta. Se constată cu ușurință că subvenționarea agriculturii diferă de la o țară la alta, iar în cadrul fiecăreia subvenționarea este diferită pe produse agricole. Experiența țărilor din vestul Europei grupate în Comunitatea Economică Europeană este edificatoare pentru ilustrarea obiectivelor politicilor de susținere a agriculturii.

Obiectivele de bază ale politicii agricole comunitare sunt definite de tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană (1957):

– creșterea productivității agriculturii prin asigurarea unei dezvoltări raționale a producției agricole pe baza utilizării optime a tuturor factorilor de producție, inclusiv a forței de muncă;

– asigurarea unui nivel de viață echitabil populației agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură;

– stabilizarea piețelor;

– garantarea securității aprovizionărilor; asigurarea unor prețuri rezonabile la livrările către consumatori.

La o analiză atentă a acestor obiective se naște întrebarea dacă între ele există sau nu o compatibilitate reală. Pot aparea unele contradicții, cel puțin teoretic:

între prețurile care satisfac producătorii și prețurile rezonabile pentru consumatori;

între stabilitatea piețelor și riscurile unor excedente de produse.

Obiectivele enunțate, completate și precizate în 1988 la Conferința de la Stresa și-au găsit concretizarea în câteva direcții principale de acțiune:

1. Structurile agriculturii europene sunt necesare să fie revizuite pentru a deveni mai competitive, fără să se pună însă în discuție problema exploatațiilor familiale.

2. Costurile de producție în CEE fiind mai mari decât în celelalte țări mari producătoare, prețurile comunitare trebuie să fie suficient de remuneratorii și stabilite la un nivel superior față de cursurile mondiale, fără însă ca aceasta să stimuleze tendința spre supraproducție.

3. Politica agricolă comunitară nu poate fi autarhică dar este important ca piața internă să fie protejată împotriva distorsiunilor concurenței care vin din exterior.

Creșterea productivității în agricultură este obiectivul care constituie cel mai mare succes al politicilor agrare comunitare. Creșterea productivității muncii agricole a devansat pe cea a muncii industriale, lucru valabil pentru deceniul șapte al secolului nostru. Astfel, considerând anul 1961 ca bază (indice 100) s-a ajuns în 1971 la 166 % în industrie și 188 % în agricultură.

Țările din Comunitatea Economică Europeană au ajuns aici stimulând progresul tehnic, asigurând dezvoltarea rațională a producției agricole, precum și folosirea optimă a forței de muncă.

Asigurarea unui nivel de viață echitabil populației agricole, mai ales prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură are, ca obiectiv general, două componente: asigurarea unui grad de paritate cu veniturile realizate în alte activități și stabilizarea veniturilor. Cu toate eforturile financiare considerabile făcute, nu s-a putut stopa tendința de scădere masivă a populației în agricultură.

Decalajul dintre veniturile agricultorilor și cele ale altor categorii sociale nu a putut fi redus. Paralel cu aceste fenomene au apărut și altele: efectele favorabile ale politicii agricole comunitare asupra veniturilor se repartizează inegal pe regiuni, în detrimentul celor caracterizate prin structuri agricole slabe, mărind disparitatea regională a veniturilor. Întrucât veniturile depind atât de prețurile de vânzare garantate, cât și de volumul producției vândute, sistemul de susținere practicat asigură avantaje substanțiale fermelor de mari dimensiuni. Astfel, în Comunitatea Economică Europeană 25 % din agricultori beneficiază de 78 % din subvențiile agricole.

Stabilizarea piețelor reprezintă un obiectiv a cărui realizare este îngreunată de variația importantă a volumului ofertei agricole, în condițiile unei cereri rigide. Relația dintre gradul de intervenție a politicii agricole comunitare și gradul de stabilitate a pieței – relație de dependență totală – este afectată de faptul că piețele produselor agricole supuse unui regim de susținere de către stat (grâul moale, carnea de bovine) au fost mai stabile decât piețele produselor agricole ce nu beneficiază de acest sistem de subvenționare.

Printr-un joc de extrageri variabile, politica agricolă comunitară ferește agricultura Comunității Economice Europene de fluctuațiile pieței internaționale, mai ales prin stabilirea unor prețuri de susținere corespunzătoare mecanismelor de intervenție.

Garantarea securității aprovizionărilor ce decurge din necesitatea obiectivă de a asigura securitatea alimentară a propriei populații a putut fi realizată printr-o politică intensivă de stocaj și o politică stabilă de import pe termen lung sau scurt.

O serie întreagă de elemente vin să îngreuneze realizarea acestui obiectiv fundamental al politicilor agrare:

– creșterea în mod excesiv a prețurilor de intervenție în diferite circumstanțe conjuncturale;

– conflictele armate, care fac uneori imposibilă realizarea unei continuități în aprovizionare;

– posibilitatea instituirii unui embargo de către comunitatea internațională, ce nu poate fi contracarat decât prin existența unor multitudini de surse alternative de aprovizionare.

Asigurarea unor prețuri rezonabile la livrările către consumatori constituie un succes notabil al politicilor agricole comunitare.

Creștere cea mai redusă a prețurilor la produsele alimentare s-a înregistrat în CEE într-o conjunctură când prețurile mondiale la produsele agricole au crescut considerabil. Ori, în condițiile create prin politica agrară comunitară, o creștere de 10 % a prețurilor produselor agricole va duce la o creștere de cel mult 1,9 % a cheltuielilor totale de consum ale familiilor. Cheltuielile alimentare au o pondere redusă în totalul cheltuielilor de consum ale familiilor, cca. 26 %.

Politicile agricole comunitare care trebuiau să asigure protecția internă și externă a piețelor la majoritatea produselor agricole din Uniunea Europeană se sprijină pe următoarele instrumente:

reglarea piețelor și a prețurilor;

reglementarea relațiilor exterioare;

ameliorarea structurilor agricole.

Accentul s-a puns în special pe politica de prețuri și politica comercială. Mecanismul general de funcționare a Pieței agricole comune se sprijină pe următoarele principii de bază care trebuie respectate:

unicitatea pieței;

preferința comunitară;

solidaritatea financiară.

Unicitatea piețelor. Între statele membre ale Comunității Economice Europene circulația produselor este liberă, ceea ce presupune:

a) eliminarea taxelor vamale sau a impozitelor echivalente precum și a subvențiilor care pot atrage după sine o concurență;

b) organizarea comună a piețelor și introducerea unor prețuri comune; punerea de acord a reglementărilor administrative, sanitare și veterinare; parități monetare stabile în interiorul CEE; eliminarea măsurilor de protecție internă; măsuri comune de protecție externă (taxe vamale comune).

Preferința comunitară. Producția agricolă a țărilor din Comunitatea Economică Europeană beneficiază pe piața internă de prioritate în raport cu produsele importante din diferite țări nemembre ale CEE. Produsele acestor țări vor suporta un anumit nivel al taxelor vamale (mai ridicat decât cel al produselor agricole comunitare) precum și un preț prag (prețul sub nivelul căruia un produs provenit din terțe țări nu poate fi importat).

Solidaritatea financiară. Cuprinde două elemente: cheltuielile politicilor agricole comunitare care sunt finanțate pe o bază comună și încasările generate de prelevări, taxe vamale, cotizații (resursele proprii de finanțare).

Pentru lansarea și aplicarea PAC au fost formulate următoarele principii de bază:

Liberalizarea treptată a circulației produselor agricole între țările membre și comercializarea produselor respective la prețuri unice, comunitare. În esență, prețurile unice rezultau din media aritmetică a prețurilor naționale din țările comunitare;

Preferință, din partea țărilor membre, pentru produsele agricole ale Comunității. Încălcarea acestui principiu de către un stat comunitar era sancționată prin taxe de prelevare (cunoscute și ca prelevări variabile la import), care se stabileau ca diferență între prețurile importurilor de produse agricole (mai scăzute) și prețurile produselor similare, obținute din producția internă (mai mari);

Compensarea pierderilor rezultate din producția exportată la prețuri inferioare celor practicate pe piața internă. Pierderile astfel rezultate se compensau prin intermediul taxelor de restituire, prin care, de fapt, se subvenționa impulsionarea și accelerarea exportului;

Protejarea agriculturii țărilor membre de concurența externă comunității, printr-un sistem complex de măsuri și instrumente de politică comercială (tarifare și netarifare) și restructurarea acesteia prin sporirea gradului de auto-aprovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse reglementărilor;

Finanțarea acțiunilor de politică agricolă prin intermediul organismelor comunitare specializate, respectiv FEOGA.

1.2. Mecanismele de funcționare a politicii agricole comune

Politica agricolă comună este una din realizările cele mai importante ale construcției europene. În ultima perioadă ea este foarte mult discutată. Se pune problema dacă intervenția puterii publice în domeniul agricol este într-adevăr inevitabilă și cum pot fi justificate politicile care favorizează producția și creșterea regulată a veniturilor agricole.

Intervenția statelor în sectoarele agricole și agroalimentare este multiplu motivată de politica agrară comunitară. Astfel, o primă categorie de motivații sunt de natură tradițională, și acestea sunt:

sociale, care presupun reducerea disparității veniturilor între producătorii agricoli, precum și între veniturile acestora și cele realizate în sectoarele neagricole de categorii de personal productiv. Presupune, totodată, punerea la dispoziția păturilor celor mai sărace ale societății a unor bunuri alimentare cu prețuri scăzute.

sanitare, care impun adoptarea unor reglementări și intervenții pentru asigurarea produselor care nu dăunează sănătății consumatorilor.

demografice, determină măsurile pentru întineririrea populației agricole în vârstă.

strategice și geopolitice, rezultate din necesitatea ocupării integrale a teritoriului susceptibil activității agricole din fiecare țară comunitară.

economice (sunt cele mai întâlnite și permanente, atașate situației concrete din sectorul agricol), care determină măsuri de natura: ajutoarelor pentru creșterea productivității sectorului; punerii la adăpost a costurilor de producție față de fluctuațiile de preț sau de prețurile inferioare; adaptării produselor la evoluția cererii consumatorilor sau a industriilor din aval.

A doua categorie de motivații sunt de natură să asigure protecția mediului înconjurător, cu accent pe:

rolul agriculturii în întreținerea peisajelor, păstrarea mediilor naturale și a biotopului;

efectele negative (poluante) rezultate din intensificarea agriculturii.

A treia, și ultima categorie de motivații, vizează chestiuni de amenajare a teritoriului, privind:

locul agriculturii și al industriei agroalimentare în serviciul rural;

echilibrul inter-regional al activităților și veniturilor.

În general aceste motivații sunt mai mult sau mai puțin prezente, în funcție de perioada de referință, precum și de situația concretă a fiecărei țări, justificarea acestor obiective ale politicilor economice (incluzând aici și politica agricolă) poate fi făcută plecând de la echilibrul dintre cerere și ofertă, luând în considerare cele trei situații posibile pe termen lung (P. Rollet, 1995):

1). Q + I = C + E + S unde: C este cererea internă

sau V – venitul

Q – C = (E-I) + S Q – cantitatea produsă

I – importurile

E – exporturile

S – variația de stoc

Oferta poate fi structural insuficientă, datorită eficacității reduse a exploatațiilor agricole, în general, echilibrul se asigură prin importuri, obiectivul statelor poate fi de reducere a dependenței exterioare. Statul poate atunci să determine acțiuni incitând proprii producători să-și modernizeze exploatațiile și să crească productivitatea, aceasta a fost situația Comunității Europene în anii ’60.

2) C = C(V)

Oferta poate fi structurată la un anumit nivel, această situație fiind caracteristică agriculturii moderne deoarece câștigurile de productivitate ridică producția atunci când cererea nu progresează decât ușor. Echilibrul se face prin exporturi sau creșterea stocurilor. Dacă acestea nu sunt posibile – piața mondială este saturată și gestiunea stocurilor scumpă – obiectivul este de a reduce producția ținând sub control forța de muncă. Diminuarea producției trebuie să fie programată pentru a evita problemele sociale, limitând resursele disponibile. Aceasta este situația actuală din UE.

3) Q = Q (W, Fm, Ar) unde: W este productivitatea

Fm – forța de muncă

Ar – alte resurse (terenuri agricole)

Piața poate fi structural echilibrată, statul poate interveni pentru reglarea piețelor cumpărând în perioada de excedent, utilizând stocurile sau revânzând în perioadele deficitare. Având în vedere posibilitățile oferite de teoria economică, rezultă politicile posibile de practicat: susținerea directă a veniturilor (acordând agricultorilor subvenții sau acționarea directă asupra prețurilor (intervenind direct asupra volumului cererii sau ofertei).

Asistăm astfel la două mari modalități de susținere a agricultorilor: plățile compensatorii direct în conturile contribuabililor (SUA) și prețurile de intervenție (CEE, Japonia) asociate eventual cu un sistem de prelevări- restituții conforme logicii subvențiilor la export.

În sistemul de plăți compensatorii statul stabilește un preț de susținere garantat care nu afectează prețul de piață plătit de consumator, el varsă o subvenție agricultorilor bazată pe diferența între prețul de susținere și prețul de piață, acest sistem nu implică existența apriori a protecției la frontiere. Totodată Statele Unite, care utilizează cel mai mult acest tip de susținere, impun și cote prohibitive care tind să crească prețurile interne și deci limitează costurile bugetare ale plăților compensatorii.

Se pune problema dacă acest instrument constituie subvenție la producător în sensul care a fost prezentat în acest capitol. SUA au răspuns negativ și susțin că aceste ajutoare trebuie clasate în “cutia verde” a susținerilor nereglementate, argumentând că susținerea lor nu este legată de producție și nu are deci efect asupra ofertei. Această argumentație este criticabilă deoarece aceste măsuri permit, de fapt, supraviețuirea exploatațiilor nerentabile și deci menținerea unei “supraproducții” în raport cu producția obținută la un preț de echilibru concurențial.

În sistemul bazat pe prețurile de intervenție, susținerea veniturilor agricultorilor este asigurată prin fixarea unui preț superior prețului de pe piețele mondiale. Această politică nu este posibilă decât printr-un sistem strâns de protecție la frontiere. În fapt, CEE a utilizat în mod sistematic garantarea unui preț superior celui care era prevăzut pe piața internă. Excedentul de producție este cumpărat pentru a fi stocat, transformat sau exportat, drepturile prelevate la frontieră sunt restituite la export. Această politică are efecte directe asupra ofertei mai importante decât sistemul de susținere directă a veniturilor, ceea ce a justificat reforma PAC.

Când se vrea dezvoltarea producției naționale insuficientă și când se dorește limitarea importurilor, politica agricolă trebuie să asigure prețuri garantate superioare prețurilor de pe piață și izolarea pieței interne de concurența internațională a importurilor provenind din exterior dacă acestea sunt mai competitive, prin tarife vamale sau prelevări la importuri. Garantarea prețurilor incită producătorii să-și dezvolte producția lor putând astfel să obțină simultan creșterea producțiilor și veniturilor. Aceasta este formula reținută de către comunitate, utilizată până în 1992, devenită de acum clasică.

Pârghiile clasice ale mecanismului de funcționare ale PAC-ului sunt:

sistemul prețurilor unice

sistemul de protecție la frontieră

sistemul de susținere financiară

A) Mecanismele de susținere a prețurilor sunt destul de complexe și diferă de la un produs agricol la altul. Simplificând puțin putem spune că politica de prețuri este responsabilă cu defixarea simultană a trei prețuri: prețul indicativ, prețul de intervenție și prețul prag. Aceste prețuri sunt fixate în ECU (-ul creat în 1979 este o unitate de cont european (“monedă” compozită) compusă din cantități fixe din cele douăsprezece monede ale Uniunii Europene. ECU-ul nu este o monedă: el nu există ca bancnotă. Este o unitate de cont utilizată în cadrul politicilor comune sau pe piețele financiare. Ecu-ul a devenind eurodeviză al cărui curs de schimb variază zilnic).

Prețul de intervenție este prețul la care Comunitatea se angajează să cumpere toate cantitățile pe care producătorii le oferă; el este același în țările comunitare, dar este determinat în general în funcție de zonele excedentare.

Prețul indicativ este prețul pe care Comunitatea dorește să-l vadă stabilit în zonele deficitare. El se deduce din prețul de intervenție adăugând la ultimul totalul costurilor de transport între zonele excedentare și zonele deficitare și un element de piață, variabil după produs, care incită producătorii să vândă direct către angrosiștii lor, și nu să fie colectat de organismele comunitare de intervenție.

Nivelul acestor două prețuri depinde de obiectivele evoluției veniturilor și al producțiilor, fixate de către Consiliul de miniștri al UE.

Prețul prag este prețul minim la care produsele importate pot accede pe piața comunitară. Acest preț prag este determinat de o asemenea manieră că nici o marfă importată nu poate fi vândută pe piețele de consum la un preț inferior prețului indicativ. El se deduce din acest ultim preț adăugând costurile de transport între zona de consum și principalul punct de intrare al mărfurilor respective în comunitate. Astfel dacă o asemenea marfă se prezintă la frontieră la un preț de ofertă (CAF), interior prețului prag, se prelevă un drept egal cu diferența, prelevarea.

Protecția la frontiere este asigurată în acest tip de organizare comună a piețelor printr-un preț și nu printr-un tarif vamal: ea este modulabilă – în funcție de necesități și foarte eficace.

Aceste trei prețuri, strâns legate, asigură regularizarea piețelor agricole limitând variațiile de preț, garantând un venit minimal agricultorilor. Există într-adevăr un preț minimal – prețul de intervenție și un preț maximal – prețul indicativ – între care “joacă” prețul de piață. Prețul prag permite exercitarea protecției la frontieră în ipoteza, aproape totdeauna verificată, când prețurile mondiale sunt inferioare prețurilor comunitare.

Cazul cel mai frecvent întâlnit este cel din prima ipoteză, în această situație se practică pentru eventualele importuri de cereale prelevările la import, cuantumul acestor prelevări se determină ca diferență între prețul prag și prețul CAF la import. Dacă se exportă cereale în această primă ipoteză au loc restituții la export. Cuantumul acestor restituții este dat de diferența dintre prețul de piață din interiorul CEE și prețul CAF.

În ceea de-a doua ipoteză, atunci când cursul mondial este superior prețului prag, lucrurile se inversează: au loc prelevări la exporturi și restituții la importuri. Din acest mecanism de funcționare a politicilor agricole comunitare rezultă că trebuie păstrat în interiorul comunității un raport corespunzător între cererea și oferta de produse agricole.

Potrivit acestui mecanism, când oferta pentru un produs agricol comunitar tinde să depășească cererea comunitară și prețurile au tendința să scadă sub nivelul prețului de intervenție se procedează la intervenția directă pe piață a organismelor comunitare specializate, care cumpără produsul respectiv și-l stochează până la restabilirea echilibrului dintre cerere și ofertă. Produsele care se stochează sunt cumpărate la prețul de intervenție, finanțarea întregii acțiuni făcându-se din FEOGA (Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă). Produsele stocate pot fi revândute pe piețele comunitare când cererea crește. Dacă gradul de autosuficiență depășește 100 %, se practică vânzarea acestor produse în afara Comunității, pe piețele unor terțe țări.

Politica agricolă comună este un sistem al prețurilor garantate pentru produsele agricole menit să stabilizeze prețurile și veniturile fermierilor, fiind criticată pentru încurajarea supraproducției.

B) Protecția la frontieră se bazează pe un complex de măsuri de politică comercială propriu-zisă, care este menită să contracareze concurența extracomunitară. Se acordă o atenție deosebită acestui sistem de protecție exterioară, care este gândit în cele mai intime amănunte în așa fel încât piața comunitară este practic închisă. Sistemul se compune din: prețuri limită la import (pentru produsele agricole acestea pot fi prețuri de ecluză și prețuri prag, după caz), prelevări la importuri (înlocuiesc taxele vamale), bariere netarifare (interdicții selective și temporare care intră în vigoare când cele din prima categorie nu sunt suficiente) și restricții ce țin de normele de protecție fitosanitară (care sunt extrem de dure).

Mecanismul prețurilor limită de intrare a produselor agricole din sfera comunității este relativ simplu atunci când se operează cu bariere netarifare clasice sau de tip mai nou, cele care intră în “zona gri a protecționismului”, care constituie așa numitul neoprotecționism, lucrurile devin ceva mai complicate. Barierele netarifare sunt folosite în funcție de evoluția gradului de autosuficiență și când acestea se apropie de saturație (100 %) ele devin tot mai severe, mergându-se până la interdicția totală a acestor importuri.

C) Mecanismul de finanțare a politica agricolă comună este o rezultantă firească a principiilor de aplicare concretă a acestora: preferința “dirijată” pentru produsele Uniunii prin instituirea taxelor de prelevare care se varsă la bugetul comunitar agricol (FEOGA); compensarea “pierderilor” ce ar rezulta din eventuale exporturi se face prin taxele de restituire (care nu sunt altceva decât subvenții la export și sunt plătite tot din FEOGA); solidaritatea financiară (finanțarea PAC în plan comunitar se face tot prin intermediul FEOGA).

Încă din 1962 s-a decis ca sursele de venituri la bugetul agricol comunitar să fie o contribuție fixă anuală stabilită pentru fiecare țară membră (după ponderea fiecărei țări în PIB-ul european care se calculează anual potrivit “mecanismului corector” propus de Anglia), contribuție în care este redată evoluția contribuției procentuale la finanțarea Uniunii și în PNB pentru fiecare țară membră.

Organismul care gestionează bugetul agricol comunitar este Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă (FEOGA) având dimensiuni financiare foarte mari ce reprezintă 45-55 % din întregul buget al Uniunii Europene (reprezentând 45 miliarde ECU în 1999 la prețuri curente).

În 1999 se realizează o nouă reformă a PAC, ca urmare a rundelor finale Uruguay care au dus la crearea OMC (Organizația Mondială a Comerțului) prezentăm răspunsul global al Uniunii Europene, în ceea ce privește noul cadru financiar în perioada 2000-2006 și evoluția cheltuielilor UE în perioada 1999-2006.

1.3 Implicațiile socio-economice ale politicilor de susținere a producției agricole

Politica agricolă comunitară a devenit în mod propriu victima propriului său succes: Europa a devenit excedentară și exportatoare pe majoritatea piețelor produselor agricole. În ciuda faptului că Uniunea Europeană este încă un importator net de produse alimentare, a existat în ultimii ani o criză de supraofertă la anumite produse agricole, deși unele date demonstrează existența surplusului de produse la marea majoritate a produselor agricole, depășind capacitatea de absorbție a propriei piețe în cadrul UE – cu 82 % la carnea de bovine și 39 % carne de porc. De asemenea persistă încă surplus la cereale în ciuda măsurilor luate în cadrul reformei Mc Sharry, mai rămân încă unele probleme de rezolvat.

Necesitatea achiziționării surplusului de producție de către organismele guvernamentale sau comunitare a ajuns să creeze mari dificultăți datorită în primul rând sporirii nivelurilor stocurilor deținute de aceste organisme.

Dacă pentru piața de cereale stocurile s-au redus de la 12,4 milioane tone în 1994 la 1,2 milioane tone în 1996, în cazul produselor animaliere lucrurile sunt tocmai invers. Problemele sunt și mai complicate în ceea ce privește producția de carne de bovine. Tratativele, nereușite, de a epuiza stocurile de carne de vită veche prin vânzări pe piață au generat un imens scandal în 1993. Complicația vine de la teama îndreptățită că produsele stocate pot fi contaminate, ceea ce face ca stocurile de carne de bovină să reprezinte valoric 50 % din valoarea tuturor stocurilor publice.

O primă măsură de contracarare a acestor stocuri de produse agricole o constituie limitarea ofertei agricole pe piață prin restrângerea importurilor, recurgerea la diverse modalități de limitare a producției naționale și instituirea unor monopoluri de stat sau privat, care pot manevra oferta, asigurând obținerea unor prețuri ridicate.

Limitarea producției naționale poate fi obligatorie sau voluntară, în prima situație excedentul de producție este distrus după colectare. Mecanismele voluntare de restrângere a producției agricole sunt de două tipuri: retragerea din circuitul productiv a unor suprafețe agricole și contingentele de producție. Acestea din urmă sunt eficiente pentru că acționează direct, însă nu sunt operante decât pentru produsele agricole care ulterior sunt prelucrate. O formă particulară de contingente sunt așa numitele “limite – prag” de producție. Mecanismul este relativ simplu: reducerea automată a prețurilor cu un anumit procent dacă pragul de producție este depășit. Piața agricolă comunitară utilizează “limite-prag” de producție din 1987 pentru oleaginoase și uleiul de măsline și din 1988 pentru cereale, tutun și carne de bovine.

Costurile politicii agricole comune

În pofida tuturor afirmațiilor potrivit cărora costurile bugetare ale PAC sunt ținute sub control evoluția reală a acestora indică o criză (datorită creșterii lor continui) dar demonstrează și faptul că Uniunea Europeană nu-și abandonează agricultura și nici pe agricultorii săi.

Dimensiunea bugetară a UE a crescut în cinci ani cu peste 21 miliarde de ECU (de la 59,5 miliarde ECU în 1994 până la 81,9 miliarde ECU în 1998). “Vina” acestei creșteri o poartă și politica agricolă comună care consumă 1,8 miliarde ECU în 1991 în plus față de anul 1994. Prin aplicarea reformei Mc Sharry se intuia o creștere a dimensiunii bugetare a PAC, prin acordul din decembrie 1993 de la Edinburgh se prevăzuse reducerea cheltuielilor pentru agricultură. Previziunile au fost depășite și datorită cheltuielilor suplimentare generate de lărgirea UE. Cu toate că bugetul agricol al UE este deosebit de mare, el nu exprimă întreaga amploare a sprijinului acordat agriculturii pentru că la costurile bugetare agricole suportate din bugetul UE trebuiesc adăugate serviciile oferite de autoritățile naționale fermierilor proprii, fie gratuit fie la niște costuri extrem de reduse.

Din datele prezentate în tabel rezultă că, deși costul net al PAC este relativ important în cifre absolute, el reprezintă numai 0,46 % din PIB-ul Uniunii Europene în 1995 și numai 93,9 ECU pe locuitor european în același an.

Referitor la costurile politicilor agricole și OCDE a dat publicității o serie de rapoarte în care se demonstrează că politicile agricole din țările industriale sunt din ce în ce mai costisitoare din punct de vedere financiar. Heterogenitatea instrumentelor utilizate în evaluările OCDE fac aproape imposibilă comparabilitatea acestora la nivel internațional. Cum poți compara impactul respectiv al tarifelor vamale, al subvențiilor, al cotelor, al prețurilor garantate asupra politicilor agricole?

Capitolul 2

FACTORII DE DECIZIE AI POLITICILOR AGRICOLE

Evoluțiile recent în simulate de finanțare europeană prin politica agricolă comună confirmă două tendințe majore, care au putut fi observate chiar din primii ani ai deceniului trecut:

– orientarea predominantă către finanțarea programelor de dezvoltare a spațiului rural (până acum aproximativ un deceniu, prioritatea era acordată finanțării agriculturii prin plăți directe pentru fermieri și subvenții);

– creșterea complementarității finanțării agriculturii și a spațiului rural cu finanțarea prin alte politici (în special cea regională), cu scopul esențial de a promova un proces general de coeziune economică, socială și teritorială.

Semnificația majoră a acestui nou context de finanțare este ca, prin bugetul comunitar, comunitățile rurale pot primi în prezent bani pentru a-și susține strategii de dezvoltare, scop în care finanțările prin programe specifice mediului rural pot fi corelate cu programe de finanțare prin politica regională, politica de mediu, politica de întreprindere, politica în domeniul educației, etc.

Pentru a beneficia eficace de sistemul intervențiilor comunitare, problema majoră pentru comunitățile rurale românești este legată de:

– identificarea diferitelor oportunități de finanțare;

– elaborarea unui portofoliu de proiecte adecvat propriilor opțiuni de dezvoltare;

– găsirea surselor de co-finanțare.

Aparent nu foarte complicat, un astfel de demers este condiționat esențial de elaborarea unei strategii de dezvoltare durabilă, dezvoltarea resursei umane și promovarea de parteneriate publice – private pe arii tematice prioritare de interes comun, de preferat în asociere cu administrații teritoriale învecinate.

Avand în vedere complexitatea unei astfel de abordari și ținând cont de situația particulară a ruralului românesc (infrastructura economică și socială deficitară, proprietate fragmentată, cu predominanța fermelor de semi-subzistență; fragilitate structurală, în multe cazuri chiar monoproducție; calitate slabă a antreprenoriatului și lipsa surselor de investiții, calitate slabă a serviciilor și nivelul redus de educație și formare profesională a forței de muncă; rigiditate la schimbare și elasticitate redusă a ofertei), rezultă că rolul motor în dezvoltarea rurală și în valorificarea oportunităților oferite de contextul european trebuie să revină administrației publice.

În cadrul Perspectivelor financiare 2007-2013 ale Uniunii Europene, comunitățile rurale vor putea fi co-finanțate atât prin fonduri specifice Politicii Agricole Comune, cât și prin instrumente financiare ale altor politici comunitare, în special fondurile structurale din cadrul politicii regionale.

Politica Agricolă Comună, finanțează comunitățile rurale prin două fonduri: Fondul European Agricol de Garantare – FEAGA, adresat piețelor agricole reglementate (așa numitelor piețe comune organizate) și Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală – FEADR, adresat măsurilor de dezvoltare rurală durabilă devenită al doilea pilon al aplicării politicii agricole comune după reforma din 2003 și cu o pondere tot mai importantă în finanțarea prin bugetul comunitar.

Principala atenție a administrației publice locale din mediul rural trebuie orientate către oportunitățile de finanțare prin FEADR, instrumentul cel mai bine adaptat nevoilor de dezvoltare a comunităților rurale și care asigură un context unitar și coerent de susținere europeană a strategiilor locale de dezvoltare. Conform Reglementarii Consiliului EC 1698/2005, transpusă în legislația românească prin Ordinul 243/aprilie 2006, Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală este structurat pe 4 axe de finanțare. Fiecare axă include mai multe măsuri cu rolul de a promova proiecte specifice care să contribuie la realizarea obiectivelor generale ale Politicii Agricole Comune, în concordanță cu programul național de dezvoltare rurală și cu strategiile locale.

2.1 Factorii de decizie la nivelul Uniunii Europene

Potrivit reprezentanților organizațiilor de agricultori, dacă o țară utilizează la maxim dreptul de transfer a creditelor, producătorii din statele în cauză s-ar putea confrunta până în 2013, cu o scădere cu 25% a ajutoarelor directe. Pe lângă aceste scăderi s-ar putea adăuga și efectele transferului obligatoriu al creditelor spre programele de dezvoltare rurală și reducerile eventuale cauzate de situația bugetară.

Responsabilii agricoli sfătuiesc factorii de decizie ai Uniunii Europene să renunțe la noi transferuri financiare între bugetul subvențiilor și ajutoarelor directe și programele de dezvoltare rurală. Aceste acțiuni ar putea aduce distorisiuni puternice de concurență între statele Uniunii Europene.

Organizațiile sindicatelor agricole consideră că o eventuală revizuire a cheltuielilor Uniunii Europene, prevăzută, trebuie să țină cont de consecințele implementării politicii agricole comune asupra zonelor rurale și agricole. În aceeași măsură, eventuala revizuire trebuie să integreze acordurile cu Organizația Mondială a Comerțului și cu alte state. Este recunoscut faptul că aplicarea politicii agricole comunitare

Se recunoaște faptul că aplicarea politicii agricole comunitare nu a fost și nu va fi încă ușoară, datorită faptului că în procesul eficientizării activității apar numeroși factori cu efecte restrictive care frânează punerea în practică a reglementărilor impuse la Bruxelles. În primul rând, sunt considerați restrictivi, factorii naturali de risc, care influențează, în ultimă instanță, rezultatele activității.

Din categoria acestor factori cei mai importanți sunt:

• transformările naturale ale terenurilor;

• starea vremii, în cultivarea pământului agricol;

• bolile și intoxicațiile, în cazul efectivelor de animale domestice etc.

În a doua categorie, intră factorii sociali și economici, proprii fiecărei țări din componența U.E.:

•terenul agricol existent și structura acestuia, pe categorii de folosință și categorii;

• forța de muncă implicată în sectoarele agricole (vegetal și animal);

• sistemul informațional și de indicatori, aflat într-o continuă schimbare.

Acțiunea restrictivă a acestor factori se manifestă prin disfuncționalități în teritoriu și dezvoltare neuniformă a unor zone, regiuni agricole, opunându-se, astfel, centralismului declarat și recunoscut al Uniunii.

2.2 Factorii de decizie la nivel național

Măsurile de politică agricolă adoptate în acest interval de timp au variat ca sferă de cuprindere și intensitate. Politica agricolă românească poate fi caracterizată succint, pe trei etape, fiecare dintre acestea prezentând anumite particularități ce urmează a fi evidențiate. În linii generale, se poate spune că debutul a fost destul de lent și destul de puțin cuprinzător, procesul de reformă fiind îmbogățit și accelerat cu deosebire în ultimii ani, sigur la această evoluție a contribuit și presiunea exercitată de preconizata aderare a României la UE în anul 2007.

Perioada anilor 1990-1996 nu s-a caracterizat printr-o paletă largă a problemelor supuse reformei agricole, și nici printr-o încercare de apropiere a mecanismelor naționale de intervenție de mecanismele specifice PAC. Punctul central al măsurilor adoptate în acest interval de timp îl constituie, reforma funciară.

O altă direcție de acțiune a politicii agricole din România în acest interval de timp a avut în vedere prețurile. în primii ani de tranzacție (1990-1993), s-a optat pentru o politică a prețurilor agricole mici, pentru a minimiza cheltuielile consumatorilor și pentru a ține sub control inflația. Prețurile agricole au fost liberalizate treptat în anii următori (1993-1996), fiind exceptate de la acest regim unele produse de „importanță națională”.

În acest interval, relația României cu UE a fost marcată de intrarea în vigoare, la 1 februarie 1995, a Acordului de asociere a României la UE. Acordul prevede ca părțile să aplice principiul liberalizării progresive a comerțului bilateral cu produse agricole.

PARTEA II

CONTRIBUȚII PROPRII,BAZĂ DE INFORMAȚII ȘI METODE DE CERCETARE

Informațiile pentru întocmirea proiectului au avut la bază documente, rapoarte privind politicile agricole comune.Toate datele cifrice au fost preluate din cadrul firmei APIA IAȘI.Agenția de Plăți și Intervenții pentru agricultura are sediul în Iași,strada Dumbrava Roșie nr.3.

Scopul înființării APIA:

APIA este instituția publică responsabilă cu gestionarea unor forme de sprijin destinate susținerii agriculturii,finanțate de la bugetul de stat,cu derularea și gestionarea fondurilor europene acordate pentru agricultură. Subvențiile se acordă sub formă de plăți directe la hectar gestionate de Sistemul Integrat de Administrare și Control (IACS) și în cadrul măsurilor de piață pentru implementarea mecanismelor comerciale conform Politicii Agricole Comune (PAC). Astfel, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură administrează sistemul de certificate de export-import și garanții pentru importul și exportul produselor agricole, elaborează și implementează procedurile privind aplicarea sistemului de intervenție pentru produsele agricole.

Principalele atribuții:

▪asigură verificarea cererilor de plată primite de la beneficiari,autorizează plata în urma verificării și execută plățile;

▪urmărește încadrarea în fondurile alocate pentru activitățile prevăzute mai sus;

▪elaborează manuale de proceduri și metodologii în vederea implementării corespunzătoare a atribuțiilor care îi revin;

▪este instituția responsabilă pentru implementarea schemelor de plăți directe pentru agricultură,având ca sursă de finanțare FEGA,FEADR precum și fonduri din bugetul național;

▪administrează sistemul de certificate de export-import și garanții pentru

importul și exportul produselor agricole;

▪furnizează toate informațiile solicitate de Organismul coordonator al agențiilor de plăți pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit.

Capitolul 3

ANALIZA BUGETULUI POLITICII AGRICOLE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Politica Agricolã Comunã a fost dezvoltatã cu scopul de a oferi Europei siguranțã în privința stocurilor alimentare. Principiile fundamentale ale Politicii Agricole Comune au rămas neschimbate de-a lungul deceniilor: garantarea prețurilor pentru produsele agricole, uneori situate chiar deasupra nivelului prețului mondial și ajutoare financiare bazate pe cantitatea produsã, acordând o importanțã minoră excesului de producție.

Politica Agricolă Comună a fost cea mai bine integrată dintre toate politicile Uniunii Europene. În anii 1970, aproape 70% din bugetul Uniunii a mers în sectorul agricol. Dupã o serie de reforme, cheltuielile în domeniul agriculturii au scăzut la 35% pentru perioada 2007-2013. În cadrul aceleași perioade, mai multe fonduri (9.7%) au fost alocate pentru dezvoltarea rurală și extinderea responsabilităților Uniunii Europene.

Prima etapă de reformă a Politicii Agricole Comune a determinat reducerea supra-producției, scăderea munților de unt și golirea lacurilor de lapte. Cu toate acestea, până în 2002, o varietate de factori a determinat o revizuire majoră a politicii agricole, între care diversele crize alimentare, extinderea spre est a Uniunii Europene, obiecțiile formulate de către Organizația Mondială a Comerțului în privința Politicii Agricole Comune și strategia de dezvoltare durabilă definită la summit-ul de la Gothenburg. În 2003, Franz Fischler, comisar pentru agricultură, pescuit și dezvoltare rurală a prezentat un pachet de reformă a Politicii Agricole Comune despre care a menționat că aduce cele mai profunde modificări ale politicii din întreaga sa istorie. Principalele sale propuneri includeau următoarele:

decuplarea ajutoarelor financiare de producție;

standarde ridicate în privința protecției mediului, a siguranței alimentare și a bunăstãrii animalelor ca cerință de bază pentru primirea ajutoarelor financiare;

mai mulți bani alocați dezvoltării rurale spre deosebire de finanțările directe;

reducerea prețurilor intervenționiste în mai multe sectoare.

După dezbateri tensionate, miniștrii de agricultură au căzut de acord asupra reformelor Politicii Agricole Comune. Cu toate acestea, deși legătura dintre ajutoarele financiare oferite fermierilor și cantitatea de producție nu a fost eliminată total, precum era prevăzut inițial, o schimbare majoră a avut totuși loc, o parte semnificativă din veniturile fermierilor rezultând acum din ajutorul direct acordat în funcție de mărimea fermei deținute și nu din cantitatea produsă.

Reformele Politicii Agricole Comune pregătite de către Uniunea Europeană în contextul negocierilor internaționale privind liberalizarea comerțului, prin care Uniunea Europeană se oferă să elimine ajutoarele pentru export până în 2013, au fost suspendate datorită eșecului rundei de negocieri în 2006. Indiferent care ar fi rezultatul acestor negocieri, Uniunea Europeanã rămâne primul importator mondial de produse alimentare, marea majoritate provenind din țările aflate în curs de dezvoltare.

În cadrul Comisiei Barroso, Mariann Fischer Boel a preluat conducerea redenumitului Directorat General pentru agricultură și dezvoltare rurală. Ea continuă munca predecesorului ei de îmbunătățire a standardelor calității și siguranței alimentare, de aplicare eficientă a politicii de dezvoltare rurală, de captare a energiei bio și simplificare a Politicii Agricole Comune, precum și de reducerea birocrației în acest domeniu. Extinderea Uniunii de la 15 la 27 de State Membre a determinat o sporire a provocãrilor în domeniul Politicii Agricole Comune, numãrul fermierilor crescând la peste 70%.

Organizațiile reprezentând fermierii au fost mulțumite cu stabilirea unui obiectiv de minim 10% pentru utilizarea produselor bio pentru transport până în 2020. Uniunea Europeană a creat astfel posibilitatea pentru sectorul agricol de a juca un rol major în lupta împotriva schimbării climei, estimează organizația COPA.

Liderii Uniunii au decis să efectueze o analiză a Politicii Agricole Comune în 2008. Anul 2009 va fi marcat de o revizuire generală a bugetului Uniunii, foarte probabil ca aceasta să aibã implicații pentru viitorul Politicii Agricole Comune după 2013.

Perspectiva bugetară după 2013 – va avea la bază următoarele principii: concentrarea pe prioritățile politicilor cheie; concentrarea pe creșterea valorii adăugate la nivelul UE; concentrarea pe impact și pe rezultate; asigurarea de beneficii reciproce la nivelul întregii UE. Se propune o serie de schimbări concrete, dintre care cele mai importante sunt:

„Înverzirea”/ecologizarea plăților directe;

convergența plăților directe – pentru a garanta o distribuție mai echitabilă a ajutorului direct;

alocarea fondurilor pentru dezvoltare rurală pe baza unor criterii mai obiective și mai bine orientate către îndeplinirea obiectivelor politicii.

Acest lucru va asigura un remediu mai corect al agricultorilor care desfășoară aceleași activități; asigurarea flexibilității între cei doi piloni; plafonarea nivelului plăților directe prin limitarea nivelului de bază al ajutorului direct pe care exploatațiile agricole de dimensiuni mari îl pot primi, ținând seama de locurile de muncă directe pe care aceste structuri le generează; Pilonul II va fi concentrat mai mult asupra competitivității și inovării, asupra schimbărilor climatice și asupra mediului;

Principalele rezultate ale Politicii Comune revizuite asupra României se vor răsfrânge direct asupra negocierilor la unele produse afectate de reformă. Astfel „câștigurile” obținute pe perioada negocierilor ar putea să nu mai fie valabile în momentul aderării. În condițiile noii politici agricole comune, politicile naționale de dezvoltare rurală și protecția mediului ar trebui să devină prioritare, deoarece după data aderării susținerea financiară ar putea fi periclitată de neîndeplinirea standardelor impuse.

Politica Agricolă Comună revizuită nu ar trebui să afecteze major prioritățile deja semnalate în diversele rapoarte de țară care se referă la:

implemetarea urgentă a SIAC,

înființarea Agenției de Plăți,

dezvoltarea sistemului de contabilitate a fermelor,

construcția instituțională necesară funcționării piețelor,

îndeplinirea standardelor de siguranță a alimentelor,

protecția mediului etc.

3.1 Încasări bugetare

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunității. Politica Agricolă Comună reprezintă un set de reguli și mecanisme care reglementează producerea, procesarea și comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană și care acordă o atenție crescândă dezvoltării rurale. Bugetul pentru Politica Agricolă Comună pentru cele 27 de state sunt de 92 miliarde de euro, prețuri curente. (tab.1.1)

Tabelul 1.1

Contribuțiile statelor la bugetul Uniunii Europene

3.2 Plăți bugetare

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunității. PAC reprezintă un set de reguli și mecanisme care reglementează producerea, procesarea și comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană și care acordă o atenție crescândă dezvoltării rurale.

PAC este constituită din doi piloni: a) organizațiile comune de piață (măsurile comune de reglementare a funcționării piețelor produselor agricole) și b) dezvoltare rurală – măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.

PAC s-a dezvoltat pe baza principiilor pieței unice (circulația fără restricții a produselor agricole în interiorul UE), preferinței comunitare (favorizarea consumului produselor originare din Uniunea Europeană) și solidarității financiare (măsurile comune sunt finanțate dintr-un buget comun).

Comisia Europeană a prezentat, la 12 octombrie 2011, un set de regulamente care stabilesc cadrul legislativ al PAC pentru perioada 2014-2020, precum și o evaluare a impactului unor scenarii alternative privind evoluția politicii. Pachetul legislativ din octombrie 2011 constă în patru propuneri de regulamente de bază pentru politica agricolă comună privind: I) plățile directe, II) organizarea comună a piețelor (OCP) unică, III) dezvoltarea rurală și IV) un regulament orizontal privind finanțarea, gestionarea și monitorizarea PAC.

Propunerile de reformă s-au bazat pe Comunicarea privind PAC în perspectiva anului 2020 din 12 octombrie 2011, care a evidențiat opțiunile de politică generale destinate să răspundă provocărilor viitoare cu care se vor confrunta agricultura și zonele rurale și să îndeplinească obiectivele stabilite pentru PAC, și anume:

1) producția alimentară fiabilă;

2) gestionarea durabilă a resurselor naturale și politicile climatice;

3) dezvoltarea teritorială echilibrată.

Elementele-cheie ale propunerilor sunt următoarele:

Plăți directe

Schema de plată de bază/convergența plăților: după 2013 se va aplica o nouă „schemă de plată de bază”. Se va renunța la referințele istorice pentru stabilirea cuantumurilor pentru statele membre, plățile directe pe hectar urmând a fi ajustate progresiv, pentru a se asigura o distribuție mai echitabilă a sprijinului direct. De-a lungul perioadei, toate statele membre cu plăți directe sub nivelul de 90% din media la nivel UE vor reduce distanța dintre nivelul actual al plăților și acest nivel cu 1/3.

Plăți pentru practici agricole durabile-ecocondiționalitate: pe lângă plata de bază, fiecare exploatație va primi o plată la hectar pentru respectarea anumitor practici agricole benefice pentru climă și mediu. Statele membre vor utiliza 30% din pachetul financiar național pentru a finanța această măsură, care este obligatorie, și care nu va face obiectul plafonării.

Zonele care se confruntă cu constrângeri naturale: statele membre (sau regiunile) pot acorda o plată suplimentară – de până la 5% din pachetul financiar național – pentru zonele care se confruntă cu constrângeri naturale.

Tinerii fermieri: în vârstă de până la 40 de ani sunt susținuți în continuare pentru instalare prin programul de dezvoltare rurală dar vor putea primi și o plată la hectar complementară, din pilonul I (plăți directe), în primii 5 ani de la începerea activității în agricultură, în valoare de 25% din suma la nivel național.

Micii fermieri: această schemă prevede o plată anuală fixată de statul membru la o sumă cuprinsă între 500 și 1000 euro, indiferent de dimensiunea fermei. Costul total al schemei nu poate depăși 10% din pachetul financiar național.

Opțiunea „cuplată”: statele membre vor avea opțiunea de a oferi cuantumuri limitate de plăți „cuplate” (legate de un anumit produs), plafonate la 5 % din pachetul financiar național.

Transferul de fonduri între piloni: statele membre vor avea posibilitatea de a transfera până la 10% din pachetul lor financiar național pentru plăți directe către pachetul financiar destinat dezvoltării rurale.

„Plafonarea” (capping): se dorește limitarea sprijinului agricol primit de marile ferme iar sumele astfel economisite vor fi direcționate către dezvoltarea rurală.

„Fermieri activi”: sprijinul nu va fi acordat solicitanților ale căror plăți directe în cadrul PAC sunt mai mici de 5% din totalul veniturilor obținute din toate activitățile neagricole.

(b) Mecanisme de gestionare a pieței

Sistemul de cote pentru zahăr ar trebui să expire la 30 septembrie 2015. Suprimarea cotelor este singura opțiune pentru a oferi sectorului o perspectivă pe termen lung, mai ales în contextul îmbunătățirilor preconizate în ceea ce privește productivitatea.

Programul de încurajare a consumului de fructe în școli și sistemul de distribuire a laptelui în școli urmează a fi prelungit.

(c) Dezvoltare rurală

Pachetul legislativ pentru politica de coeziune, publicat la data de 6 octombrie 2011, include un regulament general de stabilire a normelor comune pentru toate fondurile care fac parte din Cadrul Strategic Comun: Fondul european pentru dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și Fondul european pentru afaceri maritime și pescuit.

Acest Regulament va permite o mai bună combinare a fondurilor în vederea unui impact mai puternic al acțiunii.

Ca și în cazul celorlalte fonduri, pentru a se introduce o legătură mai clară cu performanța, vor trebui stabilite obiective specifice pentru toate programele de dezvoltare rurală pentru cele șase priorități: încurajarea transferului de cunoștințe și a inovării; creșterea competitivității; promovarea organizării filierei agroalimentare și a gestionării riscurilor; refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor; promovarea utilizării eficiente a resurselor și sprijinirea tranziției spre o economie cu emisii reduse de carbon; promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei și a dezvoltării economice în zonele rurale.

O parte din fonduri (cca. 5%) va fi reținută într-o așa-numită „rezervă de performanță” și va deveni disponibilă doar când se poate demonstra că se realizează progrese în îndeplinirea obiectivelor specifice respective. Ratele de cofinanțare din partea UE vor fi de 85 % în regiunile mai puțin dezvoltate, în regiunile ultraperiferice și în insulele mici din Marea Egee și de 50 % în alte regiuni. Pentru exercițiul financiar viitor (2014 – 2020), Comisia Europeană propune alocarea a 281,8 miliarde de euro pentru Pilonul I (plăți directe) al PAC și 89,9 miliarde de euro pentru dezvoltarea rurală.

Pentru agricultură suma alocată ar putea ajunge la 386,9 mld. euro dacă se vor adăuga fondurile pentru: securitate alimentară (2,2 mld. Euro), sprijin pentru persoane defavorizate (2,5 mld. Euro), gestionarea crizelor (3,5 mld. Euro), fondul pentru globalizare (2,5 mld. Euro); cercetare și inovare pentru securitate alimentară, bio-economie și agricultură durabilă (4,5 mld. Euro). Sumele finale vor fi stabilite funcție de rezultatul negocierilor pentru viitorul cadru financiar multianual 2014-2020.

Propunerea de reformare a Politicii Agricole Comune (PAC) a Uniunii Europene (UE) aferentă cadrului financiar multianual 2014-2020 a atras dezbateri aprinse în mediile politice, academice sau la nivelul organizațiilor care reprezintă interesele fermierilor europeni. Acest lucru este evident în contextul în care în perioada actuală se pun bazele uneia dintre puținele politici cu adevărat comune la nivelul UE, care va avea o importanță majoră în îndeplinirea Strategiei Europa 2020, toate acestea au loc într-un mediu marcat profund atât de criza financiară internațională, cât și de criza datoriilor suverane din zona euro.

Peatru a pune în practică o serie de programe ambițioase de consolidare fiscală absolut necesare pentru recâștigarea încrederii investitorilor în politicile fiscale de la nivelul UE va limita în mod cert resursele publice disponibile pentru sectorul agricol și va face absolut necesară o prioritizare a proiectelor cu importanță strategică pentru UE. Pe de altă parte, noua arhitectură bancară internațională va face ca procesul de selecție a proiectelor agricole care pot beneficia de cofinanțare din partea unor bănci private să devină mai restrictiv, dublând astfel presiunea deja existentă la nivelul sectorului public de alegere doar a acelor proiecte care sunt capabile să genereze valoare adăugată mare.

La nivelul Uniunii Europene, politica agricolă comună urmărește unele obiective clare în interiorul cadrului financiar multianual 2014-2020: creșterea productivității sectorului agricol, asigurarea unui standard de viață decent în zonele rurale, stabilizarea piețelor și asigurarea unei oferte adecvate de produse agricole, la prețuri corespunzătoare.

Toate acestea trebuie să fie îndreptate către realizarea obiectivelor cuprinse în Strategia Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, sustenabilă și inclusivă.

Creșterea populației globului care pe termen lung este concentrată aproape în exclusivitate la nivelul țărilor emergente face ca investiția din agricultură din prezent a UE să fie una dintre cele mai sigure investiții, în condițiile atingerii unor randamente ridicate și uniforme la nivelul tuturor țărilor și regiunilor și protejării mediului.

Fiecare propunere de schimbare a PAC trebuie analizată atât din punct de vedere principial, cât și pragmatic. România trebuie să aibă o poziție de negociere care să țină seama pe de o parte de Strategia Europa 2020 (creștere economică inteligentă, sustenabilă și inclusivă), iar pe de altă parte, de realitățile prezentului consistente, cu o productivitate redusă a sectorului agricol intern, o fragmentare accentuată a terenului agricol, o pregătire precară a forței de muncă din agricultură și o capacitate redusă de absorbție a fondurilor europene aferente cadrului financiar multianual 2007-2013.

În cadrul negocierilor, România trebuie să pună accentul asupra unor aspecte pragmatice:

– Statutul fermelor mici ar trebui definit la nivel național, și nu la nivelul UE, deoarece există diferențe mari între țări din acest punct de vedere. În România, fermele mici care beneficiază de subvenții europene ar trebui selectate pe baza unor criterii care să grăbească orientarea lor spre cerințele pieței: efectuarea unei pregătiri de specialitate anuală a micilor fermieri, constituirea de asociații pe lanțul de producție sau pe cel de distribuție a produselor agricole;

– Dezvoltarea sistemelor de irigații în mediul rural este esențială pentru România, iar în acest sens trebuie acordată atenție eventualelor condiționalități atașate proiectelor. Din parcurgerea documentelor oficiale ale Comisiei Europene, am remarcat că problema irigațiilor este aproape inexistentă. Datele statistice arată că media anuală a precipitațiilor căzute în România este cu 36% mai mică decât în Germania, cu 22% mai mică decât în Olanda și cu 8% mai mică decât în Franța, ceea ce determină o mai ridicată dependență de vreme a producției agricole în România, prin comparație cu alte state membre UE;

– În cadrul negocierilor trebuie subliniat faptul că agricultura este un domeniu de securitate alimentară la nivel mondial, inclusiv din punct de vedere al sprijinului oferit de UE țărilor extrem de sărace din Africa, iar contribuția României la îmbunătățirea calității și creșterea volumului producției agricole din UE poate fi una determinantă în viitor;

– Trebuie argumentat în favoarea creșterii echității plăților directe la hectar în special în zone cu potențial mare de creștere a productivității precum România, cu atât mai mult cu cât datele istorice arată că în intervalul 1989-2000 producția totală de cereale din țările UE-10 a scăzut cu circa 30%, iar în prezent UE are deficit comercial cu produse agroalimentare;

– România ar trebui să insiste pentru un nivel minim garantat al plăților la hectar în 2014-2020, mai mare decât nivelul de aproximativ 57% ce rezultă din calcule după deducerea ecologizării, sprijinului pentru fermierii tineri, sprijinului pentru fermierii mici. Când România ar putea atinge aproximativ 180 euro/ha subvenție, în fapt fără alte condiționalități, subvenția primită va fi de doar 114 euro/ha (mai puțin decât în anul 2011), restul, până la 180 euro/ha, depinzând de diferite condiționalități și programe asociate (tineri fermieri, fermieri mici, ecologizare etc.). În ceea ce privește îndeplinirea condiționalităților, România nu prea a excelat, cel puțin așa arată rezultatele pe alte programe cu fonduri europene în exercițiul curent. Riscul major este ca România să absoarbă mai puțin în următorul exercițiu financiar, ca urmare a condiționalităților impuse. Cu toate că România are experiența SAPARD anterioară anului 2007, gradul de absorbție din prezent a fondurilor pentru agricultură rămâne scăzut (deși este mai bun decât în cazul instrumentelor structurale care au condiționalități mai greu de atins prin comparație cu Pilonul I), iar impunerea de condiționalități nu va face decât să înrăutățească situația;

– Considerăm că o discuție îndelungată despre modalitatea de distribuție a viitoarelor plăți la hectar în perioada 2014-2020 este sterilă și contraproductivă în condițiile actuale de tensiune din UE, deoarece câștigurile/pierderile potențiale ale României pentru diferite scenarii de redistribuire propuse de CE sunt de ordinul a circa ± 50 de milioane de euro. România ar trebui să se concentreze în cadrul negocierilor pe eliminarea sau minimizarea condiționalităților care vor fi impuse (de exemplu, relaxarea condițiilor de ecologizare și stabilirea lor cu mai multă flexibilitate la nivel local, și nu de CE) și pe stabilirea locală a definițiilor fermelor mici, tinerilor fermieri etc. România ar ieși mai câștigată dacă ar absoarbe 80% dintr-o sumă cu 50-100 mil. euro mai mică decât scenariul cel mai favorabil, dar prin stabilirea unor condiționalități pe care să le putem îndeplini prin comparație cu un grad de absorbție de numai 40-50%, dar dintr-un potențial maxim cu 50-100 mil. euro mai mult, dar cu condiționalități mai stricte stabilite de CE unitar la nivelul UE;

Capitolul 4

POLITICI PRIVIND PIAȚA CĂRNII DE PORC

Politica europeană de promovare a calității produselor agroalimentare reprezintă o componentă a politicii agricole comunitare (PAC), adresângu-se simultan întreprinderilor, autorităților publice și consumatorilor și vizează stabilirea unui cadru de referință necesar pentru îmbunătățirea calității produselor agroalimentare, a competitivității întreprinderilor europene și a vieții cetățenilor.

Pe măsură ce Politica agricolă comună s-a dezvoltat și a devenit tot mai complexă, în concordanță cu cerințele cetățenilor UE, următorii factori au căpătat o importanță mai mare: grija pentru bunăstarea societății rurale; îmbunătățirea calității hranei în Europa; garantarea siguranței alimentelor; asigurarea protejării mediului pentru generațiile viitoare asigurarea unor condiții mai bune pentru sănătatea și protecția animalelor; realizarea tuturor celor de mai sus cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (care este finanțat în principal de contribuabilii, respectiv cetățenii obișnuiți). Politica agricolă comună și alte politici UE au condus la crearea unei mari piețe unice de produse agricole în UE și au ajutat UE să devină unul din actorii mondiali principali în domeniul agriculturii și alimentației.

4.1 Piața cărnii de porc în Uniunea Europeană

În conformitate cu Regulamentul comunitar nr. 2759/75, modificat prin Regulamentul nr. 1249/89, produsele vizate de aceste măsuri, sunt următoarele:

animalele vii, altele decât reproducătorii de rasă pură;

carne, slănină;

produse prelucrate având la bază carnea de porc.

Sistemul de prețuri

Această campania de comercializare durează de la 1 iulie, până la 30 iunie, anul următor, consiliul fixează, un preț de bază, pe cap de porc, clasa U, pentru întreaga durată a campaniei (carcase cu greutate de la 60 până la 120 kg, cel mult). Acest preț reprezintă costul mediu de producție, în care sunt incluse și cheltuielile cu sacrificarea porcilor, iar nivelul său trebuie să contribuie la stabilizarea cursurilor, pe piețe, dar să nu determine formarea unor excedente structurale, în cadrul Comunității.

Dacă decurge direct din prețul de bază (între 78 și 92% din acesta), atunci prețul de achiziție, reprezintă prețul la care, organele de intervenție efectuează cumpărările lor, în cazul unei intervenții publice, fiind fixat după procedura Comitetului de gestiune. În fiecare trimestru, Comisia calculează un preț de ecluză, corespunzând costului de producție, din țările terțe, ținând cont de prețul alimentelor de pe piața mondială și de alte costuri de producție și de comercializare.

Atunci când îl considerăm ca fiind un produs prelucrat, transformat, pe bază de cereale, porcul este constrâns la un ciclu economic de trei ani, în timpul cărora, variațiile de preț pot să atingă mai mult de 40%. Atunci când prețul de piață rămâne cuprins între 92% și 103%, din prețul de bază, declanșarea intervenției publice rămâne facultativă, dar când variația este între 92% și 78% din prețul de bază, ea devine obligatorie.

Stocarea privată

Recurgerea la stocarea privată este mai curent întâlnită decât intervenția publică, deoarece prezintă o suplețe mai mare. Valoarea ajutorului pentru stocare privată este stabilită fie prin adjudecare, fie printr-o fixare prealabilă.

Regimul schimburilor

Importurile din terțe țări, fac obiectul unei prelevări fixate în fiecare trimestru și care se compune dintr-un element egal cu diferența între prețurile de pe piața mondială și cele de pe piața comunitară, ale cantităților de cereale furajere necesare obținerii unui kilogram de carne de porc, și dintr-un element egal cu 7% din prețul de ecluză. În cazul în care, pentru un produs, prețul ofertei franco-frontieră scade sub prețul de ecluză, se aplică o prelevare egală cu diferența constată între cele două prețuri. Pentru anumite produse, importate din Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia, se poate aplica o prelevare redusă. Exporturile determină acordarea unei restituiri fixate pentru fiecare produs, într-un mod uniform, pentru întreaga Comunitate, dar care poate fi diferențiat în funcție de destinație. Această restituire este în funcție, mai ales, de diferența între prețul de pe piața mondială și prețul comunitar.

4.2 Mecanisme și instrumente de intervenție politică pe piața cărnii de porc

Pentru realizarea obiectivelor PAC definite în Tratatul de la Roma și în spiritul principiilor stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli și mecanisme care reglementează producția, comerțul și prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizații comune de piață.

Pentru a pune în practică măsurilor comune de reglementare a piețelor, sunt utilizate următoareleinstrumente: prețurile, intervenția pe piață, ajutoarele financiare, cotele de producție, protecția vamală comună.

Intervenția pe piață (stocarea)

Atunci când prețurile de piață ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul prețurilor de intervenție, agenții autorizate cumpără și stochează aceste produse pentru a restabili nivelul prețului. Este încurajată și stocarea de către producătorii privați, prin acordarea de sprijin financiar către aceștia. Produsele stocate sunt fie revândute când se restabilește echilibrul pe piață, fie exportate la prețuri derizorii pe piețele internaționale, fie distruse (în scenariul negativ al alterării, ca urmare a stocării îndelungate).

Măsura a determinat, în timp, cheltuieli bugetare însemnate în planul intern și tensiuni comerciale în planul extern. De aceea, tendința actuală este de a diminua la limită rolul intervenției în mecanismul de funcționare a PAC.

4.3 Efectele măsurilor de politică agricolă asupra ofertei de carne de porc

România se situează în 2012 la efectivele de porcine pe locul nouă în Uniunea Europeană, după Germania, Spania, Franța, Danemarca, Olanda, Polonia, Italia și Ungaria.(tab.1.2) Românii rămân fideli, prin tradiție, cărnii de porc (in medie, consumul anual de carne de porc reprezintă jumătate din consumul total de carne, respectiv 33 de kg/locuitor, față de media europeană de 43,3 kg/locuitor);

Tabelul 1.2

Evoluția efectivelor de porcine la 1000 ha teren agricol (capete), 1965 – 2010

Fermele comerciale au realizat investiții în adaptarea fermelor la noile condiții și respectă toate standardele minime de bunăstare.

Concentrarea speciei în mari unități industriale ce nu respectă legislația de mediu și pune în pericol sănătatea umană în regiuni întinse (ex. Banat). În ceea ce privește densitatea la 100 ha teren, Romania este campioană nedorită a concentrării urmată de Grecia, Suedia, Finlanda, Slovacia, Lituania și Bulgaria, lipsa filierelor scurte de calitate (tradiționl; ecologic) de mărime medie (50-100 buc) la nivel familial.

Cvasiinexistenta punctelor de tăiere și a micilor abatoare și carmangerii la nivel territorial: în perioada 2007-2012 efectivele s-au redus cu 22,3% în special în fermele familiale (1,9 mil. porci), structura fermelor este foarte fragmentată, dimensiunea medie a exploatațiilor, la nivel național, fiind de 3,14 capete/exploatație.

Numarul de exploatații de tip comercial cu o dimensiune medie de peste 5000 capete/exploatație a crescut în perioada 2007 – 2012, de la 83 capete în anul 2005, la 215 în 2012.

Sacrificările de porci în unitățile industriale specializate au reprezentat în anul 2012, 63% din totalul sacrificărilor de porci, față de anul 2007 când procentul a fost de doar 33%.(47% trece prin lanțul de comercializare, restul de 53% fiind consum familial): în perioada 2007- 2012 importul de carne de porc ramâne la cote importante în consumul intern; exportul și comercializarea intracomunitară a cărnii de porc provenită din fermele românești a fost interzisă până în 2012.(tab.1.3)

Tabelul 1.3

Sacrificările de animale în anii 2012-2013

Aprecierea conformației la porc se face, de regulă, în legătură cu cantitatea și calitatea cărnii ce o produce și anume: de calitatea superioară, I a II-a, a III-a și inferioară, se mai poate aprecia și prin metoda punctajului, metoda dreptunghiului, dar nu sunt așa de precise în aprecierea dezvoltării corporale ca prin cântărire și măsurare.

Aderarea la Uniunea Europeană înseamnă, pentru mulți dintre producătorii români de carne, deschiderea spre o piață de aproape 500 de milioane de consumatori, atât cât are Europa lărgită la 27 de state membre, producătorii din acest sector vor beneficia și de protecție tarifară, de înlăturarea tuturor barierelor comerciale, precum și de intrarea în Politica Agricolă Comună, ceea ce presupune o stabilitate pe o perioadă de până la șapte ani a politicilor agricole.

Producția de carne de porc reprezintă cca 50% din cantitatea totală de carne. Din punct de vedere al preferințelor alimentare este considerat chiar fiind produsul cel mai consumat.

Producția este structurată astfel:

– producători privați (persoane fizice) – exploatații de dimensiuni reduse și cu sistem de creștere gospodăresc (tradițional);

– producătorii integrați (persoane fizice/juridice) – exploatații de dimensiuni medii sau mari și cu sistem de creștere și exploatare de tip intensiv.

În ce privește Organizarea Comună de Piață privind carnea de porc (Regulamentul CEE nr. 2759/1975), aceasta cuprinde ajutorul pentru depozitarea privată care se acordă atunci când prețul de piață pentru carcasele de porc scade sub un preț stabilit.

Reglementarile privind organizarea comuna a pieței de porc sunt stabilite de Regulamentul consiliului (CEE) nr. 2759/75 din 29 octombrie 1975, acestea fac referire la: organizarea comună a pieței cărnii de porc cuprinde un sistem de prețuri și de comerț. Se pot adopta următoarele măsuri de intervenție pentru a preveni sau a tempera o scădere substanțială a prețurilor: ajutor pentru stocare privată, achiziționarea unor mari cantități de către agenții de intervenție.

Prețuri: până la 1 august al fiecărui an, se stabilește un preț de bază, valabil de la 1 noiembrie al aceluiași an, pentru carnea de porc domestic în carcase sau semicarcase de calitate standard definită cu referire la o scală a Comunității pentru gradarea carcaselor de porc.

Măsurile de intervenție se pot lua când prețul pieței comunitare pentru carcase de porc, stabilit cu referire la prețurile înregistrate în fiecare stat membru pe piețele reprezentative ale comunității și ponderate cu ajutorul coeficienților care reflectă mărimea relativă a turmei de porci din fiecare stat membru, este și probabil rămâne la mai puțin de 103% din prețul de bază. Prețul de cumpărare a carcaselor de porc de calitate standard nu poate fi mai mare de 92% sau mai mic de 85% din prețul de bază.

Concluzii

În perspectiva aderării și a respectării criteriilor definite de Consiliul European la Copenhaga, Comisia consideră că România trebuie să-și consolideze instituțiile sale pentru ca criteriile politice să fie îndeplinite. În ceea ce privește criteriile economice, cu toate că România a făcut progrese considerabile pentru trecerea la economia de piață, ea întâmpină dificultăți serioase pe termen mediu pentru a face față presiunii concurențiale și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene. În aceste condiții, comisia estimează că negocierile de aderare vor putea fi deschise cu România atunci când aceasta va face progresii suficiente pentru satisfacerea condițiilor de aderare (ulterior acest punct de vedere s-a schimbat, România fiind invitată alături de celelalte țări din E.C.O. la începerea negocierilor).

Cu toate că producția agricolă și-a regăsit nivelul său din 1989 (la modul global), ea rămâne în continuare fragilă și cunoaște importante fluctuații de la un an la altul (scăderea utilizării de îngrășăminte, probleme cu sistemele de irigare). Situația din sectorul animal rămâne heterogenă: producția de carne de porc și pasăre rămâne inferioară celei din 1989. Cea de lapte și carne de bovine a progresat destul de sensibil.

De la începutul anului 1997, autoritățile române au demarat procesul de liberalizare a economiei agricole căutând limitarea consecințelor imediate asupra producției agricole și asupra industriei din amonte și aval, întârziind astfel restructurările necesare. Creditele cu o dobândă mai scăzută și măsurile de susținere a producătorilor pentru procurarea de semințe și îngrășăminte, au permis o ușoară redresare a producțiilor vegetale. Pe termen mediu România va regăsi poziția de exportator (cereale în special). Totodată, menținerea acestei politici, nu poate fi avută în vedere, în măsura în care ea generează deficit public și consolidează structurile statului de distribuire și comercializare.

Privatizarea industriilor agro-alimentare a fost luată în calcul târziu, întreprinderile de stat continuând să beneficieze de susțineri directe și indirecte. Greșit restructurate, rezultatele lor economice continuă să se degradeze fără ca să apară veritabili operatori economici privați.

Pentru produsele “de importanță națională” (grâu, lapte, carne de porc, de pasăre) prețurile minime de cumpărare garantate au fost fixate la 80 % din prețul mondial mediu din anul precedent. Acest preț constituie de fapt prețul oferit producătorilor de organismele de stat sau mandatate de stat. Pentru toate celelalte produse, prețurile sunt liberalizate pe piața internă românească.

Subvenții pentru intranți sunt acordate cu prioritate exploatațiilor care livrează total sau o parte din producția lor organismelor de stat la un preț inferior celui de pe piața liberă. Producătorii agricoli care comercializează produsele lor pe piața liberă nu beneficiază decât de o susținere redusă. Întreprinderile de stat au de altfel o fiscalitate lejeră, împrumuturi guvernamentale cu dobândă bonificată și câteodată și ajutoare directe.

Transferurile de resurse ale statului spre agricultură reprezentau 4 % din PIB în 1996. Aproape 50 % se compune din transferuri bugetare directe (bonificarea dobânzilor, prime pentru producători) restul reprezentând transferuri parafiscale realizate prin intermediul creditelor dirijate și finanțate de Banca Națională.

Sistemul prețurilor minime garantate nu au efecte similare sau comparabile cu regimurile prevăzute de PAC pentru produsele specificate (grâu, lapte, carne de porc și pasăre). Nu există actualmente în România, nici un preț instituțional care poate fi comparat direct cu prețurile instituționale comunitare.

Principalele instrumente de gestionare a piețelor și de susținere a agriculturii în vigoare în U.E. nu există în România și nici măsuri care vizează dezvoltarea rurală. Prețurile tuturor produselor agricole au fost totalmente liberalizate urmare a “programului de relansare a economiei naționale” expus în februarie 1997, după negocierile cu FMI și Banca Națională. Politica agricolă este pusă la punct de Ministerul Agriculturii; România nu are organisme de intervenție comparabile cu cele existente în statele membre ale Uniunii Europene .

Acordul european relativ la schimburile de produse agricole cu Uniunea Europeană a intrat în vigoare din 1995. România are statut de țară în curs de dezvoltare, ceea ce permite o perioadă de tranziție mai lungă în îndeplinirea angajamentelor sale cu OMC. România nu a precizat angajamentele sale în materie de susținere, dar se găsește în calitate de țară în curs de dezvoltare, în situația de a limita cheltuielile de subvenționare la 10 % din valoarea producției.

Bibliografie

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Op. cit., Ed. Tritonic, București, 2006;

Bold I., Crăciun A. – Structuri agrare în lume, Ed. Mirton, Timișoara, 1996;

Bulgaru M. – Dreptul de a mânca, Ed. Economica, București, 1996;

Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM, 2003;

Ciobanu Aurel, Tănăsescu Elena, Agricultura, CRJ, București, 2002;

Dona, I., Economie rurală, AMC – USAMV București, 1994;

Dona, I., Politici agricole și agroalimentare, Note de curs, USAMV București, 1998;

Gavrilescu, D., Economia agroalimentară, Editura Expert, București, 1995;

Goldstein, Joshua S., Relații internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2008;

Hardwick, Philip, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Iacob, Ch., Iacob, L., Modernizare Europeană, Ed. Universității A.I. Cuza, Iași, 1995;

Murzakova, A., Pârgaru, I., Extinderea PAC asupra agricultorilor din Europa Centrală și de Est – o șansă pentru dezvoltarea acestora?, România economic, Jurnal nr. 2., iulie, 1998;

Otiman, P. I., Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II și III, Ed. Helicon, Timișoara, 1994;

Parpală, O., Economia agriculturii sau Politica agrară la români, București, 1995;

Porumbăcean, Claudiu, Poiliticile și instituțiile Uniunii Europene, Ed. „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2009.

Socrieru, C., Economia agrară, Ed. Universității Al.I. Cuza, Iași, 1993;

Ștefan Gavril și colab.,Economie și polici agroalimentare,Ed.Alfa 2006;

Ștefan Gavril și colab.,Economia și filiera produselor agroalimentare,Ed.Alfa 2007;

***Cercetare științifică și elemente de tehnică experimental în zootehnie, Ed. Alfa, Iași, 2005;

***Comisia Europeană, Direcția Generală Agricultură, Procesul de extindere a UE în domeniul agriculturii. Politicile UE, 2001;

***Comisia Europeană, Direcția Generală pentru agricultură, Politica Agricolă Comună pe înțelesul tuturor, 2004.

***Institutul European din România, Politica agricolă, Ed. Blueprint International, București, 2003.

Bibliografie

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Op. cit., Ed. Tritonic, București, 2006;

Bold I., Crăciun A. – Structuri agrare în lume, Ed. Mirton, , 1996;

Bulgaru M. – Dreptul de a mânca, Ed. Economica, București, 1996;

Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM, 2003;

Ciobanu Aurel, Tănăsescu Elena, Agricultura, CRJ, București, 2002;

Dona, , Economie rurală, AMC – USAMV București, 1994;

Dona, , Politici agricole și agroalimentare, Note de curs, USAMV București, 1998;

Gavrilescu, D., Economia agroalimentară, Editura Expert, București, 1995;

Goldstein, Joshua S., Relații internaționale, Ed. Polirom, , 2008;

Hardwick, Philip, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, , 2002;

, , Iacob, L., Modernizare Europeană, Ed. Universității A.I. Cuza, , 1995;

Murzakova, A., Pârgaru, I., Extinderea PAC asupra agricultorilor din Europa Centrală și de Est – o șansă pentru dezvoltarea acestora?, România economic, Jurnal nr. 2., iulie, 1998;

Otiman, P. I., Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II și III, Ed. Helicon, , 1994;

Parpală, O., Economia agriculturii sau Politica agrară la români, București, 1995;

Porumbăcean, Claudiu, Poiliticile și instituțiile Uniunii Europene, Ed. „Vasile Goldiș” University Press, , 2009.

Socrieru, C., Economia agrară, Ed. Universității Al.I. Cuza, , 1993;

Ștefan Gavril și colab.,Economie și polici agroalimentare,Ed.Alfa 2006;

Ștefan Gavril și colab.,Economia și filiera produselor agroalimentare,Ed.Alfa 2007;

***Cercetare științifică și elemente de tehnică experimental în zootehnie, Ed. Alfa, , 2005;

***Comisia Europeană, Direcția Generală Agricultură, Procesul de extindere a UE în domeniul agriculturii. Politicile UE, 2001;

***Comisia Europeană, Direcția Generală pentru agricultură, Politica Agricolă Comună pe înțelesul tuturor, 2004.

***Institutul European din România, Politica agricolă, Ed. Blueprint International, București, 2003.