Factorii de Configurare Si Evolutie a Dreptului.tipologia Dreptului

TEMA : Factorii de configurare și evoluție a dreptului. Tipologia dreptului.

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Conceptul de drept

Subcapitolul 1.1. Accepțiunile noțiunii de drept

Subcapitolul 1.2. Definiția dreptului

Subcapitolul 1.3. Dimensiunea istorică a dreptului

Punctul 1.3.1. Originea și apariția dreptului

Punctul 1.3.2. Primele legiuiri (începuturile activității normativ-juridice

Subcapitolul 1.4. Teorii juridice cu privire la factorii de configurare și evoluție a dreptului

Capitolul 2. Factorii de configurare și evoluție a dreptului

Subcapitolul 2.1. Considerații generale

Subcapitolul 2.2. Clasificare

Subcapitolul 2.3. Cadrul natural

Punctul 2.3.1. Noțiuni generale

Punctul 2.3.2. Mediul geografic

Punctul 2.3.3. Factorul biologic și fiziologic

Punctul 2.3.4. Factorul demografic

Subcapitolul 2.4. Cadrul social-politic

Punctul 2.4.1. Noțiuni generale

Punctul 2.4.2. Cadrul economic, social și politic național

Subpunctul 2.4.2.1. Factorul economic

Subpunctul 2.4.2.2. Structurile oraganizatorice ale societății

Punctul 2.4.3. Societatea civilă

Punctul 2.4.4. Cadrul economic, social și politic regional și internațional

Subcapitolul 2.5. Factorul uman

Punctul 2.5.1. Factorul uman privit într-o dublă ipostază

Capitolul 3. Tipologia dreptului

Subcapitolul 3.1. Noțiuni generale

Subcapitolul 3.2. Marile sisteme contemporane de drept

Punctul 3.2.1. Sistemul de drept romano – germanic

Subpunctul 3.2.1.1. Sistemul juridic francez

Subpunctul 3.2.1.2. Sistemul juridic german

Subpunctul 3.2.1.3. Sistemul juridic scandinav

Punctul 3.2.2. Sistemul anglo – saxon

Subpunctul 3.2.2.1. Dreptul englez

A. 3.2.2.1.1. Common – law

B. 3.2.2.1.2. Equity

C. 3.2.2.1.3. Statutary – law

D. 3.2.2.1.4. Materie constituțională

Subpunctul 3.2.2.2. Dreptul american

Punctul 3.2.3. Sistemul socialist

Punctul 3.2.4. Sistemele religioase și tradiționale

Subpunctul 3.2.4.1. Sistemul de drept musulman (islamic

Subpunctul 3.2.4.2. Sistemul de drept hindus

Subpunctul 3.2.4.3. Sistemul de drept ebraic (rabinic

Subpunctul 3.2.4.4. Sistemul de drept chinez

Subpunctul 3.2.4.5. Sistemul de drept japonez tradițional

Punctul 3.2.5. Sistemul de drept al comunităților europene (dreptul Uniunii Europene

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Disciplina de învățământ superior juridic intitulată “Teoria Generală a Dreptului” are ca principal obiectiv de a introduce pe studenții facultăților de Drept în studierea și cunoașterea noțiunilor și conceptelor de bază ale științelor juridice în general, în utilizarea corectă a terminologiei și limbajului de specialitate, în formularea judecăților și corelațiilor dintre elementele de cunoaștere asimilate prin studiu. Cunoștințele însușite la această disciplină constituie baza teoretică necesară pentru studiul și cunoașterea celorlalte discipline de specialitate juridică.

În rândul disciplinelor juridice, Teoria generală a dreptului are o apariție de dată relativ recentă. Până la apariția acestei discipline științifice, problematica teoriei dreptului era abordată de științele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplină făcând, în introducere, o adevărată teorie a normativității juridice din respectiva ramură de drept.

În anul 1934, Hans Kelsen publică „Teoria pură a dreptului” (Reine Rechtslehre), în anul 1951 apare în Franța lucrarea lui P.Roubier, „Théorie générale du droit”, iar apare în 1948, lucrarea lui J.Hapsert, „Théorie générale du droit”. Acestora li se adaugă alte asemenea lucrări, scrise de Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel.

Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea dreptului, ea oferă o introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul științelor particulare ale dreptului nu ar fi posibil și nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.

Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune și în ideea asigurării creării și aplicării dreptului, a receptării dreptului internațional în dreptul intern și a găsirii căilor prin care statul român poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul internațional, inclusiv prin instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în dreptul intern.

Din acest punct de vedere, o teorie a dreptului, astăzi, nu poate face abstracție de ceea ce reprezintă dreptul în ansamblul său, în condițiile în care el trebuie să integreze în conținutul său tot mai multe prevederi ale dreptului internațional, iar în viitor, să accepte prevederile dreptului comunitar, în condițiile în care România va deveni membră a Uniunii Europene.

Esența acestor trăsături, preponderent economice și politice, nu poate să nu se reflecte în spațiul acțiunii dreptului, conținutul acestuia urmând a fi adaptat la imperativele asimilării dreptului comunitar, prin supremația reglementărilor sale în raport cu reglementările interne și prin integrarea „ex oficio” a regulamentelor și directivelor în dreptul intern.

Cu alte cuvinte, Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune generală asupra fenomenului juridic, ea trebuie să constituie pentru cel care studiază dreptul un cadru național menit să asigure trecerea de la general la particular în studiul de caz și să revalorifice datele realității dreptului și ale practicii juridice în procesul elaborării și aplicării dreptului.

Pornind de la aceste obiective, este necesar să precizăm, înainte de toate, obiectul Teoriei Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar să definim principalele concepte cu care operăm. Se impune, astfel, să arătăm că utilizarea cuvântului drept este făcută în două sensuri: unul extrajuridic și altul juridic.

Utilizarea cuvântului "drept" în limbaj extrajuridic are în mod preponderent o valoare etică, el fiind folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii spun că o sancțiune este dreaptă sau când apreciază că o judecată este dreaptă ori când atribuie unui judecător calificativul "drept", ei utilizează adjectivul drept și variantele sale pentru a evalua din punct de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.

Spre deosebire de această semnificație comună a cuvântului drept, pe plan juridic asistăm la trecerea de la cuvânt la concept, asistăm la trecerea substantivului drept în concept juridic, apt de a dobândi sensuri distincte, care acoperă realități de sine stătătoare. Astfel, din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul internațional sau știința dreptului.

Capitolul 1. Conceptul de drept

Subcapitolul 1.1. Accepțiunile noțiunii de drept

Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” își are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înțeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct”. O asemenea accepțiune a cuvântului „drept” este și în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât și în limbajul unor specialități cum ar fi tehnica, matematica, fizica și altele. Totodată, la originile termenului „drept” a stat și cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluție și combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de „a decide” în mod corect, „drept” în baza legilor.

De la acest înțeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate și alte două accepțiuni: una filosofică și cealaltă juridică.

În accepțiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon și alți filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justețe, de dreptate, în înțeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).

Din categoria definițiilor cu nuanțe filosofice, redăm pe cea dată de marele filosof german I. Kant care porneste de la concepția că fiecare om posedă o voință liberă ca pe un bun înnăscut și inalienabil și pentru conviețuire este necesar să intervină limitarea realizată prin drept. Dreptul este deci, după Kant, totalitatea condițiilor în care voința liberă a fiecăruia poate coexista cu voința liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertății.

În accepțiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conținut. Prin „drept” a început a se înțelege ansamblul de legi și norme considerate „drepte”, „juste”, „corecte” care guvernau viața și activitatea de stat a unei societăți, norme sau legi instituite și aplicate de autoritățile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forța de constrângere a statului. Totodată termenul „drept” a mai fost utilizat și pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înțelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiția, dreptatea”. („Dreptul este – afirmau unii jurisconsulți români – arta binelui și a dreptății” – „jus est ars boni et acqui”).

În această accepțiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat și în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană – „diritto”, în limba franceză – „droit” ; în germană – „recht”, în engleză – „right” și „law”, în limba română – „drept”.

Dreptul, ca și întreaga componență juridică a vieții sociale este un fenomen deosebit de complex a cărui cunoaștere presupune o cercetare aprofundată a legităților obiective a existenței sale, a factorilor care-l configurează și valorile pe care le promovează.

Cuvântul drept derivă din latinescul „directus” având sensul de direct, adică o regulă de conduită fără specificarea conținutului. La noi dreptul se folosește în două sensuri și anume:

a) cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit și drept obiectiv;

b) cel prin care se are în vedere dreptul ce aparține unei persoane fizice sau juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.

Ȋntr-un prim sens, cuvântul drept semnifică știința dreptului – ansamblul de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. Dreptul nu e numai știință, în egală măsură e tehnica și artă. Ca ansamblu de norme care organizează viața în comun, dreptul este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să apere societatea de excese. Dreptul îmbină necesitatea și libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă chiar din scopurile generale ale vieții sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuiește dreptul obiectiv. Dreptul este principiul de direcție, de coeziune socială, el dă societății caracterul de definit, de coerență.

Ȋntr-un al doilea sens, dreptul mai semnifică și facultatea unui subiect de a-și valorifica sau a-și apară împotriva terțiilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul subiectiv și implică categoria de libertate.

Dreptul național este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autoritățile abilitate ale statului respectiv, cum ar fi exemplele: dreptul american, dreptul român, dreptul italian și altele.

Dreptul internațional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaționale care sunt definite ca acordurile de voință realizate între două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relațiilor internaționale.

Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunității Europene și ale celorlalte acte fundamentale (legislația primară), care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Eurorui cunoaștere presupune o cercetare aprofundată a legităților obiective a existenței sale, a factorilor care-l configurează și valorile pe care le promovează.

Cuvântul drept derivă din latinescul „directus” având sensul de direct, adică o regulă de conduită fără specificarea conținutului. La noi dreptul se folosește în două sensuri și anume:

a) cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit și drept obiectiv;

b) cel prin care se are în vedere dreptul ce aparține unei persoane fizice sau juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.

Ȋntr-un prim sens, cuvântul drept semnifică știința dreptului – ansamblul de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. Dreptul nu e numai știință, în egală măsură e tehnica și artă. Ca ansamblu de norme care organizează viața în comun, dreptul este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să apere societatea de excese. Dreptul îmbină necesitatea și libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă chiar din scopurile generale ale vieții sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuiește dreptul obiectiv. Dreptul este principiul de direcție, de coeziune socială, el dă societății caracterul de definit, de coerență.

Ȋntr-un al doilea sens, dreptul mai semnifică și facultatea unui subiect de a-și valorifica sau a-și apară împotriva terțiilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul subiectiv și implică categoria de libertate.

Dreptul național este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autoritățile abilitate ale statului respectiv, cum ar fi exemplele: dreptul american, dreptul român, dreptul italian și altele.

Dreptul internațional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaționale care sunt definite ca acordurile de voință realizate între două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relațiilor internaționale.

Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunității Europene și ale celorlalte acte fundamentale (legislația primară), care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic, politic, militar, monetar, social și altele).

Dreptul ca artă, ni se înfățișează ca totalitatea mijloacelor, procedeelor și instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât și cele care le aplică.

Subcapitolul 1.2. Definiția dreptului

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului cetățenilor în cadrul celor mai importante relații din societate, conform valorilor sociale ale societății respective, stabilind drepturi și obligații juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a statului.

Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat și continuu, obligatoriu și susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forță exterioară.

Vorbind de dreptul din Republica , avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă.

Dreptul cunoaște mai multe definiții ce-l caracterizează, astfel definiția marxistă îl reprezintă ca fiind „voința clasei dominante ridicată la rang de lege”.

O altă definiție îl infățișează ca reprezentând totalitatea regulilor de conduită stabilite sau sancționate de către stat care exprimă voința deținătorilor puterii de stat și a căror aplicare este asigurată prin forța de constrangere a statului, în scopul apărării, consolidării și dezvoltării raporturilor.

Autorul Dan Ciobanu, ne relatează că dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care au fost editate și sancționate de stat și a căror respectare este asigurată prin forța de constrangere. Marele jurist Berman definea dreptul ca fiind unul din cele mai profunde concepte ale civilizației omului, pentru că ei oferă protecție împotriva amestecului străin în interesele individuale.

Luând în considerație cele expuse, apreciem că dreptul reprezintă o totalitate de norme juridice strict determinate și obligatorii, care fixează cadrul juridic de organizare a statului, a activității acestuia într-o societate de organizare și conducere a acelei societăți.

Subcapitolul 1.3. Dimensiunea istorică a dreptului

Punctul 1.3.1. Originea și apariția dreptului

Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea originilor dreptului. Dreptul este indisolubil legat de evoluția generală a societații, de particularitațile societății în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Din multitudinea de întrebări la care știința dreptului a fost chemată să dea răspunsuri, cea privitoare la apariția dreptului a generat cele mai aprige discuții.

Examinarea conceptului dreptului presupune cercetarea cauzelor și condițiilor, care au determinat apariția fenomenului studiat, pe ce căi s-a dezvoltat, care sunt direcțiile evoluției sale.

Cauzele apariției dreptului trebuie căutate, ca și cele ale apariției statului, dat fiind legătura lor indisolubilă, în evoluția societății primitive, în sferele vieții materiale și spirituale, care a necesitat o nouă formă de organizare socială și anume statul și desigur un nou sistem de reguli sociale, în care rolul decisiv aparține normelor juridice, dreptului.

Ȋn societatea comunei primitive, nu există norme de drept, dreptul, astfel după cum nu există nici statul. Și totuși era necesar să înființeze o anumită ordine socială. Ea era asigurată de norme de natură obștească, obișnuielnică, religioasă, sau morală. Aceste reguli exprimând necesitățile vitale ale comunitații, s-au format datorită unei experiențe îndelungate și au devenit o deprindere, o necesitate, pentru desfășurarea traiului în comun.

Drepturile omului sunt, în concepția curentului jusnaturalismului, cele care decurg din calitatea sa rațională. Esența omului stă în individualitatea lui. Ființa umană atinge destinația ei întrucât se comportă ca purtatoare a rațiunii.

Ȋn concepția lui J.C. Gray găsim precizarea că trebuie să recunoaștem adevărul este elaborat ideal, dar care are o existență reală. Dreptul nu este ceva care ar exista în concordanță cu religia, natura sau morala, nu este ceea ce trebuie să fie, dar este ceea ce avem la moment. Legile sunt determinate de legiuitori, care, pe baza faptelor reale, promovează reguli, în concordanță cu care consecințele aplicării legii pot fi deduse logic din fapte.

Una dintre cele mai cunoscute vechi culegeri de legi este faimosul Cod babilonian al lui Hammurabi, descoperit în anul 1901. La fel nu putem trece cu vederea Legile lui Manu, colecția de maxime a lui Confucius, perceptele lui Mencius precum și ideile filosofilor Thales, Anaximandros, Pitagora sau ale sofiștilor greci, care reliefează ideea că justiția înseamnă aplicarea legilor de către suverani și respectarea lor de către popor.

Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta. Ginta a fost forma universală de organizare a societății primitive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune naturală a muncii și prin domnia obiceiului. Democrația gentilică înseamnă proprietatea comună asupra pământului și lipsa unei forțe exterioare de constrângere.

Societatea gentilico-tribală cunoaște, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcționarea puterii sociale și a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri.

Aristocrația gentilică deținea puterea politică și economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situație care a determinat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite și pătura dominatoare. Această situație a determinat ca aristocrația unor orașe-state din Grecia (Atena, Mitilene) să desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise.

Cei mai celebri legislatori au fost Solon și Dracon (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toți. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiției conform legilor scrise, au înființat comisii de judecată și tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în fața adunării populare.

Dreptul este indisolubil legat de evoluția generală a societății, de particularitățile societății în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică. Romanii nu puteau concepe existența societății fără drept, ei credeau în veșnicia dreptului roman, ca și în veșnicia societății romane. Acolo unde este societate există și drept (“Ubi societas ibi jus”).

Hugo Grotius (1583-1645), reprezentant de seama al Școlii Dreptului Natural, consideră dreptul natural ca totalitatea principilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacera înclinării naturale a omului pentru viața socială.

Deci, nu este suficient apetitul social al omului, este nevoie și de rațiune care dictează principii, anumite precepte fundamentale.

Aceste precepte priveau:

“alieni abstinentia” (respectarea a tot ce e al altuia);

“promissorum implendorum obligatio” (respectarea angajamentelor);

“damni culpa dati reparatio” (repararea pagubelor pricinuite altora);

“poenae inter hominis meritum” (pedeapsa echitabilă).

Acestea erau, în concepția lui Grotius, bazele pe care se construiește dreptul natural. Prin acestea el se deosebește de dreptul pozitiv – un drept imperfect, schimbător.

Ȋn Egiptul și Babilonul antic, dreptul și statul erau considerate de origine divină. Adepții Școlii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma principiilor și regulilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. Teza fundamentală a concepției lui Hugo Grotius era aceea că „omul este prin natura sa o ființă socială”.

Concepția modernă cu privire la asigurarea dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiții social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, respectiv odată cu apariția statului. Statul este cel care creează dreptul, el impune reguli de conduită obligatorii pentru toți.

Dacă ne referim la evoluția dreptului ca instituție și domeniu integrat, atunci primul pas în clarificarea specificului și particularităților evoluției acestuia este și analiza concepțiilor ce apar pe marginea subiectului în discuție.

Diferite curente și școli din antichitate, până în prezent, au căutat să stabilească modul în care a apărut și a evoluat dreptul, să explice și să fundamenteze reglementările și instituțiile juridice, în numele unor concepte generale, apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Semnalăm că dreptul, ca demers științific, a intrat în câmpul de interes al celor mai remarcabili ganditori de-a lungul istoriei.

Astfel, Hugo Grotius expune opinia, potrivit căreia inițial dezvoltarea societății umane era insoțită de conflicte și pentru evitarea acestora trebuiau stabilite limitele acelor forțe, ale acestor capacități concurente, printr-o altă forță – cea a dreptului. Astfel apare dreptul.

Potrivit definiției lui Celsius, dreptul este arta binelui și a echității, deci el implică în esența sa, valorizarea conduitei umane a cărei finalitate ar fi justiția. Deci, rădăcinile dreptului nu pot fi rupte de evoluția ființei umane, de la faza în care aceasta a început să-și îmblanzească sălbăticia la faza, în care tendințele necontrolate au fost eliminate treptat de realități în care activitatea se desfășoară după criterii din lumea valorilor.

Astfel, stabilirea unui echilibru între sistemul social și individ nu este legitim și durabil decât în condițiile în care el se întemeiază pe condiționarea reciprocă dintre sistemul social și personalitate, deoarece orice colectivitate umană presupune un minim de norme care să aducă o reglementare, o sincronizare în raporturile interindividuale încercand să înlăture ciocnirile de interese și conflictele care pun în pericol omenirea.

Sancțiunile, în cazul nerespectării opreliștilor stabilite în conținutul normelor erau aplicate de comunitate, putând să se dispună chiar alungarea din trib. Se practica razbunarea sângelui ( dinte pentru dinte, ochi pentru ochi – legea talionului ). Ȋn perioada imediat următoare, au loc rapide schimbări economice și sociale în societatea gentilico-tribală, care produc modificari în structura și modul de funcționare a puterii sociale și a normelor ce asigurau eficiența acestei puteri.

Apariția dreptului constituie o necesitate istorică, un progres social real, deoarece menținerea ordinii nu se mai putea asigura cu sistemul regulilor din comunitățile gentilico-tribale și se impunea statornicirea de alte reguli, care consfințesc relațiile sociale și care asigură conducerea societății, transformarea voinței sociale în voință de stat, voință general obligatorie.

Formarea dreptului, ca sistem de reguli ce exprimă voința de stat și a căror respectare este asigurată de puterea statului, constituie un proces de durată și de o mare complexitate, proces care prezintă particularități de la un popor la altul, de la un stat la altul.

Pe teritoriul patriei noastre, dreptul se naște odată cu formarea proprietății private și a statului. Primele legi scrise sunt date de marii preoți daci, fapt ce denotă că aceștia participau la cele de formare a dreptului, luând parte efectiv la conducerea vieții politice, la stabilirea situației economice și la fenomenul religios al țării.

Ȋn ceea ce privește dreptul pe teritoriul țării noastre, el își are geneza concomitent apariției puterii publice a statului. De exemplu, violența a constituit, uneori, singurul mijloc de apărare a intereselor private. Asemenea reminiscențe persistă la geto-daci în domeniul familiei și al proprietății, dar alături de aceasta se impun și noile norme de drept.

Ȋn concluzie menționăm, că apariția dreptului la diferite popoare, cu toate particularitățile sale, o înscriem în următoarea caracteristică: dreptul ca și putere politică (statul), se află într-o legătură determinată cu modul de producție, în special cu baza economică a societății, fiind, dintr-un moment dat, componente ale suprastructurii acesteia. Fiecare bază economică are o suprastructură corespunzătoare, schimbarea bazei atrăgand după sine schimbarea suprastructurii.

Dacă la început dreptul se naște din impulsurile imediate, instinctive, cum ar fi frica de pericol și de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidențiază motivele argumentate din punct de vedere științific.

Ca și în cazul statului pentru descrierea procesului istoric și a stării de dezvoltare a dreptului se evidențiază două modalități principale de abordare a problemei:

prima modalitate a fost diferențierea formațiunilor social-economice;

cea de-a doua modalitate cu o perspectivă mult mai mare diferențiază dreptul epocii antice de dreptul epocii medievale și de dreptul epocii contemporane.

Ca fenomen aflat în strânsă corelație cu viața socială, evoluția dreptului se află în mod firesc legată de evoluția omenirii. Așadar, se poate afirma că din momentul apariției primelor forme de organizare în familie, gintă, trib apar și primele forme incipiente, rudimentare ale normelor juridice. Acestea se transformă treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiții.

Cercetările efectuate de antropologi, sociologi și istorici arată că pe această primă treaptă de dezvoltare a societății, raporturile membrilor comunității erau reglementate de tabu-uri sau norme tribale de interdicție (spre exemplu – ocrotirea pământului, a conducătorilor, atingerea anumitor plante).

Aceste reguli seamănă puternic cu regulile restrictive din normele juridice penale ulterioare. Apariția acestor norme este fundamentată pe faptul că reprezintă ,,un prim deziderat al oricărei ordini” și că anumite reguli sociale sunt indispensabile unei forme de organizare socială. Aceste seturi normative se dezvoltă treptat, concomitent cu schimbările sociale.

Hegel spunea: ,,Numai după ce oamenii și-au născocit trebuințe multiple și când dobândirea acestora se împletește cu satisfacerea lor, numai atunci se pot alcătui legi.”

Așadar urmează o nouă etapă – aceea a normei cutumiare sau dreptul obișnuielnic – acele reguli nescrise de conduită, repetate în timp, în situații similare, ce ajung să devină ordine pentru o anumită comunitate.

Odată cu apariția formei organizate, structurale a societății – statul – dreptul trece într-o altă etapă evolutivă.

Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat și devin norme juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin instituire de reguli generale și obligații. Ȋn acest timp, societatea, ca un etern vulcan născocitor de interacțiuni sociale, dă naștere unor noi reguli sociale (obișnuielnice, morale, religioase), reguli ce nu se confundă și nu se contopesc cu cele juridice.

Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat, desprins de morală și obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite de stat și aplicabile, la nevoie, prin forța publică.

Odată apărut, dreptul ca și statul nu rămane imobil ci se dezvoltă și se modifică. Vorbind de evoluția continuă a dreptului nu trebuie de ințeles că evoluția reprezintă o schimbare absolută.

Ca și oricăror alte fenomene, dreptului îi sunt specifice anumite elemente constante și anume:

un anumit respect al personalității umane;

o anumită limitare a libertății individuale.

La caracteristica evoluției dreptului putem menționa următoarele trăsături principale:

1. Evoluția dreptului reprezintă o trecere de la elaborarea spontană, inconștientă, la o elaborare deliberată, conștientă.

2. Tot mai pronunțată, are loc trecerea de la particularitate la universalitatea dreptului, adică în dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnim norme de interes general uman. Aceasta se referă mai mult la normele juridice care reglementează drepturile și libertățile omului.

3. Evoluția dreptului reprezintă o trecere de la motive psihologice inferioare la motive superioare. Dreptul ca institut și fenomen social, ce derivă din societate își găsește suportul în relațiile reciproce dintre oameni, este indisolubil legat de evoluția generală a societății, de particularitățile ce caracterizează societatea în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Punctul 1.3.2. Primele legiuiri (începuturile activității normativ-juridice)

Dreptul dobândește prestigiu și autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut responsabilă, a evoluat firesc în conjuncție cu aspirațiile umanității. Dreptul ca entitate apare odată cu constituirea puterii publice, adică în timpul primelor organizații statale.

Așadar primele ,,monumente legislative” le întâlnim în Orientul antic și în antichitatea greco-română. Intre primele legiuiri se mentioneaza: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (), Codul lui Mu ().

Codul lui Hamurabi – descoperit în 1901 și edictat cu 2000 de ani înainte de Hristos, reprezintă esența dreptului mesopotamian, conservat în mod miraculos, cuprinzând 282 articole. Conține atât norme cu caracter strict juridic, cât și norme morale sau religioase.

Legile lui Manu – conțin norme juridice contopite cu norme religioase, cuprinzând 5370 versuri. Acestea se refereau la castă, la deciziile regale și tradiții; legile cuprindeau pedepse și au fost edictate de catre Brahmani printr-o indelungata contribuție colectivă (,,Pedeapsa carmuieste omenirea si o protejeaza”).

Ȋn Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt legile lui Lycurg în (sec X-lea și al XI-lea î.H), Legile lui Dracon și Solon în Atena (sec. VI-lea și al V-lea î.H), legea celor XII Table la romani (sec.V-lea î.H), Legea Salica – Franța secolul al VI-lea.

Legile lui Solon – reprezintă dreptul atenian și se referă mai mult la raporturi juridice civile. Acesta constituie un cod de legi reformist legat de căsătorie, adopție, calendar, comerț, circulație monetară.

Dreptul roman – Codul lui Justinian – un adevărat cod cu prevederi legale foarte variate, cuprinzând întreaga materie de drept public și privat. Are la bază Legea celor XII Table .

Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma juridică se confundă cu norma religioasă. Conțin reguli ce se referă la crime, desfășurarea judecății, pedepse, legitima apărare, circumstanțe atenuante.

Prima mare civilizație a Antichității s-a format în teritoriul roditor mărginit de fluviile Tigru și Eufrat, din (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii, akkadienii și asirienii. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.H.), care a rămas în istoria civilizației prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune și descoperit în anul 1901

În Egiptul antic, primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate “Profețiile lui Ipuwer” și “Învățături pentru Regele Merikare”, apărute în jurul anului 2000 î.H.

Dreptul ebraic din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii și sclavului, protecția străinilor, a văduvelor, a copiilor și a săracilor.

Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizației originale create în spațiul geografic cuprins între fluviile Tigru și , Marea Caspică, Golful Persic și Oceanul Indian, teritoriu corespunzător Iranului de astăzi.

În antică, noțiunea de drept și cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea și o normă care reglementa juridic raporturile sociale.

Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.

Ȋn concluzie, vechile norme ale comunităților se bazau pe obiceiuri și tradiții, ele erau nemijlocit integrate în viața ginții, și chiar dacă au cunoscut uneori un proces de deformare, îmbrăcând forme mistice, ele se impuneau prin faptul că reprezentau interesul general al comunității.
Scindarea societatii în categorii cu poziții diferite în viața productivă a dus la apariția unor situații calitativ noi. Cerințele care exprimau interesele grupărilor conducătoare, trebuiau introduse și impuse în caz de nevoie prin forța de constrangere a statului. Aceasta putere enorma a statului, existentă și astăzi, de a crea dreptul și a garanta realizarea lui trebuie să fie țărmuită de anumite principii: asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, echitatea, dreptatea sociala, progresul social.
Hegel nota atât de frumos în “Principiile filosofiei dreptului”: "Soarele ca și plantele au și ele legile lor, dar nu le cunosc; barbarii sunt cârmuiți de instincte, de moravuri, de sentimente, dar ei nu au cunoștință de acestea.

Prin faptul că dreptul se instituie și că este cunoscut, se înlătură tot accidentalul simțirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, și numai astfel își dobândește dreptul determinația sa adevărată, și ajunge la cinstea ce i se cuvine."

Deci, după cum se observă, istoria dreptului se pierde în negura timpului.

Dreptul este unul dintre produsele minții și experienței umane cu vechime respectabilă și cu o rezistență în timp demnă de misiunea sa civilizatoare, de scopul său, intim corelat cu sensul general al înființării omului în societate.

Dimensiunea istorica a dreptului conferă acestuia prestigiu și autoritate, îl așează alaturi de creațiile cu larga rezonanță social-umană.

Subcapitolul 1.4. Teorii juridice cu privire la factorii de configurare și evoluție a dreptului

1. Teoria lui Montesquieu – autorul lucrării “Spiritul legilor” (1748) stabilește principiul relativității legilor în timp și spațiu.

Potrivit acestuia: “legile trebuie să fie conforme cu natura, respectiv cu fizica țării, cu clima rece, caldă sau temperată, cu calitatea lui, cu mărimea lui, cu genul de viață al poporului, plugari, vânători sau păstori; ele trebuie să fie potrivite cu gradul de libertate pe care-l poate garanta Constituția, cu religia locuitorilor, cu înclinațiile lor, cu bogățiile lor, cu numărul lor, cu moravurile lor”.

Un rol distinct în concepția privitoare la factorii de configurare și evoluție a dreptului il ocupă inteligența umană.

2. Teoria lui Edmond Picard, exprimată în lucrarea “ Le droit pur”, pune la baza configurării și evoluției dreptului zece factori:

rasa – legile trebuie să corespundă temperamentului national;

mediul – clima, teritoriul, starea economică și socială influențează profund dreptul unei țări;

intruziunea străină – dreptul străin poate pătrunde prin cucerie (exemple: dreptul roman aplicat în teritoriile cucerite, dreptul francez în teritoriile ocupate de Napoleon);

imitația – cazul Turciei, care a adoptat Codul civil elvețian; cazul Japoniei, care a preluat modelul Codului civil și al Codului comercial german (1899);

marii jurisconsulți sau elitele creatoare de sisteme juridice, care sunt expresia ideilor unui popor, servitori luminați ai acestuia;

atavismul juridic, respectiv obiceiul adânc înrădăcinat de a se supune unor anumite norme și reguli; Anglia este care ilustrează cel mai bine importanța atavismului juridic;

progenismul, adică germenii dreptului viitor;

tehnica juridică, adică dreptul șlefuit de inteligența omului;

densitatea populației, care are o importanță specială în configurarea și evoluția dreptului;

acțiunea solidară a marilor forțe sociale, respectiv a influențelor pe care le au religia, arta, morala, economia.

3. Teoria lui Alexandru Vălimărescu, exprimată în lucrarea “Tratat de enciclopedia dreptului”, din anul 1932, reduce la patru factori de configurare și evoluție a dreptului:

factorul material: rasa, mediul, densitatea populației, starea economică;

factorul moral: religia, morala și marile curente de idei;

oamenii superiori;

hazardul.

Capitolul 2. Factorii de configurare și evoluție a dreptului

Subcapitolul 2.1. Considerații generale

Dreptul este un produs complex al societății ; normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat al producerii, al repartiției și al schimbului de produse și activități.

Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realități decât în cadrul unei instituții bazată pe coexistența libertăților și nu pe afirmarea brutală și păgubitoare pentru semeni, a unor drepturi și a unor interese personale. Superioritatea reflectării în drept a corelației necesare între drepturi și îndatoriri precum și noblețea actului de justiție (ca o activitate independenta într-o societate democratică) alcătuiesc coordonatele care marchează decisiv dimensiunea sociala a dreptului.

Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realității sociale în condiții istorice determinate. Existența ei nu poate fi desprinsă de existența celorlalte parți ale unei societăți, suportând influența acestora și exercitând la rându-i influența asupra lor.

Dreptul suportă influențe din partea componentelor cadrului fizic înconjurător și din partea componentelor sistemului social (economia, politica, morala). Ȋn ansamblu, aceste elemente de influență poartă denumirea de: factori de configurare a dreptului.

Sub această denumire cercetătoarea română Anita Naschitz a înțeles să examineze "dat-ul" dreptului sau mai precis substratul antologic al dreptului pozitiv. Deosebirile față de abordarea școlii libere a dreptului, reprezentată de François Gény sunt dictate de rezultatele obținute de științele juridice în secolul XX, de noile acumulări ale științei și de concluziile la care au ajuns cercetătorii științifici în cea de a doua jumătate a ultimului secol al mileniului II.

François Gény consideră că din dat-ul dreptului fac parte:

"dat"-ul real sau pur natural;

"dat"-ul istoric;

"dat"-ul rațional;

"dat"-ul ideal.

Astfel Anita Naschitz pune la baza procesului de creare a dreptului factorul natural, cadrul social-politic și factorul uman.

Așa cum se poate vedea, unele elemente redundante din clasificarea operată de François Gény sunt eliminate și asimilate într-o clasificare trihotomică exclusivistă. Astfel, , "dat"-ul dreptului poate fi și istoric, rațional sau ideal.

În realitate, partea rațională, istorică sau ideală a substratului ontologic al dreptului este legată de ființa umană, de creațiile sale istorice, de cele raționale actuale sau consolidate istoric, precum și de cele ideale din toate timpurile.

A vorbi despre factorii de configurare a dreptului înseamnă a identifica cauzele sau forțele motrice care-1 determină, orientându-1 să prevadă o reglementare sau alta.

Diferitele concepții și teorii filosofice au căutat să explice sensul normelor de drept făcând referire la diferiți factori de ordin obiectiv sau subiectiv, de natură socială-economică, politică, morală, ideologică sau din domeniul supranaturalului.

O analiză a realității juridice în general și a diferitelor familii și sisteme de drept ne permite să desprindem și să identificăm un număr de factori cu pondere diferită și variabilă în determinarea conținutului și formei dreptului.

Acești factori care configurează dreptul pot fi grupați astfel, exercitându-și influența asupra aspectului evolutiv al dreptului (progresul juridic):

factori naturali;

factori social-politici;

factori umani.

Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale și sociale din care acesta își trage obiceiul , subiectele, conținutul, finalitățile și într-o oarecare măsură, chiar forma.

Înțelegerea și explicarea conceptului „drept” implică și explicarea factorilor care îl determină ca o existență social-istorică specifică. Dreptul nu poate fi conceput, deci, ca o existență în sine, în afara oricăror determinări cauzale de ordin obiectiv sau subiectiv.

Cu alte cuvinte, dreptul nu este în afara unui anumit determinism cauzal, adică al unui ansamblu de factori care își pun amprenta, direct sau indirect, cu pondere variabilă, asupra procesului de configurare a dreptului atât în conținutul cât și în forma sa. Determinismul în sfera dreptului trebuie înțeles în mod nuanțat și ferit de orice viziuni simpliste, unilateralizări sau exagerări care îi pot deforma sau altera atât originea cât și finalitatea.

Totodată, în contextul determinismului dreptul nu apare numai ca o existență determinată ci, deopotrivă și determinantă – direct sau indirect și cu pondere variabilă – asupra factorilor înșiși care îl influențează. În nici o ipostază al acestui determinism reciproc acesta nu poate, și nu trebuie să fie înțeles ca unilateral ci întotdeauna multilateral sau multifactorial și concentric.

Subcapitolul 2.2. Clasificare

Dreptul, așa cum a fost definit mai sus, ni se înfățișează ca o componentă a realității sociale, din partea căreia suportă influențe ce îi configurează personalitatea.

Dreptul nu este o creație spontană și abstractă. Ca produs socio-istoric, el suportă influența directă și indirectă a numeroși factori,care il determină substanța și îi modelează forma.

Aceste elemente de influența sunt denumite in Teoria generală a dreptului factori de configurare a dreptului, grupați în patru mari categorii:

cadrul natural;

cadrul economic, social și politic național;

cadrul economic, social și politic regional si internațional;

factorul uman.

Din categoria acestor factori determinanți mai relevanți ar fi :

— Cadrul natural de existență, de constituire și evoluție a comunității umane respective în care, factorul geografic, biologic și demografic au influențat specificul modului de viață material și cultural-spiritual al acelei comunități și în context, ansamblul normativității sociale, inclusiv a normativității juridice;

— Cadrul istoric și specificul etnic-național de evoluție al acelei comunități, în care factori precum: omogenitatea sau eterogenitatea etnică, particularitățile contactelor sau relațiilor interetnice ale comunităților limitrofe, marile evenimente (momente sau procese) istorice care au marcat existența și evoluția acelei comunități și-au pus amprenta într-o măsură sau alta, într-o formă sau alta și asupra dreptului în cadrul general al determinării normativității sociale a comunității respective ;

— Cadrul sau factorul economic, înțelegând prin acesta ansamblul de relații și condiții ale vieții și activității materiale constituie, de asemenea, un important factor care determină în mod direct o sferă însemnată a dreptului – mai ales categoria normelor care reglementează raporturile economice de proprietate, de producție, schimb, de circulație a bunurilor, valorilor materiale. De notat că în acest context caracterul direct al determinismului unor factori economici asupra unor domenii ale dreptului nu justifică alunecările spre concepțiile materialismului sau economismului vulgar în care determinismul apare liniar și absolut.

Reflectarea economicului în drept nu înseamnă o transpunere directă în norma juridică a relației de tip economic. Ea apare în drept ca o reflectare mediată, „filtrată” prin voința, interesul și capacitatea subiectivă a legiuitorului. Prin aceasta dreptul are o relativă autonomie față de factorul economic.

Aceasta și în sensul că dreptul constituie nu doar o oglindire a ceea ce există format în sfera economicului ci, la rândul său, dreptul poate crea sau dispune apariția, modificarea sau schimbarea unor raporturi economice (de exemplu, „crearea” prin pârghiile dreptului a economiei de piață în țara noastră în locul fostei economii socializate și centralizate) ;

— Cadrul și particularitățile sistemului politic – constituie un alt important factor de determinare a dreptului. Specificul acestui factor constă în aceea că față de toți ceilalți, el acționează cel mai direct și cu ponderea cea mai relevantă asupra dinamicii dreptului în general și asupra dreptului pozitiv în special.

Factorul politic este cel care decantează, cristalizează și exprimă voința comunității statale a acelei societăți, voință care se exprimă în principal prin elaborarea de către instituțiile competente ale puterii a normelor de drept. Determinismul politic asupra dreptului este deci un determinism direct și este cel mai bine evidențiat în contextul schimbărilor între factorii politici la conducerea și exercitarea puterii de stat.

Uneori asemenea schimbări sau rotații la putere antrenează schimbări esențiale ale dreptului în ansamblul său (schimbări ale formelor de guvernământ, regimuri politice sau forme ale structurii de stat atrag, de regulă, și schimbări importante ale normelor juridice sau ale sistemului juridic în ansamblul său) ;

— Cadrul sau factorul cultural-ideologic între care: cultura spirituală (sistemul de valori al acelei societăți), nivelul de școlarizare, religia, morala, ideologia, tradițiile, toate își pun amprenta, în pondere variabilă și indirect asupra normativității sociale în general și, implicit asupra celei juridice ;

— Factorul sau cadrul internațional – a constituit și constituie și în prezent un important factor de influențare a evoluției și existenței dreptului, a dinamicii acestuia. Un asemenea determinism este generat de procese sau evenimente internaționale precum: războaie, ocupație străină, anexiuni și divizări de state, alianțe, procese integratoare. Dacă asemenea factori determină uneori în mod direct sfera dreptului pozitiv, la scara evoluției istorice ele se decantează indirect și în sfera dreptului obiectiv în general, în specificul acestuia, în care se vor imprima într-o măsură sau alta, într-o formă sau alta ansamblul acestor factori externi ;

— În fine, determinismul dreptului poate fi pus în corelație și cu valorile culturii și civilizației acelei societăți și a celor universale, în general. Aceasta deoarece, prin specificul imperativității și al originii sale subiective dreptul a fost și este determinat, influențat de valorile epocilor în care a fost creat și aplicat dar, la rândul său a avut și are capacitatea fie de a consolida, apăra, consacra sau stimula creația de valori fie, dimpotrivă, de a frâna sau suprima, fie și temporar, evoluția unor categorii de valori.

Seria factorilor și condițiilor care determină configurarea dreptului este prezentată aici cu titlu exemplificativ și nu exhaustiv. În analiza fenomenului juridic sunt identificabili și alți factori, condiții sau procese cu relevanță diferențiată.

Importantă este aici concluzia potrivit căreia dreptul nu poate fi înțeles și explicat decât în contextul interferenței sale cu ceilalți factori și condiții ale existenței, în care context dreptul apare ca un factor determinat dar și determinant, în anumite limite, asupra ansamblului factorilor existenței social-istorice, ale culturii și civilizației societății.

De aici și importanta problemă a înțelegerii conexiunilor dreptului cu valorile sociale în general și cu valorile morale în special.

Ideea existenței unor factori complecși care exercită influență asupra dreptului s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului în literatura de specialitate. Unii autori concep că și cauza de determinare a reglementării și factorul internațional, arătând în acest sens că situația intenațională a unei țări, raporturile cu vecinii, cu comunitatea internațională au o influență însemnata asupra dreptului.

Subcapitolul 2.3. Cadrul natural

Punctul 2.3.1. Noțiuni generale

Mediul natural, ca factor de configurare a dreptului a fost identificat ca atare pentru prima dată de Montesquieu, care în Spiritul legilor arată că "Legile trebuie să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării, cu clima rece, caldă sau temperată, cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa.

După cum se poate observa, Montesquieu, îi sugerează legiuitorului să nu adopte soluții contrare condițiilor naturale în care sălășluiește destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de înțelepciunea savantului francez, sugerează faptul că între mediul natural, viața socială și reglementările juridice există o inexorabilă legătură, în virtutea căreia configurația dreptului trebuie să țină seama de realitățile fizice naturale.

În opinia Anitei Naschitz, cadrul natural reprezintă interacțiunea complexă a factorilor geografici, demografici și biologiei. Influența pe care mediul geografic o exercită asupra legiuitorului nu se manifestă în mod direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte oamenii trăiesc într-un cadru geografic, sunt supuși unor exigențe naturale de coabitare, sunt constrânși să-și organizeze viața în funcție de variațiile climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogățiile solului și subsolului, de gradul de poluare a mediului înconjurător, de facilitățile de comunicare oferite de mediul geografic.

Ansamblul acestor componente ale factorului natural își pune amprenta asupra statutului social al oamenilor, asupra relațiilor social-umane, asupra formelor de organizare, social-politică și, pe această cale, determină conținutul reglementărilor juridice.

În modelul modernist de elaborare a dreptului se ajunge ca anumite imperative sociale să determine o relație directă între factorii naturali și conținutul normelor juridice.

Astfel, împărțirea terenurilor în agricole și neagricole, impune legiuitorului un regim propriu de reglementare pentru fiecare categorie. Gradul de poluare a mediului înconjurător îl determină pe legiuitor să instituie o anumită reacție de protecție a echilibrului ecologic (el stabilește limitele admise ale noxelor, stabilește sancțiuni pentru depășirea acestora, instituie organe de supraveghere și control ).

Cadrul natural ca factor de configurare nu se manifestă in mod automat, ci intotdeauna in legatura cu un factor social. El devine o forta creatoare doar cand un interes social dicteaza acest lucru. Alături de factorii geografici, celelalte componente principale ale cadrului natural exercită și ele presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele demografice, biologice sau fiziologice își pun amprenta asupra stării de sănătate sau vitalitate a populației, asupra proceselor de mortalitate, tinerețe sau îmbătrânire a populației, ceea ce pune în fața corpului electoral soluții pentru preîntâmpinarea fenomenelor negative, soluții de care legiuitorul ca mandatar al poporului este dator să le integreze în politici de protecție socială și în reglementări juridice corespunzătoare.

Cadrul natural, în toate componentele sale, mediul geografic, factori biologici, fiziologici, demografici, exercită influență asupra dreptului prin multiple resorturi, măsuri pentru combaterea poluării mediului, reglementări privind regimul juridic al spațiului aerian, măsuri legislative de limitare sau stimulare a creșterii demografice.

Necesitatea stabilirii corespondenței legilor cu mediul înconjurător a fost intuită de multă vreme în gandirea politico-juridică.

Ȋn realitate , diferențele dintre epocile dreptului nu constă în deosebirile climatice sau geografice, ci în realitățile social-economice diferite în care dreptul iși desfășoară acțiunea.
Manifestarea forței regulatoare a acestui fascicol de factori aparținând, larg spus, cadrului natural, nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezența acestora se finalizează cu consecințe (efecte) juridice. Acțiunea lor este întotdeauna corelată unui interes social.

Influența cadrului natural asupra conținutului reglementărilor juridice este dependentă de presiunea pe care elementele sale componente o exercită asupra factorului social-politic și asupra legiuitorului.

Există cazuri în care această presiune este aproape inexistentă, dar există și cazuri în care constrângerile sale sunt inexorabile. Astfel, într-un stat în care fenomenele naturale se desfășoară în limitele unor parametri normali, legiuitorul nu va fi obligat să intervină prin măsuri constrângătoare asupra derulării relațiilor sociale în cele patru anotimpuri. Dar, atunci când fenomenele naturale sunt acompaniate de fenomene periculoase sau chiar catastrofe, legiuitorul nu poate să nu reacționeze prin măsuri prompte menite să prevină catastrofele și să înlăture consecințele acestora sau ale dezastrelor naturale.

La fel se întâmplă și în cazul fenomenului demografic, mai ale astăzi, când densitatea populației pe unități de suprafață impune luarea unor măsuri de protecție pe linie medicală, de protecție a mediului, de aprovizionare cu apă, alimente. În felul acesta legiuitorul este obligat să se pronunțe și asupra unor măsuri menite să încurajeze sau să descurajeze creșterea necontrolată a populației, recurgând la măsuri de planning familial.

Punctul 2.3.2. Mediul geografic

Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influențează viața socială, dezvoltarea economică, posibilitățile dezvoltării politice. Montesquieu, de exemplu, arăta că legile trebuie să corespundă condițiilor fizice ale țării, cu clima, cu calitatea solului, cu așezarea și întindereasa.

Diversele împrejurări naturale care nu depind de voința omului pot constitui, prin voința legii, cauze de naștere, modificare sau stingere a raporturilor juridice (nașterea, moartea, curgerea implacabilă și ireversibilă a timpului, calamități naturale).

Mediul geografic, prin factorii specifici, influențează viața socială în ansamblul său și dezvoltarea economică a societății, conferind acestora specificitate și originalitate, în funcție de ponderea și de rolul lor în teritoriul geografic al statului respectiv.

Mediul geografic, analizând din punctual de vedere al influențelor sale asupra dreptului, înseamnă mediul înconjurător: spațiul aerian, terenurile agricole, apele, pădurile, marea teritorială și altele.

Interacțiunea dintre om și mediul geografic a existat cu mult înainte de apariția dreptului. Primele norme de conduită a oamenilor ( norme obișnuielnice ) determinate de mediul natural s-au referit la vânat și pescuit, la exploatarea pământului, la apărarea impotriva fenomenelor naturale si a atacului animalelor sălbatice.

Dintotdeauna, omul s-a raportat la natură, s-a luptat cu natura, a modificat echilibrul de forțe individ-natură, și-a adaptat comportamentul sub influența factorilor de mediu și a umanizat, la rândul său, natura.

Mediul natural se înfățișează într-o mare diversitate, dacă ne raportăm la dispunerea geografică a statelor pe cuprinsul planetei noastre. Mediul natural din țările scandinave și din este diferit de mediul țărilor de sau din emisfera sudică.

Nevoia de exploatare, dar și de protecție a componentelor mediului natural determină adoptarea unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat.

Multitudinea de probleme pe care le ridică gestionarea mediului înconjurător a impus elaborarea, de către fiecare stat, a unor reglementări pe care le găsim în “dreptul mediului”, considerat ramură de drept.

Mediul natural s-a impus ca un important obiect de reglementare juridică. Ȋn dreptul roman au fost elaborate acte normative privitoare la :

administrarea, gospodărirea și protecția pădurii;

regimul juridic al Rezervației Biosferei Delta Dunării;

legea fondului funciar;

acte normative pentru protecția apelor, a fondului cinegetic și piscicol, pentru exploatarea zăcămintelor naturale.

Spațiul cosmic, cu caracteristicile sale, a dobândit valoarea unui factor de configurare a dreptului din momentul în care știința și tehnologia l-au făcut accesibil pentru umanitate. Ca urmare, au fost elaborate norme și principii juridice de utilizare a spațiului cosmic.

Ȋn legislația dreptului comunitar au fost adoptate norme juridice privind protecția mediului înconjurător, controlul circulației peste frontiere a deșeurilor periculoase, utilizarea rațională a resurselor naturale, protecția mărilor, apelor curgătoare, protecția speciilor rare de floră si faună.

Influența mediului geografic se reflectă, spre exemplu, în măsurile legislative care urmăresc protecția mediului(cum ar fi combaterea poluării) sau reglementările care stabilesc un regim juridic specific pentru diferite componente ale cadrului fizic (regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic al spațiului aerian, regimul juridic al mării teritoriale).

Punctul 2.3.3. Factorul biologic și fiziologic

O relevanță aparte în procesul de configurare a dreptului o dobândesc factorii biologici și fiziologici, sub aspectul repercusiunilor pe care însușirile naturale (biologice și fiziologice) ale oamenilor le au asupra stărilor lor de conștiință și a atitudinilor concrete în mediul social.

Deosebirea statornică în drept între capacitatea de folosință (aceea de a avea drepturi și obligații) și cea de exercițiu (aceea de a exercita drepturile subiective și de a-și asuma obligații prin acte juridice proprii) se bazează tocmai pe legătura existentă între dezvoltarea fizică a ființei umane și dezvoltarea facultăților sale mintale.

Astfel, în dreptul civil roman, capacitatea de folosință începe de la nasterea persoanei fizice. Legea (Codul Civil) prevede și situații de incapacitate, de exemplu incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de bunurile sale prin donație sau testament.

Ȋn privința capacitații de exercițiu, legiuitorul apreciază că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are discernământ, deci nu i se poate îngădui să încheie personal acte juridice.

O altă instituție juridică de bază a dreptului, respective răspunderea juridică, este configurată de relevanța pe care o dobândesc însușirile fiziologice și biologice ale oamenilor. Ideea răspunderii juridice se fundamentează pe discernământul cu care oamenii acționează.

Vinovăția, ca fundament al răspunderii juridice în materie penală, presupune recunoasterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a se conforma prescripțiilor normelor juridice.

Legea însă trebuie să aibă în vedere și situațiile în care unele procese și mecanisme biologice si fiziologice afectează discernământul persoanei, tratamentul juridic trebuind adaptat în cazul săvârșirii unor infracțiuni.

Faptul că minorul nu răspunde penal se întemeiează pe idea insuficientului discernământ, determinat de gradul redus de dezvoltare biologică și fiziologică a acestuia.

Ȋnsușirile biologice și fiziologice ale oamenilor se impun legiuitorului și pe alte planuri. Astfel, copiii, bolnavii și persoanele handicapate reclamă un tratament juridic special: sunt elaborate norme juridice speciale, prin care se realizează protecția acestora.

Ȋntr-o accepțiune mai largă, vorbim de “dreptul copilului”, adică de totalitatea normelor juridice care asigură protecția și dezvoltarea copilului (dreptul la educație, interzicerea relelor tratamente, obligația de întreținere, dreptul la asistență medicală, dreptul la protecție socială ).

Un nou domeniu de reglementare pe care dreptul este obligat să-l elaboreze îl constituie prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane. Ȋn acest cadru, dreptul definește momentul morții în cu totul alți termini decât în urmă cu câțiva ani; el răspunde la întrebarea dacă, cine și când poate dispune de țesuturi și organele umane.

Ȋn acord cu legislația altor țări, Parlamentul României a adoptat, la 8 ianuarie 1998, legea privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane.

Demnă de subliniat este prevederea art.2 din lege : “prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane nu pot face obiectul vreunei tranzacții. Donarea în timpul vieții sau consimțamântul scris pentru prelevarea de țesuturi si organe, după moarte, dat de donator sau membrii familiei lor ori de rude, după moartea acestuia, reprezintă un act profound umanitar, care poate permite salvarea vieții unui om “.

Punctul 2.3.4. Factorul demografic

Factorul demografic, în toată complexitatea sa, exercită o reală influență asupra reglementărilor juridice. Se cunosc măsuri legislative ce urmăresc scăderea natalității sau, dimpotrivă, creșterea acesteia.

Legea leagă producerea unor consecințe juridice și de diverse împrejurări naturale (naștere, moarte, calamități naturale, curgerea timpului).

O privire sumară asupra măsurilor legislative adoptate în diverse state evidențiază preocupările pentru stimularea creșterii demografice (exemplul României în perioada anilor 1967-1989 ), prin sancționarea cazurilor de întrerupere ilegală a cursului sarcinii. Există și reglementări juridice pentru limitarea creșterii demografice, prin introducerea criteriilor de planning familial (exemplul Chinei ). Ȋn același context, al factorului demografic, se înscriu reglementările legale cu privire la adopție, precum și regimul juridic al imigranților.

Ȋn anii 1950-1960, un număr mare de guverne din țări aflate în curs de dezvolatere au adoptat planuri naționale menite să reducă ratele rapide de creștere a populației, care le blocau eforturile de a le asigura cetățenilor lor suficientă asistență medicală, locuri de muncă și educație.

Ȋn alte țari este încurajată și stimulată creșterea populației, atât prin rata natalității, cât și prin acceptarea imigrației din alte țări ale lumii. Astfel, intre anii 1990-2000, numărul locuitorilor din Statele Unite ale Americii a crescut cu 32,7 milioane de oameni (13,1 %), cea mai mare creștere din istoria acestei țări.

Componenta demografică, privită ca factor de configurare a dreptului, nu se reduce la politicile de stopare ori de încurajare a natalității. La fel de importantă este și structura de vârstă a populației dintr-un anumit stat. Această structură de vârstă determinată sau, mai bine spus, impune o reacție specială a statului și dreptului pentru reglementarea juridică a statului fiecărei categorii: copii, tineri, pensionari, șomeri, forța activă de muncă. La fel de importantă este starea de criză a familiei, dominată de rata mare a divorțului, a cotei ridicate a familiilor monoparentale, a procentului de abandon școlar.

Prognoza demografică la nivel European nu este deloc încurajatoare. Până în anul 2050, populația celor 27 de state care vor face parte din Uniunea Europeană se va micșora cu 7%. Italia, care astăzi are 58 de milioane de oameni, va avea în anul 2050 doar 45 de milioane, iar , care numără 83 de milioane astăzi, va avea la sfârșitul secolului 25 de milioane de oameni.

Ȋn Europa sunt astăzi 35 de pensionari la 100 de persoane apte de muncă. Ȋn 2050 vor exista 75 de pensionari la 100 de oameni apți de muncă.

Ziarul “The Economist”, din 20.07.2003 precizează, privitor la acest subiect : “îmbătrânirea și reducerea populației Europei vor afecta, inevitabil, interesele financiare ale tuturor țărilor membre”.

Ȋn timp ce Uniunea Europeană are o populație bogată, bătrână și din ce în ce mai redusă, țările din nordul Africii au o populație săracă, tânără și în creștere.

Ȋn această ecuație, se pune problema dacă statele europene nu ar trebui să adopte o politică mai liberală în privința fenomenului imigrației, pentru a-și redresa echilibrul uman.

Cadrul natural, căruia îi recunoaște forța de influentare, se completează, în contextual celor prezentate mai sus, cu situațiile provocate de evenimentele naturale, care nu depind de voința omului și care, prin voința legii, constituie cauze ce duc la nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

Astfel de evenimente sunt : naștere și moartea omului, curgerea implacabilă a timpului, calamități naturale (cutremure, inundații, tornade, alunecări de teren ).

De exemplu, moartea omului declanșează procedura succesiunii ( moștenirii ), trecerea timpului poate consolida juridic un drept ( prescripția achizitivă ) sau poate stinge un drept (prescripția extinctivă ), calamitătile naturale pot da naștere raporturilor juridice de asigurare de bunuri sau persoane.

Ȋn concluzie, factorii care alcătuiesc cadrul natural dispun de o forță specifică de influențare și configurare a dreptului. Acțiunea acestora și influența lor nu se finalizează automat cu efecte juridice. Acțiunea lor este corelată în permanență cu voința și interesul general ale societății.

Subcapitolul 2.4. Cadrul social-politic

Punctul 2.4.1. Noțiuni generale

Cadrul social politic influențează dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă relație cu interesele structurilor sociale. Acest factor de configurare are componente complexe a căror funcționare conjugată nu poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Așa cum s-a subliniat în unele lucrări de teoria dreptului, evoluția actuală a raporturilor sociale produce o înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relației dreptului cu societatea.

Evoluția istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acțiunii

componentelor acestui factor:

economicul – deologicul;

politicul – culturalul.

Libertatea economică, instituțiile politice, pluralismul ideologic, conservarea patrimoniului cultural reprezintă doar câteva dintre obiectivele statului pe care și le poate atinge doar prin norma juridică.
Urmărirea acestei evoluții, atestă tendința unor componente ale cadrului social politic de a-și subordona dreptul, de a-l transforma într-o tehnică ce ar putea fi substituită oricărui scop, devenind un fel de "ostatec al puterii".

Pentru emanciparea dreptului, și scoaterea sa din starea de tutelare maruntă este nevoie de curățirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie (economico-politică, ideologică). Dreptul într-o societate adevărat democratică și liberă trebuie să supună unei cenzuri proprii însuși scopurile, valorile societății, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care transcende necesitățile practice imediate și considerentele de oportunitate.

Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemnează sistemul de organizare socială și politică, aici incluzându-se sistemul de organizații politice și societatea civilă, statul și partidele politice, raporturile dintre popor și guvernanți, mecanismele de transpunere în viață a politicii statale, cadrul general de manifestare a libertății umane, de exprimare a pluralismului politic și de afirmare a personalității umane.

Asupra dreptului exercită influentă structurile organizatorice ale societății. Nu avem în vedere doar structurile politice oficiale – statul în primul rand – ci și grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice – structuri sociale nestatale. Ele influențează într-o manieră din ce în ce mai fățișă jocul politic, luarea deciziilor. Un grup de interes este orice structură grupală care, pe baza uneia sau a mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii, a menținerii sau a intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudinile comune (aceste grupuri acționează pentru maximizarea intereselor membrilor săi).

Cadrul social-politic dă expresie în egală măsură regimului politic existent, dar și trecutului istoric al titularului puterii politice. În dimensiunea social-politică a "dat"-ului dreptului se interferează elementele trecutului cu ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizației naționale cu datele cotidiene ale manifestării pe plan social și politic a poporului.

Dimensiunea social-politică a configurării dreptului include în manifestările sale dreptul societății date, în întreaga sa pozitivitate, cât și substraturile istorice ale existenței sale. Privit în multidimensionalitatea sa, dreptul obiectiv este ținta principală a acțiunii cadrului social-politic asupra procesului de creare a normelor juridice.

Practic, sub presiunea factorilor imediați ai cadrului social politic, asupra legiuitorului se răsfrâng cele mai puternice critici cu privire la dreptul existent și cele mai substanțiale idei de modificare și transformare a acestuia.

Mai mult decât atât, cadrul social-politic se manifestă ca o sursă permanentă de inspirație a legiuitorului și prin faptul că în acest mediu se cristalizează sistemul de valori ale societății, fundament ce configurează viitoarea înfățișarea a acțiunii politice și, în cele din urmă, a legii.

De bună seamă, din structura cadrului social-politic nu pot lipsi fundamentele economice ale dreptului, raportate la sistemul de organizare a economiei naționale, la stadiul dezvoltării sale, la eficiența economică, la nivelul veniturilor populației și la gradul de satisfacere a trebuințelor sociale pe baze salariale sau de protecție socială.

Ca element component al acestui factor, economicul (condițiile materiale ale societății) iși impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social. Dreptul economic modern dezvăluie natura instrumentală a juridicului.

Relația între stat și drept implică statul atât în procesul de creare a dreptului cât și în procesul de realizare a dreptului. Proiectele politice majore sunt viabile în momentul în care modalitățile juridice intervin și în momentul în care dreptul dă o formă specifică acestor proiecte.

Multitudinea factorilor care formează cadrul social-politic al configurării reglementărilor juridice nu poate fi surprinsă în câteva rânduri, după cum nici seria infinită a combinațiilor ce pot interveni între acești factori.

Esențial ni se pare să atragem atenția asupra primejdiei de a neglija complexitatea interacțiunilor economice, pe de o parte, și a celor economice, sociale și politice, pe de altă parte, în procesul de creare a dreptului. Este de la sine înțeles că astfel de conexiuni, de interdependențe nu pot fi subiectivate.

Orice neglijare a caracterului obiectiv al corelațiilor devine o piedică în calea progresului social. De aici, se naște ideea că legiuitorul să fie neutru, să aprecieze științific datele ce stau la baza procesului de legiferare, să ia în considerare interesul național și să fie neiertător cu cei care îl subminează în teoria și practica elaborării textelor legislative.

2.4.2. Cadrul economic, social și politic național

Cadrul economic, social și politic național are în compunerea sa demeniul economic, sistemul politic ideologia și cultura, fiecare în parte cu un mare grad de complexitate și cu o dinamică proprie, care influențează dreptul, constituindu-se ca factor de configurare cu acțiune specifică. Cercetând evoluția istorică a fenomenului juridic, Teoria generală a dreptului a evidențiat cu claritate tendința uneia sau alteia dintre componentele cadrului social-politic de a-și subordona dreptul, de a-l transforma într-un instrument folosit exclusiv în interesul puterii de stat.

Ȋntr-o societate liberă dreptul trebuie să joace, așa cum am arătat, rolul de receptor, dar și de tampon, de filtru față de semnalele, mesajele, trebuințele societății. El trebuie să-și valorifice funcția de menținere în stare de echilibru a raporturilor sociale, având în vedere tendința actuală de degradare a relației dreptului cu societatea.

Cea mai importantă latură a cadrului social-politic care influențează dreptul este componenta economică. Ȋn orice tip de societate componenta economică este determinată, poartă pecetea ideologiei caracteristice societății în perioada respectivă.

De exemplu, ideologia marxistă de esență materialist-dialectică, dominată în societățile socialiste și comuniste de tip totalitar, considera nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale și tipului de economie impus de această ideologie, ci și că economia este cea care constituie factorul determinant al dreptului.

Ideologia liberală și neoliberală proclamă teza potrivit căreia dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală: Constituția și legile ordinare trebuie să consfințească foarte clar libertățile economice (dreptul de a acumula bogății și capital, libertatea de a produce, de a comercializa producția ). Un exemplu edificator, care puna în lumină influența ideologiei asupra economicului și, implicit, asupra dreptului, îl constituie Carta Corporatistă, ca expresie a ideologiei liberalismului corporatist.

Carta Corporatistă reprezintă acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori, în vederea servirii unui scop politic. Istoria ei începe în sec. al XVI-lea, când Coroana Britanică acordă privilegii speciale comercianților în schimbul vărsării în tezaurul regal a unei părți din profit.

Ca urmare a presiunilor corporațiilor, au fost elaborate legi care cercetau ca toate mărfurile importate de coloniile britanice din Europa sau Asia să treacă mai întâi prin . Același regim îl aveau și mărfurile exportate din colonii în alte regiuni ale lumii. Din taxarea și impozitarea mărfurilor sosite astfel in porturile Angliei s-au obținut averi uriașe, atât de către corporatiști, cât și de către Coroana Britanică.

Iată cum descrie David C. Korten, în lucrarea “Corporațiile conduc lumea” ( Editura Antet, 1995), atmosfera din sfârșitului de secol al XIX-lea: “Războiul civil american (1861-1865) a reprezentat un moment crucial pentru drepturile corporațiilor. Cu profiturile uriașe care le intrau în buzunare din contractele de livrare pentru armată, corporațiile au mituit efectiv o legislație care le-a acordat bani și terenuri drept donații, ca să extindă sistemul de căi ferate de pe Coasta de Vest. Acestea au fost vremurile de glorie ale unor americani ca: Rockefeller, Morgan, Mellon, Vanderblit și alții, care au cumpărat legislația în domeniile tarifare, bancare, sindicale, ale căilor ferate și alte terenuri publice. Corporațiile au dobăndit suficient control asupra organismelor legislative ale statelor, care nu făceau decât să rescrie legile întocmite de corporații.”

Ȋntr-o formulare mai simplă, vom spune că ideologia își construiește o economie proprie, iar acestea două la un loc configurează arhitectura pe care doresc să o aibă dreptul.

Pentru a înțelege mai bine influența pe care latura economică a cadrului social-politic o exercită asupra dreptului, vom comenta situația din România în perioada 1990-2000. Dreptul român edificat în această epocă a fost după chipul și asemănarea economiei, mai bine zis după chipul și asemănarea întregului cadru social-politic al epocii.

Cadrul legislativ creat într-o perioadă de tranziție prelungită excesiv a reflectat incoerențele ideologice, lipsa de viabilitate a unor importante segmente ale economiei socialiste hipercentralizate, timiditatea în promovarea unor soluții realiste, pragmatice, specifice economiei de piață.

Menținerea unui sistem economic cu puternice accente de centralism de tip comunist, cu deosebire în industrie, transporturi și comunicații, a generat conservaarea vechiului sistem economic și a legislației specifice acestuia. Și legislația “reformatoare”, adoptată de-a lungul deceniului obsedant, cum este numit epoca analizată, reflectă în fond rolul dominant al statului în economie. Dreptul nostru a răspuns totuși, cu rapiditate unor comenzi ale economicului: au fost reglementate privatizarea, piața de capital, concurența, protecția consumatorului, combaterea evaziunii fiscale, au fost incriminate infracțiuni în regimul societăților comerciale, au fost adoptate legi specifice de organizare a sistemului bancar, a instituțiilor financiare.

Subpunctul 2.4.2.1. Factorul economic

Factorul economic (condițiile materiale ale societății) predomină în ansamblul elementelor ce alcătuiesc sistemul social. Dreptul economic permite ajustarea la cerințele economice în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate. Dreptul trebuie să garanteze proprietatea și să reglementeze concurența.
Economicul ca element component al acestui factor iși impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social.

Un anumit tip de organizare economică nu este străn, dimpotrivă, unei anumite ideologii "care-și pune amprenta și asupra modului de receptare de catre drept a influenței economice. Spre exemplu, ideologia materialist-dialectică marxistă consideră nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale, dar că economia constituie factorul determinant al dreptului.
Ȋmbrățișarea și agravarea acestei teze în concepția și acțiunea politică a țărilor socialiste, a dus la lipsirea omului de satisfacția rezultatelor muncii, la crearea unei economii bazate pe constrângere.

Subpunctul 2.4.2.2. Structurile oraganizatorice ale societății

O altă componentă a cadrului social-politic care exercită influența asupra dreptului o reprezintă structurile oraganizatorice ale societății, respectiv statul, pratidele politice, grupurile de presiune, structurile sociale nestatale, societatea civilă.

Ȋntrucât corelația stat-drept face obiectul unui capitol separat al cursului, în cele ce urmează vom analiza celelalte elemente ale structurilor organizatorice ale socității.

Partidele politice sunt “asociații liberale ale cetățenilor prin care se urmărește, pe baza unui program, definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au, și-și afirmă clar și deschis, vocația și aptitudinea guvernării”.

Ȋn principal, dreptul este influențat de către partidele politice care sunt partide de guvernământ, ele având la dispoziție pârghiile puterii prin care politica lor poate deveni politică de stat, voința lor fiind, de regulă, impusă ca voință obligatorie pentru societate, materializându-se, din punct de vedere juridic, în legi și alte acte normative.

Practic, partidul sau coaliția de partide aflate la guvernare impune sau impun prioritățile în domeniul legiferării: în fond, partidele vor impune reglementarea juridică a domeniilor incluse în programele politice pe care le-au prezentat în campaniile electorale ( exemple: regimul juridic al proprietății, protecția socială, privatizarea, statutul funcționarului public, politica fiscală, lupta împotriva criminalității, protecția mediului ).

Partidele politice reprezentate în parlament, dar care nu se află la guvernare au posibilitatea de a propune legislativului proiecte de legi, dar capacitatea lor de a influența concret dreptul este nesemnificativă.

Grupul de interes este considerat o structură grupală care cuprinde persoane reunite pe baza concepțiilor și atitudinilor comune, uneori ca reflex al apartenenței lor la aceeași profesie sau categorie socială, și care acționează pentru satisfacerea, pe calea reglementării juridice, a intereselor membrilor săi. Grupurile de interes elaborează platforme-cadru cu obiectivele majore pe care le urmăresc, fac publice cauzele pe care le apără, dezbat proiecte de legi, promovează proiecte de legi, sprijină sau resping candidaturi la alegeri locale, parlamentare sau prezidențiale.

Grupurile de presiune sunt astăzi tot mai prezente în zonele în care se elaborează deciziile în plan juridic. Sindicatele, deși prin legea organică și statutele de organizare și funcționare nu sunt preocupate de obținere puterii, acționează ca o puternică forță asupra puterii legislative și executive, pentru a le determina să elaboreze legi și acte normative care să le satisfacă doleanțele (în materie salarială, de protecție socială). De foarte multe ori, acțiunile grupurilor de presiune se materializează în greve, mitinguri, manifestații de stradă, blocarea căilor de comunicații.

Grupurile etnice reprezintă o categorie aparte, detașată de grupurile menționate mai sus prin elementul definitiv și extrem de pronunțat, acela al apartenenței membrilor lor la o etnie. In unele țări, asemenea grupuri sunt organizate în partide politice, uniuni sau asociații legal înregistrate și recunoscute de autoritățile statale. Acestea militează, printr-o mare varietate de mijloace și metode, pentru ca puterea de stat să adopte reglementările legale solicitate (folosirea limbii materne în școli, administrație și justiție, creșterea gradului de autonomie a localităților în care aceștia sunt majoritari).

Punctul 2.4.3. Societatea civilă

Alături de cadrul natural, în substanța căruia se reunesc factorii geografic, biologic, fiziologic și demografic, cadrul social-politic reprezintă, în opinia celor mai reductabili teoreticieni, cel mai complex și dinamic factor de configurare a dreptului, cu acțiune specifică.

Coloanele de susținere a edificiului social-politic al societății de astăzi sunt: statul, partidele politice și societatea civilă.

Primele două, statul și partidele politice, sunt artizanii sistemului de drept, având la dispoziție pârghiile prin care pot modifica și completa legislația și, implicit, structura organizatorică a sistemului social-politic.

Societatea civilă, sintagmă prezentă în vocabularul cotidian, prea adesea utilizată în contexte nepotrivite, poate fi definită ca ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice, fundamentale pe dreptul de liberă asociere consfințit de Constituție, prin intermediul cărora sunt exprimate public interesele specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale ) ale opiniei publice.

Ea (societatea civilă) este șansa pe care o au cei fără putere de a se exprima, de a judeca puterea: că poate și trebuie să fie o contrapondere în raport cu forța statului și a structurilor politice.

Societatea civilă are o poziție distinctă de cele două domenii tradiționale, am spune șablon, ale societății: domeniul public, care este organizat și funcționează potrivit regulilor impuse de guvernare, și domeniul privat, obsedat de profit, organizat pe principii aproape exclusiv comerciale.

De pe această poziție, societatea civilă acționează în toate domeniile vieții economico-sociale, asupra tuturor nivelurilor puterii publice (legislativ, executiv, judecătoresc, regional și local), utilizând o mare gamă de mijloace și modalități legale și democratice, în scopul servirii interesului general al societății.

Altfel spus, societatea civilă este preocupată de starea generală a națiunii, de destinul, de viitorul acesteia.

Ea trebuie să fie cea care promovează adevărata esență a solidarității umane, cea care determină implicarea cetățenilor în treburile cetății, începând cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale individuale și colective, cu lupta împotriva corupției și criminalității, a ignoranței și a birocrației, asigurarea traiului decent, ocrotirea mediului, modernizarea învățământului, culturii și artei.

Societatea civilă este, în mod real, un puternic și important factor de configurare a dreptului, prin funcțiile specifice pe care le are.

Astfel, o primă funcție a societății civile o reprezintă aceea de monitorizare, de supraveghere a puterii publice privitor la modul concret în care sunt gestionate treburile țării. Ȋn fond, statul sau puterea publică reprezintă o creație a societății civile, realitate care îi conferă dreptul de a dialoga cu aceasta.

Prin intermediul acestei funcții, societatea civilă ține sub presiune puterea publică, pentru ca aceasta să-și onoreze programul de guvernare, să reglementeze în manieră modernă instituțiile juridice fundamentale: proprietatea, dreptul la muncă, dreptul la educație, libera asociere, familia, adopția.

Funcția de sancționare a puterii este exercitată de către societatea civilă în principal la urnele de vot, având la îndemână și alte modalități: moțiuni de cenzură, forme specifice de grevă, dezbateri pe probleme de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de protest.

La fel de importantă este și funcția educativă a societății civile, care își propune să conștientizeze componentele sale principale (sindicate, patronate, celelalte forme asociative) asupra rolului și locului lor în societate. Societatea civilă trebuie și poate să se preocupe mult mai intens de formarea și consolidarea culturii politice, juridice și civile la nivelul celor mai reprezentative segmente ale populației.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă societatea civilă reprezintă un factor de configurare a dreptului, trebuie să prezentăm situații și împrejurări concrete care să probeze faptul că sindicatele, patronatele, precum și alte componente ale societății civile au determinat puterea să configureze într-un anumit fel legislația specifică.

Astfel, în materia dreptului muncii, instituția juridică a contractului colectiv de muncă, definită ca act juridic și izvor de drept, reprezintă “forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă, un drept negociat de natură convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale, precum și de interesele celor două părți”.

Procedura de negociere și încheierea contractului colectiv de muncă sunt reglementate prin Legea nr. 130/1996, iar procedura de conciliere a conflictelor colective de muncă prin Legea nr. 168/1999.

Este locul să subliniem un prim succes al societății civile: acela privitor la rolul determinat pe care l-a avut în influențarea puterii legislative de a reglementa prin legi organizarea și funcționarea celor mai importante componente ale sale: sindicatele, patronatele, asociațiile și fundațiile, respectiv organizațiile neguvernamentale.

Aceste componente solide ale societății civile determină diminuarea evidentă a influenței grupurilor de presiune, a grupurilor etnice sau de interese asupra structurilor cu putere legislativă.

Dreptul se configurează prin acțiunea uniformă, coerentă și pozitivă a societății civile, care trebuie privită nu ca un factor destabilizator, ci ca vocea autorizată a celor lipsiți de putere, rostită în fața puterii.

Condiția fundamentală pentru ca societatea civilă să se constituie într-un veritabil factor de configurare a dreptului o reprezintă capacitatea acesteia de a nu fi influențată sau, mai grav, absorbită de partidele politice.

Societatea civilă din România, cu o istorie marcată de profunde neclarități și evidente partizanate politice, trebuie să-și asume rolul important de factor de configurare a dreptului, exercitându-și funcțiile specifice în decorul extrem de colorat al realităților de astăzi.

Liniștită în momentele de neliniște și neliniștită în momentele de liniște, societatea civilă riscă să alunece în teritoriul banalului, în zona formalismului, desprinzându-se de interesele celor neliniștiți cu adevărat.

Instituționalizarea celor mai importante și reprezentative componente ale societății civile poate determina subordonarea acestora față de putere, pentru simplul fapt că liderii sindicatelor, patronatelor și ONG-urilor simt gustul puterii.

Prea mulți lideri de sindicat, numeroși exponenți ai patronilor și suficient de versați președinți de ONG-uri au ocupat și ocupă fotolii parlamentare și guvernamentale, drept răsplată a serviciilor aduse puterii.

Vocea societății civile poate și trebuie să fie mult mai puternică.

Astăzi, în epoca globalizării, dialogul societății civile cu puterea publică depășește guvernele naționale, în principal datorită prevalenței dreptului comunitar și a ordinii juridice comunitare față de sistemele naționale de drept.

Este evidentă tendința de internaționalizare a organizațiilor neguvernamentale și de instituționalizare a lor la scară regională și globală, cu intenția declarată de a ține sub observație și presiune atât propriile guverne naționale, cât și instituțiile și organizațiile internționale suprastatale, pentru a evita ori stopa măsurile excesive, abuzive și discriminatorii de orice fel.

Dreptul comunitar european, aflat încă în prima fază de gestație, incoerent și surprinzător de dezarticulat, așteaptă, în procesul său de configurare, acțiunea inteligentă și pragmatică a societății civile.

Dreptul românesc, ce se configurează sub influența dreptului comunitar, poate să-și păstreze și consolideze personalitatea numai dacă societatea civilă își realizează funcțiile în deplin acord cu realitățile și nevoile societății noastre.

Ne exprimăm convingerea că societatea civilă poate și trebuie să influențeze decisiv configurația unor instituții juridice fundamentale ale sistemului nostru de drept, precum: proprietatea, adopția, familia, sistemul electoral.

Punctul 2.4.4. Cadrul economic, social și politic regional și internațional

Cadrul economic, social și politic regional și internațional a constituit și constituie un important factor care configurează sistemele de drept ale statelor naționale și influențează evoluția acestora.

Arhitectura sistemelor de drept ale statelor naționale este influențată de dreptul internațional și dreptul comunitar european.

Prezența statului român în marea familie a națiunilor lumii (Organizația Națiunilor Unite), statutul României de țară candidată și membră a NATO determină armonizarea dreptului românesc cu dreptul internațional și dreptul european.

Este ușor de constatat faptul că viața economică, politică și socială a României este conectată la dinamica și evoluția societății europene, la schimbările și realitățile vieții internaționale.

Dreptul românesc are capacitatea de a reglementa în spiritul dreptului internațional și comunitar cele mai importante domenii ale realității economice și sociale, începând cu conceptul de economie de piață funcțională, sistemul financiar-bancar modern, combaterea terorismului și criminalității organizate, a corupției și spălării banilor.

Ȋn cuprinsul art. 20 din Constituția României se precizează: “dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Subcapitolul 2.5. Factorul uman

Dreptul are ca principiu de referință libertățile fundamentale ale omului. De la naștere, omul parcurge un proces complex și îndelungat de socializare (integrare în societate). Socializarea implică procesul de devenire umană a individului și formarea sistemelor de răspuns la diversele cerințe sociale. Legea juridică constituie un important factor de socializare.

Dreptul trebuie să înlăture incertitudinile, să ofere omului variante pozitive pentru stabilirea sensului existenței sale.

Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială, fiind în acest sens, un model cultural. Ȋn acest proces de adaptare, dreptul are o cauză eficientă, un fond, o formă și o cauză finală.

Dimensiunea umană a dreptului privește, înainte de orice, drepturile esențiale ale individului (drepturi fundamentale), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnității și libertății, pentru că omul, după natura sa, este o ființă demna și liberă.

Dreptul se raportează permanent la prezența omului în societate și la interacțiunile sale cu mediul social, la capacitatea sa de a influența și chiar de a transforma socialul.

Viața dreptului se desfășoară în totalitate într-un cadru social. De dorit este ca nimic din social să nu scape reglementărilor juridice.

Omul parcurge un proces complex și îndelungat de socializare, concept care semnifică integrarea sa în societate, învățarea modului social de existență, subordonarea față de conduita-tip prescrisă prin normele sociale. Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială, fiind-în acest sens-un model cultural al cărui specific constă în „propunerea” (în caz de nevoie „impunerea”) unui model de conduită considerată dezirubilă din punct de vedere social.

El creează, de asemenea, cadrul politic și jurisdicțional în care omul să-și poată valorifica interesele legitime. Pe de altă parte, instituția răspunderii este astfel reglementată încât, pe lângă restabilirea ordinii de drept, să aibă în vedere și omul, reintegrarea socială a celui ce a încălcat norma de drept.

Ȋn dreptul modern factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au competența de legiferare. Sistemele de drept din statele democrate se raportează permanent la prezența și poziția omului în societate și sunt preocupate să reglementeze comportamentul acestuia într-o mare varietate de raporturi sociale în care el este prezent.

Normele juridice care reprezintă substanța dreptului au, dincolo de funcția de reglemetare, de regularizare a comportamentului oamenilor, și rolul de socializare, de modelare și stimulare a comportamentelor corespunzătoare valorilor apărate de drept.

Dreptul nu se amestecă sau nu ar trebui să se amestece în viața interioară, în gândurile, emoțiile, intențiile și trăirile intime ale omului.

Dreptul îi propune sau îi oferă omului reguli de conduită obligatorii care se referă la protecția celor mai importante valori ale socității. Omul are de ales: să se conformeze, să-și modeleze comportamentul, acțiunile și totalitatea faptelor sale în deplin acord cu prescripțiile pe care le găsește în normele juridice sau să opună acestora un comportament și atitudini care contravin normelor juridice, suportând sancțiunea legii, răspunzând juridic pentru încălcarea legii, pentru nesocotirea ei.

Interesele individului sunt, în mod obiectiv, interese de scută durată (“Până la urmă, murim cu toții” – Keynes). De aceea, omul este condamnat să se supună dreptului. Nesupunerea față de normele dreptului poate fi rezultanta unor factori foarte complecși, a unor mecanisme psihosociale extrem de diverse, greu de previzionat, greu de blocat de către autoritățile de aplicare a legii.

Omul judecă, de multe ori, realitatea socială prin prisma interesului individual. Acest interes imedit, personal al individului se ciocnește cu interesul general, cu voința generală exprimată în legi și alte acte normative.

Ȋntr-o asemenea ipostază, destul de întâlnită în zona realității sociale, dreptul este obligat să intervină și să sancționeze comportamentul deviant al individului. Simpla intervenție sancționatorie a dreptului nu este suficientă. Dreptul trebuie să realizeze cunoașterea factorului uman, a nevoilor și intereselor sale, să apere drepturile fundamentale ale individului, să garanteze egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de a-și manifesta demnitatea și libertatea.

Dreptul modern național și internațional este influențat, în ceea ce privește arhitectura sa de ansamblu , de problematica respectării de către autoritătile statelor a drepturilor fundamentale ale omului. Dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze, situație care modifică relațiile economice și politice dintre state.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de este prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale ale omului, înfiintată în anul 1954. Ea joacă un rol important în viața juridică a statelor membre ale Consiliului Europei. Hotărârile sale duc, deseori, la schimbări ale legislației, ale jurisprudenței sau ale practicii judiciare, mai ales în domeniul procedurilor judiciare și al libertăților publice.

Activitatea Curții a crescut în mod considerabli în ultimul timp și se desfășoară în domenii foarte diferite, mergând de la dreptul de apărare până la servituți de urbanism, de la regimul din închisori până la internarea bolnavilor psihic.

Curtea funcționează în baza Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată în noiembrie 1950, care nu se substituie dreptului intern, dar pe care-l poate influența. Multe dintre hotărârile Curții au provocat ori au accelerat reforme legislative în țările europene. Statele în defavorea cărora s-a pronunțat Curtea au obligația de a se conforma hotărârilor care sunt definitive.

Regularizarea conduitei umane trebuie să pornească de la cunoașterea aptitudinilor și relațiilor existențiale, a comportamentului corelat al omului într-un sistem de relații dat. Acesta presupune cunoașterea factorului uman în dinamismul și multitudinea însușirilor și aptitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor, intereselor și finalităților acțiunilor omului, în diversele sale ipostaze, (cetățean, proprietar, alegător, funcționar, muncitor).

Dreptul este chemat să înlăture haosul și incertitudinea individului și societății. El configurează modele clare, precise, pozitive de urmat pentru toți membrii societății și pentru stat.

Dreptul reprezintă un model, are la bază un scop, apare sub o anumită formă și justifică o cauză finală – instaurarea justiției și ordinii sociale.

Dreptul fundamentează un cadru în care toți indivizii să-și valorifice interesele legitime, iar statul să le garanteze și să le apere.

Acești factori de configurare a dreptului reprezintă izvoare naturale și sociale de unde dreptul își trage obiectul, subiectele, conținutul, forma.

Dimensiunea umană a dreptului are în prezent tendința să se internaționalizeze prin cooperarea statelor în materia drepturilor esențiale ale omului.

Ȋn concluzie, acțiunea acestui factor, prezintă o importanță aparte. Prefigurând tipuri de conduită umană, variante de comportament, legiuitorul are în vedere pe participantul posibil la comerțul juridic, atribuind acestui participant diferite statuturi și roluri. Același legiuitor are în vedere ca cel care încalcă legea este tot omul, fiind organizată instituția răspunderii pentru restabilirea ordinii de drept și recuperarea socială, a celui care a încălcat norma.

Punctul 2.5.1. Factorul uman privit într-o dublă ipostază

Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit într-o dublă ipostază: ca subiect de drept și ca subiect al procesului de creare a dreptului.

Observarea omului ca subiect de drept trebuie să pornească de la premisa că întreaga activitate de creare și aplicare a dreptului pleacă de la om, de la individ, de la ființa umană.

Dreptul prin întregul său conținut se adresează omului, el se manifestă prin om și pentru om.

În această triadă, omul este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru a supraviețui și pe care el o apără și o subminează în egală măsură.

Acest paradox nu poate rămâne în afara oricărei explicații. Pentru a da un sens contradictorialității acestor termeni este suficient să arătăm că la necesitatea umană firească de a se institui în societate o ordine utilă, apare imperativul existenței dreptului; dar, existența dreptului este dependentă de creativitatea umană, ceea ce face ca omul să devină creatorul propriului său drept, iar aceste drepturi se răsfrâng și asupra celorlalți membri ai colectivității.

Deși această creație normativă este în egală măsură utilă tuturor celor cărora li se adresează, respectarea și încălcarea normelor instituite de către autorul său este o serie statistică în care sunt prezenți și cei care au creat legea și cei cărora li se adresează.

Întrebarea care se pune pentru a explica astfel de situații are în vedere un "de ce?", care se proiectează inexorabil în conștiința legiuitorului rațional, a legiuitorului care caută soluții pentru respectarea legii și nu pentru încălcarea acesteia. Dar, poate fi oare găsit legiuitorul care nu încalcă legea? Răspunsul la o asemenea întrebare este pe cât de greu de dat, pe atât de greu de atins. Cu toate acestea, istoria curge, iar timpul nemilos uită nuanțele și poartă pe aripile sale doar ideea de drept.

Dincolo de aceste elemente cu caracter de generalitate este necesar să ne oprim asupra modului în care legiuitorul trebuie să privească omul, ființa umană, atunci când o învestmântează în mantia persoanei fizice sau juridice, când îi conferă capacitate juridică, îi atribuie drepturi și obligații sau o supune răspunderii juridice.

În acest proces, legiuitorul este chemat să țină seama de trăsăturile biologice și spirituale ale oamenilor, de stările lor de conștiință, de trecutul, prezentul și viitorul acestora. Sub acest aspect, astăzi nu ne mai mulțumește faptul că dreptul modern a ridicat omul la calitatea de persoană, nu ne mai încălzește protecția acordată minorilor prin lipsirea de capacitate de exercițiu a acestora, ci ne frământă dureroasa condiție umană a ființei umane în secolul XXI. Aici ne confruntăm cu lipsa de protecție a minorilor, cu înfierile oneroase, cu pedofilia, cu copiii străzii, cu nerespectarea drepturilor omului, cu abuzul puterii publice, cu corupția, crima organizată.

În mod sigur, dreptul nu trebuie să fie străin de problematica umană reală, el nu se poate mulțumi cu a defini o persoană ca subiect de drept infailibil, stăpân pe drepturile și obligațiile sale, în condițiile în care realitatea se dovedește potrivnică unor astfel de reglementări juridice. În astfel de cazuri, rolul legiuitorului se extinde, el trebuie să treacă de la suprafața fenomenelor sociale în străfundurile factorului uman, să-l privească în multiplele sale fețe și să-l facă să corespundă principiilor alterității (suum cuique tribuere), demnității și coexistenței umane.

Esența misiunii juridice a legiuitorului modern este de a depăși un anumit nivel al autosuficienței reglementării juridice, conturat în reducerea fenomenului uman la un maxim de diversitate (persoană fizică, juridică, infractor, recidivist), fenomen ce lasă în urma sa goluri sau situații personale care nu se încadrează în generalitatea normei juridice, obligând la o comunitate de tratament juridic pentru ceea ce este greu de încadrat în sfera generalității normei juridice.

Pe scurt, întregul nostru demers are drept scop să-l determine pe legiuitor să observe că „omul” nu poate fi înghesuit întotdeauna în patul procustian al conceptelor juridice univoce. Este necesară o diversificare a tratamentului juridic al situațiilor particulare, ca și o veritabilă investigare științifică a realităților sociale, aptă să dea legiuitorului soluții specifice pentru situații și ipostaze ale ființei umane care nu cad sub incidența generală a legii. Desigur, aceasta nu înseamnă să se recurgă la aberații juridice, cum ar fi cele în care animalele sunt asimilate ființelor umane sau homosexualii beneficiază de drepturi stabilite de lege.

Capitolul 3. Tipologia dreptului

Subcapitolul 3.1. Noțiuni generale

Dreptul este un fenomen de o externă complexitate, aflat într-un proces evolutiv care implică permanente transformări în conținutul său normativ, modificări de ordin cantitativ în conținutul și structura instituțiilor și ramurilor de drept. Acest proces evolutiv se realizează sub influența și acompaniamentul factorilor economici, politico-ideologici, culturali, sociali.

Ȋn dreptul modern este unanim acceptată ideea că nu poate exista o legislație veșnică, un drept imuabil, dat o dată pentru totdeauna. Istoria universală a dreptului evidențiază diversitatea sistemelor de drept, corespunzătoare etapelor din evoluția statului.

Ȋn cercetarea sistemelor de drept, știința dreptului utilizează motoda tipologică, metodă care implică neluarea în considerare a diferențelor individuale nesemnificativă.

Tipologia dreptului ia în considerare apartenența la un bazin de civilizație juridică și dependența de tipul sistemelor de organizare economică-socială.

Astfel, plecând de la dependența dreptului de tipul sistemelor de organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în: drept sclavagist, drept medieval, drept burghez, drept socialist, drept modern.

Multitudinea sistemelor naționale de drept permite nu numai observarea diferențierilor dintre acesta, ci și a elementelor comune, ca și gruparea lor în bazine de civilizație juridică. Din acest punct de vedere, la nivel global, René David a identificat dreptul romano-germanic, sistemul anglo-saxon și sistemele religioase și tradiționale. Acestora le-a fost alăturată familia dreptului socialist, caracteristică pentru URSS și regimurile comuniste ale Europei Centrale și de Est. Această ultimă categorie a dispărut o dată cu URSS-ul, iar țările respective au revenit la dreptul tradițional.

Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapure de drept, realitate ce aduce în discuție problema tipologiei acestor sisteme, a clasificării lor. Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea atât a laturilor conținutului dreptului cât și de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui conținut.

O atare tipologie nu anulează diferențele specifice ale diverselor sisteme particulare coexistente în același spațiu istoric. Potrivit criteriului apartenenței dreptului la un bazin de civilizație juridică, în dreptul comparat s-a realizat și o altă tipologie – familia de drept.

Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naționale în raport cu trăsăturile comune ale acestora. Astfel, sunt analizate următoarele familii de drept: româno-germanică, anglo-saxonă, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez, dreptul Africii și al Madagascarului. Sistemele juridice de tradiție romanică sunt rezultatul recepționării dreptului roman în Europa și în alte părți ale lumii.

În general, se consideră că sistemele juridice de tradiție romanistică se clasifică în: sisteme care cunosc o mai pronunțată influență franceză; sistemul elvețiano-italian și sistemul țărilor nordice.

Ȋn literatura juridică din Românnia, cea mai recentă lucrare în domeniul analizat o constituie “Panorama marilor sisteme contemporane de drept” a profesorului Victor Dan Zlătescu, publicată , în anul 1994, conținutul acesteia fiind actualizat și inclus în partea a II-a “Geografia juridică” a lucrării “Drept privat comparat” (București, 1997).

Autorul clasifică familiile de drept în:

marele sistem (familia) de drept romano-germanic;

marele sistem de common-law;

sistemele juridice religioase și tradiționale.

În prezent, există și sistemul de drept al Comunităților Europene (drept comunitar).

Subcapitolul 3.2. Marile sisteme contemporane de drept

Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în cadrul aceluiași stat sunt aplicate, în același timp, mai multe sisteme de drept.

Diversitatea sistemelor de drept naționale este foarte mare. În schimb, analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă, între ele, anumite asemănări sau deosebiri de esență. Acestea fac posibilă reunirea mai multor sisteme naționale în familii de sisteme (mari sisteme contemporane de drept).

Astăzi cele mai importante sunt:

sistemul romano – germanic,

sistemul anglo – saxon,

sistemul socialist

sistemele religioase și tradiționale.

Punctul 3.2.1. Sistemul de drept romano – germanic

Precizări: – marele sistem de drept romano-germanic nu este rezultatul fuziunii dreptului roman cu dreptul cutumiar german;

– în acest mare sistem juridic contemporat sunt incluse sistem de drept francez și german, precum și cele înrudite cu acestea;

– sistemul de drept romano-germanic a apărut și s-a cristalizat în secolul al XIII-lea, când statele europene au receptat dreptul roman și l-au alăturat dreptului cutumiar specific lor.

Familia dreptului romano-germanic grupează statele Europei Occidentale continentale și ale Americii Latine. Această familie de drept are la bază Codul civil francez și Codul civil german. Codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, a dreptului canonic, a moralei creștine și a ideii de justiție. Dreptul românesc face parte din această familie de drept romano-germanic.

Sistemul de drept romano-germanic cuprinde sistemele naționale de drept care sunt rezultatul recepționării dreptului roman. Un moment esențial în formarea sistemului de drept romano -germanic îl constituie receptarea în secolul al XI-lea a lucrării “Corpus Juris Civilis” a lui Iustinian. Inițial, sistemul romano-germanic se regăsea în Europa, dar ulterior, ca urmare a colonizării, el s-a extins în America Centrală și de Sud, precum și în unele țări din Africa.

Din punctul de vedere al structurii sale, principalele componente naționale ale marelui sistem de drept romano-germanic sunt:

sistemul juridic francez;

sistemul juridic german;

sistemul juridic scandinav.

Acestea, în pofida multor diferențe de suprafață (rezultate, în primul rând, din mentalități diferite de abordare a fenomenului juridic), se aseamănă esențial prin faptul că ambele păstrează terminologia și multe dintre instituțiile dreptului roman. De asemenea, pentru toate trei, principalul izvor de drept este legea (scrisă).

Subpunctul 3.2.1.1. Sistemul juridic francez

Istoria dreptului francez cunoaște trei mari perioade:

perioada dreptului vechi (acient droit), în majoritate cutumiar, care se întinde de la origini și până (1789);

perioada dreptului intermediar, cuprinsă între Revoluția Franceză și domnia lui Napoleon I;

perioada dreptului modern, început în perioada lui Napoleon I și care durează și până astăzi.

Ȋn tumultoasa istorie a dreptului francez, momentul cel mai reprezentativ, elocvent pentru înțelegerea modului de formare a sistemului de drept romano-germanic, l-a constituit elaborarea și adoptarea Codului Civil Francez, Napoleonian, la 21 martie 1804, receptat de legislația mai multor state europene.

Printre acestea se numără Belgia, Italia, Olanda, Luxemburg, România (Codul civil de la 1864), Spania, Portugalia. De asemenea, legislațiile Bulgariei și Poloniei au fost influențate covârșitor de dreptul francez. Dreptul ambelor țări s-a întors, după căderea regimurilor comuniste, în cadrul sistemului romano – germanic.

Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în legislațiile moderne. Teoreticienii dreptului și cei mai mulți juriști l-au considerat unicat pentru tehnica legislativă superioară, văd în el un exemplu fără precedent de logica juridică impecabilă, de stil concis și elegant cu deosebite virtuți literare.

Napoleon Bonaparte însuși afirma, exilat fiind pe insula Sfânta Elena: “Gloria mea nu este aceea de a fi câștigat patruzeci de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern este Codul meu Civil”.

Ȋn ce constă superioritatea incontestibilă a Codului Civil față de reglementările anterioare?

el este expresia juridică a victoriei relațiilor economiei de piață asupra relațiilor feudale;

el consacră în norma juridică solemnă principiile de libertate, egalitate si fraternitate proclamate de Revoluția Franceză de la 1789;

în privința proprietății, codul consfințește abolirea regimului feudal și consacră principiile liberei circulații a pământurilor;

codul se bazează pe proprietatea privată și pe principiile consensualismului. Ȋn Codul Civil, 1766 de articole sunt consacrate dreptului de proprietate.

Magistrala operă juridică construită de Napoleon Bonaparte este completată de Codul Comercial și de Codul de Procedură Civilă, adoptate în anul 1807. Toate cele trei coduri au fost receptate în România, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Polonia.

Subpunctul 3.2.1.2. Sistemul juridic german

Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidență unitatea fundamentală dintre acesta și dreptul francez. Sigur că între cele două sisteme juridice există deosebiri, unele importante, care rămân însă la suprafața lucrurilor.

Ambele sisteme juridice au un fond normativ comun, datorat receptării de către fiecare dintre ele a dreptului roman, precum și asemănării cutumelor franceze cu cele germane.

Asemănările dintre dreptul francez și dreptul german sunt zdrobitoare atunci când comparăm cele două sisteme cu celălalt mare sistem de drept occidental, respectiv dreptul anglo-saxon (common-law).

Ȋn dreptul german, ca și în dreptul francez până în secolul al XV-lea, dominatară era cutuma (se spunea:”cutuma este sfântă”, “cutuma este dreptul”). Ulterior, începând cu secolul al XIII – lea, au apărut așa – numitele “oglinzi” (spiegel), ce urmăreau sistematizarea și consolidarea cutumelor. Peste acest drept cutumiar începând cu secolele al XV-lea și al XVI-lea, s-a suprapus dreptul roman.Receptarea acestuia a fost mult ușurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană și-a arogat rolul de continuator al Imperiului Roman.

Chiar și în perioada de fărâmițare a statelor germane, dreptul privat a rămas neschimbat.

Influența germană s-a exercitat, în principal, prin Codul civil german care, deși elaborat încă din intrat în vigoare abia în anul 1900.

Prima operă de codificare a dreptului german s-a produs în Prusia, în anul 1794. Codul General cuprindea peste 17000 de paragrafe cu norme specifice dreptului constituțional, administativ, civil, penal și canonic.

Epoca de înflorire a dreptului german este plasată în secolul al XIX-lea, când apare și se afirmă puternic școala istorică a dreptului, prin Fr.K. von Savigny.

Ȋn această epocă este elaborat Codul Civil (1896), considerat unul dintre cele mai importante, dar și originale construcții legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic. Principalul izvor al codului a fost dreptul roman.

Ca și în Franța, dreptul a fost completat prin Codul de Comerț, urmat de reglementările importante privind societățile comerciale cu răspundere limitată (1892) și societățile pe acțiuni.

Dreptul german a influențat puternic sistemele legislative din Grecia și Japonia. Influențe importante a resimțit și dreptul din Austria, Ungaria, Elveția, Rusia, China, Brazilia și Cehia.

Deși în diversele țări componente ale sistemului romano-germanic regulile de drept sunt diferite, se folosește același vocabular juridic moștenit din dreptul roman. De asemenea, principalul izvor de drept este legea scrisă.

Dacă pentru țările europene influența dreptului german este ușor de explicat prin prezența lor în același bazin de civilizație, cazul dreptului japonez necesită o minimă explicație.

Până la sfârșitul veacului al XIX-lea, Japonia era guvernată de un sistem juridic tradițional, arhaic, de factură feudală. Revoluția Meiji, care a deschis porțile Japoniei spre Europa occidentală, a declanșat o puternică luptă între influența franceză și cea germană.

Guvernanții Japoniei s-au orientat la început spre dreptul francez (să amintim aici faptul că “Spiritul legilor”, scrisă de celebrul Montesquieu, era prima lucrare franceză tradusă în japoneză). Propunerile formulate de juriștii francezi au fost considerate de autoritățile japoneze prea revoluționare, în contradicție flagrantă cu tradițiile naționale japoneze.

Ȋn paralel cu “varianta franceză” a fost abordată legislația germană, inițiativa aprținând grupurilor de tineri juriști reîntorși de la studii din .

Ȋn anul fost adoptat Codul Civil Japonez, inspirat din Codul Civil German. Normele juridice privitoare la statutul persoanelor, la instituția familiei și la domeniul seccesiunilor reflectau particularitățile dreptului japonez vechi. Modificările esențiale ale acestor reglementări se vor produce abia în anii 1970-1980.

Subpunctul 3.2.1.3. Sistemul juridic scandinav

Precizare: acest drept se aplică în Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda și Islanda.

Legislația acestor state s-a constituit, de-a lungul timpului, prin împletirea dreptului cutumiar specific cu reglementări ale dreptului roman.

Ȋn studiul dreptului scandinav trebuie să aven în vedere istoria politică a statelor amintite. Timp de peste 420 de ani (1387-1814), Norvegia a fost unită cu Danemarca, iar Islanda a fost provincie nervegiană în perioada 1254-1918.

Finlanda s-a aflat sub dominația Suediei timp de peste cinci secole (până în anul 1808).

Dreptul scandinav are la bază Codul Danez (1683), Codul Norvegian (1867), Codul Suedez (1734), toate conținând reglementări specifice marelui sistem de drept romano-germanic.

Ȋn anul 1879 se produce prima uniformizare legislativă în acest spațiu geografic al Europei.

Punctul 3.2.2. Sistemul anglo – saxon

Precizări:

în Europa s-au dezvoltat, timp de secole, două sisteme de drept care nu s-au influențat între ele: dreptul continental și dreptul insulelor britanice, două lumi juridice orgolioase și puternic personalizate;

dreptul anglo-saxon (common-law) se aplică în Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada, Africa de Sud;

întregul drept al comerțului internațional este astăzi subordonat tehnicilor contractuale engleze și americane;

common-law reprezintă produsul unei evoluții îndelungate, petrecute în condiții specifice insulelor britanice, rezultatul unei mentalități juridice total diferite de cea continentală.

Sistemul juridic anglo-saxon este un sistem de drept bazat pe "case law", pe precedentul judiciar, de unde și denumirea sa de "common law". Precedentul judiciar are la bază un fond cutumiar și principiul echității.

O componentă importantă a acestui sistem de drept o constituie dreptul scris "statute law", o sursă care l-a apropiat de dreptul continental. Statele care practică acest sistem de drept sunt și fostele state dominioane ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord: dreptul irlandez și dreptul american. De aceea sistemul se mai numește și anglo-american.

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon este format în cea mai mare parte din hotărâri judecătorești (case – law), numite precedente judiciare, care sunt obligatorii pentru instanțele de judecată inferioare dacă acestea se confruntă cu situații similare.

Familia dreptul anglo – saxon a fost creată în Anglia, fiind în vigoare în această și în zilele noastre. Dreptul anglo – saxon mai poate fi regăsit în Europa (Irlanda), în Țara Galilor, în Statele Unite ale Americii, în , în Noua Zeelanda si în . În general, în cadrul acestui sistem regasim Anglia si fostele sale dominioane.

Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt:

dreptul englez;

dreptul american.

Subpunctul 3.2.2.1. Dreptul englez

Aspectul cel mai original al common-law-ului constă în coexistența a trei subsisteme normative, autonome și paralele, respectiv:

common – law;

equity;

statutary – law.

A. 3.2.2.1.1. Common – law

Common – law reprezintă cea mai veche parte a dreptului englez, fiind format inițial din cutume. Ulterior, el a fost completat prin deciziile diferitelor organe jurisdicționale (Curtea esichierului, Curtea plângerilor comune, Curtea bancii regelui). Common-law (în sens restrâns) cuprinde regulile stabilite pe cale judecătorească, respectiv hotărâri pronunțate de instanțe judecătorești care devin obligatorii pentru instanțele inferioare în cazuri similare.

Astfel common – law a devenit o însumare de precedente. Regula precedentului judiciar a început sa prinda contur începând cu secolul al XVIII – lea.

B. 3.2.2.1.2. Equity

Equity, cea de-a doua parte a dreptului englez, reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law, o încercare a dreptului englez de a ține pasul cu schimbările produse în societate, cu evoluția firească a instituțiilor juridice. Apariția sa era necesară deoarece orice sistem de drept bazat pe precedente tinde să devină rigid, nemaicorespunzând realităților în schimbare și progresului social.

Common-law devenise, încă din epoca feudală, o frână în emanciparea dreptului. Equity, prin esența sa terminologică, exprimă ideea admirabilă că, în fața unei legi nedrepte, cetățeanul de rând putea face apel la rege. Ȋn realitate, plângerile nu erau soluționate de rege, ci de funcționarul casei regale, numit Cancelar. Cu toate acestea, de-a lungul veacurilor, equity a adus perfecționări și competări esențiale unor instituții ale common-law-ului;

Un principiu fundamental introdus prevedea faptul că “o violare a dreptului nu poate rămâne fără sancțiune” și că equity înseamnă egalitate între părțile aflate în proces.

C. 3.2.2.1.3. Statutary – law

Statutary-law reprezintă cea de-a treia ramură, alcătuită din reguli de drept create prin legea scrisă(statute).

O trăsătură caracterică a acestei ramuri decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaște nici abrogarea implicită, nici desuetudinea: aceasta explică de ce rămân în vigoare foarte multe legi care nu au fost abrogate niciodată și datează de secole.

Dreptul exprimat prin legi are un caracter exceptional, ponderea acestor reguli juridice fiind relativ restrânsa. Parlamentul intervine rar în viata legislativa, doar în caz de necesitate,de exemplu starea de razboi. Datorita caracterului sau de exceptie, dreptul scris din Anglia este de stricta interpretare.

D. 3.2.2.1.4. Materie constituțională

Ȋn materie constituțională, dreptul englez nu are un singur act fundamental. Marea Britanie nu are nici astăzi o Constituție, în accepțiunea de act fundamental unic, care să reglementeze organizarea ei politică. Constituția este alcătuită din mai multe categorii de norme juridice, pe care le găsim în statutary law (dreptul statutar), în common law (dreptul comun sau dreptul judiciar), în obiceiul constituțional (dreptul nescris, format din uzanțe).

Ȋn această materie, statutary law are o poziție privilegiată, fiind alcătuit din:

– Magna Charta Libertatum, impusă regelui Ioan Fără de Țară, în anul 1215 de către nobilii și orășenii răsculați, care le-a asigurat acestora anumite privilegii, limitând autoritatea regală;

– Habeas Corpus Act, editat în anul 1679, la 20 de ani după moartea lui Cromwell, consfințea principiul separației puterilor (parlament, magistați și lege);

– Bill-ul drepturilor, elaborat în anul 1689, prin care parlamentul dobândește putere legislativă.

Subpunctul 3.2.2.2. Dreptul american

Dreptul american are o structură oarecum originală, deși, inițial, era foarte asemănător dreptului din care își trage originea, cel englez. Specificul său constă în aceea că este alcătuit din legislațiile statelor componente care, deși asemănătoare în principiu, prezintă numeroase particularități locale.

Astfel, deși este compus la rândul său din precedente judecătorești (care, în S.U.A., poartă denumirea de “stare decisis”), legea scrisă este mult mai prezentă. Precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele fiind profund influențate de Constituție.

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon nu cunoaște împărțirea pe ramuri. De asemenea, noțiunile fundamentale, precum și vocabularul juridic sunt total diferite.

Punctul 3.2.3. Sistemul socialist

Sistemul se compunea, în principal, din dreptul Uniunii Sovietice, la care se adăuga cel al altor țări socialiste aflate în sfera de influență a acesteia.

Dreptul țărilor socialiste avea la bază dreptul romano – germanic, dar acesta a fost profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste. În mare parte, terminologia a rămas neschimbată, de asemenea și ramurile de drept.

Având ca sursă de inspirație filosofia marxist – leninistă, sistemul socialist conferit dreptului funcții și finalități diferite față de cele clasice. În acest sens, principalele mijloace de producție au fost naționalizate, constituind proprietatea întregului popor.

Raporturile de drept cu caracter patrimonial stabilite între persoanele fizice au fost restrânse. De exemplu, în România, începând cu anul 1974, terenurile nu au mai putut forma obiectul actelor juridice translative de proprietate decât în situații de excepție. De asemenea, relațiile comerciale au devenit monopolul statului, fiind practicate prin așa– numitele intreprinderi de stat.

Sistemul dreptului socialist s-a format în fosta U.R.S.S. și s-a extins după cel de-al doilea război mondial în Europa de Sud-Est (Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Estonia, fosta Iugoslavie, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ungaria), în Asia (China, Coreea de Nord) și în America Centrală (Cuba).

Punctul 3.2.4. Sistemele religioase și tradiționale

Sistemele religioase și tradiționale de drept se regăsesc în Asia și în nordul Africii, fiind caracteristice pentru lumea musulmană, Africa, și Extremul Orient.

Ele prezintă particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relațiile sociale moderne. De asemenea, majoritatea lor sunt profund religioase.

În cadrul acestei categorii se regăsesc:

dreptul musulman;

dreptul hindus;

dreptul ebraic;

dreptul chinez;

dreptul japonez tradițional.

Subpunctul 3.2.4.1. Sistemul de drept musulman (islamic)

Precizări:

dreptul islamic diferă de celelalte sisteme de drept prin izvoare, prin structură, dar mai ales prin mentalitate.

dreptul islamic guvernează astăzi o populație de peste 300 de milioane de oameni, sistem care este astăzi larg răspândit în Asia Orientală și în Africa, fiind aplicat în toate statele arabe, precum și în Pakistan, Afganistan, Bangladesh și Iran.

singura musulmană unde s-a renunțat la sistemul tradițional este Turcia, care a adoptat legislația de tip european.

Dreptul musulman reprezintă o continuare a primelor legislații sumero-akadiene și a legislației greco-romane, în zona cuprinsă între estul și vestul lumii arabe de azi (între Magreb și Musrek). Sursa materială a dreptului musulman este formată din fondul cutumiar meropotunian, virian, hidjazian. Din punct de vedere formal, sursa dreptului musulman este doctrina. Sursa istorică a acestui sistem de drept o formează: Coranul, Sumna, Idjma, Idjithad.

Sursa fundamentală a dreptului islamic este Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, dar și doctrina și cutuma. Acestor surse tradiționale li se adaugă legea scrisă, izvor preluat din sistemul romano-germanic.

Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în societate.

Mohamed (cca. 570/580-632) este considerat fondatorul religiei musulmane. Provenind dintr-o familie de aristocrați din , Mohamed cunoaște încă din tinerețe iudaismul și creștinismul.

Retrăgându-se în peșterile de pe muntele Hira, din vecinătatea Meccăi, începe să aibă viziuni pe care mai târziu, le comunică celor din jur.

Apostolatul său religios începe în anul 613, când reușește să atragă, prin predicile sale, o mare parte a populației sărace.

Prigonit de autorități, se retrage în anul 622 (orașul Profetului), unde intră în conflict cu populația de evrei, care îl acuză de falsificarea scripturii.

Ȋn anul 624 Mohamed reportează prima victorie militară asupra orașului , iar în anul 632 moare.

În cadrul acestui sistem, principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste 6300 de versete, împărțite în 114 capitole, și se referă la obligațiile religioase, la educație în general, la dogme religioase.

Peste 500 de versete cuprind reguli de drept, decizii de speță, consultații date de profet și se referă, în cea mai mare parte, la condiția femeii, la relațiile de familie, succesiuni, drept penal, drept comercial.

Coranul este un îndreptar de viață pentru omul obișnuit, etica pe care o predică este bazată pe cumpărare și bun-simț.

Coranul reglementează dreptul de proprietate, recunoscut tuturor (mai puțin sclavilor), bărbați sau femei, musulmani sau nemusulmani. Orice act de proprietate trebuia să fie încheiat în prezența a doi martori; împrumutul de bani cu dobândă era interzis în mod expres.

Legea islamică nu intervine cu reglementări exprese în viața economică a persoanelor, în privința prețurilor practice pe piață. Dreptul islamic reglementează doar relațiile juridice dintre musulmani, raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse altui regim juridic.

Pe langă Coran, dreptul musulman are și alte izvoare precum: Sunna, Idjima și Idjitihad.

Sunna, de exemplu, este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârșite de profetul Mohamed. Sunna include și diferitele formulări atribuite acestuia.

Idjima însumează concepția învățaților musulmani, în timp ce Idjitihad reprezintă jurisprudența.

Subpunctul 3.2.4.2. Sistemul de drept hindus

Precizări:

dreptul hindus aplicat astăzi în este rezultatul contopirii normelor de drept tradițional (religios) cu normele dreptului englez;

principalul izvor de drept este cutuma pe care o găsim formulată în cărțile sacre ale brahmanilor, denumite sruți;

ansamblul îndatoririlor persoanelor este cuprins în a doua categorie de cărți, denumite sastre;

există o mare diversitate de cutume: regionale, ale unei localități, ale unei secte și chiar ale unei familii.

Dreptul hindus are și el la bază surse cutumiare și religioase care stau la baza organizării tradiționale a poporului indian.

Dreptul hindus este răspândit în India și în alte țări din Asia de Sud-Est precum și din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepție despre viață.

Majoritatea locuitorilor din India sunt adepții hinduismului. Sistemul este alcătuit din trei părți distincte, bine structurate. Acestea sunt Dharma, Artha și Kama. Dharma reprezintă știința justului. Artha este știința politicii și a utilului. Prin ea se poate ajunge la dobândirea puterii, precum și la bogăție. În sfârșit, se preocupă de știința agreabilului și plăcutului.

Adepții hinduismului sunt ținuți să respecte toate cele trei componente, neexistând vreo ierarhizare a acestora.

În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincție între dreptul obiectiv și dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare și doctrinei nu li se recunoaște rolul de izvor de drept.

În perioada modernă și cea contemporană, în India s-a adoptat o legislație laică, independentă de credințele religioase ale individului. De asemenea, datorită colonizării, în India a fost receptat dreptul englez, însă într-o formă care respectă specificul țării. Din această perspectivă, dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.

Instituția căsătoriei nu este considerată un act juridic, în sensul că nu sunt cunoscute impedimentele la căsătorie din legislațiile moderne. Abia în anul fost consacrată monogamia, iar instituția divorțului a fost reglementată după anul 1950.

Ȋn anul 1860 au fost adoptate Codul penal și Codul de procedură civilă, cu puternice influențe ale dreptului englez. Dreptul modern hindus nu poate fi considerat o ramură a dreptului englez.

Subpunctul 3.2.4.3. Sistemul de drept ebraic (rabinic)

Trebuie făcută distincția între dreptul israelian (al statului Israel) care se aplică doar cetățenilor acestuia, precum și raporturilor de drept ce se produc pe teritoriul său și dreptul tradițional care îi vizează pe toți cei care sunt de religie iudaică, indiferent de statul în care aceștia trăiesc.

În ciuda modernizării și laicizării dreptului israelian, anumite domenii au rămas reglementate de dreptul tradițional. Această situație duce la numeroase conflicte între legile civile și cele tradiționale. De asemenea, apar frecvent și conflicte de competență între instanțele laice și cele tradiționale.

În principal, problematica statutului personal (căsătoria, divorțul, adopția) a rămas în sfera dreptului tradițional.

Subpunctul 3.2.4.4. Sistemul de drept chinez

Sistemul de drept chinez îmbină într-o anumită măsură legea scrisă cu cutuma și cu obiceiurile tradiționale și ritualurile specifice.

În concepția tradiționala a dreptului chinez, normele juridice, în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea socială și protejarea valorilor comunității, reprezintă un vector al dezordinii, fiind caracterizat de arbitrariu.

Un bun cetățean trebuie să trăiască în asemenea mod încât să nu ajungă să apeleze la justiția statală exercitată prin tribunale. Eventualele litigii în care acesta este implicat se vor rezolva amiabil, prin bună-înțelegere între părți.

Conform concepției orientale, nu respectarea dreptului trebuie să fie principala preocupare a cetățeanului, ci păstrarea păcii și a armoniei sociale.

Dreptul modern al Chinei și-a câștigat autonomia fațâ de concepția religioasă asupra societății. Deși la începutul secolului al XX – lea dreptul chinez a suferit influența dreptului sovietic, el și-a păstrat trăsăturile specifice. În ultimii ani s-a remarcat o mare deschidere a legislației față de economia de piață și de liberalism economic.

Subpunctul 3.2.4.5. Sistemul de drept japonez tradițional

Începând cu secolul al XIX – lea, Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană) devenind astfel o componentă a sistemului de drept romano-germanic. Totuși, în mod tradițional, ca și în cazul Chinei, populația consideră că este mai bine să nu se adreseze tribunalelor pentru soluționarea litigiilor, fiind preferate concilierile directe, fără implicarea dreptului.

De altfel, în materia persoanelor și a relațiilor de familie s-a păstrat o diferență profundă față de reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez modern.

Sistemul tradițional japonez a fost influențat de cel tradițional chinez (în special de filosofia lui Confucius).

Punctul 3.2.5. Sistemul de drept al comunităților europene (dreptul Uniunii Europene)

Prima Comunitate Europeană, denumită Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.A.), a fost instituită prin Tratatul de , intrat în vigoare în anul 1952 și semnat de șașe țări europene (Belgia, Franța, Italia, Germania, Luxemburg și Olanda).

Prin Tratatul de , încheiat între aceleași state în anul 1957, se creează alte două Comunități Europene: Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.).

Comunitățile europene numără în prezent 15 state membre, reunesc o populație de peste 370 de milioane de locuitori și sunt considerate cel mai mare teritoriu comercial din lume.

Ce obiective și-au propus Comunitățile Europene?

realizarea unei uniuni vamale, economice și monetare, prin desființarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul dintre statele membre;

stabilirea unei politici comerciale comune față de terți;

realizarea liberei circulații a capitalurilor, serviciilor și forței de muncă;

realizarea unei politic economice comune în domeniul agriculturii, transporturilor și energeticii și a unei politici bugetare comune.

Pentru realizarea acestor obiective s-a creat un sistem judiciar cu trăsături specifice, respectiv dreptul comunitar, ale cărui izvoare sunt:

tratatele constitutive și modificate;

izvoarele derivate sau dreptul comunitar derivat (regulamente, decizii, directive, recomandări și avize);

normele juridice cuprinse în angajamentele externe ale Comunităților;

izvoarele complementare (convenții, acorduri, rezoluții, luări de poziție);

izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curții de Justiție, principiile generale de drept);

Caracteristicile dreptului Uniunii Europene sunt:

normele juridice de drept comunitar dobândesc automat statutul de drept pozitiv (aplicabil) în sistemul de drept intern al statelor membre – aplicabilitate imediată;

normele juridice de drept comunitar sunt susceptibile de a crea, direct, drepturi și obligații pentru persoanele particulare – aplicabilitate directă;

normele juridice de drept comunitar au prioritate față de orice normă juridică din dreptul național – prioritate.

Instituțiile Comunităților Europene sunt:

Consiliul – instituție cu atribuții de control;

Comisia – organul executiv;

Parlamentul – instituție cu atribuții de control;

Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională;

Curtea de Conturi – instituție de control financiar în domeniul finanțelor comunitare.

Ȋn cadrul procesului de integrare europeană, o importanță crucială au avut: Actul Unic European din 1987 și Tratatul de din 1993.

Prin Actul Unic European din 1 iulie 1987, s-a stabilit data realizării definitive a Pieței Unice Europene la 31 decembrie 1992, care presupunea mișcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor pe tot cuprinsul Comunităților.

Tratatul de (Olanda) a hotărât și adoptat măsuri decisive în vederea integrării europene, continue și ireversibile. Comunitatea Europeană, ca termen, este înlocuită de Uniunea Europeană.

Acest tratat ( Tratatul asupra Uniunii Europene) prevede:

O cetățenie unională, în sensul că toți cetățenii statelor membre sunt cetățeni ai uniunii.

Fiecare cetățean are dreptul: să se deplaseze și să-și stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul unde își are domiciliul; să fie protejat de către autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru; să se poată adresa Parlamentului Uniunii Europene în problemele pe care le consideră importante.

Crearea Uniunii Economice și Monetare, constând în:

politica economică va fi direcționată pe baza hotărârilor Consiliului;

realizarea uniunii monetare: o singură politică monetară; la 1 ianuarie 1999 s-a introdus moneda unică, Euro, și s-a creat Banca Centrală Europeană.

Continuitatea înfăptuirii uniunii politice prin:

dezvoltarea unei politici comune de securitate externă;

politică comună în domeniile juridice și al afacerilor interne vizând problematica imigrației, azilului și vizelor. Crearea unui birou european de poliție (EUROPOL), în scopul organizării schimbului de date în materia traficului ilegal de droguri;

creșterea rolului Parlamentului European;

realizarea unui organism distinct pe probleme de apărare a statelor Comunității Europene.

Filozofia carea a fundamentat Tratatul de a vizat conceperea într-un cadru unitar și supranațional a celor trei vectori ai suveranității statale:

moneda;

siguranța internă (afacerile interne) și justiția;

politica externă și de apărare.

Instituind Uniunea Europeană, statele membre au consimțit să încredințeze o parte a suveranității lor unor organisme suprastatale, transferând o serie de atribute naționale specifice, care nu pot fi redobândite decât în condiții de excepție.

Precizare: Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consiliul Europei ca organizație internațională, regională, de sine stătătoare. Consiliul Europei a fost înființat la 5 mai 1949, , și cuprinde astăzi aproape toate statele din Europa (inclusiv România – din anul 1993).

Concluzii

Factorii de configurare și evoluție dispun de o forță specifică de influențare și configurare a dreptului.

Acțiunea acestora și influența lor asupra dreptului nu trebuie privită ca o fatalitate, pentru că prezența lor nu se finalizează automat cu efecte juridice. Acțiunea lor este corelată în permanență cu voința și interesul general al societății.

Importantă este aici concluzia potrivit căreia dreptul nu poate fi înțeles și explicat decât în contextul interferenței sale cu ceilalți factori și condiții ale existenței, în care context dreptul apare ca un factor determinat dar și determinant, în anumite limite, asupra ansamblului factorilor existenței social-istorice, ale culturii și civilizației societății.

Dreptul ca și putere politică (statul), se află într-o legătură determinată cu modul de producție, în special cu baza economică a societății, fiind, dintr-un moment dat, componente ale suprastructurii acesteia. Fiecare bază economică are o suprastructură corespunzătoare, schimbarea bazei atrăgand după sine schimbarea suprastructurii.

Consider însă că omul reprezintă cel mai important factor decident, reprezentând în dreptul zona centrală de interes pentru organele ce au competența de legiferare.

Sistemele de drept din statele democrate se raportează permanent la prezența și poziția omului în societate, la drepturile și obligațiile acestuia, la novoile lui, și sunt preocupate să reglementeze comportamentul acestuia într-o mare varietate de raporturi sociale în care el este prezent.

Dreptul nu se amestecă sau nu ar trebui să se amestece în viața interioară, în gândurile, emoțiile, intențiile și trăirile omului, însă acesta îi propune sau îi oferă omului reguli de conduită obligatorii care se referă la protecția celor mai importante valori ale socității.

Astfel omul are de ales, să se conformeze cu prescripțiile pe care le găsește în normele juridice generale și speciale, sau să se opună acestora printr-un comportament care contravine reglementărilor juridice, suportând sancțiunea legii, răspunzând juridic pentru încălcarea regulilor, pentru nesocotirea lor.

Consider astfel că factorii de configurare și evoluție a dreptului, au contribuit, deși nu în masură egală, la realizarea sistemului de drept actual, constituit din discipline juridice genrale (teoria generală a dreptului, istoria dreptului românesc, drept constituțional), discipline juridice speciale (drept administativ, drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal) și discipline conexe domeniului drept (criminologie, criminalistică, psihologie judiciară, sociologie judiciară, logică juridică).

Acest sistem este unul modern, în concordanță cu realitățile juridice și nevoile sociale, respectând drepturile și obligațiile fundamentale ale omului. Astfel dreptul iși atinge scopul general de a soluționa problemele noi care se manifestă în societate, de a organiza viața oamenilor și a societății în general pe toate coordonatele traiului uman: politice, economice, sociale, culturale și spirituale.

Bibliografie

Materiale tipărite (cărți, capitole din cărți, articole și lucrări tipărite) :

Costică Voicu, Gabriel Moinescu, Teoria generală a dreptului, Editura SITECH, Craiova, 2009, pag.52 – pag.73.

Costică Voicu, Gabriel Moinescu, Adriana Camelia Voicu, Domnica Cătălina Năstase, Teoria generală a dreptului, Editura Teocora, Buzău, 2012, pag. 46 – pag. 66.

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Prof. univ. dr. Deleanu Ioan, Conf. univ. dr. Marțian Iovan, Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Editura “Vasile Goldiș” University Press, , 2002.

Bloșenco Magda, Teoria generală a dreptului , Universitatea de stat „BOGDAN PETRICEICU HASDEU”, Cahul, 2010.

Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2002, p.35-103.

Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2000, p.26-103.

Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio, București, 1999, p. 63-67.

Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1998, p. 15-30, 159-170.

Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, București, 2001.

Ion Craiovan, Doctrina juridicã, Editura ALL BECK, București, 1999.

Gheorghe Boboș, Teoria generală a dreptului, Editura , , 1994.

Ștefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 ani, Editura ALL

BECK, București, 2001.

H.L.A.Hart, Conceptul de drept, Editura Sigma, Chișinãu, 1999.

Hans Kelsen, Doctrina purã a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000.

Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1996, p. 40-61, 93-102, 124-142.

Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, București, 2001.

Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Editura Universității “D. Cantemir”, București, 1991.

Ioan Santai, Introducere în studiul dreptului, Editura Universității din , 1991.

Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2005.

Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Editura All Beck, București, 2005, p. 3-64.

Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 20-71.

Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Editura Fundației Academice Danubius, , 2000, p.12-31.

Berger Vicent-Jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului, Bucuresti, ediția a II-a, 1998.

Bădescu Mihai – Introducere în filozofia dreptului, București, Editura Lumina Lex, 2003.

și Furea A.- Drept instituțional comunitar european. București, 1996, p. 53-104.

Vălimărescu Alexandru- Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, 1999.

Zlătescu Victor D.-Drept privat comparat. București, 1997, p. 100-180.

Surse electronice (articole, lucrări disponibile on-line, site-uri consultate) :

http://www.scribd.com.

http://www.scritube.com.

http://www.stiucum.com.

http://www.id-hyperion.ro.

http://revistadrept.com.

http://www.svedu.ro.

http://www.dudux.go.ro.

http://studentladrept.blogspot.ro.

http://www.regielive.ro.

Bibliografie

Materiale tipărite (cărți, capitole din cărți, articole și lucrări tipărite) :

Costică Voicu, Gabriel Moinescu, Teoria generală a dreptului, Editura SITECH, Craiova, 2009, pag.52 – pag.73.

Costică Voicu, Gabriel Moinescu, Adriana Camelia Voicu, Domnica Cătălina Năstase, Teoria generală a dreptului, Editura Teocora, Buzău, 2012, pag. 46 – pag. 66.

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Prof. univ. dr. Deleanu Ioan, Conf. univ. dr. Marțian Iovan, Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Editura “Vasile Goldiș” University Press, , 2002.

Bloșenco Magda, Teoria generală a dreptului , Universitatea de stat „BOGDAN PETRICEICU HASDEU”, Cahul, 2010.

Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2002, p.35-103.

Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2000, p.26-103.

Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio, București, 1999, p. 63-67.

Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1998, p. 15-30, 159-170.

Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, București, 2001.

Ion Craiovan, Doctrina juridicã, Editura ALL BECK, București, 1999.

Gheorghe Boboș, Teoria generală a dreptului, Editura , , 1994.

Ștefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 ani, Editura ALL

BECK, București, 2001.

H.L.A.Hart, Conceptul de drept, Editura Sigma, Chișinãu, 1999.

Hans Kelsen, Doctrina purã a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000.

Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1996, p. 40-61, 93-102, 124-142.

Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, București, 2001.

Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Editura Universității “D. Cantemir”, București, 1991.

Ioan Santai, Introducere în studiul dreptului, Editura Universității din , 1991.

Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2005.

Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Editura All Beck, București, 2005, p. 3-64.

Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 20-71.

Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Editura Fundației Academice Danubius, , 2000, p.12-31.

Berger Vicent-Jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului, Bucuresti, ediția a II-a, 1998.

Bădescu Mihai – Introducere în filozofia dreptului, București, Editura Lumina Lex, 2003.

și Furea A.- Drept instituțional comunitar european. București, 1996, p. 53-104.

Vălimărescu Alexandru- Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, 1999.

Zlătescu Victor D.-Drept privat comparat. București, 1997, p. 100-180.

Surse electronice (articole, lucrări disponibile on-line, site-uri consultate) :

http://www.scribd.com.

http://www.scritube.com.

http://www.stiucum.com.

http://www.id-hyperion.ro.

http://revistadrept.com.

http://www.svedu.ro.

http://www.dudux.go.ro.

http://studentladrept.blogspot.ro.

http://www.regielive.ro.