Factorii Cresterii Economice In Tarile Dezvoltate

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Factorii creșterii economice în țările dezvoltate

Cuprins

Capitolul I. Dezvoltarea economică și caracteristici generale

Privire de ansamblu

Globalizarea-tendință a dezvoltării economice

ISD – factor al dezvoltării economice

Creșterea economică

1.5 Capitalul uman, alături de capitalul fizic, determinanți ai dezvoltării economice

Capitolul II. Economiile țărilor dezvoltate

2.1 Trăsături generale

2.2 Tipuri de politici economice

2.3 Grupul celor 8 (G8)

2.4 Nivelul de dezvoltare al țărilor cu economie de piață

2.5 Indicele dezvoltării umane

2.6 Potențialul economic al țărilor dezvoltate

2.7 Modele de dezvoltare

2.7.1 Modelul American

2.7.2 Modelul suedez

2.7.3 Modelul japonez

2.7.4 Modelul elvețian

Capitolul III. Privire de ansamblu asupra economiei SUA

3.1 Caracterizare generală a economiei SUA

3.2 Analiza evoluției economiei SUA

Concluzii

Bibliografie

Cap. I. Dezvoltarea economică și caracteristici generale

Privire de ansamblu

Sfera de cuprindere a creșterii economice este constituită din sporirea cantitativă a economiei naționale,și a rezultatelor economice ale acesteia prin VN sau PIB pe locuitor, iar sfera de cuprindere a dezvoltării economice este constituită și din modificările calitative în fizionomia și structura economiei naționale precum cea tehnologică, economico-socială, organizațională, teritorială etc., precum și în nivelul de viață al oamenilor.

Dezvoltarea economică-socială reflectă multitudinea aspectelor cantitative și calitative interdependente, proprii evoluției societății, iar creșterea economică este percepută mai mult ca modificări cantitative ale dinamicii activității economice.

Conceptelor de creștere și dezvoltare economică li se asociază și conceptul progresului economic care reprezintă sensul și specificul dezvoltării din fiecare etapă în comparație cu etapele anterioare și constituie suportul unei viziuni optimiste asupra destinului omenirii.

Dezvoltarea economică este un proces de îmbunătățire a standardului de viață și creștere a bunăstării populației țărilor în curs de dezvoltare care este măsurat, de regulă, prin creșterea venitului pe locuitor. Dezvoltarea economică este asociată cu industrializarea țării și modernizarea sectorului agricol.

O dezvoltare economică a țării este legată de dezvoltarea umană, care cuprinde, printre altele, sănătatea și educația. Prin dezvoltarea economică înțelegem îmbunătățirea sistematică , de durată și la nivel de masă, a condițiilor materiale de viață, adică a condițiilor din sfera consumului: hrană, port, îmbrăcăminte, locuința, accesul la diverse servicii etc. Mai putem defini dezvoltarea economică ca fiind și un proces având ca și rezultat creșterea sistematică a productivității muncii sau- atunci când se mărește numărul de angajatori – creșterea numărului de locuri de muncă productive. Este de înțeles că atunci când nu există o creștere a productivității muncii nu este posibilă îmbunătățirea sistematică a condițiilor economice de trai. Productivitatea muncii se referă la cea mai importantă forță capabilă să ducă la îmbunătățirea traiului de viață al oamenilor în calitate de consumatori și ne constrânge să luăm în calcul procesele de care depind această forță, adică ne constrânge să luăm în calcul factorii de care depinde dezvoltarea economică.

Globalizarea-tendință a dezvoltării economice

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei globale a secolului XXI. Aceasta se caracterizează prin accentuarea tendinței de reducere și eliminare a barierelor dintre economiile naționale, precum și amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Fiind unul dintre cei mai folosiți termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiție general acceptată. Termenul de globalizare este termenul întrebuințat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimentele care au loc într-o parte a globului au repercursiuni din ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor din alte părți ale globului.

FMI-ul definește globalizarea ca fiind “creșterea în interdependența economică a țărilor din întreaga lume, prin creșterea volumului și a varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și mai rapid, dar și o difuzare mai largă a tehnologiei.”

Printr-o vedere pragmatică, globalizarea dispune, de câteva premise, care se află prezente in marea majoritate a țărilor.

Prima premisă, constă în faptul, că economia europeană, se schimbă într-un sistem bine cugetat și compact, care din ce în ce mai evident omite frontierele naționale ca anumite „frâne” locale de dezvoltare.

A doua premisă constă în faptul că, dezvoltarea umană se întinde sub principalul aspect al actualului sistem mondial de care depinde dezvoltarea economiilor naționale. Interpretarea termenului „globalizarea economiei mondiale” ca premisă a dezvoltării activității socio-umane este un privilegiu la timpului, al eforturilor cercetării-dezvoltării ca tendință universală. Anumite rezultate din acest domeniu accelerează procesele de integrare și globalizare, indiferent de gradul de dezvoltare economică a fiecărei țări în parte.

A treia premisă a globalizării constă în recunoașterea specialiștilor a necesității internaționalizării nu numai a culturilor, practicii în diverse domenii, ci, în primul rând, în cel economic, constituindu-se din ce în ce mai mult ca un spațiu unic.

Procesul de internaționalizare trebuie tratat ca o tendință de îmbogățire a diversităților în domeniul producției, susținută de piață. Globalizarea are un mare impuls din partea procesului de standardizare. Standardele – atât naționale cât și cele internaționale – tind spre o universalitate și înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităților teritoriale mici cu o rază nesemnificativă de utilizare.

Globalizarea, dispune un șir de factori, care s-au manifestat insistent pe parcursul câtorva etape. După părerea mai multor savanți cu renume mondial și autohtoni, globalizarea parcurge etapele următoare:

a) liberalizarea comerțului internațional și alte forme de conlucrare economică, care au limitat politica protecționistă, iar comerțul internațional l-a ridicat la scara cea mai mare. Măsurile de liberalizare au condus la micșorarea tarifelor, taxelor, intensificarea mișcării capitalului și a altor factori de producție;

b) lărgirea sferei de activitate a întreprinderilor și firmelor, care a fost posibilă atât în rezultatul progresului tehnologic, cât și în urma gestionării în baza noilor surse de telecomunicații. Companiile, care se dezvoltau pe piețele locale, li s-au oferit posibilitatea de a ieși pe piețele naționale, multinaționale și internaționale. Aceste companii se pot repede adapta la condițiile existente, devenind companii transnaționale. Foarte multe din ele dispun de o rețea de filiale, fapt care le acordă o anumită rigiditate pe piață. Prin acestea, se efectuează în prezent aproximativ o treime din comerțul mondial. Companiile multinaționale și alte organizații atât private, cât și statale, au devenit participanții de bază a cheltuielilor economiei globale;

c) progresul tehnico-științific, a dus la micșorarea cheltuielilor de transport și comunicații, la micșorarea de prelucrare și stocare a informației, la apariția poștei electronice (e-mail), rețelei Internet și alte modalități de utilizare globală;

d) instituționalizare are un rol esențial în procesul de globalizare fiind jucat și de organizațiile internaționale: ONU, FMI, BM, OMC etc;

e) socializarea simultan cu aspectul economic, începând cu un anumit timp capătă conotații politice, culturale etc. Impunând un nou tip de socializare caracterizat prin integrarea pe orizontală și verticală a mai multor culturi, etnii și popoare. De menționat, că socializarea ca un element posterior a globalizării se caracterizează printr-un proces corespunzător la nivel spiritual, cultural, internațional;

f) particularități ale dezvoltării culturale în cadrul globalizării care au avut un impuls semnificativ în majoritatea țărilor lumii.

Printre cele mai importante elemente favorabile, în viziunea mai multor autori, nominalizăm: creșterea economică sporită; productivitatea mărită; răspândirea tehnologiilor de vîrf; majorarea nivelului de bunăstare. Globalizarea economică cuprinde totodată și activitatea financiară, mișcarea liberă a capitalului, poate în măsură și mai mare decât tehnologiile noi, activitatea culturală, ecologică etc. reprezentând destinul incapabil spre care se îndreaptă lumea ca proces inevitabil care nu afectează pe toți în egală măsură și în același mod. Deci, globalizarea permite transferarea capitalului de orice origine în orice țară, care acordă condiții mai favorabile pentru investiții. Mișcarea liberă a capitalului este una dintre cele mai avantajoase forme și tendințe ale globalizării.

Pentru autorii Daniel Daianu și Radu Vrânceanu, globalizarea, privită într-o accepțiune obișnuită și care stârnește controverse aprinse, privește procesele definitorii mai cu seamă pentru ultimele două decenii, și nu ceea ce poate fi judecat prin prisma aspirației generale a oamenilor de pretutindeni, aceea de a poseda instrumente și tehnici de cunoaștere și de stăpânire a naturii din ce în ce mai potente.

Ulrich Menzel caracteriza globalizarea ca fiind “intensificarea cantitativă și calitativă a tranzacțiilor ce depășesc limitarea impusa de granițe, concomitent cu expansiunea spatială a acestora“ iar autorii Schumann și Martin afirmau despre aceasta ca este “un proces al creșterii numărului legăturilor dintre societați și domenii-problemă”

Unele voci consideră globalizarea ca fiind un fenomen preponderent pozitiv, aducându-se argumente în acest sens, precum comunicarea prin intermediul internetului, dar există deopotrivă și voci care definesc globalizarea ca având și aspecte preponderent negative, fiind de fapt un fenomen artificial, creat de organisme ca FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului, care sub paravanul unor obiective declarate drept nobile, ca ajutorarea țărilor slab dezvoltate și combaterea sărăciei, urmăresc interesele marilor puteri și a puternicelor companii multinaționale.

Globalizarea a generat oportunitați extraordinare ce au permis unor țări să capitalizeze deschiderea piețelor și posibilitatea de a asimila noi tehnologii. Globalizarea a stimulat comerțul internațional și distribuirea activităților de producție pe baza unei logici a avantajului comparativ aplicat la scară globală, rezultând de aici, și o creștere culminantă a numărului firmelor cu activitate globală.

Beneficiile Globalizării

Globalizarea, dacă este privită ca un proces obiectiv, și iminent, poate avea ca și rezultate excluderea discrepanțelor care desparte lumea de azi, și care are ca efect beneficiul marilor progresele ale civilizației secolului XX, însă de acest beneficiu nu se bucură decât populația din țările bogate, iar celelalte populații ale globului se zbat între sărăcie și înapoiere. Există mai mulți factori care au influențe asupra acestui fenomen precum: liberalizarea schimburilor comerciale, dezvoltarea fără precedent a piețelor de capital, internaționalizarea producției, mijloacele oferite de progresele rapide din domeniul tehnologiilor.

Fenomenul globalizării cuprinde comerțul liber internațional, mișcarea capitalurilor pe termen scurt, investițiile străine directe, fenomenele migratoare, dezvoltarea tehnologiilor comunicațiilor și efectul loc cultural. Globalizarea este un proces eficient. Libera circulație contribuie la creșterea economică , și pune în legătură diferite culturi. Deci, comerțul liber generează creștere economică, competitivitate, eficiență și specializare sectorială. Posibilitatea de a călători oriunde, de a lucre oriunde, de a comunica cu oricine, de a face afaceri oriunde aduce o libertate enormă pentru toți oamenii, putântă mai mulți factori care au influențe asupra acestui fenomen precum: liberalizarea schimburilor comerciale, dezvoltarea fără precedent a piețelor de capital, internaționalizarea producției, mijloacele oferite de progresele rapide din domeniul tehnologiilor.

Fenomenul globalizării cuprinde comerțul liber internațional, mișcarea capitalurilor pe termen scurt, investițiile străine directe, fenomenele migratoare, dezvoltarea tehnologiilor comunicațiilor și efectul loc cultural. Globalizarea este un proces eficient. Libera circulație contribuie la creșterea economică , și pune în legătură diferite culturi. Deci, comerțul liber generează creștere economică, competitivitate, eficiență și specializare sectorială. Posibilitatea de a călători oriunde, de a lucre oriunde, de a comunica cu oricine, de a face afaceri oriunde aduce o libertate enormă pentru toți oamenii, putând astfel să își creeze un viitor mai bun.

Acest fenomen prezintă oportunitățile piețelor largi, producerea și comercializarea gamelor mai mari de bunuri, globalizarea mărește șansele sporite pentru atragerea de capitaluri.

Globalizarea este favorabilă pentru țările cu o competitivitate economică mare: tehnologii avansate, forță de muncă performantă, productivitatea muncii ridicată. Datorită acestor factori se poate spune că principala sursă a competitivității o reprezintă capitalul.

Protecționismul se sprijină pe o mentalitate și un set de politici care scot în evidență interesele opuse ale națiunilor. În contrast, liberul schimb relaționează națiunile prin intermediul păcii.

Comerțul, deschiderea și globalizarea sunt suport al guvernării democratice și al statului de drept. Ca urmare a dispariției barierelor comerciale, numărul guvernelor lumii clasificate de Freedom House ca fiind democratice a crescut în mod evident. Dintre primele țări, care reprezintă 40%, în funcție de gradul de deschidere al economiilor (clasament realizat în „Economic Freedom of The World”, co-publicat de Institutul Cato), 90 % sunt considerate libere de către Freedom House. În contrast, dintre economiile închise aflate în partea de jos a clasamentului (20%), mai puțin de 20% sunt privite ca fiind libere, iar 50 % sunt catalogate ca nefiind libere. Mexicul este un bun exemplu în aceste sens: deschiderea economiei mexicane prin intermediul Acordului Nord American pentru Liber Schimb a făcut posibilă victoria președintelui Vicente Fox și distrugerea monopolului puterii deținut de Partidul Instituționalist Revoluționar. Suporterii guvernelor democratice și a statului de drept ar trebui să susțină și globalizarea.

Liberul schimb este un drept fundamental al omului. Adversarii globalizării și protecționiștii pornesc de la presupunerea că ei au dreptul să utilizeze forța pentru a ne opri să ne angajăm în schimburi voluntare. Însă drepturile fundamentale trebui să fie egale pentru toți oamenii, și dreptul de a participa la un schimb comercial este un drept fundamental, aflat la dispoziția tuturor oamenilor, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. Comerțul liber nu este un avantaj, este un drept al omului. A face schimb este în mod clar o acțiune umană. Adam Smith a atras atenția printr-o conferință din 30 martie 1763, „Oferirea unui șiling, care pentru noi pare să aibă un înțeles atât de simplu și clar, este în realitate oferirea unui argument pentru a convinge pe cineva să facă așa sau așa cum este interesul său”.

ISD – factor al dezvoltării economice

Fiecare țară are ca scop creșterea economică, ca sursă a bunăstării sociale. Investițiile Străine Directe (ISD) influențează factorii care determină procesul dezvoltării economice, prin contribuția la formarea de capital, la transferul de tehnologie, la dezvoltarea resurselor umane, la extinderea schimburilor internaționale și la creșterea economică pe termen lung. ISD reprezintă calea pentru realizarea politicii economice a statelor. Alături de beneficiile din fluxurile de comerț exterior se vorbește din ce în ce mai mult de avantajele din fluxurile de ISD.

Beneficiile din fluxurile de ISD sunt grupate astfel:

a) Efectele transferului de resurse. ISD au o contribuție pozitivă asupra economiei țării gazdă, prin oferta de capital, prin resursele manageriale, și prin resursele care lipsesc sau sunt insuficiente în economia țării gazdă. În multe cazuri, piețele locale nu au destule resurse pentru a acoperi nevoile de capital care sunt determinate de importante proiecte.Accesul la valuta necesară pentru achizițiile de echipament și tehnologie nu este mereu realizabil. ISD sunt o sursă străină directă de capital străin.Deoarece investitorii străini au acces la sursele externe de capital, ei nu sunt afectați de constrângerile determinate de dezvoltarea insuficientă a piețelor locale de capital, și nici de lipsa țării gazdă de a genera încasări în valută din exporturi. Prin participarea societăților transnaționale la diferitele activități, sub forma unor investiții directe sau sub alte forme de cooperare, se stimulează atragerea resurselor financiare suplimentare.. Prin acest lucru, băncile internaționale finanțează mai ușor proiecte, la care participă societățile multinaționale.

b) Efecte asupra locurilor de muncă. O altă contribuție majoră a ISD, este crearea de locuri de muncă. Efectele apar atunci când o societate multinațională angajează în mod direct un număr de cetățeni din țara gazdă sau atunci când locurile de muncă au fost create ca urmare a unei investiții prin stimularea unor noi posibilități de creare de locuri de muncă.

c) Efectele asupra balanței de plăți. Atunci când o societate multinațională înființează o noua filială în străinătate, contul de capital al țării gazdă înregistrază intrări de capital, iar contul de capital al țării sursă va înregistra în debit ieșiri de capital, iar câștigurile companiei mamă se vor înregistra în debitul contului de capital al țării gazdă deoarece reprezintă ieșiri de capital.

Globalizarea, dacă este privită ca un proces obiectiv, și iminent, poate avea ca și rezultate excluderea discrepanțelor care desparte lumea de azi, și care are ca afect beneficiul marilor progresele ale civilizației secolului XX, însă de acest beneficiu nu se bucură decât populația din țările bogate, iar celelalte populații ale globului se zbat între sărăcie și înapoiere. Există mai mulți factori care au influențe asupra acestui fenomen precum: liberalizarea schimburilor comerciale, dezvoltarea fără precedent a piețelor de capital, internaționalizarea producției, mijloacele oferite de progresele rapide din domeniul tehnologiilor.

Fenomenul globalizării cuprinde comerțul liber internațional, mișcarea capitalurilor pe termen scurt, investițiile străine directe, fenomenele migratoare, dezvoltarea tehnologiilor comunicațiilor și efectul loc cultural. Globalizarea este un proces eficient. Libera circulație contribuie la creșterea economică , și pune în legătură diferite culture. Deci, comerțul liber generează creștere economică, competitivitate, eficiență și specializare sectorială. Posibilitatea de a călători oriunde, de a lucre oriunde, de a comunica cu oricine, de a face afaceri oriunde aduce o libertate enormă pentru toți oamenii., putând astfel să își creeze un viitor mai bun.

Acest fenomen prezintă oportunitățile piețelor largi, producerea și comercializarea gamelor mai mari de bunuri, globalizarea mărește șansele sporite pentru atragerea de capitaluri.

Globalizarea este favorabilă pentru țările cu o competitivitate economică mare: tehnologii avansate, forță de muncă performantă, productivitatea muncii ridicată. Datorită acestor factori se poate spune că principala sursă a competitivității o reprezintă capitalul.

Protecționismul se sprijină pe o mentalitate și un set de politici care scot în evidență interesele opuse ale națiunilor. În contrast, liberul schimb relaționează națiunile prin intermediul păcii.

Comerțul, deschiderea și globalizarea sunt suport al guvernării democratice și al statului de drept. Ca urmare a dispariției barierelor comerciale, numărul guvernelor lumii clasificate de Freedom House ca fiind democratice a crescut în mod evident. Dintre primele țări, care reprezintă 40%, în funcție de gradul de deschidere al economiilor (clasament realizat în „Economic Freedom of The World”, co-publicat de Institutul Cato), 90 % sunt considerate libere de către Freedom House. În contrast, dintre economiile închise aflate în partea de jos a clasamentului (20%), mai puțin de 20% sunt privite ca fiind libere, iar 50 % sunt catalogate ca nefiind libere. Mexicul este un bun exemplu în aceste sens: deschiderea economiei mexicane prin intermediul Acordului Nord American pentru Liber Schimb a făcut posibilă victoria președintelui Vicente Fox și distrugerea monopolului puterii deținut de Partidul Instituționalist Revoluționar. Suporterii guvernelor democratice și a statului de drept ar trebui să susțină și globalizarea.

Liberul schimb este un drept fundamental al omului Adversarii globalizării și protecționiștii pornesc de la presupunerea că ei au dreptul să utilizeze forța pentru a ne opri să ne angajăm în schimburi voluntare. Însă drepturile fundamentale trebui să fie egale pentru toți oamenii, și dreptul de a participa la un schimb comercial este un drept fundamental, aflat la dispoziția tuturor oamenilor, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. Comerțul liber nu este un avantaj, este un drept al omului. A face schimb este în mod clar o acțiune umană. Adam Smith a atras atenția printr-o conferință din 30 martie 1763, „Oferirea unui șiling, care pentru noi pare să aibă un înțeles atât de simplu și clar, este în realitate oferirea unui argument pentru a convinge pe cineva să facă așa sau așa cum este interesul său”. Cu alte cuvinte, animalele pot coopera, însă nu pot face comerț, și nu fac comerț pentru că ele nu apelează la anumite argumente pentru a convinge.

Creșterea economică

Creșterea economică reprezintă un proces global ce exprimă evoluția ascendentă a unor mărimi economice agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel național sau internațional, cu efecte favorabile în planul vieții economice și sociale.

Situația macroeconomică a unei națiuni nu poate fi caracterizată numai prin condițiile de echilibru ale economiei sale, ci tocmai prin nivelul și rata creșterii produsului intern brut sau a venitului național, total și pe locuitor.Acestea stau la bază pentru asigurarea resurselor și pentru îmbunătățirea nivelului de viață al oamenilor, pentru progresul general al statului, pentru așezarea sau încadrarea lui la un nivel onorabil în economia mondială.

Fluctuațiile activității economice și trendul de lungă durată se îmbină de-a lungul secolelor. Dacă sunt privite într-o retrospectivă milenară în revista “L’Histoire”, ele apar astfel: “în timp ce crizele brutale, de scurtă durată, sunt bine reperate, iar ciclurile tridecenale au fost definite de economistul rus Kondratieff și sunt admise, se cunosc mult mai puține mișcări de lungă durată, acele trenduri care fac să succeadă “Frumosul secol XVI”,”Sumbrul secol XVII”, Secolul XIX este considerat “gri”, extraordinarul secol XX. Economiștii și istoricii economiei sunt departe de a fi de acord și asupra realității acestor mișcări lungi, iar dacă le admit, ei se despart asupra clauzelor lor profunde.”

Chiar dacă secolul XX a cunoscut cele două războaie mondiale și s-a confruntat cu cea mai mare criză economică cunoscută de economia mondială, el este considerat ca“secolul creșterii economice ”, în care “scara activității umane s-a aflat într-o expasiune continuă, atingând niveluri care ar fi fost de neimaginat în secolele anterioare. ”

În sens restrâns, creșterea economică exprimă mărimea reală într-o anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat, cum ar fi P.I.B., pe total sau locuitor, într-un anumit spațiu economic. În sens larg, creșterea economică este forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale și calitative ce se produc în cadrul vieții economice, într-o perioadă îndelungată imprimând indicatorilor agregați o tendința ascendentă.

Produsul brut pe locuitor a crescut cu peste 2% în medie, pe an, pe ansamblul țărilor industrial, din care: 1,2% în perioada 1913-1950; 3% din 1950 până în 1973 și 1,8% din 1973 până în zilele noastre.

Aceste evoluții au avut ca și cauză viziunea asupra dinamicii economice, care a fost concretizată în intensificarea preocupărilor pentru analiza condițiilor și factorilor de multiplicare a producției de bunuri și servicii.

Creșterea economică desemnează ceva favorabil omului și omenirii deoarece duce la o stare ulterioară mai bună,mai puternică și mai durabilă decât starea prezentă. Este unicul și cel mai puternic motor care poate genera creșteri pe termen lung ale standardului de viață. În general, se afirmă tot mai mult că, ceea ce se întâmplă în timp cu standardele noastre de viață se datorează, în primul rând, creșterii venitului național, analizat în corelație cu creșterea populației. Creșterea economică semnifică o evoluție pozitivă , ascendentă a economiilor naționale, pe termen mediu și lung, care nu exclude manifestarea unor oscilații conjuncturale, stagnări sau chiar regrese.

În general, se consideră că asupra creșterii economice acționează anumiți factori cantitativi și calitativi, care sunt grupați după natura lor:

1.Creșterea forței de muncă utilizate în activitățile și ramurile creatoare de bunuri materiale și servicii și creșterea productivității muncii

2.Ridicarea nicelului de educație și instruire a forței de muncă (“investițiile în capitalul uman”)

3.Investițiile în capitalul fizic prin ridicarea gradului de înzestrare a muncii cu mașini, utilaje, instalații etc (“investiții în capitalul fizic”)

4.Dezvoltarea științei și schimbările tehnologice, determinate de inovații care introduc noi produse, noi moduri de producție a bunurilor existente și noi forme de organizare a activității

5.Resursele material utilizate și gradul de valorificare a acestora în procesul de producție

6. Structura activităților de producție și a sistemului economic (structura pe ramuri, subramuri sectoare care determină gradul de specializare și cooperare etc.). În unele lucrări se atribuie un rol important instituțiilor.

Rolului investițiilor, progresului tehnologic și al creșterii productivității muncii li se impune un rol aparte.

Investițiile, în economia reală se realizează prin construirea de noi capacități de producție, precum și în dezvoltarea și modernizarea celor existente. Ele îmbină aspectele cantitative și calitative, pentru că, necesită fonduri bănești și cheltuieli pe termen mediu și lung, pe de o parte, iar pe de altă parte investițiile permit promovarea progresului tehnic și ridicarea calității factorilor de producție.

Așadar, investițiile dețin o acțiune combinată și complexă asupra procesului de creștere economică. Investițiile măresc sau comprimă numărul de locuri de muncă, și favorizează sporirea productivității muncii și a gradului de prelucrare și de valorificare a resurselor de materii prime, materiale și energie, precum și diversificarea gamei de bunuri oferite pe piețele interne și externe.

Joseph E. Stilitz a evidențiat patru factori esențiali pentru creșterea productivității: economiile și investițiile, educația și calitatea forței de muncă, alocarea resurselor dinspre sectoarele cu productivitate scăzută către cele cu productivitate ridicată, modificările tehnologice.

Factorii care influențează creșterea economică

În literatura de specialitate se consideră că există patru categorii de factori fundamentali:

1) hazardul;

2) cadrul geografic;

3) cultura;

4) cadrul instituțional.

Tipuri de creștere economică

Tipul extensiv de creștere economică se caracterizează prin contribuția preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcți la formarea sporului produsului național brut (PNB).

Tipul intensiv de creștere economică se definește prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creștere, măririi eficienței utilizarii lor. Problemele creșterii și dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru și dezechilibru economic, ținând seama de caracterul complex și dinamic al nevoilor și resurselor.

Beneficiile, costurile și limitele creșterii economice

Experiența țărilor cu o economie modernă și dezvoltarea unei societăți omenești accentuează o idee cu o valoare economică : “creșterea economică este unicul și cel mai puternic motor care poate genera creșteri pe termen lung ale standardului de viață.”

În cea mai concentrată formă, creșterea economică își găsește forma în mărimea PIB, sau a venitului național, și prin ele în multiplicarea posibilităților de utilizare și de progres ale unei națiuni.

Creșterea venitului național se observă în condițiile de viață și de muncă ale oamenilor prin relațiile de repartiție. Însă, cu toate deosebirile care apar prin aceste relații, în general odată cu creșterea economică, sporesc atât veniturile individuale cât și resursele libere pentru investiții, odată cu creșterea masei de bunuri materiale și ale celor de servicii.

Dinamismul economic al țărilor industrializate s-a fundamentat pe câțiva piloni puternici: respect pentru marile echilibre economice, economisire și investiții mari pentru echipare tehnică și modernizare, investiții mari în capital uman, inovații intense și cuprinzătoare , largă deschidere spre piața mondială.

O creștere economică necesită mari eforturi, și costuri economice și sociale.

În primul rând, alocarea unor resurse mai mari pentru susținerea creșterii economice, prin investiții în capital fix, pentru reînoirea aparatului de producție și retehnologizare, corespunzător progresului tehnologic. Toate aceste invesiții duc la o creștere a productivității muncii, iar pe termen lung, duce la crearea de locuri de muncă.

În al doilea rând, o economisire dinamică intensifică modificările structurale, care necesită ridicarea gradului de calificare și de actualizare a pregătirii profesionale, precum și recalificarea sau reprofilarea celor obligați să își schimbe ocupația prin restructurări.

În general, cheltuielile cu educația și investițiile în factorul uman cresc. Aceste investiții de obicei nu prezintă un beneficiu imediat, sub formă de bunuri și servicii pentru consum, necesitând sacrificii pentru generațiile actuale de consumatori.

În acest context, profesorii englezi Richard Lipsey și K. Alec Chrystal afirmă “economia ce promite mai multe bunuri mâine este atinsă prin consumarea de mai puține bunuri azi. Pentru economie ca întreg, acest sacrificiu din consumul curent este un cost primar al creșterii ”.

Creșterea economică se confruntă și cu anumite limite, care sunt analizate îndelung, în discuțiile teoretice și politice, interne și internaționale, care fac apel rivarilor creșterii economice.

Cei mai însemnați sunt:

1. caracterul limitat și epuizabil al resurselor

2. tendințe sau aspirațiile multor oameni pentru consum care nu pot fi susținute cu tehnologiile existente

3. rezistența și greutățile pe care le întâmpină structurile economice și organizatorice la schimbare și înnoire

4. ineficiența și pierderile din sistemul economic, care limitează sau reduc ratele de creștere

5. impactul economiei asupra mediului și poluarea.

Toate aceste limite nu sunt de neînvins, dar depășirea lor impune mult efort, dinamism, strategii, și acțiuni precise, și un climat propice din punct de vedere social și politic, și înainte de toate, de o nouă filozofie asupra procesului de creștere denumită teoria dezvoltării durabile.

Diferențe între creșterea și dezvoltarea economică:

“Între creșterea economică și dezvoltarea economică există și unele deosebiri care, de fapt, le delimitează și justifică utilizarea lor în sistemul categorial teoretico-științific actual. În timp ce creșterea economică vizează îndeosebi latura cantitativă a activității economice, dezvoltarea are o sferă de cuprindere mai mare, reflectând și schimburile calitative ale structurilor economice interramuri, organizaționale, în repartizarea venitului național și in dinamica nivelului de trai. În realitate, procesele de creștere economică și de dezvoltare economică se produc simultan, de aceea ele trebuie considerate împreună. Economistul Ianoș Kornai arată că rata creșterii și armonia ei sunt, în egală măsură , importante, înțelegând prin armonia creșterii dinamica adecvată a structurii economice, deci dezvoltarea economică.”

Creșterea economică poate fi caracterizată printr-o modificare cantitativă și pozitivă, deci o sporire a producției, la orice nivel de referință, bazată în exclusivitate pe modificarea cantitativă a factorilor primari sau direcți ai producției.

În schimb dezvoltarea economică este o modificare calitativă a factorilor direcți, cu sau fără spor de producție, modificare realizată prin progres economic.

În viața reală creșterea și dezvoltarea economică sunt fenomene independente și asemănătoare și, din acest motiv, este destul de greu de stabilit cât la sută din sporul înregistrat de producția unei țări într-o anumită perioadă se datorează creșterii economice și cât la sută se datorează dezvoltării economice.

Spre exemplu la construirea unei întreprinderi se folosesc utilaje mai performante decât cele existente în vechile întreprinderi. Deci se va obține o productivitate superioară în raport cu productivitatea obținută în cele construite anterior.

1.6. Capitalul uman, alături de capitalul fizic, determinanți dezvoltării economice

Termenul de capital uman este definit ca fiind “stocul de cunoștințe profesionale, deprinderi, abilități și de sănătate, care pot conduce o persoană la sporirea capacitaților sale creative și, implicit a veniturilor scontate a se obține în viitor” sau ”capacitatea oamenilor de a produce în mod eficient bunuri materiale și servicii”.

Capitalul uman depinde de sistemul de învățământ și de motivația pentru pregătire care , la rândul lor, sunt în mare măsură determinate de sistemul economic intern. Acest sistem decide, de exemplu cât de mare este cererea de personal cu anumite calificări și care sunt veniturile acestui personal în comparație cu veniturile personalului necalificat. Condițiile economice interne influențează de asemenea modul în care este folosit capitalul de cunoștințe și deprinderi acumulat de cetățeni.

Capitalul uman, spre deosebire de cel fizic, poate determina atât nivelul valorii adăugate create în economie prin participarea nemijlocită în procesul de producție, cât și rata de creștere a valorii adăugate prin capacitatea sa inovatoare. Maximizarea celor doua roluri ale capitalului uman este posibilă prin asigurarea sănătății și educației populației.

Cheltuielile alocate sănătății și educației reprezintă investiții în capitalul uman care asigură acumularea și evitarea deprecierii acestuia. Cu toate că nici sănătatea, nici educația nu sunt servicii publice în sensul strict al definiției, nefiind caracterizate nici de nonrivalitate, nici de nonexcludere, totuși aceste servicii sunt subvenționate parțial sau total de către orice guvern din lume.

Câștigul de pe urma investiției în capitalul uman nu se rezumă doar la suma netă a veniturilor realizate pe parcursul vieții din vânzarea forței de muncă calificată spre deosebire de cea necalificată, ci vizează sentimentul subiectiv de bunăstare intelectuală, de încredere, de recunoaștere socială. În cadrul strategiei dezvoltării, formarea și dezvoltarea capitalului uman sunt posibile prin investiții adecvate în educație și fonduri dimensionate corect pentru sănătate.

Dezvoltarea umană necesită educație, sănătate și un standard decent de viață. În cadrul strategiei dezvoltării, formarea și dezvoltarea capitalului uman sunt posibile prin investiții adecvate în educație și fonduri dimensionate corect pentru sănătate. Capitalul uman, ca factor central de producție în orice teorie economică reprezintă stocul de cunoștințe și calificare, utile și valoroase, întruchipat în forța de muncă, rezultând dintr-un proces de educație și pregătire profesională. Ține de capacitatea omului de a mobiliza alți factori de producție, de a-i combina în mod specific și predetermina pentru a obține un rezultat dorit. De acest capital uman depinde avuția noastră și avuția generațiilor viitoare.

Există două motive:

În primul rând, datorită faptului că beneficiile sociale generate de capitalul uman depășesc suma beneficiilor individuale, stimularea consumului serviciilor de sănătate și educație impune reducerea costurilor acestora la nivel de indivi.

În al doilea rând, asigurarea echității și coeziunii sociale impune accesul tuturor membrilor societății la procesul de acumulare a capitalului uman, indiferent de diferențele între membrii societății.

Formarea capitalului uman-prioritate în strategia dezvoltarii. Capitalul uman, ca factor central de producție în orice teorie economică reprezintă stocul de cunoștințe și calificare, utile și valoroase, întruchipat în forța de muncă, rezultând intr-un proces de educație și pregătire profesională. Ține de capacitatea omului de a mobiliza alți factori de producție, de a-i combina în mod specific și predetermina pentru a obține un rezultat dorit. De acest capital uman depinde avuția noastră și avuția generațiilor viitoare.

Dezvoltarea umană necesită educație, sănătate și un standard decent de viață. În cadrul strategiei dezvoltării, formarea și dezvoltarea capitalului uman sunt posibile prin investiții adecvate în educație și fonduri dimensionate corect pentru sănătate.

Aprecierea cheltuielilor publice doar după dimensiunea lor este o abordare incompletă și incorectă. Importante în procesul de evaluare sunt măsurarea rezultatelor obținute în urma cheltuielilor efectuate și compararea lor cu cele mai bune practici din lume. Un indicator al eficienței cheltuielilor de sănătate și educație este indicatorul dezvoltării umane.

În septembrie 2009 “Comisia pentru Măsurarea Performanței Economice și a Progresului Social” și-a publicat raportul axat pe cele trei secțiuni în care a lucrat: o secțiune dedicată problemelor cu care se confruntă statistica tradițională centrată pe PIB, o a doua dedicată calității vieții și a treia – sustenabilității (dezvoltării durabile). De fapt, concluzia a fost că nu trebuie să luăm în calcul doar Produsul Intern Brut, cu valoarea totală a producției de bunuri și servicii, dar și “indicele de dezvoltare umană” creat de ONU în 1990.

Seria de indicatori alternativi sau complementari, altminteri mai cuprinzători și mai nuanțați în descrierea anumitor aspecte relevante pentru calitatea vieții, suferă de obicei de lipsa unei baze obiective de măsurare. Importanța timpului liber, de exemplu, satisfacția vieții de familie, hrana poate nu atât de garantată din punct de vedere sanitar, dar lipsită de “E-uri”, importanța unui cadru natural nepoluat etc., nu pot fi evaluate în mod real deoarece ele nu au preț stabilit de piață. În diverse etape, câțiva cercetători au propus metode foarte elaborate prin care astfel de elemente să fie cuantificate, dar fiecare în parte este, pe bună dreptate, disputată: la urma urmei, ceea ce contează pentru locuitorii unei țări din Africa este diferit de ceea ce este important pentru un cetățean elvețian, de exemplu.

Chiar în grupurile omogene, oamenii sunt foarte diferiți și percep într-un mod particular bucuriile și neplăcerile traiului de zi cu zi. Tocmai această varietate infinită de preferințe – și acestea în continuă schimbare la același individ – face imposibilă dezvoltarea unei metodologii unice, obiective, de măsurare a progresului economic și social. În țările moderne, dezvoltate și democratice, se oferă – aparent – cetățenilor respectivi posibilități de alegere a stilului de viață, a combinației optime de bunuri, servicii, activități creative, recreative sau contemplative pe care o doresc. Că aceștia vor descoperi sau nu, la capătul eforturilor de a accede spre vârful piramidei lui Maslow, “fericirea” este o altă chestiune. Răspunsul pare să fie mai degrabă negativ. Cercetările din ultimii 20 de ani au remarcat faptul că, dincolo de un anumit stadiu în care necesitățile de bază ale vieții sunt satisfăcute (primele două trepte de la baza piramidei lui Maslow), relația dintre creșterea veniturilor și gradul de satisfacție a indivizilor slăbește.

            O asemenea stare de lucruri explică de ce, în mod uimitor, în diferite sondaje, locuitorii unor țări din Africa și America latină se declară mai fericiți decât cetățenii unor țări bogate. Pe primele locuri se întâlnesc țări dezvoltate, precum Japonia, Finlanda, Danemarca sau Franța, caracterizate de un nivel ridicat al veniturilor și de sisteme de protecție socială bine puse la punct. Psihologii consideră că presiunea generată de competiția acerbă pe piața muncii și anxietatea dată de teama de a pierde tot ce ai realizat fac adeseori din indivizi victimele propriului succes.

Cap. II. Economiile țărilor dezvoltate

2.1. Trăsături generale

Kofi Annan afirma că: ”o țară dezvoltată este aceea care permite tuturor cetățenilor să se bucure de o viață liberă și sănătoasă într-un mediu caracterizat de siguranță.”

Din dorința de a obține informații cât mai ușor de utilizat privitoare la nivelului de dezvoltare, s-a căutat în primul rând un criteriu facil de pus în practică. Aceasta implică recurgerea la un indicator unic, folosind cât mai puține date statistice posibile.

Evaluarea performanțelor economiilor naționale:

Principalele criterii care stau la baza clasificării economiilor naționale sunt:

Mărimea populației – în funcție de acest criteriu, țările se împart în trei categorii: țări mari cu o populație de peste 50 milioane locuitori, țări mijlocii cu o populație cuprinsă între 15 și 50 milioane locuitori și țări mici cu o populație de maxim în 15 milioane.

Raportul dintre sectoarele economice – criteriul clasifică economiile naționale în economii cu orientare industrială și economii cu orientare primară, în care sectorul agricol sau sectorul extractiv depășește ca pondere sectorul industrial.

Indicatorii macroeconomici – printre indicatorii macroeconomici pe baza cărora putem clasifica economiile naționale, se numără PIB , PNB ,VNB pe cap de locuitor, care exprimă nivelul dezvoltării din Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI), calculat în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), indice care cuprinde pe lângă indicatorii amintiți și aspect calitative legate de speranța de viață, rata alfabetizării, etc.

În funcție de nivelul de dezvoltare economiile naționale se împart în două mari categorii țări dezvoltate și țări în dezvoltare. Între țările în dezvoltare se remarcă din punct de vedere economic țările cu economie de piață, urmate de țările aflate în tranziție. La nivelul anului 2006, economia mondială însuma un total de 208 economii, cu o populație totală de peste 30.000 miloane locuitori. Majoritatea țărilor lumii sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite și ale Băncii Mondiale. Comparând evoluțiile venitului național brut din ultimii ani, se poate remarca conturarea unei tendințe de creștere atât în cazul țărilor dezvoltate cât și în cazul țărilor în dezvoltare. În schimb, principala diferență între economiile dezvoltate și cele în dezvoltare rămâne aportul diferit al sectoarelor economice în Venitul Național Brut. Dacă în țările în dezvoltare, sectorul primar și cel industrial primează, în cazul celor dezvoltate ponderea cea mai mare în formarea VNB o are sectorul serviciilor.

Țările dezvoltate cu o economie de piață alcătuiesc așa numita lume occidentală.Această denumire a intrat în limbajul curent dupa cel de-al doilea război mondial. Prin “Occident” se înțelege mai degrabă o filosofie social-culturală, o mentalitate sau un mod de viață decât o anumită zonă geografică sau o populație. În perioada “războiului rece ”, opinia publică internațională asocia cuvântul “Occident (Vest)” cu societatea capitalistă și democrația, în opoziție cu cel de “Răsărit (Est)” care semnifică societatea comunistă și dictatura. Din puct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la “Nord”, în opoziție cu lumea subdezvoltată aflată la “Sud”. Toți acești termeni au un caracter convențional.

Țările dezvoltate sunt grupate în OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare), cataloghează țările dezvoltate, care reprezintă un grup de circa 34 de state, având ca și caracteristici un înalt nivel de dezvoltare , o structură a economiilor naționale moderne, un nivel ridicat al instruirii și de ocrotire a sănătății, în general un nivel ridicat de trai și de civilizație și cu un grad ridicat de participare la circuitul economic mondial.

OCDE este un forum unic unde guvernele a 34 de democrații conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale, a celor ce țin de globalizare și de exploatare a oportunităților globalizării, oferă un cadru în care guvernele pot să își compare experiențele politice, să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune și să-și coordoneze politicile interne și internaționale. Această organizație interguvernamentală își propune să „formuleze, coordoneze și să promoveze” politici destinate să încurajeze creșterea economică și menținerea stabilității țărilor membre, să stimuleze eforturile membrilor de a acorda asistență medicală țărilor în dezvoltare, să să stimuleze comerțul internațional pe baze nediscriminatorii.. În prezent, statele membre ale Organizației dețin împreună peste 70% din producția și comerțul mondial cu bunuri și servicii și peste 90% din volumul investițiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizația a fost numită “clubul țărilor bogate”. Valoarea și valabilitatea recomandărilor și rezoluțiilor OCDE este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcționare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte programe, reușește să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE. Această organizație ajută guvernele în direcția creșterii prosperității și a luptei împotriva sărăciei prin creștere economică, stabilitate economică, comerț și investiții, tehnologie, inovație, anteprenoriat și cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea prin care creșterea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului sunt obtinute împreună. Alte scopuri includ crearea de locuri de muncă pentru toți, echitate socială, guvernare curată și efectivă.

Bazele de date OCDE cuprind o arie largă și diversă, cum ar fi conturile naționale, indicatorii economici, forța de muncă, comerțul, ocupația, migrația, educația, energia, sănătatea, industria, taxele și impozitele, și mediul.

Deși ca număr de state -34- din cele peste 200 de țări ale lumii sunt în minoritate, ca de altfel și din punct de vedere demografic (cca 20 %) și teritorial, forța lor economică, financiară, tehnologică, științifică și politică le-a impus pe primul plan, fiind și cei mai mari investitori de pe glob și cei mai mari exportatori de tehnologii, stăpânii finanțelor lumii și direct și indirect conduc politic viața internatională.

Țările care fac parte în prezent din OCDE sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Chile, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Coreea, Luxemburg, Mexic, Țările de Jos, Noua Zeelanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii.

Câțiva indicatori ilustrativi: dețin cca 75 % din PGM, peste 60 % din producția industrială mondială, cca 70 % din comerțul mondial, cca 2/3 din producția agricolă.

O analiză detaliată a economiilor țărilor dezvoltate impune reținerea câtorva caracterisitici generale:

a) Bazate pe o economie de piață, în pofida unor crize, în toată perioada postbelică (1950-2000) au dinamizat întreaga economie mondială. Factorii intensivi de dezvoltare au fost primordiali datorită revoluției știintifico-tehnice care a realizat informatizarea economiei; totodata privind structura tehnologică a economiilor naționale, majoritatea ramurilor se bazează pe tehnologii înalte, puține pe tehnologii medii și foarte puține pe tehnologii joase.

b) Structurile pe sectoare ale economiilor naționale tind în țările dezvoltate să se apropie între ele, sa se omogenizeze. Astfel sectorul primar (agricol) scade vertiginous ca pondere (5.2%), scade și cel industrial (23-27%) în timp ce cel terțiar (serviciile) crește spectaculos (65-70%).

În interiorul sectoarelor se petrec schimbări substanțiale: în agricultură predomină ramurile zootehnice, în industrie ramurile industriale grele de înaltă tehnicitate și în servicii se produce o incredibilă diversitate apărând chiar servicii pentru producție, depasind sfera clasica a serviciilor.

c) Aceste modificări structurale au determinat pe unii economiști occidentali să considere apariția unui nou tip de societate și să o definească postindustrială sau, informațională sau tehnologică, sau scientică sau după Peter Drucker- postcapitalistă.

d) În toate economiile naționale ale grupului, inclusiv în societate are loc revoluția managerială capabil de o maximă eficiență și de revolvarea problemelor care se ivesc.

e) Țările dezvoltate și marile lor firme dezvoltă la scara mondială procese economice noi transnaționale îndeosebi globalizarea.

f) Pe lângă faptul ca țările dezvoltate domină comerțul mondial, este de consemnat ca în structura exportului ponderea hotărâtoare o au produsele manufacturate, cu un grad mare de prelucrare.

Țările dezvoltate cu economie de piața domină economia mondială. Aceste țări au o populație mai scazută decât ceea a țărilor în dezvoltare. De asemenea, ele dețin cea mai mare pondere în produsul brut mondial, în exporturi, și în investițiile externe de capital.

Țările dezvoltate cu economii performante sunt antrenate în procese de integrare regională, care ar trebui să le ofere în final avantajele unei economii de scară.

Țările care fac parte din categoria țărilor dezvoltate au în comun anumite trăsături: sunt țări industriale, structura economiilor lor naționale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar, și mai ales a celui terțiar, în comparație cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă mult mai repede decât cele clasice. Agricultura s-a industrializat ,zootehnia crescând cu precădere în raport cu producția vegetală. Datorită revoluției manageriale, economiile țărilor dezvoltate realizează cea mai ridicată eficiență, deoarece dispun de competentele necesare lichidării defectelor inerente funcționării organismului economic. Nivelul de trai în aceste țări este cel mai ridicat din lume. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.

Pe plan social, se asigură asistența sanitară pentru întreaga populație, iar problema analfabetismului a fost rezolvată. Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale, el are o tendința de creștere, la anumite intervale de timp relativ scăzute.

Structura exporturilor se definește prin predominanța produselor manufacturate cu un nivel înalt de prelucrare. Aceste țări au determinat transnaționalizarea vieții economice. Ele sunt, în același timp, țări de origine și țări gazde ale celor mai puternice STN.

Aceste caracteristici nu se întâlnesc la toate țările dezvoltate cu economie de piață. De exemplu, ultimele țări intrate în această categorie (Polonia, Cehia, Ungaria) îndeplinesc doar parțial aceste caracteristici.

2.2. Tipuri de politici economice

Politica economică reprezintă totalitatea măsurilor adoptate de către autoritățile publice, în vederea realizării următoarelor obiective:

– utilizarea deplină a forței de muncă;

-stabilitatea prețurilor și a inflației;

– creștere economică;

– menținerea echilibrului balanței de plăți.

Funcția economică a Statului constă în elaborarea unei politici adecvate, a cărei orientare pornește de la asigurarea supravegherii, când Statul are un rol pasiv, lăsând piața să-și joace rolul său regulator în mod spontan și poate ajunge până la căutarea conștientă a echilibrului, când Statul capătă un rol activ.

Măsurile de politică economică țin cont de raportul dintre câștigurile și costurile care sunt implicate, din punct de vedere economic, social și politic.

Tipuri de politici:

Politica monetară

Politica bugetară

Politica comercială

Politica monetară reprezintă o componentă a politicii economice generale a unei țări. Ea constă în acțiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii, în scopul stabilizării macroeconomice. Această politică este considerată o politică economică liberală datorită statutului Băncii Centrale de instituție neguvernamentală. Politica monetară este elaborată și coordonată de Banca Centrală. Banca Centrală în cadrul economiei de piață îndeplinește următoarele funcții:

– prevenirea crizelor financiare prin acordarea de lichidități băncilor aflate în dificultate de plată;

– supraveghează funcționarea sistemului bancar;

– emite monedă și reglează masa monetară aflată în circulație;

– acordă împrumuturi statului și păstrează tezaurul național.

Evoluția băncilor poată amprenta istoriei proprii fiecărei țări. Așa se explică deosebirile existente.

Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale, în Marea Britanie el este deținut de Stat, în Statele Unite, de băncile private comerciale, iar în Japonia, de acționari privați. Deosebiri de la o țară la alta apar și în legătură cu independența Băncii Centrale față de puterea politică. În Statele Unite, FED se bucură de o independență relativă. În Japonia, Banca Centrală este pusă sub supravegherea Ministerului de Finanțe. În Germania, grație statutului acordat prin legea votată în 1957, Bundesbank beneficiază de o independență de invidiat18. La rândul ei, Banca Angliei, ca instituție publică, colaborează cu Trezoreria în probleme de emisiune monetară.

Politica monetară țintește menținerea echilibrului macroeconomic sau restabilirea lui, prin utilizarea instrumentelor specifice, în funcție de stadiul în care se află economia națională în evoluția ei ciclică. Principalele instrumente cu care operează politica monetară și de credit sunt:

-masa monetară

– dobânda

– condițiile de creditare

Politica bugetară este o componentă a politicii economice generale a unei țări. Politica bugetară reprezintă acțiunea Statului prin intermediul bugetului său. Acțiunea se produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale și de fixare a unui anumit nivel al deficitului public. În toate țările, proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare.

Politica fiscală folosește ca pârghii:

– impozitele

-taxele

Politica fiscală are un impact favorabil asupra economiei numai în măsura în care acțiunile publice se realizează cu luarea în considerare a priorităților din fiecare etapă de dezvoltare, asigură efecte economice, sociale sau de altă natură corelate cu efortul financiar produs, îmbină armonios raționalitatea pe termen scurt cu cea pe termene mijlocii și lungi. Autoritățile publice folosesc politica fiscală în scopul atingerii următoarelor obiective:

– influențarea proceselor economice;

– corectarea ciclului economic;

-înlăturarea dezechilibrelor din economie.

Politica cheltuielilor publice folosește ca pârghii:

– achizițiile

– comenzile de stat

– investițiile

Achizițiile, comenzile de stat și investițiile, sunt folosite în cadrul politicii cheltuielilor publice în mod diferențiat în funcție de activitatea economică.

Politica comercială – reprezintă totalitatea măsurilor, reglementărilor cu caracter juridic, fiscal, valutar, bugetar, financiar, bancar și de altă natură, utilizate de către stat în vederea reglementării relațiilor sale comerciale externe. Politica comercială urmărește două obiective globale pe termen lung: promovarea relațiilor economice internaționale și protejarea economiei naționale de concurența celorlalte state. Pe termen scurt politica comercială urmărește:

-îmbunătățirea structurii comerțului exterior;

orientarea geografică a schimburilor;

-stimularea sau restrângerea exporturilor sau importurilor;

îmbunătățirea cursului de schimb;

sporirea încasărilor la bugetul statului;

delimitarea sectoarelor considerate de interes strategic;

-menținerea unui echilibru general al balanței comerciale și al plăților externe.

Politica comercială utilizează trei categorii de instrumente:

– de natură tarifară (vamală)

– de natură netarifară

– de natură promoțională și de stimulare

Într-un mod categoric, economia țărilor dezvoltate este o economie de piață. Prin sistemul capitalist, s-au creat condiții, pentru ca piața să devină atotcuprinzătoare. Principiul lui Adam Smith, după care “mâna nevăzută a pieței” reglează totul, a fost împărtășit de către oamenii politici și economiști, până la “Marea Depresiune” din 1929-1933, care a zguduit încrederea în acest principiu.

Însă, după un timp, soluțiile care au fost împărtășite de John Keynes, au fost considerate cele mai adaptabile realității. Acesta credea în rolul regulator al Statului “…ceea ce importă nu este ca guvernul să-și echilibreze propriile conturi, ci să facă în așa fel încât cererea efectivă să fie suficientă pentru menținerea folosirii depline a forței de muncă..”. Dacă se dorește o relansare pentru creșterea și reducerea șomajului, guvernul nu trebuie să rămână pasiv. În concepția lui Keynes, intervenția statului trebuia să aibă în vedere următoarele :

-creșterea consumului, grație unei politici adecvate a veniturilor;

-stimularea investițiilor și a producției, printr-o politică monetară, care să reducerea ratei dobânzii, dar și printr-o politică de cheltuieli publice.

Keynes poate fi considerat părintele intervenționismului statal în economie, într-una capitalistă, binențeles. El a susținut rolul economic al statului și nu a contestat rolul motor al interesului personal sau pe cel al mecanismului concurenței și cel al pieței.

Politici comerciale favorabile liberului schimb vs. politici comerciale protecționiste

Politicile comerciale favorabile liberului schimb se definește printr-o utilizare restrânsă a unor bariere care pot fi tarifare sau netarifare. Într-o economie deschisă, schimburile comerciale în PIB sun însemnate. Politica comercială protecționistă admite aplicarea restricțiilor tarifare și netarifare ridicate la import. Însă, politica comercială favorabilă liberului schimb este caracteristică pentru țările dezvoltate.

Conform unor studii, țările care adoptă politica comercială orientată spre exterior, beneficiază de creșteri economice importante, iar acest fapt se datorează politicii comerciale care stimulează la nivel intern alocarea eficientă a resurselor.

Economia mondială este eterogenă, iar datorită acestui fapt, efectele deschiderii economice se resimt diferit, de la o țară la alta, în funcție de nivelul de dezvoltare a fiecărei țară.

Promovarea liberalismului la nivel global a avut ca efecte:

-sporirea influenței țărilor dezvoltate

-apariția dezechilibrelor economice interne, în principal la nivelul economiilor în dezvoltare (deficite comerciale, deficite de cont curent, șomaj, datorii externe)

-adâncirea decalajelor de dezvoltare

Politica protecționistă are ca efecte:

-redistribuirea venitului național în favoarea diferitelor grupuri de interese, ca urmare a modificării sau menținerii structurii sistemului intern de prețuri

-crearea unui mediu favorabil dezvoltării noilor ramuri industriale

-obținerea unui nivel înalt de protecție socială, concretizată uneori prin creșterea gradului de ocupare al forței de muncă și prin stabilizarea pieței muncii.

Dacă ținem cont de faptul că economia capitalistă se caracterizează la nivel de piață printr-o concurență imperfect, politica comercială ideală trebuie să asambleze aspectele liberalismului cu aspectele protecționismului în funcție de prioritățile naționale. Politica comercială strategică este axată pe susținerea unor interese naționale, în limitele impuse de organizații și de acoduri internaționale. În prezent, aceasta este cea mai viabilă soluție.

2.3. Grupul celor 8 (G8)

Grupul celor 8 (G8) este un forum internațional al guvernelor statelor cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic și militar: Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Construirea acestui grup s-a realizat datorită crizei petroliere petroliere din 1973, după care a urmat o recesiune globală. Apariția Grupului Statelor cele mai Industrializate, s-a făcut pe calea neoficială.Miniștrii de finanțe și guvernatorii băncilor centrale din cele mai importante cinci țări – Statele Unite, Japonia, Germania, Franța și Regatul Unit – s-au întâlnit la intervale neregulate. Prima întâlnire s-a ținut în 1967 la Chequers, casa de la țară a primului-ministru britanic. S-a decis că șefii de guvern trebuie să fie mai interesați in fața situației economice grave. Președintele Franței, Valery Giscard d’Estaing, a fost printre primii care au insistat asupra discuțiilor regulate la nivel înalt cu privire la problemele economice și financiare. A găsit un sprijinitor în cancelarul german, Helmut Schmidt, care a considerat că șefii de guvern trebuie să se implice mai mult în domenii care reveneau tradițional unor miniștrii specialiști.

Primul Summit a avut loc la Rambouillet în 1975 . Au participat reprezentanții a celor șase state care formau în acel moment Grupul, respectiv Franța, Italia, Germania, Marea Britanie, Japonia și Statele Unite. Canada devine membru în 1976 realizându-se astfel Grupul celor șapte.

Din 1977 încep să participe și reprezentanți ai Comunității Europene, începând cu Summit-ul de Londra. În cadrul întâlnirilor, conduse de toate țările membre, pe rând, se discută anumite probleme:

-coordonarea politicilor macroeconomice și în special a politicii ratelor de schimb

-dezvoltarea economică

-protecția mediului

-implementarea legislației

-sănătatea populației – îmbunătățirea accesului la asistență medicală a populației

-terorismul privit la o amenințare globală.

Țările membre G8 controlează circa 66.1 din economia mondială, cu toate că populația totală nu depășește 14 % din populația globului. În tabelul de mai jos este prezentat potențialul economic al acestor țări.

Sursa: World Development Report-2006, World Bank

2.4. Nivelul de dezvoltare al țărilor cu economie de piață

Țările dezvoltate nu sunt omogene. Există însemnate diferențe între modul de viață, care sunt determinate de particularitățile naționale de dezvoltare. Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor scoate în evidență acest lucru.

La margine se situează Africa de Sud și Polonia, două țări care au venituri atipice (4000-7000 de dolari). Deopotrivă, în celălalt punct se încadrează Elveția și Norvegia, care sunt țări cu cel mai ridicat PIB pe locuitor, cu 51,4 mii și 54,8 mii de dolari.

Este de remarcat progresul Belgiei și Norvegiei. Belgia și-a restructurat economia, industria mineritului care provoca pierderi însemnate, iar Belgia a profitat de exploatarea de resurse de petrol dinn Marea Nordului.

Fondul este deosebit de preocupat de datoria țării, care va ajunge la 219% din PIB la sfârșitul anului 2011, și rezultă că diminuarea datoriei trebuie sa rămână o prioritate a guvernului. Acesta a suplimentat bugetul cu 33 miliarde de euro pentru a finanța necesitățile de după cutremur, și vrea să treacă prin Parlament o lege prin care il autorizează să emită obligațiuni și să conceapă un al doilea buget, în luna august. FMI susține că o consolidare fiscală ar trebui să se bazeze pe o reformă fiscală globală, construită în jurul unei creșteri progresive a taxei pe consum. Pe langa taxele vamale, în Japonia se percepe o taxă de consum (impozit indirect general) asupra tuturor bunurilor vândute în Japonia.

Sporul venitului pe locuitor în aceste țări dezvoltate cu o economie de piață au o tendință durabilă. Între anii 1990-1996, creșterea a fost una pozitivă în cea mai mare parte a acestor țări. În anii următori, 1998-2001, această tendință s-a menținut, a făcut excepție doar Spania. Creșterea venitului pe locuitor s-a menținut și în perioada următoare, 2001-2005.

Calitatea vieții

PIB pe locuitor arată nivelul de trai al populației unei țări, însă acesta nu se transformă neapărat în bunăstare. Pornind de la această ideee, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculate un “indice al dezvoltării umane”-HDI.

2.5. Indicele dezvolării umane

Indicele dezvoltării umane reprezintă un instrument complex cu ajutorul căruia se măsoară evoluția pe termen lung a nivelului mediu de dezvoltare umană, el fiind sinteza a 3 dimensiuni de bază:

Longevitate, măsurată prin speranța de viață la naștere (care reflectă sintetic durata medie a vieții sub influența unor factori cum ar fi alimentația, starea de sănătate, condițiile de locuit, etc.)

Nivelul de educație reflectă gradul de instruire și accesul la un învătământ de calitate, indispensabil procesului de formare în vederea unei vieți productive în viața modernă. Nivelul de educație se măsoară prin combinarea datelor privind rata de alfabetizare cu o pondere de două treimi și proporția combinată de înscriși în diverse forme de învățământ în pondere de o treime

Standard decent de viată, măsurat prin produsul intern brut pe locuitor

Dezvoltarea umană este un exemplu de dezvoltare care este mult mai mult decât creșterea sau scăderea veniturilor naționale. Este despre un mediu în care oamenii pot dezvolta pe deplin potențialul și să ducă o viață productivă în raport cu nevoile și interesele lor.

Începând din 1990 Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) publică anual Rapoarte ale Dezvoltării Umane (Human Development Report) care explorează legăturile dintre dezvoltarea umană și variabilele inflexibile care reprezintă starea economică, socială și demografică a societății. Programul urmărește accentuarea performanțelor diferitelor țări prin construirea de indicatori numerici ai dezvoltării umane. Noțiunea de dezvoltare umană profundă și mai bogată poate fi surprinsă printr-un indice compozit sau printr-un set amănunțit de indicatori statistici. IDU accentuează cu precizie structura și direcția progresului (sau regresului) capitalului uman în cursul creșterii economice a unei țări, precum și problemele care însoțesc acest progres în 177 de țări.

Evaluarea IDU a atras numeroase critici, controverse și sugestii de îmbunătățire precum:
1) Alegerea dimensiunilor- IDU nu include o serie de dimensiuni cum ar fi libertatea politică, valorile culturale și mediul înconjurător.

2) Alegerea variabilelor- S-a propus că, alături de speranța de viață la naștere, să fie incluse și mortalitatea infantilă și securitatea alimentară pentru a se putea caracteriza mai bine sănătatea unei națiuni.

3) Calitatea datelor- Datele care stau la baza rapoartelor și a studiilor asupra dezvoltării umane trebuie să asigure ierarhizări și comparații corecte și să conducă la concluzii permanente.Având în vedere diversitatea surselor de date, apar uneori critici referitoare la standardizarea indicatorilor, dar mai ales în legătură cu întârzieri din partea țărilor în furnizarea datelor către organizațiile și organismele internaționale.

Chiar dacă nu este perfect, IDU este considerat util, deoarece are un grad mai mare de cuprindere decât PIB, măsurând și alte posibilități umane alături de venit. IDU, fiind un indicator sintetic, reprezintă de fapt rezultatele acțiunilor întreprinse de fiecare țară în cele trei domenii – economie, sănătate, educație -pe baza politicilor adoptate.

HDI arată, pe lângă venitul pe locuitor, și alte aspect calitative concrete. Progresul dezvoltării umane este pus în evidență printr-o corelare a celor mai importante dimensiuni ale sale. PNUD arată punctual său de vedere :”Dezvoltarea este un proces care conduce la lărgimea gamei de posibilități oferite fiecărei persoane. În principiu, ele sunt nelimitate și pot evolua în timp. Dar oricare ar fi stadiul de dezvoltare, ele implică realizarea a trei condiții esențiale: o viață lungă și o stare de sănătate bună, accesul la cunoștințe, ca și resursele necesare atingerii unui nivel de viață convenabil”. Dacă privim problema nivelului de trai în aceste țări dezvoltate, este foarte clar că ele au atins cele mai ridicate standarde de viață:

speranța de viață a depășit pragul de 70 de ani, iar accesul populației la serviciile medicale este total (100%)

aportul zilnic de calorii depășește nevoile reale (peste 100 %)

rata de școlarizare primară și secundară este de peste 90 %.

În concluzie, evoluția planului de dezvoltare, al calității vieții este incontestabil. Însă țările dezvoltate recunosc că se confruntă cu probleme sociale importante, dar instituțiile existente, mecanismele create funcționează pentru a permite rezolvarea problemelor care se ivesc. Organismul politic, economic și social este rezistent iar acest lucru este cel mai important.

2.6. Potențialul economic al țărilor dezvoltate

Deși economia acestor țări dovedește o mare capacitate de adaptare la schimbările de pe piața mondială, totuși ele au fost suprinse într-o proporție mai mică sau mai mare, nepregătite, de diverse crize care au avut loc în economia mondială, (precum criza de energie, și de materii prime). Nivelul de trai în țările dezvoltate este ridicat (25-30 % din veniturile unei familii sunt destinate satisfacerii nevoilor primare). Au la bază proprietatea privată, chiar dacă într-o anumită măsură și statul deține proprietatea mai ales în domenii de importanță strategic. La baza avansului economic față de alte state stau dezvoltarea intensivă (creșterea calității factorilor utilizați, însoțită de o creștere a producției). În plan social, aceste țări au o dezvoltată infrastructură care asigură un sistem de asistență sanitar corespunzător, și un grad de instruire necesar (peste 90 % din numărul savanților și cercetărilor științifici lucrează în țările dezvoltate), așadar s-a desfințat analfabetismul.

Țările dezvoltate participă intens la comerțul internațional, exportând produse manufacturate, tehnologii, și combustibili.

2.7. Modele de dezvoltare

2.7.1. Modelul American

Statele Unite se află în fruntea grupului marilor țări industrializate, reprezentând o superputere mondială, cu un potențial economic și militar ridicat.

Printre caracteristicile modelului american se poate menționa faptul că este un întins teritoriu, cu numeroase resurse naturale, iar prin faptul că nu a cunoscut feudalismul, ci a trecut direct la capitalism, s-a format societatea civilă deschisă. Poporul american este un popor de emigranți, care au atras specialiști de valoare.

În opinia lui Hegel, statele unite reprezintă „pământul viitorului…..pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”. Pământul făgăduinței nu era o noțiune abstractă, el oferea milioanelor de emigranți posibilitatea de a beneficia de o viață mai bună într-un timp scurt. Tema de bază a declarației de independență este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Lucrul cel mai important este că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii sau clase sociale ci direct indivizilor. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea, cel american – Codul Constituțional – a avut cel mai mare succes. Într-un timp relativ scurt s-a creat o piață uriașă care a stimulat creșterea economică. Având în vedere dimensiunile pieței, standardizarea și producția de serie apar de timpuriu. În cadrul modelului fordist firmele transnaționale sunt integrate pe verticală, iar o ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate și repetitive să fie efectuate în condițiile nesiguranței locului de muncă. De asemenea în cadrul modelului fordist oferta este cea care impune logica, prin standardizare pentru a facilita fabricarea și a reduce costul. Pentru a da o dimensiune cât mai mare țării lor americanii au recurs la metodele pieței libere cumpărând cu plata cash o parte din statele care compun confederația: Louisiana în 1804 de la Napoleon, Oregon 1846 de la Anglia, California 1848 de la Mexic, Alaska 1867 de la Rusia Țaristă.

Astfel America a reușit să realizeze o intrare spectaculoasă și hotărâtoare pe scena istoriei, făcându-și loc credința în „excepționalismul american”, teză care susține că Statele Unite fac excepție de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin și dispar. Această teză a fost cultivată la americani de toți liderii politici.

De la sfârșitul secolului XX și până în prezent Statele Unite au rămas singura superputere, sistemul și modul de viață american exercitând o puternică influență asupra noilor generații din întreaga lume.

2.7.2. Modelul Suedez

Modelul Suedez indică o cale de mijloc între capitalism și socialism, promovat timp de mai multe decenii. Este un model în care statul și sindicatele se implică în economie în vederea redistribuirii avuției, pe baza mecanismelor socialiste egalitariste. Modelul suedez se bazează pe o dezvoltare economic susținută pe termen lung, dezvoltare de tip capitalist și pe statutul de neutralitate. Timp de patru decenii socialiștii suedezi au acordat sindicatelor și statului un rol sporit, marea majoritate a populației orientându-se către sectorul de stat. Asistența socială fără egal, manifestată de exemplu printr-un ajutor de șomaj care atingea circa 90% din salariu, accentuează fenomenul de nemuncă. Aici se mai poate adăuga un sistem de salarii rigid, solidar, incapabil să stimuleze performanța.

După 1991, ca urmare a adâncirii crizei economice, manifestată prin șomaj, scăderea productivității, deficit bugetar de proporții, Suedia trece la o politică economică de austeritate. Din 1995, când Suedia devine membră a Uniunii Europene, sistemul economic și social cunoaște o perioadă de restructurare în vederea alinierii la cerințele și standardele pieței europene.

2.7.3. Modelul Japonez

Japonia este cea de-a doua putere economică a lumii. Economia ca și întreaga viață socială duce amprentele vechilor tradiții și obiceiuri. Această țară a cunoscut o perioadă feudală de dezvoltare foarte lungă, și bine conturată, în care s-a pus accent pe cultul onoarei și pe disciplină militară. Elementele tradiționale feudale și cele specifice economiei de piață conviețuiesc într-o simbioză unică. Marile întreprinderi se bazează pe folosirea continuă a forței de muncă, care însoțește un sistem de salarizare reflectat la vechimea în companie. Sistemul deține cam 40% din populația activă industrială. Firmele mari atrag salariați foarte tineri prin semnarea unui contract de muncă pe viață. Orice companie deține o bancă la care salariații își depun o parte din salariu. Prin acest mod de economisire se dezvoltă întreprinderea fără a se apela la credite, salariații asigură astfel finanțarea dezvoltării economice. Organizarea firmelor japoneze este unică și constă în forța economică a Japoniei.Acestea sunt organizate înjurul unor rețele economice care sunt legate prin participarea financiară încrucișată, și astefel se asigură convergența intereselor.

Modelul toyotist – firmele toyotiste sunt firme transnaționale învăluite de firmele mici subcontractante integrate pe orizontală. Salariații au un statut permanent, ei cumulând un maxim de operațiuni. La acest model, producția este ghidată de cerere. Deoarece este o țară săracă în resurse, Japonia a tebuit să se axeze pe resursele umane, pe disciplina seculară a populației și pe un orgoliu național deosebit. Japonia este țara cu cea mai omogenă populație din punct de vedere etnic din lume,iar acest fapt influențează modul organizare și funcționare a societății, cât și modul de funcționare al pieței. Rolul statului în economie a fost însemnat până în anii ’80. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a evidențiat colaborarea între sectorul de stat și cel particular. Alocarea capitalului către sectoarele considerate importante s-a efectuat cu ajutorul Ministerului Industriei și Comerțului Internațional (Ministry of International Trade and Industry – MITI). Acesta a elaborat politici economice care au restrains ponderea întreprinderilor de stat și au încurajat inițiativa privată.

Constructia economiei japoneze s-a realizat stratificat pe doua etaje. Primul nivel, dealtfel cel mai performant, s-a bazat pe marile concerne ce acopereau o gamă foarte largă de activități, deținând propriile sisteme de finanțare și un număr impresionant de salariați. Aceste concerne uriașe au fost cele mai importante purtatoare ale progresului tehnic, ele au fost orientate spre ramurile de înaltă tehnologie și performanță. În jurul lor graviteaza multe firme mici, cu până la 300 de salariați,care asigură serviciile „de completare” pentru marile firme. Aceste firme mici formează cel de-al doilea nivel după care s-a structurat economia japoneză. Cele doua paliere complementare au reușit să impună un ritm intens de dezvoltare, care s-a bazat pe creșterea substanțială a productivității muncii. Comparativ cu alte țări analizate, sistemul de organizare a întreprinderii nipone s-a bazat pe relația de devotament a angajatului față de angajator dar și invers, iar acest lucru a condus la atingerea unor ritmuri de creștere a productivității.

2.7.4. Modelul elvețian

Elvetia, este printre cele mai bogate țări ale lumii încă din anul 1870. Cu o populatie de 7,5 milioane de locuitori, această țară ocupă locul al doilea în lume dupa Statele Unite ale Americii în ceea ce privesște media din ultimii treizeci de ani (1975-2005) a produsului intern brut per capital la puterea de cumpărare și ocupă primul loc în ceea ce privește media din ultimii treizeci de ani a produsului national Din punct de vedere al mediei HDI, pe treizeci de ani, ce ia în calcul produsul intern brut, durata vieții, gradul de alfabetizare și gradul de cuprindere în învățământ, Elvetia deține locul 2 dupa Norvegia, înaintea Statelor Unite ale Americii. La mijlocul secolului al XIX-lea, Elveția se afla pe locul 8 dupa produsul intern brut per capita într-un eșantion de 14 state, din care 12 state vest-europene, Japonia și Statele Unite ale Americii. În acea perioadă, Elveția era încă un stat agrar, cu 60% din forța de muncă ocupată în sectorul primar – agricultura și silvicultura. Cu o pondere de 30% din populația ocupată, sectorul manufacturier era important, și se baza pe textile, îmbrăcăminte și un număr de sectoare mai mici precum cel alimentar, construcții, ceasuri și bijuterii. În 1880, sectorul primar și cel secundar dețineau 40% din populația ocupată. Sectorul terțiar a avut un trend crescător, populația crescând de la 10% în 1880 la 30% în 1910. La acea vreme, cele mai importante ramuri ale sectorului terțiar au fost comerțul, transportul, hotelurile și restaurantele. Sectorul terțiar a continuat să se dezvolte în prima parte a secolului trecut, egalând sectorul secundar în 1970, unde ambele sectoare au ocupat câte 45% din forța de muncă.

Datorită dimensiunii mici a pieței interne firmele au fost forțate să se internaționalizeze de timpuriu sub forma exporturilor și a investițiilor companiilor multinaționale de origine elvețiană în străinătate.

Comparând Elveția cu Belgia, Danemarca, Olanda și Suedia s-a dovedit că, dacă în 1890 șase din cele zece companii multinaționale din regiune erau de origine elvețiană, în 1914, companiile elvețiene erau 27 din cele 57 din regiune. Neavând resurse naturale a impus o producție bazată pe muncă și capital. Datorită faptului că Elveția nu are ieșire la mare, s-au generat costuri de transport considerabile, iar acest fapt a împiedicat până la începutul secolului trecut creșterea salariilor într-un ritm înregistrat de țările vecine și s-a încurajat producerea de lucruri prețioase de înaltă calitate pentru export. Elveția a atins un avantaj comparativ pe termen lung în crearea de produse de înaltă calitate, printr-o orientare a strategiei de dezvoltare pe contracararea dezavantajelor inerente unei economii mici, fără resurse și ieșire la mare. Întreaga strategie a constat în deschiderea timpurie a economiei la competiția externă concomitent cu extinderea firmelor rezidente pe piețele vecine.

Sistemul politic bicameral – care este format din Consiliul Național reprezentant al cetățenilor și Consiliul Statelor, – care alege Consiliul Federal format din șapte consilieri, fiecare conducător al unui minister sau departament, a jucat un rol important în ceea ce privește dezvoltarea. Compoziția Consiliului Federal în ceea ce privește partidele din care fac parte consilierii nu s-a schimbat între anii 1959 și 2003. Stabilitatea politica a atras investițiile pe termen lung., iar neutralitatea și riscul militar scăzut au conferit Elveției reputația de țară sigură și de încredere. Elveția se află pe primul loc în ceea ce privește ponderea stocului investițiilor străine directe în produsul intern brut.

.Elementele-cheie pentru creșterea economică au fost liberalizarea mișcărilor bunurilor și capitalurilor, odată cu industrializarea și crearea unui sistem politic stabil și administrație descentralizată.

Cap. III. Studiu de caz: Privire de ansamblu asupra economiei SUA

3.1. Caracterizare generală a economiei SUA

Puterea economică dublată de capacitatea militară au transformat Statele Unite ale Americii în supra-putere globală cu interese economico-comerciale și politico-militare în diferite colțuri ale lumii moderne. Orientul Mijlociu, Sud-estul Asiei, America Latină sunt declarate zone de interes strategic pentru Statele Unite. Chiar dacă SUA rămân în centrul sistemului internațional ca mare putere economică și militară, globalizarea economică permite multor altor puteri să se afirme și să concureze cu SUA, rolul acesteia de singură superputere fiind pus la îndoială de mai multe puteri în ascensiune economică, printre care, în primul rînd, se află Uniunea Europeană, care la capitolul populație și produs intern brut depășește SUA.

În linii mari, sistemul economic american poate fi definit prin caracterul său descentralizat, capitalist, bazat pe proprietatea privată și liberă inițiativă. Intervenția autorităților federale în economie se manifestă prin strategii de politică bugetară și monetară. În același timp, bugetul federal are o componentă ce vizează investiții în cercetare. Legislația economică americană permite implicarea guvernului în controlul practicilor de afaceri, guvernul american avînd și rolul de supervizor al creșterii economice.

Un rol special în economia americană îl joacă companiile transnaționale. Coca Cola, Colgate, Microsoft, Ford, IBM, General Electric, Intel, Exxon, Wal-Mart, Mc Donald’s, reprezintă imaginea SUA în întreaga lume. În topul primelor zece corporații transnaționale la nivel global, primele cinci sunt din SUA.  De altfel, companiile transnaționale sunt vîrful de lance al ofensivei americane în contextul globalizării economice. Totodată aceasta din urmă transferă în exterior modelul american de planificare și de management a activității economice, și în egală măsură și noile tehnologii de mare randament și productivitate.

Pe parcursul ultimilor ani, nivelul înalt al productivității întîlnit în economia americană le-a permis Statelor Unite să atragă uriașe fluxuri de capital dar și să exporte resurse financiare americane peste tot în lume dar mai ales în Europa. Economia americană a cunoscut  ritmuri stabile de creștere  economică susținută de tehnologia performantă, inflație scăzută, capacitatea de a crea locuri de muncă și un nivel scăzut al șomajului. SUA promovează un nou concept economic legat de productivitatea globală a factorilor de producție, concept ce pune accent pe eficacitatea cu care economia americană îmbină munca angajaților cu investițiile în cercetare și noile tehnologii. Secretul succesului economic american este legat și de sumele uriașe investite în cercetare și dezvoltare, atât de către companiile private dar și de către autoritățile federale. Un alt factor al succesului îl reprezintă gradul de pregătire și numărul personalului de cercetare. Creșterea economică  a impulsionat, în mod paradoxal, declinul dolarului din ultimii trei ani. Capacitatea înaltă de consum a cetățenilor americani a transformat Statele Unite într-o țară importatoare, ducînd la creșterea deficitelor comerciale și de cont curent pînă la niveluri record, iar îngrijorările privind acest tip de dezechilibre au început să afecteze dolarul din anul 2001 încoace. Potrivit datelor statistice publicate de Departamentul Comerțului al SUA, pe parcursul anului 2006, economia SUA a dat dovadă de o performanță satisfăcătoare, în pofida pierderilor înregistrate pe piața imobiliara. Produsul național brut în 2006 a înregistrat valoarea de 12.98 trilioane de dolari, produsul intern brut a crescut cu 3,4%, iar cel pe cap de locuitor  a fost de 43,500 dolari. De asemenea,  rata șomajului a fost de 4,5%, rata inflației de 2,5%, și rata creșterii producției industriale de 4,2%. Recentul raport al Fondului Monetar Internațional „World Economic Outlook” atestă faptul că creșterea economică a SUA va continua în ritm moderat și în anul 2008.

Fiind parte a grupului celor mai industrializate țări de pe glob (G8), SUA continuă să joace rolul de locomotivă financiară a economiei mondiale. SUA sunt membre ale  Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, Organizației Cooperării Economice Asia-Pacific,  Organizației Statetelor Americane, Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internațional, precum și parte a Acordului General pentru Tarife și Comerț, fiind activ implicate in activitatea a zeci de organizații internaționale și regionale.

Promovînd o politică de liberalizare a comerțului, SUA a inițiat și a semnat o serie de acorduri de comerț liber și acorduri regionale care au deschis piața americană pentru exportatorii străini, precum și au oferit posibilitatea agenților economici americani de a pătrunde pe alte pieți ale lumii. Actualmente, SUA au acorduri de comerț liber cu Israel, NAFTA (Canada, Mexic și Japonia), Singapore, Australia, Moroco, Chile, Iordan, Bahrain, CAFTA-DR (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Republica Dominicană).

Piața americană constituie una dintre cele mai mari și competitive din întreaga lume, dînd dovada de un potențial ieșit din comun de absorbție a mărfurilor străine, datorită capacității înalte de consum a populației care la moment constituie peste 303 mln de oameni. Cei mai importanți parteneri comerciali ai SUA sunt Canada, China, Mexic, Japonia și Uniunea Europeană. Exporturile din SUA în anul 2006 au crescut cu 9.8%, atingînd suma totală de 1.3 trilioane de dolari, iar importurile au sporit cu 3,2 %, atingînd suma de 2 trilioane dolari. Datorită creșterii volumului exportului s-a micșorat deficitului comercial al SUA, astfel contribuind la creșterea economică a țării.

Capacitate de absorbție a mărfurilor produse în străinătate, precum și dinamismul pieții locale, poate crea impresia caracterului uniform și omogen al acesteia. În realitate, piața americană este compusă din sute de piețe mai mici care pot fi împărțite ținând cont de aspectul geografic, fie de cel demografic, sau al preferințelor care se manifestă în structura importurilor. Din punct de vedere geografic și economico-industrial, SUA se divizează în șase regiuni:

Regiunea Nord-Est (statele Connecticut, Massachusetts, Maine, New Hampshire, Rhode Island and Vermont). Regiunea este cunoscută datorita rețelei dense a instituțiilor sistemului universitar-academic, cel cultural și medical bine dezvoltat.

Regiunea Centrală de Est (statele Delaware, Maryland, New Jersey, New York, Pennsylvania și Districtul Columbia). Zona reprezintă preponderent o concentrare a companiilor financiare, comunicații și software, industrii farmaceutice.

Regiunea de Sud (statele Alabama, Arkansas, Florida, Georgia, Kentucky, Louisiana, Mississippi, Carolina de Nord,  Carolina de Sud, Tennessee, Virginia, Virginia de Vest, o parte a statelor Missouri, Oklahoma and Texas). Regiunea este centrul agro-industrial al Statelor Unite.

Regiunea Centrală de Vest (statele Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Michigan, Minnesota and parts of Missouri, Nebraska, Dakota de Nord, Ohio, Dakota de Sud and Wisconsin). Zona este vestită prin produsele de brutărie și patiserie, precum și prin nivelul avansat al dezvoltării agriculturii (porumb, grîu și ovăz). 

Regiunea de Vest (statele Alaska, California, Colorado, Hawaii, Idaho, Montana, Nevada, Oregon, Utah, Washington și Wyoming). Regiunea este cunoscută pentru locurile pitorești datorită cărora este mai mult o zonă turistică.

Regiunea de Sud-Vest (statele Arizona, Nevada, New Mexico, Texas de Vest și o parte din Oklahoma) Zonă cu climă foarte uscată și aridă, cu un potențial industrial și agricol redus.

Oportunități pentru inițierea afacerilor în Statele Unite ale Americii există în diverse sectoare ale economiei SUA. Potrivit cercetărilor companiei Euromonitor, cel mai dinamic sector în SUA este industria de echipamente și utilaje agricole. De asemenea, industria constructoare de automobile, în special cele trei companii gigantice General Motors, Ford Motor și Chrysler, și producătorii de părți componente și piese de schimb. Un alt sector pentru inițierea afacerilor este industria alimentară, industria produselor cosmetice, industria cinematografică, industria tehnologiilor informaționale, industria textilă și de artizanat, industria vinicolă.

Totodată, competitivitatea și complexitatea pieții americane va determina companiile exportatoare în această țară să ia în calcul procedurile de import reglementate de către stat la nivel federal și la cel local. În vederea abordării unei strategii de pătrundere pe piața respectivă  cu costuri minime și în mod durabil, exportatorul în SUA va ține cont de îmbinarea aspectului geografic, demografic, de specificul psihologic în promovarea strategiei de promovare a mărfurilor moldovenești. În dependență de domeniul de activitate, de produs sau servicii prestate, exportatorul moldovean va efectua o analiză a riscurilor,  oportunităților și beneficiilor scontate pe segmentul de piață  care prezinta interes. Coloniile britanice din America și-au instituit independența în anul 1776 și o nouă națiune, Statele Unite ale Americii, prin Tratatul de la Paris, a fost recunoscută, în anii 1776. În următoarele secole li s-au mai alăturat încă 37 de state celor 13 state formatoare, care erau instalate pe teritoriile întinse de pe continentul american și aveau numeroase ieșiri la mare. Un eveniment cu o importanță majoră a fost criza economică din anii 1929 – 1933, care a avut ca și consecință, faptul că, un sfert dintre americanii care erau capabili de lucru, și-au pierdut slujbele.

Istoria SUA este foarte legată de economie. Printre cauzele care au determinat detașarea politică a coloniilor nord-americane de Marea Britanie, se remarcă în special unele cauze economice. Faptul că s-a interzis dezvoltarea industriei, impunerea obligativității de a cumpăra produse britanice la prețuri care au fost stabilite de metropolă – au condus la „partida de ceai de la Boston” din 1773, unul dintre evenimentele ce au condus la declanșarea războiului de independență. La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite erau rezistente prin economia lor, care asigura aproape 50% din PIB-ul mondial. Perioada Războiului Rece a fost determinată de competiția celor două mari puteri ale vremii: SUA și URSS. Când URSS-ul s-a prăbușit, puterea SUA a ieșit mai bine în evidență și s-a impus.

Starea anilor ‘90 nu semăna cu cea de după cel de-al Doilea Război Mondial. SUA se afla într-o poziție fruntașă,în domeniile – militar și cultural, -, iar în cel economic, exista un decalaj, dar nu era foarte clar. Japonia făcuse salturi importante și în anumite domenii egalase SUA. Cel mai important merit pentru SUA, a fost că a avut 107 luni de creștere economică continuă. SUA, după cum sunt denumite “țară a tuturor posibilităților” a fost mereu o țintă pentru emigranții care proveneau de pe toate continentele. Aceștia s-au îndreptat spre vest și au pus bazele agriculturii. Deoarece SUA beneficiază de condiții naturale propice pentru agricultură, aceasta s-a afirmat în secolul XIX-lea ca o mare putere agricola. Tutunul, bumbacul, cerealele, produsele de origine animală au constituit principalele resurse de export.

Dat fiind potențialul său economic și militar uriaș, SUA reprezintă o superputere mondială. ¾ Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Acest lucru a permis ca, de la început, societatea americană să se dezvolte ca o societate civilă deschisă – principalul izvor de forță al Statelor Unite. După Hegel, Statele Unite reprezentau „pământul viitorului … pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”. Făgăduința pe care America o oferea milioanelor de imigranți nu era o noțiune abstractă, ci posibilitatea reală de a fi tratat ca o ființă umană și de a beneficia de o viață mai bună, nu într-un viitor îndepărtat. Într-un timp relativ scurt a fost creată o piață uriașă, care a stimulat puternic creșterea economică. Standardizarea și producția de serie mare au apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieței americane. Atrași de ideea de a da o dimensiune cât mai mare țării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la metodele pieței libere, cumpărând cu plata „cash” Louisiana de la Napoleon (1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848), Alaska – de la Rusia țaristă (1867).

America a reușit, astfel, să-și adune energiile și să realizeze o intrare nu numai spectaculoasă, dar și hotărâtoare pe scena istoriei. Treptat, și-a făcut loc credința în „excepționalismul american”, în faptul că Statele Unite s-ar abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri, oricare ar fi ele, după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin și chiar dispar. Sentimentul „excepționalismului” a fost cultivat la americani de liderii politici.Orice s-ar spune, însă, secolul al XXI-lea găsește Statele Unite în fruntea lumii. Ele au rămas singura superputere, iar credința în „excepționalism” este mai vie ca oricând. Sistemul și modul de viață american exercită o puternică influență asupra noilor generații din întreaga lume. Din acest punct de vedere, modelul american nu are contracandidați. Superputere sau (după unele opinii) „doar” stat-leader, SUA conduc plutonul marilor puteri. A doua putere economică a lumii este Japonia, distanțată, la rândul ei, de celelalte țări industriale. Modelul economic japonez este diferit de cel american. ¾ Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu același lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca și întreaga viață socială sunt puternic impregnate de vechile tradiții. S-a ajuns la un fel de simbioză care s-a dovedit, totuși, profitabilă pentru aproape toată lumea.
Între secolele XIX – XX, doi mari președinți au elaborat doctrinele economico-politice care doreau să caracterizeze relațiile SUA cu celelalte state. Președintele Taft a emis „Diplomația Dolarului” care presupunea că interesele americane sunt economice si acestea se manifestă la nivelul mondial. Presedintele Roosvelt a impus „Diplomația Big Stick” potrivit căreia SUA își promovează cu forța sau își apară interesele economice oriunde în lume. Începutul secolului XX marcheaza afirmarea SUA ca prima mare putere economică a lumii.

Dacă privim procesul creșterii a SUA, putem observa că acesta a fost însoțit de trei trenduri ascendente în ceea ce privește:

– timpul trecut pentru acumularea de învățare și pentru perfecționarea nivelului de educație. De exemplu, în anul 1940, 25% din populația adultă termina nivelul gimnazial de pregătire și doar 5% absolveau cel puțin patru ani de colegiu. În anul 1993 proporțiile se schimbă considerabil, 80% terminau gimnaziul și 20% patru ani de colegiu;

– preocuparea pentru cercetare – inovare. Datorită creșterii nivelului educației, crește și numărul celor cu un nivel înalt de educație, așadar numărul cercetătorilor și cel al inginerilor a crescut de peste trei ori, de la 0,25% din totalul lucrătorilor în 1950 la 0,75% în 1993;

– deschiderea spre economia mondială și lărgirea gradului de racordare la aceasta.

Creșterea nivelului de pregătire și cel al preocupării pentru cercetare-dezvoltare are ca scop îndreptarea calității factorului uman, deoarece, cea mai mare bogăție a SUA este capitalul uman. Datorită unor estimări ale unor modele de creștere endogenă, productivitatea muncii a crescut între anii 1915 și 2000, datorită creșterii nivelului de pregătire a forței de muncă, în medie, cu aproximativ 0,5 procente pe an. Creșterea cea mai important a avut loc între 1960 și 1970, însă a fost urmată de o încetineală în ultimele două decenii ale secolului trecut, din cauza unei micșorări a ritmului de îmbunătățire a nivelului de pregătire.

Coordonate fizico-teritoriale

SUA se află în America de Nord, între cele două oceane, Atlantic și Pacific, Canada în Nord și Mexic în partea de sud. Este o republică federală, cu capitala la Washington. Teritoriul Statelor Unite este de aproximativ 40 de ori mai mare decât suprafața României. Federația este alcătuită din 50 de state federale, dintre care 48 sunt state continentale învecinate, iar două state, Alaska și Hawaii, sunt despărțite de teritoriul celor 48, primul de Canada, al doilea de Oceanul Pacific. La aceste state se adaugă districtul federal Columbia, care este un teritoriu federal obținut prin donații egale de la statele Maryland și Virginia. Suprafața SUA este de 9,826,630 km2.

Indicatori demografici

Populația SUA a crescut cu 10% în ultimul deceniu, astfel înregistrându-se cea mai lentă creștere din ultimii 70 de ani, ajungând să numere în prezent 308,7 milioane de locuitori, după cum arată datele oficiale.

Cea mai accelerată creștere a populației a fost înregistrată în sudul și vestul țării, conform BBC.

40% din această creștere este pusă pe seama imigranților. Sigur este că, în total, populația SUA se ridică la 308.745.538 locuitori.

Speranța de viață a americanilor a crescut la aproape 78 de ani în 2007, bărbații trăind în medie 75,3 ani, cu cinci ani mai puțin decât femeile care trăiesc în medie 80,4 ani. Creșterea acestui indicator la 77,9 ani în 2007 de la 77,7 în anul precedent este confirmarea unei tendințe: în ultimul deceniu speranța de viață a urcat cu 1,4 ani. Rata mortalității a avut cel mai mic nivel în 2007, cu 60,3 decedați la 100.000 de persoane, adică jumatăte din cât era în urmă cu 60 de ani. Bolile cardiovasculare și cancerul sunt primele două cauze ale mortalității americanilor. Sida este a șasea pe listă.

Indicatori economici

Economia Statelor Unite este clasată pe primul loc în lume. Produsul intern brut a fost estimat la 14,256.30 miliarde de dolari în decembrie 2009.

Statele Unite are PIB-ul pe cap de locuitor de 37,867 dolari SUA, potrivit Băncii Mondiale. Cu mai puțin de 5% din populația lumii, SUA dețin aproape o treime din producția mondială, ceea ce situează economia americană drept una dintre cele mai competitive din lume. Drept urmare economia americană se detașează clar nu numai ca mărime, ci și ca eficiență.

Proveniența veniturilor pe sectoare, este de 1,2% din agricultură, 19,6% din industrie și 79,2% din servicii. O caracteristică aparte a economiei Statelor Unite este libertatea economică acordată sectorului privat, permițând acestuia să ia deciziile ce determină direcția și scara la care economia americană se află. SUA sunt bogate în resurse minerale și se bucură în același timp de un climat favorabil ce îi permite să-și exploateze și terenurile fertile. SUA sunt a treia țară din lume producătoare de petrol (zăcăminte în Texas, Louisiana, California și Alasca), a doua țară din lume exportatoare de gaze naturale și de cărbune, și dispune de importante rezerve de fier, cupru, zinc, aur, argint, tungsten și uraniu.

3.2. Analiza evoluției economice a SUA

Statele Unite ale Americii se află in fruntea grupului marilor țări industriale. Previziunile pentru 2005 indicau un PIB de aproape 12300 de miliarde de dolari – cel mai mare din lume3. Dat fiind potențialul său economic și militar uriaș, SUA reprezintă o superputere mondială. Războiul a avut ca și consecință pentru SUA , o dublare a venitului național și al exporturilor, o monedă mai puternică , și un nivel de trai mai bun pentru cetățenii americani. Principalul motiv pentru existența unor piețe de desfacere așa de mari, pentru producția americană, se datora faptului că nu exista nicio concurență. În încercarea de a se reconstrui cele două regiuni, se achiziționa tot ce producea industria americană. Peste toate acestea, președintele Truman, a lansat o politică de investiții, și a dat o nouă imagine și identitate New Deal-ului, sub denumirea de Fair Deal, iar această nouă administrație a promovat politica liberală abundentă și creșterea economică.

Perioada anilor ’50 s-a definit prin “prosperitate și anxietate”, după cum declara istoricul Carl Danger. Chiar și înaintea acestor ani, americanii au cunoscut o îmbunătățire a traiului de viață, însă până în anii ‘50 nu au ajuns la “societatea prosperă” cum o definea Galbraith. În acei ani, venitul personal care era încasat de americani s-a ridicat la 875 mld. de dolari, iar o rată de 7,5 % era destinată pentru economisire. Datorită acestui fapt, a fost avantajată dezvoltarea investițiilor private, care, cumulate cu investițiile publice se ridicau la 7 % din PIB în 1950, și 9,4 % în 1960, astfel șomajul ajungând la sub 6 % până în 1960. PNB a crescut de 322 miliarde în 1947 la peste 500 de miliarde în 1960.

Însă de ce funcționa societatea așa de bine? Un răspuns era datorită dezvoltării pieței și liberei concurențe care erau promovate de liberalismul democatic. Un alt răspuns, dat de Galbraith, susținea că “puterea compensatoare ” era responsabilă pentru echilibrul structurii pieței. Totuși, și marile întreprinderi au jucat un rol important. Existau în anii ’50 aproximativ 500 de mari întreprinderi care produceau jumătate din producția națională. Primii 38 de giganți dintre aceștia, angajau 10 % din capacitatea productivă a țării. General Motors, producea în anul 1955 cam 3 % din PIB-ul Italiei.

Scăzând costurile fixe cu cercetarea și dezvoltarea, și dezvoltând economiile de scară, marile concerne au fost capabile să țină pasul cu schimburile tehnologice care au fost rapide în aceea perioadă. Acestea sunt identificate cu capitalismul. Birocrația care însoțea activitățile firmelor facilitau prosperitatea clasei de mijloc care cuprindeau peste 50 % dintre familiile americane. Activitatea acestor firme se întindea pe toate domeniile, de la agricultură, până la domeniile de varf, însă cele mai multe erau angajate în industrie, unde participau cu 42 % la crearea PIB în 1950, și în sectorul țerțiar unde se realiza 54 % din PIB, ocupând astfel 84 % din populația activă. Datorită producției mari dezvoltată de economia americană, SUA era cel mai mare importator de materii prime din lume, permițându-le astfel să dicteze în materie de prețuri internaționale.

Sectorul agricol, era într-un regres continuu, lăsând teren industriei și serviciilor. Doar 15 % din populație mai lucra în mediul agricol, în 1950.

În prezent, puterea economică a SUA este dată de capacitățile militare, deoarece își atribuie controlul politico-militar asupra unor zone din întreaga lume precum Orientul Mijlociu, Sud-estul Asiei, America Latină care sunt declarate zone de interes strategic pentru Statel Unite.

Odată cu prăbușirea URRS și a comunismului european, SUA a rămas deocamdata unica putere globală. Sistemul economic american poate fi caracterizat printr-un caracter descentralizat , caracter capitalist, care este bazat pe proprietate privată și libera inițiativă. Intervenția autorităților federale în economie se exprimă prin strategii de politica bugetară și monetară. În acelasi timp, bugetul federal deține o componentă care vizează investiții în cercetare . Legislația economică americană permite implicarea guvernului în controlul practicilor de afaceri, guvernul american având un rol în creșterea economică.

În prezent, criza economică se resimte și în SUA. În august 2007, se declanșează criza creditelor imobiliare, sectorul imobiliar fiind un sector deosebit de activ în ultimele două decenii în economia americană. Această criză a fost socotită ca având risc major privind materializarea prognozele principalelor instituții de specialitate încă din 2006. Piața imobiliară americană a trecut, în doar câteva luni, de la creșteri spectaculoase la recesiune. Reducerea vânzărilor, înregistrată în luna septembrie, reprezenta cea mai drastică scădere din ultimii 16 ani. Activitatea din sectorul imobiliar din ultimii ani a fost impulsionată de creditele deosebit de avantajoase oferite de bănci. Din cauza puternicii concurențe și a sumelor enorme pe care le acumulaseră și care nu aduceau profituri stând în seif, unele bănci au început să fie mai generoase decât în trecut, să acorde împrumuturi de până la 120% din valoarea casei ce urma a fi cumpărată și să nu mai ceară solicitantului dovezi privind venitul său. Aceste împrumuturi imobiliare sunt cunoscute sub numele de „sub-prime lending”, împrumuturi către clienți cu risc ridicat de insolvabilitate. Dobânda inițială era fixă pe doi sau trei ani, după care devine variabilă și, evident mai mare. Băncile au acordat astfel de împrumuturi în valoare de miliarde de dolari unor oameni care, de fapt, nu erau în stare să le achite. Unii clienți, care inițial au putut plăti ratele mai mici, la încheierea perioadei inițiale nu au mai putut plăti rata mărită, iar alții au intrat în alte datorii din alte motive. La sfârșitul anului 2007, instituțiile financiare americane dețineau împreună ipoteci în valoare de aproape 1.000 de mld. de dolari.

Impactul s-a resimțit în întreaga lume, analiștii exprimându-și temerea că această criză de pe piața imobiliară americană ar putea declanșa o recesiune globală a economiei.

Pentru calmarea pieței creditelor și creșterea încrederii în potențialul economiei americane, la reuniunea din septembrie a Consiliului Director al FED, s-a hotărât reducerea ratei dobânzii directoare cu 0,5 procente, prima reducere operată în 2007 și cea mai mare reducere operată la o singură sesiune a FED-ului din ultimii 4 ani. Analiștii și-au exprimat îngrijorarea, susținând că o astfel de măsură are și un risc: reducerea dobânzilor ar putea încuraja extinderea pieței împrumuturilor și, implicit, creșterea posibilității apariției creditelor neperformante.

Efectul crizei americane a produs în Marea Britanie o panică ce a condus la retrageri substanțiale ale populației din depozitele deținute în băncile britanice, ceea ce a determinat ca primul ministru să garanteze integral depozitele populației pentru a evita o retragere în bloc a acestora.

În încercarea sa de a impulsiona activitatea de pe piețele financiare, unde băncile manifestau o reticență sporită în acordarea de credite, chiar și în cazul împrumuturilor interbancare, ceea ce reprezintă un risc al antrenării economiei americane, aflată deja în scădere de viteză, într-o recesiune, FED-ul a redus rata dobânzii la fondurile federale pentru a treia oară în 2007 la 10 decembrie, cu 0,25 procente., anunțând că lasă deschisă ușa unor viitoare reduceri, dacă evoluția economiei o va cere.

Mai mult, FED-ul a redus tot cu 0,25% rata scontului (la care acesta împrumută direct băncile comerciale), anunțând că are în vedere utilizarea și altor căi pentru stimularea pieței creditului. La 24 de ore după anunțul asupra reducerii ratei la fondurile federale, Banca Centrală a declarat că va coopera cu alte patru bănci centrale pentru a opera o infuzie de capital pe piața internațională.

Este vorba de până la 110 miliarde de dolari furnizați de FED și de instituțiile echivalente din Marea Britanie, Canada, Uniunea Europeană (BCE) și Elveția. Cursul acțiunilor pe piețele americane a crescut substanțial imediat după anunț, dar a scăzut ulterior. Scopul acestei acțiuni a fost de a evita transformarea crizei bancare internaționale într-o recesiune economică mondială.

Confruntată cu astfel de șocuri, dublate de creșterea prețurilor internaționale ale țițeiului, economia americană este pe punctul de a se transforma din „locomotiva” economiei mondiale în factor de propagare a recesiunii în economia mondială. Globalizarea este o forță care a accelerat schimbările din economia mondială din ultimele decenii. Ea a schimbat evoluția și ierarhiile atât la nivelul statelor cât și al companiilor. Dacă în secolul XX, Statele Unite au fost liderul incontestabil al economiei mondiale la începutul secolului XI au apărut o serie de provocări care pun în discuție poziția sa de lider. Aceste provocări au fost exacerbate de apariția în 2007 a semnelor recesiunii economice și a crizei de pe piața creditelor. Dacă în prima jumătate a anului 2007 activitatea economică, deși în încetinire de ritm față de anul anterior a rămas dinamică, declanșarea crizei imobiliare din vară a determinat turbulențe și în celelalte sectoare ale economiei. Deși analiștii anticipau intrarea economiei americane în recesiune până la sfârșitul anului, acest lucru nu s-a materializat datorită menținerii unei cereri de consum puternice, însoțită de investiții nerezidențiale susținute, elemente ce au constituit principalul motor al creșterii economice. Sporirea sănătoasă a veniturilor reale disponibile, în parte datorate gratificațiilor importante și operațiunilor speculative pe bursele de valori de la începutul anului, au susținut cererea populației. Consumul privat a fost deosebit de puternic în trimestrul III, când cheltuielile personale, în special pentru bunuri de folosință îndelungată, au înregistrat creșteri vizibile în ciuda crizei de pe piețele financiare.

Ritmul de creștere a produsului intern brut în 2007 s-a situat la 2,2%, în scădere față de nivelul de 2,9% înregistrat în 2006. Principala contribuție la creșterea P1B au avut-o cheltuielile de consum ale populației, exporturile, investițiile nerezidențiale și cheltuielile guvernului federal și ale administrațiilor locale.

Condițiile de pe piața muncii, care a susținut ultimele creșteri ale veniturilor familiale, s-au deteriorat treptat. Ocuparea forței de muncă din sectorul privat s-a încetinit începând din trimestrul II 2007, cu reduceri ale locurilor de muncă înregistrate în industria prelucrătoare, construcții și servicii financiare, iar rata șomajului a crescut ușor.

Chiar dacă, având în vedere reducerea populației active, rata șomajului a rămas neschimbată în luna august, la 4,6%, numărul angajărilor (mai puțin cele din agricultură) a cunoscut primul recul după august 2003, cu o pierdere de 4.000 de locuri de muncă. Analiștii, care anticipau crearea, în medie, a 100.000 de locuri de muncă își manifestau îngrijorarea privind tendința evidentă de scădere a acestui indicator. În cele 3 luni din vara anului 2007, crearea de noi locuri de muncă nu a depășit în medie, pe lună, 44.000 comparativ cu 147.000 pe lună în perioada ianuarie-mai 2007 și 200.000 pe lună în 2005 și 2006.

În decembrie 2007, rata șomajului s-a ridicat la 5% din totalul populației active (comparativ cu 4,6% în 2006), Departamentul Muncii anunțând crearea a numai 18.000 de noi locuri de muncă, cea mai redusă creștere lunară din ultimii 4 ani. Experții au declarat că acesta este un semnal al faptului că economia americană este pe punctul de a intra în recesiune.

Consecință a încetinirii economice, creșterile de productivitate s-au redus sensibil în trimestrul IV, la numai 1,8% față de 6% în trimestrul precedent. Pe ansamblul anului 2007, creșterile de productivitate s-au ridicat la 1,6%, față de 1% în 2006.

La 4 februarie 2008, președintele George W. Bush a prezentat Congresului proiectul de buget pentru viitorul an fiscal (1.10.2008-30.09.2009), care cuprinde cheltuieli bugetare ce depășesc pentru prima oară în istoria Statelor Unite 3.000 de mld. dolari. Pe total, cheltuielile vor crește cu 6% la 3.107 mld. dolari, iar veniturile bugetare cu 7,1% la 2.700 mld. dolari. Deficitul bugetar va „urca” la 410 mld. dolari în 2008, pentru a se reduce ușor în 2009 la 407 mld. dolari. Ca pondere în PIB, aceasta va reprezenta o creștere consistentă: de la 1,2% în 2007, va trece la 2,9% în 2008 și 2,7% în 2009.

George W. Bush a elogiat în ultimele sale discursuri beneficiile pe care SUA le-au obținut ca urmare a acordurilor de liber schimb încheiate cu nenumărați parteneri comerciali și a încercat să convingă Congresul să aprobe ultimele acorduri de liber schimb ale Administrației sale încheiate cu Columbia, Peru, Panama și Coreea de Sud.

Hillary Clinton, unul din principalii candidați democrați, declara că dorește ca toate acordurile de liber schimb să fie revizuite la fiecare 5 ani, inclusiv cele care au fost negociate de Administrația Clinton.

Deficitul balanței comerciale s-a redus în 2007 la 815,4 mld.$ față de 838,3 mld.$ în 2006. Exporturile de mărfuri au sporit la 1.149,2 mld. $ în 2 007 de la 1.023,1 mld.$ în anul precedent. Cea mai consistentă creștere au înregistrat-o exporturile de produse industriale neagricole și bunuri de capital. Importurile au însumat 1964,6 mld.$, față de 1861,4 mld.$ în 2006. Cel mai mult au crescut importurile de bunuri de consum, petrol și produse petroliere și bunuri de capital.

Deficitul balanței de plăți curente s-a redus cu 3% în ultimul trimestru al anului 2007 iar deficitul de cont curent s-a diminuat cu 8,9%, totalizând 738,6 mld. dolari.

Pe parcursul anului 2008, conjunctura economiei americane s-a deteriorat progresiv, falimentele răsunătoare ale unor coloși bancari zguduind întregul sistem financiar american. La începutul lunii octombrie 2008, sistemul bancar american s-a prăbușit, zdruncinând din temelii 4 din cele mai mari 5 bănci americane. Imediat, ministrul de finanțe, Henry Paulson, a supus aprobării Congresului în regim de urgență un plan care prevedea acordarea a 700 miliarde dolari pentru prevenirea unei catastrofe financiare. Din această sumă, 250 miliarde dolari erau destinați participării statului american la capitalul băncilor cu probleme, cu sume care puteau ajunge până la 25 miliarde dolari. După sectorul financiar, guvernul SUA a încercat să sprijine și producătorii auto, unii comentatori afirmând că se încearcă „naționalizarea parțială" a principalilor producători auto. Camera Reprezentanților, cu o majoritate de 237 de voturi pentru și 170 împotrivă, a aprobat un plan de ajutor financiar pentru cei trei mari producători americani de autovehicule, GM, Chrysler și Ford. Deși în septembrie primiseră deja o subvenție de 25 de miliarde de dolari cu scopul de a dezvolta tehnologii ecologice, cele trei se aflau în pragul falimentului ca urmare a performanței slabe și a pierderilor acumulate de-a lungul mai multor ani. Conform planului, cele trei companii urmau să primească un ajutor de urgență de 14 miliarde dolari, la care se putea adăuga ulterior un pachet de finanțări pe termen lung de până la 35 de miliarde de dolari dacă producătorii auto își restructurau activitatea. Aceștia urmau, în schimbul banilor, să elaboreze până la 31 martie 2009 planuri de restructurare drastică, menite să asigure viabilitatea pe termen lung a acestui sector. Președintele Barack Obama promitea la sfârșitul lunii februarie 2009 că-i va apăra pe constructorii de autoturisme aflați în mare dificultate, susținând în fața Congresului că „țara care a inventat automobilul nu-1 poate abandona. Ne angajăm să menținem direcția reînnoirii industriei auto, care să poată face față concurenței și să câștige. De aceasta depind milioane de locuri de muncă. Zeci de orașe depind de ea".

Pentru întregul an 2008, ritmul real de creștere a produsului intern brut se situează la 1,1%, comparativ cu 2,0%, nivel înregistrat în 2007. Principala contribuție la creșterea PIB în 2008 au avut-o exporturile, cheltuielile de consum personal pentru servicii, cheltuielile guvernamentale federale, cât și cele la nivel statal și local din prima jumătate a anului.

Restrângerea activității economice este relevată și de declinul din industria americană, producția industrială înregistrând o scădere de 1,8% în 2008 comparativ cu majorarea cu 1,7% înregistrată în 2007. Această scădere este însă mai redusă decât cea înregistrată în 2001 (anul ultimei recesiuni), când producția industrială s-a diminuat cu 3,4%, declinul menținându-se și în 2002 (-0,1%).

Aceste evoluții s-au răsfrânt pe piața forței de muncă, anul 2008 aducând tristul record al celui mai mare număr de locuri de muncă pierdute din 1945 până în prezent. Din cele 2.589.000 de locuri de muncă desființate, 524.000 au fost numai în ultima lună a anului. Astfel, rata șomajului a atins cote alarmante, de 7,2% din totalul populației active în luna decembrie, cea mai ridicată din ultimii 16 ani. Declinul este cu atât mai evident cu cât în anul precedent s-au creat 1,1 milioane de noi locuri de muncă.

În 2010, economia Statelor Unite ale Americii a crescut cu 1,6 la suta, in al doilea trimestru, fiind mult sub nivelul evaluat, de 2,4 %. Această creștere economică scăzută se datorează importurilor mari, cele mai mari din ultimii 26 de ani, și datorită acumulării de stocuri de către companii. Economia americană a crescut peste patru trimestre consecutive, însă aceasta a crescut cu doar 2,9 % anual, însă este nevoie de cel puțin o creștere de 3 % pe an, pentru a putea fi ținut în frâu șomajul, care a crescut la 9,5 % în ultimii ani. Companiile au investit în echipamente și tehnologie cu 25 %, aducând un aport semnificativ creșterii economice. Însă aceste investiții s-au realizat prin importuri, acestea crescând cu 32 %, cel mai mult din 1984.

Planul de relansare economică al președintelui Barack Obama:

Barack Obama a propus un program de stimulare a economiei în valoare de 825 miliarde de dolari din care să se cheltuiască 412,5 miliarde în 2009 și o sumă similară în 2010. Cheltuielile pe care acest program le presupune în fiecare dintre acești doi ani reprezintă 2,5% din PIB. În urma adoptării acestui plan, deficitul bugetar era de așteptat să depășească 1.000 de miliarde de dolari în anul fiscal 2009 (aproape 7% din PIB), nivel nemaiîntâlnit după cel de-al doilea război mondial. Programul prevede:

din valoarea totală, de 825 miliarde dolari, pe doi ani, o treime o reprezintă reduceri de taxe, iar două treimi cheltuieli guvernamentale;

fiecare american ce câștigă mai puțin de 200.000 de dolari pe an va primi o reducere de taxe în valoare de 500 de dolari, iar familiile beneficiază de reduceri însumând 1000 de dolari. Aceste reduceri de taxe (în valoare totală de 275 miliarde dolari) vor impulsiona consumul, care generează două treimi din PIB;

119 miliarde dolari vor merge către administrațiile celor 50 de state ale SUA, în principal pentru a acoperi cheltuielile legate de sistemul de sănătate și cele administrative (bugetele statelor componente ale SUA nu pot înregistra deficit);

pentru Educație sunt alocați 117 miliarde dolari;

106 miliarde se vor aloca categoriilor celor mai afectate de criză (șomeri, asigurări sociale);

în infrastructură se vor investi 90 miliarde, în sectorul energetic 54 miliarde, iar în cercetare 16 miliarde.

Acest plan vine în completarea celui de 700 de miliarde de dolari deja aprobat la sfârșitul anului trecut însă, dată fiind situația extrem de dificilă în care se află economia SUA, mulți economiști sunt de părere că nici măcar aceste 1.000 de miliarde nu vor fi suficiente și cred că ar fi necesare peste 2.000 de miliarde pentru a readuce economia în faza de creștere.

Costurile planurilor de salvare ale economiei vor determina o sporire a deficitului bugetar la 1.200 miliarde dolari, reprezentând 6,8% din PIB în anul fiscal 2009 (început la 1 octombrie 2008), estimează Comisia pentru Buget a Senatului, de două ori mai mare decât recordul istoric stabilit, de 455 de miliarde de dolari (3,1% din PIB) în anul 2008.

Barack Obama a declarat că „deficitele de mii de miliarde de dolari" s-ar putea manifesta și în următorii ani și, în consecință, cabinetul său are ca obiectiv „responsabilizarea" deciziilor legate de buget și cheltuielile publice.

În 2008, în rândul celor mai mari exportatori mondiali, locul Statelor Unite a fost ocupat de China, cea mai puternică economie a lumii aflându-se doar pe locul 3, după Germania și China, cu un volum al exportului de 1301 miliarde dolari, ceea ce reprezintă o pondere de 8,1% din totalul exporturilor mondiale.

În ceea ce privește importul, SUA și-au păstrat locul 1, rămânând cel mai mare importator mondial, cu un volum al importurilor de 2.166 miliarde dolari (13,2% din importul global), urmate de Germania și China.

Soldul balanței comerciale s-a deteriorat în 2008, majorându-se la 820,8 miliarde dolari, de la 819,4 miliarde dolari în 2007.

Potrivit datelor prezentate de Departamentul american al Comerțului, deficitul balanței de plăți s-a diminuat în 2008 la 673,3 miliarde dolari de la 731,2 miliarde dolari în 2007. Această ameliorare s-a datorat creșterii excedentelor din balanța veniturilor și serviciilor. Creșterile au fost parțial compensate de pierderile din transferurile curente unilaterale către investitorii străini și de deficitul comercial.

Anul 2009 nu a debutat sub auspicii mai favorabile decât cel anterior. Sumele enorme de bani injectate în sistemul bancar și în alte sectoare ale economiei nu păreau a da roade. Vânzările de locuințe la mâna a doua s-au redus cu 5,5% în ianuarie 2009, atingând nivelul cel mai scăzut de după iulie 1997. Totodată, prețul mediu al locuințelor a scăzut drastic, cu 15%, fapt ce a schimbat peisajajul american: „orașele de corturi" au proliferat ca urmare a faptului că numeroși americani, rămași fără slujbe, cu locuințele luate de bancă s-au mutat în corturi la marginea orașelor.

Recesiunea, care a început ca o criză a locuințelor, în care mulți americani nu își mai puteau plăti ipotecile, s-a propagat în toate sectoarele economiei. Numai în luna februarie 2009, 650.000 de americani și-au pierdut locul de muncă, șomajul înregistrând cel mai ridicat nivel din ultimii 25 de ani, 8,1%.

Circa 12,5 milioane de oameni căutau un loc de muncă și nu mai este vorba doar de clasa muncitoare săracă, au început să fie afectate persoane din clasa mijlocie: lucrători în construcții, fermieri, lucrători în vânzări, personal din restaurante sau hoteluri, inclusiv unele persoane cu studii superioare.

Analiștii susțineau că situația este atât de gravă, încât ar putea sfârși prin naționalizarea întregului sector bancar american. Valoarea activelor ipotecare din bilanțurile instituțiilor financiare rămâne în continuare incertă. Conform indicelui Case-Schiller, nivelul prețurilor locuințelor în principalele 20 de arii urbane americane a înregistrat o scădere record, de 18,5% în decembrie 2008 comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior. Ipotecile nu sunt însă singurele active financiare expuse unei deprecieri semnificative.

Sutele de miliarde de dolari oferite băncilor, în schimbul unor acțiuni preferențiale, nu au reușit să umple găurile tot mai largi din contabilitatea acestora. Acestea au dus la o naționalizare parțială și neoficială a marilor bănci. Deși Trezoreria a declarat că noile infuzii de capital vor fi făcute tot sub formă de acțiuni preferențiale, mai mulți oficiali și experți nu exclud o naționalizare "de jure" a principalelor bănci. Alan Greenspan, fostul președinte de la FED, a afirmat că „o dată la 100 de ani băncile pot fi naționalizate". La rândul său, Nouriel Roubini, profesor la Universitatea New York și un susținător al naționalizării băncilor, se arata încrezător că, în cel mult șase luni guvernul american își va da seama că nu mai există o altă soluție.

Conform aprecierilor făcute în Raportul anual al BCE pe 2009, deficitul bugetar federal a crescut până la aproximativ 10% din PIB în anul fiscal 2009 – care s-a încheiat în luna septembrie 2009 – comparativ cu 3,2% în anul anterior. Această creștere a reflectat o diminuare puternică a veniturilor, datorită reducerii încasărilor de impozite și expansiunii substanțiale a cheltuielilor publice, ca urmare a măsurilor fiscale menite să sprijine sistemul financiar și economia.

Volumul schimburilor comerciale externe s-a diminuat puternic în cursul anului 2009. Potrivit datelor publicate de Organizația Mondială a Comerțului (martie 2010), în 2009 exporturile SUA s-au cifrat la 1.057 miliarde dolari, cu 18% mai mici decât în 2008, iar importurile au atins "doar" 1.604 miliarde dolari, fiind în scădere cu 26% față de 2008, Drept urmare, deficitul balanței comerciale a SUA s-a redus cu aproape 50%, la 378,6 miliarde dolari față de 695,9 miliarde de dolari în 2008. Acesta reprezintă cel mai redus deficit comercial din 2001 până în prezent. Deficitul balanței de plăți curente s-a diminuat în 2009 la 419,9 miliarde de dolari (cel mai redus deficit din 2001 până în prezent) de la 706,1 miliarde de dolari în 2008. Reducerea s-a datorat, în principal, diminuării deficitului balanței comerciale.

În ceea ce privește evoluția prețurilor, rata medie anuală a inflației IPC a fost de -0,4% în anul 2009, în scădere de la 3,8% în anul 2008. Inflația totală a crescut către finele anului 2009, înregistrând un nivel de 2,6% în luna ianuarie 2010, în principal datorită efectelor de bază produse ca urmare a evoluției anterioare a prețurilor energiei. Rata anuală a inflației IPC, exclusiv alimente și energie, s-a temperat până la 1,6% în luna ianuarie 2010, în scădere de la nivelul mediu de 1,7% consemnat în anul 2009.

Președintele Barack Obama s-a declarat optimist în legătură cu perspectivele economiei Statelor Unite în 2010, însă a recunoscut că situația economică ar putea duce la nemulțumire și frustrare în rândul populației. "A trebuit să salvăm un sistem financiar al cărui faliment ar fi putut agrava lucrurile. A trebuit să luăm măsuri fără precedent la începutul anului 2009 pentru a stabiliza economia. Sunt satisfăcut să văd că economia a revenit pe creștere și că perspectivele sunt mai bune pentru 2010".

Pentru perioada următoare se mențin perspective de stabilizare a pieței forței de muncă, pe fondul procesului de relansare graduală. Cu toate acestea, condițiile se vor menține dificile (rata șomajului va rămâne la un nivel ridicat) întrucât economia va evolua la un ritm sub potențial.

Fostul președinte al Sistemului Federal de Rezerve (FED), Alan Greenspan, susține că procesul de redresare a economiei Statelor Unite va fi unul lent, arătându-se preocupat de continua scădere a cursului acțiunilor la bursele americane de valori. "Este important să ne amintim că nivelul cursului acțiunilor nu reprezintă simple profituri pe hârtie, ci au de fapt un impact extrem de important asupra activității economice", a declarat Greenspan. "Rata șomajului se va menține probabil în jurul a 9% sau 10% în cea mai mare parte a acestui an", a adăugat fostul președinte al FED.

Analiștii sunt de părere că economia Statelor Unite se îndepărtează încet de scenariul unei recesiuni în formă de "W", însă în 2010 creșterea economică va fi lentă, iar numărul șomerilor va rămâne ridicat. Aceștia consideră că sunt șanse reduse ca SUA să-și revină rapid după cea mai severă recesiune postbelică . Riscul reintrării în recesiune (evoluție în formă de "W") este, de asemenea, foarte redus.

Cel mai probabil scenariu este cel al unei reveniri economice fără forță, caracterizată de o creștere lentă și prea slabă pentru a permite o îmbunătățire sensibilă a situației șomajului. Analiștii prognozează că produsul intern brut va crește cu 3% în 2010, ritm insuficient pentru reducerea ratei șomajului sub 9,4% până la sfârșitul lunii decembrie 2010. Mai mult, în următorii cinci ani, rata șomajului nu va scădea sub 5,8%. nivel considerat foarte ridicat pentru economia americană. La rândul său, FED a modificat, în creștere, evoluția ritmului P.I.B. pentru 2010, de la 2,8 la 3,5%. în schimb, și-a înrăutățit, de la 9,5 la 9,7%, estimarea referitoare la rata șomajului, pentru aceeași perioadă.

La începutul lunii februarie 2010, ministrul de finanțe, Timothy Geithner, a apreciat că șansele revenirii recesiunii sunt slabe, asigurând că semnele de relansare percepute în vară marchează începutul procesului de vindecare a economiei.

Industria prelucrătoare a crescut pentru a șaptea lună consecutiv în luna februarie 2010, confirmând procesul de relansare lentă a economiei. Cu toate acestea, indicatorul calculat de Institute for Supply Management a scăzut în februarie la 56,5 p. (de la 58,4 p. în ianuarie), situându-se totodată sub estimările analiștilor (57,9 p.), fapt care atrage atenția asupra sustenabilității și a ritmului de relansare a acestui sector.

În același timp, sectorul serviciilor a cunoscut o accelerare.

Relansarea economiei americane este confirmată și de evoluția indicatorilor din sfera consumului: cheltuielile de consum, creditul de consum. Cheltuielile de consum au crescut pentru a 4-a lună consecutiv în ianuarie. Raportat la decembrie, cheltuielile de consum au crescut cu 0,5%, peste estimările analiștilor (0,4%).

Piața forței de muncă indică o relativă stabilizare, în contextul relansării graduale a economiei. în luna ianuarie 2010, rata șomajului a scăzut la 9,7% din totalul populației active față de 10% în luna decembrie. În industria prelucrătoare numărul de locuri de muncă a crescut pentru a 2-a lună consecutiv în februarie, cu 1 000. Pe de altă parte, în sectorul construcțiilor și în sectorul financiar numărul locurilor de muncă s-a redus cu 64 de mii, respectiv 10 mii.

Piața imobiliară a înregistrat o evoluție mixtă în primele două luni ale anului 2010. Pe de o parte, solicitările de credite ipotecare au crescut pentru prima oară în luna februarie (pe fondul declinului costurilor de finanțare). Pe de altă parte, numărul contractelor de vânzare/cumpărare de case a scăzut în luna ianuarie cu 7,6%, evoluție care atrage atenția cu privire la evoluția acestui sector în lunile următoare. Printre principalii factori de risc pentru evoluția pieței imobiliare în perioada următoare se menționează: condițiile dificile la nivelul pieței forței de muncă și a pieței creditului, apropierea de final a măsurilor monetare și fiscale de susținere, nivelul ridicat al prescrierilor (acestea au crescut în ianuarie cu 15%).

La 22 martie 2010, Camera Reprezentanților a adoptat proiectul de lege referitor la reforma sistemului de asigurări medicale, oferind o victorie legislativă majoră președintelui Barack Obama. Reprezentanții au adoptat textul – versiunea aprobată de Senat în 24 decembrie 2009 – cu o majoritate de 219 voturi, cu trei mai multe decât cele 216 voturi necesare pentru a trece proiectul de lege.

Reforma va permite garantarea unei asigurări medicale pentru 32 de milioane de americani care în prezent nu beneficiază de acest drept. Obiectivul este ca 95% dintre americanii cu vârsta sub 65 de ani să aibă o asigurare în caz de boală. Cei mai în vârstă sunt deja protejați prin sistemul de asigurare publică, Medicare. De asemenea, va obliga persoanele fizice să-și facă o asigurare privată, în caz contrar riscând să plătească o penalizare anuală. Noul sistem oferă deduceri de impozite pentru micile întreprinderi, pentru ca acestea să finanțeze asigurarea de sănătate a salariaților lor și acordă ajutor familiilor mai modeste. Companiile de asigurări nu vor mai putea refuza să asigure o persoană bolnavă.

Asigurarea medicală universală nu există în Statele Unite, unde circa 36 de milioane de cetățeni nu au o asigurare de sănătate, situație pe care acest proiect de lege aprobat de Camera Reprezentanților încearcă să o schimbe, cel puțin pentru 32 de milioane dintre ei.

Potrivit ultimelor date comunicate de Departamentul american al comerțului la sfârșitul lunii aprilie 2010, economia Statelor Unite a crescut cu 3,2% în primul trimestru comparativ cu aceeași perioadă din 2009, ușor sub așteptările analiștilor, care se așteptau la o creștere economică de 3,3% în primele trei luni ale anului. Acesta este cel de-al treilea trimestru consecutiv de creștere, confirmând tendința de relansare a economiei americane după cea mai severă recesiune postbelică. Creșterea P.I.B. din perioada ianuarie-martie a fost susținută de o majorare cu 3,1% a cheltuielilor populației, comparativ cu intervalul similar din 2009. De asemenea, ritmul de creștere a cheltuielilor ar putea fi cel mai ridicat din ultimii trei ani, după ce, în ultimul trimestru al anului trecut, cheltuielile au sporit cu 1,6%.

Potrivit Raportului FMI din aprilie 2010, care și-a revizuit, în creștere prognozele din ianuarie 2010, economia Statelor Unite, deși a demarat mai târziu a făcut-o mai rapid decât cele ale țărilor UE sau a Japoniei. Acest lucru poate părea surprinzător, remarcă experții FMI, având în vedere că SUA au fost epicentrul crizei și că a fost necesară o intervenție masivă pentru refacerea economiilor private.

Revenirea puternică a economiei americane se explică prin existența mai multor diferențe dintre funcționarea economiei SUA și a celor din Zona Euro și Japonia:

– stimulentele fiscale a fost mai importante;

– sectorul societăților non financiare este mai puțin tributar creditului bancar, care rămâne în continuare restrictiv;

– bilanțurile societăților non financiare sunt mai solide și restructurarea rapidă a impulsionat productivitatea;

– FED-ul (Banca Centrală a SUA) a reacționat mai devreme și a redus rata directoare mai mult.

Substanțiala relaxare monetară și fiscală, însoțită de măsuri care au vizat direct sectorul financiar și cel imobiliar, au dat un impuls general creșterii economice, experții FMI estimând că stimulentele fiscale au contribuit cu 1 p.p. la creșterea P.I.B. real în semestrul al doilea 2009.

Cererea internă privată este încă foarte slabă, aflându-se cu mult sub nivelul atins înaintea declanșării crizei. Ritmul reducerii locurilor de muncă s-a încetinit, dar angajările sunt încă firave, astfel încât rata șomajului s-a redus de la 10% la sfârșitul anului 2009, la 9,7% la sfârșitul trimestrului I din 2010.

Tensiunile de pe piața financiară au continuat să se calmeze, dar condițiile de creditare au rămas restrictive. Piețele bursiere și-au revenit de la nivelurile joase atinse la începutul anului 2009 și emisiunile de obligațiuni ale societăților sunt superioare nivelurilor dinaintea crizei. Totuși, cererea de împrumuturi este slabă, multe sectoare continuând să-și restrângă activitatea.

Experții FMI apreciază că, relansarea economiei americane va fi graduală, în special după ce efectele stimulentelor se vor disipa. Prognoza FMI din aprilie 2010 privind creșterea ritmului P.I.B. în 2010 se situează la 3,1%, cu 0,2 p.p. mai ridicată decât cea din ianuarie.

După primul trimestru al anului 2010, percepția piețelor valutare cu privire la dolarul american s-a schimbat la 180 de grade datorită dezechilibrelor bugetare ale țărilor Uniunii Europene și mai ales problemele cu care s-a confruntat Zona Euro ca urmare a enormelor datorii acumulate de Grecia, Spania și Portugalia ceea ce au făcut ca problemele dolarului să fie eclipsate. Din ce în ce mai mulți analiști se așteaptă ca moneda americană să câștige teren în 2010 comparativ cu majoritatea valutelor.

Deși deficitul bugetar al Statele Unite este încă enorm, relansarea economică este mai puternică decât în țările Uniunii Europene sau în Japonia. Acest lucru, alături de incertitudinile care planează asupra Zonei Euro, ar putea spori atractivitatea dolarului american pe planul investițiilor și al "facturării" schimburilor comerciale internaționale.

Viziunea asupra dolarului s-a schimbat în asemenea măsură încât cursul de schimb al monedei nu a fost deloc afectat de vestea potrivit căreia China a vândut în decembrie 2009 un volum record de obligațiuni emise de guvernul de la Washington.

Deficitul bugetar al Statelor Unite, estimat la 1.600 miliarde dolari, respectiv 9,2% din P.I.B. în 2010, va avea în continuare o influență negativă asupra evoluției dolarului. Analiștii susțin însă că nu mărimea absolută a datoriei este cea care contează, ci dimensiunile sale relative. În condițiile în care Zona Euro, Marea Britanie și Japonia se confruntă cu datorii guvernamentale în creștere, dolarul demonstrează că este cea mai bună alegere. Totodată, există perspective ca situația financiară a Statelor Unite să se îmbunătățească, în special dacă relansarea economică va fi mai puternică decât s-a anticipat, permițând astfel reducerea cheltuielilor cu stimulentele economice și majorarea veniturilor din impozite.

În anul financiar 2009-2010 (care se va încheia la 30 septembrie 2010), deficitul bugetar al SUA va urca până la aproape 1.600 de miliarde de dolari (reprezentând 9,2% din P.I.B.), cel mai ridicat nivel înregistrat vreodată. Alimentat de pachetul de stimulente de 787 de miliarde de dolari și de reducerea veniturilor fiscale, pe fondul recesiunii, deficitul se va deteriora puternic față de nivelul de 455 de miliarde de dolari atins în 2008. Casa Albă a anunțat că deficitul va continua să crească, însumând în perioada 2010-2019 peste 9.000 de miliarde de dolari.

Concluzii

Creșterea și dezvoltarea nu trebuie private ca un scop în sine. Influența sectorului financiar asupra creșterii economice este larg dezbătută în literatura economică de peste o sută de ani. Sistemul bancar este cel care previne asimetria informației dintre creditori și debitori, reduce costurile de tranzacție, monitorizează managerii și asigură alocarea resurselor financiare într-un mediu economic inerent incert. În același timp, în absența unui cadru instituțional adecvat sau/și într-un anumit context economic, sistemul bancar poate dezvolta la rândul său un comportament oportunist manifestat prin hazard moral și selecție adversă, ceea ce se concretizează în credite neperformante și alocarea ineficientă a resurselor.

Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie, cât și în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație etc.

Indicatorii dezvoltării economice sunt:

Productivitatea muncii

Ponderea industriei de mașini-unelte în totalul industriei

Ponderea exportului de mașini-unelte în totalul exportului

Ponderea exportului de inteligență în totalul exportului

Ponderea forței de muncă în sfera serviciilor

 Ca forma de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economica presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale si calitative, atât in economie cât si in cercetarea științifica si tehnologiile de fabricație, in mecanismele si structurile organizatorice de funcționare a economiei, in modul de gândire si comportamentul oamenilor. In acest context, apare conceptul de dezvoltare economica durabila, ce reprezintă aceea forma de dezvoltare economica in cadrul căreia se urmărește ca satisfacerea cerințelor prezente, de consum, sa nu compromită sau sa prejudicieze pe cele ale generațiilor viitoare. 
Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltare economica durabila sau viabila, la nivelul fiecărei tari si la scara mondiala, sunt legate de un complex de probleme cu care se confrunta, in prezent omenirea, si anume: sărăcia in mijlocul belșugului; degradare mediului înconjurător, extinderea necontrolata a urbanizării; nesiguranța ocupării unui loc de munca; înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiționale; inflația, șomajul, crize monetare, economice si geografice etc.

Bibliografie

1. Mihai Sebea – Economie Mondială

2. Economie Mondiala, Virgil Gheorghita , Aristide Cociuban, editura Politeia-SNSPA, 2002

3. Leszek Balcerowicz- Libertate și dezvoltare- economia pieței libere Compania Altfel, 1998

4. Liana Meșter-Economie mondială

5. Virgil Gheorghiță- Economie mondială

6. Ana Bal, Sterian Dumitrescu Economie mondială

7. Costin Octavian. Relatia globalizare – regionalizare in economia mondiala

8. Macroeconomie si politici macroeconomice, Marius Balcescu, si Angelica Balcescu-Carbunaru

Sitografie

http://data.worldbank.org/

http://www.oecd.org/document/62/0,3746,fr_2649_34569_47651403_1_1_1_1,00.html

http://www.oecd.org/document/43/0,3746,en_2649_34569_46023275_1_1_1_1,00.htm

http://www.oecd.org/document/34/0,3746,en_2649_34569_46897250_1_1_1_1,00.html

http://www.imf.org/external/ns/search.aspx?lan=eng&NewQuery=globalization and developed countries&col=SITENG&page=4&sort=Score&Filter_Val=N

http://data.worldbank.org/data-catalog

http://data.worldbank.org/sites/default/files/section4.pdf

http://liberalism.ro/wordpress/index.php/2007/11/12/globalizarea-este-minunata/

http://hdr.undp.org/en/statistics/

http://www.unctad.org/en/docs/wir2009_en.pdf

http://www.financiarul.com/articol_7910/modele-de-dezvoltare-economica-elvetia.html

http://www.tititudorancea.com/z/produsul_intern_brut_2010.htm

http://www.europeana.ro/index.php/2010/11/21/g8-grupul-celor-8/

http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://mpra.ub.uni-muenchen.de/14450/

http://www.hotnews.ro/stiri-international-6065553-record-sua-speranta-viata-urcat-78-ani.htm

http://www.ziare.com/international/america/populatia-sua-cea-mai-lenta-crestere-din-anii-30-1063891

http://www.tradingeconomics.com/united-states/gdp

28723083/F-Japonia-Ec-Mondiala-2

http://www.ziare.com/economie/crestere-economica/economia-sua-a-crescut-mai-putin-decat-asteptarile-in-trimestrul-doi-1038072

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate20

http://www.slideshare.net/guestc3bede/creterea-i-dezvoltarea-economic

Bibliografie

1. Mihai Sebea – Economie Mondială

2. Economie Mondiala, Virgil Gheorghita , Aristide Cociuban, editura Politeia-SNSPA, 2002

3. Leszek Balcerowicz- Libertate și dezvoltare- economia pieței libere Compania Altfel, 1998

4. Liana Meșter-Economie mondială

5. Virgil Gheorghiță- Economie mondială

6. Ana Bal, Sterian Dumitrescu Economie mondială

7. Costin Octavian. Relatia globalizare – regionalizare in economia mondiala

8. Macroeconomie si politici macroeconomice, Marius Balcescu, si Angelica Balcescu-Carbunaru

Sitografie

http://data.worldbank.org/

http://www.oecd.org/document/62/0,3746,fr_2649_34569_47651403_1_1_1_1,00.html

http://www.oecd.org/document/43/0,3746,en_2649_34569_46023275_1_1_1_1,00.htm

http://www.oecd.org/document/34/0,3746,en_2649_34569_46897250_1_1_1_1,00.html

http://www.imf.org/external/ns/search.aspx?lan=eng&NewQuery=globalization and developed countries&col=SITENG&page=4&sort=Score&Filter_Val=N

http://data.worldbank.org/data-catalog

http://data.worldbank.org/sites/default/files/section4.pdf

http://liberalism.ro/wordpress/index.php/2007/11/12/globalizarea-este-minunata/

http://hdr.undp.org/en/statistics/

http://www.unctad.org/en/docs/wir2009_en.pdf

http://www.financiarul.com/articol_7910/modele-de-dezvoltare-economica-elvetia.html

http://www.tititudorancea.com/z/produsul_intern_brut_2010.htm

http://www.europeana.ro/index.php/2010/11/21/g8-grupul-celor-8/

http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://mpra.ub.uni-muenchen.de/14450/

http://www.hotnews.ro/stiri-international-6065553-record-sua-speranta-viata-urcat-78-ani.htm

http://www.ziare.com/international/america/populatia-sua-cea-mai-lenta-crestere-din-anii-30-1063891

http://www.tradingeconomics.com/united-states/gdp

28723083/F-Japonia-Ec-Mondiala-2

http://www.ziare.com/economie/crestere-economica/economia-sua-a-crescut-mai-putin-decat-asteptarile-in-trimestrul-doi-1038072

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate20

http://www.slideshare.net/guestc3bede/creterea-i-dezvoltarea-economic