Factorii de Configurare a Dreptului
LUCRARE DE LICENȚĂ
Factorii de configurare a dreptului
Cuprins
CAPITOLUL I – Preliminarii
Secțiunea I – Noțiunea de drept
Secțiunea a II-a – Originea și evoluția dreptului
Secțiunea a III-a – Primele forme de legiuire
CAPITOLUL II – Aspecte generale privind factorii de configurare a dreptului
Secțiunea I – Considerații introductive
Secțiunea a II-a – Analiza generală a factorilor de configurare a dreptului
CAPITOLUL III – Factorii de configurare și evoluție a dreptului
Secțiunea I – Considerații generale
Secțiunea a II-a – Cadrul natural
Secțiunea a III-a – Cadrul istoric
Secțiunea a IV-a – Factorul biologic și fiziologic
Secțiunea a V-a – Cadrul economic, social și politic natural
Secțiunea a VI-a – Cultura politică
Secțiunea a VII-a – Societatea civilă
Secțiunea a VIII-a – Cadrul economic, social și politic regional și internațional
Secțiunea a IX-a – Factorul uman
Secțiunea a X-a – Cadrul cultural ideologic și cardul internațional
Secțiunea a XI-a – Teorii juridice cu privire la factorii de configurare și evoluție a dreptului
CAPITOLUL IV – Globalizarea- un nou factor de configurare a dreptului
Sectiunea I – Scurta istorie a globalizarii
Sectiunea a II-a – influenta globalizarii asupra dreptului
CONCLUZII FINALE
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI
art. – articol;
alin. – alineat;
C. C. – Curtea Constituțională;
cit.- citat;
dec. – decizia;
urm- următoarele;
lit. – litera;
H. G.- Hotărâre de Guvern;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;
nr.- număr;
prof.- profesor;
urm.-urmator;
p.-pagina;
pp. paginile;
CAPITOLUL I
PRELIMINARII
Secțiunea I – Noțiunea de drept
Cuvântul “drept” este folosit in mai multe accepțiuni. El vine din latinescul “directus”, luat in sens metaforic, directus de la dirigo, dirigere,care înseamna “drept”, de-a dreptul, direct, direcție, linie dreaptă. Corespondentul acestui cuvânt făcand și trimitere la justiție este cuvântul “jus” care înseamnă drept, dreptate, licit. Cuvântul este întâlnit și in alte limbi, cu aceeasi semnificație, droit-la francezi, diritto-la italieni, derecho-la spanioli, recht- la germani, right- la englezi.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică știința dreptului, adică un ansamblu de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Faptele și acțiunile indivizilor în societate sunt determinate de nevoile și trebuințele pe care aceștia le au. Acestea trebuie să fie limitate fie ca sunt întreprinse individual sau la comun cu alții, deoarece interesele unei persoane vin de cele mai multe ori în conflict cu interesele altei persoane putând dăuna stabilității și existenței societății.
Dreptul ar putea fi definit astfel ca un ansamblu de reguli de comportare în relațiile interumane din societate ce au ca principal caracter obligativitatea pentru țoti membri societății.
Într-o definiție generală prin drept înțelegem un ansamblu de norme de conduită socială ce are ca scop organizarea vietii într-o comunitate. Într-o altă viziune, de această data una în sens strict tehnic, restransă, dreptul poate fi privit ca o știința, mai exact un ansamblu de idei, noțiuni, concepte și principii, de studiul acestora ocupându-se știința juridica.
Dreptul nu este numai știința, el este, în egala masură, tehnică și artă. Dreptul ca ansamblu de norme care organizează viața în comun, este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să disciplineze comerțul uman și să apere societatea de excese.
Regulile juridice impun obligații, organizează funcționarea generală a statului și a organismelor nestatale, deschide posibilitatea valorificari unor interese, recunoscand capacitatea participării individuale în diferite relații, atribuie roluri și statute- de producător, de compărător, de vanzător, de locatar, de locator, de părinte, de fiu sau fica.
În acest sens dreptul îmbină necesitatea si libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului rezultă chiar din scopurile generale ale vieții sociale, scopuri care sunt prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieste dreptul obiectiv. El privește acea coordonare imperativa prin norme, fiind premisa necesară a coexistenței libertaților. Regulile stabilite prin norme trebuie să-și găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiția existenței posibile a comunitații. Dreptul este principiul de direcție, de coeziune socială, el da societații caracterul de definit de coerență.
În afara acestei accepțiuni, cuvantul drept mai semnifică și facultatea unui subiect de a-și valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declarații asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepțiune a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv și el implică categoria de libertate. Romanii faceau distincția între nora agenda și facultas agenda.
În unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele doua accepțiuni ale noțiuni de drept. De exemplu în engleză law desemnează dreptul obiectiv, iar right dreptul subiectiv; în germană deși de largă utilizare este termenul recht, uneori pentru dreptul subiectiv se foloseste termenul Berechtigung.
În sensul uzual însa, termenului de drept îi sunt delimitate mai multe sensuri:
Dreptul obiectiv ce cuprinde totalitatea normelor juridice, mai exact a regulilor de convietuire socială ce se impun într-o societate. Prin aceste reguli de comportament sunt impuse obligații, stabilite și garantate anumite drepturi și libertăți, sunt recunoscute unele capacități, calități și aptitudini ale persoanelor din societate și totodata posibilități ale statului de a asigura respectarea și ocrotirea acestor drepturi. Astfel dreptul îmbină necesitatea cu libertatea, putând fi considerat un factor de coeziune sociala, un motor al coexistenței și garantării libertăților și modului de manifestare socială1.
Dreptul pozitiv reprezintă partea dreptului obiectiv ce se află în vigoare la un anumit moment dat. Dreptul pozitiv reprezintă dreptul aplicabil , obligatoriu, ce este dus la îndeplinire la nevoie prin forța publică sau prin forța coercitivă a statului.
Dreptul subiectiv este constituit de facultatea, prerogativele, obligațiile ce îi revin unei persoane și posibilitatea acesteia de a-și apăra drepturile lezate în fata terților. Dreptul subiectiv consacră valorile care configurează personalitatea umana, respectarea acestora devenind astfel un imperativ social. Sunt care privesc individual viața, onoarea, libertatea civică, domiciliul, proprietatea, respectarea acestora reprezentând un interes general.
Aceste valori din moment ce sunt sancțioate prin norme juridice potrivite devin drepturi și libertați ale omului, alcătuind statutul juridic al unei persoane.
Dreptul subiectiv și dreptul obiectiv reprezintă doua situații complementare ale fenomenului drept. Dreptul subiectiv nu există și nici nu ar putea exista în absența dreptului obiectiv, iar dreptul obiectiv își gaseste punerea în aplicare în planul juridic din dreptul subiectiv.
Dreptul este însă și o arta, adică un ansamblu de mijloace pe care le intrebuințează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul. Legiuitorul trebuie să știe să selecteze din totalitatea trebuințelor sociale pe cele care raspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera și spiritul său și potrivit cu multitudinea condițiilor de timp, spațiu și persoane în care se deruleaza aspectele de viața; la fel procurorul, avocatul sau organul administrativ. În afara termenului de drept se întrebuințează și termenul de juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv, cât și într-o accepțiune ce excede noțiunii de drept. Juridicul este un fenomen complex care funcționează obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenței umane.
Secțiunea a II-a – Originea și evoluția dreptului
Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legata de descifrarea originilor dreptului. Ca instituție ce derivă de la societate și își găsește suportul în relațiile reciproce dintre oameni dreptul este indisolubil legat de evoluția generală a societații, de particularitațile societații in diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Aflat în permanență în stransă legatură cu viața socială, evoluția dreptului se regăseste împletită cu evoluția omenirii. Astfel, fară nici o îndoială se poate spune că încă din momentul apariției organizării familiale, chiar și primitive, precum ginta sau tribul, apar primele forme rudimentare de norme juridice, care se vor transforma treptat dealungul timpului în deprinderi, obiceiuri și tradiții.
Chiar și H. Kelsen recunoaște că dreptul este un fenomen condiționat de timp și spațiu.
În evoluția sa, omul pleacă de la o stare de dependență totală față de natură, omul fiind pus în situația de culegător, folosind tot ceea ce natura îi pune la dispoziție în stare brută, fără a prelucra obiectele înconjurătoare. Hoarda sau ceata primitivă nu putea fi o formă socială de organizare, întrucat orice asemenea formă implică și cunostința unui criteriu real sau imaginat, iar hoarda nu era decat rezulatatul unei apropieri instinctive .
La scara deveniri sale istorice, determinate de mari mutații economice precum descoperirea focului, domesticirea animalelor, prelucrarea pamăntului, a unor metale, prima formă de organizare socială este ginta. Constituirea gintei se facea în temeiul unui criteriu esențial, comunitatea de sânge.
Ginta a fost forma universală de organizare a societății primitive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune naturală a muncii și prin dominația obiceiului. Democrația gentilică înseamnă proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forțe exterioare de constrângere, o putere socială ce aparținea întregii colectivități.
Mai multe ginți alcatuiau tribul in fruntea căruia se afla Sfatul, alcătuit din conducatorii ginților.
Cercetările efectuate de istorici arată că situate pe prima treaptă de dezvoltare a societății, cele care reglementau raporturile dintre membri societății erau tabu-urile sau normele tribale de interdicție, ce se vor dezvolta și evolua treptat ținând pasul cu schimbările din societate.
În condițiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico-tribală se produc modificări în structura și modul de funcționare a puterii sociale și a normelor ce asigurau eficiența acestei puteri. Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăților gentilice, paralel cu trecerea la agricultură și creșterea animalelor,avusese loc o diferențiere ce s-a reflectat și în plan normativ.
Prin urmare se ajunge la o nouă etapă și anume aceea a normei cutumiare cunoscută și sub denumirea de drept obișnuielnic.
În categoria normei cutumiare ajung să fie încadrate regulile nescrise de conduită care repetate în timp, în situații aproximativ similare, ajung să reprezinte ordine pentru societatea în care se dezvoltă.
Evoluția societați, și apariția formei organizate, structurale a acesteia, și anume statul, face ca dreptul să treacă la o nouă etapă în evoluția sa. Astfel statul recunoaște unele norme vechi și obiceiuri ce devin norme juridice, iar altele se pierd sau sunt absorbite prin instituirea unor reguli și obligații generale. Tot în acest timp apar în cadrul societății alte reguli sociale precum cele religioase, morale, obișnuielnice dar care nu se confundă și nici nu se contopesc cu cele juridice.
Ușor dreptul se conturează ca un sistem distinct, structurat, ce se desprinde de obiceiuri si de morale, în alcătuirea sa intrând norme juridice scrise, instituite de stat și aplicabile prin forța publică la nevoie.
În concluzie, vechile norme ale comunitaților gentilice se bazau pe obiceiuri și tradiții, ele erau nemijlocit integrate în viața ginții și, chiar dacă au cunoscut uneori un proces de deformare, îmbracând diverse forunge la o nouă etapă și anume aceea a normei cutumiare cunoscută și sub denumirea de drept obișnuielnic.
În categoria normei cutumiare ajung să fie încadrate regulile nescrise de conduită care repetate în timp, în situații aproximativ similare, ajung să reprezinte ordine pentru societatea în care se dezvoltă.
Evoluția societați, și apariția formei organizate, structurale a acesteia, și anume statul, face ca dreptul să treacă la o nouă etapă în evoluția sa. Astfel statul recunoaște unele norme vechi și obiceiuri ce devin norme juridice, iar altele se pierd sau sunt absorbite prin instituirea unor reguli și obligații generale. Tot în acest timp apar în cadrul societății alte reguli sociale precum cele religioase, morale, obișnuielnice dar care nu se confundă și nici nu se contopesc cu cele juridice.
Ușor dreptul se conturează ca un sistem distinct, structurat, ce se desprinde de obiceiuri si de morale, în alcătuirea sa intrând norme juridice scrise, instituite de stat și aplicabile prin forța publică la nevoie.
În concluzie, vechile norme ale comunitaților gentilice se bazau pe obiceiuri și tradiții, ele erau nemijlocit integrate în viața ginții și, chiar dacă au cunoscut uneori un proces de deformare, îmbracând diverse forme mistice, ele se impuneau prin faptul că reprezentau interesul general al comunității. Scindarea societății în categorii cu pozitii diferite în viața productivă a dus la apariția unor situații noi. Cerințele care exprimau interesele grupărilor conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii, trebuia ca ele să fie introduse, impuse, la caz de nevoie prin forța de constrângere a statului. Această putere enormă a statului, de a crea dreptul și a garanta realizarea lui, trebuie să fie țărmuită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social.
Secțiunea a III-a – Primele forme de legiuire
În timpul primelor organizații statale, dreptul, odată cu constituirea puterii publice își face apariția ca entitate. Prin urmare își fac apariția primele forme legislative întâlnite în deosebi în Orientul Antic, în antichitatea greco-romană,dar și în Babilon, în China și în India.
În Europa primele legiuiri consemnate documentar sunt Legile lui Lycurg în Sparta, Legile lui Dracon și Solon în Atena, codul lui Justinian bazat pe Legea celor XII Table la romani, Legea Salică la franci.
-Codul lui Justinian. În dreptul roman apare ca un adevărat cod în care se reunesc prevederi legale foarte variate, ce acoperă atât dreptul public cât și pe cel privat, având drept fundament Legea celor XII Table.
Din dorinta de a revitaliza societatea romana, aflata in ultimul stadiu al descompunerii, imparatul Justinian a initiat o uriasa opera de sistematizare a dreptului classic si postclasic, astfel incat sa poata fi aplicat la realitatile secolului al VI- lea d.Hr.
Justinian era incredintat ca prin reintroducerea dreptului classic va reusi sa transfigureze viata economica si sociala a Imperiului Roman si va stavili procesul de descompunere a sistemului sclavagist. Efortul imparatului nu a avut consecintele pe care le-a oferit nici pe planul relatiilor economice, nici pe cel al structurilor sociale, deoarece procesul de trecere la formatiunea sociala feudala nu a putut fi stopat.
Pe un plan istoric general legislatia lui Justinian a avut o importanta inestimabila pe care nimeni nu o putea banui la acea vreme.
Opera legislativa a lui Justinian cuprinde patru lucrari; codul, digestele, institutele si novelele. Primele trei lucrari au fost alcatuite intre anii 528 si 534, iar ultima, desi cuprinde o parte din legislatia lui Justinian, a fost alcatuita dupa moartea imparatului, de catre alte persoane.
-Legile lui Solon reprezintă dreptul grecesc și face referire în special la raporturile juridice civile legate de căsătorie, adopție, comerț, circulația banilor,calendarul folosit. La inceput Atena era condusa de aristocrati.
Din randurile ei erau alesi anual 9 arhonti. Acestia erau ajutati de un sfat format din inca 4 aristocrati. In timp aristocratia a acaparat treptat pamanturile taranilor pentru neplata datoriilor. Abuzurile si asuprirea aristocratilor i-au nemultumit pe negustori si mestesugari dar mai ales pe taranii mici proprietari. In jurul secolului al VII lea i.e.n. populatia ateniana s-a rasculat cerand legi scrise si reforme: reimpartirea pamanturilor, anularea datoriilor si a sclaviei din datorii. Astfel s-au dat primele legi scrise – legile lui Dracon, care ingradeau abuzurile judecatorilor dar nu usurau starea grea a poporului. Arhontele Dracon incearca sa remedieze situatia prin primele legi scrise, legi foarte dure, care insa doar au consolidate obiceiurile unui feudalism anarhic; ele nu au facut nimic pentru a salva pe datornici de pericolul de a fi vanduti ca sclavi, nici pentru a micsora exploatarea celor slabi de catre cei puternici. Pentru a impiedica izbucnirea unor rascoale, conducatorii atenieni au insarcinat pe arhontele Solon sa reorganizeze, pe baze noi, statul atenian. Reformele sale sunt considerate o adevarata constitutie ateniana. Potrivit acestor reforme sclavii datornici aufost eliberati si li s-au redat pamanturile. Opera s-a legislativa a fost marcata de spiritul echilibrului, al dreptatii si al bunei ordini. Problemele cele mai arzatoare, inglobarea in datorii si intrarea in sclavie a taranilor le-a rezolvat dictand stergerea generala a tuturor datoriilor. El a interzis oamenilor sa puna gaj asupra propriei persoane, fapt care constituia principal sursa a sclaviei din pricina cumularii de datorii, iar cei luati in sclavie in acest fel si vanduti in strainatate au fost rascumparati.
Pe langa alte legi menite sa sprijine mestesugurile si implicarea in politica a cetatenilor, Constitutia elaborata de Solon a avut o importanta deosebita, celor trei clase sociale: hippeis, zeugiti si theta, solon le confera o anumita parte din recolta, legand drepturile politice ale cetatenilor de aceste parti cuvenite.
-Codul lui Hamurabi, conservat în mod miraculous și descoperit la Susa în 1901, cuprinde 282 articole, reprezintă esenta dreptului mesopotamian, fiind edictat cu aproape 2000 de ani înainte de Hristos, conține norme jurdice, morale și religioase. În considerațiile de principiu, legiuitorul din Babilon statuează faptul că legea trebuie să aduca binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab.
Codul lui Hammurabi este cea mai veche culegere de legi, di timpul regelui babilonian Hsmmurabi. Codul a fost sapat pe o stela din diorite lunga de 2,25 metri. Codul lui Hammurabi nu a fost ceva iesit din comun la acea vreme deoarece cu trei sute de ani mai devreme, regale Sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similara insa aceasta s-a pastrat doar fragmentar. In contrast codul lui Hammurabi a fost raspandit in exemplare numeroase pe tablite de lut. Codul lui Hammurabi este apreciat mai mult din punct de vedere literar decat juridic. Codul diferentiaza trei tipuri de oameni: oamenii liberi, subalterni si sclavi. Drepturile femeii sunt protejate juridic, aceasta dispunand de bunurile sale pe care si le administreaza liber, practica numeroase meserii si uneori poate avea raspunderi importante in societate.
-Legile lui Moise reprezintă dreptul ebraic vechi, norma juridică având nuanța unei norme religioase, și conține reguli referitoare la crime, judecată, pedepse.
După cum se observă istoria dreptului se pierde în negura timpului, dreptul este unul dintre produsele minții și ale experienței umane, cu vechime respectabilă și cu rezistență în timp, demnă de misiunea sa civilizatoare, de scopul sau intim corelat cu sensul general al ființei omului în societate.
CAPITOLUL II
ASPECTE GENERALE PRIVIND FACTORII DE CONFIGURAREA A DREPTULUI
Secțiunea I – Considerații introductive
Cercetarea analitică a factorilor de configurare a dreptului ține cont de toate caracteristicile participării omului la viața socială, de corelația cu mediul natural și social. Ideea de existenă a unor factori exteriori complecși care influenteaza dreptul, a prins contur prin perspectiva admiterii evoluției dreptului, al progresului din justiție. Unii autori (Gurvitch, spre exemplu) au vorbit despre fundamentul morfologic al dreptului (factori geografici și demografici, factori economici, religioși, morali, psihologici). Alteori s-a propus a se face deosebire între rolul factorilor naturali și realitățile culturale. Indiferent de modul în care sunt prezentați și clasificați acești factori, important este, credem, să se opereze distincția corectă a acestor factori, în baza semnificației lor, în procesul complex al determinării soluțiilor juridice, să se realizeze ierarhizarea lor în raport de ponderea reală într-un sistem social-politic dat. O contribuție importantă la cunoașterea influenței acestor factori a adus-o Anita Naschitz în lucrarea sa. Plecând de la analiza rolului acestor factori, aceștia pot fi grupați în trei categorii: cadrul natural, cadrul social si politic, și factorul uman.
Secțiunea a II-a – Analiza generală a factorilor de configurare a dreptului
Cadrul natural ca factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale, geografic, biologic, fiziologic sau demografic, acest factor influențează dreptul. Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influențează viața socială, dezvoltarea economică, posibilitățile dezvoltării politice etc. Necesitatea de a stabili o corespondență a legilor cu mediul înconjurător a fost intuită de mult timp în gândirea juridică. Uneori, accentul pus pe rolul unor factori din această categorie a depășit limitele reale, ei fiind ipostaziați ca factori determinanți. Exemplu: determinismul geografic și teoria geopolitică, exagerarea rolului factorilor biologici etc. „Un meridian – scria Blaise Pascal – hotărăște asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie justiție pe care o influențează un râu sau un munte; adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo”. O atare viziune exagerează, evident, importanța factorului geografic. În realitate, diferențele dintre epocile dreptului nu consistă în deosebirile climatice sau geografice, ci în realitățile social-economice diferite în care dreptul își desfășoară acțiunea.
„Legile – nota Montesquieu – trebuie sa fie potrivite cu condițiile fizice ale țării; cu clima – rece, caldă sau temperată – cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa (…)”.
Prezentarea exagerală a rolului factorilor demografici și biologici s-a soldat cu susțineri aberante, rasiste care au alimentat conținutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Contestând asemenea exagerări, avem în vedere, în același timp, faptul că dreptul nu poate să nu fie influențat de acțiunea mediului fizic în care oamenii își urmăresc și-și valorifică anumite interese și drepturi. Condițiile fizice se relevă legiuitorului cu toate particularitățile lor ca obiect al reglementării, influențând soluțiile juridice cele mai potrivite pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea acestui cadru, în totalitatea sa sau a unor componente ale sale. De exemplu: măsurile legislative pentru diminuarea si combaterea poluării mediului, reglementările prin care se stabilește un regim juridic specific pentru diferitele componente ale cadrului fizic, regimul juridic al terenurilor agricole, al spațiului aerian, al mării teritoriale etc. Factorul demografic exercită, de asemenea, influență asupra reglementărilor juridice. Sunt cunoscute, astfel, măsuri legislative de limitare a creșterii demografice sau, dimpotrivă, măsuri de stimulare și perfecționare a tiparelor de comportament, a relațiilor și a mentalităților cuplului conjugal față de descendența finală (investiția demografică). În desfășurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit să ia în considerație calități specifice ale bunurilor materiale cărora le acordă un tratament juridic (o figură juridica) diferențiat. Așa, spre exemplu, trasaturile naturale ale bunurilor fac ca acestea să se clasifice în: mobile și imobile, fungibile și nefun- gibile, bunuri de gen și bunuri individual determinate etc. Ținând seama de asemenea trăsături, legiuitorul reglementează în mod diferit regimul lor juridic. Spre exemplu, împărțirea bunurilor în mobile și imobile produce efecte juridice diferite în privința posesiei, a uzucapiunii, a acțiunilor posesorii etc.
Diversele împrejurări naturale (evenimente) care nu depind de voința omului pot constitui, prin voința legii, cauze de naștere, modificare sau stingere a raporturilor juridice. Asemenea evenimente sunt: nașterea, moartea, curgerea implacabilă și ireversibilă a timpului, calamități naturale etc. Curgerea timpului, spre exemplu, poate consolida juridic sau stinge un drept (prescripția achizitivă sau extinctivă), un cutremur poate declanșa un raport juridic de asigurare de bunuri sau persoane etc.
Manifestarea forței regulatoare a acestui fascicul de factori, aparținând – larg spus – cadrului natural, nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezența acestora se finalizează cu consecințe (efecte) juridice. Acțiunea lor este totdeauna corelată unui interes social, este prezentă numai în măsură în care luarea lor în considerație este reclamată de un interes social.
Cadrul social politic influențează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă și constructivă relație cu interesele structurilor sociale. Așa cum s-a subliniat în unele lucrări de teoria dreptului, evoluția actuală a raporturilor sociale produce o înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relației dreptului cu societatea. Legat de interesele economice ale marilor companii, dreptul este obligat să-și plaseze acțiunea pe terenuri pe care criteriile justiției sunt înlocuite tot mai adesea cu criteriile eficacității practice.
Acest factor de configurare are componente complexe a căror funcționare conjugată nu poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Evoluția istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acțiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul, culturalul etc. Urmărirea acestei evoluții atestă tendința unor componente ale cadrului social-politic de a-și subordona dreptul, de a-1 transforma într-o tehnică ce ar putea fi substituită oricărui scop, dreptul devenind un fel de „ostatic al puterii”. Paul Roubier afirma chiar despre drept ca este o „știință a mijloacelor”. Politica ar trebui să stabilească scopurile guvernării sociale, iar dreptul să aleagă mijloacele. Scopul dreptului, în această lumină, este stabilit în afara sa. Este evident că o asemenea viziune rezervă dreptului o poziție de subordonare, determinându-i existenta vegetativa. Pentru emanciparea dreptului și scoaterea sa din starea de tutelare măruntă, este nevoie de curățirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie (economică, politică, ideologică). Dreptul, într-o societate cu adevărat democratică și liberă, trebuie să se supună unei cenzuri proprii, înseși scopurile, valorile societății, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care transcede necesitățile practice imediate și considerentele de oportunitate. Aceasta nu poate conduce, bineînțeles, la o izolare a dreptului de societate, întrucât el trebuie să-și afirme în fiecare moment funcția de menținere a raporturilor sociale în stare de echilibru, participând la „funcționarea globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme, propriile sale instituții”. Configurarea soluțiilor legislative, caracterul practic – operațional al instituțiilor legale înregistrează, în ultimă instanță, variate influențe din partea factorilor sociali; aceste influențe nu trebuie însă să anuleze specificul acțiunii dreptului și să ducă dreptul în starea de criză asupra căreia avertiza J. Carbonnier.
Ca element component al acestui factor, economicul (condițiile materiale ale societății) își impune suprematia asupra celorlalte componente ale sistemului social. Dreptul economic modem dezvăluie natura instrumentală a juridicului; numeroase norme tehnice îmbogățesc cu noi note definitorii conținutul tradițional al dreptului. Acest drept permite în toate cazurile ajustarea la cerințele economice, în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate.
Un anumit tip de organizare economică nu este străin – dimpotrivă – unei anumite ideologii care-și pune amprenta și asupra modului de receptare de către drept a influenței economice. Spre exemplu, ideologia materialist-dialectică marxistă consideră nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale, dar că economia – condițiile vieții materiale de existență ale societății – constituie factorul determinant al dreptului (al suprastructurii în genere).
Îmbrățișarea și agravarea acestei teze în concepția și acțiunea politică a țărilor socialiste a dus la neglijarea și la ignorarea rolului factorilor de natură ideală (subiectivă), la lipsirea omului de satisfacția rezultatelor muncii, la crearea unei economii bazată pe constrângere.
De pe altă poziție pornește ideologia liberală și cea neoliberală; în viziunea sa, dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală: libertățile economice – dreptul de a acumula bogății și capital, libertatea de a produce, de a vinde și a cumpăra (toate libertățile contractuale) trebuie să-și găsească reflectare, atât în Constituție, cât și în legile subsecvente acesteia. Proprietarul trebuie să aibă posibilitatea să profite de toate serviciile aduse de proprietatea sa. Totodată, proprietatea, în sens juridic, este un sistem complex de drepturi, ea este, în același timp, produsul unei evoluții juridice și nu poate să existe decât în virtutea legii, a unei legi care evoluează. Ea nu poate fi o dominare unică și despotică, cu excluderea drepturilor celorlalți. „Nici un om nu poate să posede bunuri, nici să se bucure deschis și în siguranță de ele, dacă acest lucru nu are loc în virtutea faptului că statul este dispus să-i fie respectat dreptul său legal. Fără un titlu legal, el nu are proprietate, el nu este decât un posesor lipsit de posibilități împotriva acelora care sunt destul de puternici pentru a pune stăpânire pe bunurile lui”.
Dreptul trebuie să reglementeze concurența – legea de fier a unei societăți cu o economie bazată pe cerere și ofertă. Concurența necesită o armătură juridică minuțios concepută și constant aplicată. Dreptul sancționează abaterile de la realizarea acestei legi, cum ar fi: concurența neloială, fraudă, viclenia, exploatarea ignoranței cumpărătorului (în peisajul legislativ al țărilor civilizate vom întâlni: legea interzicerii concurenței neloiale, legea protecției cumpărătorului etc.)
Asupra dreptului exercită influență și structurile organizatorice ale societății. Nu avem în vedere doar structurile politice oficiale, statul în primul rând, ci și grupurile de presiune, grupurile de interes, partidele politice, structuri sociale nestatale.
Un grup de interes este orice structură grupală care, pe baza uneia sau a mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii, a menținerii sau a intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudinile comune.
Asemenea grupuri, bazate pe un sistem de interacțiuni stabile, care respectă distribuția generală a intereselor în echilibru (pentru o reacție organizată la presiunile externe asupra acestor interese), acționează pentru maximalizarea intereselor membrilor săi. Ele fac publice cauzele pe care le apără, sprijină sau resping candidaturi la alegeri, dezbat proiecte de legi, influențează legislativul prin tacticile lobby-ului etc. Spre exemplu: există în sistemul politic american așa-numitele „organizații negre” ca grupuri de interese, care își elaborează revendicările pe baza atitudinilor comune care exprimă interesele lor, solicitând și drepturi specifice grupului.
O notabilă influență socială exercită grupurile de presiune.
Alături de partidele politice – instituții specifice ale vieții politice – aceste grupuri influențează cu o forță crescândă jocul politic.
Deși în statutele lor afirmă că nu doresc puterea, ci doar vor s-o influențeze, grupurile de presiune sunt o prezență tot mai activă în zonele în care se modelează decizia. Este rar totuși cazul când grupurile, ca atare, intervin direct în viața publică. Grupurile de tip asociativ se diferențiază între asociațiile categoriale și transcategoriale. Primele grupează indivizi pe baza diviziunii muncii: profesia, sectorul de activitate (industrial, comercial sau agricol). Celelalte își recrutează membrii în cadrul diferitelor corporații în funcție de o comunitate transversală: uniunea consumatorilor, asociații de femei, de tineri etc.
În proliferarea lor, se operează distincții pe baza statutului lor juridic. Mai întâi, grupările cu caracter obligatoriu, care țin de dreptul administrativ în general de dreptul public, spre exemplu: consiliile de administrație a comunităților teritoriale (comună, canton, departament etc.). Apoi, grupările cu caracter voluntar, care țin de dreptul privat (societățile industriale și comerciale, sindicatele etc.). Mijloacele obișnuite de acțiune ale acestor grupuri sunt: propaganda (ele își prezintă interesele sub aspectul cel mai îndreptățit posibil), jocul de influență (corupția este situația limita a acestui tip de intervenție) și acțiunea directă (de obicei: grevă, blocarea străzilor etc.). în toate aceste forme sunt vizate aproape de fiecare dată și dispoziții legale, uneori – în cazul unor forme ale acțiunii directe – este vizată chiar ordinea legală în ansamblul său.
Cele câteva exemple atestă faptul că influența acestor comportamente ale cadrului social-politic – grupările sociale fundamentale, structurile economice, sistemul de organizații și instituții etc. – fac ca dreptul să se raporteze în fiecare moment al existentei și al acțiunii sale la acest cadru.
Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raportează permanent la prezența omului în societate, la capacitatea sa de a influența și chiar de a transforma socialul. De la naștere, omul parcurge un proces complex și îndelungat de socializare, concept care semnifică integrarea sa în societate, învățarea modului social de existență, subordonarea față de conduita – tip, prescrisă prin normele sociale. Socializarea implică procesul de devenire umană a individului (însușirea regulilor de conviețuire socială) și formarea sistemelor de răspuns la diversele cerințe sociale. Legea juridică constituie un important factor de socializare, modelând și stimulând acele comportamente adecvate valorilor. Viața dreptului se desfășoară în totalitate într-un cadru social-uman. În principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scăpa dreptului. Dreptul privește acțiunea omului într-un sistem de relații dat. El nu vizează gândurile, viața interioară, intențiile individului. Dar pentru a se bucura de eficacitate, normele de drept trebuie să evoce în conștiința individului imagini concrete, trebuie, cu alte cuvinte, să se încorporeze în patrimoniul psihologic al omului. Pentru aceasta, dreptul trebuie să înlăture incertitudinile (fapt ce ține de elementele sale tehnice – de tehnica juridică), să ofere omului variante pozitive pentru stabilirea sensului existenței sale (fapt ce ține de latura normativă a conținutului dreptului). Eficiența acțiunii dreptului este deci legată de funcționarea unor mecanisme psihosociale complexe, cărora legiuitorul le dă satisfacție, prefigurând, prin normele de drept, variante de comportament, considerate utile, atât din punct de vedere social, cât și individual.
Dincolo de instinctul social (apetitul social) al omului, comportarea sa în societate este determinată de funcționarea cadrelor modelelor culturale.
Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială, fiind – în acest sens – un model cultural, al cărui specific constă în „propunerea” (în caz de nevoie „impunerea”) unui model de conduită, considerată utilă din punct de vedere social. În acest proces de adaptare a omului, dreptul are o cauză eficientă (trebuințele sau trebuințele-tendințe psihologice ale indivizilor), un fond (sistemul social); o formă (tehnica juridică prin intermediul căreia necesitățile sociale se exprimă în termeni juridici) și o cauză finală (instaurarea justiției și a moralității). În fiecare din aceste momente prezența omului este de nerepudiat, în măsura în care dreptul tinde să aibă nu numai o pozitivitate juridică, dar și eficiență socială (practicabilitate). Regularizarea conduitei umane trebuie să pornească de la cunoașterea atitudinilor și a relațiilor existențiale, a comportamentului corelat al omului, într-un sistem de relații dat. Aceasta presupune cunoașterea factorului uman în dinamismul și multilateralitatea însușirilor și a atitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor, a intereselor, a finalităților, a acțiunilor omului în diversele sale ipostaze (cetățean, proprietar, alegător, funcționar, muncitor etc.).
Dimensiunea umană a dreptului privește, înainte de orice, drepturile esențiale ale individului („drepturile fundamentale”), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnității și al libertății, pentru că omul, după natura sa, este o ființă demnă și liberă.
Dreptul fundamentează cadrul politico-administrativ, ierarhia jurisdicțională, apte să favorizeze pentru oameni un cadru comun și omogen de viață în care acesta să-și poată valorifica interesele legitime. Evoluția actuală a raporturilor inter și intrasociale, atestă o realitate incontestabilă, aceea a cooperării statelor în materie de drepturi esențiale ale omului. Din această perspectivă, dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze, să capete o semnificație care pune în discuție chiar relațiile politice și economice ale statelor. Preocupările comunității internaționale în materia respectului de către state a drepturilor omului și a reglementării legale a acestora, sunt departe de a fi simple chestiuni de oportunitate sau de prudență, ele tind să devină chestiuni de principiu. în acest context capătă contur tot mai precis tendința de axiologizare a dreptului și se consolidează ideea că „dreptul aparține imperiului rațiunii și nu rațiunii imperiului” .
În concluzie, acțiunea acestui factor de configurare a dreptului prezintă o importanță aparte. Prefigurând tipuri de conduită umană, variante de comportament, legiuitorul are în vedere pe participantul posibil la comerțul juridic, atribuind acestui participant diverse status-uri și roluri. Totodată, legiuitorul are în vedere și faptul că cel care încalcă regula este tot omul. Pentru acest motiv, instituția răspunderii este organizată avându-se în vedere, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte, recuperarea socială a celui care încalcă norma.
Construirea de către legiuitor a soluțiilor normative apare ca o acțiune condiționată de realități complexe – sociale, economice, spirituale, axiologice, interne sau internaționale.
Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale și sociale din care acesta își trage obiectul, subiectele, conținutul, finalitățile și, într-o oarecare măsură, chiar forma.
CAPITOLUL III
FACTORII DE CONFIGURARE ȘI EVOLUȚIE A DREPTULUI
Secțiunea I – Considerații generale
Problematica izvoarelor dreptului în cercetarea fenomenului juridic a necesitat ample analize și explicații. În limbajul juridic, prin termenul de”ïzvor” asociat cu termenul de dreptduce imediat cu gândul la ideea de sursă, de origine a dreptului. Prin izvor de drept se poate înțelege sursa de drept – manifestare a relațiilor din societate care generează o normă juridică, indiferent de natura sa. Importanța izvoarelor de drept nu constă numai în înțelegerea felului în care voința legiuitorului capătă forma legii, dar și în înțelegerea forței juridice și a gradului actului normativ.
Izvoarele materiale, numite de unii autori precum Georges Ripet „forțe creatoare de drept”, sau de către Jean Bergel, ca fiind izvoare substanțiale, sunt izvoare reale. Prin sintagma „izvoare materiale” se întelege în general un ansamblu de factorii și condiții configuratori, de determinare a dreptului.
Aceste izvoare materiale fie că sunt social-politice, istorice, economice, materiale, spirituale, toate alcătuiesc continuțul concret al dreptului pozitiv, deoarece legiuitorul nu poate să nu țină cont de ele în elaborarea dreptului.
Pe parcursul istoriei aceasta idee a existenței unui factor ce ar putea influența într-o oarecare masură fie direct fie indirect forma și conținutul dreptului care îi modelează forma și îi determină substanța nu a ramas neschimbată. În literatura de specialitate această idee este tratată în mod diferit. Ion Dogaru susține că izvoarele materiale ale dreptului nu reprezintă altceva decât totalitatea condițiilor existențiale care produc reglementări juridice.
Autorii definind obiectul științei juridice caută să cerceteze legătura dreptului cu alte forme sociale, ilustrând factorii de configurare a dreptului. Factorii de configurare a dreptului reprezintă totalitatea factorilor care influentează atât direct cât și indirect în ponderi diferite procesul de formare și configurare a dreptului ca formă și conținut.
Înțelegerea și explicarea conceptului „drept” implică și explicarea factorilor care îl determină ca o existentă social-istorică specifică.
Dreptul, așa cum a fost definit mai sus, ni se înfățișează ca o componentă a realității sociale din partea căreia suportă influențe care-i configurează personalitatea.
Dreptul nu este o creație spontană și abstractă. Ca produs socio-istoric el suportă influența directă și indirectă a numeroși factori, care îi determină substanța și îi modelează forma.
Aceste elemente de influență sunt denumite în Teoria generală a dreptului factorii de configurare a dreptului, grupați în cateva mari categorii:
– cadrul natural;
-cadrul istoric;
– cadrul economic, social și politic național;
– cadrul economic, social și politic regional și internațional;
– factorul uman;
-cadrul cultural-ideologic și factorul international;
Sectiunea aII-a – Cadrul natural
Cadrul natural sau mediul exercită o influentă importantă asupra conținutului dreptului prin mediul geografic, demografic sau biologic astfel încat drepturile, libertatile și principiile pe care le apară societatea, converg pentru apărarea acelor valori pe care societatea le consideră importante la un moment dat.
Importanta acestui factor de configurare a dreptului a fost uneori exagerata, astfel Montesquieu a lansat “teoria climatelor” aratand ca daca este advarat ca trasaturile caracteristice ale mintii si pasiunile inimii sunt extrem de deosebite in medii climatice diferite, atunci legile trebuie sa corespunda si deosebirii dintre aceste pasiuni, si deosebiri dintre aceste trasaturi caracteristice.
Sigur o astfel de viziune suprasoliciteaza rolul cadrului natural, dar este evident ca aceasta , prin intermediul factorilor mai sus aratati, isi pune amprenta asupra reglementarilor juridice. Astfel, anumite conditii fizice sau anumite componente ale cadrului geografic impun adoptarea unor reglementari specifice de exemplu reglementari privind regimul juridic al marii teritoriale, regimul juridic al terenurilor agricole, al fondului forestier. Factorul demografic determina adoptarea unor reglementari fie in sensul cresterii natalitatii, fie a controlului acesteia. Cercetarea biologica si descoperirile in aceasta materie au determinat si cautarea unor solutii legislative adecvate – fertilizarea in vitro, clonarea, etc.
Prezentarea în exces a rolului jucat de factorii demografici și biologici în configurarea dreptului a avut drept urmare unele susțineri aberante, rasiste ce au alimentat conținutul unor legi retrograde, antiumaniste. Astfel au fost contestate aceste exagerări ținând cont de faptul ca dreptul nu poate sa nu fie influențat de mediul fizic în care oamenii își desfasoara și își valorifică anumite interese și drepturi. Condițiile de mediu se relevă legiuitorului cu toate particularitățile lor ca obiect al reglementării influențând soluțiile juridice cele mai potrivite pentru apărarea , conservarea și dezvoltarea acestui cadru în totalitatea sa ori a unor componente ale sale.
Mediul geografic reprezintă ansamblul de factori ce influențează viața, economia și dezvoltarea economică, posibilitățile dezvoltării politice.
Mediul geografic, prin factorii specifici, influențează viața socială în ansamblul său și dezvoltarea economică a societății, conferind acestora specificitate și originalitate în funcție de ponderea și rolul lor în teritoriul geografic al statului respectiv. Mediul geografic analizat din punct de vedere al influențelor sale asupra dreptului, înseamnă mediul înconjurător: spațiul aerian, terenurile agricole, apele, pădurile, marea teritorială etc.
Factorul demografic influențează deasemenea reglementările juridice , cunoscute fiind masurile ce limitează cresterea demografică sau din contra o stimulează.
Sunt foarte bine cunoscute limitarile natalitatii in China, tara cu o crestere demografica masiva, dar si masurile de stimulare a natalitatii in statele puternic dezvoltate in special din Europa unde rata imbatranirii populatiei este mult mai mare decat a natalitatii, iar populatia inregistrand o scarede constanta.
Natura este și va fi intotdeauna o condiție obligatorie în existeța oamenilor. Pământul, atmosfera, apele, clima, fauna și flora, zăcămintele, toate acestea constituie o condiție obligatorie în existența societății.
Toate acestea sunt ușor de observant întrucat în zonele unde nu există pășuni, oameni nu se vor ocupa cu creștera animalelor, la fel cum nimeni nu va putea pescui acolo unde nu exista pește.
Interacțiunea dintre om și mediul geografic a existat cu mult înainte de apariția dreptului. Primele norme de conduită a oamenilor (norme obișnuielnice) determinate de mediul natural s-au referit la vânat și pescuit, la exploatarea pământului, la apărarea împotriva fenomenelor naturale și a atacului animalelor sălbatice.
Dintotdeauna omul s-a raportat la natură, s-a luptat cu natura, a modificat echilibrul de forțe: individ-natură, și-a adaptat comportamentul sub influența factorilor de mediu și a umanizat la rândul său natura.
Mediul natural se înfățișează într-o mare diversitate, dacă ne raportăm la dispunerea geografică a statelor pe cuprinsul planetei noastre. Mediul natural din țările scandinave și din Alaska este diferit de mediul țărilor de la Ecuator sau din emisfera sudică. Clima este un factor la fel de important deoarece remunerarea muncii acolo unde clima este aspra, difera de remunerarea muncii in conditii de clima normala.
Nevoia de exploatare, dar și de protecție a componentelor mediului natural, determină adoptarea unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat. Multitudinea de probleme pe care le ridică gestionarea mediului înconjurător a impus elaborarea, de către fiecare stat, de reglementări pe care le găsim în „dreptul mediului” considerat ramură de drept.
Mediul natural s-a impus ca un important obiect de reglementare juridică. în dreptul român au fost elaborate acte normative privitoare la:
– administrarea, gospodărirea și protecția pădurii;
– regimul juridic al Rezervației Biosferei Delta Dunării (Legea nr. 82/1993);
– Legea fondului funciar (Legea nr. 18/1991);
– acte normative pentru protecția apelor, a fondului cinegetic și piscicol, pentru exploatarea zăcămintelor naturale etc.
Odata cu posibilitatea omului de a se desprinde del a sol si utilizarea mediului aerian pentru transportul oamenilor dar si al marfirilor, s-a considerat necesara adoptarea unei legislatii care sa reglementeze aceste transporturi, cat si circulatia si rutele ce vor fi urmate, mediul aerian reprezentand un factor de configurare relativ modern in drept, impunand asa cum am precizat adoptarea unor legi speciale, noi pentru societate.
Spațiul cosmic, cu caracteristicile sale, a dobândit valoarea unui factor de configurare a dreptului din momentul în care știința și tehnologia l-au făcut accesibil pentru umanitate. Ca urmare au fost elaborate norme și principii juridice de utilizare a spațiului cosmic.
În legislația dreptului comunitar au fost adoptate norme juridice privind protecția mediului înconjurător, controlul circulației peste frontiere a deșeurilor periculoase, utilizarea rațională a resurselor naturale, protecția mărilor, apelor curgătoare, protecția speciilor rare de floră și faună etc.
Secțiunea aIII-a – Cadrul istoric
Cadrul istoric, etnic, național are drept țintă condițiile istorice și particularitățile etnico- naționale ale populației.
Existența unei populații ce are o structură etnica bine închegata, prezența minorităților entice, componenta multietnica a populației, particularitățile contractelor ori a relațiilor interetnice ale comunitaților, toate își lasă amprenta asupra dezvoltării dreptului.
Istoria fiecarui stat in parte a jucat un rol deosebit de important in ceea ce priveste configurarea dreptului. Atacurile repetate intre triburi, si ulterior intre cetati iar mai apoi intre state a dus la aparitia unor influente diferite de la o comunitate la alta prin faptul ca o parte a populatiei atacante s-a contopit cu populatia atacata creandu-se astfel o noua populatie cu o noua cultura si cu nevoi diferite, cu reguli noi, adaptate noului stil de viata. Atacurile repetate au dus la adoptarea de reguli si legi care sa asigure securitatea si stabilitatea asezarilor umane, fiind construite ziduri de aparare, fiind intrunite osti care sa poata apara asezarea. Cadrul istoric influenteaza dreptul atat prin actiunile armate ale societatii, prin valurile migratoare de populatie, cat si prin cicilizatie, prin modul de intelegere a nevoilor societatii de-a lungul timpului.
Secțiunea aIV-a – Factorul biologic și fiziologic
O deosebită importanță în procesul de configurare a dreptului o dobândesc factorii biologici și fiziologici sub aspectul repercusiunilor pe care însușirile naturale (biologice și fiziologice) ale indivizilor le au asupra stărilor lor de conștiință și a atitudinilor concrete în societate.
Deosebirea statornicită în drept între capacitatea de folosință (aceea de a avea drepturi și obligații) și cea de exercițiu (aceea de a exercita drepturile subiective și de a-și asuma obligații prin acte juridice proprii), se bazează tocmai pe legătura existentă între dezvoltarea fizică a ființei umane și dezvoltarea facultăților sale mintale.
Astfel, în dreptul civil român capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei. De la acest principiu există o derogare care prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Pentru ca această excepție să fie aplicabilă este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții:
a) copilul conceput nu poate dobândi decât drepturi, în sarcina lui neputându-se angaja obligații;
b) copilul să se nască viu.
În privința capacității de exercițiu, legiuitorul stipulează faptul că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are discernământ și nu i se poate îngădui să încheie personal acte juridice.
Codul civil stabilește (art. 806-809) următoarele incapacități speciale:
-incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de bunurile sale prin donație sau testament;
-incapacitatea minorului care a împlinit 16 ani de a dispune, prin testament, de mai mult de jumătate din bunurile sale;
-incapacitatea tutorelui de a primi legate de la minorul de 16 ani aflat sub tutelă;
-incapacitatea soților de a vinde unul celuilalt.
O altă instituție juridică de bază a dreptului, respectiv răspunderea juridică, este configurată de relevanța pe care o dobândesc însușirile fiziologice și biologice ale oamenilor. Ideea răspunderii juridice se fundamentează pe discernământul cu care oamenii acționează.
Vinovăția, ca fundament al răspunderii juridice în materie penală, presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a se conforma prescripțiilor normelor juridice.
Legea însă trebuie să aibă în vedre și situațiile în care unele procese și mecanisme biologice și fiziologice afectează discernământul persoanei, al cărui tratament juridic trebuie adaptat în cazul săvârșirii unor infracțiuni.
Faptul că minorul nu răspunde penal se întemeiază pe ideea insuficientului discernământ determinat de gradul redus de dezvoltare biologică și fiziologică a acestuia.
Însușirile biologice și fiziologice ale oamenilor se impun legiuitorului și pe alte planuri. Astfel, copii, bolnavii și persoanele handicapate reclamă un tratament juridic special: sunt elaborate norme juridice speciale prin care se realizează protecția acestora, intr-o accepțiune mai largă vorbim de „dreptul copilului”, adică de totalitatea normelor juridice care asigură protecția și dezvoltarea copilului (dreptul la educație, interzicerea relelor tratamente, obligația de întreținere, dreptul la asistență medicală, dreptul la protecția socială etc.).
Un nou domeniu de reglementare pe care dreptul este obligat să-l abordeze, îl constituie prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane. In acest cadru, dreptul definește momentul morții în cu totul alți termeni decât în urmă cu câțiva ani; el răspunde la întrebarea dacă, cine și când poate dispune de țesuturile și organele umane.
În acord cu legislația altor țări, Parlamentul României a adoptat la 8 ianuarie 1998 Legea privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane (Legea nr. 2/1998). Demnă de subliniat este prevederea art. 2 din lege: „prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane nu pot face obiectul vreunei tranzacții. Donarea în timpul vieții sau consimțământul scris pentru prelevarea de țesuturi și organe, după moarte, dat de donator sau membrii familiei lor ori de rude, după moartea acestuia, reprezintă un act profund umanitar, care poate permite salvarea vieții unui om”.
Factorul biologic și fiziologic este determinant în configurarea instituției juridice a căsătoriei. Astfel, noul Cod Civil (adoptat prin Legea nr. 287/2009) prevede (art. 272 și urm.):
-căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani;
-pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă;
-este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv;
-este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal;
-este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex;
Alte reglementări privind drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanelor fizice, sunt cuprinse în Codul civil (an. 61 și urm.), astfel:
-nici o persoana nu poate aduce atingere speciei umane fiind interzisă orice practică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor;
-sunt interzise orice intervenții medicale de orce fel asupra caracterelor genetice ce au ca scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice;
-este interzisă orice intervenție ce are drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, cat și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
Într-o secțiune distinctă, Codul civil reglementează „drepturile la viață și la integritate ale persoanelor fizice”, astfel:
-viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege;
-interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei;
-nimeni nu poate aduce atingere speciei umane, fiind interzisă orice practică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor;
-este interzisa orice intervenție medicala asupra genelor având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice;
-este interzisă orice intervenție ce are drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, dar și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
-corpul uman este inviolabil, orice persoană avand dreptul la integritate fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității persoanei decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege;
-examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică care vor fi efectuate în condițiile legii. Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifice, efectuate în condițiile legii;
-orice actiuni care au ca scop conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, partilor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege;
-prelevarea și transplantul de organe, țesături și celule de origine umană de la donatori în viață se face exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați asupra riscurilor intervenției.
Este cazul, aici, să amintim și preocuparea legiuitorului de a respecta viața privată și demnitatea persoanei umane, cele mai semnificative dispoziții facand referire la:
-faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și a demnității sale;
-faptul că orice persoană are dreptul la propria imagine, ea putând să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice și a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri;
-faptul că persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.
Factorul demografic în toată complexitatea sa exercită o reală influență asupra reglementărilor juridice. O foarte sumară privire asupra măsurilor legislative adoptate în diverse state, evidențiază preocupările pentru stimularea creșterii demografice (exemplul României în perioada anilor 1967-1989) prin sancționarea cazurilor de întrerupere ilegală a cursului sarcinii la femei. Există și reglementări juridice pentru limitarea creșterii demografice prin introducerea criteriilor de planning familial (exemplul Chinei). În același context al factorului demografic se înscriu reglementările legale cu privire la adopție, precum și regimul juridic al imigranților.
În anii 1950 – 1960, un număr de guverne din țări aflate în curs de dezvoltare au adoptat planuri naționale menite să reducă ratele rapide de creștere a populației, care le blocau eforturile de a le asigura cetățenilor lor suficientă asistență medicală, locuri de muncă și educație.
În alte țări este încurajată și stimulată creșterea populației, atât prin rata natalității cât și acceptării imigrației din alte țări ale lumii. Astfel, între anii 1990 – 2000, numărul locuitorilor din S.U.A. a crescut cu 32,7 milioane de oameni (13,1%) cel mai mare număr din deceniile istoriei americane.
Latura demografică, vazuta ca factor de configurare a dreptului, nu se rezuma doar la politicile de stopare ori încurajare a natalității. La fel de necesar este și raportul varstelor populației dintr-un anumit stat. Acest raport de vârste determină, sau mai bine spus, impune o reacție specială a statului și dreptului pentru reglementarea juridică a statutului fiecărei categorii: copii, tineri, pensionari, șomeri, forța activă de muncă. O alta componenta inportanta a acestui factor este reprezentata de situatia familiei, dominată de rata mare a divorțialității, a cotei ridicate a familiilor monoparentale, a procentului de abandon școlar, ori a saraciei excesive si a lipsei accesului la informatie.
Prognoza demografică la nivel european nu este deloc încurajantă. Până în anul 2050 populația celor 28 de state care fac parte din Uniunea Europeană se va micșora cu 7 la sută. Italia, care are astăzi 58 de milioane de oameni, va avea în anul 2050 doar 45 de milioane, iar Germania, care numără 83 de milioane, va avea la sfârșitul secolului, 52 milioane de oameni.
În Europa sunt astăzi 35 de pensionari la 100 de persoane apte de muncă. în 2050 vor exista 75 de pensionari la 100 de oameni apți de muncă.
Ziarul „The Economist” din 20.07.2003 precizează, privitor la acest subiect: „îmbătrânirea și reducerea populației Europei vor afecta, inevitabil, interesele financiare ale tuturor țărilor membre”.
În timp ce Uniunea Europeană are o populație bogată, bătrână și din ce în ce mai redusă, țările din nordul Africii au o populație săracă, tânără și în creștere.
În această ecuație, se pune problema dacă statele europene nu ar trebui să adopte o politică mai liberală în privința fenomenului imigrației, pentru a-și redresa echilibrul uman.
Cadrul natural, căruia dreptul îi recunoaște forța sa de influențare, se completează în contextul celor prezentate mai sus cu situațiile provocate de evenimente naturale, care nu depind de voința omului, și care, prin voința legii, constituie cauze care duc la nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Astfel de evenimente sunt: nașterea și moartea omului, curgerea implacabilă a timpului, calamități naturale (cutremure, inundații, tornade, alunecări de teren etc.).
De exemplu, moartea omului declanșează procedura succesiunii (moștenirii), trecerea timpului poate consolida juridic un drept (prescripția achizitivă) sau poate stinge un drept (prescripția extinctivă), calamitățile naturale pot da naștere raporturilor juridice de asigurare de bunuri sau persoane etc.
Concluzie: Factorii care alcătuiesc cadrul natural dispun de o forță specifică de influențare și configurare a dreptului.
Acțiunea acestora și influența lor asupra dreptului nu trebuie privită ca o fatalitate, pentru că prezența lor nu se finalizează automat cu efecte juridice. Acțiunea lor este corelată în permanență cu voința și interesul general al societății.
Sectiunea aV-a – Cadrul economic, social și politic național
Cadrul economic, social și politic național are în compunerea sa domeniul economic, sistemul politic, ideologia și cultura, fiecare în parte cu un mare grad de complexitate și o dinamică proprie, care influențează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifica.
Cadrul socio-politic, prin intermediul factorilor politici, respective statul, partidele politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, are un important rol in evolutia generala a dreptului. Tot in acest cadru, factorul economic nu trebuie neglijat ca dimensiune si importanta, un anumit tip de organizare economica influentand si normele juridice existente intr-un stat – atat din punct de vedere ideologic cat si al reglementarii diverselor problem care tin de situatia economica generala a unui stat.
Astfel , politica exercitata de stat determina cadrul normative existent la un moment dat in respectivul stat, bazele sale constitutionale, modul de organizare si exercitare a puterii. Asa cum s-a aratat evolutia istorica a fenomenului juridic evidentiaza tendinta unor component ale cadrului socio-politic de a-si subordona dreptul, care devine un fel de “ostatic al puterii.”
Cercetând evoluția istorică a fenomenului juridic, “Teoria generală a dreptului” a evidențiat cu claritate tendința uneia sau alteia dintre componentele cadrului social-politic de a-și subordona dreptul, de a-1 transforma într-un instrument folosit exclusiv în interesul puterii de stat.
Într-o societate liberă dreptul trebuie să joace, așa cum am arătat, rolul de receptor, dar și de tampon, de filtru față de semnalele, mesajele, trebuințele societății. El trebuie să-și valorifice funcția de menținere în stare de echilibru a raporturilor sociale, având în vedere tendința tot mai actuală de degradare a relației dreptului cu societatea.
Cea mai importantă latură a cadrului social-politic care influențează dreptul este componenta economică.
În orice tip de societate componenta economică este determinantă, poartă pecetea ideologiei caracteristice societății în perioada respectivă.
Așa de exemplu, ideologia marxistă de esență materialist-dialectică dominantă în societățile socialiste și comuniste de tip totalitar, considera nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale și tipului de economie impus de această ideologie, dar că economia este cea care constituie factorul determinant al dreptului.
Ideologia liberală și neoliberală proclamă teza potrivit căreia dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală: Constituția și legile ordinare trebuie să consfințească cu maximă claritate libertățile economice (dreptul de a acumula bogății și capital, libertatea de a produce, de a comercializa producția etc.).
Un exemplu edificator, care pune în lumină influența ideologiei asupra economicului și implicit asupra dreptului, îl constituie “carta corporatista”, ca expresie a ideologiei liberalismului corporatist.
Carta Corporatistă reprezintă acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori în vederea servirii unui scop public. Istoria ei începe în Anglia sec. al XVI-lea când Coroana Britanică acordă privilegii speciale comercianților în schimbul vărsării de către aceștia a unei părți din profit în tezaurul regal.
Urmare a presiunilor corporațiilor, au fost elaborate legi care cereau ca toate mărfurile importate de coloniile britanice din Europa sau Asia să treacă mai întâi prin Anglia. Același regim îl aveau și mărfurile exportate din colonii în alte regiuni ale lumii. Din taxarea și impozitarea mărfurilor sosite astfel în porturile Angliei s-au obținut averi uriașe, atât de către corporatiști cât și de către Coroana Britanică.
Iată cum descrie David C. Korten, în lucrarea „Corporațiile conduc lumea”, atmosfera din America sfârșitului de secol XIX: „Războiul civil american (1861-1865) a reprezentat un moment crucial pentru drepturile corporațiilor. Cu profiturile uriașe care le intrau în buzunare din contractele de livrare pentru armată, corporațiile au mituit efectiv o legislație care le-a acordat bani și terenuri drept donații ca să extindă sistemul de căi ferate de pe Coasta de Vest. Acestea au fost vremurile de glorie ale unor americani ca : Rockefeller, Morgan, Mellon, Vanderblit și alții, care au cumpărat legislația în domeniile tarifare, bancare, sindicale, ale căilor ferate și ale terenurilor publice. Corporațiile au dobândit suficient control asupra organismelor legislative ale maselor, care nu făceau decât să rescrie legile întocmite de corporații”.
Într-o formulare mai simplă vom spune că ideologia își construiește o economie proprie, iar acestea două la un loc configurează arhitectura pe care o doresc dreptului.
Pentru a înțelege mai bine influența pe care latura economică a cadrului social- politic o exercită asupra dreptului, vom comenta situația din România în perioada 1990- 2005. Dreptul român edificat în această epocă a fost după chipul și asemănarea economiei, mai bine zis după chipul și asemănarea întregului cadru social-politic al epocii. Cadrul legislativ creat într-o perioadă de tranziție prelungită excesiv a reflectat incoerențele ideologice, lipsa de viabilitate a unor importante segmente ale economiei socialiste hipercentralizate, timiditatea în promovarea unor soluții realiste, pragmatice, specifice economiei de piață.
Menținerea unui sistem economic cu puternice accente de centralism de tip comunist, cu deosebire în industrie, transporturi și comunicații, a generat conservarea vechiului sistem economic și a legislației specifice acestuia.
Și legislația „reformatoare”, adoptată de-a lungul deceniului obsedant, cum este numit epoca analizată, reflectă în fond rolul dominant al statului în economie.
Dreptul nostru a răspuns totuși cu rapiditate unor comenzi ale economicului: au fost reglementate privatizarea, piața de capital, concurența, protecția consumatorului, combaterea evaziunii fiscale, au fost incriminate infracțiuni la regimul societăților comerciale, au fost adoptate legi specifice de organizare a sistemului bancar, a instituțiilor financiare etc.
O altă componentă a cadrului social-politic care exercită influența asupra dreptului, o reprezintă structurile organizatorice ale societății, respectiv: statul, partidele politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, structuri sociale nestatale, societatea civilă.
Întrucât corelația stat-drept face obiectul unui capitol separat al cursului, în cele ce urmează vom analiza celelalte elemente ale structurilor organizatorice ale societății.
Partidele politice sunt „asociații libere ale cetățenilor prin care se urmărește, pe baza unui program, definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au, și-și afirmă clar și deschis, vocația și aptitudinea guvernării”.
Partidele politice sunt structurate pe mai multe nivele de organizare in funcție de numărul de membri și de influența electorală. Pe primul nivel al participării la viața electorală se situează electoratul, forma cea mai slabă de apartenență la un partid politic, nefiind membri de partid, dar sprijinându-l. Pe al doilea nivel se află simpatizanții, aceștia spre deosebire de electori participă la reuniunile publice. Al treilea nivel este reprezentat de membri, persoane care fac parte juridic din partidul politic, varsă periodic sume de bani denumite cotizații, aceștia fiind în cea mai strânsă legătură cu partidul. Nivelul patru este reprezentat de militanți,acei membri de partid care aloca o parte din timp activităților de partid, și nu în ultimul rând nivelul al cincilea reprezentat de liderii de partid. Aceștia reprezintă partidul în raport cu terții și cu statul.
În principal, dreptul este influențat de către partidele politice care sunt partide de guvernământ, ele având la dispoziție pârghiile puterii prin care politica lor poate deveni politica de stat, voința lor fiind, de regulă, impusă ca voință obligatorie pentru societate care se va materializa din punct de vedere juridic în legi și alte acte normative.
Practic, partidul sau coaliția de partide aflate la guvernare impune/impun prioritățile în domeniul legiferării: în fond partidele vor impune reglementarea juridică a domeniilor incluse în programele politice pe care le-au prezentat în campaniile electorale (exemple: regimul juridic al proprietății, protecția socială, privatizarea, statutul funcționarului public, politica fiscală, lupta împotriva criminalității, protecția mediului etc.).
Partidele politice reprezentate în parlament, dar care nu se află la guvernare, au posibilitatea de a propune legislativului proiecte de legi, dar capacitatea lor de a influența concret dreptul este nesemnificativă.
Grupul de interes este o structură grupală care cuprinde persoane reunite pe baza concepțiilor și atitudinilor comune, uneori ca urmare al apartenenței lor la aceeași profesie sau categorie socială și care acționează pentru satisfacerea, pe calea reglementării juridice, a intereselor membrilor săi. Grupurile de interes elaborează platforme cadru, cu obiectivele majore pe care le urmăresc, fac publice cauzele pe care le apără, dezbat proiecte de legi, promovează proiecte de legi, sprijină sau resping candidaturi la alegeri locale, parlamentare sau prezidențiale.
Grupurile de interes trebuie să aibă o organizare durabilă,bine structurată, cu conducători capabili. Aceste caracteristici de organizare permit să se facă o distingere între grupurile de interes și simplele mișcări ale mulțimii.
Interesul reprezintă o problemă, o frustrare sau o plangere pe care un grup o ridică la statutul de cauza ce trebuie apărata.
Un grup de interes se manifestă în moduri diferite asupra autorităților publice abilitate să ia decizii. Obiectivul grupurilor de interes este influențarea puterii și nu cucerirea sau exercitarea acesteia. Aceasta este diferența între grupul de interes și partidul politic. Grupurile de interes aparținând unor categorii eterogene se clasifică după caracterul global sau specializat al intereselor pe care le apară.
Grupurile de interes cu vocație globală au ca obiectiv asumarea intereselor unei categorii aparte a populației cu o existență sociologică existentă deja, precum muncitori, cadre didactice, militare, femei și copii, țărani.
Grupurile de interes cu vocație specializată sunt purtătoare de cuvânt ale unor cauze speciale la care aderă în mod liber simpatizanți. Aceste grupuri apară interese comune ale simpatizanților ca de exemplu apărarea prizonierilor de război, lupta contra rasismului și antisemitismului, apărarea mediului. O cauză comună poate deveni obiectivul unor pareri și interese contradictorii, aducand grupurile într-un sistem de competitive.
Grupurile de interese, în apărarea cauzelor pe care și le asuma folosesc diverse modalități de intervenție pentru atingerea scopurilor. Acestea își pot exercita presiunea fie direct asupra puterii conducătoare, fie indirect exercitată asupra opiniei publice capabile să influențeze puterea.
Prin presiuni directe se înțelege presiunea facută asupra aleșilor locali sau naționali, presiune mai mult sau mai puțin oficială. Presiunile indirecte urmaresc să facă drept martor în cel mai rău caz opinia publică, pentru a obține susținerea acesteia.
Grupurile de interes fie ca au capacitatea de a suscita sau împiedica o decizie, au ajuns să conteze din ce în ce mai mult în deciziile politice fără a afecta natura regimului democratic.
Sindicatele sunt cunoscute oficial drept parteneri ai dialogului economic și social, sunt persoane juridice de tip asociativ, ce au principal scop ocrotirea drepturilor și promovarea intereselor personale.
Definite ca grupuri ce au caracter privat și pluralist, acestea sunt independente față de puterea publica dar și de celelalte organizații chiar și de sindicatele concurente. Sindicatele reprezintă grupări private care funcționează prin ele însăși, își desfășoară activitatea în temeiul legii, participă prin reprezentanții legali la negocierea și încheierea contractelor colective de munca, la negocieri cu autoritățile publice și cu patronatele, privind tratative și acorduri.
În condițiile legi, sindicatele se pot asocia în mod liber în federații, confederații, sau uniuni teritoriale. Sindicatele, la cererea membrilor acestora pot să îi reprezinte pe acestia în cadrul conflictelor de drepturi.
Patronatele, definite de lege drept organizații ale patronilor, autonome, fără a avea caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără a avea scop patrimonial, asigurand pentru membri informații, facilizând relaționarea între acestia, oferind servicii de consultanță și asistență specializată.
Patronatele susțin și apară interesele membrilor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane fizice ori juridice, sub raportul obiectului și scopului de activitate atât național cât și internațional.
Pe langă partidele politice există și alte grupuri specializate care intra în competiție pentru o influența puterea politica. Aceste grupuri au fost numite și caracterizate drept grupuri de presiune.
Deși au o existență istorică mai veche decât partidele politice, grupurilor de presiune le-a fost recunoscută relativ recent calitatea de component al sintemului politic.
Grupurile de presiune sunt astăzi tot mai prezente în zonele în care se elaborează deciziile în plan juridic. Sindicatele, deși prin legea organică și statutele de organizare și funcționare, nu sunt preocupate de obținerea puterii, acționează ca o puternică forță asupra puterii legislative și executive pentru a le determina să elaboreze legi și acte normative care să le satisfacă doleanțele (în materie salarială, de protecție socială etc.). De foarte multe ori, acțiunile grupurilor de presiune, se materializează în greve, mitinguri, manifestații de stradă, blocarea căilor de comunicații etc.
Grupurile de presiune își desfașoară activitatea în stransă legătură cu activitatea instituțiilor statului dar și a partidelor politice, întrucât acestea nu exercită în mod direct puterea, doar acționează asupra ei ca intermediari.
Un grup de presiune poate fi definit printr-un caracter și o acțiune colectivă, întrucât trebuie să prezinte un grad de unitate și existență în conștiința membrilor săi a sentimentului de apartenență și adeziune la grup și la susținerea unei cauze comune.
Așadar grupul de presiune într-o definiție mai elaborată, reprezintă un grup de persoane antrenate într-o structură specifică datorită unuia sau mai multor țeluri comune, care își îndeplinesc obiectivele prin exercitarea de presiuni asupra autorităților ce au capacitatea de a lua decizii.
Grupurile de presiune pot fi de mai multe tipuri în funcție de obiectivul urmărit, împărțindu-se astfel în:
-grupuri ce apara interese materiale
-grupuri dezinteresate material
-grupuri publice sau private
-grupuri instituționalizate sau neinstituționalizate
-grupuri permanente sau provizorii
-grupuri cu obiective limitate sau grupuri cu scopuri multiple
-grupuri oficiale și grupuri secrete
-grupuri de masă și grupuri de cadre
-grupuri client și grupuri”stăpân”.
Grupurile de presiune acționează deasemenea și la nivel internațional, acțiunile lor fiind ușurate de dezvoltarea relațiilor între state și de posibilitatea acestora de a obține avantaje prin influențarea puterii. Rolul de grup public de presiune este jucat deasemenea și deorganizațiile internaționale, întrucât grupurile internaționale au ramificații în mai multe state urmărind să obțină decizii favorabile cauzelor pe care le susțin.
În raport cu unele organizații internaționale sau cu alte state, pot acționa ca grupuri de presiune însăși statele interesate de obținerea unei decizii.
Pentru a fi eficientă acțiunea intreprinsă de un grup în atingerea unui obiectiv în mare parte este dependent de cadrul social economic dar și politic, de numărul membrilor afiliați grupului, de capacitatea de auto-organizare, de starea financiară, de statutul și calitățile liderului dar și de statutul membrilor.
Modalitatea de lucru a grupurilor de presiune este ”pressing-ul”, adică presiunea exercitată de cele mai multe ori asupra principalelor organe ale statului, parlament și guvern, dar și asupra organelor judiciare. Tehica dar și mijloacele folosite diferă de la un stat la altul, dar se conturează în mai toate cazurile după locul ocupat de grup în societate, după natura intereselor apărate, după calitatea organului asupra căruia se exercită presiunea, după regulile ce conduc funcționarea politică a societății.
Grupurile etnice reprezintă o categorie aparte, detașată de grupurile menționate mai sus, prin elementul definitiv și extrem de pronunțat, acela al apartenenței membrilor lor la o etnie.
Grupul etnic poate fi definit ca fiind o colectivitate din interiorul unei societăți mai mari, ai cărei membri se identifică prin origini comune, istorie comună, și o cultură distinctă de cea a societății cadru.
Grupurile entice nu trebuie confundate cu clasele sociale, deoarece apartenența la un grup etnic trece dincolo de stratificarea socială a populației, întrucât acestea include indivizi care au caracteristici comune ce depăsesc clasa socială.
Organizația Națiunilor Unite definește grupul etnic drept un grup de cetățeni ai unui stat ce împartășesc caracteristici etnice, religioase și lingvistice diferite de ale majorității populației, între membri acestuia existând un sentiment de solidaritate.
În unele țări asemenea grupuri sunt organizate în partide politice, uniuni sau asociații legal înregistrate și recunoscute de autoritățile statale. Acestea militează, printr-o mare varietate de mijloace și metode, pentru ca puterea de stat să adopte reglementările legale solicitate (folosirea limbii materne în școli, administrație și justiție, creșterea gradului de autonomie a localităților în care aceștia sunt majoritari etc.).
Un exemplu de grup etnic tipic este reprezentat de evreii din SUA, deoarece include indivizi cu origini rasiale diferite de cele ale societății americane, dar și clase sociale diferite, limbi materne diferite convingeri politice și religii diferite, considerându-se între ei înșiși ca având o identitate evreiască comună distinctivă de societatea americană, fără a fi puși în opoziție cu aceasta.
Secțiunea a VI-a – Cultura politică
Cultura politică reprezintă o parte importantă a vieții sociale referitoare la orientările politice ale societății, la atitudinea fată de sistemul politic în tot sau în parte, dar și atitudinile cu privire la rolul său în sistem.
Cultura politică este un concept ce face referire la două domenii diferite , putând fi abordată atât ca parte specializată a culturii cât și ca parte a sistemului politic.
În literatura de specialitate, cel care a introdus conceptul de cultura politică pentru prima dată a fost filosoful german Johann Gottfried Herder în lucrarea “Idei privind filosofia istoriei omenirii” în anul 1784.
Cultura politică reprezintă valorile sistemului politic recunoscute de societate, și determină atitudinea oamenilor fată de viața și instituțiile politice, în funcție de puterea politică.
Cultura politică este un sistem de cunoștințe politice, convingeri, idei, orientări, modele de comportament, ce însumează experiența generațiilor trecute și se manifestă în activitatea politică.
Așadar fundamental apariției și dezvoltării culturii politice este reprezentat de: cunoaștere, valoare și comunicare.
Cunoașterea este un factor important al vieții politice, deoarece cu cât mai informați sunt oamenii de rând, cu atât mai mult și mai usor pot să ajute la dezvoltarea societății.
Valoarea culturală reprezintă o funcție socială care influențează dezvoltarea culturii politice din societate. Valoarea, în cultura politică se manifestă prin prezența activităților, acestea fiind legăturile între individ și comunitate.
În lipsa comunicării, cultura politică este un factor configurator al dreptului inexistent, deoarece aceasta presupune un schimb permanent de noțiuni și valori în societate.
Pentru a putea înțelege conținutul conceptului de “cultură politică” trebuie să urmărim intersecția acestuia cu noțiunea de cultură, întrucât cultura politică este o parte componentă a culturii globale, dar și a sistemului politic.
Cultura politică este unitatea dintre obiectiv și subiectiv, întrucât nu există în lipsa oamenilor și a activității acestora.
Cultura politică își face simțită prezența în viața societății prin anumite funcții cu caracter general (funcția de cunoaștere, funcția informațională, funcția axiologică și funcția normativă) privind întreaga societate dar și caracteristice pentru conducători și conduși.
Funcția de cunoaștere. Obiectivitatea acestei funcții ține în mare parte de valorile pe care se întemeiază,de obiectivele și orientările politice ale celui de la care emite. Cultura politică realizează o cunoaștere ce începe de la condițiile generale ale societăți și vizează aspectele ei fundamentale; datele, cunoștințele dobândite de o societate fiind un bun public, regăsit în spiritul politic al societatii, în doctrinele politice și programele acesteia.
Funcția informațională reprezintă modul de transmitere a informațiilor cu privire la sistemul politic, la valorile și normele politice, la acțiunile politice, către societate, către membrii acesteia.
Această funcție joacă un rol important în formarea unui fond de cunoștinte politice, și automat la cunoașterea modului de organizare politică a societății, a legăturilor dintre reprezentanții puterii și indivizi, dintre stat și societate. Prin informare se asigură astfel un climat corespunzător între cetățeni și puterea politică, și invers.
Funcția axiologică privește modul în care este apreciată valoarea politică și modul concret de înfăptuire a sistemului de valori, dar și a raportării acestuia la realitatea practică. Prin această funcție, de obicei se realizează unele convingeri ale oamenilor privind valorile politice, ce pot fi de atașament sau respingere a acestora.
Funcția normativă ține de felul cum sistemul de valori se concretizează în norme și reguli ce au drept scop stabilizarea societății și asigurarea funcționării sistemului social.
În elaborarea anumitor reguli și norme ce țin de comportamentul individului în societate, cultura politică tinde spre consens, lucru destul de rar deoarece sunt destul de întâlnite situații cand anumiți membri ai societății resping anumite norme și reguli edictate de putere. Chiar dacă există persoane care nu sunt de acord cu ele, într-o societate democraticî cu o cultura politică dezvoltată, normele și regulile politice sunt respectate de toți membri acesteia, în masura în care acestea reprezintă voința majorității.
În ceea ce îi privește pe guvernanți, cultura politică include elaborarea de programe politice potrivite cerințelor de dezvoltare democratică a societății și asigurarea punerii acestora cât mai exactă în practică, iar pentru membrii societății, formarea unei conștiințe de respectare a normelor și regulilor, a legilor statului, și de schimbare prin metode democratice a celor considerate ca fiind necorespunzătoare cerintelor de dezvoltare și prosperitate.
Cultura politică poare fi împărțită în trei mari categorii:
-cultura politică parohială, care îi grupează pe indivizii dezinteresați de existența guvernului, a căror viață se desfășoară în mare parte neafectată de hotărârile autorităților centrale.
-cultura politică dependentă îi desemnează pe cetățenii care trăiesc în regimuri autoritare, dictaturi, unde sunt priviți mai mult ca supui decât ca cetățeni liberi participanți la viața politică.
-cultura politică participativă în care orientările cetățenilor sunt îndreptate către obiectivele politice, dar și față de sine ca participant la viața politică.
Secțiunea a VII-a – Societatea civilă
Alături de cadrul natural, în substanța căreia se reunesc factorii geografic, biologic, fiziologic și demografic, cadrul social-politic reprezintă, în opinia celor mai redutabili teoreticieni, cel mai complex și dinamic factor de configurare a dreptului, cu acțiune specifică.
Coloanele de susținere a edificiului social-politic al societății de astăzi sunt: statul, partidele politice și societatea civilă.
Primele două – statul și partidele politice – sunt artizanii sistemului de drept, având la dispoziție pârghiile prin care pot modifica și completa legislația și, implicit, structura organizatorică a sistemului social-politic.
Societatea civilă – sintagmă prezentă în vocabularul cotidian, prea adesea utilizată în contexte nepotrivite – poate fi definită ca ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice, fundamentate pe dreptul de liberă asociere consfințit de Constituție, prin intermediul cărora sunt exprimate public interesele specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale etc.) ale opiniei publice.
Astfel organizațiile neguvernamentale, uniunile patronale, sindicatele, toate sunt actori ai societății civile care influențează factorii de decizie, pe langa instituțiile statului abilitate în luarea hotărârilor, pentru apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor pe care ăi reprezintă.
Ea (societatea civilă) este șansa pe care o au cei fără putere de a se exprima, de a judeca puterea; ea poate și trebuie să fie o contra pondere în raport cu forța statului și a structurilor politice.
Idea de societate civilă, cu mult înainte să fie întâlnit ca termen sociologic, a luat contur datorită filosofiei politice și a teoriilor cu privire la formele de guvernare moderne. Încă din antichitatea romană este atestată expresia “societas civilis”. Cuvantul “civitas” însemna la romani atât cetatea ca grup organizat cât și societatea cu membrii pe care îi reunea.
Și în lucrarile filosofilor greci se precizează că cetățeanul este un actor politic, ca membru al statului având obligații ce trebuiesc respectate întocmai cu legile și normele stabilite, toți cetățenii fiind sub conducerea statului.
Societatea civilă are o poziție distinctă de cele două domenii tradiționale, am spune șablon, ale societății: domeniul public ce este organizat și funcționează potrivit regulilor impuse de guvernare și domeniul privat obsedat de profit, organizat pe principii aproape exclusiv comerciale.
De pe această poziție societatea civilă acționează în toate domeniile vieții economico-sociale, asupra tuturor nivelurilor puterii publice (legislativ, executiv, judecătoresc, regional și local), utilizând o mare gamă de mijloace și modalități legale și democratice, în scopul servirii interesului general al societății.
Altfel spus, societatea civilă este preocupată de starea generală a națiunii, de destinul, de viitorul acesteia.
Ea trebuie să fie cea care promovează adevărata esență a solidarității umane, cea care determină implicarea cetățenilor în treburile cetății începând cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale individuale și colective, lupta împotriva corupției și criminalității, a ignoranței și birocrației, asigurarea traiului decent, ocrotirea mediului, modernizarea învățământului, culturii și artei etc.
Prin societate civilă se poate înțelege ordinea socială și economică ce se schimbă după propriile reguli, independent de cerințele etice sau politice. Noțiunea se referă la aspectele apolitice ale ordinii sociale,a căror importanță a crescut suficient cât să se discute despre existența unui acord între societatea civilă și stat. În societățile pluraliste, societatea civilă ocupă un loc destul de important, constituindu-se ca una din principalele forme de apărare a oamenilor și grupurilor în fața puterii statale și oferind mijloace de influențare a deciziilor politice.
Societatea civilă poate fi vazută ca un loc sau un ring politic, unde diverse asociații voluntare caută să stabilească reguli care să guverneze un aspect sau altul al vieții societății. Astfel se întrunesc asociații profesionale, mișcări împotriva sărăciei, organizații privind protecția consumatorilor, ecologiști, grupuri de militanți pentru democrație, fundații filantropice, mișcări țărănești, toate urmărind acelasi scop, influențarea organelor de decizie în favoarea cauzei pe care fiecare o susține.
Toate organizațiile ce intră în componența societății civile sunt voluntare, obiectivul lor principal nefiind acela de a obține profituri financiare și nici de a obține funcții politice.
Asupra percepției societății civile, în general tronează trei pozitii distincte:
-concepția liberală ce plasează societatea civilă în economie, proprietatea și piețele în care aceasta din urmă poate fi schimbată liber.
-concepția “radicală” situează societatea civilă într-o zonă independentă față de economie și stat, fiind un spațiu în care circulă concepții asupra politicii și în care se formează asociații și se descoperă interese.
-concepția conservatoare vede în societatea civilă un ansamblu de acumulări de cultură, de moravuri, ce reglementează relațiile dintre indivizi și grupuri.
Astfel în ziua de astăzi tot mai multe organizații ale societății civile sunt implicate în găsirea de soluții potrivite schimbărilor sociale, economice și culturale la care umanitatea este supusă în toate domeniile de dezvoltare și la toate nivelurile. Evoluția societății civile a marcat un progres atât la nivel național cât și la nivel internațional dar și regional, tercând de la statutul de oaspete nepoftit avut inițial, la dobândirea de către organizații ale acesteia a unor statute importante în soluționarea problemelor cu care se confruntă societatea umană. S-a trecut de la stadiul simplelor contestații la etapa parteneriatelor cu organizații sau organisme în vederea îmbunătățirii vieții si intereselor cetățenilor pe care îi reprezintă.
Societatea civilă este în mod real un puternic și important factor de configurare a dreptului prin funcțiile specifice pe care le are.
Astfel, o primă funcție a societății civile o reprezintă aceea de monitorizare, de supraveghere, a puterii publice privitor la modul concret în care sunt gestionate treburile țării. În fond, statul sau puterea publică, este o creație a societății civile, realitate care îi conferă dreptul de a dialoga cu acesta. Prin intermediul acestei funcții societatea civilă ține sub presiune puterea publică pentru ca aceasta să-și onoreze programul de guvernare, să reglementeze în manieră modernă instituțiile juridice fundamentale: proprietatea, dreptul la muncă, dreptul la educație, libera asociere, familia, adopția etc.
Funcția de sanctionare a puterii este exercitată de către societatea civilă în principal la urnele de vot, având la îndemână și alte modalități: moțiuni de cenzură, forme specifice de grevă, dezbateri pe probleme de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de protest etc.
La fel de importantă este și funcția educativă a societății civile, care își propune să conștientizeze componentele sale principale (sindicate, patronate, celelalte forme asociative) asupra rolului și locului lor în societate. Societatea civilă trebuie și poate să se preocupe mult mai intens de formarea și consolidarea culturii politice, juridice și civile la nivelul celor mai reprezentative segmente ale populației.
Pentru a răspunde la întrebarea: “reprezintă societatea civilă factor de configurare a dreptului?” trebuie să prezentăm situații și împrejurări concrete care să probeze faptul că sindicatele, patronatele, precum și alte componente ale societății civile au determinat puterea să configureze într-un anumit fel legislația specifică.
Astfel, în materia dreptului muncii, instituția juridică a contractului colectiv de muncă, definită ca act juridic și izvor de drept, reprezintă „forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă, un drept negociat de natură convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale, precum și de interesele celor două părți”.
Este locul în care trebuie să subliniem un prim succes al societății civile: acela privitor la rolul determinant pe care l-a avut în influențarea puterii legislative de a reglementa prin legi organizarea și funcționarea celor mai importante componente ale sale: sindicatele, patronatele, asociațiile și fundațiile respectiv organizațiile neguvemamentale.
Aceste componente solide ale societății civile determină diminuarea evidentă a influenței grupurilor de presiune, a grupurilor etnice sau de interese asupra structurilor cu putere legislativă.
Dreptul se configurează prin acțiunea uniformă, coerentă și pozitivă a societății civile, care trebuie privită nu ca factor destabilizator, ci ca vocea autorizată a celor lipsiți de putere rostită în fața puterii. Condiția fundamentală pentru ca societatea civilă să se constituie într-un veritabil factor de configurare a dreptului o reprezintă capacitatea acesteia de a nu fi influențată sau, mai grav, absorbită, de partidele politice.
Societatea civilă din România, cu o istorie marcată de profunde neclarități și evidente partizanate politice, trebuie să-și asume rolul important de factor de configurare a dreptului, exercitându-și funcțiile specifice în decorul extrem de colorat al realităților de astăzi.
Liniștită în momente de neliniște și neliniștită în momente de liniște, societatea civilă riscă să alunece în teritoriul banalului, în zona formalismului fiind desprinsă de interesele celor neliniștiți cu adevărat.
Riscul cel mai mare pentru unele componente ale societății civile îl reprezintă politizarea acestora, respectiv trecerea lor sub controlul direct al unor partide și alianțe politice, al căror purtător de cuvânt devin.
Instituționalizarea celor mai importante și reprezentative componente ale societății civile poate determina subordonarea acestora față de putere, pentru simplul fapt că liderii sindicatelor, patronatelor și ONG-urilor simt gustul puterii. Prea mulți lideri de sindicat, prea numeroși exponenți ai patronilor și suficient de versați președinți de ONG-uri au ocupat și ocupă fotolii parlamentare și guvernamentale, drept răsplată a serviciilor aduse puterii.
Vocea societății civile poate și trebuie să fie mult mai puternică și detașată de putere.
Astăzi, în epoca globalizării, dialogul societății civile cu puterea publică excede guvernele naționale, datorită în principal prevalenței dreptului comunitar și a ordinii juridice comunitare față de sistemele naționale de drept.
Este evidentă tendința de internaționalizare a organizațiilor neguvemamentale și de instituționalizare a lor la scară regională și globală, cu declarată intenție de a ține sub observație și presiune atât propriile guverne naționale, cât și instituțiile și organizațiile internaționale suprastatale, pentru a evita ori stopa măsurile excesive, abuzive și discriminatorii de orice fel.
Dreptul comunitar european, aflat încă în prima fază de gestație, incoerent și surprinzător de dezarticulat, așteaptă în procesul său de configurare acțiunea inteligentă și pragmatică a societății civile.
Dreptul românesc ce se configurează sub influența dreptului comunitar poate să-și păstreze și consolideze personalitatea numai dacă societatea civilă își realizează funcțiile în deplin acord cu realitățile și nevoile societății noastre.
Exprimăm opinia că societatea civilă poate și trebuie să influențeze decisiv configurația unor instituții juridice fundamentale ale sistemului nostru de drept, precum: proprietatea, adopția, familia, sistemul electoral etc.
Secțiunea a VIII-a – Cadrul economic, social și politic regional și internațional
Cadrul economic, social și politic regional și internațional a constituit și constituie un important factor care configurează sistemele de drept ale statelor naționale și influențează evoluția acestora.
Arhitectura sistemelor de drept ale statelor naționale este influențată de dreptul internațional și dreptul comunitar european.
Prezența statului român în marea familie a națiunilor lumii (Organizația Națiunilor Unite), statutul României de țară membră a Uniunii Europene și a NATO determină armonizarea dreptului românesc cu dreptul internațional și dreptul european.
Este ușor de constatat faptul că viața economică, politică și socială a României este conectată la dinamica și evoluția societății europene, la schimbările și realitățile vieții internaționale.
Dreptul românesc are capacitatea de a reglementa în spiritul dreptului internațional și comunitar cele mai importante domenii ale realității economice și sociale, începând cu conceptul de economie de piață funcțională, sistem financiar-bancar modern, combaterea terorismului și criminalității organizate, a corupției și spălării banilor.
În cuprinsul art. 20 din Constituția României se precizează: „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Secțiunea a IX-a – Factorul uman
În dreptul modern factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au competența de legiferare.
Dreptul se coreleaza permanent cu prezenta omului in societate, cu disponibilitatea acestuia dea influenta si de a transformasocialul; dimensiunea umana a dreptului priveste, inainte de toate, drepturilefundamentale ale persoanei individuale, garantarea egalitatii depline a tuturor, posibilitatea de manifestare nestingherita a fiecaruia, in temeiul demnitatii si al libertatii. Reglementarea conduitei umane vizeaza crearea unor modele si exigente tip, destinate sa orienteze comportamentul fiecarei persoane, astfel incat relatiile sociale in ansamblul lor si ordinea de drept sa fie posibile.
Sistemele de drept din statele democrate se raportează permanent la prezența și poziția omului în societate și sunt preocupate pentru a reglementa comportamentul acestuia într-o mare varietate de raporturi sociale în care el este prezent.
Normele juridice care reprezintă esenta dreptului au, dincolo de funcția de reglementare, de regularizare a comportamentului indivizilor in societate, și functia de educare, de modelare și stimulare a comportamentelor corespunzătoare valorilor apărate de drept.
Dreptul nu se amestecă sau nu ar trebui să se amestece în viața interioară, în gândurile, în emoțiile, intențiile și trăirile intime ale omului.
Dreptul îi propune sau îi oferă omului reguli de conduită obligatorii care se referă la protecția celor mai importante valori ale societății. Omul are de ales: să se conformeze, să-și modeleze comportamentul, acțiunile și totalitatea faptelor sale în deplin acord cu prescripțiile pe care le găsește în normele juridice sau să opună acestora un comportament și atitudini care contravin normelor juridice, suportând sancțiunea legii, răspunzând juridic pentru înfrângerea legii, pentru nesocotirea ei.
Interesele individului sunt, în mod obiectiv, interese de scurtă durată („Până la urmă murim cu toții” – Keynes). De aceea omul este condamnat să se supună dreptului. Nesupunerea față de normele dreptului poate fi rezultanta unor factori foarte complecși, a unor mecanisme psiho-sociale extrem de diverse; greu de previzionat, greu de blocat de autoritățile de aplicare a legii.
Omul judecă, de multe ori, realitatea socială prin prisma interesului individual. Acest interes imediat, individual, personal al individului, se ciocnește cu interesul general, cu voința generală exprimată în legi și alte acte normative.
Într-o asemenea ipostază, destul de întâlnită în zona realității sociale, dreptul este obligat să intervină și să sancționeze comportamentul deviant al individului. Simpla intervenție sancționatorie a dreptului nu este suficientă. Dreptul trebuie să realizeze cunoașterea factorului uman, a nevoilor și intereselor sale, să apere drepturile fundamentale ale individului, să garanteze egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor, posibilitatea ca aceștia să-și manifeste demnitatea și libertatea.
Dreptul modern național și internațional este influențat, în ce privește arhitectura sa în ansamblu, de problematica respectării de către autoritățile statelor a drepturilor fundamentale ale omului. Dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze, situație care modifică relațiile economice și politice dintre state.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg este prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale ale omului, înființată în anul 1954. Ea joacă un rol important în viața juridică a statelor membre ale Consiliului Europei. Hotărârile sale duc, deseori, la schimbări ale legislației, ale jurisprudenței sau ale practicii judiciare, mai ales în domeniul procedurilor judiciare și a libertăților publice.
Activitatea Curții a crescut în mod considerabil în ultimul timp și se desfășoară în domenii foarte diferite, mergând de la dreptul de apărare la interceptarea convorbirilor telefonice, de la durata arestării preventive sau a unor proceduri la servituti de urbanism, de la regimul din închisori la internarea bolnavilor psihic.
Curtea funcționează în baza Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale adoptată la Roma în noiembrie 1950, care nu se substituie dreptului intern, dar pe care-1 poate influența. Multe din hotărârile Curții au provocat ori au accelerat reforme legislative în țările europene. Statele în defavoarea cărora s-a pronunțat Curtea au obligația de a se conforma hotărârilor care sunt definitive.
Secțiunea a X-a – Cadrul cultural ideologic și cadrul internațional
Cadrul cultural-ideologic, reprezentat prin creația spirituală, ideologică, religia, cultura în general, are o influență semnificativă asupra dreptului. Dreptul în masura în care exprimă necesitățile populației reprezintă un element de cultură.
Catalogată drept juvenilă, muncitorească, sau de masă, făcând referire la o clasă de varstă, un grup social sau la tehnicile de comunicare moderne, cultura este analizată și din punct de vedere al formării ei, al efectelor și uzanțelor.
În secolul al XVIII-lea , termenul cultură definea modalitățile de cultivare a pământului pentru a fi mai fertil, a arborilor și plantelor pentru a le face să rodească mai bine, în prezent prin cultura se întelege grija acordată artelor și spiritului, întrucât dacă rațiunea este cea care îl deosebește pe om de animal, cultura ridică specia umană la o treaptă superioară.
Dincolo de cadrul declarațiilor generoase și abstracte, ideea culturii care se obține prin instruire, va intemeia ideea reușitei sociale ca efect al calității și străduinței personale.
Cultura poate fi caracterizată distribuind alternativ accente pe:
-procesualitatea ei, cultura poate fi privită ca un proces de producere a bunurilor, valorilor, normelor, simbolurilor;
-produs(creații, opere științifice, tehnice, artistice). Cultura funcționează precum un patrimoniu, o zestre transmisibilă din generație în generație.
Factorul internațional reprezintă un alt factor important prin situația internațională a țării respective, raporturile pe care le are cu vecinii, cu comunitatea internațională, războaiele și ocupațiile străine, anexările și divizările de state, alianțele. Toți acesti factori într-o masură mai mare sau mai mică au rol în reglementarea juridică.
Raporturile internaționale sunt relații ce trec dincolo de limitele unui singur stat, și care se plasează în cadrul comunității internaționale, ieșind de sub tutela unei singure puteri statale. Raporturile internaționale se desfășoară între entitățile care interacționează în cadrul comunității internaționale.
În cadrul internațional procesul de elaborare a normelor are loc pe orizontală, ceea ce înseamnă că statele au calitatea atât de creatori cât și de destinatari ai normelor emise, având capacitatea astfel de a se autocenzura dar și de a se cenzura reciproc. Normele create și acceptate în același timp de creatori, devin obligatorii de aplicat și pentru celelalte state parte ale comunității internaționale.
Factorul internațional poate influența legislația unui stat membru al comunității internaționale prin mai multe mijloace în funcție de obiectul reglementărilor ce sunt impuse:
-tratatele- cuprind norme juridice internaționale ce reglementează interacțiunile dintre state și organizații interguvernametale ce fac referire la modul de încheiere al tratatelor, intrarea și iesirea din vigare, efectele asupra legislației interne, modul de intepretare a acestora
-reglementările diplomatice cuprind norme care dirijează organizarea, competența, sarcinile, și statutul organelor pentru relațiile internaționale (misiuni diplomatice, conferințe și organizații internaționale).
-reglementările consulare cuprind normele de funcționare a relațiilor consulare dintre state, statutul juridic al oficiilor consulare și al personalului acestora, modul de organizare și atrubuțiile organelor consulare.
-reglementările privind mările internaționale reprezintă un ansamblu de norme privitoare la circulația navelor, folosirea resurselor acestor spații, raporturile de colaborare dintre state pentru folosirea acestor zone maritime. Unul dintre cele mai importante coduri fiind “Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii”, adoptata la Montego-Bay în 1982.
-normele ce privesc fluviile internaționale, reprezintă un ansamblu de reglementări în regimul navigației fluviale, și activități ale statelor privind pescuitul, poluarea pe aceste cursuri de apă.
-reglementările privind spațiul internațional sunt mai recente și conțin referiri născute din folosirea spațiului aerian și cosmic în bune condiții de statele și organizațiile internaționale.
-cea mai importantă reglementare la nivel internațional o reprezintă Carta Internatională a Drepturilor Omului , ce conține norme aplicabile internațional privind drepturile omului.
Prin adoptarea Declarației Adunării Generale a ONU din 1970 s-a pus bazele unei legislații internaționale ce garanta fiecărui stat dezvoltarea în condiții optime, întrucât prin această declarație au fost adoptate o serie de principii fundametale în existența unui stat:
1. principiul egalității suverane ce prevede ca statele au drepturi și obligații egale, fiind membri egali în cadrul comunității internaționale, indiferent de economie, politica etc. Suveranitatea este în momentul de față principiul fundamental al dreptului internațional.
Printre caracterele clasice ale suveranității se numara indivizibilitatea (nici un stat nu poate fi fragmentat, neputând apartine mai multur titulari), inalienabilitatea ( nu poate fi abandonat sau cedat altor state), exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate aparține decât unei singure suveranități), caracterul originar și plenar(suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară).
Egalitatea suverană prezintă un ansamblu de elemente precum:
-egalitatea statelor din punct de vedere juridic
-fiecare stat funcționează după drepturile ce rezultă deplinei suveranități
-obligația de a respecta personalitatea celorlalte state
-inviolabilitatea teritorială și independența politică
-alegerea în mod liber a sistemului politic, social, economic, și cultural
-obligația de a se achita cu bună credinață și în totalitate de obligațiile internationale dar și de a trăi în pace.
2. principiul autodeterminării reprezintă dreptul unui stat de a-și alege în mod liber statutul politic, fără amestec din exterior, dar și de a-și realiza singur dezvoltarea economică.
3. principiul neamestecului în treburile interne releva obligația altor state de a nu interveni în treburile ce țin de competența națională a unui stat. conform acestui principiu este interzisă orice formă de intrevenție, nu doar cea armată.
4. principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța. Războiul a fost considerat, până în momentul semnării la 27 august 1928, a Pactului Briand-Kellog, la Paris, ca fiind normal și legitim în dreptul internațional.
5. principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale presupune soluționarea conflictelor prin moduri pașnice în așa fel încât să nu fie afectată securitatea și pacea internațională.
6. principiul “pacta sunt servanda” presupune îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale ce revin fiecarui stat.
7. principiul cooperării reprezintă un principiu relativ nou ce presupune ca statele au obligația de a coopera între ele pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Următoarele trei principii au fost adăugate ulterior fiind prevazute in Actul Final de la Helsinki și prevăd:
8. principiul inviolabilățtii frontierelor reprezintă obligația statelor de a nu avea vreun atentat împotriva actualelor frontiere, sau de a cere ori acapara întrutotul sau doar o parte a teritoriului apartinând unui stat independent. În conformitate cu Actul Final frontirerele pot fi modificate numai prin mijloace pașnice și prin comun acord al parților implicate.
9. principiul integrității teritoriale stipuleaza obligația statelor de a nu întreprinde orice fel de acțiune care contravine scopurilor și principiilor Cartei ONU împotriva integrității teritoriale.
10. principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale reprezintă criteriul esențial al respectării drepturilor omului în raporturile interstatale și o condiție principal.
Secțiunea a XI-a – Teorii juridice cu privire la factorii de configurare și evoluție a dreptului
1.Teoria lui Montesquieu. Autorul lucrării „Spiritul legilor” (1748) stabilește principiul relativității legilor în timp și spațiu. Potrivit acestuia: „legile trebuie să fie conforme cu natura, respectiv cu fizica țării, cu clima rece, caldă sau temperată, cu calitatea lui, cu mărimea lui, cu genul de viață al poporului, plugari, vânători sau păstori; ele trebuie să fie potrivite cu gradul de libertate pe care-1 poate garanta Constituția, cu religia locuitorilor, cu înclinațiile lor, cu bogățiile lor, cu numărul lor, cu moravurile lor”.
Un rol distinct în concepția privitoare la factorii de configurare și evoluție a dreptului îl ocupă inteligența umană.
2.Teoria lui Edmond Picard, exprimată în lucrarea „Le droit pur”, pune la baza configurării și evoluției dreptului zece factori:
-rasa – legile trebuie să corespundă temperamentului național;
-mediul – clima, teritoriul, starea economică și socială influențează profund dreptul unei țări;
-intruziunea străină – dreptul străin poate pătrunde prin cucerire (exemple: dreptul roman aplicat în teritoriile cucerite, dreptul francez în teritoriile ocupate de Napoleon);
-imitația – cazul Turciei care a adoptat Codul civil elvețian; cazul Japoniei care a preluat modelul Codului civil și codului comercial german (1899);
-marii jurisconsulți sau elitele creatoare de sisteme juridice, care sunt expresia ideilor unui popor, servitori luminați ai acestuia;
-atavismul juridic respectiv obiceiul adânc înrădăcinat de a se supune unor anumite norme și reguli. Anglia este țara care ilustrează cel mai bine importanța atavismului juridic;
-progenismul, adică germenii dreptului viitor;
– tehnica juridică, adică dreptul șlefuit de inteligența omului;
– densitatea populației are o importanță specială în configurarea și evoluția dreptului;
-acțiunea solidară a marilor forțe sociale, respectiv a influențelor pe care le au religia, arta, morala, economia.
3.Teoria lui Alexandru Văllimărescu, exprimată în lucrarea „Tratat de enciclopedia dreptului” (1932), reduce la patru, factorii de configurare și evoluție a dreptului:
– factorul material: rasa, mediul, densitatea populației, starea economică;
– factorul moral: religia, morala și marile curente de idei;
-oamenii superiori;
-hazardul.
Capitolul IV
Globalizarea – factor modern de configurare a dreptului
Atâta timp cât lumea are, în același timp, înțelesuri tehnice și politice, grupuri diferite vor avea istorii diferite ale globalizării. De altfel, în termeni generali, folosiți în economie și economie politică, este o istorie a creșterii comerțului inter-statal bazat pe instituții stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai ușor bunuri.
Termenul de liberalizare este o combinație între teoria economică a liberului schimb și îndepărtarea barierelor în care se mișcă bunurile. Aceasta a dus la creșterea specializării țărilor în exporturi și la presiuni care să termine o dată pentru totdeauna cu tarifele protecționiste și a altor bariere în fața comerțului.
Perioada liberalizării și cea în care aurul definea standardul economic este, deseori, numită “Prima eră a Globalizării”. Bazată pe Pax Britannica și pe schimbul de bunuri în numerar, această eră a crescut odată cu industrializarea.
“Prima eră a Globalizării” se crede că s-ar fi împărțit în etape odată cu Primul Război Mondial și, apoi, căzând sub criza standardului în aur, spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Țările ce începuseră să îmbrațișeze era globalizării, incluzând nucleul european, câteva state de la marginea Europei și câteva lăstare europene din cele două Americi și Oceania prosperau. Inegalitatea dintre acele state dispărea în timp ce bunurile, capitalul și forța de muncă formau, în mod excepțional, fluxuri libere între state.
Globalizarea în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost condusă prin runde de negocieri în prima fază sub auspiciile GATT, ce a dus la mai multe înțelegeri în îndepărtarea restricțiilor asupra liberului schimb. Runda Uruguay a dus la semnarea unui tratat prin care se creează Organizația Mondială a Comerțului (WTO), cu rolul de a media dispute comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale, inclusiv secțiuni ale Tratatului de la Mastricht și NAFTA, au fost, de asemenea, semnate cu scopul de a reduce tarifele vamale și barierele comerciale.
Nu există o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată și, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.
Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică și economică(care nu ar fi fost posibile fără susținerea dezvoltării intelectualilor europeni, în special), un număr important al activităților umanității se situează pe o scală și un orizont atât de mari, încât au depașit granițele naționale, în limitele cărora statele suverane își exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înțeleagă. Pe masură ce domeniul activităților umane se extinde dincolo de reglementările statului-națiune, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte.
Noii jucători au trebuit să facă față provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporațiile multinaționale, piețele financiare globale, organizațiile non-guvernamentale, dar și organizații criminale și rețele teroriste internaționale.
Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaționale, care se bazează pe înțelegeri formale între statele-națiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să găsească un teren comun pentru înțelegeri care vizează problema globalizării.
Între 1910 și 1950 o serie de schimbări economice și politice au redus dramatic volumul și importanța fluxurilor comerciale internaționale. Dar, începând cu Primul Război Mondialși continuând cu cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost create FMI și GATT, trendurile s-au inversat. În mediul de după cel de-al Doilea Război Mondial, stimulat de către instituții economice internaționale și programe de reconstrucție și dezvoltare, comerțul internațional a crescut brusc. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerț deveneau mult mai vizibile atât în privința beneficiilor, cât și ca efecte distrugătoare.
Chiar dacă aceste trei aspecte sunt întrețesute, este util să distingem efectele globalizării în fiecare din mediile economice, politice și culturale. Alt aspect cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie și inovație, în special în sectoarele transporturilor și telecomunicațiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea satului global primordial. Mondializarea este o mișcare mondială care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific – un oraș, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internațional, mondial, cu responsabilități și drepturi la scară internațională.
Intrucat tot ceea ce presupune globalizarea, fie ca este vorba despre comert, despre libera circulatie a marfurilor si persoanelor, toate acestea trebuiesc reglementate de legi astfel incat sa isi faca loc in cadrul fiecarui stat fara a afecta astfel buna functionare a acestuia dar totodata sa se poata si manifesta.
CONCLUZII FINALE
În configurarea dreptului, așa cum îl cunoaștem astăzi, au fuzionat diferiți factori, care după cum am arătat pe parcursul lucrării și-au adus contribiția în moduri diferite pentru modelarea dreptului.
Cadrul natural cu toate componentele sale demografice, biologice, și georgrafice, unul dintre cei mai importanți factori în configurarea dreptului a influențat dezvoltarea și adoptarea de legislații care să se potrivească perfect fiecărei regiuni de pe glob, evitându-se astfel unele anomalii legislative.
Astfel, dacă ne raportam la dispunerea geografică a statelor, vom vedea că mediul geografic din țările nordice este foarte diferit față de mediul geografic din țările ecuatoriale, și în concluzie nu se poate vorbi de o legislație identică între aceste zone, întrucât nevoia de exploatare, dar și de protecție a componentelor mediului natural determină adoptarea de măsuri și norme juridice specifice fiecărui stat în parte.
Cadrul istoric reprezintă o condiție esențială în configurarea dreptului, întrucât prezența minorităților etnice, componența multietnică a populatiei, valurile de popoare migratoare, dar și valurile culturale ce au trecut dealungul timpului peste un popor, toate acestea își lasă amprenta asupra dezvoltării dreptului.
Un alt factor, cadrul economic ce are în componența sa domeniul economic, sistemul politic, ideologia și cultura are un rol important în configurarea dreptului. Acest lucru poate fi observat cu ușurință, făcând referire la legislația statelor slab dezvoltate din punct de vedere economic, și cea a statelor puternic dezvltate ecomonic obsevăm că dreptul s-a dezvoltat pentru a se adapta condițiilor economice specifice fiecărui stat.
Un rol important în configurarea dreptului atât pe plan intern cât și international, este jucat de partidele politice, de grupurile de interes și de grupurile de presiune care au capacitatea de a modela ori de a influența organele emitente să adopte ori să emită legi în conformitate cu interesele grupurilor de populație pe care le reprezintă.
Cultura politică, o parte importantă a vieții sociale referitoare la orientările politice ale societății, la atitudinea față de sistemul politic în tot sau în parte, dar și atitudinile cu privire la rolul său în sistem, joacă deasemenea un rol important în configurarea dreptului prin informarea populației despre ceea ce înseamnă politic și apatenența la viața politică.
Situația internațională a statelor (și aici vorbim despre tratatele internaționale la care statele sunt membre, conflictele internaționale ) reprezintă un factor decisiv în configurarea dreptului influentând dreptul intern al statelor prin reflectarea unor norme internaționale în legislația acestora.
De departe cel mai important factor de configurare, factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au competența de legiferare.
Legile sunt făcute de oameni pentru a fi respectate de oameni, delimitând drepturile, libertațile și obligațiile acestora.
Sistemele de drept din statele democratice se raportează permanent la prezența și poziția omului în societate și sunt preocupate pentru a reglementa comportamentul acestuia într-o mare varietate de raporturi sociale la care este prezent.
BIBLIOGRAFIE
J. Capaeville, R. Mauriaux, J.L Parodi, Les partis politiques, Paris, Hachette, 1973
J. Carbonnier, Flexible droit, L.G.D.J. Paris, 1976
J.M. Domenach, Enquete sur les idées contemporaines, Seuil, Paris, 1981
F.M. Frohock, Groups and Elits. Public Policy, Scope and Logic, New-Jersey, 1979.
FROMONT Michel, Mari sisteme de drept străine, Ed. Dalloz, Paris, 2001
G. Gurvitch, Éléments de sociologie juridique, Paris, 1940
E. Jorion, De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967
KORTEN C. David, „Corporațiile conduc lumea”, Ed. Antet, București, 1997
W. Lippman, The Good Society, New York, Grossef’s Universal Library, 1943
LASANO G.Mario, Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, București, 2005
M. Miaille, Une introduction critique au droit, Maspero, Paris, 1980
Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Științifică, București, 1964
MURARU I., TANASESCU Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, Vol. 1, Ed. C.H. Beck, București, 2005
MURARU Ioan, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998
NASCHITZ Anita, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, 1969
B. Pascal, Pensées, Paris, 1885
P. Roubier, Théorie générale du droit, Syrei, Paris, 1951
D. Truman, The Governmental Process, N.Y., Knopf, 1971
VOICU Costică, VOICU Adriana Camelia, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2013
POPA Nicolae , Teoria generală a dreptului, Ed C.H. Beck, București,2008
DJUVARA Mircea , Teoria generală a dreptului, ed. C.H.Beck, București,1999
SIDA Andrei, BERLINGHER Daniel, Teoria generală a dreptului, Ed. “Vasile Goldis” University Press, Timișoara, 2006
BAIAȘ Flavius-Antoniu,CONSTANTINOVICI Rodica, CHELARU Eugen, MACOVIE Ioan, Noul Cod Civil comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012
IONESCU Mircea Felix Milesti, Teoria generală a dreptului, Hyperion, București, 2011
BIBLIOGRAFIE
J. Capaeville, R. Mauriaux, J.L Parodi, Les partis politiques, Paris, Hachette, 1973
J. Carbonnier, Flexible droit, L.G.D.J. Paris, 1976
J.M. Domenach, Enquete sur les idées contemporaines, Seuil, Paris, 1981
F.M. Frohock, Groups and Elits. Public Policy, Scope and Logic, New-Jersey, 1979.
FROMONT Michel, Mari sisteme de drept străine, Ed. Dalloz, Paris, 2001
G. Gurvitch, Éléments de sociologie juridique, Paris, 1940
E. Jorion, De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967
KORTEN C. David, „Corporațiile conduc lumea”, Ed. Antet, București, 1997
W. Lippman, The Good Society, New York, Grossef’s Universal Library, 1943
LASANO G.Mario, Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, București, 2005
M. Miaille, Une introduction critique au droit, Maspero, Paris, 1980
Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Științifică, București, 1964
MURARU I., TANASESCU Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, Vol. 1, Ed. C.H. Beck, București, 2005
MURARU Ioan, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998
NASCHITZ Anita, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, 1969
B. Pascal, Pensées, Paris, 1885
P. Roubier, Théorie générale du droit, Syrei, Paris, 1951
D. Truman, The Governmental Process, N.Y., Knopf, 1971
VOICU Costică, VOICU Adriana Camelia, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2013
POPA Nicolae , Teoria generală a dreptului, Ed C.H. Beck, București,2008
DJUVARA Mircea , Teoria generală a dreptului, ed. C.H.Beck, București,1999
SIDA Andrei, BERLINGHER Daniel, Teoria generală a dreptului, Ed. “Vasile Goldis” University Press, Timișoara, 2006
BAIAȘ Flavius-Antoniu,CONSTANTINOVICI Rodica, CHELARU Eugen, MACOVIE Ioan, Noul Cod Civil comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012
IONESCU Mircea Felix Milesti, Teoria generală a dreptului, Hyperion, București, 2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Factorii de Configurare a Dreptului (ID: 127858)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.