Factori de Risc In Abandonul Copilului Nou Nascut

FACTORI DE RISC ÎN ABANDONUL

COPILULUI NOU–NĂSCUT

“CARACTERIZAREA CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII

PSIHICE ÎN PRIMUL AN DE VIAȚĂ”

MOTIVAȚIE

La om, dezvoltarea psihică se echivalează cu expansiunea, îmbogățirea și complicarea vieții de relație. Superioritatea ființelor umane, care trăiesc și activează în societate și participă la cultură, constă tocmai în diversificarea și organizarea în sistem, a relațiilor informaționale care prin gândire ajung să surprindă legile obiective ale realității.

În baza cunoașterii profunde a realității, aceasta a fost și este transformată și, pe cât posibil, pusă în acord cu necesitățile vieții omenești, cu tot ceea ce reprezintă existența socială și culturală a oamenilor în dezvoltarea ei istorică de ansamblu.

Cunoașterea psihologică este una dintre cele mai complexe forme ale cunoașterii umane, pentru că obiectul ei se diferențiată extrem de mult de obiectul altor forme de cunoaștere. Dacă-n fizică, chimie, biologie, faptul cercetat este obiectiv, material, în psihologie el este subiectiv, ideal, aparține subiectului, este dependent de stările lui de moment, de istoria vieții personale, chiar și de perioada dinaintea nașterii, perioada prenatală.

Psihologia generală ne oferă cunoștințe fundamentale despre sistemul psihic uman. De aceea preocupările ei sunt, cu deosebire, sintetice, teoretice și metodologice. Psihologia se prezintă ca un sistem cu diverse ramuri, cuprinzând discipline specializate privind dezvoltarea psihică, învățarea și educația, analiza diverselor tipuri de activitate și, în primul rând, a muncii, studiul modificărilor patologice și al comportamentului deviant, studiul creației, al activității sportive sau artistice. La aceasta se adaugă psihologia diferențială care, precum o spune și cuvântul, studiază deosebirile psihice dintre indivizi și dintre colectivități.

Cunoașterea psihologică este una dintre cele mai importante forme de cunoaștere, iar una dintre etapele esențiale ale dezvoltării psihice este perioada de 0–1 ani, această etapă reprezentând construirea premiselor vieții psihice. Urmărind această perioadă progresivă de construcție psihică se facilitează înțelegerea structurilor psihice mai complexe ale adultului, dezvoltării întregii personalități. Legătura care se stabilește între mama și noul-născut este una organică și începe înainte de naștere. Ruperea acestor legături are efecte negative în evoluția ulterioară, dacă nu este găsit un substitut în scurt timp. Copilul are nevoie de afecțiune, de siguranță și de stabilitate. Dacă el va pierde una din ele, le va pierde pe toate celelalte. Pierzând aceste condiții esențiale evoluției sale, el va trebui să depună eforturi suplimentare pentru a recupera întârzierea, va avea nevoie de mai mult sprijin și mai multă atenție din partea mediului social. Indiferent de zestrea sa genetică rolul mamei, al familiei nu poate fi negat.

Și totuși, există cazuri în care mama își părăsește copilul care a fost legat de ea timp de 9 luni. Nouă luni în care au suferit împreună, s-au bucurat împreună, au comunicat unul cu celalalt. Ce poate determina o astfel de atitudine? Ce putem face pentru a reduce numărul acestor situații?

Sunt doar două întrebări ce-și vor căuta răspunsul în această lucrare. Este doar o încercare, dar poate fi un început.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE PSIHOLOGIA

DEZVOLTĂRII UMANE

Psihologia vârstelor se poate defini ca fiind acea ramură care studiază condițiile și legile de apariție, evoluție, maturizare și schimbare a vieții psihice a omului de-a lungul vieții lui.

Psihologia vârstelor are o tendință marcantă de integrare care nu înseamnă doar o simplă însumare a datelor obținute de toate disciplinele psihologice, ci afirmarea unei viziuni unitare asupra transformărilor vieții psihice de-a lungul întregii existențe. Ea nu urmărește doar ceea ce se întâmplă într-un stadiu sau ciclu de dezvoltare, ci tinde să pătrundă legăturile profunde, pe de o parte, între momentele semnificative ale constituirii funcțiilor și capacităților psihice, și pe de altă parte, interrelațiile ce se stabilesc între ele în cursul unui anumit stadiu.

Psihologia vârstelor poate fi considerată printre disciplinele fundamentale cu largi implicații practice pentru că majoritatea conceptelor, ideilor, teoriilor ei au mari rezonanțe practice și nu servesc numai un sector limitat al vieții și activităților omului.

Prin faptul că prezintă tablourile dezvoltării psihice ale ciclurilor și stadiilor evoluției umane fundamentează strategii educaționale, de profesionalizare și perfecționare profesională.

1.1 DEZVOLTARE, CREȘTERE, EVOLUȚIE

Principiul dezvoltării, deși este un principiu general pentru științele psihocomportamentale, are cea mai largă aplicare în domeniul psihologiei vârstelor.

Evoluția este deosebit de complexă și implică interacțiuni și interinfluențe multiple și diferite și se desfășoară ca o suită de schimbări cantitative și calitative petrecute în ritmuri diferite și timp îndelungat.

Dezvoltarea psihică trebuie înțeleasă nu ca un fel de zidire din afară a subiectului, ci ca pe un proces în care interacționează atât factori interni, subiectivi, cât și cei externi, socio-culturali și educaționali.

Creșterea din punct de vedere psihologic, reprezintă o cumulare cantitativă, iar din punct de vedere biologic reprezintă schimbarea staturii, greutății, proporției între trunchi și cap.

A cunoaște evoluția psihică de-a lungul unui studiu înseamnă, nu numai a releva particularitățile psihice generale și individuale, ci a evolua și gradul de maturizare fizică, intelectuală, afectivă și socială.

ANALIZA DEZVOLTĂRII

Dezvoltarea psihică nu este o simplă proliferare de procese și funcții cu o derulare în sine, lipsite de organizare și fără nici un rol adaptativ, ci permanent diferențierea se coordonează cu integrarea și astfel își amplifică contribuția la realizarea echilibrului dintre organism și mediu.

Dezvoltarea apare ca o generare de structuri, de echilibrare și ierarhizare continuă a structurilor psihice.

Mediul este cel care susține și creează ocazia de manifestare a particularităților psihocomportamentale.

Influențele mediului sunt extrem de variate și se răsfrâng asupra tuturor dimensiunilor ființei umane. Condițiile geografice, cele climatice îndeosebi, influențează metabolismul și alte aspecte funcționale ale organismului. Însă pentru viața psihică, mai importante sunt componentele socio-culturale ale mediului.

Influențele exercitate de mediu se pot distinge în următoarele tipuri:

influențe de mediu natural;

influențe socio-economice vizând condițiile materiale de existență;

influențe socio-profesionale reprezentate de statutele și rolurile profesionale ale celor din jur și a celui în cauză;

influențe socio-culturale, adică mijloacele de instruire, educare și acces la cultură;

influențe socio-afective constând în frecvența și natura contactelor cu cei din jur, cu atmosfera și climatul socio-afectiv care generează și întrețin trăiri emoționale de o anumită calitate, formează atitudini și reglaje corespunzătoare.

Aceste tipuri de influențe se exercită nuanțat ca frecvență și conținut în mediile pe care le traversează simultan și succesiv fiecare ființă umană de-a lungul vieții sale. Primul mediu care își exercită rolul formativ deosebit de important pentru întreaga viață, este cel familial. Pentru cei mai mulți copii, primii trei ani se desfășoară în cadrul familiei aproape în exclusivitate, iar influențele acesteia se exercită încă din primele ore de viață.

Deși mediul este un factor fundamental al dezvoltării psihice, el nu garantează prin sine această dezvoltare. El poate fi adesea generator de devianțe, involuții și chiar îmbolnăviri psihice. Tocmai de aceea optima dezvoltare psihică implică cu necesitate un factor important și chiar hotărâtor, și anume “educația”.

Educația îndeplinește următoarele roluri:

dă conținut vieții psihice;

formează mecanismele superioare ale vieții psihice;

dezvoltă optim toate disponibilitățile ereditare și construiește dimensiunile personalității;

preia și direcționează convergent cu scopurile ei, influențele mediului;

într-o anumită măsură, accelerează dezvoltarea psihică.

Ca să-și joace aceste roluri ea trebuie să fie corect gândită, proiectată și realizată, și să concorde în același timp cu așteptările și aspirațiile celor educați și cu necesitățile sociale.

II. CARACTERISTICI GENERALE

ALE DEZVOLTĂRII COPILULUI DE 0–1 ANI

Pentru construcția și dezvoltarea deplină a ființei umane, se parcurg, mai întâi, două mari etape. Este vorba de etapa prenatală, care începe din momentul procreării și până la cel al nașterii și al cărui conținut este organogeneza, iar cea de-a doua este cea postnatală, cea mai lungă și cea mai importantă pentru dezvoltarea psihică. Întreaga construcție psihocomoportamentală urmează un drum în cea mai mare parte ascendent, cu momente diferențiate calitativ, prezentând o serie de asemănări, dar și deosebiri, și motivând recunoașterea stadiilor și ciclurilor de dezvoltare.

Există trei mai cicluri ale vieții psihice, fiecare cuprinzând un anumit număr de stadii:

Creștere și dezvoltare (0–24/25 ani) – în cadrul lui se petrec creșteri și transformări atât fizice, cât și psihice, care permit ca la finalul său, ființa să dispună de toate capacitățile proprii speciei umane. În cadrul acestui ciclu se disting următoarele stadii:

stadiul sugarului (0–1 ani) – are ca achiziție fundamentală inteligența senzomotorie și dezvoltarea percepției și manipulării obiectelor;

ante-preșcolarul (1–3 ani) – cucerește autonomia de mișcare și comunicare verbală;

preșcolarul (3–6 ani) – aduce consolidarea proceselor și structurilor psihice și desfășurarea lor la un nivel nou, conștient și voluntar;

școlarul mic (6–10 ani) – este dominat de achiziționarea prin învățare a cunoștințelor și deprinderilor de bază care asigură accesul la cultură;

preadolescentul (10–14 ani) – ieșirea din copilărie și atingerea unui nou nivel al conștiinței de sine;

adolescența (14–19/20 ani) – orientată preponderent spre căutarea identității de sine;

adolescența prelungită (20–24 ani) – implică continuarea studiilor pentru specializarea sau dobândirea unei calificări profesionale medii.

Ciclul adultului (25–65 ani) – în cursul căruia se dobândește maturizarea biologică și psihică deplină, având următoarele stadii și substadii:

tinerețea (25–35 ani) – reprezintă intrarea în profesie, stagiu și prima inserție în activitatea de muncă;

adultul (35–65 ani) – și cuprinde:

adultul precoce (35–45 ani) – marcat de adaptarea la profesie și la viața familială;

adultul matur (45–55 ani) – se atinge nivelul cel mai înalt al realizărilor profesionale și al intensificării rolurilor familiale;

adultul tardiv (55–65 ani) – se încheie cu ieșirea din timpul profesional, dar care este totodată centrat pe rezolvarea multor probleme familiale.

Ciclul bătrâneții (peste 65 ani):

stadiul de trecere (65–70 ani) – în care se conservă bine multe dintre capacitățile fizice și psihice și se petrec integrări în fel de fel de activități familiale;

prima bătrânețe (70–80 ani) – încep să se manifeste unele scăderi ale capacităților fizice și psihice;

a doua bătrânețe (80–90 ani) – pentru unii, deteriorarea mai ales a stării de sănătate este mai severă, iar scăderile în plan psihic sunt mai evidente;

marea bătrânețe (peste 90 ani) – deteriorarea drastică a unor capacității, dar și conservarea încă satisfăcătoare a altora.

2.1. DEZVOLTAREA BIOLOGICĂ

Dezvoltarea biologică constă în procese de creștere și maturizarea fizică, în transformări ale biochimismului intern al organismului, în schimbări cantitative ale activității nervoase superioare.

Achizițiile primului an de viață devin fundamentale pentru ce va urma și au semnificație pentru întreaga viață.

Stadiul sugarului, adică al copilului până la un an, a stârnit interes încă de la începuturile dezvoltării psihologiilor evolutive pentru că, pe de o parte, a prilejuit relevarea aspectelor elementarientată preponderent spre căutarea identității de sine;

adolescența prelungită (20–24 ani) – implică continuarea studiilor pentru specializarea sau dobândirea unei calificări profesionale medii.

Ciclul adultului (25–65 ani) – în cursul căruia se dobândește maturizarea biologică și psihică deplină, având următoarele stadii și substadii:

tinerețea (25–35 ani) – reprezintă intrarea în profesie, stagiu și prima inserție în activitatea de muncă;

adultul (35–65 ani) – și cuprinde:

adultul precoce (35–45 ani) – marcat de adaptarea la profesie și la viața familială;

adultul matur (45–55 ani) – se atinge nivelul cel mai înalt al realizărilor profesionale și al intensificării rolurilor familiale;

adultul tardiv (55–65 ani) – se încheie cu ieșirea din timpul profesional, dar care este totodată centrat pe rezolvarea multor probleme familiale.

Ciclul bătrâneții (peste 65 ani):

stadiul de trecere (65–70 ani) – în care se conservă bine multe dintre capacitățile fizice și psihice și se petrec integrări în fel de fel de activități familiale;

prima bătrânețe (70–80 ani) – încep să se manifeste unele scăderi ale capacităților fizice și psihice;

a doua bătrânețe (80–90 ani) – pentru unii, deteriorarea mai ales a stării de sănătate este mai severă, iar scăderile în plan psihic sunt mai evidente;

marea bătrânețe (peste 90 ani) – deteriorarea drastică a unor capacității, dar și conservarea încă satisfăcătoare a altora.

2.1. DEZVOLTAREA BIOLOGICĂ

Dezvoltarea biologică constă în procese de creștere și maturizarea fizică, în transformări ale biochimismului intern al organismului, în schimbări cantitative ale activității nervoase superioare.

Achizițiile primului an de viață devin fundamentale pentru ce va urma și au semnificație pentru întreaga viață.

Stadiul sugarului, adică al copilului până la un an, a stârnit interes încă de la începuturile dezvoltării psihologiilor evolutive pentru că, pe de o parte, a prilejuit relevarea aspectelor elementare, de început ale psihismului uman și, pe de altă parte, a oferit posibilitatea urmăririi unui proces progresiv de construcție psihică, facilitând astfel înțelegerea, prin confruntări comparative, a structurilor psihice mai complexe ale adultului.

Se apreciază că momentul nașterii (trecerea la un nou spațiu de viață) este înregistrat ca un șoc pentru copil, deoarece acesta este supus adaptării la acest mediu, adaptarea presupunând trecerea prin următoarele etape:

trecerea de la mediul lichid la cel aerian;

trecerea la un nou mediu de respirație;

trecerea de la circuitul sangvin, cel al mamei, la un circuit sangvin propriu;

schimbarea regimului termic, intrând în funcțiune mecanismele de termoreglare;

adaptări hormonale (apariția icterului fiziologic);

intră în funcțiune propriul aparat digestiv;

se accentuează refluxul suptului, adaptându-l la condițiile noi de viață;

apare propriul aparat receptor, se dezvoltă funcționalitatea organelor de simț.

Efortul de adaptare la noile condiții de viață se soldează cu o prindere în greutate de cca. 150–300 gr., însă ea va fi recuperată și depășită chiar rapid.

Creșterea staturo-ponderală în primul an de viață este un adevărat indicator al dezvoltării normale. În genere, sporul de înălțime se face de la 50–54 cm la naștere la 75 cm la un an, cu o diferență de 1–2 cm între fete și băieți. În ceea ce privește greutatea, se trece de la 3.500 gr. la naștere la 9.500 gr. după cele 12 luni ale stadiului sugarului.

În acest prim an de viață se prezintă mai mult o creștere a substratului său organic decât al mineralizării, astfel, explicându-se accelerările în dezvoltarea sa și ușoara refacere, dacă intervin fracturi.

Zona capului implică în primul rând o creștere a perimetrului de la 34,5 cm la 45 cm.

Toracele își păstrează forma cilindrică până la 6 luni, dar apoi coastele vor căpăta o poziție oblică și el va dobândi forma conică armonizată cu dezvoltarea organelor din această zonă.

La 6–7 luni apare erupția dentară, care până la sfârșitul anului face ca sugarul să aibă 7 incisivi.

Sistemul circulator al sugarului mic prezintă câteva particularități care explică, pe de o parte, o anumită rezervă de vitalitate pentru posibile situații dificile (miocardul continuă să mai funcționeze, chiar dacă se mai întrerupe pentru puțin timp respirația) și, pe de altă parte, aportul său la ritmurile accelerate de creșterea fizică.

Respirația este mai superficială și mai frecventă, însă în primele trei luni plămânii cresc foarte mult și se perfecționează din punct de vedere funcțional, până la sfârșitul anului.

2.2. DEZVOLTAREA PSIHICĂ

2.2.1. DEZVOLTAREA SENSIBILITĂȚII ȘI APARIȚIA

PERCEPȚIILOR

Dintre modalitățile senzoriale umane se constată că gustul și olfacția funcționează bine încă de la naștere. Este posibil ca ele să fie într-un fel antrenate încă din etapa prenatală și atunci se petrec și mielinizări ale unor traiecte nervoase importante pentru producerea lor. După naștere se constată o zonă gustativă mai largă decât la adult, adică cuprinzând: suprafața limbii, palatul dur, mucoasa labială a obrajilor și chiar o parte din esofag. Copilul demonstrează reactivitate la gesturile fundamentale (reacții de plăcere dar și de respingere) și posibilitatea de elaborare mai rapidă a reflexelor condiționate. De-a lungul primului an de vârstă se precizează și mai bine reacțiile la substanțele fundamentale, acru și dulce, și se produc noi discriminări legate de diversificarea alimentației.

O dinamică asemănătoare are și olfacția. Nervii mirosului sunt mielinizați la naștere și reacțiile la mirosuri se manifestă relativ clar, modificări ale respirației, pulsul fontanelei, etc. reflexele condiționate se formează repede. Se pare că mirosul joacă un rol foarte important în recunoașterea mamei și a locului în care își desfășoară viața.

Tactilitatea nu este dezvoltată încă de la naștere pentru că pielea suferă anumite transformări structurale și îmbogățiri ale inervației. Cele mai sensibile zone la atingeri sunt: regiunea ochilor, a palmelor, a tălpilor, a obrazului în zona gurii. Este însă mai bine dezvoltată sensibilitatea termică și sugarul mic reacționează la frig sau la prea cald.

La 4 luni sugarul este capabil să întoarcă capul după un obiect în mișcare. Mișcările membrelor se dezvoltă progresiv și un mare interes îl prezintă cele ale mâinilor angajate în apucarea și manevrarea obiectelor.

Auzul începe să funcționeze mai bine din săptămâna a treia, deși se bănuiește o manifestare a lui și înainte de naștere. La începutul stadiului răspunsurile la sunete sunt: tresărire, respirație modificată, dar apoi copilul reușește să rotească și capul după sursa sunetului sau să reacționeze n mod specific: la 2–3 luni, la vocea mamei, iar înainte de 3 luni, poate să localizeze destul de bine sursa de sunete. Capacitatea de a răspunde stimulărilor sonore crește, astfel că, la naștere reacționează la 50% din stimulări, la o lună proporția ajunge la 60%, iar în luna a doua, la 70%. Începând cu luna a șasea se produce și un fel de autoascultare; copilul scoate sunete și se oprește puțin le ascultă, apoi scoate altele, etc. Tot la 6 luni sunt și semnele unei sensibilități pentru muzică exprimată într-un fel de așteptare și liniște caracteristică “ascultării”.

Văzul înregistrează de-a lungul primului an de viață schimbări deosebit de importante, mai ales pentru rolul său integrator față de informațiile furnizate de ceilalți analizatori. Ochii copilului au câteva particularități specifice care dau o caracteristică aparte figurii infantile. Sunt relativ mari în raport cu celelalte elemente ale fizionomiei, sunt rotunzi și par luminoși. O serie de elemente structurale încă nu sunt definitivate: irisul are o culoare albastru-cenușiu închis, aceeași pentru toți copiii până 3 luni. Pupilele sunt ceva mai mici și uneori cu deschidere inegală. Cristalinul este mare, dar cu putere mică de refracție. Sistemul oculomotor încă nu funcționează bine și sunt posibile desincronizări ale axelor ochilor. Capacitatea de adaptare oculară este încă deficitară și se pare că la naștere copilul este posibil să nu vadă nuanțele coloristice.

După 3 luni se produc diferențieri ale ochilor și apare un fel de suferință pentru galben, roșu, albastru și verde.

Procesul dezvoltării percepțiilor vizuale este asigurat prin mișcările de apucare din ce în ce mai bine dezvoltate și prin manipulările diverse ale obiectelor. Apucarea obiectelor permite nu numai semnalizarea mărimii și formei acestora, dar și poziția lor față de corpul copilului.

Toate aceste progrese ale percepției asigură manifestarea din ce în ce mai activă a copilului față de ambianță, dându-i orientare și un grad sporit de adaptare a mișcărilor la obiecte.

2.2.2. DEZVOLTAREA MOTRICITĂȚII LA SUGAR

Dezvoltarea motorie este aspectul cel mai obiectiv al evoluției în primul an de viață.

Condițiile progreselor motricității la sugari sunt:

trecerea de la mișcările spontane și haotice din perioada imediat după naștere, la cele orientate și adaptate;

intrarea normală în funcție a principalelor zone motrice corporale;

organizarea treptată a mișcărilor complexe de apucare și ale celor ce pregătesc deplasarea copilului, adică cucerirea mersului.

La sugarul mic pot fi constate următoarele categorii de mișcări:

mișcări incorporate structurilor reflex necondiționate așa cum sunt cele de supt sau de apucare dacă se atinge podul palmei;

mișcări haotice, globale, neconcordante care exprimă trebuințe specifice sau reacții la orice fel de incitații senzoriale;

mișcări învățate relativ puține, care apar după 3-5 săptămâni, cum ar fi mișcări de căutare a sânului.

Dezvoltarea mișcărilor mâinilor are două feluri de efecte:

perfecționarea sensibilității tactile;

perfecționarea apucării obiectelor și manevrării lor.

Către sfârșitul primului an de viață continuă să se structureze mișcările fine de apucare, dar și de acțiune cu obiecte relativ mici.

Stadiile apucării analizate sunt:

primul stadiu este imediat după naștere și este manifestat ca o acțiune reflexă necondiționată de apucare și urmată la scurtă vreme de lăsarea obiectului.

al doilea stadiu se întinde până spre 3 luni și reprezintă o apucare mai bine organizată, dar fără nici o orientare.

spre luna a treia se înregistrează cel de-al treilea stadiu care coincide cu elaborarea percepției.

al patrulea stadiu, dincolo de 6 luni, constă în faptul că sugarul apucă ce vede dacă obiectul și mâna sunt simultan în câmpul perceptiv.

în următorul stadiu copilul apucă ceea ce vede, fără restricții legate de poziția mâinii.

Fără îndoială că mersul are și numeroase componente înnăscute, dar altele trebuie formate și învățate. Cele mai importante momente ale acestui proces sunt:

La 6 luni copilul reușește să aibă o poziție șezândă, la început cu sprijin de scurtă durată și apoi devine modul lui frecvent de a se afla vis-a-vis de ambianță.

În jurul a 7 luni, copilul face o primă tentativă de a se desprinde de locul în care stă prin ridicarea “în patru labe” sau ridicareain genunchi și sprijinirea de pătuț.

La 8 luni reușește să se ridice în picioare sprijinindu-se de pătuț și stă astfel, la început puțin, apoi din ce în ce mai mult. Dobândește astfel o nouă perspectivă a mediului înconjurător.

După 9 luni copilul reușește să stea în picioare fără sprijin, la început câteva secunde, și gata pregătit să se apuce de pătuț, apoi din ce în ce mai mult.

La 10 luni copilul încearcă să facă pași din poziția picioare sprijinindu-se de obiecte.

În medie la 12 luni se obțin primii pași fără sprijin.

Cucerirea mersului este legată de dezvoltarea motorie generală, incluzându-se astfel și mișcările capului și trunchiului.

2.2.3. AMPLIFICAREA ȘI DIVERSIFICAREA

MANIFESTĂRILOR AFECTIVE ȘI A RELAȚIILOR

DE COMUNICARE LA SUGAR

Dificultățile de adaptare ale noului născut generează stări de afect care au o puternică bază nativă. Foamea, umezeala, frigul, lumina prea puternică, nevoia de somn, generează trăiri negative manifestate prin țipăt, spasme și plâns. Se poate spune că la noul născut relațiile afective sunt numai negative, dat la 3 luni, 15% vor fi și pozitive. Expresiile mimicii sunt sărace și adesea confuze și chiar inverse față de starea sugarului.

Zâmbetul de la începutul primului an de viață se transformă pe la 6 luni într-un râs zgomotos, determinat de momentul hrănirii, al băii, al ridicării în brațe, al gâdilării, jocului cu adultul.

La 5 luni apar supărarea și tristețea propriu-zis psihologice, frica și anxietatea, furia, agresivitatea, gelozia.

Supărarea apare când copilul vede ceva care-i place și nu i se dă sau când i se refuză luarea în primire. Ea se manifestă prin plâns și agitație motorie.

Frica se manifestă prin retragere, ascundere sau plâns puternic și este puternic generată de situații neobișnuite, precum persoane necunoscute, jucării care scot sunete neobișnuite sau pierderea bruscă a reazemului.

Multiplicarea relațiilor cu lumea exterioară și implicarea acestora în mecanismele afectivității ce se exprimă și în posibilitatea de a provoca stări afective prin intermediul cuvântului, astfel că sugarul, la sfârșitul stadiului este capabil să facă o tentativă de plâns dacă i se spune să plângă.

Începând cu sfârșitul celei de-a doua luni și începutul celei de-a treia de viață apare gânguritul. Toți copiii gânguresc la fel, inclusiv cei ce mai târziu, se vor dovedi că sunt surzi și nu-și vor putea însuși în mod deosebit vorbirea.

După 3 luni și jumătate emisia de sunete intră într-o nouă fază care constă în asocieri de sunete și de aceea faza a fost numită etapa “lalațiunii”.

În jurul a 7-8 luni, copilul reușește să imită sunetele pe care le pronunță și cei din jur. Imitând cuvintele simple, pronunțate de adult, asociindu-le cu obiecte și situații de satisfacere a unor trebuințe se constituie astfel, la sfârșitul primului an de viață, mecanismele inițiale ale comunicării verbale.

Cel mai bine sunt pronunțate vocalele “a” și “o”, apoi “i”, “u” și “e”.

Pronunția consoanelor este relativ mai târzie. Se emit mai întâi consoanele surde pentru că pun mai puține probleme de articulare și anume: “m”, “n”, “p”, “b” și “t”. încă înainte de a pronunța primele cuvinte, copilul trebuie să vorbească și să fie stimulat să pronunțe sunete, astfel dezvoltându-se disponibilitățile funcționale native.

Primele achiziții verbale se caracterizează astfel:

sunt însușite în primul rând cuvintele legate de satisfacerea trebuințelor fundamentale ale copilului; (ex. papa, apa, nani)

au o structură fonetică simplă, adică cuprind silabe care se repetă și consoane ușor de articulat;

cuvintele mai complexe sunt simplificate fonetic;

primele cuvinte au o polisemie specifică, rezultată din contextul concret al comunicării și al satisfacerii trebuințelor copilului, și totodată sunt lipsite de funcție gramaticală distinctă;

reacțiile verbale sunt încă instabile, adică uneori copilul răspunde verbal, iar alteori se întoarce la răspunsurile directe;

în contextul comunicării cu părinții copilului achiziționează o experiență personală (cu rol stimulativ pentru însușirea limbajului) care constă în faptul că după fiecare reacție verbală părinții îl mângâie, îi zâmbesc, îl încurajează și apoi îi satisfac mai repede trebuințele.

2.2.4. DEZVOLTAREA CONDUITELOR INTELIGENTE

Structurile inteligenței se construiesc în prelungirea și pe fundamente reflex necondiționate pe care copilul le manifestă imediat după naștere. Contactul cu mediu face ca împreună cu structurile înnăscute să se formeze, să se manifeste rapid funcții elementare psihice și să se organizeze conduitele de relaționare cu ambianța.

Unul dintre cele mai importante reflexe necondiționate este cel al suptului, pe care copilul îl manifestă imediat, dar care necesită atât o anumită exersare pentru ca să se desfășoare în cele mai bune condiții, cât și o acomodare la contextul concret în care se satisface.

Asimilarea îmbracă două forme:

asimilare generalizatoare, constând în mărimea continuă a numărului stimulilor care declanșează suptul;

asimilare recognitivă, adică diferențiere practică și motorie a stimulului de supt, cel mai direct legat de satisfacerea nevoii de hrană.

Noile învățări constau dintr-un început în includerea în schema reflexului necondiționat a noii stimulări datorită caracterului activ al raportării copilului la ambianță.

Reacția circulară primară nu este încă o conduită inteligentă pentru că îi lipsește:

distincția dintre mijloace și ținte;

mobilitatea care să permită adaptarea ei la noi circumstanțe.

Această reacție adaugă reflexelor înnăscute elemente de asimilare și acomodare, depășindu-le și pregătind conduitele inteligente. Ele sunt în același timp, subansambluri organizate de acte mai simple, vizuale, tactile sau motrice, acestea fiind un fel de deprinderi.

Reacția circulară secundară se instalează în jurul a 4 luni și jumătate când există o bună coordonare între vedere și apucare.

Reacția circulară terțiară apare la 11-12 luni și se prelungește și în al doilea an de viață până la un an și jumătate.

Achizițiile pe care copilul le dobândește până la această vârstă schimbă caracterul relațiilor sale cu ambianța și-l fac să se manifeste astfel față de nou. El experimentează pentru a vedea ce se întâmplă, însă nu mai aplică mijloace cunoscute în situații noi, ci inventează noi mijloace. Această experimentare este un fel de tatonare, dar ea este dirijată de schema de acțiune care se potrivește țintei cu cea a mijlocului și aceasta permite să selecteze repede ceea ce duce la succes și să se deosebească de tatonările specifice animalelor.

Inteligența se slujește de schemele perceptive și motrice și este senzorimotrică, însemnând valoare adaptativă ea va cuprinde un fel de reglări caracteristice care pot fi considerate premise ale operațiilor de mai târziu.

Tocmai de aceea apariția gândirii nu poate fi înțeleasă fără urmărirea achizițiilor a obiectului cunoașterii:

construirea inițială, practică a obiectului cunoașterii;

construirea câmpului spațio-temporal practic;

surprinderea relațiilor cauzale în câmp perceptiv.

III. ROLUL ADULTULUI

Însăși nașterea este un pas important pentru viitoarea mămică și starea ei psihică înainte și în timpul desfășurării nașterii presupune încordare și teamă, iar teama implică durere. De aceea este foarte importantă pregătirea anticipată a mamei pentru acest eveniment, arătându-i că nașterea nu poate fi lipsită de dureri, să rămână răbdătoare și încrezătoare și să înțeleagă caracterul natural al acestui proces.

Primul an de viață creează o bază primară a atașamentului fata de mamă.

Marea valoare formativă a relațiilor familiale și îndeosebi, ale celor cu mama, izvorăsc din natura lor deosebită.

Evoluția afectivă a sugarului este profund marcată de relațiile dominante de climatul afectiv general al familiei, iar un rol important îl are imaginea pe care copilul și-o face asupra persoanelor adulte.

TEORIA ATAȘAMENTULUI

Stabilitatea și “forța adultului” își au originea în stabilitatea și profunzimea sentimentelor de atașament afectiv din timpul copilăriei.

În funcție de natura și gradul în care se constituie, există 3 tipuri de atașament:

atașament sigur – copilul simte o protecție puternică și definitivă, asigurată de dragostea părintească;

atașament nesigur – copilul nu este sigur de sentimentele părinților, iar situația este alimentată de un comportament șovăielnic al părinților;

atașament foarte nesigur – se datorează lipsei unei relații normale între părinți și copii și îndeosebi lipsei totale a dragostei părintești.

Din analiza acestor tipuri de atașament rezultă că formarea unui viitor adult stabil, încrezător în capacitățile lui și sociabil, este posibil numai prin asigurarea unei creșteri normale a copilului, numai printr-o siguranță familială, a stimulării aptitudinilor unui copil, a orientării și controlului asupra lui, a responsabilității lui.

DISTANȚA AFECTIVĂ – ANXIETATEA DE SEPARARE

Lipsa îngrijirilor materne din primul an de viață se răsfrânge negativ, mai târziu, asupra construirii personalității și a formării comportamentelor adaptive. Copiii care au trăit astfel de situații sunt înclinați delincvență, nevroză și au mari dificultăți în manifestarea încrederii în oameni și în stabilirea unor bune relații cu ceilalți.

Studiile de specialitate au deosebit trei tipuri de anxietate ce apar la copii și care în condițiile în care aceștia nu beneficiază de condiții normale de dezvoltare pot duce la dezvoltarea unor complexe mai târziu, fragilizând întreaga personalitate. Este vorba despre anxietatea față de persoanele străine, urmată mai apoi de anxietatea de separare, copilul temându-se de pierderea mamei de care este dependent în mare măsura. Mai târziu va apare și anxietatea morală, legata de apariția și interiorizarea sentimentelor de vinovăție. Trebuie menționat aici faptul că distanța afectivă despre care vorbea Hall în teoria sa își are rolul său bine definit. Zona intimă (până la 45 cm) caracterizează în primul rând relația copil-mamă, în care schimbul de informație nonverbală și afectivă este maximă. Odată cu înaintarea în vârstă, cu înregistrarea de noi achiziții în toate planurile dezvoltării psihice, capacitatea de relaționare se mărește, iar copilul acceptă în sfera lui de acțiune alți adulți și copii de vârste diferite. Astfel își construiește o zonă personală (până la 125 cm), o zona socială (până la 350 cm) și una publică. Toate vor depinde de evenimentele petrecute însă în prima perioadă, de traumele pe care le-a avut de întâmpinat în acel timp și de capacitatea sa de a le asimila și depăși.

Anxietatea copilului este generată de îndepărtarea mamei, de prezența unor persoane străine sau de situații pe care nu le cunoaște. Se pare că temerile lui sunt învățate prin condiționare, imitație sau inducții de la cei din jur. Necunoscutul și neobișnuitul generează întotdeauna anxietate, însă hotărâtoare este atitudinea părinților față de împrejurări de acest fel.

Tensiunea anxietății poate fi transmisă copilului de către persoana care îl îngrijește, iar echilibrul afectiv al părinților și mai ales al mamei este factor de optimă dezvoltare pentru copil.

Unele cercetări făcute asupra copiilor din instituțiile de ocrotire demonstrează că lipsa îngrijirilor materne provoacă traume fizice, intelectuale, afective și sociale. Comparând rezultatele privind dezvoltarea fizică a copiilor din mai multe instituții de acest fel, se arată că acei copii care deși aveau condiții materiale mai proaste, erau înconjurați de dragostea celor din jur, se dezvoltă mai bine fizic decât cei care aveau mâncare din belșug și condiții materiale și sanitare foarte bune, dar erau tratați cu răceală.

IV. METODOLOGIE

4.1. OBIECTIVE

Obiectivul acestei lucrări este identificarea cauzelor principale ce duc la apariția fenomenului de abandon a copiilor nou-născuți. În partea teoretică a lucrării este prezentată concepția teoretică cu privire la dezvoltarea în primul an de viață, lipsa afectivității și stimulării copilului în primele luni de viață putând avea repercusiuni în dezvoltarea sa ulterioară, în special în plan afectiv.

Ca urmare, scopul practic este eliminarea acestor cauze sau cel puțin diminuarea lor.

De asemenea, un alt obiectiv secundar este stabilirea profilului mamei cu risc de abandon și în consecință stabilirea câtorva puncte de bază în construirea unui plan de combatere a fenomenului.

4.2. METODE DE CERCETARE

Utilizat în scopul de a verifica diferite ipoteze de cercetare sau de a descrie fenomene socio-umane, interviul este o tehnică de obținere a unor informații verbale de la indivizi sau grupuri, prin întrebări și răspunsuri.

Vizând aprofundarea problemei părăsirii nou-născutului de către mama naturală în maternitate, interviul a fost structurat pe câteva teme principale. Acestea s-au referit la cauze care determină această atitudine:

situația familială tensionată;

situația materială precară;

nașterea unui copil nedorit;

vârsta fragedă a mamei.

Întrebările folosite au fost atât de închise, cu scopul de a ghida subiectul, cât și deschise, lăsând acestuia posibilitatea de a se exprima liber.

Răspunsurile au fost notate în cele două foi de protocol, prezentate în anexă.

4.3 LOT EXPERIMENTAL

Lotul experimental a cuprins un număr de 18 mame ce și-au părăsit copiii în maternitate, la scurt timp după naștere.

Datele factuale ale celor 18 mame se pot schematiza astfel:

Varsta – 14-18 ani : 4 persoane

18-25 ani :12 persoane

25-30 ani : 2 persoane

Studii : – 8 clase: 11 persoane

studii medii : 5 persoane

studii superioare : 2 persoane

Starea civila: – necăsătorite :10 persoane

căsătorite : 5 persoane

divorțate : 2 persoane

văduve : 1 persoane

Mediul de proveniență – București : 8 persoane

urban : 6 persoane

rural : 4 persoane

Datele au fost obținute prin studiul fișelor de internare și ulterior din discuțiile avute cu mamele în vederea clarificării situației ce le-a determinat să-și părăsească copiii. Obiectivul interviului era identificarea soluțiilor posibile pentru menținerea nou-născuților în familia naturală sau lărgită sau în ultimă instanță, obținerea consimțământului în vederea adopției.

V. INTERPRETAREA REZULTATELOR CERCETĂRII

Analiza cantitativă și calitativă

Într-o primă fază a analizării rezultatelor obținute vom studia informațiile din fișele de la internare ce furnizează date despre mame și despre situația lor actuală care a determinat ajungerea copiilor în dificultate.

Astfel, vârsta la care există cea mai mare frecvență de apariție a fenomenului este cea între 18 și 25 ani, când dorința de împlinire familială (de a avea un partener și copii) este foarte activă.

În ceea ce privește studiile pe care le-au absolvit mamele ce fac parte din lotul analizat, majoritatea au 8 clase, pe ultimul loc situându-se cele cu studii superioare.

De asemenea starea civilă a celor mai multe dintre mame este “necăsătorită”, la jumătatea procentului situându-se cele căsătorite.

Dacă 8 mame au domiciliul în București, 4 provin din alte orașe, iar 6 din mediul urban, acestea din urmă venind în capitală cu intenția de a ascunde nașterea copilului familiilor și prietenilor lor.

Prin urmare, profilul mamei cu risc de abandon al copilului la naștere este următorul: tânără necăsătorită, cu vârstă între 18 și 25 ani, absolventă a 8 clase, mediul de proveniență fiind locul unde domiciliază.

Vom analiza în continuare posibilele cauze ale unei astfel de atitudini față de propriul copil.

Care este relația mamei cu tatăl copilului? Cazurile cele mai puține sunt cele în care partenerii sunt căsătoriți, precum și cele de viol, situația cea mai frecventa este concubinajul, urmată de relațiile întâmplătoare.

Din datele recoltate reiese faptul că unul dintre factorii care stau la baza abandonului este situația materiala a familiei: majoritatea mamelor nu au un loc de muncă, 5 dintre parteneri nu au un venit stabil, 5 dintre familii situația materială este precară. Astfel, se observă că lipsa unui loc de muncă, instabilitatea sa, precum și insuficiența veniturilor vor contribui la apariția unei atitudini de respingere a copilului nou-născut și de părăsire a lui, într-un loc unde va avea asigurate condițiile primare de existență.

Totuși doar o analiză superficială ar putea rămâne la acest nivel al constatărilor. O altă caracteristică a acestor familii este relația tensionată dintre membrii. Pe de o parte este vorba despre conflictele dintre parteneri, iar pe de altă parte de cele cu familiile de proveniență, și în special cu cele ale mamelor.

Mai ales la mamele foarte tinere care au rămas însărcinate în urma unei relații întâmplătoare, situația frecvent întâlnită este aceea în care fie ambii părinți fie doar unul dintre ei nu are cunoștință despre existența copilului. Teama de consecințele dezvăluirii adevărului este mai mare decât durerea provocată de hotărârea de a părăsi copilul, poate pentru că există speranța că acesta va întâlni o familie care să îi ofere atât dragostea cât și condiții mai bune de trai.

Tensiunile ce pot apare din diferite motive între parteneri complică situația și așa dificilă din cauza condițiilor materiale precare și a imposibilității ieșirii din criza, fapt ce crește riscul abandonului copilului.

Să urmărim în continuare care este corelația între diferitele variabile studiate.

Tipul relației de cuplu și vârsta mamei

După cum se observă și din grafic, relațiile întâmplătoare se întâlnesc la vârsta de 14-18 ani când tânărul caută să fie independent fără a fi suficient de matur încât să-și asume responsabilitatea faptelor sale. Relația de concubinaj este specifică perioadei 18-25 ani, când dorința de împlinire familială (relație stabilă cu un partener și copii) este activă, fără ca neoficializarea legăturii să constituie un factor de frustrare mare.

Tipul relației de cuplu și relația cu familia de proveniență

Observăm că în cazul relațiilor de concubinaj apar mai mult tensiuni cu partenerul, în timp ce în cazul relațiilor întâmplătoare conflictul cu familia este major.

Situatia materiala si relatia cu partenerul

Prin urmare, cu cat situația generală este mai dificilă, cu cât conflictul dintre parteneri crește, fapt ce contribuie la creșterea riscului de abandon. Faptul că mama nu are un serviciu stabil nu este un motiv obligatoriu pentru ca în cuplu să apară tensiuni.

Problema care se ridică inevitabil, este de ce în condițiile în care condițiile materiale ale familiei sunt precare, relațiile din cadrul cuplului din tensionate, ca și cele cu familia de proveniență, având în vedere că planificarea familială nu mai este un tabu, copiii se nasc pentru a fi părăsiți?

Explicația trebuie căutată pe de o parte în lipsa unui program de informare cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masa, iar pe de altă parte într-o educație deficitară la nivelul instituțiilor de învățământ. Nu trebuie omisă nici ineficiența programului de protecție socială la nivel național și local.

VI. CONCLUZII

Toate aceste date obținute se constituie ca punct de plecare în vederea alcătuirii unui program de prevenire a abandonului. Pe de o parte se va urmări identificarea unor surse financiare care să sprijine mamele și/sau familia pentru a depăși situația dificilă în care se află. Durata acestui ajutor va fi stabilită în funcție de condițiile concrete în care se afla și de evoluția ulterioară a evenimentelor, cu precizarea că este o măsură temporară.

Pe de altă parte vor fi stabilite obiectivele unor discuții cu cei doi parteneri pentru soluționarea conflictelor dintre ei, cu perspective în reglementarea situației cu familia lărgită care poate oferi un sprijin substanțial în creșterea și îngrijirea copilului. Rolul unei bune legaturi între membrii celor două familii nu mai trebuie demonstrat, efectele sale fiind benefice atât nou-născutului, cât și adulților, mai ales în momentele dificile ce pot apare în decursul vieții.

Care este scopul unui astfel de proiect? Reîntoarcerea copilului în mijlocul familiei sale. Studiile de specialitate au demonstrat faptul că un copil care petrece primele luni de viață departe de căldura unei mame și a unui cămin stabil, înregistrează momente de regres în evoluția sa psiho-fizică. Cu cât această perioadă este mai mare, cu atât efectele vor fi mai adânci, constituind complexul de simptome ce dau numele de “hospitalism” sau de “avitaminoză afectivă”.

Ori, dacă clarificarea situației sale juridice durează un timp mai îndelungat, șansele copilului sale de a beneficia de afecțiunea și siguranța pe care i-o poate da o familie care îl dorește, scad cu fiecare zi. Iar identificarea unei familii permanente pentru un astfel de copil este obiectivul numărul unu al oricărei echipe ce lucrează în domeniu, o familie permanentă însemnând familia naturală sau o familie adoptivă.

Cum “a preveni este mai ușor decât a vindeca”, ideea de baza a oricărei schimbări cu efecte de durată este schimbarea mentalităților cu privire la planificarea familiala, la ideea de cuplu, la rolul copilului într-o familie.

Viața de relație a oamenilor nu numai că nu a regresat față de forma ei primară, naturală și și-a îmbogățit nemăsurat și s-a ridicat la un nivel calitativ superior exprimat în cunoștințe, acumulări de experiențe, producere și utilizare inteligentă de instrumente și tehnici.

În cadrul social, individul există în relații cu toți ceilalți. Prin rolurile pe care le îndeplinește și prin modul în care se conduce după valori, cum sunt adevărul, binele și frumosul, subiectul uman se dezvoltă ca o personalitate.

Însușirile psihice definitorii pentru ființa umană sunt dependente de zestrea ereditară proprie speței umane și de condițiile adecvate de dezvoltare.

Omul se naște cu posibilități de cunoaștere abstractă și de inteligență logică, dar aceasta nu înseamnă că el dispune, la naștere, de cunoștințe și este capabil de acte inteligente.

Comunicarea verbală și nonverbală este o condiție vitală a existenței umane și un principiu al întregii dezvoltări psihice a omului atât în ordinea cognitivă, cât și în cea a formulării scopurilor și biruirea obstacolelor. Fiecare cuvânt este un semnificant și devine purtător al unei semnificații generale.

Cum fiecare dotație ereditară este singulară și drumul pe care îl parcurge individul pe harta existenței socio-culturale este unic și irepetabil, după cum sunt și experiențele sale, individualitatea ajunge să fie și ea unică în corectitudinea trăsăturilor și configurației sale.

BIBLIOGRAFIE

ȘCHIOPU URSULA – “Psihologia copilului”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;

ȘCHIOPU URSULA, VERZA EMIL – “Psihologia vârstelor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995;

J. Chateau – “Copilul și jocul”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;

U. Șchiopu – “Problemele psihologice ale jocului și distracțiilor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;

FRAK PARKINSON – “Post-trauma stress”, Cheldon Press, London, 1993.