Factori Psihologici Care Modereaza Optimismul Comparativi In Perceptia Riscului De Imbolnavire
Cuprins
Argument
I. PARTEA TEORETICĂ
Capitolul 1. Riscul și percepția riscului
1.1. Riscul
1.1.1.Accepțiuni ale conceptului de „risc”………………………………….………..p.5
1.1.2.Evaluarea riscului……………………………………………………………….……p.7
1.2. Percepția riscului
1.2.1.Definirea conceptului………………………………………………………………….p.8
1.2.2. Euristici cognitive implicate în percepția riscului….……………………..p.11
Capitolul 2. Optimismul comparativ
2.1. Delimitări conceptuale
2.1.1.Optimism dispozițional……………………………………………….…..……….p.17
2.1.2.Optimism nerealist…………………………………………………………………..p.18
2.2. Optimismul comparativ
2.2.1.Definire și caracterizare……………………………………………………………..p.19
2.2.2. Modalități de măsurare a optimismului comparativ………………………p.21
2.2.3.Aspecte interindividuale și transculturale ale optimismului comparativ
2.2.4. Consecințe ale optimismului comparativ……………………..……………..p.23
Capitolul 3.Control și locul controlului
3.1.Conceptul psihologic de control
3.1.1.Perspective teoretice…………………………………………………..……………p.25
3.1.2. Controlul perceput……………………………………………………..…..……..p.26
3.2.Locul controlului
3.2.1.Originea teoriei cu privire la locul controlului………………….……….p.30
3.2.2.Definirea conceptului………………………………………………….….……..p.32
3.2.3.Locul controlului și sănătatea……………………………………….…………p.34
Capitolul 4. Percepția riscului de îmbolnăvire
4.1.Sănătate, boală și riscul de îmbolnăvire
4.1.1.Delimitări conceptuale………………………………………………….………..p.38
4.1.2. Teorii și modele ale adoptării conduitelor salutogenetice…………..p.39
4.2.Optimismul comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire………..……p.42
4.3.Premise teoretice ale prezentului studiu…………………………………………..…p.45
II. PARTEA PRACTICĂ
Capitolul 5. Prezentarea cercetării
5.1.Obiectivele și ipotezele cercetării
5.1.1. Obiectivul cercetării……………………………………………………..……..…p.49
5.1.2. Ipotezele cercetării…………………………………………………………..……..p.49
5.2.Variabilele cercetării și design-ul experimental
5.2.1. Variabile dependente………………………………………………………..…….p.50
5.2.2 Variabile independente……………………………………………………………..p.51
5.2.3 Design experimental…………………………………………………………..…….p.51
5.3. Metoda de cercetare
5.3.1. Materiale folosite………………………………………………………….………..p.51
5.3.2. Lotul de subiecți și desfășurarea cercetării………………….……………p.53
Capitolul 6. Prezentarea și interpretarea rezultatelor……………..………………………p.54
Capitolul 7. Concluzii și premise ale cercetărilor viitoare………….………………….….p.79
Bibliografie
=== Factori Psihologici care Modereaza Optimismul Comparativ in Perceptia Riscului de Imbolnavire ===
Cuprins
Argument
I. PARTEA TEORETICĂ
Capitolul 1. Riscul și percepția riscului
1.1. Riscul
1.1.1.Accepțiuni ale conceptului de „risc”………………………………….………..p.5
1.1.2.Evaluarea riscului……………………………………………………………….……p.7
1.2. Percepția riscului
1.2.1.Definirea conceptului………………………………………………………………….p.8
1.2.2. Euristici cognitive implicate în percepția riscului….……………………..p.11
Capitolul 2. Optimismul comparativ
2.1. Delimitări conceptuale
2.1.1.Optimism dispozițional……………………………………………….…..……….p.17
2.1.2.Optimism nerealist…………………………………………………………………..p.18
2.2. Optimismul comparativ
2.2.1.Definire și caracterizare……………………………………………………………..p.19
2.2.2. Modalități de măsurare a optimismului comparativ………………………p.21
2.2.3.Aspecte interindividuale și transculturale ale optimismului comparativ
2.2.4. Consecințe ale optimismului comparativ……………………..……………..p.23
Capitolul 3.Control și locul controlului
3.1.Conceptul psihologic de control
3.1.1.Perspective teoretice…………………………………………………..……………p.25
3.1.2. Controlul perceput……………………………………………………..…..……..p.26
3.2.Locul controlului
3.2.1.Originea teoriei cu privire la locul controlului………………….……….p.30
3.2.2.Definirea conceptului………………………………………………….….……..p.32
3.2.3.Locul controlului și sănătatea……………………………………….…………p.34
Capitolul 4. Percepția riscului de îmbolnăvire
4.1.Sănătate, boală și riscul de îmbolnăvire
4.1.1.Delimitări conceptuale………………………………………………….………..p.38
4.1.2. Teorii și modele ale adoptării conduitelor salutogenetice…………..p.39
4.2.Optimismul comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire………..……p.42
4.3.Premise teoretice ale prezentului studiu…………………………………………..…p.45
II. PARTEA PRACTICĂ
Capitolul 5. Prezentarea cercetării
5.1.Obiectivele și ipotezele cercetării
5.1.1. Obiectivul cercetării……………………………………………………..……..…p.49
5.1.2. Ipotezele cercetării…………………………………………………………..……..p.49
5.2.Variabilele cercetării și design-ul experimental
5.2.1. Variabile dependente………………………………………………………..…….p.50
5.2.2 Variabile independente……………………………………………………………..p.51
5.2.3 Design experimental…………………………………………………………..…….p.51
5.3. Metoda de cercetare
5.3.1. Materiale folosite………………………………………………………….………..p.51
5.3.2. Lotul de subiecți și desfășurarea cercetării………………….……………p.53
Capitolul 6. Prezentarea și interpretarea rezultatelor……………..………………………p.54
Capitolul 7. Concluzii și premise ale cercetărilor viitoare………….………………….….p.79
Bibliografie
Anexe
Argument
Astrologii și oamenii de știință încearcă să îndeplinească o dorință declarată a oamenilor de a-și cunoaște viitorul. Ei ar dori să afle dacă vor avea noroc în dragoste, dacă vor trăi mult, dacă vor câștiga la loto și de asemenea despre riscurile pe care le implică viitorul: de îmbolnăvire, de accidente, de eșec, etc.
Oamenii nu sunt interesați numai de cum le va fi viitorul într-o manieră absolută. Ei sunt interesați de cum va fi acesta în comparație cu al altor oameni și pe bună dreptate: într-o varietate de domenii, competiții sportive, admiterea la diverse școli, promovări la locul de muncă, succesul și insuccesul sunt definite prin maniera în care oamenii se ridică la nivelul celorlalți, pentru că aceștia oferă un standard de comparație. Desigur viitorul rămâne o necunoscută și, în lipsa unui glob de cristal, oamenii trebuie să se bazeze pe cunoștințele pe care le au despre ei înșiși și despre alții pentru a-l anticipa.
Psihologii au remarcat însă, că oamenii înclină balanța, distorsionează judecățile în favoarea lor, prezicând că viitorul lor va fi mai bun decât al celorlalți, fenomen denumit optimism comparativ.
Deși Taylor și Brown (1988) susțin că iluziile pozitive, în care includ și optimismul comparativ, sunt benefice pentru starea de bine a individului și sunt o condiție a sănătății mentale a oamenilor, acest lucru pare să fie valabil doar în cazul evenimentelor pozitive. În situația în care oamenii au credința că lor nu li se vor întâmpla lucruri negative, atunci există pericolul ca ei să se angajeze în comportamente periculoase sau să nu-și ia măsuri de protecție, toate acestea având consecințe grave asupra siguranței și sănătății lor.
Modelele care încearcă să determine care sunt condițiile adoptării comportamentelor de prevenție pun accentul tocmai pe faptul că vulnerabilitatea percepută și severitatea riscului personal determină adoptarea comportamentelor de prevenție. Acest lucru pleacă de la premisa că percepția riscului este realizată cu acuratețe, fapt contrazis de foarte multe studii. De aceea este necesară o înțelegere mai precisă a erorilor implicate în percepția riscului și a cauzelor optimismului comparativ care, mai ales în legătură cu riscurile pentru starea de sănătate, poate fi costisitor prin efectele neglijării conduitelor elementare pentru promovarea și menținerea sănătății.
I. PARTEA TEORETICĂ
Capitolul 1. Riscul și percepția riscului
Riscul
1.1.1. Accepțiuni ale conceptului de „risc”
Termenul de risc este unul foarte răspândit în limbajul comun, dar și în diverse domenii, ca de exemplu în economie, statistică, sociologie sau psihologie, fiind utilizat uneori cu accepțiuni diferite. El a apărut potrivit sociologilor Ewald (1991) și Luhman (1993), în epoca medievală, desemnând pericolele potențiale întâlnite de marinari în timpul călătoriilor pe mare, oferind astfel posibilitatea calculării probabilităților de apariție a unor dezastre care ar fi condus la scufundarea navelor. Riscul este privit astfel ca o expresie a probabilității unor evenimente sau situații, de obicei negative.
Dacă la început se considera ca fiind impredictibil, odată cu dezvoltarea statisticii și cu apariția teoriei probabilităților, riscul a devenit un concept științific, măsurabil. Astfel, în economie, riscul este definit ca fiind „probabilitatea de apariție a unui eveniment, a unui pericol sau a unei amenințări care poate influența într-un mod nedorit o anumită activitate”(Pop, 2003, p.1), managementul riscului care implică identificarea, reducerea controlul și eliminarea riscurilor, fiind un aspect important al vieții economice de care trebuie să țină cont orice organizație.
Utilizarea termenului în limbajul cotidian s-a abătut însă foarte mult de la definițiile oferite de economiști, matematicieni și statisticieni. În sens general, riscul reprezintă „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă” (DEX), fiind un pericol probabil, posibil. Folosirea termenului este uneori inconsistentă în limbajul comun, el referindu-se fie la o activitate „aventuroasă”(bungee jumping-ul prezintă un risc serios), la o consecință (riscul de a depăși viteza regulamentară este de a primi o amendă) sau la o probabilitate (care este riscul anual de deces la vârsta de 80 de ani?). Dacă se iau în considerare următoarele situații, care implică un anumit grad de risc: o investiție, lansarea unei rachete, solicitarea unei măriri de salariu, un zbor cu avionul, o definiție generală a riscului ar trebui să le includă pe toate. Deși par fără nici o legătură, ele au în comun faptul că au consecințe importante pentru individ și că urmările sunt nesigure. Astfel, riscul are două componente: expunerea și incertitudinea (Holton, 2004). Dacă cineva sare din avion fără parașută nu este confruntat cu nici un risc, urmările sunt cunoscute. Riscul necesită prezența atât a expunerii, cât și a incertitudinii.
Slovic (1987) conceptualizează riscul ca fiind „probabilitatea unei consecințe severe”, probabilitatea de a trăi efectele unui pericol, vizând atât apariția unor consecințe negative cât și magnitudinea lor. Potrivit definiției riscul se poate reda, la modul schematic, prin următoarea ecuație:
Risc = magnitudine x probabilitate
Gerda Reith (2004) afirmă că riscul nu poate fi trăit sau experimentat deoarece este un construct temporal care face referire la viitor, exprimând nu ceea ce s-a întâmplat, sau ceea ce se întâmplă, ci numai ceea ce s-ar putea întâmpla. Odată ce un fapt definit ca risc a survenit, acesta nu mai poate fi considerat astfel, riscul dispare odată ce evenimentul anticipat survine.
Astfel, fenomenul riscului este produsul probabilității unor evenimente viitoare. Însă viitorul este imprevizibil și de asemenea subiectiv, el nu există decât în mintea celor care încearcă să îl prevadă. Așadar incertitudinea este un concept cheie în definirea riscului, riscul fiind de fapt un „calcul” al incertitudinii viitorului (Reith, 2004).
Unii autori au făcut însă distincție între risc și incertitudine. Cea mai cunoscută este cea oferită de Frank Knight (1921), care a scris în timpul unei perioade de cercetări active în domeniul probabilităților.
În conceptualizarea realizată, Knight a pornit de la premisa că propozițiile pot fi doar adevărate sau pot fi doar false, probabilitățile depind astfel de lipsa de informații a unui observator particular. Această distincție este ilustrată printr-un exemplu : o urnă conține bile negre și bile roșii, proporția lor fiind cunoscută într-un caz (3 bile roșii la una neagră) și necunoscută în alt caz. În prima situație, probabilitatea de a extrage o bilă roșie este considerată de 50 la 50, în timp ce în cea de-a doua situație este de 75 la 25. De fapt probabilitatea a doua este cea corectă, însă ea nu este cunoscută. Knight consideră o situație în care nu se cunoaște proporția bilelor din urnă dar se poate privi înăuntru și estima proporția lor. Estimări ca aceste realizate în lipsa simetriei sau omogenității sunt baza multor decizii, în special economice. În opinia lui Knight, probabilitățile a priori, cele statistice, reflectă „incertitudinea măsurabilă”, iar opiniile „incertitudinea ce nu poate fi măsurată”. Deși alți autori folosesc termenii de probabilitate obiectivă și probabilitate subiectivă pentru aceste două situații, Knight a preferat proprii termeni: risc pentru prima situație și incertitudine pentru cea de-a doua. Această viziune care se referă la risc ca la o probabilitate obiectivă și la incertitudine ca o probabilitate subiectivă este cea mai cunoscută distincție dintre risc și incertitudine.
Kahneman și Tversky (1982) disting între incertitudine ca reflecție a incompletitudinii cunoștințelor noastre, atribuită ignoranței umane și impredictibilitate, intrinsecă subiectului pe care dorim să-l cunoaștem, inerentă anumitor sisteme cauzale. Aceasta din urmă poate fi numită incertitudine ontologică sau nedeterminare. Incertitudinile cu privire la viitor sunt de natură ontologică: datorită nedeterminării acestuia, caracterului obiectiv impredictibil.
Astfel, dacă riscul este o probabilitate obiectivă, el poate fi măsurat, cuantificat, în special în economie existând asemenea preocupări care au o foarte mare importanță în desfășurarea eficientă a activității economice.
1.1.2.Evaluarea riscului
Evaluarea riscului este termenul utilizat pentru a descrie procesul de măsurare a rezultatelor probabile ale evenimentelor, situațiilor, activitǎților, tehnologiilor, precum și consecințele semnificative ale respectivelor rezultate asupra persoanelor și/sau organizațiilor expuse la respectivele evenimente, situații, acțiuni sau amenințări (Pop, 2003, p.5). Evaluarea riscului este o încercare de cuantificare a viitorului, prin intermediul unor calcule statistice și probabiliste. La niveluri superioare, de grup, de organizație, evaluarea riscului presupune o abordare analitică a probabilității de apariție a evenimentelor și a amenințărilor, realizată cu o metodologie specifică și parcurgându-se următoarele etape:
– estimarea riscului sau măsurarea acestuia
stabilirea dimensiunii riscului pe o anumită scală
decizia privind riscul-dacă riscul este sau nu acceptabil, având în vedere diverse criterii
– decizia privind acțiunile/ strategiile care să reducă riscul (Pop, 2003, p.6).
Evaluarea riscului presupune așadar identificarea, caracterizarea și cuantificarea riscului (Slovic, 1987), fiind o estimare probabilistă. În aceastǎ situație riscul este luat drept un fapt obiectiv.
O dezbatere încă valabilă se referă însă la interpretarea subiectivă vs. interpretarea obiectivă a probabilităților. Potrivit interpretării obiective, probabilitățile sunt „reale”, pot fi descoperite logic sau estimate cu ajutorul analizelor statistice. Pe de altă parte, interpretarea subiectivă sugerează că probabilitățile sunt credințe umane, care caracterizează incertitudinea în care trăim.
„Utilitatea” evaluării riscului rezultă din capacitatea acesteia de a exprima incertitudinea în forme calculabile. Dacă riscul face referire la viitor, atunci însemnă că evaluarea riscului poate prezice viitorul. Din punct de vedere individual însă, evaluarea riscului are o utilitate redusă, pentru că riscul poate fi calculat doar pe populații, nu poate face recomandări pentru un caz individual. „Riscul ne spune totul și nu ne spune nimic”(Reith, 2004). Riscul individual nu este astfel o realitate exterioară care poate fi măsurată, experimentată, produsă. Pericolul nu este o proprietate a fenomenelor și lucrurilor, pentru că lumea nu există independent de conștiința umană. Astfel, riscul nu există în lume independent de conștiința noastră. Ceea ce influențează este de fapt riscul perceput (Reith, 2004).
1.2. Percepția riscului
1.2.1.Definirea conceptului
Pericolele legate de dezvoltarea tehnologicǎ, de condițiile de muncǎ, de activitǎți, de sǎnǎtatea publicǎ, de mediu sau de schimbǎrile ecologice globale au parte de publicitate mare și sunt dezbǎtute în public. Exemple sunt: accidentele de mașinǎ, fumatul, drogurile, HIV, energia nuclearǎ, poluarea, schimbǎrile climatice. Dezastre ca accidentul de la Cernobâl, uraganul din Statele Unite, incendiile de pǎdure din Australia și America și în țara noastră inundațiile sau epidemia de gripă aviară au crescut conștientizarea amenințărilor ce existǎ la adresa oamenilor.
Însă existǎ o adevǎratǎ rupturǎ între felul în care evalueazǎ experții riscurile și felul în care acestea sunt evaluate de non-profesioniști, de oamenii obișnuiți. Multe din pericolele din ochii publicului nu sunt cele care cauzeazǎ în opinia specialiștilor cele mai multe accidente, mortalitate, boli și așa mai departe. Într-un studiu realizat de Slovic, Fischhoff și Lichtenstein în 1979, anumite cauze de deces au fost supraestimate (accidentele de mașină, cancerul, gripa, incendiile, crimele), iar altele au fost subestimate (diabetul, atacul vascular cerebral, tuberculoza, astmul), dovedind că mai mulți factori decât cei obiectivi influențeazǎ percepția riscurilor, comportamentul riscant și managementul riscurilor. În aceste condiții este necesar ca abordǎrile riscului din domeniile economiei, fizicii, medicinii, chimiei etc. sǎ fie completate de abordǎri psiho-sociologice, care sǎ înțeleagǎ și sǎ conceptualizeze riscul și percepția riscurilor în particular, în special în cazuri care pun în pericol sănătatea și siguranța oamenilor.
Termenul de percepția riscului a fost introdus pentru a desemna judecǎțile intuitive pe care oamenii le fac cu privire la pericolele la care ei sau mediul lor ar putea fi expuși. Percepția riscului include judecăți cu privire la probabilitatea ca un eveniment negativ să se întâmple și gradul de îngrijorare vizavi de consecințe (Slovic,1987). Aceasta se referă așadar la modul cum indivizii fac judecăți cu privire la posibile evenimente viitoare în condiții de incertitudine și despre dezirabilitatea sau indezirabilitatea acestora; anticiparea urmărilor alegerilor realizate de noi sau de alții.
În majoritatea cercetǎrilor privind percepția riscurilor, psihologii și sociologii investigheazǎ judecǎțile pe care le fac oamenii când sunt solicitați sǎ caracterizeze și sǎ evalueze diverse activitǎți, tehnologii dezvoltate, substanțe, condițiile de muncǎ, locul de reședințǎ sau mediul înconjurǎtor. Principalele întrebǎri sunt legate de conceptele ce stau la baza judecǎților cu privire la riscuri, determinarea nivelului de risc perceput și a acceptǎrii riscului, precum și diferențele între grupuri sociale, țǎri și culturi în percepția riscurilor.
Sociologii și antropologii au afirmat că percepția riscului este determinată de factori sociali și culturali, dezvoltând astfel paradigma sociobiologică. Short (1984) afirmǎ cǎ rǎspunsurile oamenilor la diverse hazarduri sunt mediate de influențele sociale ale mediului, familiei, prietenilor și personalitǎților publice. Sociologii susțin că oamenii ca membrii a unui grup social, minimalizează anumite riscuri și sporesc pe altele ca mijloc de menținere și control a grupului (Douglas, Wildavsky, apud Slovic, 1987).
Cercetǎrile cu privire la percepția riscurilor s-au dezvoltat în anii ’80, prin realizarea de taxonomii ale riscurilor, în scopul de a se înțelege și prezice reacțiile oamenilor la riscuri. Abordarea se realizeazǎ prin paradigma psihometricǎ ( Fischhoff, 1978, apud Slovic, 1987), care utilizeazǎ analize statistice ca scalarea multi-dimensionalǎ sau analiza factorialǎ pentru a produce „hǎrți cognitive cantitative”(Slovic, 1987) ale atitudinii oamenilor fațǎ de risc și ale percepției riscurilor. Analizând relația dintre un set de caracteristici calitative ale unor tehnologii, activitǎți, potențiale pericole, riscurile și beneficiile percepute și acceptarea riscului, Starr ( 1969, apud Slovic, 1987) a concluzionat că sunt acceptate riscuri care provin din activități voluntare (ca de exemplu schiatul) și sunt respinse riscurile legate aspecte involuntare, deși acestea pot oferi aceleași beneficii, caracterul voluntar al expunerii la risc fiind factorul cheie mediator al acceptării riscului. Continuând cercetările lui Starr, Paul Slovic a identificat și alți factori care mediazǎ relația dintre riscul perceput, beneficii și acceptarea riscului.
Aceștia au fost grupați după două aspecte principale:
Frica (dread risk) definitǎ prin potențialul catastrofic, lipsa de control, consecințe fatale, expunerea involuntară, teamǎ și de distribuția inechitabilǎ a riscurilor și beneficiilor; energia și armele nucleare au avut scoruri mari la acest factor.
Incertitudinea (unknown risk) determinatǎ de hazarduri inobservabile, necunoscute, noi, cu efecte întârziate ca de exemplu substanțele chimice.
Cu cât o anume activitate sau tehnologie obține scoruri mai mari pentru fiecare din aceste trǎsǎturi cu atât riscul perceput este mai ridicat. Multe din aceste caracteristici calitative sunt corelate unele cu altele, de exemplu hazardurile judecate ca voluntare sunt considerate și controlabile.
Abordarea aduce câteva noutǎți fațǎ de viziunile anterioare, stabilind riscul ca fiind un concept subiectiv și nicidecum obiectiv, incluzându-se pe lângǎ factorii tehnici și fizici, elementele psiho-sociologice în criteriile de definire a riscurilor. Una dintre cele mai importante asumpții ale paradigmei psihometrice este cea potrivit cǎreia riscul nu existǎ în exterior, independent de mintea noastrǎ, așteptând sǎ fie mǎsurat, se acceptǎ astfel opinia publicului, a oamenilor obișnuiți și nu numai cea a experților, specialiștilor În opinia lui Slovic (1987) înțelegerea rǎspunsului oamenilor la riscuri faciliteazǎ comunicarea riscurilor, promovându-se astfel sǎnǎtatea și siguranța oamenilor. Cercetǎrile din percepția riscurilor au îmbunǎtǎțit comunicarea dintre cei care promoveazǎ reducerea riscului și public.
Abordarea psihometricǎ privește riscul ca fiind multidimensional, cu multe alte caracteristici în afarǎ de probabilitatea de a face rǎu care afecteazǎ judecǎțile oamenilor. Puterea de explicație a modelului este redusă datoritǎ includerii factorului frică (dread) ca variabilǎ ce explicǎ percepția riscului, aceasta fiind mai mult o consecințǎ și nu o cauză a perceperii unui risc. Caracteristicile riscului denotǎ proprietǎți ale hazardului și nu cum rǎspund oamenii la el din punct de vedere emoțional. Modelul psihometric este astfel unul descriptiv, fǎrǎ putere explicativǎ, pentru cǎ nu pune în evidențǎ cum și de ce indivizii diferǎ în judecǎțile lor privind riscurile.
O importantǎ contribuție în domeniul percepției riscului este descoperirea strategiilor mentale intuitive sau a euristicilor cognitive pe care le utilizeazǎ oamenii pentru a da sens unei lumi incerte. Astfel, deși lumea în care trăim este prea complexă pentru a fi prezisă, oamenii au găsit resurse cognitive pentru a face față în această lume impredictibilă.
1.2.2. Euristici cognitive implicate în percepția riscului
Când oamenii sunt puși în situația să caracterizeze și să aprecieze riscul, nu au date statistice la îndemână, fiind în situația de a face inferențe bazându-se pe ceea ce știu sau au auzit. Psihologii au identificat o serie de reguli inferențiale foarte generale, care sunt folosite în asemenea situații. Aceste reguli de judecată, numite euristici, sunt utilizate pentru a se reduce sarcini metale dificile la unele mai simple.
De fapt un întreg program de cercetare în psihologia cognitivă desfășurat în ultimii treizeci de ani, a oferit dovezi științifice cu privire la euristicile cognitive care intervin în judecata umană și în luarea deciziilor, expresia a ceea ce Simon (1955) numea raționalitate limitată (bounded rationality). Euristicile cognitive se bazează pe intuiție, pe gânduri și preferințe care vin în minte rapid și fără prea multă reflecție. Intuiția ocupă o poziție intermediară între operațiile automate ale percepției și operațiile deliberate ale gândirii (Kahneman, 2003).
O judecată este mediată de o euristică atunci când indivizii substituie un atribut specific al țintei judecății, cu un atribut înrudit care vine mai ușor în minte, procesul euristic general fiind denumit substituția atributului (Kahneman, 2003). Pornind de la premisele că resursele cognitive ale persoanei sunt limitate și că oamenii sunt „leneși” sau „zgârciți” cognitivi (Lungu, 1999, p.35), euristicile sau scurtăturile cognitive constituie strategii de economisire a timpului și a efortului mental, care permit prelucrarea cât mai rapidă a informațiilor, fiind o îmbinare adaptativă între viteza și acuratețea procesării informației (Simon, 1955, 1956). Pentru a explica de ce suntem vulnerabili la asemenea influențe s-a făcut apel la capacitatea redusă a omului de a procesa mai multe informații în același timp și la selectivitatea informațiilor procesate de ființa umană, aceste strategii fiind destinate tocmai minimalizării posibilității supraaglomerării cu informație (Baron, Byrne, 1991, p.90). Ca să fie utilizate într-un mod eficient, euristicile cognitive trebuie să fie corecte în cele mai multe cazuri, până la urmă dacă o anumită strategie conduce întotdeauna la rezultate incorecte, ar trebui abandonată și înlocuită.
Anumite procese pot însă fi adaptative fără să fie lipsite de erori. Astfel, deși în unele situații aceste operații mintale dau naștere la judecăți raționale, alteori conduc la numeroase distorsiuni și erori sistematice severe, la bias-uri cognitive. Ele circumscriu deviații de la modelul normativ, fiind tendințe care nu sugerează că abaterile de la modelul normativ sunt conștiente și realizate din anumite motive, ci reflectă ideea că funcționarea intrinsecă a sistemului cognitiv uman este de așa natură încât conduce la erori (Lungu, Sanitioso, 1999, p.37). Kahneman și Tversky (1982), autorii acestui program de cercetare asupra judecăților în situații de incertitudine au evidențiat că euristicile cognitive servesc ca mecanisme explicative care ne permit să înțelegem cum iau naștere erorile și tendințele și să le putem astfel prezice apariția.
Euristica disponibilității se referă la tendința de a considera mai probabile sau mai frecvente evenimente care sunt mai facil de reamintit sau de imaginat, manifestându-se prin utilizarea imediată a unei informații din memorie în detrimentul alteia care nu este încă accesibilă. Euristica disponibilității se bazează pe facilitatea cu care un conținut mental particular vine în minte, de fapt, după cum afirmă Kahneman în 2003, pe accesibilitatea acestui conținut mental. Principalii determinanți ai accesibilității sunt în viziunea lui Kahneman (2003) saliența stimulului, atenția selectivă precum și priming-ul. Acesta din urmă implică toate procedeele care cresc disponibilitatea în memorie a anumitor categorii de informație, acestea fiind astfel aduse în minte mai ușor (Baron, Byrne, 1991, p.95).
Într-un experiment realizat de Tversky și Kahneman (1973, apud Miclea, 1999, p.277), unui lot de subiecți li s-a cerut să estimeze frecvența cuvintelor din limba engleză care încep cu „r”, iar ulterior aprecierea frecvenței cuvintelor care au litera „r” în poziția a treia. Deși studiile statistice asupra limbii engleze au arătat că frecvența cuvintelor din a doua categorie este mai mare, frecvența estimată a fost net superioară pentru cuvintele care încep cu litera „r”, rezultat explicat prin diferența de accesibilitate a itemilor respectivi.
Schwarz și colab. (1991) au realizat o serie de experimente menite să distingă între conținutul reamintirii și facilitatea reamintirii, punând în evidență faptul că experiența subiectivă asociată cu facilitatea amintirii (ease of retrieval) are valoare informativă în judecățile realizate și nu conținutul reamintirii. Ei au conceput condiții experimentale în care implicațiile facilității sau dificultății reamintirii erau opuse implicațiilor conținutului reamintit. Într-unul din experimente, unui grup de subiecți li s-a solicitat să descrie 6 situații în care s-au comportat asertiv, iar altui grup de subiecți 12 situații în care nu au fost asertivi, nereușind să obțină ceea ce și-au propus. Dacă autoevaluările ulterioare cu privire la nivelul asertivității s-ar fi bazat doar pe conținutul reamintit, atunci subiecții care au fost în condiția în care au avut de raportat mai multe comportamente asertive ar fi trebuit să obțină scoruri mai mari la scala de asertivitate. Rezultatele au indicat însă că subiecții s-au declarat mai asertivi după ce și-au amintit 6 și nu 12 comportamente asertive, fapt care demonstrează că experiența asociată cu procesul reamintirii a avut o importanță majoră în judecarea frecvenței cu care sunt desfășurate comportamentele și nu conținutul reamintit.
Euristica disponibilității are multă logică pentru că în unele situații evenimente sau comportamente mai frecvente sunt mai ușor de reamintit sau de imaginat. Această asumpție nu este însă general valabilă, disponibilitatea fiind influențată de numeroși factori care nu au nici o legătură cu frecvența. De exemplu, prezentarea vividă a crimelor în mass-media poate determina oamenii să creadă că acestea sunt evenimente comune, lucru care nu este adevărat. O altă ilustrare este oferită de faptul că oamenii se tem mai mult să zboare cu avionul decât să meargă cu mașina, fapt determinat de relatarea mai frecventă și mai vividă în mass-media a prăbușirii avioanelor. Cu alte cuvinte, accidentele aviatice sunt mai disponibile în memorie, de aceea mulți oameni le privesc ca fiind mai frecvente și mai alarmante, decât sunt în realitate (Baron, Byrne, 1991, p.93).
Altă strategie cognitivă folosită de oameni atunci când estimează probabilitatea de apariție a unui eveniment sau fenomen, este de a compara evenimentul sau fenomenul respectiv cu o clasă de evenimente sau fenomene asemănătoare, strategie denumită euristica reprezentativității. Gradul de similaritate dintre caracteristicile unui exemplar și un membru tipic al grupului de referință va determina estimarea probabilității ca acel caz să facă parte din populația sau grupul de referință (Tversky și Kahneman, 1974). Astfel, o persoană ar putea considera călătoriile cu avionul ca fiind nesigure, datorită unei experiențe negative. La fel, în judecarea riscului unei persoane de a avea un atac de cord, un individ se centrează pe reprezentativitatea țintei. Medin și Ross (1992, apud Miclea, 1999, p.274-275) prezintă subiecților mai multe evenimente, solicitându-le să estimeze probabilitatea lor de apariție: un om sub 55 de ani a suferit un atac de cord, un om a suferit un atac de cord, un fumător a suferit un atac de cord, un om peste 55 de ani a suferit un atac de cord. Majoritatea subiecților au estimat că evenimentele 3 și/sau 4 sunt mai probabile, fapt explicat prin gradul diferit de reprezentativitate sau de prototipicalitate pe care îl au în raport cu clasa indivizilor care au suferit un atac de cord.
Astfel, deși euristicile cognitive sunt valabile în unele circumstanțe, de multe ori ele conduc la bias-uri persistente, cu implicații importante în percepția riscurilor. Ele determinǎ dificultǎți în înțelegerea probabilitǎților, riscurile sǎ fie subestimate sau supraestimate și judecǎțile personale sǎ fie susținute cu o încredere nefondatǎ. Judecǎțile experților par sǎ se conformeze acelorași erori, mai ales când nu au la dispoziție date statistice și sunt nevoiți sǎ se bazeze doar pe intuiție (Slovic, 1987).
Valența afectivă este unul din atributele înregistrate automat, care este implicat în judecățile în condiții de incertitudine. În 2002, Slovic, Finucane, Peeters și McGregor au identificat o nouă strategie euristică implicată în percepția riscului, folosind termenul de euristica afectului pentru a defini astfel tendința oamenilor de a se baza pe reacțiile emoționale imediate în formarea de preferințe și judecăți, idee care-și are originea în cercetările care arată că orice stimul evocă o evaluare afectivă, care nu este întotdeauna conștientă (Zajonc, 1980, apud Kahneman, 2003). Aceste reacții afective servesc ca mecanisme care facilitează orientarea rapidă și eficientă într-o lume complexă, nesigură și de multe ori periculoasă (Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor, 2002).
Afectul are un rol important în ceea ce a fost denumit teoria procesării duale a informației, propusă de Epstein (1994) și continuată de Sloman (1996), mai precis în modul experențial, intuitiv, automatic, natural de procesare a informației, opus modului analitic, rațional, deliberativ. Cele două sisteme de procesare a informației operează în paralel. Sistemul experențial este asociat cu o anumită trăire afectivă, care se referă la sentimente subtile de care oamenii adesea nu sunt conștienți.
Astfel, așa cum imaginabilitatea, memorabilitatea și similaritatea servesc ca și indici în judecarea probabilităților, ca în euristica disponibilității și reprezentativității, afectul poate fi un indice în multe judecăți realizate, inclusiv în judecarea probabilităților, fapt ce a determinat denumirea de euristica afectului (Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002). Euristica afectului are multe în comun cu modelul „riscul ca trăire” (risk as feelings), propus de Lowenstein și colab. (2001, apud Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002).
În viziunea propunătorilor euristicii afectului, este posibil ca bias-urile în judecarea frecvenței și probabilității care au fost atribuite euristicii disponibilității să se datoreze măcar parțial euristicii afectului și nu doar facilității reamintirii sau imaginabilității, deoarece imaginile reamintite sau imaginate vin încărcate cu stări afective. De exemplu, în experimentul realizat de Schwartz și colab.(1991) starea afectivă asociată cu amintirea mai dificilă a celor 12 comportamente asertive ar fi putut determina judecata.
Astfel, deși Lichtenstein și colab. au invocat disponibilitatea pentru a explica de ce frecvența percepută a unor cauze de deces foarte mediatizate (accidente, omucideri, incendii, cancer) este supraestimată, iar cauze nemediatizate (diabet, astm, tuberculoză) sunt subestimate, o altă explicație alternativă ar putea fi că primele sunt mai încărcate afectiv, fiind mai senzaționale, fapt ce are relevanță atât în mediatizarea lor cât și în supraestimarea frecvenței lor.
Reacțiile afective sunt folosite ca atribute euristice pentru o gamă de evaluări mult mai complexe, în percepția riscului implicațiile euristicii afectului manifestându-se la nivelul judecării costurilor și beneficiilor. Astfel, în timp ce riscul și beneficiile tind să fie corelate pozitiv în lume, ele sunt corelate negativ în mintea oamenilor și în judecățile pe care aceștia le oferă. Un studiu realizat de Alhakami și Slovic ( apud Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002) a pus în evidență faptul că relația inversă care există între riscul și beneficiul perceput al unei activități, (exemplul folosit fiind întrebuințarea pesticidelor în agricultură), era legată de tăria afectului pozitiv sau negativ asociat cu acea activitate. Aceste rezultate implică faptul că oamenii își formează judecățile nu doar pe baza a ceea ce gândesc, dar și pe baza a ceea ce simt. Astfel costurile și beneficiile nu sunt estimate independent, o anumită activitate sau situație este judecată ca având fie puține costuri și multe beneficii sau ca având multe costuri și atunci și puține beneficii, în funcție de starea afectivă asociată cu aceasta (Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002). O reprezentare a acestui model ar putea fi:
Beneficiu Risc
Fig.1 Euristica afectului în percepția riscurilor și beneficiilor
În anul 2000, Melissa Finucane, A. Alhakami, P. Slovic și S. Jonshon au condus un experiment în care au fost oferite patru tipuri diferite de informații care manipulau starea afectivă prin creșterea sau descreșterea beneficiului perceput și prin creșterea sau descreșterea riscului perceput, care a confirmat rolul afectului în judecarea riscului și beneficiului. Mai mult, un al doilea experiment realizat de aceiași autori au descoperit că relația inversă dintre risc și beneficiu s-a intensificat în condiția de presiune a timpului, când oportunitatea pentru deliberare analitică a fost redusă (Finucane, Alhakami, Slovic, Jonshon, 2000, apud Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002), susținându-se încă odată ipoteza procesării experențiale a informației.
Cercetătorii care au abordat riscul au ajuns la concluzia că percepția riscului are importanțǎ în deciziile luate cu privire la minimalizarea riscurilor și în adoptarea unor comportamente de reducere a riscului. Acestǎ presupunere pare adevǎratǎ, totuși cercetǎri recente au evidențiat cǎ mulți alți factori intrǎ în discuție, minimalizarea riscurilor este legatǎ nu de existența riscului ci de probabilitatea consecințelor.
De asemenea, riscul nu a fost diferențiat în raport cu ținta, dar riscul personal, cel care vizează persoana însăși și cel general diferǎ din mai multe puncte de vedere. Vasilescu (1986) diferențiază între o amenințare care poate plana asupra subiectului sau asupra altor persoane, vorbind despre distanța dintre locul de acțiune al pericolului și subiectul evaluator, distanță nu în sens fizic, ci lewinian. Când pericolul se referă chiar la subiect distanța este nulă.
Astfel, psihologii au pus în evidență că probabilitatea consecințelor este mult mai importantă decât existența în sine a riscului și că ținta judecății influențează riscul perceput. Mai mult, oamenii tind să distorsioneze în mod sistematic și în același sens judecățile realizate, subestimând riscul personal și/sau supraestimând riscul pentru ceilalți, fenomen care a fost denumit optimism comparativ.
Capitolul 2. Optimismul comparativ
2.1.Delimitǎri conceptuale
2.1.1.Optimism dispozițional
Optimismul comparativ trebuie distins de optimismul dispozițional, pentru că în primul caz este vorba de o judecată specifică și comparativă, în timp ce optimismul dispozițional implică o judecată generală și nespecifică.
Optimismul dispozițional este definit cel mai frecvent prin expectanțele pozitive generalizate în ceea ce privește viitorul. Această trăsătură de personalitate a fost legată de starea de bine atât psihică, cât și fizică a oamenilor. Prin opoziție, pesimismul desemnează expectanțe negative cu privire la viitor. (Scheier, Carver, 1985). Cercetǎrile evidențiazǎ că viitorului i se acordă o atenție foarte mare. Într-o anchetă realizatǎ de Gonzales și Zimbardo în 1985, majoritatea respondenților au declarat cǎ sunt orientați spre prezent și viitor (57%) sau numai spre viitor (33%), în comparație cu orientarea numai spre prezent (9%) sau spre trecut (1%).
Majoritatea cercetărilor privind optimismul și pesimismul au fost realizate cu ajutorul instrumentului elaborat de Scheier și Carver în 1985: „Life Orientation Test”(LOT). Prin intermediul acestuia, s-a stabilit că optimismul dispozițional corelează negativ cu depresia (r= -0.42) și cu nevrozismul (r=-0,50) și pozitiv cu succesul (r=0,55) și cu stima de sine (r=0,54). Studiile efectuate aratǎ că persoanele cu un optimism dispozițional ridicat au o mai bunǎ sǎnǎtate psihicǎ, se adapteazǎ mai bine tranzițiilor vieții, utilizează strategii de coping mai eficiente, își revin mai repede în urma evenimentelor negative, fac fațǎ mai bine bolilor. Optimismul prezice implicarea socială, căutarea suportului și ajutorului celorlalți. Este de asemenea puternic legat de alte caracteristici dezirabile precum fericirea, perseverența, realizările profesionale, sănătatea. Alături de umor, optimismul se pare că reduce impactul evenimentelor stresante și are o valoare predictivă pentru longevitate (Scheier, Carver, 1994). Astfel, optimismul dispozițional diferă de optimismul comparativ atât prin specificitate, în primul caz fiind vorba despre credințe generale cu privire la viitor, cât și prin faptul că nu implică un proces de comparare socială cum implică optimismul comparativ.
2.1.2.Optimism nerealist
Unele teorii psihologice au adoptat o viziune asupra capacitǎților individului de cunoaștere a realitǎții ce considera cǎ acesta interacționeazǎ cu mediul ca și un om de științǎ naiv, adunând date într-o manierǎ corectǎ, combinându-le într-o manierǎ logicǎ, cǎutând activ cauzele evenimentelor și comportamentelor, ajungând astfel sǎ judece și sǎ ia decizii într-o manierǎ precisă.
În ultimele decenii a devenit evident cǎ judecǎțile și deciziile actorului social nu se conformeazǎ nici pe departe acestor modele normative, percepțiile individului cu privire la sine și la lume sunt distorsionate în sens pozitiv, intervenind astfel o serie de bias-uri, erori, scurtǎturi, informația este procesatǎ cu date insuficiente și incomplete.„În loc de un savant naiv care se aflǎ în cǎutarea adevǎrului, gǎsim mai degrabǎ imaginea unui șarlatan încercând sǎ facǎ datele sǎ se conformeze teoriilor lui” (Lungu, 1999, p.3). Unul din aceste bias-uri pozitive care se manifestă în judecățile oamenilor este optimismul nerealist.
Într-un studiu din 1980, Weinstein a cerut unui numǎr de 258 de studenți de la o universitate americanǎ sǎ-și compare șansele de a trǎi în viitor o serie de evenimente cu șansele unui alt student de aceeași vârstǎ și sex din facultate. O parte din evenimente erau pozitive, de exemplu a avea propria locuințǎ, a trǎi peste 80 de ani, iar o parte erau negative: a avea un atac de cord, un accident de mașinǎ etc. Dacǎ participanții ar fi fost realiști cu privire la șansele lor raportate le cele ale altora, atunci în medie ar fi trebuit sǎ considere cǎ au aceleași șanse cu ceilalți de a trǎi fiecare eveniment. Rezultatele au arǎtat însǎ cǎ participanții la studiu au supraestimat probabilitatea de apariție a evenimentelor pozitive în viața lor și au subestimat probabilitatea apariției celor negative. Weinstein a denumit acest fenomen optimism nerealist.
Rezultatele studiului sunt interesante și importante, pentru cǎ aratǎ pe de o parte cǎ oamenii sunt nerealist de optimiști cu privire la viitor, cred cǎ vor trǎi evenimente pozitive și nu vor avea de suferit, iar pe de altǎ parte cǎ oamenii au o extraordinarǎ capacitate de a crede ceea ce vor sǎ creadă.
Optimismul nerealist diferǎ de optimismul dispozițional prin faptul că este definit prin raportare la realitate, fiind considerat o eroare, un bias (Radcliffe, Klein, 2002), de aceea se mai numește și „bias optimism”. Optimismul dispozițional este o orientare a individului despre care nu se poate spune dacǎ este corectǎ sau nu: a considera cǎ evenimentele pozitive sunt mai probabile decât cele negative implicǎ optimism, nerealist sau nu. Însǎ a avea un optimism nerealist presupune o comparare cu realitatea, este tendința de a percepe evenimentele pozitive mai probabile decât în realitate și pe cele negative mai puțin probabile decât realitatea „permite”.
Se pune în acest moment o problemǎ de naturǎ filosoficǎ: dacǎ realitatea și mai ales viitorul pot fi cunoscute. Din fericire, mǎcar într-o anumitǎ mǎsurǎ, psihologii au oferit definiții operaționale în experimentele realizate pentru a pune în evidențǎ acest fenomen. Una din acestea este compararea predicțiilor persoanei cu un grup de referințǎ: de exemplu riscul de cancer de plǎmâni perceput de fumǎtori poate fi comparat cu frecvența cancerului de plǎmâni printre fumǎtori, stabilindu-se astfel dacǎ estimarea e nerealistǎ sau nu. De asemenea s-au realizat instrumente care pot determina riscul unui individ de a dezvolta o anumitǎ problemǎ, cum este de exemplu instrumentul de evaluare a riscului de îmbolnǎvire „Health Risk Appraisal”, realizat de Lewis Robins.
2.2.Optimismul comparativ
2.2.1. Definire și caracterizare
Optimismul comparativ este credința unei persoane că va experimenta mai multe evenimente pozitive în viitor decât negative, în comparație cu alte persoane. Trei termeni mai sunt folosiți în literatura de specialitate pentru a se descrie același fenomen: optimism nerealist (Weinstein, 1980), bias optimism (Weinstein, 1980) și iluzia de invulnerabilitate (Perloff, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002). Toți acești termeni implică două lucruri: o distorsiune doar a riscului personal și o raportare la realitate, la un criteriu obiectiv.
În aprecierea realizată, cu privire la evenimentele pozitive și negative care li se vor întâmpla, participanții la studiul lui Weinstein au fǎcut acest lucru prin raportare la un alt student de aceeași vârstǎ și sex cu ei, așadar nu a fost vorba despre o estimare absolutǎ ci despre o comparare cu un altul. De aceea Weinstein a pus în evidențǎ mai degrabǎ optimismul comparativ decât optimismul nerealist, cum a fost denumit, în majoritatea studiilor ulterioare cei doi termeni fiind confundați. Însǎ optimismul nerealist și optimismul comparativ sunt douǎ fenomene diferite: dacǎ în primul caz este vorba despre o concluzie a cercetǎtorului cu privire la acuratețea estimǎrii de cǎtre subiect prin raportare la realitate, la riscul obiectiv, în cazul optimismului comparativ se face referire la o modalitate prin care subiectul se poziționeazǎ prin raport cu altul. Nimic nu-l împiedicǎ sǎ se poziționeze inferior, așadar sǎ se punǎ în evidențǎ pesimismul comparativ, acest lucru fiind de altfel și raportat de unele studii (Heine, Lehman, 1995).
Optimismul comparativ este asociat unui proces de comparare socialǎ, între persoana proprie și altul, fiind condiționat de prezența celuilalt. Teoria comparǎrii sociale inițiatǎ de Festinger afirmǎ cǎ oamenii au tendința sǎ se raporteze la ceilalți atunci când nu au o bazǎ obiectivǎ în determinarea capacitǎților lor, aptitudinilor, opiniilor. Tendința de comparare cu ceilalți scade pe mǎsurǎ ce crește diferența între sine și celǎlalt, existând tendința de comparare cu persoane similare (Festinger, 1954).
Psihologii au evidențiat că, prin comparație cu alții, oamenii consideră că au trăsături de personalitate mai pozitive (Brown, 1986), că sunt mai cinstiți, mai onești (Messick, 1985) sau că au un grad mai mare de control asupra evenimentelor vieții (Wright, 1985). Festinger (1954) a susținut că în estimarea riscului personal, compararea socială este esențială.
Optimismul comparativ este considerat ca fiind nerealist, pentru că este consecința inevitabilă a acestuia. Dacă o mare parte din oameni se așteaptă ca lucrurile bune să li se întâmple lor, iar cele negative altora, într-o lume în care binele și răul se distribuie constant, cu siguranță sunt nerealiști. Logic, este imposibil ca majoritatea oamenilor sǎ se situeze peste sau sub valoarea mediei generale. El este pus în evidențǎ la nivel de grup: nu trebuie sǎ se cunoascǎ riscul real al unui individ pentru cǎ oricare ar fi acesta nu este posibil ca majoritatea dintr-un grup sǎ se situeze sub media grupului (Radcliffe, Klein, 2002).
Metoda standard prin care s-a pus în evidențǎ optimismul nerealist poate stabili un bias la nivel de grup, dar nu poate determina care din membrii grupului greșesc în estimǎrile lor. Unii din ei pot chiar avea un profil care îi situeazǎ deasupra mediei în privința evenimentelor pozitive sau sub medie în privința celor negative, așadar ar fi nepotrivit sǎ fie etichetați ca nerealiști. Astfel, deși este evident cǎ nu se poate ca majoritatea dintr-un grup sǎ se situeze deasupra mediei, a spune cǎ fiecare în particular face o eroare este cu totul altceva, de aceea se va considera cǎ tendința indivizilor de a considera cǎ în viitor vor trǎi mai multe evenimente pozitive și mai puține negative în comparație cu alții este un optimism comparativ.
Se pare cǎ oamenii au capacitatea de a crede ceea ce vor să creadă, considerând cǎ viitorul lor va fi mai bun decât al celorlalți. Pentru cǎ nu se poate ca viitorul tuturor sǎ fie mai bun decât al celorlalți, optimismul raportat pare sǎ fie nerealist (Weinstein, 1980). Alți autori l-au denumit un bias sau o eroare, însǎ Taylor și Brown (1988) schimbǎ aceastǎ terminologie cu cea de iluzii pozitive argumentând cǎ bias-urile și erorile implicǎ distorsiuni și respectiv greșeli pe termen scurt, cauzate de neglijențǎ în timp ce iluzia este generalizatǎ, pervasivǎ, sistematicǎ. Iluzia este definitǎ ca fiind „o imagine mentalǎ falsǎ sau o concepție care nu este în concordanțǎ cu realitatea sau poate fi ceva imaginat“ ( Stein, 1982).
2.2.2.Modalitǎți de mǎsurare a optimismului comparativ.
Procedura inițialǎ utilizatǎ de Weinstein (1980) era directǎ: participanții la studiu sunt rugați sǎ estimeze probabilitatea ca un eveniment viitor sǎ li se întâmple, prin comparație cu o altǎ persoanǎ sau un grup de referințǎ. Fiecare persoanǎ participantǎ la studiu fǎcea o judecatǎ referitoare la persoana proprie, indicând dacǎ are tot atâtea șanse, mai multe sau mai puține șanse decât o altǎ persoanǎ sau decât grupul de referință sǎ trǎiascǎ în viitor un eveniment, pozitiv sau negativ.
Metoda indirectă presupune ca participanții la studiu sǎ ofere douǎ judecǎți, estimând probabilitatea pentru douǎ ținte: propria persoanǎ și altul. Ordinea celor douǎ evaluǎri este contrabalansatǎ, pentru eliminarea efectului acesteia. Diferența dintre cele douǎ judecǎți servește ca mǎsurǎ indirectǎ pentru poziționarea individului. Aceastǎ metodǎ are avantajul cǎ permite determinarea diferențelor între estimǎrile fǎcute pentru propria persoanǎ și pentru celǎlalt (Radcliffe, Klein, 2002).
Prin intermediul acestor metode nu se pune în evidențǎ optimismul la nivel individual ci la nivel de grup. Când se folosește metoda directǎ rǎspunsurile participanților ar trebui sǎ fie medii. Dacǎ se folosește metoda indirectǎ, diferența dintre cele douǎ scoruri ar trebui sǎ fie în jurul lui 0.
Harris și Middleton (1994) au remarcat cǎ metodele directe forțeazǎ pe subiecți, sǎ se compare cu alții și acest lucru îi poate încuraja sǎ se diferențieze de ceilalți. Așadar diferențele sau similitudinile înregistrate pot fi interpretate ca o reacție artificialǎ la caracteristicile sarcinii. Metoda directǎ a pus în evidențǎ bias-ul într-o mai mare mǎsurǎ decât metoda indirectǎ, deoarece într-o situație de comparare intervin mai mulți factori decât într-o evaluare absolutǎ. Se poate astfel ca optimismul comparativ sǎ se datoreze doar inducerii ideii de comparație. Harris și Middleton au replicat rezultatele privind optimismul comparativ folosind grupuri independente de subiecți, arǎtând astfel cǎ fenomenul nu se datoreazǎ procedurii.
O criticǎ a acestor metode este determinatǎ de faptul cǎ individul se comparǎ de cele mai multe ori cu un altul general. Douǎ dimensiuni ale comparației sunt confundate: eu vs. altul și individ vs. grup (Harris și Middleton,1994).
Ambele metode au pus în evidențǎ cu succes optimismul comparativ pentru diferite evenimente, raportând însă diferențe interindividuale și interculturale.
2.2.3.Aspecte interindividuale și transculturale ale optimismului comparativ
Optimismul comparativ a fost investigat în diverse domenii și pentru o gamǎ foarte largǎ de evenimente, pozitive și negative: a face atac de cord, a fi concediat, a se sinucide, a rǎmâne șomer, a fi victima unei crime, a avea o sarcinǎ nedoritǎ, a avea un serviciu bine plǎtit, a trǎi pânǎ la 80 de ani. În domeniul medical studiile au fost realizate pe eșantioane mari de boli sau doar pentru condiții medicale particulare, optimismul comparativ fiind pus în evidențǎ pentru probabilitatea de apariție a mai multor boli: cancer, SIDA, boli legate de consumul de tutun (Weinstein, 1980), sau boli legate de starea de bine ca depresia (Taylor și Brown, 1988).
Consistența fenomenului nu este determinatǎ doar de faptul cǎ a fost pus în evidențǎ pentru această mare varietate de evenimente, ci și de prevalența lui în eșantioane de populație foarte diverse din punct de vedere social și cultural. Weinstein (1980) a evidențiat acest efect pentru prima datǎ la studenții americani, dar foarte repede au fost replicate rezultatele pe eșantioane de diverse vârste (adulți, copii, bǎtrâni), realizându-se chiar studii longitudinale (Weinstein, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002).
De asemenea, deși majoritatea studiilor în acest domeniu s-au desfǎșurat pe subiecți americani, fenomenul a fost remarcat și în alte țǎri, confirmându-se aspectul sǎu transcultural. Belgienii (Peeters, Cammaert, Czapinski, 1997), olandezii (Hoorens și Buunk, 1993), spaniolii (Sanchez, Rubio, Paez și Blanco, 1998), francezii (Meyer, 1996) sau britanicii (Harris și Middleton, 1994) au manifestat tendința de a-și percepe propriul viitor într-o manierǎ mai pozitivǎ decât viitorul altora. Tendința optimistǎ a mai fost de asemenea evidențiatǎ și la australieni (Lee și Job, 1995), marocani (Peeters, Cammamert și Czapinski, 1997), unguri (Idiko, Zoltan, 1998). Un studiu realizat de Olivier Desrishard și Isabelle Milhabet (1998) au evidențiat această tendință subiectivǎ în ceea ce privește perceperea evenimentelor viitoare și la români.
O singurǎ excepție o constituie studiul lui Heine și Lehman (1995) care evidențiazǎ absența tendinței sau chiar prezența uneia opuse în rândul japonezilor. Autorii explică această descoperire fie prin normele culturale asiatice care au în prim plan modestia, împiedicându-i astfel pe participanții la studiu să declare la nivel public că așteaptă un viitor mai bun decât al altora, chiar dacă la nivel privat consideră acest lucru, sau mai probabil prin alte particularități ale culturii asiatice, care valorizează interdependența și nu individualismul. Chiar dacǎ rezultatul este în contrast cu cele anterioare, el este congruent cu alte studii efectuate în culturile asiatice privind prezența optimismului. Lee și Seligman (1997, apud Desrichard, Milhabet, 1998) au descoperit că studenții chinezi din Asia sunt mai puțin optimiști, în general, decât studenții albi sau chinezi din America.
2.2.4.Consecințe ale optimismului comparativ
Se pune problema dacǎ optimismul comparativ este adaptativ, un lucru pozitiv pentru starea de bine a oamenilor sau dimpotrivǎ. Astfel, concepția clasică care considera că sănătatea mentală este asociată cu percepții acurate asupra realității, a fost combătută de descoperiri mai recente ale faptului că oamenii normali distorsionează considerabil realitatea în favoarea lor.
Percepții acurate despre sine, lume și viitor nu sunt o condiție esențialǎ pentru adaptarea individului, Shelley Taylor și J. Brown (1988) susțin cǎ iluziile pozitive, incluzând aici și optimismul comparativ (considerat nerealist), alǎturi de alte iluzii pozitive, concepțiile pozitive despre sine și iluzia controlului, sunt benefice pentru starea de bine a individului și pentru sǎnǎtatea lui mentalǎ. Astfel, cei doi psihologi au descoperit faptul că persoanele care sunt depresive sau au o stimă de sine scăzută au o viziune mai realistă cu privire la persoana proprie decât ceilalți oameni. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că iluziile pozitive determinǎ fericire și mulțumire de sine, creearea de legǎturi cu ceilalți, faciliteazǎ o muncǎ creativǎ și productivǎ, angajarea în sarcini diverse prin creșterea motivației și nu în ultimul rând faciliteazǎ funcționarea intelectualǎ. Într-adevǎr o serie de cercetǎri au arǎtat cǎ iluziile pozitive duc la stǎri afective pozitive care creeazǎ asociații diverse și neobișnuite, ajungându-se la rezolvarea creativǎ a problemelor. Deși s-a discutat faptul cǎ acestea pot duce la gǎsirea de strategii rapide și simple pentru rezolvarea problemelor, strategii ce pot fi nepotrivite pentru sarcini complexe, studiile realizate au arǎtat cǎ afectul pozitiv nu reduce capacitatea intelectualǎ, ci dimpotrivǎ (Isen, 1987 apud Taylor, Brown,1988).
O literaturǎ substanțialǎ continuǎ sǎ demonstreze cǎ optimismul comparativ este prezent la oamenii normali în legǎturǎ cu o varietate largǎ de evenimente, de aceea nu este evident cǎ asemenea credințe sunt compromițǎtoare pentru sǎnǎtatea mentalǎ, ci dimpotrivǎ contribuie la buna funcționare și adaptare a individului. O metaanaliză realizată de Van der Plight (1998) a evidențiat cǎ optimismul comparativ este o credințǎ adaptativă și nu ar trebui sǎ provoace îngrijorare.
Faptul cǎ iluziile pozitive nu sunt prezente la persoanele depresive, nu înseamnǎ însă neapǎrat cǎ ele sunt o condiție necesarǎ a unei funcționări adecvate în cazul oamenilor normali. Deși iluziile pozitive sunt benefice pentru sǎnǎtatea psihologicǎ, se remarcă totuși faptul cǎ în anumite situații și dacǎ sunt extreme, ele pot avea un impact negativ asupra sǎnǎtǎții și siguranței fizice a individului. Mai mulți psihologi avertizeazǎ cǎ optimismul comparativ poate determina pe oameni sǎ ignore adevǎrate riscuri existente și sǎ nu-și ia mǎsuri de precauție: sǎ nu-și protejeze sǎnǎtatea sau sǎ nu se pregǎteascǎ pentru catastrofe naturale cum ar fi cutremure sau inundații crezând cǎ lor nu li se poate întâmpla. „Dacă te simți invulnerabil nu te obosești să iei măsuri de precauție” (Brehm, Kassin, 1990, p.649). Optimismul comparativ ar trebui sǎ provoace îngrijorare atunci când este nerealist, acesta fiind asociat cu o procesare defensivǎ a informațiilor cu privire la riscuri și evitarea expunerii la informații cu privire la riscuri (Wiebe, Black, 1997, apud Radcliffe, Klein, 2002). De asemenea, oamenii utilizează anumite strategii pentru a-și susține credințele nerealiste, una dintre acestea fiind minimalizarea riscului asociat cu unele comportamente realizate (Klein, 1996, apud Radcliffe, Klein, 2002).
Cu toate acestea, credințele nerealiste cu privire la problemele viitoare de sǎnǎtate se pot transforma în profeții care se autoîndeplinesc și determina interpretǎri optimiste care fac ca aceste credințe nerealiste sǎ fie adaptative (Armor, Taylor,1998, apud Radcliffe, Klein, 2002).
Capitolul 3. Control perceput și locul controlului
3.1.Conceptul psihologic de control
3.1.1.Perspective teoretice
Prezicerea evenimentelor viitoare este strâns legată de conceptul de șansă, și de importanța pe care indivizii o acordă acesteia, incertitudinea și șansa fiind realități ale vieții de zi cu zi. Un număr foarte mare de cercetări psihologice au fost realizate în scopul determinării explicațiilor cauzale realizate de oameni pentru diferite evenimente, atribuirea apariției lor fie unor factori interni, care țin de individ sau unor factori externi care țin de situație sau de șansă, noroc. Alte cercetări s-au preocupat de gradul în care indivizii au credința că își pot controla destinul sau sunt la „mila” unor influențe aflate în afara controlului personal.
Se remarcă o eterogenitate evidentă în definirea conceptului de control și o mare varietate a constructelor în care este întâlnit. O definiție generală a conceptului relevă faptul că de multe ori a avea control implică o contingență între comportament și urmare (Deci, Ryan, 1985). Astfel, dacă o persoană percepe o contingență între comportamentul său și o urmare, atunci acea urmare este considerată controlabilă. În opoziție dacă o persoană are convingerea că acțiunile sale nu determină urmările, atunci acestea sunt considerate incontrolabile (Glass și Carver, 1980, apud Skinner, 1996).
Este necesar în primul rând distingerea între conceptele de control obiectiv, control subiectiv și experiența controlului. Distincția dintre conceptele de control obiectiv și control subiectiv este evidențiată de faptul că nu controlul obiectiv ci controlul perceput al unei situații influențează comportamentul uman, perceperea controlului fiind un predictor mai puternic al funcționării eficiente decât existența unui control obiectiv ( Burger, 1989, apud Skinner, 1996).
Prin opoziție cu gradul obiectiv de control sau cu controlul perceput, experiența controlului implică trăirile unei persoane în interacțiunea acesteia cu mediul și în încercarea acesteia de a produce consecințe dezirabile și de a preveni urmările indezirabile. Experiențele controlului sunt în viziunea lui Ellen Skinner (1996) produsul unor condiții externe (de exemplu gradul de contingență între acțiuni și urmări), unor interpretări subiective (de exemplu de credințele că succesul este determinat de abilitățile proprii sau de șansă) și a unor acțiuni individuale, caz în care individul depune efort intenționat pentru atingerea unui scop și are convingerea că efortul depus condiționează atingerea scopului (White, 1959, apud Skinner, 1996). Experiențele controlului sunt importante nu numai pentru că determină modificări ale controlului subiectiv, ci și pentru că par să fie după cum afirmă Ellen Skinner (1996), singurul aspect al controlului care este benefic în toate circumstanțele; oricât de „aspre” ar fi condițiile obiective, experiența îmbunătățirii lor produce consecințe psihologice pozitive. Mai mult, chiar și fără schimbarea condițiilor obiective, individul poate să modifice trăirea lor, prin păstrarea optimismului sau prin simpla minimalizare a lipsei de control (Miller, Combs și Stoddard, 1989, apud Skinner, 1996).
O altă distincție care facilitează înțelegerea conceptului de control perceput este aceea între agenții, mijloacele și finalitățile controlului. Agenții sunt persoanele sau grupurile care exercită controlul, mijloacele se referă la modalitățile prin care controlul este exercitat, iar finalitățile includ consecințele dorite sau nu asupra cărora se exercită controlul (Skinner, 1996).
Distincția între mijloc și scop este aceeași cu distincția făcută de Shapiro, Schwartz și Astin (1996) între proces și consecință. Astfel poate exista un control asupra procesului, asupra evenimentelor amenințătoare sau asupra consecințelor negative asociate acestora. De multe ori procesul nu poate fi controlat, de exemplu remisiunea unei boli cum e cancerul, însă consecințele pot fi controlate. Se poate face astfel diferența între control primar, care este ceea ce se înțelege prin percepția controlului, credința că acțiunile personale vor duce la urmările dorite și control secundar, care implică acceptarea unei situații negative prin reinterpretarea ei într-o manieră pozitivă. Deși este o strategie pasivă, nu implică neajutorare, prin credința că unele aspecte ale situației vor fi îmbunătățite prin acceptare. Procesul controlului secundar poate fi unul foarte important atunci când nu se pot face prea multe pentru ameliorarea situației. Astfel abilitatea de a o accepta, de a-i oferi un înțeles (control interpretativ) sau de a avea încredere că soarta (control iluzoriu) sau alții mai puternici (control vicarian), vor determina schimbarea situației, ar putea diminua sentimentele de tristețe și neajutorare asociate cu situația negativă pe care individul nu o poate îmbunătăți singur.
3.1.2. Controlul perceput
Psihologii au evidențiat că nu controlul obiectiv, ci controlul perceput al unei situații influențează comportamentul uman. Chiar în condiții în care nici un control obiectiv nu există, convingerile unei persoane că un anumit grad de control este disponibil sunt suficiente pentru a determina mobilizarea (Averill, 1973, apud Skinner). Credința că există control poate fi la fel de importantă ca existența controlului obiectiv (Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Controlul perceput este definit ca fiind „abilitatea percepută de a modifica evenimentele”(Burger, 1989, apud Skinner, 1996). Controlul perceput, controlul personal sau sentimentul controlului se referă la relația dintre agent și finalități, adică măsura în care un agent are credința că poate produce urmările dorite sau poate preveni urmările nedorite (Skinner, 1996). Antonovsky (1979, apud Skinner, 1996) a făcut distincția între „a controla lucrurile”, fapt ce implică control personal și „lucrurile sunt sub control”, fapt ce implică o situație ordonată și previzibilă.
Controlabilitatea unui eveniment, gradul în care îl putem opri sau dirija influențează percepțiile despre caracterul său stresant. Cu cât un eveniment pare mai incontrolabil, cu atât este mai posibil să fie generator de stres. Percepțiile noastre despre controlabilitatea evenimentelor sunt la fel de importante ca și controlabilitatea reală a acestora. Credința că evenimentele pot fi controlate pare să reducă impactul acestora, chiar dacă în realitate nu este exercitat acest control, sau nu poate fi exercitat.
Într-un experiment, realizat de Glass și Singer în 1972), două grupuri de participanți au fost expuși la un zgomot puternic, extrem de neplăcut. Participanților dintr-un grup li s-a comunicat că pot opri zgomotul printr-o apăsare pe un buton, dar erau rugați să nu facă acest lucru decât dacă era absolut necesar. Participanții din al doilea grup nu aveau nici un control asupra zgomotului. Nici unul dintre participanții care aveau un buton de control nu au apăsat pe el, deci expunerea a fost aceeași pentru ambele grupuri. Cu toate acestea, executarea unei sarcini ulterioare de rezolvare de probleme a condus la rezultate mult mai slabe în grupul care nu avusese control asupra stimulului, indicând faptul că erau mai tulburați de acesta în comparație cu grupul care a avut potențial control. Astfel, faptul că subiecții au perceput un control asupra situației a schimbat semnificativ impactul acesteia.
Credințele cu privire la control pot fi ordonate pe un continuum de la credințe specifice, situaționale care se manifestă în diverse domenii cum ar fi sănătate, profesie, viață de cuplu, căsătorie și relații interpersonale la credințe generale, globale, în domenii nespecifice.
Psihologii au observat că omul deține dorința de a controla, simplifica și prevedea mediul, existând chiar o nevoie fundamentală a ființei umane de a face lumea previzibilă și controlabilă astfel încât să-și poată adapta propriul comportament. S-a susținut chiar că una din cele mai mari temeri ale omului este să piardă controlul (Seligman, 1991) și că acesta este o motivație bazală și puternică (Bandura, 1977, apud Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Psihologii au evidențiat că oamenii percep un control ridicat în situații obiectiv incontrolabile sau determinate de șansă, fenomen denumit iluzia controlului (Langer,1975).
Primele observații care evidențiază faptul că oamenii tratează evenimentele determinate de șansă ca fiind controlabile au fost realizate de sociologi. Studiind persoanele implicate în jocuri de noroc Goffman (1967) și Henslin (1967, apud Langer, 1975) au observat că aceștia se comportau de parcă ar fi putut determina rezultatul. De exemplu, jucătorii aruncau zarurile mai încet dacă doreau să le iasă numere mici și cu putere dacă își doreau numere mari, crezând că efortul și concentrarea vor da rezultate. Aceste comportamente ar fi raționale doar dacă într-adevăr jocul de noroc ar fi unul care ar implica abilitățile și calitățile personale, lucru care nu este adevărat. Potrivit lui Langer (1975) oamenii nu răspund diferit în fața evenimentelor obiectiv controlabile și obiectiv incontrolabile, tratându-le pe ambele ca implicând control, iluzia controlului fiind astfel definită ca fiind expectanța probabilității unui succes personal, semnificativ mai mare decât probabilitatea obiectivă ar presupune. În primul rând oamenii consideră că un eveniment care ține de noroc, aleator, este controlabil, iar în al doilea rând au credința că abilitățile lor vor putea influența consecințele evenimentului.
Iluzia controlului a fost considerată de Taylor și Brown (1988) una dintre cele trei iluzii pozitive, condiții a sănătății mentale, observându-se că persoanele normale au expectanțe nerealiste cu privire la gradul lor de control asupra evenimentelor.
Importanța controlului și prevederii mediului a fost recunoscută de foarte timpuriu, teoreticienii atribuirii considerând că motivația esențială pentru care omul face atribuiri este aceea dată de dorința de a controla și stăpâni mediul și evenimentele care ne înconjoară (Heider, 1958, apud Yzerbyt, Schadron, p.55), acest sentiment constituind un factor de confort psihologic. Pentru Heider și succesorii săi să controlezi înseamnă să știi de ce se produc evenimentele.
Un sentiment ridicat al controlului poate avea atât consecințe pozitive, dar și negative. Efectele benefice ale controlului perceput au fost puse în evidență în laborator prin manipulări experimentale, când cercetătorii prezentau subiecților anumiți stimuli pe termen scurt și manipulau oportunitatea controlului, măcar parțial, asupra procesului. Importanța deținerii controlului a fost evidențiată în acele situații generatoare de stres. Astfel, controlul perceput asupra situației, ca de exemplu asupra zgomotului, a redus efectele negative produse de stresor (Glass și Singer, 1972, apud Brehm, Kassin, 1990, p.647).
Decenii de cercetări psihologice au pus în evidență că un sentiment al controlului este un foarte robust predictor al sănătății psihice și fizice și poate chiar un predictor al longevității, în timp ce o pierdere abruptă a sentimentului de control aduce prejudicii negative stării de sănătate (Rodin și Langer, 1977, apud Brehm, Kassin, 1990, p.647). Sentimetul de stăpânire a evenimentelor care ne înconjoară constituie un factor de confort psihologic și poate chiar să ne afecteze sănătatea fizică și mai ales psihică. Importanța controlului a fost pusă în evidență de cercetările din domeniul neajutorării învățate care au arătat că expunerea prelungită la situații în care contingența dintre propriul comportament și urmări este scăzută produce deficite cognitive, motivaționale și emoționale, chiar și în situații obiectiv controlabile. Oamenii experimentează în aceste situații multe din caracteristicile unor persoane depresive, sentimente de descurajare, pesimism și lipsă de inițiativă, care îi determină să nu facă nici un efort pentru a se adapta la situații noi (Seligman, 1975, apud Brehm, Kassin, 1990, p.638).
Astfel, psihologii consideră că cu cât mai mult control are un individ sau crede că are, cu atât mai bine, un sentiment de control a ceea ce ni se întâmplă, bun sau rău, ne ajută să facem față într-o lume care este de multe ori aspră și incontrolabilă (Thompson, 1981, apud Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Însă nu întotdeauna lucrurile stau astfel, cercetări recente au pus în evidență că sentimentul controlului ar avea și consecințe negative pentru individ. Eforturile de a câștiga control activ au consecințe negative asupra sănătății, risc de boli cardiovasculare, mediat de ostilitate și alte emoții negative. De asemenea ar putea conduce la vinovăție și anxietate ridicată. În domeniul interpersonal, o nevoie mare de control are consecințe negative asupra cuplului, afectând relațiile intime (Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Ar trebui ca o persoană să mențină percepția unui control ridicat chiar dacă este o iluzie (Taylor, Brown, 1988) sau ar trebui să admită incontrolabilitatea unei situații și să renunțe (Colvin și Block, 1994, apud Skinner, 1996), psihologii nu au căzut de acord în privința celei mai potrivite reacții a oamenilor în situații incontrolabile, care țin de noroc sau de șansă.
3.2.Locul controlului
3.2.1.Originea teoriei locului controlului
La început, mai ales datorită cercetărilor realizate de Heider(1958), justificarea felului în care indivizii explicǎ ceea ce li se întâmplǎ, lor înșile și celorlalți, era realizatǎ prin intermediul noțiunii de atribuire care presupune cǎutarea cauzelor unui eveniment, cǎutarea unei structuri permanente, dar nu direct observabile care subîntinde efectele, manifestǎrile direct perceptibile. Acest lucru se realizeazǎ atât pentru comportamentul propriu și al celorlalți, dar și pentru evenimente. În opinia lui Heider, observatorul social este „un fel de om de știință naiv a cărui ambiție este să descopere cauzele profunde ale comportamentului pe care îl observă” (Heider, 1958). Evenimentele și conduitele rezultǎ sau se datoreazǎ unor forțe care provin fie de la persoanǎ, fie din mediu. Se distinge astfel între cauzalitatea externǎ sau factorii situaționali și cauzalitatea internǎ sau factorii dispoziționali.
Deși are foarte multe în comun cu domeniul atribuirii, o altǎ direcție de cercetare s-a dezvoltat independent de acesta. Această direcție vizeazǎ felul în care oamenii explicǎ ceea ce li se întâmplǎ și analizeazǎ rolul întǎririlor în orientarea conduitelor. Deși fenomenul de atribuire aparține psihologiei sociale care este o știință situațională, în 1954 psihologul Julian Rotter a constatat că există oameni care consideră că ceea ce li se întâmplă depinde de acțiunile pe care le desfășoară sau dimpotrivă de ceva din afara lor incontrolabil, susținând că aceste tendințe de a atribui evenimentelor și comportamentelor cauze interne sau externe sunt credințe stabile, generalizate, nesituaționale, ele fiind cunoscute sub denumirea de locul controlului („locus of control”). Din perspectiva distincției realizate de Skinner (1996) între agenții, mijloacele și finalitățile controlului, locul controlului se referă la ultimile două aspecte, la relația dintre clase particulare de cauze potențiale (interne sau externe) și consecințele lor.
Se pare că cel care a intuit pentru prima dată semnificația acestui concept și care a realizat prima scală de măsură a fost E. Jerry Phares de la Kansas State University, încă din 1955 în disertația sa „Changes in expectancy in skill and chance situations” .
Locul controlului și-a găsit definirea operațională în cadrul teoria învǎțării sociale a lui Rotter (1954), a cǎrei idee fundamentalǎ este cǎ personalitatea reprezintǎ o interacțiune a individului cu mediul sǎu. Teoria învățării sociale a lui Rotter (apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002) utilizează anumite constructe în măsurarea și prezicerea comportamentului:
Potențialul comportamental („behavior potential”) este probabilitatea apariției unui anumit comportament într-o situație datǎ. În fiecare situație existǎ multiple comportamente în care un individ se poate angaja. Pentru fiecare comportament posibil existǎ un potențial. Individul va exercita comportamentul cu cel mai mare potențial.
Expectanța („expectancy”) desemnează credința individului în probabilitatea unei întăriri ca urmare a unui anumit comportament într-o situație determinată.
Dacǎ celelalte teorii sociale ale învǎțarii puneau accentul pe factorii motivaționali, Rotter shimbǎ viziunea plasând expectanțele ca factori ce determinǎ comportamentul. Ele se formeazǎ pe baza experienței anterioare. Cu cât mai des un comportament a dus la o anumitǎ întǎrire, cu atât mai puternice sunt expectanțele persoanei cǎ și acum comportamentul va avea aceeași întǎrire. Oamenii pot subestima sau supraestima probabilitatea apariției anumitor urmǎri, ambele distorsiuni aducând probleme. Întǎrirea este un alt nume pentru urmǎrile comportamentului nostru.
Valoarea întǎririi („reinforcement value”) poate fi definită în mod ideal ca gradul sau preferința pentru o anumită întărire, dacă posibilitatea apariției oricărei întăriri este aceeași. Astfel valoarea întăririi se referă la dezirabilitatea acesteia. Evenimentele care dorim sǎ ni se întâmple au o valoare a întǎririi mare, iar cele pe care dorim sǎ le evitǎm au o valoare micǎ a întǎririi.
Deși situația psihologicǎ („psychological situation”) nu figureazǎ în mod explicit în teoria lui Rotter de predicție a comportamentului, trebuie sǎ se ținǎ cont de faptul cǎ oamenii interpreteazǎ aceeași situație în mod diferit. Interpretarea subiectivǎ a mediului și nu stimulii obiectivi din mediu determinǎ de fapt comportamentul. Situația psihologicǎ este definită ca interpretarea subiectivǎ pe care o acordǎ oamenii mediului.
Comportamentul este în funcție de expectanțe și de valoarea întăririi într-o situație specifică și poate fi redat prin formula:
Cx1 s1 ra= f ( E x1 ra s1&Va s1)
Astfel, potențialul de apariție al comportamentului x, în situația 1 în relație cu întărirea a, este în funcție de expectanța de apariție a întăririi a, consecință a comportamentului x în situația 1 și de valoarea întăririi a în situația 1 (Strickland, 1989).
Cu alte cuvinte, probabilitatea ca o persoanǎ sǎ exercite un anumit comportament este în funcție de probabilitatea subiectivă cǎ acel comportament va avea o anumitǎ urmare și de dezirabilitatea acelei urmǎri.
3.2.2.Definirea conceptului
Locul controlului este definit ca fiind o expectanțǎ generalizatǎ care reflectă diferențele între indivizi în gradul în care percep contingență sau independență între comportament și evenimente (Rotter, 1954, apud Strickland, 1999) sau gradul în care un individ percepe evenimentele ca fiind contingente cu propriul comportament sau determinate de caracteristicile proprii, prin opoziție cu gradul în care un individ percepe aceleași evenimente ca fiind controlate de forțe exterioare lui care ar putea apǎrea indiferent de acțiunile lui.
Rotter în lucrarea sa „Generalized Expectancies for Internal versus External Control of Reinforcement” făcea următoarele afirmații: „ Dacă o întărire este percepută de subiect ca urmând unei acțiuni a sa, dar nefiind în întregime contingentă acțiunii sale, căci în cultura noastră ea este percepută ca rezultat al norocului, șansei, sorții, ca fiind sub controlul sau puterea altora, sau ca neprevizibilă pentru că are o mare complexitate…, am numit această situație credință în control extern. Dacă persoana percepe că evenimentul este contingent unui comportament al său sau unei caracteristici generale a sa, am numit această credință în controlul intern”(Rotter, 1966, apud Chelcea, Moțescu, Thigel, 2002).
Potrivit lui Rotter, întărirea (pozitivǎ sau negativǎ) urmeazǎ comportamentului sau rǎspunsului dat de individ, aceastǎ întǎrire fǎcând mai probabilǎ repetarea rǎspunsului. Dacă întărirea este necesară învățării, trebuie conștientizat faptul că efectul întǎririi sub-secvente unui comportament nu depinde de un simplu proces de percepere sau de înregistrare pasivǎ: trebuie ca individul sǎ stabileascǎ o relație de cauzalitate între comportamentul lui și întǎrire, individul sǎ considere astfel cǎ evenimentele ori întǎririle depind de propriul sǎu comportament sau de caracteristicile și capacitǎțile inerente lui. În acest caz Rotter vorbește despre „control intern” al întǎririi fapt ce ar putea fi tradus, dupǎ cum afirmǎ Deschamps și Clemence (1996), în termeni de cauzalitate internǎ în optica cercetǎrilor privind atribuirea. Totuși, o întǎrire poate urma unui comportament, dar poate sǎ nu fie perceputǎ de cǎtre individ ca depinzând de acel comportament. În acest caz, comportamentul poate fi perceput ca fiind în afara controlului intern al individului; el poate fi sub controlul evenimentelor exterioare individului, cum ar fi destinul, întâmplarea, puterea celuilalt. Atunci când un individ percepe și interpreteazǎ un eveniment în acest fel, aceasta corespunde cu ceea ce Rotter numește o credințǎ într-un „control extern”. În cadrul studiilor asupra atribuirii, s-ar vorbi de atribuirea unei cauzalitǎți externe ( Deschamps, Clemence, 1996, p.92).
Așadar locul controlului se referǎ la credințele generalizate ale oamenilor, nesituaționale, despre ceea ce determinǎ întǎrirea, astfel un individ poate considera cǎ propriul comportament determinǎ urmǎrile sau că nu existǎ o legǎturǎ între comportament și urmări, ele datorându-se norocului, sorții sau unor forțe exterioare individului. Locul controlului reprezintă o caracteristică, o variabilă a situației, dar și a personalității individuale. „Credința în controlul intern sau în controlul extern poate fi considerată trăsătură de personalitate, în sensul diferențelor individuale” (Potkay, Allen, 1986, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002). În 1966 Rotter pune la punct o scalǎ care sǎ permitǎ distincția între indivizi care, într-o situație de învǎțare, considerǎ cǎ întǎririle depind de propriul comportament și cei care vǎd asemenea întǎriri scǎpând controlului lor și datorându-se unor forțe externe. Totuși așa cum preciza J.B.Rotter, internaliștii și externaliștii nu pot fi considerați „tipuri” de personalitate întrucât, pe de o parte au multe caracteristici comune și puține specifice, iar pe de altă parte, credința în locul controlului exterior și interior constituie doar polii opuși ai unui continuum, în a cărui zonă mediană se situează cele mai multe persoane (apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002). Astfel, oamenii pot fi clasificați pe un continuum de la internaliști la externaliști, ținându-se cont de faptul că locul controlului nu e o tipologie, oamenii pot avea un loc intern al controlului în anumite situații și un loc extern al controlului în alte situații.
Persoanele cu un loc al controlului intern, cred cǎ întǎririle se datoreazǎ propriului comportament. Succesul și eșecul se datoreazǎ propriului efort. Un loc intern al controlului înseamnă că persoana consideră mai importante calitățile personale decât șansa. Simte că are un rol important asupra a ceea ce i se întâmplă, bun sau rău și se simte responsabilă. Este descrisă de ceilalți ca fiind precaută să termine ceea ce-și propune și conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, luându-și viața în mâini.
La polul opus persoanele care au un loc extern al controlului văd viața ca pe un joc al sorții unde calitățile personale nu pot face diferența. Evenimentele se datoreazǎ mai degrabǎ norocului, șansei, unor forțe incontrolabile sau altora mai puternici. De aceea nu vǎd impactul personal asupra urmǎrilor comportamentelor proprii. Ceea ce li se întâmplǎ este determinat de noroc, șansǎ sau de alții. Totul este privit ca fiind impredictibil datoritǎ complexitǎții mari a mediului înconjurǎtor.
Mai există o categorie de persoane care au un loc al controlului care depinde de situație. În unele cazuri simt că totul stă în puterea lor și se simt responsabile pentru acțiunile lor, iar în altele simt că orice ar face soarta le stă împotrivă.
Cercetările au arătat că internaliștii sunt mai implicați social și luptă activ pentru drepturile lor (Baron, Byrne, 1991, p.513). W.L.Davis și E.J.Phares (1967, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002) au constatat că internaliștii caută activ informații relevante, fiind în general mai bine informați decât externaliștii. J. Ducette și S.Wolk (1973, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002) au studiat aspectul diferențelor de ordin cognitiv între internaliști și externaliști, ajungând la constatarea că primii descoperă mai rapid regulile în rezolvarea de probleme, utilizează mai bine experiența proprie în sarcinile experimentale care implică percepția și rezolvă mai bine probleme în situații de incertitudine.
Psihologii au descoperit că persoanele aflate în grupuri minoritare sau dezavantajate tind să se situeze în direcția externă. O explicație a acestor scoruri este aceea că oamenii din aceste grupuri au o percepție realistă asupra vieții, pentru că într-adevăr au mai multe restricții orice ar face; mai puține locuri de muncă și mai prost plătite, mai puține posibilități de avansare. Un loc intern al controlului în aceste situații ar fi nerealist și nepotrivit. De asemenea persoanele foarte superstițioase și care cred în noroc sau care trăiesc un sentiment de neajutorare în controlul propriei vieți au un loc extern al controlului. Cercetările au arătat corelații între acesta când este nerealist și probleme ca anxietatea, depresia , stima de sine scăzută și sănătate fizică redusă ( Phares, 1971, Williams, 1969, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002).
Locul controlului fiind o expectanțǎ generalizatǎ va prezice comportamentul oamenilor în diverse situații și nu este dependent de o anumitǎ întǎrire. Cu toate aceste pot exista situații în care oamenii care sunt în general externaliști se vor comporta ca internaliștii. Acest lucru se poate întâmpla pentru cǎ experiența anterioarǎ i-a învǎțat cǎ pot avea control asupra întǎririi pe care o primesc în anumite situații, deși în ansamblu ei percep un control scǎzut asupra a ceea ce li se întâmplǎ. Deși a lua controlul asupra vieții este văzut ca cel mai bun mod de a fi, avertismentul psihologilor este că acest lucru are partea sa mai puțin bună: cineva care se simte responsabil pentru succese se simte de asemenea responsabil și pentru eșecuri.
3.2.3.Locul controlului și sănătatea
Potrivit teoriei învǎțǎrii sociale a lui Rotter, o persoanǎ se va angaja într-un comportament numai dacǎ valoreazǎ întǎrirea și dacǎ considerǎ cǎ acțiunile ei vor duce la urmǎrile dorite într-o situație particularǎ. De aceea o persoanǎ se va informa în privința a ceea ce poate face pentru sǎnǎtatea ei doar dacǎ valoreazǎ sǎnǎtatea și considerǎ cǎ propriul comportament poate avea o influențǎ asupra sǎnǎtǎții ei. Credințele individului care îi influențeazǎ comportamentul sunt denumite de Rotter expectanțe generalizate, considerate independente de valoarea sau de importanța întǎririi, denumite locul controlului.
În cazul îngrijirii sǎnǎtǎții, valoarea întǎririi, adicǎ valoarea sǎnǎtǎții pentru individ nu este adesea luatǎ în considerare ca o variabilǎ separatǎ, astfel cǎ informarea cu privire la sǎnǎtate poate fi determinatǎ atât de locul controlului dar și de valorizarea unei vieți sǎnǎtoase (K. A.Wallston, 1976).
Dincolo de valorile individuale, s-a constatat că cele două sexe percep în mod diferit importanța sănătății. Dacă pentru femei ea este un aspect fundamental al vieții, bărbații valorizează sănătatea doar atunci când celelalte nevoi sunt îndeplinite (Kristiansen, 1989, apud Baron, Byrne, 1991, p.576). Sociobiologii ar putea specula că sănătatea ar fi mai valorizată de către femei deoarece ea este o condiție mai importantă pentru o sarcină reușită decât este sănătatea tatălui. Cu toate acestea nu se poate afirma decât în foarte puține cazuri cǎ sǎnǎtatea ar putea avea o valoare foarte scǎzutǎ pentru om.
Comportamentele pentru sǎnǎtate (Kasl și Cobb,1966)sunt cele legate de prevenție: comportamente desfǎșurate în perioade de sǎnǎtate, în momentul când apar simptomele, pe perioada bolii și comportamentele din timpul intrǎrii în rolul de bolnav. Mai multe studii au arǎtat cǎ internaliștii (cei care cred cǎ întǎrirea este contingentǎ cu propriul comportament) se angajeazǎ mai mult în comportamente care faciliteazǎ starea de bine fizicǎ. S-a constatat cǎ fumǎtorii sunt mai internaliști decât nefumǎtorii (James 1965, apud Wallston, 1978) , de asemenea cǎ internaliștii au capacitatea de a-și schimba mai ușor comportamentele legate de fumat decât externaliștii (cei care cred cǎ întǎrirea este controlatǎ de forțe exterioare ca norocul, șansa sau de alte persoane) (Platt, 1969, apud B.Wallston, 1978). Un studiu transcultural, realizat în Statele Unite, India și Hong-Kong, a pus în evidentă faptul că externaliștii se angajează mai frecvent în comportamente autodistructive, cum ar fi fumatul, consumul de alcool excesiv și condusul imprudent (Kelley, 1986, apud Baron, Byrne, 1991, p.512). Unele studii nu au reușit sǎ arate aceeași legǎturǎ între fumat și locul controlului. Phares (1976, apud Wallston ,1978) aratǎ cǎ aceste relații ar putea fi îmbunătățite prin luarea în considerație a valorilor, nevoilor, a altor expectanțe ale acestora și a experienței lor anterioare.
De asemenea s-a descoperit cǎ locul controlului ar putea avea un rol important și în reducerea greutǎții corporale. Manno și Marston (1972) au evidențiat cǎ subiecții care aveau un loc extern al controlului cântǎreau mai mult inițial și au slǎbit cel mai puțin spre deosebire de subiecții care aveau un loc intern al controlului care au avut mai mult succes, pierzând mai mult din greutate (apud B.Wallston,1978). Internalitatea coreleazǎ pozitiv cu alte comportamente preventive: folosirea centurii de siguranțǎ sau îngrijirea oralǎ periodicǎ (A. F.Williams,1972, apud Wallston, 1978).
Deși multe studii au arătat că un loc intern al controlului e mai benefic, altele au sugerat că în caz de boală un loc extern al controlului are mai multe avantaje, reducând vinovăția ( Burish, 1994, apud Skinner, 1996).
Este evidentǎ însă relevanța locului controlului în predicția comportamentelor preventive dar și în cele în caz de boalǎ: cǎutarea de informații, luarea medicației, vizitele la medic, menținerea unei diete și abandonarea fumatului. Majoritatea studiilor au relevat cǎ internaliștii aratǎ mai multe comportamente pozitive decât externaliștii dar s-au obținut și rezultate contradictorii. Acestea s-ar putea datora fie modalitǎții de mǎsurare a locului controlului sau în neluarea în considerație a altor variabile care modereazǎ influența locului controlului: valoarea sǎnǎtǎții, motivația, suportul social, costurile și beneficiile percepute pentru fiecare acțiune. (Wallston, 1978). O altǎ posibilǎ explicație pentru rezultatele contradictorii s-ar putea afla chiar în teoria învǎțǎrii sociale a lui Rotter, din care provine constructul de locul controlului. Potrivit acesteia, o creștere a experienței individului într-o anumitǎ situație va duce la o dezvoltare a unor expectanțe specifice fiecǎrei situații. Acestea ar putea avea un rol mai important în comportamentul ulterior decât expectanțele generalizate. De aceea cercetǎrile care au scopul de a prezice comportamentul în situații specifice, ar putea profita de pe urma folosirii unor scale de determinare a locului controlului mai specifice. Rotter a recunoscut într-un articol din 1975 valoarea acestora dacǎ interesul este limitat într-o arie de investigație și dacǎ se cautǎ predicția unui anumit comportament (apud Wallston, 1978).
În domeniul sǎnǎtǎții o scalǎ care sǎ mǎsoare locul controlului sǎnǎtǎții ar oferi predicții mai bune cu privire la relația dintre internalitate și comportamentele de protecție a sǎnǎtǎții. Deși majoritatea studiilor din acest domeniu, mai ales cele de început, au utilizat scala IE a lui Rotter tot mai multe cercetǎri se orienteazǎ spre modalitǎți de mǎsurare mai specifice cum ar fi scala de determinare a locului controlului sǎnǎtǎții (HLC).
Aceasta a fost realizatǎ de Barbara Strudler Wallston și de Kenneth A. Wallston în 1976 prin administrarea unui numǎr de 98 de subiecți, studenți la o universitate din Statele Unite, a 34 de itemi concepuți sǎ mǎsoare pe o scalǎ de tip Likert în 6 trepte expectanțele generalizate cu privire la sǎnǎtatea proprie. Subiecții au mai completat de asemenea scala ce mǎsoarǎ locul controlului a lui Rotter (IE) și Scala de dezirabilitate socialǎ Marlowe-Crowne. S-a fǎcut o analizǎ a itemilor și au fost aleși 11 itemi care respectau anumite criterii printre care o corelație scǎzutǎ cu scala de dezirabilitate socialǎ. Scala finalǎ se scoreazǎ în sensul externalitǎții, cei 5 itemi care vizeazǎ un loc intern al controlului fiind considerați itemi inversați. În urma administrǎrii inițiale a scalei s-a obținut o medie de 35,57(maximum era 66) și o abatere standard de 6,22. Consistența internǎ datǎ de coeficientul alpha-Cronbach a fost de 0,72. Validitatea concurentǎ este ridicatǎ, corelația cu Scala I-E a lui Rotter este de 0,33 (p<0,01). Validitatea test-retest la interval de o sǎptǎmânǎ a fost de 0,71. De asemenea nu s-au înregistrat diferențe semnificative între cele douǎ sexe în privința scorurilor obținute (B.Wallston, 1976). Mai multe studii au arǎtat superioritatea acestei scale mai specifice în situațiile legate de prezicerea comportamentelor legate de sǎnǎtate decât scala IE a lui Rotter mai nespecificǎ (B.S.Wallston, 1976).
O implicație importantǎ a determinării locului controlului sănătății este cea privind corelarea diverselor programe de tratament și de încurajare a renunțǎrii la activitǎți care pun în pericol sǎnǎtatea, cu locul controlului celor vizați. Un program orientat spre internaliști ar trebui sǎ permitǎ alegerea tratamentului, implicarea pacienților în decizii și în general responsabilizarea individului. Un program orientat spre externaliști ar trebui sǎ fie conceput astfel încât sǎ determine pe cei care cred în șansǎ cǎ sǎnǎtatea lor poate fi controlatǎ și sǎ asigure suportul social. O credințǎ cǎ evenimentele pot fi controlate este preferabilǎ uneia care se bazeazǎ pe soartǎ sau noroc (Wallston ,1978).
Capitolul 4. Percepția riscului de îmbolnăvire
4.1. Sănătate, boală și riscul de îmbolnăvire
4.1.1.Delimitări conceptuale
Sănătatea umană este una din valorile fundamentale, care condiționează adaptarea psihologică și socială. Este dificil însă de stabilit limite clare între sănătate și boală datorită lipsei reperelor stabile și datorită granițelor încă disputate între normalitate-anormalitate, între normal și sănătos, respectiv anormal și bolnav.
Se pare că ideea de boală a precedat pe aceea de sănătate. Aceasta din urmă s-a constituit după ce individul, vindecat de boală, și-a regăsit senzațiile și capacitățile pierdute temporar în cursul bolii. Noua stare, de bine „redobândit”, a fost recunoscută și conștientizată ca un atribut personal de mare preț, pe care, din acel moment, individul s-a hotărât să îl apere cu toate mijloacele.
Sănătatea este definită ca fiind o stare generală a organismului uman conformă cu menținerea nivelului de funcționare al sistemelor sale morfo-funcționale componente, în cadrul reprezentat de ansamblul unor parametri: somatici și psihologici; un echilibru dinamic al relațiilor individului cu mediul înconjurător, natural/ artificial și social, relații asigurate de schimbul de substanțe și energie cu acesta (Iamandescu, 2005, p.25).
Sănătatea este privită diferit de oameni, în funcție de relația pe care o au aceștia cu ea. Astfel, sănătatea înseamnă pentru un patolog o stare de integritate, pentru un clinician lipsa de simptome și pentru un bolnav o stare de bine. Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea ca „o condiție de bunăstare fizică, psihică și socială” chiar și în prezența durerii. Privind sănătatea din această perspectivă, ea nu înseamnă absența bolii. Pentru oamenii de rând sănătatea înseamnă starea de bine, lipsa durerilor sau a indispozițiilor, capacitatea individuală de a îndeplini cu succes activitățile zilnice, familiale, sociale și profesionale, specifice vârstei și genului( Stutz și Heim, 1998).
Boala este definită drept o experiență subiectivă de rău, o indispoziție, o deficiență (Iamandescu, 2005, p.25). Pentru omul de rând, boala înseamnă dureri multiple, indispoziții, incapacitatea de a realiza anumite activități specifice vârstei și genului.
E.Friedson (apud Rădulescu., 2002, p.17) considera boala o construcție socială mai mult decât o realitate biologică. Pentru ca o boală să existe, ea trebuie să fie definită de cadrele medicale în conformitate cu definițiile care diferă, adesea, de cele utilizate de omul comun.
Riscul pentru sănătate este definit ca fiind măsura probabilității și magnitudinii efectelor adverse ale expunerii la anumiți factori, denumiți de risc (Rădulescu., 2002, p.125).
Boala apare în interacțiunea individului cu agenții fizici, chimici, biologici și psihologici. Studiile din domeniul sănătății operează în general cu următoarea clasificare a factorilor de risc pentru starea de sănătate (OMS, 1972):
Factorii asociați caracteristicilor mediului fizic, distingându-se trei aspecte importante ale mediului: elementele necesare vieții care pot fi deficiente sau poluate (apa, aerul și alimentele), mediul fizic în ansamblul său, precum și diferiți agenți specifici, cu caracter „ostil”, cum ar fi poluarea sau radiațiile. Riscurile pentru sănătate variază în funcție de multiplele variabile ale mediului construit. Intervenția omului în modelarea socială a mediului a adus, în afara beneficiilor inestimabile pentru civilizație, un pericol extrem de acut și cu efecte ireversibile.
Factori asociați variabilelor personale ale individului (sexul, vârsta, profesia) și cei asociați mediului social, detașându-se aici factorii la care individul se expune și pe cei care definesc moduri de comportament susceptibile să genereze un risc crescut. Numeroși autori au sintetizat global acțiunea variabilelor sociale care influențează apariția bolilor în noțiunea, cu caracter general de mod sau stil de viață.
Knowles afirma în 1997 că 99% dintre indivizi se nasc sănătoși dar că ei devin ulterior bolnavi ca urmare a unor comportamente greșite față de sănătate dar și ca urmare a unor acțiuni nocive a factorilor de mediu, natural, artificial și social (apud Iamandescu, 2005, p. 37).
După cum s-a văzut însă, evaluarea realizată de către experți diferă de credințele pe care le au oamenii obișnuiți cu privire la riscul prezentat de anumite activități, tehnologii, fenomene. Mult mai mulți factori decât cei obiectivi influențeazǎ percepția riscurilor pentru sănătate.
4.1.2. Teorii și modele ale adoptării conduitelor salutogenetice
Tendința evolutivă către boală poate fi diminuată, nu oprită în totalitate, printr-un comportament sănătos, ceea ce Matarazzo (apud Iamandescu, 2005, p. 37) numește „sănătate comportamentală” (behavioral health) subliniind accentul care se pune asupra acestei adevărate „filozofii” a sănătății pe care o posedă fiecare ființă umană. Acțiunile aparent spontane și deciziile pe care le ia un individ în legătură cu sănătatea sa se înscriu în stilul de viață al unui individ, care include „totalitatea deciziilor și acțiunilor voluntare care afectează starea de sănătate”(Sarafino, 1990, apud Iamandescu, 2005, p. 37), subliniindu-se dependența sănătății de comportamentul individual și social. Acest comportament include o serie de acțiuni care afectează negativ starea de sănătate, fizică și psihică (factori nocivi, de risc, patogenetici) sau, dimpotrivă, au un rol pozitiv, de menținere sau chiar cultivare a sănătății, denumiți de I.B.Iamandescu (2005, p.37) factori salutogenetici, de la lat. salus, salutis, care înseamnă o stare de bine echivalentă cu sănătatea:
Conduitele salutogenetice au fost clasificate astfel (Iamandescu, 2005, p.46-47):
Conduite salutogenetice evitante (de menținere a sănătății), cu caracter de recomandări și rol eminamente preventiv-conservator, așa cum sunt cele încadrate într-un mod de viață prestabilit de comunitate. Tot aici intră și respingerea unor comportamente nocive pentru sănătate, cum ar fi consumul de alcool și fumatul. În esență aceste conduite tind să mențină nealterată sănătatea individului.
Conduite salutogenetice obligatorii reglementate social: sunt impuse de colectivitate; vaccinările, conduita la volan.
Conduitele salutogenetice activ-formative care implică o atitudine deliberată din partea individului de a-și dezvolta o stare de sănătate la un nivel superior, fiind incluse aici dietele alimentare autoimpuse, jogging-ul, fitness-ul, drumețiile montane, cura heliomarină precum și conduitele de recuperare de după o boală (acestea fiind de fapt conduite profilactice secundare).
Factorii care determină adoptarea conduitelor salutogenetice pot fi factori demografici: frecvența acestor comportamente este mai crescută la femei, la vârstnici și la unele persoane religioase (Iamandescu, 2005, p.48). Factorii socio-culturali au o participare inevitabilă, detașându-se rolul apartenenței la o religie. Astfel, Levin și Vanderpool (1991, apud Iamandescu, 2005, p.52) au evidențiat o rată mai scăzută a cancerului, iar McBride și colab.(1998, apud Iamandescu, 2005, p.52) o stare generală de sănătate mai bună la persoanele religioase. Factorii psihologici țin cont de rolul personalității umane în dezvoltarea anumitor conduite salutogenetice. Astfel personalitatea anacastă (hiperexactă, hiperscrupuloasă) oferă exemplul unor conduite active, în timp ce persoanele impulsive vor ignora adeseori chiar factori de risc larg recunoscuți (de exemplu, un obez ce nu poate refuza o tentație culinară), asumându-și consecințe nedorite (Iamandescu, 2005, p.52).
Păstrarea și cultivarea sănătății este la omul sănătos, foarte diferită de comportamentul mult mai strict și mai conformist al bolnavului care urmează, de regulă, tratamentul prescris. Tocmai libertatea de decizie a omului sănătos îl face pe acesta să acționeze mult mai relaxat și să nu ia în seamă diferite aspecte care îi pot afecta sănătatea. Educația cu privire la conduitele salutogenetice și de risc (patogenetice) este fundamentală pentru păstrarea și promovarea sănătății.
Psihologii au pus problema motivării comportamentelor de protecție a sănătății realizate de oameni. Deși mass-media are un rol foarte important în realizarea acestui lucru, mesajele oferite sunt adesea ineficiente. Există numeroase teorii cu privire la adoptarea sau respingerea conduitelor salutogenetice.
Modelul mentalității personale asupra sănătății („Health Belief Model”) a fost elaborat de Becker (1974, apud Iamandescu, 2005, p.40) și explică factorii cognitivi ce îl determină pe un individ să adopte o serie de practici comportamentale preventive, de reducere a riscului de îmbolnăvire. Aceștia sunt: perceperea vulnerabilității sale de a contracta o anumită boală (de exemplu, riscul de hepatită); perceperea gradului de severitate al acestei îmbolnăviri potențiale; anticiparea beneficiilor pe care le poate avea prin adoptarea comportamentelor preventive; anticiparea obstacolelor în adoptarea unor astfel de comportamente și desigur cunoștințele deținute cu privire la modalități specifice de acțiune. Modelul încorporează astfel atât componenta probabilității riscului cât și pe cea a severității lui în adoptarea unor conduite de protejare a sănătății.
Teoria social cognitivă elaborată de Bandura (1986, apud Iamandescu, 2005, p.40) se axează pe evaluarea raportului dintre beneficiu și cost și cuprinde în primul rând evaluarea cerințelor comportamentului de protecție a sănătății, evaluarea capacităților personale de a îndeplini acest comportament și urmarea exemplul altora care au adoptat același comportament. Astfel, teoria implică în esență evaluarea în plan cognitiv de către individ a ceea ce i se cere și a ceea ce poate face el. Exemplul celorlalți poate înclina balanța în favoarea sau defavoarea adoptării comportamentului respectiv.
Teoria motivației pentru protecție elaborată de Rogers în 1983 (apud Baron, Byrne, 1991, p.580), susține faptul că un element hotărâtor în decizia de a adopta un comportament salutogenetic este reprezentat de teama individului de a nu se îmbolnăvi. Astfel pentru a motiva oamenii să se angajeze în mai multe comportamente de protecție a sănătății ei trebuie să fie informați în primul rând că boala este gravă, severă. Mai mult trebuie să le fie adusă la cunoștință vulnerabilitatea personală la acea amenințare. În următoarele etape este necesară conștientizarea faptului că boala poate fi prevenită și că anumite comportamente sunt eficiente în această privință și de asemenea că persoana respectivă este capabilă poate realiza acele comportamente într-o manieră eficientă.
4.2. Optimismul comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire
Un factor comun al acestor modele și al celor mai multe teorii de adoptare a comportamentelor salutogenetice este acela că oamenii trebuie să perceapă un risc de îmbolnăvire pentru ca să adopte comportamente protective, astfel riscul sau vulnerabilitatea percepută sunt determinanți importanți ai comportamentelor salutogenetice. Legǎtura dintre percepția riscului personal și comportament este ambiguǎ pentru cǎ deși percepția riscului personal ar putea influența comportamentul, totodatǎ ea ar putea fi o reflectare a comportamentului trecut: percepția unui risc ridicat ar putea rezulta din conștientizarea comportamentelor riscante trecute, iar o percepție scǎzutǎ a riscului din conștientizarea factorilor care reduc riscul (Weinstein,1993, apud Radcliffe, Klein, 2002).
O asumpție implicită a acestor teorii este că oamenii sunt capabili să evalueze riscul într-un mod corect, nedistorsionat. Cercetările însă au pus în evidență faptul că percepția riscului este un proces complex, care nu depinde doar de factori obiectivi, ci de foarte mulți factori subiectivi care conduc la numeroase erori, cum este optimismul nerealist, comparativ. Studiile au arătat că oamenii sunt optimiști în comparație cu alții în legătură cu sănătatea lor viitoare, cum s-a văzut că sunt și în alte domenii ale vieții Deși un număr mare de comportamente care țin de stilul de viață, ca fumatul, alcoolismul, supraalimentația sunt asociate cu numeroase boli sau chiar cu deces prematur, oamenii se autopercep ca având un risc mai scăzut decât al altora pentru o varietate de boli fizice și urmări negative.
Optimismul comparativ a fost evidențiat în domeniul medical pe eșantioane mari de boli sau doar pentru condiții medicale particulare: o răceală, cancer, SIDA, boli legate de consumul de tutun (Weinstein, 1980), sau boli legate de starea de bine ca depresia (Taylor și Brown, 1988). De exemplu, majoritatea oamenilor subestimează riscul de a dezvolta o boală cronică, de a avea un atac de cord sau de a fi implicați într-un accident de mașină (Weinstein, 1987, apud Baron, Byrne, 1991, p.580). În Marea Britanie un studiu efectuat a pus în evidență faptul că fumătorii erau nerealist de optimiști în legătură cu riscul de boală, deși erau de acord că aveau un risc mai ridicat decât al nefumătorilor (Sutton, Bolling, 2003, apud Baron, Byrne, 1991, p.580).
Faptul că optimismul comparativ implică o doză de nerealism, poate avea consecințe negative. Deși Taylor și Brown (1988) au privit iluziile pozitive, printre care includeau și optimismul nerealist, ca o condiție fundamentală a sănătății mentale, în domeniul medical aceste iluzii s-ar putea să nu fie la fel de benefice. Un motiv foarte serios care împiedică pe oameni să se angajeze în comportamente de protecție a sănătății este tocmai faptul că au credințe nerealiste în legătură cu riscul de îmbolnăvire. Într-un studiu realizat de Burger și Burns în 1988, s-a constatat că femeile active sexual care percepeau riscul de o sarcină nedorită ca fiind scăzut, erau cele care foloseau într-o mai mică măsură contraceptive (apud Brehm, Kassin, 1990, p.649). De asemenea bărbații homosexuali care subestimau riscul de contractare a virusului HIV, în urma relațiilor sexuale neprotejate, se angajau mai mult în acest tip de relații sexuale cu posibile consecințe foarte grave asupra sănătății (Bauman, Siegel, 1987, apud Brehm, Kassin, 1990, p.649). Astfel, optimismul nerealist poate fi un adevărat obstacol în calea luării unor măsuri de protecție a sănătății (Weinstein, 1980), fiind mai mult decât o distorsiune pentru că determină un risc crescut de îmbolnăvire.
Dacă oamenii au credința că problemele de sănătate nu vor apărea în cazul lor, acest fapt ar putea determina o eficiență scăzută a campaniilor de promovare a sănătății, ducând la credința eronată că acestea se adresează altora și nu lor (Harris, Middleton, 1994). În 1995, Weinstein și Klein au susținut că, atunci când problemele de sănătate nu au apărut și sunt controlabile, tendința de subestimare a riscului personal poate interfera cu adoptarea unor măsuri de protecție adecvate. Astfel, înțelegerea mecanismelor și factorilor care determină și moderează acest fenomen poate facilita o mai bună comunicare a riscurilor cu privire la sănătate și la dezvoltarea modelelor de protecție a sănătății.
Chambers și Windschitl identifică (2004) trei stadii ale judecății comparative: primul stadiu este al accesǎrii din memorie a informației relevante privind persoana proprie și țintǎ (comportamente care influențeazǎ șansele de producere a riscului, informații cu privire la pericolul potențial). Dintr-o perspectivǎ normativǎ, ar trebui sǎ se acorde o atenție egalǎ informației referitoare la persoana proprie și la țintǎ. Al doilea stadiu este cel al evaluari absolute: informația accesatǎ în stadiul anterior este evaluatǎ, fiind exprimatǎ vulnerabilitatea pentru eveniment, pentru persoana proprie și pentru țintǎ. Din nou, dintr-o perspectivǎ normativǎ, informația ar trebui să dețină aceeași valoare informativǎ pentru sine și pentru țintǎ. Dacǎ judecata comparativǎ este evaluatǎ într-o manierǎ directǎ, intervine și al treilea stadiu, în care se formeazǎ judecata comparativǎ astfel: fie prin compararea vulnerabilitǎții proprii cu cea a țintei, prin compararea factorilor de risc proprii cu cei ai țintei sau printr-un proces de ancorare și ajustare, considerându-se inițial riscului propriu și ulterior pe cel al țintei.
Un factor care trebuie să fie luat în considerare atunci când se investighează optimismul comparativ este natura țintei de comparație. S-a constatat că fenomenul este redus atunci când ținta este un prieten apropiat, fapt explicat prin bias-ul pozitivității persoanei „person positivity bias”, care susține că indivizii dintr-un grup sunt valorizați într-o mai mare măsură decât grupul ca întreg (Sears, 1983, apud Chambers, Windschitl, 2004). Compararea cu ținte individualizate, diferențiate (o cunoștințǎ, un prieten) reduce optimismul comparativ, însǎ nu îl eliminǎ. Deși variațiile în diferitele cadre de comparație nu au eliminat optimismul comparativ, fenomenul s-a redus în intensitate atunci când persoana de comparație este diferențiatǎ, familiarǎ și apropiatǎ subiectului decât atunci când acesta este un grup sau o persoanǎ tipicǎ.
Perloff și Fetzer (1986) au legat optimismul comparativ de un proces de comparare în jos. Individul activeazǎ stereotipul despre victima tipicǎ la fiecǎrei situații, comparându-se cu ea. Weinstein (1980) a propus că judecățile riscului personal raportate la o țintă, încep cu o definiție a țintei, fiecare eveniment negativ conduce la gânduri despre prototipul persoanei care ar experimenta un astfel de eveniment. Weinstein (1980) a arǎtat cǎ pentru evenimente indezirabile, percepția controlabilitǎții (mǎsura în care individul crede cǎ pot fi inițiate acțiuni pentru ca evenimentul sǎ fie împiedicat sǎ se producǎ) era în legǎturǎ cu activarea prototipului victimei și cu optimismul comparativ. Weinstein a susținut cǎ oamenii își reactualizeazǎ exemple de victime tipice pentru evenimentele indezirabile.
O explicație pur cognitivă este aceea că atunci când o persoanǎ comparǎ o țintǎ singularǎ și concretǎ, așa cum este persoana proprie cu o entitate vagǎ, generalǎ cu un grup sau cu abstractizarea unui grup, așa cum este celălalt, informațiile cu privire la ținta singularǎ vin în minte mai ușor și mai repede decât informația cu privire la grup sau la abstractizarea grupului. Un argument este faptul cǎ informația privind o țintǎ singularǎ este reprezentatǎ memorie într-un mod mai schematic, fiind mai accesibilǎ decât informația cu privire la un grup. Astfel, magnitudinea bias-ului ar putea depinde de mǎrimea sau generalitatea grupului de referințǎ sau de individualizarea persoanei de referințǎ (Alike, 1995, apud Chambers și Windschitl, 2004). Interpretarea care pune acest fenomen pe seama bias-ului pozitivitǎții persoanei, tendința de a privi într-o manierǎ pozitivǎ persoana și nu grupurile, nu face distincție între grupuri mari și mici, iar cercetǎrile au arǎtat faptul cǎ mǎrimea grupului de referințǎ influențeazǎ optimismul comparativ (Price, 2001, apud Chambers și Windschitl, 2004).
4.3. Premise teoretice ale cercetării prezente
Fenomenul optimismului comparativ a primit foarte multe explicații, însă nu s-a reușit să se ajungă încă la un consens cu privire la factorii care conduc la judecăți comparative distorsionate. Două aspecte ar trebui clarificate: natura distorsiunii apărute și ținta distorsiunii.
În legătură cu primul aspect, optimismul comparativ este adesea privit ca fiind un produs al raționǎrii motivate „motivated reasoning” (Kunda,1990), reflectând dorința oamenilor de a ajunge la anumite concluzii particulare despre sine. Stǎrile dispoziționale negative, anxietatea determinatǎ de posibile urmǎri nedorite și amenințarea stimei de sine provoacǎ și intensificǎ astfel bias-urile comparative. Kunda (1990) a sugerat că angajarea în comportamente care presupun risc pentru sănătate cu convingerea că ar putea conduce la îmbolnăvire, constituie o amenințare la inteligența și stima de sine a persoanei, unica modalitate de păstrare a stimei de sine fiind diminuarea perceperii unui risc de îmbolnăvire datorită respectivelor comportamente.
În 2004, Chambers și Windschitl afirmă însă că toate rezultatele cercetǎrilor care susțin raționarea motivatǎ ca factor determinant al bias-urilor comparative, inclusiv al optimismului comparativ, pot fi interpretate în totalitate în termeni cognitivi. Astfel, oamenii par sǎ ajungǎ la aceste concluzii nu pentru cǎ așa doresc, ci pentru cǎ ele par cele mai plauzibile raportându-se la informațiile pe care le dețin, la cunoștințele și la experiența anterioară.
Aceste direcții susțin cǎ mecanismele cognitive, non-motivaționale ale judecǎții umane sunt cauze suficiente ale optimismului comparativ. Bias-urile provin din maniera în care informația cu privire la sine și la altul este reprezentatǎ și procesatǎ de cǎtre individ și nu datoritǎ faptului cǎ existǎ anumite motive sau scopuri care influențeazǎ comparația (Chambers și Windschitl, 2004). Erorile și tendințele care erau atribuite în mod curent motivației sunt astfel explicate în termeni pur cognitivi, invocându-se natura failibilă a sistemului cognitv uman.
Când douǎ entitǎți sunt comparate, orice diferențǎ privind accesibilitatea informației cu privire la cele douǎ entitǎți duce la bias-uri în judecata comparativǎ. Dacǎ, de exemplu, informația relevantǎ pentru judecata privind prima entitate vine în minte mai facil decât informația cu privire la cea de-a doua entitate, judecata privind cele douǎ entitǎți diferǎ (Chambers și Windschitl, 2004). Informațiile cu privire la persoana proprie sunt mai accesibile din memorie decât informațiile referitoare la ceilalți. Accesibilitatea diferitǎ explicǎ de ce experiența cu un eveniment crește riscul perceput privind acele eveniment. În contextul judecății comparative, fenomenul a fost denumit egocentrism. Acesta a fost considerat un factor important al distorsiunilor judecăților.
Deși termenul este folosit deseori cu referire la motivele de auto-înǎlțare ale unui individ, în contextul judecǎții comparative, el se folosește cu referire la faptul cǎ informațiile cu privire la sine și la informația referitoare la sine au valoare mai mare decât informațiile cu privire la țintǎ (Kruger, 1999, apud Chambers și Windschitl, 2004). Oamenii dețin mai multe informații despre propria persoanǎ decât despre ceilalți, de aceea aceasta este mai accesibilǎ, fiind reactualizatǎ automatic și spontan. Optimismul comparativ rezultă astfel din diferențe în reprezentarea și procesarea informației privind persoana proprie și țintǎ, mai specific, dintr-o influențǎ disproporționatǎ a informației datorată diferențelor în calitatea, accesibilitatea sau disponibilitatea informației referitoare la persoana proprie și cea referitoare la țintǎ. Anumite euristici cognitive, ca euristica accesibilității, intervin astfel în judecarea riscului personal, mai precis factorii personali care reduc riscul fiind mai ușor de reamintit decât factorii de reducere ai riscului prezenți în cazul celorlalți.
Accesibilitatea informației ca factor determinant al percepției riscului personal a fost testată într-o serie de cercetări realizate de Priya Raghubir și Geeta Menon (2001). Astfel, cercetările realizate în domeniul facilității reamintirii „ease-of-retrieval”, au arătat că percepția riscului de îmbolnăvire este o funcție a indiciilor contextuali care sunt accesibili respondentului, a accesibilității informației în memorie și a conținutului acestei informații. Cercetătorii au manipulat accesibilitatea comportamentelor preventive prin dificultatea sarcinii, după modelul experimentelor realizate de Schwarz și colab. (1991). Atunci când comportamentele de protecție a sănătății erau reactualizate ușor ( fiind mai puține ca număr), riscul perceput de îmbolnăvire (pentru o boală specifică ca SIDA) era estimat ca fiind mai redus, prin comparație cu situația în care comportamentele de protecție a sănătății erau reactualizate mai dificil. Astfel se susține încă odată utilizarea euristicii accesibilității în estimarea riscului personal și că facilitatea reamintirii unor informații despre comportamentele realizate are valoare informativă pentru frecvența acestora, neținându-se seama de conținutul reactualizat. Când oamenii își aduc aminte ușor anumite comportamente ei cred că se angajează mai frecvent în acele comportamente: euristica disponibilității (Tversky, Kahneman, 1973), important fiind deci nu conținutul reactualizării ci facilitatea cu care conținutul este adus în minte (Schwarz, 1991).
În legătură cu ținta distorsiunii, deși multe argumente s-au adus în favoarea distorsionării riscului pentru celălalt, Chambers și Windschitl susțin că erorile apărute în judecățile comparative s-ar datora unor distorsiuni apărute la nivelul judecății riscului personal. În 1980, Weinstein susținea cǎ atunci când fac judecǎți cu privire la riscul personal, indivizii se centreazǎ pe comportamentele proprii care reduc riscul și neglijeazǎ faptul cǎ alții se pot angaja în aceleași comportamente de reducere a riscului, argumentând cǎ optimismul nerealist privind evenimentele negative, provine din luarea în considerare de cǎtre indivizi a propriilor comportamente de reduce a riscului și din ignorarea celor ale țintei. Într-un experiment, Weinstein a cerut participanților sǎ genereze o listǎ de comportamente pe care ei le-au realizat pentru a reduce probabilitatea trǎirii unor evenimente negative în viitor. Acestea au fost prezentate unui alt grup de subiecți înainte de a face judecǎți comparative privind aceleași evenimente. Optimismul nerealist a fost substanțial redus în grupul al doilea însǎ nu total eliminat.
Se pune problema dacǎ acest lucru se datoreazǎ faptului cǎ participanții au ignorat factorii celorlalți de reducere a riscului sau nu au avut informații cu privire la aceștia. Acest lucru a fost testat printr-un experiment (Weinstein,1982, apud Chambers și Windschitl, 2004) în care fie li se oferea participanților informații cu privire la comportamentele altora de reducere a riscului, fie prin simpla focalizare a atenției spre riscul celorlalți. Optimismul nerealist a fost redus în ambele condiții, concluzionându-se cǎ el apare ca urmare a neglijǎrii informației cu privire la ceilalți. Ca o consecințǎ s-a constatat cǎ judecǎțile absolute pentru riscul personal coreleazǎ mai puternic cu judecǎțile comparative decât coreleazǎ judecǎțile privind riscul celorlalți. Astfel, aceste explicații sugerează faptul că fenomenul provine mai degrabă dintr-o distorsiune a judecăților privind riscul personal și nu dintr-o distorsiune privind riscul țintei.
Unul dintre cei mai importanți moderatori ai optimismului comparativ a fost identificat ca fiind controlul perceput (Helveg-Larsen și Shepperd, 2001, apud Baron, Byrne, 1991, p.575). Încă din 1984, Weinstein preciza cǎ indivizii manifestǎ optimism nerealist privind evenimentele care sunt preventibile prin intervenții personale și nu pentru cele care implicǎ circumstanțe externe, asupra cǎrora individul nu poate avea control. Weinstein (1993, apud Shapiro, Schwartz, Astin, 1996) a evidențiat relația strânsă care există între controlabilitatea percepută și optimism.
Importanța controlului perceput a fost demonstrată și într-un experiment care viza o boală fictivă. Când aceasta era descrisă ca fiind controlabilă, subiecții au considerat-o ca fiind mai puțin serioasă decât în situația în care era descrisă ca fiind incontrolabilă (Meyerowitz, Williams și Gessner, 1987, apud Baron, Byrne, 1991, p.575). Cu cât mai mult control percepe o persoană asupra unui eveniment sau asupra urmării sale, cu atât este mai puternic bias-ul optimist. Studiile realizate au evidențiat faptul că oamenii sunt mai puțin optimiști în legătură cu îmbolnăvirea din cauza poluării aerului (control scăzut), decât să fie răniți într-un accident de mașină (control ridicat) (McKenna, 1993, apud Harris, Middleton, 1994).
Controlul perceput se poate manifesta în două direcții: prin percepția exageratǎ privind capacitatea proprie de control a evenimentelor, tendința oamenilor de a crede că au o capacitate mai mare decât a celorlalți de a controla evenimentele,(McKenna,1993, Langer,1975) sau prin minimalizarea capacităților celorlalți de control. Aceste credințe exagerate în privința eficacitǎții propriilor acțiuni, pot determina optimism nerealist mai ales pentru evenimente controlabile. Optimismul nerealist a fost atribuit și iluziei controlului (McKenna,1993), deși această explicație a fost infirmată de un studiu realizat de Harris și Middleton în 1994, care au arătat că, în domeniul sănătății cel puțin, diferențe în estimarea riscului pentru persoana proprie și pentru un altul nu presupuneau diferențe și în estimarea capacității de control asupra evenimentelor. Astfel, „controlul perceput este necesar dar nu și suficient pentru ca optimismul comparativ să apară”(Harris, Middleton, 1994).
Importanța controlului este susținută și de faptul că persoanele care au scoruri mari la măsuri ale controlului dispozițional, ca locul controlului, manifestă un optimism mai scăzut. Hoorens și Buunk (1993) au descoperit un optimism comparativ diminuat la persoanele cu un loc extern al controlului (apud Chambers, Windschitl, 2004). Acest fapt poate fi explicat și de faptul că locului controlului are o relevanță dovedită de studii în predicția comportamentelor preventive, majoritatea studiilor pun în evidență cǎ internaliștii efectuează mai multe comportamente pozitive decât externaliștii.
Plecând de la studiul realizat de Priya Raghubir și Geeta Menon (2001) care a evidențiat influența accesibilității comportamentelor preventive asupra percepției riscului de îmbolnăvire, experimentul următor își propune să verifice valoarea informativă a accesibilității comportamentelor preventive în percepția riscului de îmbolnăvire. De asemenea, se urmărește identificarea posibilului rol moderator al optimismul comparativ cu privire la percepția riscului de îmbolnăvire, pe care l-ar avea accesibilitatea comportamentelor preventive. Optimismul comparativ a fost determinat printr-o metodă indirectă de măsurare. De asemenea se iau în calcul și alți factori moderatori ai acestui fenomen, respectiv controlul perceput și locul controlului sănătății.
II. PARTEA APLICATIVĂ
Capitolul 5. Prezentarea cercetării
5.1. Obiectivul și ipotezele cercetării
5.1.1.Obiectivul cercetării este identificarea unor factori moderatori ai optimismului comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire, respectiv controlul perceput asupra riscului, locul controlului sănătății și accesibilitatea comportamentelor preventive.
Alte obiective:.
verificarea în spațiul cultural românesc a existenței fenomenului optimismului comparativ în percepția riscurilor cu privire la sănătate, printr-o metodă indirectă.
verificarea influenței pe care accesibilitatea comportamentelor preventive (manipulată prin intermediul dificultății sarcinii) o are în percepția riscului de îmbolnăvire, ținându-se cont de ținta pentru care se face judecata, de controlabilitatea riscului și de diferențele între subiecți în ceea ce privește locul controlului sănătății.
5.1.2. Ipotezele cercetării
Ipoteza 1: Percepția riscului de îmbolnăvire va fi diferită în situația în care persoana de referință este persoana proprie față de situația în care persoana de referință este altul.
Ipoteza 2: Controlabilitatea riscului influențează optimismul comparativ.
Ipoteza 3: Există diferențe între subiecții cu un loc intern al controlului sănătății și cei cu un loc extern al controlului sănătății în privința nivelului de optimism comparativ.
Ipoteza 4: Accesibilitatea comportamentelor preventive influențează optimismul comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire.
Ipotezǎ secundarǎ: Numărul de comportamente reactualizate influențează dificultatea reactualizării (verificarea manipulării accesibilității).
5. 2. Variabilele cercetării și design-ul experimental:
5.2.1. Variabile dependente
V.D.- Percepția riscului de îmbolnǎvire
V.D.- Optimismul comparativ
V.D. sec. – Dificultatea reactualizării (verificarea manipulării accesibilitǎții)
5.2.2. Variabile independente:
eu
V.I.1- Persoana de referințǎ
altul
risc controlabil
V.I.2 – Controlabilitatea riscului
risc incontrolabil
extern
V.I.3– Locul controlului sănătății
intern
ridicată
V.I.4- Accesibilitatea comportamentelor preventive
scăzută
eu/altul
V.I.sec ordinea țintei
altul/eu
5.2.3. Design experimental: Pentru verificarea ipotezelor s-a realizat un design experimental de tip 2x 2 x 2 x 2 mixt.
Astfel, variabila accesibilitatea comportamentelor preventive a diferențiat două grupuri experimentale: jumătate din subiecți s-au aflat în condiția de accesibilitate ridicată, iar jumătate din subiecți în condiția de accesibilitate scăzută. Subiecții au fost distribuiți în cele două condiții experimentale într-o manieră aleatorie.
Variabilele independente persoana de referință și controlabilitatea riscului au fost manipulate în cadrul aceluiași grup de subiecți (within subjects). Pentru eliminarea efectului de ordine jumătate din subiecți s-au referit mai întâi la propria persoană în estimarea riscului de îmbolnăvire, iar jumătate din subiecți la o altă persoană (definită ca o persoană obișnuită de aceeași vârstă și sex). În cazul variabilei controlabilitatea riscului, situațiile (controlabile și incontrolabile) au fost amestecate, subiecții nu știau care din situații au fost pretestate ca fiind controlabile și care din situații au fost pretestate ca fiind incontrolabile.
Tabel nr. 1: Design experimental realizat în funcție de cele patru variabile independente: accesibilitatea comportamentelor preventive, controlabilitatea riscului, persoana de referințǎ și locul controlului.
5.3. Metoda de cercetare
5.3.1. Materiale folosite : S-au folosit materiale prezentate într-o formă scrisă în cadrul unui experiment creion-hârtie.
5.3.1.1. Operaționalizarea variabilelor independente
Accesibilitatea este definită prin „facilitatea cu care un conținut mental particular vine în minte” (Kahneman, 2003). În acest caz accesibilitatea comportamentelor preventive este dată de facilitatea cu care comportamentele preventive sunt reactualizate de subiecți. Manipularea acestei variabile a fost realizată prin dificultatea sarcinii după modelul cercetărilor realizate de Schwartz și colab.(1991) și după modelul experimentului realizat de Raghubir și Menon în 2001. Astfel în condiția de accesibilitate ridicată, subiecții erau rugați să precizeze 2 comportamente pe care le desfășoară în mod obișnuit pentru a preveni apariția unor probleme de sănătate. În condiția de accesibilitate scăzută subiecții erau rugați să precizeze 8 comportamente pe care le desfășoară în mod obișnuit pentru a preveni apariția unor probleme de sănătate (Anexa 1). Răspunsurile nu au fost analizate în sine, urmărindu-se doar dacă subiecții au îndeplinit cerința. Chestionarele care nu au fost completate în întregime nu au fost luate în considerare în analiza rezultatelor. De asemenea pentru verificarea manipulării subiecții au fost întrebați la sfârșitul experimentului cât de dificil le-a fost să-și reactualizeze numărul de comportamente solicitat în fiecare condiție experimentală (Anexa 1).
Pentru operaționalizarea variabilei independente controlabilitatea riscului, un număr de 30 de subiecți au fost rugați să dea exemple de 5 cauze de apariție a unor boli pe care nu le pot controla, neexistând posibilitatea prevenției îmbolnăvirii și de 5 cauze pe care le pot controla și astfel preveni îmbolnăvirea. Au fost obținute un număr total de 29 cauze percepute ca fiind controlabile și 24 cauze percepute ca fiind incontrolabile. Din totalul de cauze obținute s-au extras o serie de categorii în urma unei analize de conținut a tuturor cauzelor obținute. După această analiză efectuată separat pentru cauze controlabile și pentru cauze incontrolabile, s-a calculat frecvența și scorul total și s-au reținut pentru construirea chestionarului acele cauze cu frecvența cea mai mare, oferite de peste 50% din subiecți (șase cauze percepute ca fiind controlabile și șase incontrolabile), care au fost utilizate în realizarea chestionarului final (Anexa 2).
Pentru variabila independentǎ persoana de referință s-au alcătuit două forme de chestionare: una corespunzătoare riscului personal și cealaltǎ corespunzǎtoare riscului pentru altul. Ținta pentru care subiecții au avut de făcut judecățile a fost una generală, neparticularizată, însă similară cu aceștia, fiind definită ca o persoană obișnuită de aceeași vârstă și sex, după modelul primelor studii realizate în domeniul optimismului comparativ (Weinstein, 1980). Aceste două forme de chestionare au fost administrate acelorași subiecți, cu precizarea că ordinea administrării lor a fost contrabalansată între grupe de subiecți în vederea eliminării efectului acesteia. Chestionarul final și coeficientul de consistență internă Alfa Cronbach obținut pentru fiecare formă sunt prezente în Anexa 3.
Pentru operaționalizarea variabilei independente, locul controlului sănătății s-a folosit Scala locului controlului sănătății (Health Locus of Control Scale- HLC) realizată de Barbara S. Wallston, Kenneth A. Wallston, Gordon D. Kaplan și Shirley A. Maides în 1976, scală care cuprinde 11 itemi, răspunsurile fiind date prin intermediul unei scale în șase trepte în care 1 reprezintă dezacord total și 6 acord total. Itemii 1, 2, 8, 10 și 11 vizează un loc intern al controlului sănătății, iar itemii 3, 4, 5, 6, 7, 9 un loc extern al controlului sănătății(Anexa 4). Coeficientul de consistență internă a acestui instrument a fost de 0,72, iar validitatea convergentă, verificată cu Scala I-E a lui Rotter a fost de 0.33 (p < 0.01). De asemenea, scala are o dezirabilitate socială scăzută corelația cu Scala de dezirabilitate socială Marlowe-Crowne fiind de -.01 (Wallston și al., 1976). Scala se scorează în sensul externalității, itemii 1, 2, 8, 10 și 11 fiind considerați itemi inversați.
Chestionarul HLC a fost tradus, adaptat și pretestat pe populație românească pe un lot de 63 de subiecți de sex și vârste diferite pentru a i se verifica validitatea, coeficientul de consistență internă Alfa Cronbach obținut fiind de 0,80.
Coeficientul de consistență internă obținut pentru acest studiu este de 0,78 (Anexa 5). Scala finală are 11 itemi și este scorată de la 1 (dezacord total) la 6 (acord total), în sensul externalității, cei 5 itemi care vizează locul controlului intern fiind considerați itemi inversați.
5.3.1.2. Măsurarea variabilei dependente
Pentru măsurarea variabilei dependente s-au folosit scale de interval, cerându-se subiecților să estimeze pe o scală de la 1 la 7 (1-în mică măsură, 7- în mare măsură) măsura în care consideră că în viitor sănătatea proprie le va fi afectatǎ în fiecare din cele 12 situații și mǎsura în care sănătatea unei persoane obișnuite de aceeași vârstă și sex cu subiectul va fi afectată în aceleași situații. Dacă va fi pus în evidență, optimismul comparativ va fi considerat ca diferența între rezultatele obținute pentru percepția riscului de îmbolnăvire în cazul persoanei proprii și în cazul celuilalt.
5.3.2. Lotul de subiecți și desfășurarea cercetării
A fost constituit din 180 de studenți ai Facultăților de Psihologie, Filosofie, Asistență Socială, Geologie, Fizică și Informatică din cadrul Universității „A.I.Cuza” din Iași, participanți la cercetare pe bază de voluntariat. Din totalul subiecților, 110 au fost fete și 70 băieți (Anexa 6). Subiecții au fost distribuiți în proporții egale în cele două grupe experimentale.
Pentru că cercetările anterioare au pus în evidență faptul că experiența cu o problemă de sănătate amplifică percepția riscului viitor, au fost aleși subiecți tineri datorită necesității controlului variabilei starea de sănătate; de altfel aceasta a fost verificată printr-o întrebare adresată subiecților: Ați suferit în ultimul an sau în prezent de o boală serioasă, exceptând de exemplu răcelile comune?, cu variantele de răspuns da sau nu, rezultatele acelor subiecți care au răspuns da la întrebare nefiind luate în considerare pentru analiza finală a rezultatelor.
Verificarea ipotezelor a presupus aplicarea instrumentului de investigare a locului controlului sănătății, manipularea accesibilitǎții comportamentelor preventive și măsurarea percepției riscului pentru fiecare din cele 12 situații în cazul propriu și în cazul unei persoane obișnuite de aceeași vârstă și sex cu subiecții.
Capitolul 6. Prezentarea și interpretarea rezultatelor
În primul rând s-a analizat dacă ordinea de administrare a chestionarelor (eu/altul sau altul/eu) are un efect semnificativ asupra judecăților oferite de subiecți. Prelucrările statistice realizate, utilizându-se analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate, au relevat absența unui efect principal al ordinii de administrare a chestionarelor: F(1,178)=0,302, p>0,05 (Anexa 7.1). Astfel, rezultatele la variabila dependentă percepția riscului ale subiecților care s-au referit mai întâi la propria persoană în estimarea riscului de îmbolnăvire și cele ale subiecților care au estimat inițial riscul de îmbolnăvire pentru celălalt nu diferă semnificativ.
Pentru verificarea ipotezelor, s-a realizat o analiză a efectelor variabilelor independente și a efectului de interacțiune dintre persoana de referință, controlabilitatea riscului, locul controlului sănătății și accesibilitatea comportamentelor preventive asupra percepției riscului de îmbolnăvire, utilizându-se testul t pentru eșantioane independente și analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate.
Efectul variabilei persoana de referință asupra percepției riscului de îmbolnăvire:
După realizarea prelucrărilor statistice cu ajutorul testului t pentru eșantioane perechi (Anexa 7.2.) s-au obținut următoarele rezultate:
Tabel nr. 2.Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă persoana de referință și semnificația diferenței acestora.
Figura nr. 1. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă persoana de referință
Analiza statistică efectuată indică existența unui efect principal al variabilei persoana de referință asupra variabilei dependente percepția riscului. Așadar există diferențe semnificative în percepția riscului de îmbolnăvire în funcție de ținta pentru se face judecata (eu sau altul). Sensul testului t și mediile obținute arată că în cazul în care persoana de referință este celălalt riscul de îmbolnăvire este perceput ca fiind mai ridicat decât în situația în care persoana de referință a fost persoana proprie.
Acest rezultat pune în evidență un optimism comparativ al subiecților în percepția riscului de îmbolnăvire, astfel aceștia se așteaptă ca în viitor o boală să survină la alți oameni și nu să li se întâmple lor. Acest fenomen a fost pus în evidență printr-o metodă indirectă și nu printr-o judecată comparativă directă, aceasta din urmă având potențialul de a forța o comparare și astfel încuraja diferențierea. Totuși rezultatele sunt condiționate de natura țintei judecății, în acest caz ea fiind una generală. Studiile au arătat că magnitudinea bias-ului este în funcție de nivelul de individualizare al țintei (Alike, 1995, apud Chambers și Windschitl, 2004), astfel fenomenul este redus atunci când persoana de referință este individualizată sau familiară subiecților, însă nu este eliminat. Acest lucru este explicat fie prin bias-ul pozitivității persoanei (Sears, 1983), tendința de a valoriza într-o mai mare măsură indivizii decât grupul sau prin diferența de accesibilitate a informației cu privire la o țintă singulară sau la un grup.
Rezultatele obținute arată faptul că optimismul comparativ este prezent și la tinerii români, cel puțin în privința îmbolnăvirii lor viitoare și raportat la o țintă generală. Fenomenul poate fi explicat atât de particularitățile țintei judecății cât și de factori motivaționali și/sau cognitivi.
Pentru a se vedea în câte situații s-a manifestat acest fenomen s-a realizat testul t pentru eșantioane perechi, comparându-se mediile obținute la variabila percepția riscului în cazul persoanei proprii și în cazul celuilalt, pe itemi.
Tabel nr.3. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului pentru fiecare din cele 12 situații și
semnificația diferenței dintre acestea.
Astfel, probabilitatea unui risc de îmbolnăvire din diverse cauze nu este aceeași pentru persoana proprie și pentru un altul. Efectul s-a manifestat pentru 10 din cele 12 situații de risc (Anexa 7.3.), diferența dintre medii fiind nesemnificativă pentru percepția unei îmbolnăviri datorată poluării și epidemiilor.
Nici în studiile “clasice” din acest domeniu nu s-au obținut rezultate semnificative pentru toate evenimentele. De exemplu, în experimentul „princeps” realizat de Weinstein în 1980, doar 57% dintre diferențe au fost semnificative, iar în alte studii diferențele semnificative au variat între 60 și 90% ( în acest caz 83% dintre diferențe sunt semnificative).
În concluzie, ipoteza 1 care afirma că percepția riscului de îmbolnăvire va fi diferită în situația în care persoana de referință este persoana proprie față de situația în care persoana de referință este altul este susținută de datele obținute.
Faptul că în 2 din cele 12 situații diferența dintre medii nu a fost semnificativă statistic reflectă instabilitatea optimismului comparativ în funcție de evenimentul la care se raportează subiecții. De asemenea, în urma pretestării realizate, s-a obținut că cele două situații de îmbolnăvire în care diferența dintre medii nu a fost semnificativă statistic sunt percepute ca fiind incontrolabile, fapt care ar putea explica absența optimismului comparativ în cazul lor, pentru că perceperea controlului asupra riscului a fost identificat ca fiind unul dintre cei mai importanți moderatori ai optimismului comparativ.
Efectul variabilei controlabilitatea riscului asupra percepției riscului de îmbolnăvire:
După realizarea prelucrărilor statistice cu ajutorul testului t pentru eșantioane perechi (Anexa 7.4.) s-au obținut următoarele rezultate:
Tabel nr. 4..Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă controlabilitatea riscului și semnificația diferenței lor.
Figura nr. 2. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă controlabilitatea riscului.
Analiza statistică efectuată indică absența unui efect principal al variabilei controlabilitatea riscului, media obținută la variabila dependentă percepția riscului de îmbolnăvire în situațiile controlabile nu diferă semnificativ de media obținută la variabila dependentă, în situația când riscul era perceput ca fiind controlabil: t (179)=1,547, p> 0,05.
Aceste rezultate evidențiază că, în ansamblu, un risc controlabil de îmbolnăvire nu este perceput diferit de un risc incontrolabil.
Cercetările realizate din perspectiva paradigmei psihometrice au identificat faptul că activitățile, fenomenele, tehnologiile percepute ca fiind controlabile erau judecate ca având un grad mai mic de risc decât cele incontrolabile (Slovic, 1987). Acestea nu țin cont de ținta judecății, riscurile fiind percepute diferit când ea este persoana proprie, decât atunci când este altul. Astfel, efectul controlabilității riscului asupra percepției riscului ar putea să depindă de persoana de referință, fapt ce va fi analizat ulterior, sau de alți factori.
Efectul de interacțiune al variabilelor persoana de referință și controlabilitatea riscului asupra percepției riscului de îmbolnăvire:
Pentru identificarea existenței efectului de interacțiune s-a utilizat analiza de varianță cu măsurători repetate (Anexa 7.5.), analiză statistică care se realizează atunci când unul sau în acest caz mai mulți factori sunt măsurați repetat și care permite obținerea de informații atât despre efectul fiecărei variabile în parte, cât mai ales informații la interacțiunea dintre cele două variabile independente, vizându-se influența comună pe care o au asupra variabilei dependente.
Datele statistice obținute evidențiază existența efectului principal al variabilei persoana de referință asupra variabilei dependente (F(1,179)=91,667, p<0,05) și absența unui efect principal al variabilei controlabilitatea riscului asupra variabilei dependente (F(1,179)=2,392, p>0,05), rezultate consistente cu cele anterioare.
De asemenea, apare un efect de interacțiune între variabilele persoana de referință și controlabilitatea riscului asupra percepției riscului de îmbolnăvire: F (1,179)=56,020, p<0,05, în sensul că percepția riscului depinde atât de persoana de referință cât și de controlabilitatea riscului. Astfel, variabilele independente persoana de referință și controlabilitatea riscului își combină efectele atunci când acționează asupra variabilei dependente percepția riscului.
Figura nr. 3. Efectul de interacțiune al variabilelor persoana de referință și controlabilitatea riscului asupra percepției riscului de îmbolnăvire.
Mediile obținute pentru fiecare nivel al celor două variabile independente au fost următoarele:
Tabel nr.5. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente persoana de referință și controlabilitatea riscului.
Pentru a se identifica efectul variabilei persoana de referință asupra percepției riscului de îmbolnăvire în cazul în care acesta este perceput ca fiind controlabil, s-au comparat cu ajutorul testului t pentru eșantioane perechi mediile obținute de subiecți pentru situațiile de risc personal controlabil și pentru situațiile de risc controlabil pentru celălalt (Anexa 7.6). Datele obținute prin analiza statistică evidențiază că diferența dintre cele două medii este semnificativă statistic: t(179)=-10,394, p<0,05, semnul testului t indicând faptul că în cazul în care riscul este controlabil, el este perceput ca fiind semnificativ mai ridicat pentru celălalt decât pentru persoana proprie.
Pentru a se identifica efectul variabilei persoana de referință asupra percepției riscului de îmbolnăvire în cazul în care acesta este perceput ca fiind incontrolabil, s-a realizat aceeași analiză, comparându-se cu ajutorul testului t pentru eșantioane perechi mediile obținute de subiecți pentru situațiile de risc personal incontrolabil și pentru situațiile de risc incontrolabil pentru celălalt (Anexa 7.6). Datele evidențiază că și diferența dintre aceste medii este semnificativă statistic: t(179)=-4,897, p<0,05, semnul testului t indicând faptul că în cazul în care riscul este incontrolabil, el este perceput ca fiind semnificativ mai ridicat tot pentru ținta generală decât pentru persoana proprie.
Efectul variabilei controlabilitatea riscului asupra percepției riscului, ținându-se cont de persoana de referință, a fost analizat cu ajutorul testului t pentru eșantioane perechi, comparându-se mediile obținute de subiecți în cazul estimării riscului personal, pentru situațiile de îmbolnăvire controlabile și incontrolabile (Anexa 7.6). Datele indică o diferență semnificativă statistic, t(179)=-3,473; p<0,05), astfel, în cazul în care persoana de referință este persoana proprie, percepția unui risc incontrolabil de îmbolnăvire este semnificativ mai ridicată decât percepția unui risc controlabil.
În cazul în care persoana de referință este celălalt, diferența dintre mediile obținute de subiecți pentru un risc controlabil de îmbolnăvire și pentru un risc incontrolabil este de asemenea semnificativă: t (179)=6,663; p<0,05, în acest caz percepția unui risc incontrolabil de îmbolnăvire este semnificativ mai scăzută decât percepția unui risc controlabil.
Pentru ca rezultatele să fie mai evidente, s-a realizat diferența dintre percepția unui risc controlabil în cazul când persoana de referință a fost persoana proprie și percepția riscului controlabil când persoana de referință a fost celălalt și de asemenea diferența dintre percepția unui risc incontrolabil în cazul când persoana de referință a fost persoana proprie și percepția riscului incontrolabil când persoana de referință a fost celălalt, diferențe care reprezintă optimismul comparativ în percepția riscurilor controlabile și respectiv incontrolabile. Prin aplicarea testului t pentru eșantioane perechi (Anexa 7.7.) se evidențiază că diferențele între mediile obținute sunt semnificative statistic: t(179)=-7,485, p<0,05, astfel optimismul comparativ este semnificativ mai redus atunci când riscurile sunt percepute ca fiind incontrolabile.
Figura nr. 4. Mediile obținute la variabila optimism comparativ în funcție de variabila independentă controlabilitatea riscului.
Rezultatele obținute evidențiază faptul că în cazul raportării la propria persoană riscul de îmbolnăvire este perceput ca fiind mai ridicat în situațiile incontrolabile decât în situațiile controlabile. În cazul raportării la celălalt, riscul de îmbolnăvire este perceput ca fiind semnificativ mai ridicat în situațiile controlabile decât în situațiile incontrolabile. Astfel se explică absența efectului principal al variabilei controlabilitatea riscului, riscurile controlabile fiind percepute ca având o probabilitate mai redusă de apariție doar în cazul în care persoana de referință este propria persoană și nu și atunci când persoana de referință este celălalt.
Astfel, ipoteza 2 este susținută de rezultatele obținute, gradul de control asupra riscului fiind un moderator important al optimismului comparativ, acesta fiind semnificativ mai redus pentru situațiile de risc incontrolabil (Figura nr.4).
Studiile realizate în domeniul optimismului comparativ au arătat că cu cât mai mult control percepe o persoană asupra unui eveniment sau asupra urmării sale, cu atât este mai puternic este bias-ul optimist. Controlul perceput se poate manifesta în două direcții: prin percepția exageratǎ privind capacitatea proprie de control a evenimentelor sau prin minimalizarea capacităților celorlalți de control. Credințele exagerate în privința eficacitǎții propriilor acțiuni, a comportamentelor de prevenție a îmbolnăvirii realizate sau minimalizarea capacităților de control ale celorlalți determină optimism comparativ în situația de risc controlabilă. McKenna (apud Harris, Middleton, 1994) a susținut că optimismul comparativ se datorează iluziei controlului, unei percepții exagerate a capacității proprii de a controla evenimentele și de a determina urmările și nu minimalizării capacității de control pe care le au celelalte persoane.
Unii autori au considerat optimismul comparativ ca fiind un mecanism de reducere a anxietății asociate cu evenimente viitoare nesigure. Dacă ar fi astfel, atunci fenomenul ar trebui să se manifeste mai accentuat în situații incerte. O manifestare a incertitudinii unui eveniment este tocmai incontrolabilitatea urmărilor, așadar dacă optimismul comparativ reduce anxietatea datorată incertitudinii viitorului, el ar trebui să fie mai pronunțat în cazul evenimentelor incontrolabile.
Faptul că se manifestă un optimism comparativ mai pronunțat pentru riscurile controlabile, ar putea fi explicat prin dorința individului de a-și menține o stimă de sine ridicată. În 1980, Weinstein afirma că tendința oamenilor de a crede că șansele lor de a trăi un eveniment negativ sunt mai mici în comparație cu șansele altora crește cu cât evenimentul viitor este perceput ca fiind mai controlabil. Dacă oamenii consideră un risc scăzut pentru un eveniment controlabil, înseamnă că au credința că acțiunile lor nu vor conduce la urmări indezirabile, având o stimă de sine ridicată. Astfel, optimismul comparativ s-ar putea datora menținerii stimei de sine. O altă explicație alternativă este dată de fenomenul comparării în jos. Indivizii se compară cu victima tipică a fiecărei situații.
Acest fapt poate fi reexplicat dintr-o perspectivă cognitivă. Atunci când fac judecăți cu privire la riscul de îmbolnăvire al altei persoane, este necesară definirea țintei, iar în situația când acesta este generală și vagă, individul activeazǎ stereotipul despre victima tipicǎ a fiecǎrei situații. Weinstein (1980) a sugerat că un eveniment negativ conduce la gânduri despre prototipul persoanei care ar experimenta un astfel de eveniment, astfel, percepția controlabilitǎții (mǎsura în care individul crede cǎ pot fi inițiate acțiuni pentru ca evenimentul sǎ fie împiedicat sǎ se producǎ) era în legǎturǎ cu activarea prototipului victimei. Pentru evenimente indezirabile oamenii își reactualizează exemple de victime tipice.
Judecățile sunt influențate de accesibilitatea unor informații, iar prototipul este mai ușor de reamintit (Miclea, p.278). O estimare ridicată a riscului în situațiile controlabile în cazul altuia poate fi generată de gradul de reprezentativitate sau de prototipicalitate pe care acele situații îl presupun. Situațiile controlabile de îmbolnăvire țin de stilul de viață al persoanei, astfel ele sunt reprezentative pentru anumite categorii de indivizi, prototipuri activate în momentul realizării judecății.
Efectul variabilei independente locul controlului sănătății asupra variabilei dependente percepția riscului de îmbolnăvire:
Pentru a se verifica efectul pe care variabila locul controlului sănătății l-ar putea avea în percepția riscului de îmbolnăvire, a fost realizată împărțirea subiecților în două grupe, în funcție de rezultatele la Scala locului controlului sănătății (HLC), utilizându-se testul medianei. În urma acestuia, 12 subiecți a căror scoruri au fost egale cu ale medianei au fost excluși din analiza rezultatelor. Faptul că această împărțire a fost semnificativă, a fost confirmat de testul t al diferenței dintre medii, t (166)= -20,044; p<0.001(Anexa 7.8. ).
Tabel nr.6. Mediile obținute la variabila dependentă locul controlului sănătății (scor total) în funcție de variabila independentă de grup locul controlului sănătății și semnificația diferenței lor.
Pentru identificarea existenței efectului variabilei independente locul controlului sănătății asupra percepției riscului de îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.9. ).
Tabel nr.7. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă locul controlului sănătății.
Figura nr. 5. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă locul controlului sănătății.
Analiza statistică efectuată indică absența unui efect principal al variabilei locul controlului sănătății, media obținută la variabila dependentă percepția riscului de îmbolnăvire de subiecții care au un loc intern al controlului sănătății nu diferă semnificativ de media obținută la variabila dependentă de subiecții cu un loc extern al controlului sănătății: F (1,166)=2,434, p>0,05.
Aceste rezultate indică faptul că internaliștii nu percep riscul de îmbolnăvire ca fiind semnificativ mai redus sau mai ridicat, comparativ cu externaliștii. Acest lucru poate depinde de persoana de referință, dacă este vorba despre un risc propriu sau dacă este un risc pentru o altă persoană și de asemenea de alți factori care țin de particularitățile de definire ale situației de risc.
Efectul de interacțiune al variabilelor persoana de referință și locul controlului sănătății asupra variabilei dependente percepția riscului de îmbolnăvire:
Analiza statistică realizată prin intermediul Anova cu măsurători repetate(Anexa 7.9.), a pus în evidență absența unui efect de interacțiune al variabilelor persoana de referință și locul controlului sănătății asupra percepției riscului de îmbolnăvire (F (1,166)=2,717, p> 0,05).
Figura nr. 6. Efectul variabilelor persoana de referință și locul controlului sănătății asupra variabilei percepția riscului.
Tabel nr.8. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente persoana de referință și locul controlului sănătății.
Riscul de îmbolnăvire în cazul în care persoana de referință este celălalt este perceput ca fiind mai ridicat, indiferent de locul controlului sănătății.
Pentru a se pune mai bine în evidență rezultatele obținute efectul variabilei locul controlului sănătății este analizat și asupra diferenței dintre scorurile pentru autoestimare și cele pentru heteroestimare (considerându-se că această diferență indică optimismul comparativ, datorită rezultatelor obținute anterior). Aplicându-se testul t pentru eșantioane independente (Anexa 7.10.), s-a obținut că diferența dintre media obținută la variabila optimism comparativ de internaliști și media obținută de externaliști nu este semnificativă: t(166)=-1,648, p>0,05.
Figura nr. 7. Mediile obținute la variabila optimism comparativ în funcție de variabila independentă locul controlului sănătății.
Aceasta înseamnă că optimismul comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire nu este influențat de locul controlului sănătății, manifestându-se indiferent de acesta, atât la externaliști cât și la internaliști.
Chiar dacă diferența dintre medii este nesemnificativă, sensul acestei diferențe sugerează faptul că internaliștii manifestă un optimism comparativ în legătură cu o îmbolnăvire ulterioară ceva mai ridicat decât externaliștii. Cercetările anterioare au pus în evidență faptul că locul controlului are o relevanță ridicată în predicția comportamentelor preventive, majoritatea studiilor au arătat cǎ internaliștii aratǎ mai multe comportamente pozitive decât externaliștii. Un loc intern al controlului sănătății a fost asociat cu mai multe conduite salutogenetice, astfel aceste persoane pot fi mai puțin expuse unor riscuri de boală.
Aceste fapte ar putea sugera că internaliștii au o vulnerabilitate percepută mai scăzută, deci manifestă un optimism comparativ mai ridicat, datorită factorilor de reducere a riscului. Fiind însă persoane care caută activ informații relevante, o astfel de atitudine ar putea determina conștientizarea riscurilor la care sunt expuși și de aici dorința de minimalizare a acestora, prin luarea de măsuri preventive adecvate.
Pe de altă parte, persoanele care au un loc extern al controlului sănătății nu văd impactul conduitelor personale asupra a ceea ce li se întâmplă, de aceea s-a pus în evidență că se angajează mai frecvent în comportamente autodistructive ca fumatul, consumul excesiv de alcool și condusul imprudent (Kelley, 1986, apud Wallston, 1978), însă există studii care au obținut rezultate contradictorii. Din nou însă aceste fapte s-ar putea să nu aibă influență asupra vulnerabilității percepute și mai ales asupra optimismului comparativ, care presupune o judecată influențată de mult mai mulți factori decât cei obiectivi.
Astfel datele obținute nu susțin ipoteza 3 aceea că există diferențe între subiecții cu un loc intern al controlului sănătății și subiecții cu un loc extern al controlului sănătății în privința nivelului de optimism comparativ. Deși unele studii au evidențiat un optimism comparativ diminuat la persoanele cu un loc extern al controlului (Hoorens și Buunk, 1993, apud Chambers, Windschitl, 2004), fapt care a condus la luarea în considerare a posibilului rol moderator pe care locul controlului sănătății l-ar avea în optimismul comparativ privind îmbolnăvirea viitoare, în această situație acest lucru nu s-a confirmat. Acest fapt s-ar putea datora și modalității de măsurare a locului controlului, fiind utilizată o măsură specifică doar pentru domeniul sănătății sau particularităților instrumentului folosit.
Efectul de interacțiune al variabilelor controlabilitatea riscului și locul controlului sănătății asupra variabilei dependente percepția riscului de îmbolnăvire:
Analiza statistică realizată prin intermediul Anova cu măsurători repetate (Anexa 7.9.), a pus în evidență absența unui efect de interacțiune asupra percepției riscului de îmbolnăvire al variabilelor controlabilitatea riscului și locul controlului sănătății: F (1,166)=0,307, p>0,05.
Figura nr. 8. Efectul variabilelor controlabilitatea riscului și locul controlului sănătății asupra variabilei percepția riscului.
Tabel nr.9. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente controlabilitatea riscului și locul controlului sănătății.
Percepția riscului de îmbolnăvire în situații controlabile în cazul internaliștilor nu diferă semnificativ de judecata realizată de externaliști. Acest fapt este surprinzător deoarece persoanele cu un loc intern al controlului se angajează mai frecvent în comportamente de reducere a riscului, așadar pot avea în mod obiectiv un risc mai scăzut. Însă percepția riscului nu este aceeași cu riscul obiectiv.
Diferențele nesemnificative obținute se pot datora și neluării în considerare a variabilei persoana de referință, pentru că riscul personal perceput și cel pentru o altă persoană s-a văzut că diferă foarte mult.
Efectul de interacțiune al variabilelor persoana de referință, locul controlului sănătății și controlabilitatea riscului asupra variabilei dependente percepția riscului de îmbolnăvire:
Analiza statistică realizată prin intermediul Anova cu măsurători repetate(Anexa 7.9.), a pus în evidență absența unui efect de interacțiune între variabilele independente persoana de referință, controlabilitatea riscului și locul controlului sănătății asupra percepției riscului de îmbolnăvire: F(1, 166)= 1,605, p>0,05.
Tabel nr.10. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente persoana de referință, controlabilitatea riscului și locul controlului sănătății.
Rezultatele obținute pun în evidență faptul că persoanele cu un loc intern al controlului nu diferă în judecățile lor privind riscul personal și pentru o altă persoană, ținându-se cont și de controlabilitatea riscului, de persoanele cu un loc extern al controlului.
Rezultatele obținute mai pot fi explicate prin particularitățile constructului de „locus of control”. Așa cum preciza J.B.Rotter, internaliștii și externaliștii nu pot fi considerați „tipuri” de personalitate întrucât, pe de o parte au multe caracteristici comune și puține specifice, iar pe de altă parte, credința în locul controlului exterior și interior constituie doar polii opuși ai unui continuum. Astfel, locul controlului nu e o tipologie, oamenii pot avea un loc intern al controlului în anumite situații și un loc extern al controlului în alte situații. Faptul că s-a folosit o măsură specifică a locului controlului nu a modificat instabilitatea situațională a acestui concept.
Efectul variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra percepției riscului de îmbolnăvire:
Pentru verificarea manipulării variabilei accesibilității comportamentelor preventive, subiecții au fost întrebați cât de dificil le-a fost să-și reactualizeze numărul de comportamente solicitat în fiecare condiție experimentală. Testul t pentru eșantioane independente t (178)=-3,379, p<0,05, semnificativ statistic, indică faptul că manipularea a avut efectul dorit (Anexa 7.11.). Astfel, în condiția de accesibilitate scăzută subiecții au raportat o dificultate a reactualizării semnificativ mai mare decât în condiția de accesibilitate ridicată. Faptul că este mai ușor de reactualizat 2 comportamente de prevenire a unei îmbolnăviri decât 8 a fost pus în evidență și de alte studii (Raghubir, Menon, 2001).
Pentru verificarea efectului variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive, s-a utilizat analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.12.). Se remarcă absența unui efect al variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra percepției riscului de îmbolnăvire:
Tabel nr.11. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive.
Figura nr. 9. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului în funcție de variabila independentă accesibilitatea comportamentelor preventive.
Rezultatele obținute arată faptul că accesibilitatea comportamentelor preventive nu are valoare informativă în percepția riscului de îmbolnăvire, atâta timp cât nu se ține cont de ținta judecății (eu sau altul) și de controlabilitatea riscului sau de alți factori implicați.
Efectul de interacțiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și persoana de referință asupra variabilei percepția riscului de îmbolnăvire:
Pentru verificarea existenței unui efect de interacțiune între variabilele accesibilitatea comportamentelor preventive și persoana de referință asupra percepției riscului de îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.12.). Se remarcă existența unui efect de interacțiune între variabilele persoana de referință și accesibilitatea comportamentelor preventive( F(1,178)=5,558; p<0,05).
Figura nr. 10. Efectul de interacțiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și persoana de referință asupra variabilei percepția riscului.
Tabel nr.12. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente accesibilitatea comportamentelor preventive și persoana de
referință.
Prin comanda Split File s-a menținut constant nivelul variabilei independente accesibilitatea comportamentelor preventive, pentru a se observa efectele persoanei de referință asupra variabilei dependente (Anexa 7.13.). Datele obținute indică faptul că în condiția de accesibilitate ridicată există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc personal și risc pentru altul: t (89)=-8,602;p<0,05.
Și în condiția de accesibilitate scăzută există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc personal și risc pentru celălalt: t (89)=-5,14; p<0,05.
S-a realizat într-o etapă următoare testul t pentru eșantioane independente pentru a se pune în evidență influența variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra percepției riscului personal și asupra percepției riscului în cazul altuia (Anexa7.14). Rezultatele pentru persoana de referință eu t(178)=-1,946; p=0,053; p<0,05 și pentru persoana de referință altul t(178)= 0,568; p>0,05 indică faptul că variabila accesibilitatea comportamentelor preventive a avut efect asupra percepției riscului personal dar nu a avut efect asupra percepției riscului pentru celălalt.
Aplicându-se testul t pentru eșantioane independente (Anexa 7.15.), s-a obținut faptul că media obținută la variabila optimism comparativ în condiția de accesibilitate scăzută diferă semnificativ de media obținută la aceeași variabilă în condiția de accesibilitate ridicată:
t (178)=-2,357, p<0,05.
Tabel nr.13. Mediile obținute la variabila dependentă optimism comparativ în funcție devariabila independentă accesibilitatea comportamentelor preventive
Figura nr. 11. Mediile obținute la variabila optimism comparativ în funcție de variabila independentă accesibilitatea comportamentelor preventive.
Rezultatele arată că accesibilitatea comportamentelor preventive influențează optimismul comparativ, astfel în condiția de accesibilitate redusă acesta este diminuat.
Studiile realizate de Kahneman, Tversky (1974), precum și cele efectuate de Schwarz și colab., sau de Raghubir și Menon (2001) au pus în evidență că facilitatea cu care un anumit conținut mental vine în minte este utilizată ca euristică în judecarea frecvenței și a probabilității unor evenimente și comportamente.
Astfel, subiecții care au avut sarcina să-și reamintească opt comportamente nu au atribuit dificultatea reamintirii dificultății sarcinii ci faptului că nu desfășoară frecvent aceste comportamente. Acest lucru a influențat judecățile cu privire la riscul personal.
Faptul că dificultatea reamintirii în condiția de accesibilitate scăzută a fost mai mare a fost pus în evidență de faptul că subiecții care și-au reamintit opt comportamente pe care le desfășoară în mod obișnuit pentru a preveni apariția unor probleme de sănătate au raportat sarcina ca fiind mai dificilă decât au raportat subiecții din condiția în care și-au reamintit doar două comportamente de protecție a sănătății.
Unii autori au evidențiat că dacă experiența subiectivă a reamintirii este consistentă cu expectanțele subiectului, atunci este utilizat conținutul reamintirii. Dacă însă există o discrepanță între facilitatea expectată a reamintirii și cea trăită, atunci realizarea judecăților se bazează pe experiența subiectivă.
Astfel, Ipoteza 4 care afirmă că accesibilitatea comportamentelor preventive influențează optimismul comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire este susținută de datele obținute.
Schwarz face distincția între conținutul reamintirii și facilitatea reamintirii, pentru că experiența subiectivă asociată cu facilitatea reamintirii (ease of retrieval) și nu conținutul reamintirii are valoare informativă în judecățile realizate. Dacă conținutul reamintirii ar fi avut valoare informativă, atunci mediile subiecților din condiția de accesibilitate ridicată nu ar fi fost diferite de mediile subiecților din condiția de accesibilitate scăzută, conținutul reamintirii fiind același. În 2002, Slovic, Finucane și Peeters afirmă că nu doar experiența subiectivă asociată reamintirii ar avea valoare informativă, ci starea afectivă asociată cu amintirea.
Rezultatele pun în evidență influența accesibilității comportamentelor preventive se realizează la nivelul judecății riscului personal de îmbolnăvire. Astfel, fenomenul optimismului comparativ s-ar putea datora unor distorsiuni la nivelul percepției riscului personal.
Efectul de interacțiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului asupra variabilei percepția riscului:
Pentru verificarea existenței unui efect de interacțiune între variabilele accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului asupra percepției riscului de îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.12.). Se remarcă existența unui efect de interacțiune între variabilele controlabilitatea riscului și accesibilitatea comportamentelor preventive (F (1,178)= 14,173; p<0,05).
Tabel nr.14. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului.
Figura nr. 12. Efectul de interacțiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului asupra variabilei percepția riscului.
Prin comanda Split File s-a menținut constant nivelul variabilei independente accesibilitatea comportamentelor preventive, pentru a se observa efectele variabilei controlabilitatea riscului asupra variabilei dependente (Anexa 7.16.). Datele obținute indică faptul că în condiția de accesibilitate ridicată nu există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc controlabil și risc incontrolabil: t(89)=-1,452; p>0,05.
În condiția de accesibilitate scăzută există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc incontrolabil și risc controlabil: t(89)= 4,020; p<0,05.
S-a realizat într-o etapă următoare testul t pentru eșantioane independente pentru a se pune în evidență influența variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra percepției riscului controlabil și asupra percepției riscului incontrolabil (Anexa7.17). Rezultatele pentru situațiile de risc controlabil: t(178)=-2,727; p<0,05, indică faptul că există diferențe semnificative între subiecții care s-au aflat în condiția de accesibilitate ridicată și cei care s-au aflat în condiția de accesibilitate redusă în privința percepției riscului de îmbolnăvire. Semnul testului și mediile obținute indică faptul că subiecții din condiția de accesibilitate scăzută a comportamentelor preventive percep riscul de îmbolnăvire în situațiile controlabile semnificativ mai ridicat decât subiecții care s-au aflat în condiția de accesibilitate ridicată. Rezultatele pentru situațiile de risc incontrolabil: t(178)=0,749; p>0,05, indică faptul că nu există diferențe semnificative între subiecții care s-au aflat în condiția de accesibilitate ridicată și cei care s-au aflat în condiția de accesibilitate redusă în privința percepției riscului de îmbolnăvire.
Rezultatele obținute pun în evidență că accesibilitatea comportamentelor preventive are valoare informativă doar pentru riscurile controlabile.
Efectul de interacțiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și locul controlului sănătății asupra variabilei dependente percepția riscului de îmbolnăvire:
Pentru verificarea existenței unui efect de interacțiune între variabilele accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului asupra percepției riscului de îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianță (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.18.). Se remarcă absența unui efect de interacțiune între variabilele locul controlului sănătății și accesibilitatea comportamentelor preventive (F (1,164)= 1,453, p>0,05).
Figura nr. 12. Efectul variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și locul controlului sănătății asupra variabilei percepția riscului.
Efectul accesibilității comportamentelor preventive nu se manifestă diferit în funcție de locul controlului subiecților.
Efectul de interacțiune al variabilelor persoana de referință, controlabilitatea riscului și accesibilitatea comportamentelor preventive:
De altfel se remarcă existența unui efect de interacțiune între toate cele trei variabile, persoana de referință, accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului: F (1,178)= 8,029; p<0,01(Anexa 7.12).
Figura nr. 13. Efectul de interacțiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive și controlabilitatea riscului asupra variabilei percepția riscului, menținându-se constantă persoana de referință.
Tabel nr.15. Mediile obținute la variabila dependentă percepția riscului sub influența interacțiunii dintre variabilele independente accesibilitatea comportamentelor preventive , persoana de referință și controlabilitatea riscului.
Prin comanda Split File s-a menținut constant nivelul variabilei independente accesibilitatea comportamentelor preventive, pentru a se observa efectele persoanei de referință și ale controlabilității riscului asupra variabilei dependentei, pentru fiecare condiție experimentală (Anexa 7.19.). Datele obținute indică faptul că în condiția de accesibilitate ridicată există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc personal controlabil și risc personal incontrolabil: t(89)=-5,517; p<0,01 și între rezultatele obținute pentru situația de risc pentru celălalt controlabil și incontrolabil: t(89)=3,82; p<0,01.
În condiția de accesibilitate scăzută nu există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc personal controlabil și risc personal incontrolabil: t(89)=0,58; p>0,05, dar există diferențe semnificative între rezultatele obținute pentru situațiile de risc controlabil și incontrolabil în cazul celuilalt: t(89)=5,705; p<0,01.
Pentru a evidenția efectul de interacțiune s-a realizat testul t pentru eșantioane independente, pentru fiecare situație: risc personal controlabil și incontrolabil și risc pentru celălalt controlabil și incontrolabil (Anexa 7.20.). Rezultatele indică faptul că manipularea numărului de comportamente preventive a avut efect semnificativ doar pentru percepția riscului personal și doar pentru situațiile controlabile: t(178)=-3,77; p<0,001.
Manipularea numărului de comportamente preventive nu a avut efect semnificativ pentru percepția riscului personal incontrolabil: t(178)=0,351; p>0,05 și nici pentru probabilitatea îmbolnăvirii unei alte persoane: t(178)=-0,012; p>0,05 și t(178)=1,048; p>0,05.
Realizarea unor judecăți cu privire la viitor, deci în condiții de incertitudine, se poate baza pe utilizarea anumitor euristici cognitive. Euristica accesibilității comportamentelor preventive conduce la distorsiuni ale riscului personal controlabil.
Astfel, deși multe argumente susțin că optimismul comparativ implică distorsionarea riscului pentru cealaltă persoană, Chambers și Windschitl (2004) susțin că erorile apărute în judecățile comparative s-ar datora unor distorsiuni apărute la nivelul judecății riscului personal. În 1980, Weinstein susținea cǎ atunci când fac judecǎți cu privire la riscul personal, indivizii se centreazǎ pe comportamentele proprii care reduc riscul și neglijeazǎ faptul cǎ alții se pot angaja în aceleași comportamente de reducere a riscului, argumentând cǎ optimismul nerealist privind evenimentele negative, provine din luarea în considerare de cǎtre indivizi a propriilor comportamente de reduce a riscului și din ignorarea celor ale țintei.
Faptul că o accesibilitate scăzută a comportamentelor preventive intensifică fenomenul optimismului comparativ, ar putea să susțină aceste direcții cognitive de privire a fenomenului.
Capitolul 7. Concluzii și premise ale cercetărilor viitoare
Această cercetare și-a propus să identifice anumiți factori moderatori ai optimismului comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire, mai precis perceperea controlului riscului, locul controlului sănătății și accesibilitatea comportamentelor preventive.
În urma analizei statistice efectuate, s-a constatat faptul că o parte din ipotezele cercetării au fost confirmate.
Astfel, fenomenul optimismului comparativ în percepția riscului de îmbolnăvire a fost pus în evidență printr-o metodă indirectă, subiecții se așteaptă în viitor la un risc de îmbolnăvire mai redus decât se așteptă pentru alte persoane. Gradul de control asupra riscului este un moderator important al optimismului comparativ, acesta fiind semnificativ redus pentru situațiile de risc incontrolabil, dar nu eliminat. Deși unele studii au evidențiat un optimism comparativ diminuat la persoanele cu un loc extern al controlului, datele obținute nu au găsit aceeași diferență între persoanele cu un loc intern al controlului sănătății și cele cu un loc extern în ceea ce privește optimismul comparativ.
Un alt aspect evidențiat este faptul că accesibilitatea comportamentelor preventive influențează optimismul comparativ, astfel în condiția de accesibilitate redusă acesta este diminuat. O problemă importantă care a fost pusă in discuție în legătură cu optimismul comparativ a fost cea în legătură cu ținta distorsiunii. Astfel, deși multe argumente s-au adus în favoarea distorsionării riscului pentru celălalt, Chambers și Windschitl (2004) susțin că erorile apărute în judecățile comparative s-ar datora unor distorsiuni apărute la nivelul judecății riscului personal, informațiile cu privire la sine sunt mai accesibile decât informațiile cu privire la țintǎ. Optimismul comparativ rezultă astfel din diferențe în reprezentarea și procesarea informației privind persoana proprie și țintǎ, mai specific, dintr-o influențǎ disproporționatǎ a informației datorată diferențelor în calitatea, accesibilitatea sau disponibilitatea informației referitoare la persoana proprie și cea referitoare la țintǎ, mai precis factorii personali care reduc riscul fiind mai ușor de reamintit decât factorii de reducere ai riscului prezenți în cazul celorlalți. Accesibilitatea comportamentelor preventive a avut valoare informativă pentru riscul personal, astfel direcțiile cognitive de cercetare a acestui fenomen par a fi plauzibile.
Există posibilitatea însă ca rezultatele obținute să fie consecința împărțirii subiecților în grupele experimentale, împărțire aleatorie, fără controlul unor variabile importante ca cele care țin de stilul de viată al persoanei și de conduitele de protecție a sănătății și de prevenție a îmbolnăvirii realizate.
O altă limită a studiului este dată de faptul că a fost realizată pe un număr de 180 de subiecți și nu pe un eșantion riguros, în consecință rezultatele obținute nu pot fi generalizate.
Ținta studiului prezent (o persoană obișnuită de aceeași vârstă și sex cu subiecții) este una generală, iar psihologii au pus în evidență un bias al pozitivității persoanei (Sears, 1983, apud Chambers, Windschitl, 2004), care indică faptul că indivizii dintr-un grup sunt valorizați într-o mai mare măsură decât grupul ca întreg. Astfel, comparația cu o țintă generală, nediferențiată produce distorsiuni mai accentuate în judecata comparativă. Luarea în considerație și a altor ținte este necesară în surprinderea consistenței acestui fenomen.
Alte aspecte importante ar fi de evaluat, ca de exemplu, gravitatea percepută a bolii determinată de fiecare din acești factori.
Legǎtura dintre percepția riscului personal și comportament este ambiguǎ pentru cǎ deși percepția unui risc personal ar putea influența comportamentul, totodatǎ ea ar putea fi o reflectare a comportamentului trecut: percepția riscului ridicat ar putea rezulta din conștientizarea comportamentelor riscante trecute, iar o percepție scǎzutǎ a riscului din conștientizarea factorilor care reduc riscul (Weinstein,1993, apud Radcliffe, Klein, 2002). Astfel, clarificarea relației dintre acestea este necesară.
În concluzie două precizări trebuie făcute: Nu se poate spune că optimismul comparativ se datorează doar distorsiunii riscului personal, ambele tipuri de distorsiuni pot fi prezente. De asemenea, nu se poate spune cǎ sursele non-motivaționale ale bias-ului sunt mai puternice decât cele motivaționale ele opereazǎ ambele într-o modalitate complexǎ și dinamicǎ. Într-o abordare de sinteză, motivele pot direcționa procesarea cognitivă, astfel încât acesta să fie consistentă cu motivația. Sistemul cognitv este vehiculul sau aparatul prin care se realizează motivația, acest fenomen fiind astfel multideterminat, atât de factori motivaționali cât și cognitivi.
Bibliografie:
1.Baron, R. A., Byrne, D. (1991), Social Psychology. Understanding human interaction, Allyn and Bacon, Boston, London.
2. Brehm, S.S., Kassin, S.M. (1990), Social psychology, Houghton Miffin Company, Boston.
3. Chambers, J.R., Windschitl, P.(2004), Biases in Social Comparative Judgments: The role of Nonmotivated Factors in above-Average and Comparative-Optimism Effects, în Psychological Bulletin, v.130, nr.5, p.813-838.
4. Chelcea, S., Moțescu, M., Tighel, V.(2002), Locul controlului și acceptarea valorilor sociale-cercetări experimentale, în Neveanu, P.P., Voicu, G., Studii și sinteze de psihologie contemporană, Ed. Academiei Române, București.
5. Deschamps, J.-C., Clemence A.(1996), Noțiunea de atribuire în psihologia socialǎ, în Neculau A.(coord.), Psihologie socialǎ. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași
6. Desrichard, O., și Milhabet, I.(2000), Optimismul comparativ: studiu pe un eșantion românesc, Psihologia Socialǎ , nr.6, p.158-162.
7. Doise,W., Deschamps, J.C., Mugny, G.(1996), Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iași.
8. Harris, P., Middleton, W.(1994), The illusion of control and optimism about health: On being less at risk but no more in control than others, British Journal of Social Psychology, vol.33, p.369-386.
9. Heine, S. J. și Lehman, D. R. (1995), Cultural variation in unrealistic optimism: Does the West feel more invulnerable than the East?, Journal of Personality and Social Psychology, v.68,nr. 4, p. 595-607.
10. Holton, G. A.(2004), Defining risk, Financial Analists Journal, vol.60, nr.6, p.19-25, <http://www.riskexpertise.com/papers/risk.pdf>
11. Kahneman, D.(2003), A Perspective on Judgment and Choice. Mapping Bounded Rationality, American Psychologist, vol.58, nr. 9, p.697-720.
12. Kunda, Z. (1990), The case for motivated reasoning, Psychological Bulletin, v.108, nr.3, p. 480-498.
13. Langer, E.(1975), The illusion of control, în Kahneman D., Slovic, P., Tversky, Judgement under uncertainty: Heuristic and biases, Ed. Cambridge University Press, London, New-York.
14. Lungu, O., Sanitioso R. (1999), Cogniție socială. Manual pentru studenți, Ed. Eurocart, Iași.
15. Iamandescu, I.B. (2005), Manual de psihologie medicală (vol.1). Psihologia sănătății, Ed. InfoMedica, București.
16. Miclea, M. (1999), Psihologie cognitivă : modele teoretico-experimentale, Ed. Polirom, Iași.
17. Pop, Cornelia (2003), Managementul riscului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
18. Radcliffe, N.M., Klein, W.M.(2002), Dispositional, unrealistic, and comparative optimism: differential relations with the knowledge and processing of risk information and beliefs about personal risk, Personality and Social Psychology Bulletin, vol.28, nr.6, p.836-846.
19. Raghubir, P., Menon, G.(2001), Framing effects in risk perception of Aids, Marketing Letters, nr.12, pag.145-155, http://groups.haas.berkeley.edu/marketing/PAPERS/PRIYA/p6.pdf
20. Rădulescu, S.M. (2002), Sociologia sănătății și a bolii, Ed. Nemira, București.
21. Reith, G. (2004), Uncertain times. The notion of risk and the developement of modernity, Time and society, vol. 13, nr.3, p. 383-402, Sage Publications,
<http://ahren.info/conflict/texts/reith_2004_uncertain_times_notion_of_risk_development_of_modernity.pdf>
22. Scheier, M.F., Carver, C.S. (1994), Distinguishing optimism from neuroticism (and trait anxiety, self-mastery, and self-esteem): A reevaluation of the Life Orientation Test, Journal of Personality and Social Psychology, vol.67, nr.6, p.1063-1078.
23. Schwartz, N., Bless, H., Strack, F., Klumpp, G.(1991), Ease of retrival as information: Another look at the availability heuristic, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 61, nr. 2, p.195-202.
24. Shapiro, D., Schwartz, C., Astin, J.A.(1996), Controlling ourselves, controlling our world. Psychology’s role in understanding positive and negative consequences of seeking and gaining control, în American Psychologist, vol.51, nr. 12, p.1213-1230.
25. Skinner, E.A.(1996), A guide to construct of control, Journal of Personality and Social Psychology, vol.71, nr.3, 549-570.
26. Sloman, S. A. (1996), The empirical case for two systems of reasoning, Psychological Bulletin, vol. 119, nr.1,p. 3–22.
27. Slovic, P., Fischhoff, B. și Lichtenstein, S.(1982), Facts versus fears: understanding perceived risk, în Kahneman D., Slovic, P., Tversky, Judgement under uncertainty: Heuristic and biases, Ed. Cambridge University Press, London, New-York.
28. Slovic, P. (1987), Perception of risk, în Science, vol.236, p.280-285, <http://communityrisks.cornell.edu/BackgroundMaterials/Slovic-Science1987.pdf>
29. Slovic, P., Finucane M., Peters, E., MacGregor, D.(2002), Risk as analysis and risk as feelings. Some thoughts about affect, reason, risk and rationality, Risk Analysis, vol. 24, nr.2, p.1-12, < http://www.decisionresearch.org/pdf/dr502.pdf >
30. Strickland, B. R. (1989), Internal-external Control Expectancies, American Psychologist , vol.44, nr.1, p.1-12.
31. Taylor, S.E și Brown J.D. (1988), Illusion and well-Being: a Social Psychological perspective on Mental Health, Psychological Bulletin, vol.103,nr. 2, p.193-210.
32. Tversky A., Kahneman D.(1974), Judgement under uncertainty: Heuristic and biases, în Kahneman D., Slovic, P., Tversky, Judgement under uncertainty: Heuristic and biases, Ed. Cambridge University Press, London, New-York.
33. Vasilescu, I.P.(1986), Psihologia riscului, Ed. Militarǎ, București.
34. Wallston, B.S și Wallston, K. A.(1978), Locus of control and health: A Review of the Literature, în Health Education Monographs, vol. 6 , nr.2, p.108-117
35. Wallston K.A., Kaplan G. D.și Maides S.A.(1976), Development and validation of The Health Locus of Control (HLC) Scale, în Journal of Consulting and Clinical Psychology, vol. 44, nr.4, p. 580-585.
36. Weinstein, N.D. (1980), Unrealistic optimism about future life events, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 39, p.806-820.
37. Yzerbyt, V., Schadron, G. (2002), Cunoașterea și judecarea celuilalt, Ed. Polirom, Iași.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Factori Psihologici Care Modereaza Optimismul Comparativi In Perceptia Riscului De Imbolnavire (ID: 164109)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.