Factori Personali Ai Itinerarului Includere – Excludere. Handicapul Fizic sau Mintal

Societățile dezvoltate contemporane se văd confruntate cu simultaneitatea a două fenomene, inegalitățile și excluderea socială. În fața acestei constatări, apar două teze; prima, dezvoltată de Etienne Balibar și Robert Castel privește excluderea ca o formă extremă a inegalității, iar cea de-a doua care aparține lui Alain Touraine apreciază că atât excluderea cât și inegalitatea reprezintă procese ce țin de contexte diferite ale spațiului economico-social. Robert Castel încadrează raporturile dintre excludere și inegalitate pe o axă în care sunt reprezentați cei care pot fi considerați ca integrați, dar și pe cei cu statut precar. Astfel, accentul va cădea pe o tratare dinamică a excluderii care se va centra atât pe cei ce sunt excluși, cât și pe ceea ce se petrece în amonte de acest fenomen. Pentru Alain Touraine, în schimb, aceste două probleme nu au nimic în comun întrucât inegalitatea și excluderea răspund unor logici ce apațin unor societăți diferite chiar dacă ele sunt suprapuse. Așadar, problematica excluderii este legată de avântul societății de piață, caracterizată prin schimbare, strategie și modernizare. Excluderea nu este rezultatul faptului că societatea este punitivă, cum ar spune Michel Focault, ci dimpotrivă pentru că este permisivă, permițând tuturor actorilor să câștige. Problema care se pune este aceea a realizării justiției, cu alte cuvinte, a punerii în funcțiune a unor mecanisme care să asigure reguli de joc și un minim de justiție.

Excluziunea socială rezultă în urma interacțiunii dintre factori structurali multidimensionali și dinamici, precum și din necesitatea identificării precise a factorilor de intervenție cu scopul de a găsi indicatori capabili de a ne permite design-ul și intervențiile practice pentru combaterea acesteia. Fenomenul excluziunii sociale trebuie înțeles ca fiind determinat de factori diferiți în grade diferite; aceștia se combină într-un proces complex astfel încât drumul de la incluziune la excluziune poate să aibă un profil specific în funcție de combinațiile reale de factori. Excluziunea socială trebuie văzută ca pe un proces ale cărui efecte vor fi extrem de diverse datorită factorilor, intensității lor și rezistenței contextului social al excluziunii, putând vorbi astfel de excludere ca de un itinerar. Este necesar să înțelegem excluderea nu ca pe un rezultat final, ci ca pe un proces cu mai multe zone: zona de includere, zona de vulnerabilitate și cea de excludere.

Handicapul fizic sau mental reprezintă unul din factorii personali ai itinerarului includere – excludere. Principiile fundamentale, care au schimbat realitățile din domeniul calității vieții, educației și integrării persoanei cu handicap în viața socială se bazează pe filosofia socială a drepturilor omului. Primele două principii înscrise în Strategia Națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, care constituie platforma tuturor acțiunilor viitoare, sunt: respectarea drepturilor și a demnității persoanelor cu handicap (în baza Declarației Universale a Drepturilor Omului), prevenirea și combaterea discriminării. În România, legislația privind drepturile persoanelor cu handicap este armonizată, în momentul actual, cu legislația Uniunii Europene (acquis-ul comunitar). S-au creat, în cei 26 de ani, care au trecut de la Revoluția din 1989, majoritatea alternativelor și serviciilor care există în țările din Vestul Europeipentru asigurarea unei vieți demne pentru persoana cu handicap („persoane cărora mediul social neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața socială potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali și culturali proprii, necesitând măsuri proprii de protecție specială în sprijinul integrării lor sociale și profesionale”).

Ideea integrării copiilor cu dizabilități în școala publică a apărut ca o reacție necesară și firească a societății la obligația acesteia de a asigura normalizarea și reformarea condițiilor de educație pentru persoanele cu cerințe educative speciale (CES). Integrarea înseamnă că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune pe care le posedă. Când lipsește recunoașterea acestor valori, se intaurează alienarea și segregarea între grupurile sociale. Altfel spus, integrarea se referă la relația stabilită între individ și societate și se poate analiza având în vedere mai multe niveluri, de la simplu la complex.

Incluziunea se referă la schimbarea atitudinilor și practicilor din partea indivizilor, instituțiilor și organizațiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv cele percepute ca fiind „diferite” din cauza unor deficiențe, să poată contribui și participa în mod egal la viața și cultura comunității din care fac parte. Operațional, acest termen poate fi înțeles și astfel: nondiscriminare + acțiune pozitivă = incluziune socială. Concepte precum cele de „integrare”, „incluziune” sau „normalizare” sunt primite cu neplăcere și neîncredere în utilitatea lor practică, ceea ce explică rezistența la schimbare atâta vreme cât este vorba despre „noi” și „ei”. Persoana cu dizabilități nu se află în conflict doar cu mentalitatea comună, ci și cu sine însăși, cu prorpia imagine despre sine.

În anul 1988, UNESCO a elaborat și lansat o nouă teză care, ulterior, a stat la baza directivelor de acțiune ale Conferinței de la Salamanca din anul 1994: ,,Educația integrată și reabilitarea pe baza resurselor comunitare reprezintă abordări complementare care se sprijină reciproc în favoarea acordării de servicii pentru persoanele cu cerințe speciale” (UNESCO, 1988). Prin această teză se arată că reabilitarea în comunitate a persoanelor cu deficiențe este parte componentă a dezvoltării unei comunități și vizează implicarea prin eforturi combinate a persoanelor deficiente, a familiilor lor și a membrilor comunitaății din care fac parte, împreună cu serviciile de sănătate, educație, profesionale și sociale, pornind de la unele principii moderne impuse de noile orientări în domeniul asistenței persoanelor cu cerințe speciale și cuprinse în Rezoluția ONU nr. 48/96 din 1993.

Integrarea este un proces complex care presupune:

a educa acei copii cu CES în școli obișnuite alături de ceilalți copii normali;

a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educațională, consiliere școlară, asistență medicală și socială) în școala respectivă;

a acorda sprijin personalului didactic al managerilor școlii în procesul de proiectare și aplicare a programelor de integrare;

a permite accesul efectiv al copiilor cu CES la programul și resursele școlii obișnuite (săli de clasă, cabinete, laboratoare, bibliotecă, terenurin de sport, etc.);

a încuraja relațiile de prietenie și comunicarea între toți copiii din clasă/școală;

a ține cont de problemele și opiniile părinților, încurajându-i să se implice în viața școlii;

a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu CES;

a accepta schimbări radicale în organizarea și dezvoltarea activităților instructiv-educative din școală.

Dacă acceptăm ideea că, după absolvirea școlii, toți copiii trebuie să beneficieze de șansa de a participa activ la viața socială, atunci trebuie să le acordăm necondiționat această șansă încă din școală; deci, integrarea socială este pregătită și condiționată de integrarea școlară.

În concluzie, transpunerea în practică a integrării necesită desfășurarea unui sistem închegat de acțiuni, din domenii diverse: psihologie, pedagogie, sociologie, asistență socială, asistență medicală, organizatoric, juridic, politic, etc. Acțiunile respective trebuie desfășurate începând de la nivelul individual până la cel social, urmărindu-se, în final, transformarea societății într-un sistem capabil să asigure integrarea persoanelor cu CES în structurile din interiorul său.

Referitor la forme ale integrării copiilor cu CES, existente în școala românească, acestea se bazează pe următoarele modele: modelul cooperării obișnuite cu școala specială, modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în școala obișnuită, modelul bazat pe amenajarea în școala obișnuită a unui spațiu sau a unei săli de instruire și resurse pentru copiii deficienți, integrați individual în clase obișnuite din școala respectivă, modelul itinerant și modelul comun.

Integrarea socială nu poate fi separată de cea școlară, ea nu este doar post-școlară, ci se construiește treptat, pe măsura devenirii copilului prin educație, ca adult – „ființă socială”, școala fiind însăși o parte a vieții sociale.

Modalitățile de favorizare a integrării copiilor cu deficiențe în școala de masă se fac prin: depistarea precoce a deficienței, intervenție timpurie, educație preșcolară, debut școlar în școala de masă, trasee educaționale compatibile cu tipul și gradul de deficiență.

Dificultățile apărute în procesul de integrare nu sunt date doar de natura cerințelor speciale ale elevilor integrați, ci mai ales de modul nostru de a percepe acest proces, care este o chestiune de atitudine. Succesul integrării persoanelor cu handicap mintal depinde de cooperarea dintre toate instituțiile comunitare ce au în responsbilitate educația specială, protecția socială și protecția juridică care să le asigure îndeplinirea tuturor drepturilor lor. Reabilitarea nu trebuie să presupună noi sisteme sociale sau educaționale sofisticate care să transforme integrarea într-un lux accesibbil doar celor capabili. Este de dorit concentrarea eforturilor spre dezvoltarea unei politici europene globale, bazată atât pe acordarea fondurilor necesare cercetării și inovației, cât și pe sprijinirea regiunilor mai puțin dezvoltate, pentru a le asigura tuturor o șansă la o viață demnă. Astfel, integrarea poate avea succes în orice țară care atinge un anumit nivel de dezvoltare economico-juridico-socială și un anumit grad de coeziune și solidaritate a membrilor săi. Deși este greu de crezut că modelele concepute pentru condițiile specifice țărilor scandinave pot funcționa ca atare pe orice meridian.

Dintre limitele integrării, pe lângă deficitul economic specific României, trebuie amintite și limitele care țin de atitudinea celor implicați în acest proces, acestea fiind:

atitudinea elevilor obișnuiți față de integrarea copiilor cu CES în clasele normale;

atitudinea părinților elevilor obișnuiți față de integrarea copiilor cu CES în clasele normale;

atitudinea corpului profesoral obișnuit față de integrarea copiilor cu CES în clasele normale.

Pregătirea generală reprezintă atât o cerință a progresului tehnic cât și o componentă de bază a unei bune pregătiri profesionale. Pentru orice profesie, cultura generală constituie un fundament necesar; pregătirea teoretică trebuie să preceadă pregătirii profesionale. Astfel, una dintre valorile de bază ale societății noastre este aceea ca toți cetățenii să aibă un loc de muncă productiv și să primească un salariu decent în raport cu ceea ce prestează. Pentru persoanele cu dizabilități, fie ele fizice sau mintale, cea mai eficientă formă de a-și dobândi calitatea de cetățean socialmente util este munca normală sau munca protejată într-o mai mare sau mai mică măsură; asumarea și respectarea acestor valori va duce la responsabilizare socială. Când se discută despre oferirea de șanse/oportunități de profesionalizare și angajare, trebuie urmărite principii precum: posibilitatea alegerii individuale, asigurarea unui mediu de lucru cât mai aproape de normalitate, asigurarea serviciilor de sprijin, elaborarea unor strategii de angajare a persoanelor cu dizabilități, dezvoltarea de parteneriate cu întreprinderile și colaborarea cu alte agenții.

Sprijinul social, educațional sau pentru angajare într-un mediu profesional nerestrictiv trebuie să susțină dezvoltarea individuală a persoanelor cu dizabilități; în acest fel poate crește gradul de autonomie și independență personală, integrarea în comunitate și gradul de valorizare al acestora.

În concluzie, se poate afirma că dominația sistemului economic financiar global mărește inegalitățile și excluderea socială, antrenând o repliere a actorilor sociali asupra cadrului personal și comunitar de existență. De aceea, doar democrația poate impune drept obiectiv, printre altele, diminuarea inegalităților sociale; numai că aceasta presupune întărirea controlului social și politic al economicului precum și asigurarea respectului drepturilor civice și sociale.

Bibliografie

Poede, George, Politici sociale. Abordare politologică, Tipografia Moldova, Iași, 2002

Gherguț, Alois, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii de educație integrate, Editura Polirom, Iași, 2001

Crețu, Verginia, Incluziunea școlară și socială a persoanelor cu handicap. Strategii și metode de cercetare, București, 2006