Faci parte din categoria celor care urăsc istoria Poate nu -ți place materia în sine , poate ai avut un [616769]

Faci parte din categoria celor care urăsc istoria? Poate nu -ți place materia în sine , poate ai avut un
profesor tiran care te -a făcut să o detești, poate ți -ai ales greșit profilul în clasa a IX -a și acum mai ai
foarte puțin timp până la BAC așa că ești disperat. Am venit cu o soluție! Numele meu e Florian Suba,
fost olimpic la Istorie și am promovat proba de BAC cu nota 9.70 ( verificabil ) așa că am pregătit pentru
tine un mic ghid al Bac -ului la Istorie, scris pe limba ta, cu care proba ți se va părea floare la ureche. Și
mai mult decât atât, dacă la oră în loc să scrii lecția ai desenat o I o sau 8===D pe caiet, nu -i stres, i feel
you bro, vin si cu materia necesara pentru promovarea subiectului 3, scurt și concis, exact cât trebuie să te
încadrezi în limita de spațiu cerută. O să explic fiecare subiect în parte, cum trebuie abordat pentru a fi
promovat și vei vedea că poți să i ei nota 5 fără să înveți mare lucru , (deci nu te panica că nu ai timp)
doar cu puțină atenție și niște tips&tricks , dar îți voi da tot ce e nevoie pentru 10. Hai să nu ne mai lungim
și să o luăm pas cu pas.
În primul și în primul rând, timpul pe care ți -l alocă cei de la examen e de 3 ori mai mare decât ai
nevoie să rezolvi tot, trust me! Eu am terminat înainte să treacă timpul necesar după care te lasă să ieși din
sală, parcă era o oră. Așa că primul și cel mai important lucru e să nu te panichezi din cauza lipsei de
timp. Al doilea lucru important e să fii foarte atent la cerință și s -o iei pe fiecare în parte. Hai să lucrăm
direct pe un subiect d e BAC să vezi despre ce vorbesc:
SUBIECTUL I (30 de puncte)
Citiți cu atenț ie sursele istorice de mai jos:
A. „Astfel, pașoptiștii nu au exprimat nicio ostilitate faț ă de sulta n și chiar și -au declarat intenț ia de a
respecta toate obligaț iile tratatelor încheiate cu acesta; nu au putut în să să-și ascundă ostilitatea faț ă
de Rusia și [ca urmare] au cerut să se pună capăt regimului instituit prin Regulamentele Organice
(…). Pașoptiștii enumerau apoi principiile pe baza cărora intenționau să așeze Principatul [Ț ara
Românească] pe o cale nouă (…): egalit atea în drepturi a tuturor cetăț enilor; (…) o largă participare la
viața publică prin lărgirea drepturilor electorale; libertatea presei, a cuvântului și a întrunirilor ( …);
desființ area tuturor rangurilor și titlurilor nobiliare; alegerea domnitorul ui din orice categorie a
populaț iei pe termen de cinci ani. Proclamaț ia de la Islaz a fost un program caracteristic pentru
intelectualii (…) de la 1848, datorită accentului pus pe libertăț ile individual e, încrederii în bunele
instituț ii și prevederilor sale pr ivind un rol sporit pentru cetăț ean în treburile publice.”
(Keith Hitchins, “Românii 1774 -1866 ”)

B. „Pentru legitimarea actului de la 11 februarie [abdicarea domnitorului Al. I. Cuza] și demonstrarea
necesității aducerii în țară a unui prinț străin, au fost trimise delegați i în străinătate . (…) Între timp
plebiscitul (…) care a confirmat, cu majoritate covârșitoare, alegerea lui Carol (…) ca domn al
României, a pus iarăși Euro pa în faț a unui fapt împlinit. Consolida rea și recunoașterea noii situaț ii
erau cu atât mai necesare cu cât (…) mișc area separatistă, manifestată la Iași (…), a reliefat primejdia
care ameninț a unitatea și integritate a statului român. (…) Constituți a din anul 1866 proclama
principiul monarhiei ereditare în favoarea principelui Carol de Hohenzollern -Sigmaringen și a
moșt enitorilor săi. În cup rinsul său (…) proclama libertăț ile și d repturile fundamentale ale
cetățeanului, suveranitatea naț ională, guvernământul reprezentativ (…), responsabilitatea
ministerială.”
(Gh. Platon, “Istoria modernă a României ”)

Acum, dacă ești ma fiot, poți să nici nu citești textul, că îți încarci memoria aiurea și nu mai are
loc colajul manele vechi 2007 live. Pentru primele cerințe nu trebuie să înveți ceva, trebuie doar s -o arzi
pe stilul Google, adică să lucrezi pe bază de keywords – cuvinte c heie. Să luăm prima cerință:
1. Numiți, din sursa A, programul din Țara Românească, prezentat în 1848. 2 puncte
Cum am spus mai sus, căutăm sursa A și după ce realizăm că sursa A e aia de deasupra de sursa B
căutăm în ea cuvinte cheie: program, 1848.
“Proclamația de la Islaz a fost un program caracteristic pentru intelectualii (…) de la 1848 , datorită
accentului pus pe libertățile individuale, încrederii în bunele instituții și prevederilor sale privind un
rol sporit pentru cetățean în treburile publice . “
Când cerința începe așa: Numiți… e suficient să numești, nu trebuie să te lungești în exprimare, și
atunci poți scrie simplu : Proclamația de la Islaz. Felicitări, ai luat 2 puncte, cu 1 din oficiu ai 1,20
până acum.

2. Precizați, din sursa B, acțiun ea prin care România a pus Europa în fața faptului împlinit. 2 puncte
Ne ținem în continuare tare pe poziții cu cuvinte cheie , dar suntem atenți că de data asta e vorba
de sursa B, nu ne panicăm că nu găsim nimic în A, da?! Cuvinte cheie: pus Europa în faț a faptului
împlinit
“Între timp plebiscitul (…) care a confirmat, cu majoritate covârșitoare, ca domn al României, a pus
iarăși Europa în fața unui fapt împlinit .”
Din nou, și la “Precizați ” ca și la “Numiți ” e sufici ent să redactezi strict acea parte , nu scriem
povești. Ce acțiune a pus Europa în fața faptului împlinit? “alegerea lui Carol ” (…). Scurt și la
obiect, ai făcut 4 puncte.

3. Menționați, din sursa A, respectiv din sursa B, câte o informație referitoare la cetățean. 6 puncte
Stai cu ochii în 4 că asta -i întrebare de 6 puncte, n -o ratăm, da? Nu scăpăm încă de cuvintele
cheie, căutăm cuvântul cetățean și în A și în B.
“Pașoptiștii enumerau apoi principiile pe baza cărora intenționau să așeze Principatul [Țara
Românească] pe o cale nouă (…): egal itatea în drepturi a tuturor cetățenilor ; (…) o largă participare
la viața publică prin lărgirea drepturilor electorale; libertatea presei, a cuvântului și a întrunirilor ”
text A
“Constituția din anul 1866 proclama principiul monarhiei ereditare în favoar ea principelui Carol de
Hohenzollern -Sigmaringen și a moștenitorilor săi. În cuprinsul său (…) proclama libertățile și
drepturile fundamentale ale cetățeanului , suveranitatea națională, guvernământul reprezentativ (…),
responsabilitatea ministerială.”
text B

Dacă enunțul începe cu : “Selectați din text informația cu privire la… ” atunci pui ghilimele și
transcri exact textul din cerință. Aici scrie Menționați, așa că știu că ți -e lene dar trebuie să
reformulăm puțin, să nu strâmbe din nas cel care corecteaz ă lucrarea:

“Pașoptiștii intenționau să implement eze în Țara Românească principii precum egalitatea în drepturi
a tuturor cetățenilor ” – Textul A
“Constituția din 1866 proclama libertățile și drepturil e fundamentale ale cetățeanului” – Textul B

Ai mai sc ris două propoziții, ai mai luat 6 puncte, ai nota 2, stai jos!

4. Scrieți, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susține ideea conform căreia
domnitorul/ principele provine din toate categoriile sociale, selectând, din această sursă, două
informații aflate în relație cauză – efect.

Citim anunțul cu atenție, da? Ni se cere să scriem litera sursei, rămânem la cuvinte cheie și
căutăm exact ce ni se cere. Dacă nu ți s -au aburit ochelarii ar trebui să găsești asta: alegerea
domnitorului din orice categorie a populației pe termen de cinci ani în textul A, așa că prima și prima
dată trecem la răspuns litera A, atât, A!
Acum pentru partea a doua a cerinței, tot pe keywords o ardem dar de data asta s -ar putea să nu
fie tocmai mură -n gură. Adică în unele texte nu îți va apărea exact termenul din cauza, dar poți porni
mai ușor de la co adă la cap, căutând întâi un efect care să te ducă la cauză, e fect ce urmează adeseori
după termeni precum : deci, așadar, prin urmare. În textul nostru apare așa:
nu au putut însă să -și ascundă ostilitatea față de Rusia și [ca urmare (…)
Pentru că enunțul îți cere să selectezi, dă -i niște ghilimele la prima parte – nu au putut însă să -și
ascundă ostilitatea față de Rusia – și scrie lângă CAUZĂ și dedesupt, t ot în ghilimele – au cerut să se
pună capăt regimului instituit prin Regulamentele Organice – EFECT. Hopa, încă 6 puncte.
5. Scrieți, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care combate ideea conform căreia
domnitorul/ principele provine din to ate categoriile sociale, selectând, din această sursă, două
informații aflate în relație cauză – efect.
Aici iar suntem mafioți, din moment ce avem 2 texte și textul A susține idea că domnitorul
provine din toate categoriile sociale, răspunsul corect la pr ima parte a cerinței e varianta B, logic, așa
că prima dată scriem B .
Foarte important, sunt multe puncte pe care le pierzi pe chestii ce nu țin de istorie – așa că
scrie î ntâi tot pe ciorna de examen , garantez că ai destul timp să transcri după.
„Pentr u legitimarea actului de la 11 februarie [abdicarea domnitorului Al. I. Cuza] și demonstrarea
necesității aducerii în țară a unui prinț străin, au fost trimise delegații în străinătate. Ca și la punctul
trecut, începem fix pe invers, cu efectul. Care e efe ctul aici? Păi că au fost trimise delegații în
străinătate. Din ce cauză au fost ele trimise? Pentru legitimitatea actului din 11 februarie. Ne cere să
selectăm, îi dăm iar cu ghilimele.

„Pentru legitimarea actului de la 11 februarie [abdicarea domnitorul ui Al. I. Cuza] și demonstrarea
necesității aducerii în țară a unui prinț străin – Cauză
Au fost trimise delegații în străinătate – Efect .
Jap, încă 6 puncte. În ritmul ăsta tu chiar ai șanse să iei bacu ’! 

6. Menționați două acțiuni la care participă românii în relațiile internaționale ale secolului al XX -lea,
pentru realizarea României Mari. 4 puncte
Aici deja se împute treaba, că dacă n -ai învățat nu merge cu ghicitul. Dar sunt băiat de treabă și îți
atașez la final material de pe care să înveți, aș a că nu -ți dau răspunsul la întrebările astea aici, că le
găsești acolo ). Important e să fii atent la felul în care e formulată întrebarea, scrie menționați deci
nu te lungești : ex. Tratatul de la San Stefano și Berlin. Atât.

7. Argumentați, printr -un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia statul român modern s -a
implicat în relațiile internaționale din secolul al XIX -lea. 4 puncte
Cam asta e buba cu ultimele două puncte de la subiectul 1 și 2, că dacă nu înveți nu pr ea ai ce să
faci. Deci aici trebuie să bagi puțin tocit. Totuși, revin la nivelul atenției, aici îți cere să argumentezi,
deci trebuie să fie un răspuns mai lung, așa că pe lângă informația corectă pe care o notezi, cel ce îți
corectează lucrarea se va uit a și la felul în care e scris, adică trebuie să folosești conectori
precum: deoarece, pentru că, deci, așadar, prin urmare, în concluzie, să fie scrisul lizibil, adică
să-ți înțeleagă nenea opera și îți dă 1 punct de la el pentru o argumentare pertinentă, adică să
nu aberezi, jumătate e punctat ce scrii, jumătate e cum scrii, deci fii atent!
Strict în cazul de față, pentru că nu sunt toate subiectele notate la fel, fără să înveți nimic ai
obținut 2.2 puncte din 3 posibile la subiectul 1, cu 1 punct din ofic iu că oamenii de la minister sunt de
treabă ai până acum nota 3.20. Hai să “keep on going! ”
Subiectul 2 (30 de puncte)
A. „Idealurile fasciste au fost îmbrățișate rapid de către masele de oameni, care erau formate din
categorii amestecate de populație, in cluzând agricultori, proprietari de terenuri, oameni de afaceri,
veterani de război și multe altele(…). Ca ideologie, fascismul s -a manifestat împotriva sloganului –
libertate, egalitate, fraternitate – (…) În scurt timp, Italia fusese transformată într -un stat polițienesc.
Codul de legi a fost rescris pentru a favoriza fascismul. Toate instituțiile educative au primit ordinul
să apere regimul. Mussolini a căutat să se asigure că acesta a intrat în casa fiecărui individ, iar tot ceea
ce citeau oamenii erau de fapt propriile sale gânduri.” (C. Misquitta, “Dictatori nemiloși ”)
B. „Ca șef al guvernului, Mussolini nu mai era un prim -ministru votat de Parlament și responsabil în
fața lui. Situat în afara și deasupra planului pe care se aflau miniștrii, simpli agenți de execuție, el era
investit de rege cu depline puteri executive și nu depindea decât de suveran. La 31 ianuarie 1926,
puterile sale legislative au fost extinse. [În Italia] ni ci o lege nu putea fi prezentată fără

consimțământul lui și era, totodată, autorizat să legifereze prin decrete -legi, în afara controlului
parlamentar. (…) Codurile de legi au fost revizuite în sens autoritar, iar libertățile locale au fost
reduse în folos ul prefecților, agenți ai despotismului.” (P. Guichonnet, “Mussolini și fascismul ”)

1. Precizați, din sursa A, sloganul împotriva căruia s -a manifestat fascismul. 2 puncte
Revenim la cuvintele cheie, iar e simplu!
“Ca ideologie, fascismul s -a manifestat împotriva sloganului – libertate, egalitate, fraternitate – (…)”
Mai simplu de așa nu se poate, până și Viorica Dăncilă știa să răspundă la întrebarea asta, sau…?
. Deci trecem pe foaia de examen exact asta: Libertat e, egalitate, fraternitate.

2. Precizați, din sursa B, o informație referitoare la codurile de legi. 2 puncte
Keyword – codurile de legi . “Codurile de legi au fost revizuite în sens autoritar, iar libertățile locale
au fost reduse în folosul prefecților, a genți ai despotismului.”
Aici poți scrie tot ce am selectat. Îți dau voie :))

3. Menționați spațiul istoric și conducătorul politic la care se referă atât sursa A, cât și sursa B . 6
puncte
Hai că aici chiar au fost de treabă cei ce au făcut subiectul, cum s ă îți ofere atât de gratuit 6
puncte? Adică se vede și dacă citești printre rânduri că e vorba de Italia și de Mussolini, e chiar o
jignire adusă inteligenței tale dar ar trebui să zici mersi, nu să comentezi. Revenind la formulare, scrie
“Menționați ”, răspunzi simplu : Italia; Mussolini.

4. Menționați, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la practicile politice fasciste,
susținându -l cu o explicație din text.

Așa, că mă așteptam să apară un subiect de genul. Când se cere un punct de vedere, nu
începe cu Părerea mea este că, pentru că e o exprimare nefericită a celor ce fac subiectele ce
provoacă confuzie. Nu e curios corectorul să vadă dacă tu crezi că a făcut bine sau nu Mussolini
când a impus fascismul , deși din felul în care e formulată întreb area așa pare . Caută să vezi ce a
făcut el ca politician, și ca să -ți fie mai ușor, orice practică politică ți s -ar cere să explici și nu
reușești să îți dai seama exact ce ai de scris, înlocuiește personajul din text cu Dragnea. E mai
aproape de tine, i -ai urmărit acțiunile și îți e mai ușor. După întoarce -te te rog la ceea ce ți se cere,
nu scrie că Italia a fost transformată în stat polițienesc de Dragnea, că sigur se amuză corectorul,

dar pentru stand -up comedy nu primești puncte la examen. Deci, reveni nd, caută în text ceva ce a
făcut Mussolini ca politican, ce decizii a luat? Răspuns: În scurt timp, Italia fusese transformată
într-un stat polițienesc. Îți cere să menționezi, deci propoziția de mai sus e suficientă să primești 3
puncte. Pentru încă 3 pu ncte adaugă și ce urmează după: Toate instituțiile educative au primit
ordinul să apere regimul, Mussolini căutând să se asigure că acesta a intrat în casa fiecărui
individ, iar tot ceea ce citeau oamenii erau de fapt propriile sale gânduri .
Ai observat ce am făcut aici? Pentru că nu a zis să selectezi, nu am redat textul integral între
ghilimele, am modificat un punct într -o virgulă și am modificat timpul verbal la “a căutat ” și am
rezolvat problema, nu e nevoie de ghilimele. Voila! Încă 6 puncte.

5. Menționați, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la relația dintre puterea executivă și
puterea legislativă, susținându -l cu o explicație din text.
Aici începem cu o clarificare: separarea puterilor în stat e următoarea: puterea executivă –
exercitată de Guvern, puterea legislativă – exercitată de Parlament , care are de asemenea și cu controlul
asupra executivului și judiciarului, și judecătorească – exercitată de curțile de justiție. Adică Parlamentul
dezbate și aprobă legile, Guvernul le imp lementeză adică le pune în practică iar rolul puterii judecătorești
este de a interpreta și aplica legile în numele statului .
Recunosc că asta e prima întrebare mai complicată de până acum, în sensul că trebuie să își pui
puțin mintea la contribuție când c auți în text. Dar tot pe cuvinte cheie mergem. Acum că știm care e
executivul și care e legislativul, ne sare mai ușor în ochi pasajul pe care trebuie să lucrăm, și anume: „Ca
șef al guvernului, Mussolini nu mai era un prim -ministru votat de Parlament și r esponsabil în fața lui.
Situat în afara și deasupra planului pe care se aflau miniștrii, simpli agenți de execuț ie, el era î nvestit de
rege cu depline puteri executive și nu depindea decât de suveran. ”
Răspunsul la cerință este următorul: Relația dintre e xecutiv și legislativ iese din normalitate, adică
Mussolini ca prim ministru nu mai e responsabil în fața Parlamentului, adică miniștrii au un rol formal, de
simpli executanți , el fiind învestit ( a învesti înseamnă a pune în funcție, a -i da autoritate, in vestiții facem
la bursă ) de rege și oferinduise puteri executive depline.
Ce am făcut aici? Nu am făcut mare lucru, am reformulat textul dat, dar a fost nevoie să știu ce e ăla
executiv și cu ce se mănâncă înainte să mă apuc de scris. Are sens ce zic?
6. Menționați două trăsături ale democrației din spațiul european, în prima jumătate a secolului al XX -lea.
4 puncte
Aici iar trebuie tocit. Dar insist din nou pe formularea cerinței: Nu -ți pierde timpul scriind două
pagini aici, scrie „Menționați ”, păi doa r menționează: ex: Separarea puterilor în stat.
7. Prezentați o practică politică specifică democrației din Europa, în a doua jumătate a secolului al XX –
lea.
Dacă nu tocești nu știi să răspunzi nici aici. Cum am spus -o și la subiectul 7 de la partea întâi,
jumătate din punctaj e acordat pentru ce scrii, cealaltă jumătate pentru cum scrii, fii atent!

Acum să facem niște calcule referitoare strict la acest subiect: din 7 cerințe 5 se pot rezolva
fără să înveți mare lucru, deci în cazul de față poți lua încă 2.20 din 3 și cu 3.20 de până acum ai
nota 5:40 cu minimul de efort. Așadar nu te îngrijora, nu e așa greu să iei BAC -ul la I storie . De aici
încolo trebuie să înveți pentru notă mare. Dar înainte să îți scriu materialul pentru subiectul III,
hai să vedem ce putem să -i facem și nu are legătură cu tocitul.

SUBIECTUL al III -lea
Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despr e diplomație și conflict în Evul Mediu și la
începuturile modernității, în spațiul românesc, având în vedere:
– menționarea a două instituții centrale înființate în spațiul românesc, în Evul Mediu;
– prezentarea unei acțiuni diplomatice care se referă la spațiul românesc, desfășurate în Evul Mediu;
– precizarea unei cauze a implicării spațiului românesc în conflict, în Evul Mediu și menționarea a două
acțiuni militare desfășurate în secolele al XIV -lea – al XV -lea;
– formularea unui punct de vedere refe ritor la rolul unei acțiuni militare desfășurate în spațiul românesc,
în secolele al XVI -lea – al XVIII -lea și susținerea acestuia printr -un argument istoric.
Aici e subiectul la care poți să te bazezi pe empatia celui care corectează, adică te poate punc ta cu
maxim chiar dacă pe alocuri bați câmpii dar în ansamblu ai un eseu ok. Ce înseamnă eseu ok? În primul
rând, din alea 30 de puncte, 6 îți sunt oferite gratuit dacă te duce puțin capul, adică: să folosești un limbaj
istoric adecvat, eseul tău să aibă , cum e normal și de bun simț , o structură: in troducere, cuprins și
încheiere; o structură cronologică, adică să nu povestești de anul 1754 și după de 1542 și la final de 1891,
ia-le în ordine ; și să te încadrezi în limita indicată, adică +/ – 2 pagini ( în g eneral nu sunt absurzi, dacă ai
scris pe subiect o pagina jumătate primești punctaj maxim la fel și dacă ai scrisul mare și lăbărțat și ajungi
aproape pe pagina 3). Astea sunt puncte gratis, profită de ele.

Aici spre deosebire de subiectele 6 si 7 de la I și II îți voi scrie și rezolvarea, ca să ai un exemplu
la care să te raportezi. Ce scriu între $$ nu trebuie scris pe foaia de examen, sunt indicații regizorale,
draga actorule :))
$ Începem frumos cu o introducere – tot ce îți scriu aici e copiat din rezumatul materiei pe care îl voi
atașa la finalul documentului, deci stai chill că ai de unde să înveți și e mai puțin decât îți imaginezi $
Subiectul III
$introducere$
Formarea statelor medievale romanesti este rezultatul unui lung proces de dezvoltare a
formatiunilor politice prestatale (sau autonomii locale: cnezatele, voievodatele si “tarile” romanesti) din
secolele precedente. Acestea au avut la baza ob stile satesti, ce aveau un caracter teritorial (tari, codri,
campuri, ocoale). Nicolae Iorga considera acest proces “evolutia de la sat la stat”.
$Cuprins$

$ menționarea a două instituții centrale înființate în spațiul românesc, în Evul Mediu $
Domnia reprezenta principala institutie a statului medieval, domnitorul avand autoritate absoluta
in stat. Era ereditara si electiva (alegerea domnitorului de catre Adunarea Tarii, indiferent ca este fiu
legitim sau nelegitim, obligativitatea era doar sa fie “os domnesc”). Principalele familii domnitoare erau
basarabii in Tara Romaneasca si musatinii in Moldova.
Domnia era considerata de caracter divin, fapt exprimat si in titulatura domnitorilor: “Io, mare
voievod si domn”, particula “io” reprezentand prescurtarea cuvantului grecesc “ioannes” care insemna
“cel ales de Dumnezeu”.
2. Sfatul domnesc – in Moldova si in Tara Romaneasca acesta era alcatuit din 12 mari boieri cu
dregatorii. Cele mai importante dregatorii erau cele de Portar al Sucevei (Moldova) si de Ban al
Olteniei (Tara Romaneasca).
In Sfatul Domnesc existau atributii ca:
– logofatul, raspund ea de Cancelaria Domneasca, acte;
– vistiernicul, raspund ea de visteria statului;
– spatarul, purta spada domnitorului;
– postelnicul, avea grija de casa si de camasi;
– comisul, avea grija de grajduri;
– paharnicul, verifica bauturile.
Sfatul Domnesc avea doar rol consultativ, deciziile finale apartinandu-i domnitorului. Din
secolul XIX il gasim si sub denumirea de Divan.
$ prezentarea unei acțiuni diplomatice care se referă la spațiul românesc, desfășurate în Evul Mediu $
In secolul XIV -XVI, expansiunea Imperiului Otoman catre centrul Europei a determinat
implicarea Tarilor Romane in ceea ce s-a numit “Cruciada tarzie” (lupta statelor crestine de la nord de
Dunare impotriva musulmanilor,expeditie cu scop religios). Conflictul româno-otoman a fost considerat
asimetric din cauza inegalitatii de forte dintre cele 2 armate. Tactica folosita de domnitorii romani a fost
cea a “pamantului parjolit”, avand ca scop slabirea fortelor inamicului. Consecinta acestor conflicte a fost
pastrarea independentei sau plata unui tribut catre Imperiul Otoman, ca pret al pacii.
Mircea cel Batran (1386 -1418) – a fost domn al Tarii Romanesti si s-a remarcat de la inceputul
domniei prin politica antiotomana. In acest scop, a incheiat un tratat de alianta cu Polonia la Radom
in 1389 $ asta e acțiunea diplomatică, dar trebuia prezentată frumos, nu o puteam arunca direct aici în
text$ . In martie 1395, Mircea incheie o alianta la Brasov cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Prin acest tratat cei doi condu catori isi promiteau sprijin militar in cazul unui atac otoman. $asta e altă
acțiune diplomatică, cadou, să vadă corectorul că știi chestii, dă -te mare :))$
$ precizarea unei cauze a implicării spațiului românesc în conflict, în Evul Mediu și menționarea a două
acțiuni militare desfășurate în secolele al XIV -lea – al XV -lea; $
In 17 mai 1395 s-a desfasurat batalia de la Rovine, unde Mircea s-a opus unui atac turcesc
asupra Tarii Romanesti. $Cauza implicării în conflict e aici$ El obtine victoria pe campul de lupta, dar o
parte din marea boierime foloseste aceste imprejurari pentru a-l inlocui cu un p retendent la tron, Vlad
Uzurpatorul.
Mircea se retrage la aliatul sau in Transilvania, iar in 1396 p articipa, alaturi de Sigismund de
Luxemburg, la Cruciada de la Nicopole.$ Asta e 1 actiune militara$ Cruciatii crestini sunt invinsi, dar
acest context politic ii permite lui Mircea sa-si recapete tronul Tarii Ro.
In 1402, in urma bataliei de la Ankara, sultanul otoman Baiazid este invins si luat prizonier de
catre capetenia tataro-mongola Timur Lenk. Baiazid moare, iar intre fiii sai incepe lupta pentru tron.

Mircea intervine si il sustine pe Musa, dar, in final, Mahomed e cel care obtine tronul. Asadar,
domnitorul roman e nevoit sa plateasca tribut Imperiului Otoman pentru mentinerea pacii.
In 1417, Dobrogea e anexata de turci, iar in 1418 Mircea moare si e inmormantat la
Manastirea Cozia.

Alexand ru cel Bun (1400 -1432) – a fost domn al Moldovei si a incheiat un sistem de aliante cu
Polonia in scopul apararii hotarelor de turci. L-a sprijinit pe regele polonez in luptele acestuia impotriva
Cavalerilor Teutoni la Grunwald (1410) si la Marienburg (1422 ). In 1420 turcii au atacat Chilia si
Cetatea Alba, dar Alexandru a reusit sa le apere. $ Asta e a doua actiune militara$
Pe parcursul secolelor XVII-XVIII, istoria Tarilor Romane s-a derulat intr- un context extern
dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, si Imperiul Habsburgic, Polonia
si mai tarziu Rusia, pe de alta parte.
Domnitorii romani renunta in aceasta perioada la confruntarea deschisa cu Poarta, acceptandu-i
pretentiile si inclinand tot mai mult sa promoveze actiuni d iplomatice orientate catre una sau alta din
partile aflate in conflict.
In plan intern, ordinea feudala romaneasca este alterata de sistemul de cumparare al domniei,
prezent inca din secolul al XVI-lea (vezi Mihai Viteazul). Oameni cu spirit intreprinzator (greci,
albanezi) incep sa se aseze in Tarile Romane si primesc pozitii importante in Stat / Sfatul Domnesc. La
inceputul sec. XVII se sting dinastiile domnitoare: cea a basarabilor (T.Ro.) si cea a musatinilor
(Mold.).
Pentru inceput, victorioasa iese boierimea pamanteana, care reuseste sa stavileasca accesul
strainilor si sa-si impuna pe tron lideri proprii (e situatia lui Matei Basarab in T.Ro. si a lui Vasile
Lupu in Mold.).
Ctitor a mai multor monumente de arhitectura, Vasile Lupu a introdus tiparul in Moldova si a
intemeiat Academia Vasiliana. Domnia sa a fost o epoca de prosperitate, de buna organizare a
institutiilor si de stralucire culturala. Bisericile si manastirile ridicate in Moldova sunt o dovada in acest
sens.
Chiar daca nu mai putem vorbi despre o politica externa de amploare ca in secolele precedente,
in plan intern, in secolele XVII-XVIII, domnia si-a pastrat toate atributiile traditionale: dreptul de a face
legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dari si chiar de a
face episcopi.
Ambele state medievale romanesti si-au pastrat institutiile proprii, in ciuda a gravarii dominatiei
otomane, inclusiv in timpul domniilor fanariote din sec. XVIII.
Controlul politic al Portii devine tot mai evident, prin numirea / inlaturarea
de la tron a unor domnitori, si se observa crestere substantiala a tributului.
Infrangerea turcilor sub zidurile Vienei din 1683 a marcat inceputul decaderii Imperiului
Otoman. Slabirea puterii otomane i-a determinat pe ultimii domnitori autohtoni, Constantin
Brancoveanu (T.Ro) si Dimitrie Cantemir (Mold), sa promoveze o politica de emancipare de sub
suzeranitatea Portii.
$formularea unui punct de vedere referitor la rolul unei acțiuni militare desfășurate în spațiul românesc, în
secolele al XVI -lea – al XVIII -lea și susținerea acestuia printr -un argument istoric. $

Brancoveanu s-a remarcat prin politica antiotomana si alianta cu statele crestine vecine. Cantemir,
incercand o apropiere cu Rusia, a incheiat o alianta cu tarul Rusiei, Petru cel Mare (prin Tratatul de la
Luțk din 1711 ), si a participat la o campanie antiotomana. In urma luptei de la Stanilesti, Imperiul
Otoman invinge, iarDimitrie Cantemir se retrage la curtea lui Petru cel Mare.
Perioada secolului XVIII a fost caracterizata si de incercari de reforma in spiritul ideilor
iluministe. Constantin Mavrocordat, domn fanariot, a realizat o tripla reforma: sociala (a desfiintat

legarea de glie a taranilor), administrativa (a introdus sistemul functionarilor platiti de stat) si fiscala (a
impus un impozit unic).
In domeniul legislatiei s-a remarcat Alexandru Ipsilanti, tot fanariot, cu “Pravilniceasca
condică”. Alte documente emise au fost: “Codul Calimach” (1817 ), “Legiuirea Caragea” (1818 ).
O parte a marii boierimi pamantene a redactat si prezentat memorii marilor pu teri europene cu
prilejul congreselor de pace. In acest context s-au revendicat (cerut) revenirea la domniile pamantene,
recapatarea autonomiei tarilor romane si impunerea unui sistem al garantiei colective a marilor puteri.
$Încheiere$ Sistemul fanariot va lua sfarsit in 182 1, odata cu revolutia condu sa de Tudor
Vladimirescu.

Eu ți -am scris aici 3 pagini în Word, asta înseamnă vreo 5 scrise de mână, dar având în vedere stresul de
la examen și faptul că sunt o grămadă de ani și bătălii de reținut, dacă îți aduci aminte jumătate din ce am
scris aici și urmezi toate sfaturile refe ritoare la redactarea eseului te încadrezi perfect și poți lua punctajul
maxim.

Acum, așa cum am promis, îți scriu în rândurile ce urmează materialul de pe care să te pregătești
pentru subiectele 6 și 7 de la I și II dar și pentru partea a III -a din exa men, așa că spor la tocit!

Romanitatea românilor
Tracii aparțin familiei de popoare indo-europene provenite din Asia. Geto-dacii reprezintă
ramura nordică a tracilor. Existența a 2 denumiri se explică prin faptul că romanii ii numeau daci, iar
grecii ii numeau geți.
Primul stat geto-dac a fost format de Burebista (82 î.Hr-44 d.Hr) și a avut capitala la
Sarmisegetuza. Statul era o monarhie militară, iar hotarele acestuia erau foarte întinse. Dupa moartea
lui Burebista, statul se destramă în 5 regate mai mici, menținându-se un nu cleu teritorial și politic în
Munții Orăștiei.
Refacerea statului dac se va realiza în timpul domniei lui Decebal (87 – 106 d. Hr), dar cu hotare
mai restrânse din cauza expansiunii romane. Decebal se confruntă militar cu romanii în anii 87 și 88, iar
în 89 încheie pace cu împăratul roman Domițian. Conform acestui document, Dacia devenea regat
clientelar (aliat) al Romei, iar Decebal primea sprijin militar și financiar din partea Imperiului Roman.
În urma razboaielor din 101-102 și 105-106, Dacia este cucerită de împăratul roman Traian, care
o transformă în provincie romană și o supune p rocesului de romanizare. Guvernatorul Daciei, dup ă anul
106, avea funcția de Legatus Augusti Pro Praetore. Dacia romană cuprindea NV. Transilvaniei, S.
Moldovei și V. Câmpiei Muntene. În alte cuvinte:Banatul, vestul Olteniei și cea mai mare parte a
Transilvaniei. Romanizarea reprezintă procesul prin care un popor cucerit învață limba latină și
asimilează cultura materială și spirituală romană. Insușirea limbii latine este esențială pentru procesul de
romanizare.
Coloniștii au impus în Dacia limba latină și civilizația romană. Armata a contribuit la romanizare
prin faptul că tinerii înrolați învățau limba, iar veteranii primeau pământ și se stabileau in Dacia, unde își
întemeiau familii.
Administrația a contribuit la impunerea organizării urbane de tip roman, orașele fiind
structurate în 2 categorii: municipii și colonii (ex. col.: Ulpia Traiana Dacia Sarmisegetuza).
Religia a contribuit prin intermediul a 2 fenomene:

– sincretismul – sinteza dintre divinitățile dacice și cele romane;
– interpretatio romana – adorarea vechilor divinități dace sub denumiri romanice.
Armata și administrația romană au rămas în Dacia până în anul 271, când
împăratul Aurelian a retras armata și administrația necesare pentru apărarea Romei de atacurile
migratorilor. Dupa 275, teritoriul Daciei romane a fost locuit de autohtonii daco-romani care și-au
continuat existența în zonele apărate natural.
În anul 602, slavii se așează la sud de Dunăre, întrerupând legăturile dintre popu lația
romanizată de la nord de Dunare și cea de la sud. Influențele slave se resimt în domeniul activităților
comerciale și in cel al organizării instituționale.
Formarea limbii române s-a incheiat, in linii mari, in secolul al VIII-lea. Structura limbii române
e reprezentată de substratul traco-dacic 10%, stratul latin 60%, adstratul slav 20% și preluări din
alte limbi 10%.
Etnogeneza românească reprezintă un proces complex care se încadrează în procesul general al formă rii
popoarelor neolati ne. Aspectul comun este dat, atât în romanitatea occidentală cât și în cea orientală , de
substrat (autohtonii) si de stratul latin. Elementul care individualizează romanit atea orientală îl reprezintă
adstratul slav, în timp ce î n romanitatea occ identală adstratul este german ic. Individualizarea limbii
române este data și de evoluț ia sa separata de limbile neolatine occidentale.

Teoria imigraționistă
Ideile teoriei imigraț ioniste apar la finalul secolului al XVI -lea la cronicarul maghiar Istv an
Szamoskozy, care afirma, î naintea domniei lui Mihai Viteazul, originea noastră latină, pe care apoi o
contestă .
Nicolaus Olahus (sec. XVI) este primul român care susț ine ro manitatea românilor. Acesta
menționa î n lucrarea “Hungaria” ca românii din Mold, T.Ro si Trans. sunt descendenții coloniș tilor
romani.
In sec. XVIII Franz Sulzer creează teoria imigraționistă conform căreia poporul român e de
origine balcanică, contestând originea l atină a limbii și a poporului româ n. Teoria imigraționista a lui
Robert Roesler a fost redactată în 1871, dupa formarea Imperiului Austro-Ungar (1867 ), în cadrul
căruia Transilvania e anexată Ungariei. Roesler a sintetizat teoriile anterioare ale istoriografiei
maghiare.
Scopul acestei teorii a fost unul politic, de a demonstra că românii nu au niciun drept în
Transilvania. Esența teoriei constă în afirmația că românii s-au
format ca popor în Peninsula Balcanică, de unde au imigrat la nord de Dunăre în sec. XII-XIII, dup ă ce
ungurii se stabiliseră deja în Transilvania. Argumentele teoriei:
– dacii ar fi fost exterminați ca popor în urma războaielor daco-romane;
– romanizarea ar fi durat prea puțin (167 ani);
– Dacia ar fi rămas pustie după Retragerea Aureliană;
– limba română s-ar asemăna cu limba albaneză;
– românii ar fi un popor de păstori nomazi.
Istoricii români au adus contraargumente bazate pe dovezi istorice, arheologice și lingvistice.
Descoperirile arheologice au demonstrat continuitatea daco-romană prin prezența obiectelor de cult

creștin datând din sec. IV: donariul de bronz de la Biertan cu inscripția în latină “Eu, Zenovie, am pus
acest dar.” și inelul de bronz descoperit la Micia cu inscripție în limba latină.
Terminologia de bază a creștinismulul nord-dunărean e de origine latină, ceea ce demonstrează
faptul că această religie a fost receptată de către daco-romanii de la nord de Dunăre prin intermediul
misionarilor veniți din Imperiul Roman. Termenii cruce, înger, Dumnezeu și biserică sunt de origine
latină. Biserică provine din latinescul basilica, ceea ce argumentează formarea popo rului român la nord
de Dunăre. Dacă românii s-ar fi format ca popor în Peninsula Balcanică, s-ar fi impus termenul “eclesia”
din limba greaca.
Grigore Ureche susținea și el romanitatea în “Letopisețul Țării Moldovei”. La sfârșitul sec.
XVIII, reprezentanții Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ion Budai
Deleanu) susțin în lucrarea “Supp lex Libellus Valachorum” (1791 ), cu argumente istorice și lingvistice,
originea latină a limbii și a popo rului român. Ei afirmă cu tărie originea latină pură a românilor, aceasta
fiind o exagerare menită să arate noblețea romanilor.
Bogdan Petriceicu Hașdeu arăta în 1860, în articolul “Perit-au dacii?”, că Imperiul Roman nu
avea niciun interes să extermine populația cucerită, deoarece aceasta constituia o importantă forță de
muncă.
Numeroase inscripții datând din perioada Daciei romane atestă existența numelor dace
alături de cele romane, ceea ce demonstrează o continuitate a popu lației dace și în timpul stăpânirii
romane.
Cronicarii moldoveni au arătat în scrierile lor originea latină a romanilor: “To ți de la Râm ne
tragem”.
A.D. Xenopol dă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cea mai amplă replică teoriei lui Roesler. În
lucrările sale despre Dacia romană, acesta demonstrează continuitatea daco-romanilor pe baza mărturiilor
arheologice descoperite pe teritoriul fostei provincii romane Dacia.
Constantin C. Giurescu (sec XX) arată că alte popo are, de exemplu cel spaniol, s-au
romanizat într-un timp mai scurt de 167 ani, în doar 100 de ani.
Asemănarea câtorva cuvinte din limba română cu cele din limba albaneză se
explică prin fondul comun tracic. Nomadismul invocat de Robert Roesler este de fapt transhumanța
practicată în cadrul păstoritului.
La jumatatea secolului XX, sub influență sovietică, au existat orientări în istoriografia romană
ce susțineau originea slavă a romanilor (Mihai Roller – "Istoria romanilor”; acesta controlează și
modifică istoriografia română între 1948 și 1955, în funcție de presiunile politice).

Autonomii locale în spațiul românesc.
Formarea statelor feudale române ști.
Formarea statelor medievale românești este rezultatul unui lung proces de dezvoltare a
formațiunilor politice prestatale (sau autonomii locale: cnezatele, voievodatele și “țările” românești) din
secolele precedente. Acestea au avut la bază obștile sătești, ce aveau un caracter teritorial (țări, codri,
câmpuri, ocoale). Nicolae Iorga considera acest proces “evoluția de la sat la stat”.

Transilvania (stat vasal) – pentru spațiul din interiorul arcului carpatic, “Cronica” notarului
anonim al regelui Ungariei Bela al III-lea menționa în sec. IX existența a 3 voievodate conduse de

Glad, Gelu și Menumorut.
Secolul XI e menționat în “Legenda Sf. Gerard” prin Gyula cel Tânăr care respinge încercările
regalității maghiare de a impune religia catolică. Acesta e învins în 100 3, iar țara e ocupată de unguri.
După secolul XI, organizarea Transilvaniei ca stat vasal al Ungariei s-a realizat sistematic, prin
colonizarea sașilor și a secuilor, carora li s-au acordat privilegii politice. De asemenea, s-au organizat
comitate ca centre politico-administrative ale dominației ungare din Transilvania.
Pentru a integra Transilvania din punct de vedere politic și administrativ, regii ungari au
încercat să impună principatul ca formă de organizare.
În 1111 este menționat, ca și condu cător în Transilvania, Mercurius Princeps Ultrasilvanus. În
1176 e menționat în documente Leustachius Voievod, ce ea ce demonstrează păstrarea vechii forme de
organizare: cea de voievodat.
În timpul crizei dinastice din Ungaria (sec. XIII-XIV), voievozi ca Roland
Borșa și Ladislau Kan și-au menținut independența față de Ungaria.

Țara Românească – în teritoriul dintre Carpați și Dunăre exista organizare politică prestatală,
așa cum menționează “Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247.
Conform acestui document, existau 4 formațiuni politice: cnezatele lui Ioan și Farcaș, și
voievodatele lui Litovoi și Seneslau.
În 1272, Litovoi intră în conflict cu regalitatea maghiară. Rezultatul a fost uciderea sa și luarea
ca prizonier a fratelui său, Barbat. Acesta este răscumpărat, ceea ce demonstrează puterea economică a
statului.
Cel care va unifica cnezatele și voievodatele din dreapta și din stânga
Oltului este Basarab I, supranumit “Întemeietorul”. Acesta include în statul său Țara
Românească și Banatul de Severin.
Nemulțumit de această unire, regele ungar Carol Robert de Anjou își organizează armata și
atacă Țara Românească. Deși Basarab i-a trimis propuneri de pace (7000 mărci de argint), regele
maghiar a refuzat. Pentru a evita conflictul militar în câmp deschis, din cauza inferiorității numerice a
armatei muntene, Basarab își retrage armata în munți și atacă oastea maghiară într-o trecătoare montană
îngustă, numită Posada. Lupta a durat 3 zile (9 – 12 no iembrie 1330). Bătălia de la Posada a însemnat
independența Țării Românești față de Ungaria.
În 1359, această independență a fost consolidată prin întemeierea Mitropoliei ortodoxe la
Curtea de Argeș, de către domnitorul Nicolae Alexandru, care a fost recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopo l.
Voievodul Vladislav Vlaicu emite prima monedă a Țării Românești și întemeiază în 1370
a doua Mitropolie, cea de la Severin.
Conform tradiției istorice, întemeierea Țării Românești s-a realizat în urma descălecatului lui
Negru Vodă (Radu Negru), care și-a stabilit o reședință la Câmpulung pe la 1290. Adevărul
istoric este acela că la întemeierea atât a Țării Românești cât și a Moldovei au contribuit românii
din Transilvania, care au trecut munții în spațiul extracarpatic.

Moldova – despre organizarea politică prestatală din teritoriul de la est de Carpați există
informații în cronicile rusești și în cele turcești. Întemeierea Moldovei ca stat s-a realizat în urma unui
dublu descălecat.
La începutul sec. al XIV-lea, regalitatea maghiară a organizat o marcă de apărare (unitate

teritorial-administrativă cu rol de apărare) cu centrul la Baia pentru a opri atacurile tătarilor spre Ungaria.
Conduc ătorul acesteia a fost numit Dragoș, un voievod maramureșean. Împotriva lui Dragos se revoltă un
alt voievod maramureșean, Bogdan (1359 -1365 ), care nu accepta dominația politică a ungurilor.
Bogdan trece Carpații Orientali în 1359 , întemeind statul Moldova. Tot el obține independența
statului moldovean în urma confruntărilor din 1365 cu regele maghiar Ludovic cel Mare, care a încercat
să-l supun ă. Bogdan este numit “Necredinciosul no stru”, iar proprietățile lui din Maramureș sunt
confiscate și date urmașilor lui Dragos.
Petru Mușat emite prima monedă a Moldovei și înființează Mitropolia de la Suceava,
recunoscută de Patriarhia de la Consantinopol abia în 1401. Unificarea deplină va fi realizată de Roman
I în perioada 1391 -1394, p rin înlăturarea ultimelor resturi ale dominației tătare.
Asadar, se poate spune ca autonomiile locale românești, prin unificarea lor, au constituit baza
statelor medievale de mai târziu.

Dobrogea – în sec. X, o inscripție îl menționează pe Jupan Dimitrie ca și condu cător local. În
sec. XI, Ana Comnena preciza în lucrarea “Alexiada” că în Dobrogea existau 3 conduc ători locali:
Tatos, Sestlav și Satza.
În sec XIV, condu cătorii dobrogeni Dobrotiță, Balica și Ivanco sunt menționați în cronicile
bizantine, în legatură cu expansiunea Imperiului Bizantin.
După moartea lui Ivanco, Dobrogea e integrată în teritoriul Țării Românești de către Mircea cel
Bătrân, în anul 1388.

Institu ții feudale în Țarile Române (sec. XIV -XVI)

1. Domnia reprezenta principala instituție a statului medieval, domnitorul având autoritate
absolută în stat. Era ereditară și electivă (alegerea domnitorului de către Adunarea Țării, indiferent că
este fiu legitim sau nelegitim; obligativitatea era doar să fie “os domnesc”). Principalele familii
domnitoare erau basarabii în Țara Românească și mușatinii în Moldova.
Domnia era considerată de caracter divin, fapt exprimat și în titulatura domnitorilor: “Io, mare
voievod și domn”, particula “io” reprezentand prescurtarea cuvantului grecesc “ioannes” care insemna
“cel ales de Dumnezeu”.
În Moldova și în Țara Românească, conducătorul statului își atribuia titlul de Voievod și
Domn. Domn provine din latinescul dominus, “singur stăpânitor”, iar termenul voievod înseamnă
condu cător suprem al armatei. În Transilvania se folosea doar termenul de voievod pen tru a
desemna condu cătorul statului, deoarece acest teritoriu era vasal Ungariei.
Dacă domnitorii din Țara Românească și Moldova sunt aleși de Adunarea Țării, voievodul
Transilvaniei este numit de regele Ungariei și supus acestuia. Există situații în care voievozii din
Transilvania, precum Ladislau Kan și Roland Borșa, nu s-au subordonat pe deplin regelui maghiar.
2. Sfatul domnesc – în Moldova și în Țara Româneasca acesta era alcătuit din 12 mari boieri cu
dregătorii. Cele mai importante dregătorii erau cele de Portar al Sucevei (Moldova) și de Ban al
Olteniei (Țara Românească).
În Sfatul Domnesc existau atribuții ca:
– logofătul, răspund ea de Cancelaria Domnească, acte;
– vistiernicul, răspund ea de visteria statului;
– spătarul, purta spada domnitorului;

– postelnicul, avea grijă de casă și de cămăși;
– comisul, avea grijă de grajduri;
– paharnicul, verifica băuturile.

Sfatul Domnesc avea doar rol consultativ, deciziile finale aparținându-i domnitorului. Din
secolul XIX îl găsim și sub denumirea de Divan.
3. Aduna rea țării – reprezenta popu lația din Tarile Române convocată de do mnitor în cazul
luării unei decizii importante.
4. Organizarea administrativă – în Moldova teritoriul era organizat în ținuturi, iar în Țara
Românească în județe. În Transilvania ungurii erau organizați în comitate, secuii în scaune și sașii în
districte.
În 1437 maghiarii, sașii și secuii se vor organiza într-o uniune privilegiată, Unio Trium
Naționum, care-i va exclude pe români.
5. Legislația – în Moldova și Țara Românească a predominat dreptul cutumiar (obiceiul
pământului), peste care s-au suprapus principii de drept bizantin. Domnitorul reprezenta instanța
judecatorească supremă.
În 1517, în Transilvania, juristul Stefan Werboczi a redactat un cod de legi în
3 parti, “Tripartitul lui Werboczi”, prin care țăranii români erau legați de glie definitiv.
6. Armata – a reprezentat o instituție esențială în menținerea ființei statale.
În perioada sec XIV-XVI era organizată din oastea cea mare, alcatuită din țărani liberi (proprietari de
pământ), și oastea cea mică formată din boierimea mare și mijlocie.
7. Biserica – a reprezentat, alaturi de domnie, o instituție centrală a statelor feudale. În Moldova
și în Țara Românească mitropolitul era cel care recunoștea domnitorul, “îl ungea”. Domnul era
apărător al bisericii și colabora din punct de vedere religios cu ierarhia ecleziastică. Cu toate acestea,
mitropolitul putea fi înlăturat de către domnitor dacă era bănuit de tradare. Mitropoliile celor două țări
extracarpatice au avut un rol important în consolidarea autorității domnești și a structurilor statale.

Politica de cruciad ă a Țărilor Române (sec. XIV -XVI)

În această perioadă, expansiunea Imperiului Otoman către centrul Europei a determinat
implicarea Țărilor Române în ceea ce s-a numit “Cruciada târzie” (lupta statelor creștine de la nord de
Dunăre împotriva musulmanilor) (expeditie cu scop religios).
Conflictul româno-otoman a fost considerat asimetric din cauza inegalității de forțe dintre cele 2
armate. Tactica folosită de domnitorii români a fost cea a “pământului pârjolit”, având ca scop slăbirea
forțelor inamicului. Consecința acestor conflicte a fost păstrarea independenței sau plata unui tribut către
Imperiul Otoman, ca preț al păcii.

Mircea cel Bătrân (1386 -1418) – a fost domn al Țării Românești și s-a remarcat de la începutul
domniei prin politica anti-otomană. În acest scop, a încheiat un tratat de alianță cu Polonia la Radom în
1389. În martie 1395, Mircea încheie o alianță la Brașov cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Prin acest tratat cei doi condu cători își promiteau sprijin militar în cazul unui atac otoman.
În 17 mai 1395 s-a desfășurat bătălia de la Rovine, unde Mircea s-a opus unui atac turcesc
asupra Țării Românești. El obține victoria pe câmpul de luptă, dar o parte din marea boierime folosește

aceste împrejurări pentru a-l înlocui cu un p retendent la tron, Vlad Uzurpatorul.
Mircea se retrage la aliatul său în Transilvania, iar în 1396 p articipă, alaturi de Sigismund de
Luxemburg, la Cruciada de la Nicopole. Cruciații creștini sunt învinsi, dar acest context politic îi
permite lui Mircea să-și recapete tronul Țării Românești .
În 1402, în urma bătăliei de la Ankara, sultanul otoman Baiazid este învins și luat prizonier de
către căpetenia tătaro-mongolă Timur Lenk. Baiazid moare, iar între fiii săi începe lupta pentru tron.
Mircea intervine și îl susține pe Musa, dar, în final, Mahomed e cel care obține tronul. Așadar,
domnitorul român e nevoit să plătească tribut Imperiului Otoman pentru menținerea păcii.
În 1417, Dobrogea e anexată de turci, iar în 1418 Mircea moare și e înmormântat la
Mănă stirea Cozia.

Alexand ru cel Bun (1400 -1432) – a fost domn al Moldovei și a încheiat un sistem de alianțe cu
Polonia în scopul apărării hotarelor de turci. L-a sprijinit pe regele polonez în luptele acestuia împotriva
Cavalerilor Teutoni la Grunwald (1410) și la Marienburg (1422 ). În 1420 turcii au atacat Chilia și
Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.

Iancu de Hunedoara (1441 -1456) – voievod al Transilvaniei. În politica externă s-a orientat
către alianțe și campanii anti-otomane.
În 1441 învinge o armată otomană la Alba Iulia. In 1442 inving
turcii pe râul Ialomița.
În 1443 o rganizează o campanie militară cu care ajunge până la Adrianopo l. Scopul acesteia era
de a determina armata otomană să renunțe la asediul orașului Constantinopol. În același an, Imperiul
Otoman încheie un tratat de pace la Seghedin (Ungaria) cu Iancu de Hunedo ara pe o perioada care ar fi
trebuit să dureze 10 ani.
Prevederile tratatului sunt încălcate în anul urmator (1444), când, la inițiativa papei, se
organizează Cruciada de la Varna. Cruciații creștini sunt învinși de turci, iar regele Ungariei e ucis în
luptă. Deoarece urmașul lui Vladislav era prea tânăr, la tronul ungar a venit Iancu de Hunedoara, în
calitate de Guvernator, pe o perioadă de 6 ani.
Iancu de Hunedoara s-a preocupat și de menținerea unor relații diplomatice cu Moldova și cu
Țara Românească.
În 1456, în lupta de la Belgrad împotriva turcilor (Mahomed al II-lea), Iancu
obține o victorie remarcabilă și împiedică astfel îaintarea turcilor către Europa centrală. După
această victorie, el moare de ciumă în același an.

Vlad Țepes (1456 -1462; 1476 – o lună jumătate) – a fost domnitor al Țării
Românești și s-a orientat către o politică antiotomană, refuzând plata tributului.
A organizat expediții pe malul drept al Dunării împotriva garnizoanelor otomane. Având în
vedere faptele, sultanul Mahomed al II-lea a trimis o expediție condu să de Hamza Pașa cu scopul de a-l
captura și de a-l aduce la curtea otomană pe Țepes. Domnitorul român a intuit complotul; i-a capturat și i-
a tras în țeapă pe atacatori.
În 1462, sultanul Mahomed al II-lea intră în Țara Românească, în fruntea unei armate numeroase,
cu scopul de a-l înlatura pe Țepeș și de a-l impune la tron pe fratele acestuia, Radu cel Frumos.
În lupta de la Târgoviște din noaptea 16-17 iunie 1462, Țepeș obține victoria, dar e tradat de
marea boierime care preferă să se închine lui Radu cel Frumos. Țepeș se retrage în Transilvania, dar e

arestat din ordinul regelui ungar Ma tei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara. După 14 ani de prizonierat,
Vlad revine la tron pentru o lună jumatate, iar apoi este omorât.

Ștefan cel Mare (1457 -1504) – o primă etapă în politica externă a lui Ștefan a fost eliberarea
Moldovei de sub tendința de suzeranitate a Ungariei.
În 1465, Ștefan cucerește cetatea Chilia care se afla sub control politic ungar. Regele Ungariei
Matei Corvin vine cu armata în Moldova, dar e învins în lupta de la Baia din 1467. Prin această
bătălie se obține independența Moldovei față de Ungaria.
Politica antiotomană a lui Ștefan s-a concretizat prin înlăturarea din Țara
Românească a domnitorului Radu cel Frumos, deoarece era supus turcilor.
În 10 ianuarie 1475, S tefan învinge o numeroasă armată otomană în lupta de la Podul Înalt,
actualul Vaslui. După aceasta confruntare, Stefan a trimis o scrisoare capetelor încoronate creștine din
Europa pentru a cere sprijin împotriva dușmanilor creștinătății, însă a primit doar scrisori de încurajare,
nu și sprijin concret.
Domnitorul exprima clar concepția despre Moldova ca “poartă a creștinătății”: “dacă această
poartă a creștinătății va fi pierdută, atunci toată crestinătatea va fi în mare primejdie” (fragment din
scrisoarea trimisă de Ștefan).
Neprimind niciun răspuns din partea principilor creștini, în iulie 1475, Ștefan cel Mare îi
făgăduiește “credință veșnică” regelui Matei Corvin, sperând ca, în virtutea relațiilor de suzeranitate-
vasalitate, o să beneficieze de ajutorul său în cazul unei campanii otomane împotriva Moldovei. În
1480 un gurii încheie pace cu Imperiul Otoman și, prin urmare, tratatul lui Ștefan își pierde valoarea.
În 1476 este atacat simultan de o armată tătară și una turcească. Ștefan se confruntă cu armata
otomană la Războieni, dar este învins. Cu toate acestea, Ma homed al II-lea nu reușește să cucerească
și să supun ă Moldova.
În 1484 turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă.
În 1485, încercând să recapete cetățile pierdute, Ștefan cel Mare depune jurământ de
vasalitate față de regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, la Colomeea.
În 1486 /1487, do mnul Moldovei se regăsește din nou singur în fața otomanilor, ceea ce-l silește
să încheie pace și să accepte plata tributului în schimbul conservării autonomiei țării.
Marea expediție polonă, al carei țel proclamat era recuperarea Chiliei și a
Cetății Albe, dar de fapt urmărea instalarea unui prinț polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat cu un
eșec. Ștefan a învins armata regelui polonez Ioan Albert în lupta de la Codrii Cosminului din 1497.
Așadar, condițiile subordonării au fost anulate în 1499, p rin tratatul de la Harlau în care se recunoștea
egalitatea politică între Polonia și Moldova. La moartea sa, Ștefan a lăsat o țară bine consolidată politic
și economic.

*Conflictul multisecular cu Imperiul Otoman nu s-a soldat cu supun erea totală a românilor. Țările
Române n-au fost transformate în pașalâcuri, ceea ce a permis, în plan intern, conservarea ființei statale
și a confesiunii religioase. Pe plan extern, lupta căpăta o dimensiune europeană. Expansiunea otomană
în această parte a Europei a fost oprită pe linia Dunării, iar forțele turcilor au fost uzate în lupte nu
întotdeauna de mare amploare, dar care surveneau la intervale destul de strânse, ceea ce-i împiedica să se
concentreze în alte direcții. Rezistența românilor, alianța cu statele creștine (Polonia, Ungaria), precum și
faptul că nu se aflau în principala cale de înaintare a turcilor spre Europa Centrală sunt tot atația factori
care au contribuit la menținerea autonomiei Țărilor Române. Pentru turci devenise mai rentabil un regim

indirect de dominație prin intermediul administrației românești. Așadar, în sec. XV Moldova și Țara
Românească au fost silite să accepte plata tributului si să se
resemneze cu pierderea cetăților dunărene și pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia și
Cetatea Albă) (Transilvania plătește abia din secolul XVI). Totodată, ele asigurau provizii
pentru armată și imperiu. În schimbul acestor renunțări, Imperiul Otoman a p romis și a recunoscut
autonomia celor două țări, statut înscris în convenții numite Capitulații.

Mihai Viteazul (1593-1601) – Conform obiceiului din epocă, Mihai, fost ban al Craiovei, își
cumpără domnia în 1593, d ar acest semn de fidelitate față de turci este superficial. A avut încă de la
începutul domniei o politică antiotomană și a aderat de bunăvoie la Liga Sfântă antiotomană, creata din
inițiativa papei.
Lupta antiotomană e declanșată de Mihai în 1594, p rin uciderea creditorilor și masacrarea
garnizoanei turcești din București. După aceea, el învinge o armată otomană la Stănești și una tătară la
Putinei.
Deoarece anticipează un atac otoman, a încercat să obțină alianța statelor vecine. Așadar, a trimis o
delegație de boieri munteni la principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, pentru a încheia un
tratat cu acesta. Încălcând indicațiile date de do mnitor, boierii au încheiat, în 20 mai 1595 la Alba
Iulia, un tratat prin care Mihai d evenea subordonat principelui. Prin urmare, domnitorul român
devenea locțiitor al lui Sigismund Bathory, dar se recunoștea supremația Mitropoliei Ordodoxe a
Țării Românești asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Mihai acceptă tratatul și organizează
armata de mercenari pentru viitoarea confruntare militară.
Reacția Porții se produce în vara anului 1595. O puternică armată condu să de vizirul Sinan Pașa
atacă Țara Românească. În 23 august la Călugareni, Mihai zdrobește avangarda turcă, dar apropierea
marii armate otomane îl obligă să se retragă în munți, în așteptarea ajutorului Transilvaniei. Între timp
Sinan Pașa ocupă Bucureștiul, asediază Târgoviștea și începe organizarea țării în pașalâc, prin numirea
reprezentanților otomani în administrație. O lună mai târziu, beneficiind de ajutorul lui Sigismund
Bathory și al lui Ștefan Răzvan, do mnul Moldovei, Mihai trece în ofensivă, eliberând țara de turci.
În 1597 încheie o pace avantajoasă cu Imperiul Otoman, pe toată durata domniei sale, prin
care se diminua considerabil tributul datorat Porții.
În 1598 încheie alianța cu împăratul Austriei, Rudolf al II-lea, la Mănăstirea
Dealu.
Între timp, Sigismund Bathory renunță la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei
Bathory. Acesta s-a declarat ostil lui Mihai și i-a cerut să părăsească tronul. În aceste conditii, Mihai
își organizează armata și îl învinge pe acesta în lupta de la Șelimbăr din 28 o ctombrie 1599.
La 1 noiembrie 1599, Mihai intră triumfal în Alba Iulia, marcând astfel, prin acest gest, unirea
politică a Țării Românești cu Transilvania. În dieta/forul legislativ al Transilvaniei, Mihai a luat măsuri
în limba română și a adoptat legi în favoarea preoților români.
În primavara anului 1600, el intră cu armata în Moldova. După ce Ieremia Movilă se refugiază
în Polonia și cetățile Moldovei se predau fără luptă, Mihai redactează la Iași, în 27 mai 1600, primul
document al unirii celor 3 țări.
În absența lui, în Transilvania se răscoală nobilimea maghiară și îl proclamă condu cator militar
pe generalul Gheorghe Basta. Mihai se luptă cu armata acestuia la Mireslău în septembrie 1600, d ar este
învins, pierzând Transilvania.
În Moldova revine Ieremia Movilă, iar în Țara Românească se pregătea

înscăunarea lui Simion Movilă. În aceste condiții, Mihai pleacă la Viena pentru a
primi sprijin din partea lui Rudolf al II-lea. Acesta revine în Transilvania și o recâștigă în urma
luptei de la Guruslău din august 1601, ca aliat al lui Gheorghe Basta. La câteva zile după victorie,
însă, Mihai e asasinat pe Câmpia Turzii din ordinul lui Gheorghe Basta. (Rudolf s-a folosit de el ca
să câștige Transilvania).
Unirea se destramă după moartea sa, dar va rămâne un ideal pentru epoca modernă.

Secolul XVII
Pe parcursul secolelor XVII-XVIII, istoria Țărilor Române s-a derulat într- un context extern
dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic, Polonia
și mai târziu Rusia, pe de altă parte.
Domnitorii români renunță în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i
pretențiile și înclinând tot mai mult să promoveze acțiuni d iplomatice orientate către una sau alta din
părțile aflate în conflict.
În plan intern, ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei,
prezent încă din secolul al XVI-lea (vezi Mihai Viteazul). Oameni cu spirit întreprinzător (greci,
albanezi) încep să se așeze în Țările Române și primesc poziții importante în Stat / Sfatul Domnesc. La
începutul sec. XVII se sting dinastiile domnitoare: cea a basarabilor (Țara Românească ) și cea a
mușatinilor (Moldova).
Pentru început, victorioasă iese boierimea pământeană, care reușește să stăvilească accesul
străinilor și să-și impună pe tron lideri autohtoni (e situația lui Matei Basarab în Ț.R. și a lui Vasile
Lupu în Mold.).
Ctitor a mai multor monumente de arhitectură, Vasile Lupu a introdus tiparul în Moldova și a
întemeiat Academia Vasiliană. Domnia sa a fost o epocă de prosperitate, de bună organizare a
instituțiilor și de strălucire culturală. Bisericile și mănăstirile ridicate în Moldova sunt o dovadă în acest
sens.
Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente,
în plan intern, în secolele XVII-XVIII, domnia și-a păstrat toate atribuțiile tradiționale: dreptul de a face
legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dări și chiar de a
face episcopi.
Ambele state medievale românești și-au păstrat instituțiile proprii, în ciuda a gravării dominației
otomane, inclusiv în timpul domniilor fanariote din sec. XVIII.
Controlul politic al Porții devine tot mai evident, prin numirea / înlăturarea
de la tron a unor domnitori, și se observă o creștere substanțială a tributului.
Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei din 1683 a marcat începutul decăderii Imperiului
Otoman. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe ultimii domnitori autohtoni, Constantin
Brâncoveanu (Ț.R.) și Dimitrie Cantemir (Mold), să promoveze o politică de emancipare de sub
suzeranitatea Porții.
Brâncoveanu s-a remarcat prin politica antiotomană și alianța cu statele creștine vecine. Cantemir,
încercând o apropiere de Rusia, a încheiat o alianță cu țarul Rusiei, Petru cel Mare (prin Tratatul de la
Luțk din 1711 ), și a participat la o campanie antiotomană. În urma luptei de la Stănilești, Imperiul
Otoman învinge, iar Dimitrie Cantemir se retrage la curtea lui Petru cel Mare.

Transilvania î n timpul regimului habsburgic

Înfrangerea turcilor la Viena în 1683 a avut consecințe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz
din 1699 a consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei și a Transilvaniei, care au trecut în
stăpânirea habsburgică.
Prin acest tratat, Transilvania devine provincia Imperiului Habsburgic. Ea va fi organizată prin
intermediul a două acte normative: prima “Diplomă Leopoldină”
și a doua “Diplomă Leopoldină”.
Conform primei, în Transilvania se menținea sistemul celor 3 națiuni privilegiate (maghiarii,
sașii și secuii) cu excluderea românilor, care erau considerați “tolerați”. Se recunoșteau oficial 4 religii:
Catolică, Calvină, Lutherana și Unitariana. Religia Ortodoxă era exclusă din rândul celor recunoscute
oficial.
Se mențineau legile anterioare (Tripartitul lui Ștefan Werboczi), aprobatele și compilatele.
Pentru a asigura unitatea imperiului, împăratul a propus crearea Bisericii Unite Greco-Catolice. Cei care
ar fi acceptat renunțarea la ortodoxie și
noua biserică ar fi primit drepturi politice egale cu cele ale națiunilor privilegiate. Cu toate acestea,
majoritatea românilor au refuzat noua biserică.
Mișcarea de emancipare (eliberare) națională a românilor transilvăneni a fost reprezentată de
episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu-Klein. El a prezentat în 1744, în Dieta Transilvaniei, un
memoriu numit “Supplex Libellus”. În acest document, el a susținut necesitatea recunoa șterii egalității
politice și naționale a românilor din Transilvania cu celelalte naționalități considerate privilegiate.
Aceste revendicări erau argumentate prin afirmații de ordin istoric, referitoare la vechimea și
continuitatea românilor în Transilvania, originea latină, precum și contribuția la dezvoltarea economică
a principatului.
În 1791 aceste idei au fost reluate de Școala Ardeleană în lucrarea Supplex
Libellus Valachorum.

Secolul fanariot (XVIII)
După înlăturarea lui Constantin Brâncoveanu (1714), a lui Ștefan Cantacuzino (T.Ro. – 1716) și
a lui Dimitrie Cantemir (Mold – 1711 ), Imperiul Otoman a d ecis instituirea unui nou sistem politic
pentru principatele române: fanariotismul. Acest sistem consta în numirea (cumpărarea) la tron a unor
greci din cartierul Fanar al orașului Istambul. Grecii plateau sume enorme pentru a obține tronul pe o
perioadă scurtă.
Fanariotismul a reprezentat un sistem economic, politic și cultural care a caracterizat
Moldova (din 1711) și Țara Românească (din 1716) până în 1821.
Contextul extern în care s-a instaurat acest sistem a fost determinat de declanșarea “Problemei
Orientale” (criza orientală). Aceasta a constat în izbucnirea unui șir de războaie ruso-turce și ruso-
austro-turce pentru preluarea teritoriilor ce aparțineau Imperiului Otoman, care intrase intr-o perioadă de
declin, fiind supranumit “Omul bolnav al Europei”.
Sistemul fanariot a însemnat pentru Țările Române instabilitate politică, determinată de desele
schimbări la tron. Din punct de vedere economic, a crescut tributul datorat Porții (numit haraci). La
acesta se adaugă sumele pentru confirmarea și reconfirmarea domniei, daruri de mucarer și de bairam.
Pierderile teritoriale au fost consecința războaielor ruso-austro-turce:

– în 1718 Banatul și Oltenia sunt anexate de Imperiul Habsburgic
– în 1739 Oltenia revine Țării Românești
– în 1775 Bucovina e anexată de Imperiul Habsburgic
– în 1812 Basarabia e anexată de Imperiul Țarist.
Cele 6 războaie între marile puteri, în care au fost implicate principatele în timpul domnitorilor
fanarioți, epidemiile de ciumă și perioadele de foamete au facut ca domniile acestora (fanarioților) să fie
percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.
Perioada secolului XVIII a fost caracterizată și de încercări de reformă în spiritul ideilor
iluministe. Constantin Mavrocordat, domn fanariot, a realizat o triplă reformă: socială (a desființat
legarea de glie a țăranilor), administrativă (a introdus sistemul funcționarilor plătiți de stat) și fiscală (a
impus un impozit unic).
În domeniul legislației s-a remarcat Alexandru Ipsilanti, tot fanariot, cu “Pravilniceasca
condică”. Alte documente emise au fost: “Codul Calimach” (1817 ), “Legiuirea Caragea” (1818 ).
O parte a marii boierimi pământene a redactat și prezentat memorii marilor pu teri europene cu
prilejul congreselor de pace. În acest context s-au revendicat (cerut) revenirea la domniile pământene,
recăpătarea autonomiei țărilor române și impunerea unui sistem al garanției colective a marilor puteri.
Sistemul fanariot va lua sfârșit în 182 1, odată cu revoluția condu să de Tudor
Vladimirescu.

Revolu ția de la 1821 din Țările Române
La 30 ianuarie 1821 moare ultimul domn fanariot Alexandru Șuțu. La 31 ianuarie 1821
Tudor Vladimirescu, fost ofițer în armata rusă și căpitan de panduri, lansează la Padiș
“Proclamația” prin care cheamă la luptă, împotriva “Tagmei jefuitorilor”, pe toți locuitorii Țării
Românești.
Tudor a colaborat în declanșarea acestei mișcări cu societatea secretă “Eteria” condu să de
Alexandru Ipsilanti. Scopul acestei societăți era eliberarea grecilor din Balcani de sub do minația
otomană.
Tudor Vladimirescu și-a organizat armata și a pornit către București. Aici marea boierime
formase “Comitetul de Oblăduire” și a încredințat condu cerea Țării Românești lui Tudor.
Acesta a stat în București aproximativ 2 luni, timp în care a făcut cunoscut programul revoluției
intitulat “Cererile Norodului Românesc”. Aici Tudor revendica înlaturarea domniilor fanariote, numirea
în funcție să se facă pe merit, înființarea armatei naționale și desființarea vămilor interne între Moldova
și Țara Românească.
Concomitent cu acțiunea lui Tudor în Țara Românească, în Moldova intră armata eteristă
condu să de Ipsilanti. Ipsilanti a anuntaț la Iași că acțiunea sa e sprijinită de țarul Rusiei, dar acesta a
negat orice implicare, fapt ce a permis Imperiului Otoman să intervină cu armata în Țara Românească.
Între timp, Tu dor e acuzat de trădare de către Ipsilanti și apoi e ucis din ordinul acestuia.
Armata lui se va destrăma, iar Țara Românească va fi ocupată câteva luni de armata otomană.
Desi mișcarea a fost înfrantă, principala sa urmare a fost restaurarea în 1822 a domniilor
pământene prin Ionița Sandu S turdza în Moldova și Grigore Dimitrie Ghica în Țara Românească.

Tratatul de pace de la Adrianopol 1829

Tratatul de pace de la Adrianopol (numit si Tratatul de la Edirne) a fost semnat la încheierea
războiului ruso-turc din 1828 -1829. Prin acest tratat puterea Porții asupra Țărilor Române scădea în
favoarea Imperiului Rus.

Regulamentele organice
Reprezintă un cod de legi cu valoare de constituție ce au fost aplicate la 1 iulie 1831 în Țara
Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Aceste legi au fost elaborate de o comisie formată din
boieri munteni și moldoveni sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff.
Regulamentele precizau fixarea domniei pe toată durata vieții domnitorului. Acesta era ales din
rândul boierimii pământene (române) și era confirmat de Imperiul Otoman.
Acestea prevedeau principiul separării puterilor în stat. Puterea executiva era deținută de către
domnitor, iar puterea legislativă aparținea Adunării obștești, care prezenta domnitorului rapoarte
numite anaforale. Puterea judecatorească era deținută de instanțe de judecată, modernizate prin
apariția corpului de avocați și a procuraturii. De asemenea, se desființau vămile interne între Moldova
și Țara Românească.
Regulamentele prevedeau stabilirea unui impozit unic (capitația), iar burghezia pl ătea un
impozit pe venit numit patentă. De asemenea, se stabilea norma de lucru pentu țărani (numit ă
nart) și se organiza învațământul în limba rom ână. Parte a negativa: se men țineau privilegiile
boierimii.
Primii domnitori regulamentari au fost din 1834: Mihail Sturdza în Moldova și Alexandru
Dimitrie Ghica în Țara Românească.

Revolu ția (pa șoptis tă) de la 1848 -1849
În 1848 s-a declansat revoluția la nivel european. Nicolae Bălcescu afirma că Revoluția
Europeană a fost ocazia și nu cauza Revoluției Române. În contextul po litic al anului 1848 s-a declansat
revoluția și în Țările Române, obiectivele fiind naționale (unirea Moldovei cu Muntenia și independența
lor), politice (regim de guvernare republican, reformarea societății) și sociale (împroprietărirea țăranilor
cu pământ).
Moldova – 27 martie 1848 – o adunare formată din boierimea Moldovei, întrunită la hotel
Petersburg, a redactat și a prezentat domnitorului Mihail Sturdza “Petiția Proclamație” din 35 de
articole. Conținutul acestora era moderat și se preciza “Sfânta Păzire a Regulamentelor Organice”,
adică menținerea de fapt a situației existente și până atunci. În privința problemei țărănești se preciza
doar relativa îmbunătățire a situației țăranilor.
Domnitorul Mihail Sturdza a respins acest document și a cerut arestarea sau chiar exilarea
autorilor. O parte din revolutionari s-au refugiat la Brasov (exilații), und e, în mai 1848, au redactat un
document cu caracter secret numit “Principiile noastre pentru reformarea patriei”, în care se revendică
unirea Moldovei cu Muntenia, independența acestora și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire.
Transilvania – în acest teritoriu problemele politice și sociale s-au împletit cu cele naționale,
deoarece obiectivul revoluției maghiare era cel de anexarea Transilvaniei la Ungaria. Reacția de protest a
revoluționarilor români transilvăneni a fost organizarea la 3-5 mai 1848 a Marii Adunări Naționale de la

Blaj, pe Câmpia Libertății. În cadrul acestei adunări s-a adoptat documentul “Petiția Națională” cu 16
articole. Cele mai importante revendicări au fost împroprietărirea țăranilor fără despăgubire și înființarea
gărzilor naționale românești.
Pentru a provoca conflicte în rândul revoluționarilor români și maghiari, împaratul Austriei a
fost de acord cu anexarea Transilvaniei la Ungaria. Acest fapt a determinat un conflict deschis între
revoluționarii români și cei maghiari în perioada septembrie 1848 – iulie 1849.
Nicolae Bălcescu a intervenit în Transilvania pentru a media conflictul cu ungurii, rezultatul
tratativelor fiind “Proiectul de pacificare” de la Seghedin, din iulie 1849. Acesta nu a mai avut nicio
valoare practică, deoarece în august 1849 armatele habsburgice și țariste au intervenit în Transilvania
și au înfrant revoluția.
Țara Românească – revoluția s-a declansat la 9 iunie 1848, în urma “Proclamației” de la Islaz.
Sub p resiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu s-a retras la Brasov, iar la condu cerea Țării
Românești s-a impus un guvern provizoriu format din membrii revoluției: Nicolae Bălcescu, frații
Golescu si Gheorghe Magheru.
Continutul proclamatiei cuprindea principii ca:
– independența administrativă și legislativă;
– egalitate politică și libertatea tiparului;
– alegerea domnitorului din 5 în 5 ani;
– împroprietarirea țăranilor prin despăgubire;
– desființarea pedepsei cu bătaia și a celei cu moartea.
Guvernul s-a confruntat cu 2 încercări de înlăturare din partea contrarevoluției, dar ambele au
fost eșuate. În perioada celor 2 luni și jumatate, membrii guvernului provizoriu au încercat să pună în
aplicare prevederile “Proclamației” de la Islaz. Totodată, s-a întrunit o comisie a proprietății care a
dezbătut problema Reformei Agrare.
În această perioadă apare drapelul tricolor, devenit oficial abia la A.I.Cuza. Imperiul Otoman nu
a acceptat această situație politică în Țara Românească și l-a trimis pe Suleiman Pașa pentru a restabili
ordinea. Acesta a ajuns la un compromis cu membrii guvernului provizoriu, care a fost înlocuit de o
locotenență domnească formată tot din fostul guvern provizoriu (aceiasi membri).
Rușii și turcii nu au acceptat această situație. De data asta sultanul l-a trimis pe Fuad Paș a, care a
intrat cu armata în București și, dupa o încercare de rezistență a Companiei de Pompieri condu să de
Pavel Zăgănescu, a ocupat Țara Românească.
Regimul de ocupație militară otomană a durat până în 1849, când, p rin Convenția de la Balta
Liman, s-a înlăturat regimul de ocupație militară și s-a revenit la regimul regulamentar.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
Dupa pierderea revoluției de la 1848 -1849, o p arte din revoluționarii români s-au stabilit in
strainatate, und e, prin intermediul publicațiilor și al societăților culturale, au facut cunoscută problema
românească: unirea Moldovei cu Muntenia. Dupa sfârșitul Războiului Crimeei din 1853 -1856 între
Imperiul Rus (pierde) și Imperiul Otoman (e slabit), aceasta problemă a fost reluată în cadrul Congresului
de Pace de la Paris din 185 6.
Pentru prima dată într-un for internațional este pusă în discuti problema românească. La acest
congres, contele Walewski, ministru de e xterne al Frantei, a propus unirea Principatelor Romane sub
condu cerea unui p rincipe străin. Propun erea era menită să oprească expansiunea rusească în

Peninsula Balcanică. Prin urmare, Franța a fost de acord cu unirea, Anglia nu s-a
pronunțat, iar Austria și Imperiul Otoman s-au opus susținând că românii nu do resc unirea.
Deciziile finale ale congresului referitoare la principatele române au fost:
– suzeranitatea otomană și protectoratul țarist se înlocuiau cu garanția colectivă a celor 7
mari puteri (Anglia, Franta, Sardinia, Prusia, Imperiul Tarist, Imperiul Habsburgic si Imperiul
Otoman);
– Moldovei i se retrocedau cele 3 județe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad;
– se prevedea convocarea unor adunări ad-hoc prin intermediul cărora să fie
consultată popu lația română referitor la unire.
Lucrările adunărilor ad-hoc au început în 1857. Deciziile adunarilor au fost similare atât în Moldova,
cât și în Țara Românească: Unirea Moldovei cu Muntenia, domn străin dintr-o casă domnitoare a
Europei și neutralitatea teritoriului Principatelor.
Hotărârea marilor puteri cu privire la unire s-a concretizat în Convenția de la Paris din 185 8.
Conform acesteia, noul stat creat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei (care
rămâneau sub suzeranitatea “Majestății Sale Sultanul”). Statul se organiza pe baza principiului separației
puterii în stat și trebuia să aibă 2 domnitori (alesi pe viata, prin vot cenzitar), 2 guverne, 2 capitale, 2
adunări, iar comune să fie Înalta Curte de Justiție și de Casație, și Comisia Centrală de la Focșani. Se
desființau privilegiile boierești. Aceste decizii au fost considerate “un amestc de unire și despărțire”.
Vasile Boerescu a afirmat că “Europa ne-a ajutat destul, rămâne să ne ajutam noi înșine.” In 5 ianuarie
1859 e ales (cu unanimitate) la Iași, ca domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. În Țara Românească
lucrările adun ării elective s-au desfășurat la data de 24 ianuarie 1859. Aici Alexandru Ioan Cuza a fost
ales cu majoritate de voturi. Prin urmare, s-a realizat dubla alegere a lui Al. I. Cuza, unirea politică a
Moldovei cu Țara Românească și, implicit, crearea statului roman modern.
Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit, iar încălcarea textului Convenției de la
Paris a fost motivată prin faptul că nu se preciza ca cei doi domnitori să fie persoane diferite.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 -1866)
Prima masură adoptată de Cuza a fost stabilirea capitalei unice la București. Au fost trimisi
emisari (diplomați) în principalele capitale europene pentru a se obține recunoa șterea dublei alegeri.
A fost creat un minister de război, avându-l ca ministru pe generalul Emanoil Florescu.
A fost creat un sistem de unități metrice (ocaua) și au fost unificate serviciile de poștă și
telecomunicații.
În decembrie 1861, Cuza face o vizită la Constantinopol, obținând recunoașterea din partea
sultanului a dublei alegeri și a unirii, pe toata durata vieții sale.
În ianuarie 1862 s-a constituit prima Adunare legiuitoare (unicamerală) și
este ales primul guvern unic al țării, avându-l ca prim-ministru pe Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie
Principatele Unite și-au luat numele de România.
Cuza a încercat să pună în aplicare proiectul de reformă agrară, dar a întampinat o
opoziție categorică din partea primului-ministru Barbu Catargiu.
Acesta a afirmat că atât timp cât va fi prim-ministru nu se va aduce nicio modificare ordinii existente. La
câteva zile dupa această afirmație, Catargiu este asasinat în condiții neștiute.
A urmat ca prim-ministru Nicolae Kretzulescu, iar din oct. 1863 Mihail Kogălniceanu devine
noul prim-ministru. În timpul lui Kogalniceanu s-au aplicat reformele care au contribuit la

modernizarea societății.
În decembrie 1863 e pusă în aplicare “Reforma Secularizării averilor mănăstirești”. Erau avute
în vedere averile mănăstirilor grecești închinate Muntelui Athos, care dețineau o p arte semnificativă din
suprafața arabilă a țării.
În 2 mai 1864 Mihail Kogălniceanu pune în discuția adunării proiectul de reformă agrară.
Adunarea, dominată de marii boieri conservatori, refuză proiectul și îi dă lui Kogalniceanu vot de
neîncredere, vot de blam. Conform normelor parlamentare, Kogalniceanu ar fi trebuit să demisioneze.
Prin lovitura de stat din 2 mai 1864, Cuza îl menține pe Kogalniceanu ca p rim-ministru, dizolvă
Adunarea și impune un nou do cument cu valoare constituționala: “Statutul Dezvoltator al Convenției de
la Paris”. Aprobat prin plebiscit (consultarea popu lației, sinonim cu referendum), documentul a
menținut principiul separării puterilor în stat, dar a impus prepond erența executivului asupra legisla-
tivului, instituind domnia autoritară.
Adunarea legiuitoare devine bicamerală: Corpul Ponderator sau Senatul (nou înființat) (cu
membri aleși de către domnitor) și Adunarea electivă. Legea electorală este modificată, censul (taxa)
fiind micșorat pentru a se permite accesul la vot unei categorii mai largi de cetățeni.
Legea rurală (Reforma Agrară) este pusă în aplicare la 14 august 1864, p rima din istoria
României. Reforma a contribuit la modernizarea agriculturii române și la înlăturarea relațiilor de clacă.
Împroprietărirea foștilor clacași se făcea în funcție de numărul de vite, prin despăgubire, țăranii plătind
contravaloarea terenului timp de 15 ani, dar 30 de ani nu puteau să-l vândă.
În 1860 este înființată Universitatea din Iași, iar în 1864 Universitatea din București. În
decembrie 1864 este publicată legea instrucțiunii publice (legea învățământului), conform căreia
învățământul primar era gratuit și obligatoriu, cel secundar era de 7 ani, iar cel universitar de 3 ani.
Politica domnitorului a nemulțumit atât pe conservatori cât și pe liberalii radicali, care s-au
aliat în “Monstruoasa Coaliție”. Activitatea acestei coaliții a determinat abdicarea lui Al.I.Cuza la 11
februarie 1866.
Carol I (1866 -1914) si Constitutia din 1866
După abdicarea lui Al.I.Cuza, la conduc erea țării s-a instituit Locotenența Domnească. În timpul
acestei locotenențe s-a înființat și un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica. Între timp, o d elegație
condusă de Ion C. Bratianu s-a deplasat la Dusseldorf pentru a propune tronul României lui Carol I de
Hohenzollern. Acestuia i s-a propus candidatura dupa ce, anterior, tronul României fusese refuzat de
către Filip de Flandra.
La 10 mai 1866 România îl proclamă pe Carol I principe al românilor. Problema realizarii unei
constituții, nerezolvată în timpul domniei lui Cuza,
avea să constituie o necesitate urgentă după lovitura de stat de la 11 februarie. Se do rea ca noua lege
fundamentală să creeze un cadru instituțional solid și să inaugureze un regim politic de monarhie
constituțională, bazat pe principiile fundamentale ale liberalismului. Noua constituție a fost adoptată
destul de repede datorită pericolelor externe care impuneau găsirea unei soluții de compromis, în
pofida diferențelor de opinii dintre grupările liberale și cele conservatoare.
La 1 iulie 1866 a fost adoptată prima Constituție a României, consacrând astfel făurirea
statului român modern. Aceasta a fost inspirată dupa modelul constituției belgiene, considerat la acea
dată cel mai democratic la nivel european.
Conform constituției, România era o monarhie constituțională ereditară, succesiunea făcându-se
pe linia masculină, cu drept de primogenitură (primul născut o cupa tronul).

Pentru prima dată într-un act oficial a fost precizat numele statului, România, iar în primul articol
al constituției se garanta suveranitatea și integritatea teritoriului național, adică independența României.
Definirea statutului extern al țării a dat dovadă de îndrazneală, întrucat, deși oficial România înca era
provincie a Imperiului Otoman, nu se făcea nicio referire specială la acest aspect juridic internațional.
Constituția prevedea că teritoriul statului este inalienabil (nu putea fi înstrăinat) și
indivizibil (nu putea fi împărțit).
Constituția avea la bază cele trei principii esențiale ale ideologiei liberale: separarea puterilor în
stat, guvernarea reprezentativă și suveranitatea națiunii.
– Puterea executivă era împărțită între ministrii (Guvern) și domnitor / principe. Domnul îl desemna pe
prim-ministru, care își forma apoi guvernul, pe care îl supun ea aprobării principelui. Guvernul avea ca
atribuții principale elaborarea proiectelor de legi, care erau trimise spre discuție în Parlament, și
gestionarea treburilor curente. Carol I numea și revoca miniștrii, oferea decorații, aproba și respingea
legi, și deținea dreptul de veto absolut, adică posibilitatea de a fi împotriva oricărei măsuri sau inițiative
legislative luate de Parlament. De asemenea, Carol pub lică moneda cu chipul lui și este comandantul
armatei, putând încheia pace sau declara război.
– Puterea legislativă era împărțită între domn și Adunarea legislativă (Parlamentul sau
Reprezentanța Națională), aceasta având o structură bicamerală: Senat și Camera Deputatilor.
Parlamentul dezbate și adoptă legi, și votează bugetul statului.
– Puterea judecătorească era deținută de instanțele de judecată reprezentate de Înalta Curte de
Justiție și de Casație. Hotărârile judecătorești se pronun țau în numele domnului, singurul în măsură să
pronun țe grațierile.
Principiul responsabilității ministeriale atestă că legile semnate de domn sunt contrasemnate
de ministrul de resort, acesta devenind astfel singurul responsabil pentru documentul respectiv.
Alte drepturi și libertăți cetățenești (întalnim și “principiul drepturilor și libertăților
cetățenești”) au fost:
– libertate individuală;
– libertate de exprimare – absența cenzurii;
– dreptul la proprietate, proprietatea fiind considerată sacră și inviolabilă;
– dreptul la educație, învățământul primar fiind obligatoriu și gratuit;
– articolul 7 din constituție preciza că cetațenia se acordă celor de religie creștină, având ca
scop excluderea evreilor;
– votul era cenzitar, iar electoratul era împărțit în colegii: 2 pentru Senat și 4 pentru Camera
Deputaților. Țăranii își exprimau votul în colegiul al patrulea, dar nu direct, ci prin delegați (1 la 50).
Adoptarea Constituției din 1866 a impulsionat și procesul de constituire a partidelor politice:
Partidul Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880).
Aceasta constituție a rămas valabilă până în 1923 și a avut 3 amendamente:
– 1879 – articolul 7 privind cetățenia este modificat pentru a corespunde cu prevederile
tratatului de la Berlin din 1878, adică s-au eliminat criteriile religioase;
– 1884 – s-a introdus în constituție titulatura de Regat, iar numărul colegiilor
pentru Camera Deputaților s-a redus de la 4 la 3;
– 1917 – se fac unele modificări pentru a se putea realiza reforma electorală (1918 – intră votul
universal) și se renunță la articolul care declara proprietatea sacra și inviolabilă, pentru a se putea realiza
o nouă reformă agrară (1918 -1921 ), care prevedea împroprietărirea soldaților pe baza promisiunilor din
1917.

Constituția din 1866, prin prevederile și principiile care stau la baza ei, poate fi considerată
una dintre cele mai liberale din epocă. Totodata, ea a creat ca drul necesar funcționarii instituțiilor
interne și maturizării clasei politice românești.

Războiul de independen ță (1877 – 1878)
După realizarea unirii din 1859, p rincipalul obiectiv al politicii externe era reprezentat de
obținerea independenței, deoarece România era încă o provincie a Imperiului Otoman.
În 1875 se declanșează o nouă etapă a crizei orientale, concretizată prin răscoalele antiotomane
ale popo arelor din Balcani (Bosnia – Herțegovina în 1875, Bulgaria în 1876, precum și atacarea turcilor
de către Serbia și Muntenegru în 1876). În această situație, Imperiul Țarist și-a anunțat intenția de a
interveni în Balcani împotriva Imperiului Otoman, sub pretextul sprijinirii popo arelor ortodoxe aflate sub
dominație otomană.
Pentru a se evita situațiile precedente, când, în cazul războaielor ruso-turce, teritoriul românesc
devenea loc de confruntări militare, o delegație a Guvernului român s-a deplasat în Rusia, în septembrie
1876, p entru a discuta condițiile traversării teritoriului românesc de către armata rusă. Negocierile nu au
dus la încheierea unei întelegeri privind independența și semnarea unei convenții de colaborare.
Acest lucru se va întampla anul următor, la 4 aprilie 1877, când se încheie o convenție militară
româno-rusă, care stabilea traseul trupelor țariste pe teritoriul României, precum și obligația Guvernului
rus de a-și întreține trupele și de a respecta integritatea teritorială a României.
La 12 aprilie 1877 se declanșează războiul ruso-turc. România nu a p articipat imediat la
război, deoarece, inițial, guvernul rus a refuzat colaborarea cu armata română. După declanșarea
războiului, în Romania s-a decretat mobilizare generală și la 9 mai 1877 Mihail Kogalniceanu declară
independența de stat în Parlamentul României.
Ofensiva armatei turcești pe frontul din Balcani a determinat ca Marele duce Nicolae,
comandantul armatei ruse, să solicite lui Carol I, printr-o telegramă, intervenția armatei române. Primele
divizii românești trec Dunărea și participă alaturi de armata rusă la cucerirea redutelor: Grivița, Rahova,
Smardan (punct militar fortificat / cetate pe frontul din Balcani în timpul războiului ruso – turc).
Contribuția armatei române la obținerea victoriei a fost esențială. Rușii au eș uat în fața Plevnei, dar, după
un lung asediu de 2 luni, Plevna capitulează în fața armatei române la 28 no iembrie 1877, d upa care
Osaman Paș a se predă armatei române. Luptele au continuat până în februarie 1878, când Imperiul
Otoman recunoa ște victoria Rusiei.

Tratatul de pace de la San Stefano din 19 februarie 1878
România nu a fost acceptată la tratativele de pace dintre Rusia și Turcia. Tratatul de la San
Stefano a recunoscut independența Romaniei, dar a decis și un schimb de teritorii: Rusia cedează
Dobrogea și Insula Șerpilor în favoarea României, iar aceasta cedează sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad,
Ismail) în favoarea Rusiei. În sudul Munților Balcani se crea un mare principat, care reprezenta în
realitate un loc de staționare al armatelor țariste. Se recunoa ște autonomia Bosniei și a Herțegovinei.

Tratatul de pace de la Berlin din 1 iulie 1878
Tratatul de pace încheiat la Berlin a avut drept cauză nemulțumirea marilor pu teri față de
creșterea influenței ruse în Balcani. Se recunoaște independența României, dar în mod condiționat,
impunându-se modificarea articolului 7 din Constituție, care prevedea acordarea cetățeniei pe criterii
religioase. De asemenea, se accepta schimbul teritorial făcut de Rusia, iar Bosnia și Hertegovina sunt date
spre administrare Austro-Ungariei.
Alte precizări separate de tratat:
– În toamna anului 1878 Carol I primește titlul de “Alteță Regală”.
– În 14 martie 1881 P arlamentul a votat transformarea României în regat.
– La 10 mai 1881 Carol I și Elisabeta au fost încoronați.
Aceste acte politice au consacrat progresul statului și au contribuit la creșterea prestigiului
internațional al României, care în 1881 a vea relații diplomatice cu 18 state.

Aderarea la Tripla Alian ță (1883)
Dupa obținerea independenței, România era izolată din punct de vedere diplomatic. Totodată,
Rusia și-a întărit poziția în Bulgaria după victoria din 1878 d evenind o amenințare pentru România.
Depășirea stării de izolare diplomatică în care se afla țara noastră se putea realiza printr-o alianță cu
Germania.
În urma vizitelor lui Carol I și ale lui I.C. Brătianu în Germania și Austro-Ungaria, a fost semnat
la 30 oct 1883 tratatul dintre România și Austro-Ungaria. Germania a aderat și ea în aceeași zi, iar Italia
ziua următoare. Tratatul a fost semnat în secret de Carol I și nu a fost adus în discuția Parlamentului de
teama respingerii.
Pe termen lung, însă, alianța cu Puterile Centrale s-a dovedit a fi în contradicție cu interesul
românilor legat de recăpătarea teritoriilor ce aparțineau la acel moment Austro-Ungariei, motiv pentru
care România se declară neutră între anii 1914 -1916.
Relațiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutățească: situația românilor de peste munți
nu a cunoscut nicio îmbunătățire, așa cum se sperase, iar po litica guvernului de la Viena în Peninsula
Balcanică amenința echilibrul în zonă și securitatea României.

Războaiele Balcanice (1912 si 1913)
În timpul Primului Război Balcanic din 1912, p urtat de Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia
împotriva Turciei, România și-a proclamat neutralitatea.
Întărirea Bulgariei în urma razboiului a fost percepută la București ca o amenințare. Drept
urmare, România intervine în al Doilea Razboi Balcanic din 1913, pu rtat între Bulgaria și foștii aliați, dar
și Turcia.
Războiul a fost rapid și cu pierderi reduse. În urma tratatului semnat la Conferința de Pace de
la București din 28 iulie 1913, Cadrilaterul bulgar intra în posesia României. Găzduirea acestui
congres de pace constituia un indiciu privind creșterea prestigiului internațional al României.

Primul R ăzboi Mondial
(15/28 iulie 1914 – 29 octombrie/11 noiembrie 1918)
Pretextul declanșării Primului Război Mondial a fost asasinarea la Sarajevo, de către un tânăr
sârb, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand. Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei și, treptat, SUA au fost atrase în conflict.
Cele 2 alianțe implicate au fost Antanta (Franța, Anglia, Rusia) și Tripla
Alianță, transformată mai târziu în Puterile Centrale.
Primul Război Mondial a fost considerat un război total, deoarece a fost impli cată și popu lația
civilă din spatele frontului, afectată de bombardarea zonelor urbane și industrial e dar și pentru că s -a
purtat atât pe uscat cât și pe apă și în aer.

Rom ânia în timpul Primului R ăzboi Mondial (1916 -1918)
După declanșarea Primului Război Mondial s-a organizat Consiliul de Coroană de la Sinaia, 21
iulie 1914, în cadrul căruia s-a dezbătut problema intrării României în război. În cadrul consiliului s-au
conturat 3 orientări:
1. Orientarea progermană, susținută de regele Carol I, dorea intrarea României în război de
partea Puterilor Centrale, pentru că România aderase în 1883 la Tripla Alianță, iar Austro-Ungaria îi
ceruse statului român să respecte tratatul. Regele a întâmpinat o opo ziție crâncenă din partea partidului ți
se spune ca aceasta i-ar fi provocat moartea subita pe 27 septembrie 1914, cu toate ca avea 75 de ani. A
doua zi, Ferdinand I depune jurământul solemn și devine rege.
2. Orientarea proantanta susținea intrarea imediată în război.
3. Orientarea neutră susținea neutralitatea necesară pregătirii militare și a tratatelor
diplomatice.
În urma dezbaterilor s-a impus soluția neutralității.
La 18 septembrie 1914, p rintr-un acord secret, Rusia se angaja să apere integritatea teritorială
a României și îi recunoștea drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria în schimbul unei
neutralități binevoitoare.
Timp de 2 ani, prim-ministrul Ion I.C. Bratianu a dus tratative cu statele antante pentru a
obține din partea acestora recunoa șterea drepturilor Romaniei asupra teritoriilor locuite de români din
cadrul monarhiei Austro-Ungare.
Puterile Centrale sperau, în cel mai fericit caz, în neutralitatea României, iar Franța și Rusia,
nemulțumite de tergiversările lui Bratianu, pun eau Guvernul de la București, în vara anului 1916, în fața
alternativei: “acum ori niciodată”.
Neutralitatea excludea însă înfăptuirea idealului național, așa că România încheie la 4 august
1916 o convenție politică și militară cu Antanta. Prevederi:
– Se recunoa șteau drepturile României în Transilvania și Bucovina.
– România era sprijinită militar în cazul în care intra în război.
La 14 august armata română a pornit ofensiva în Transilvania. Dezastrul de la Dunare și
contraofensiva Puterilor Centrale în Transilvania au condus la ocuparea de către inamic a 2/3 din
teritoriul țării. Armata, guvernul și o parte a popu lației s-au refugiat în Moldova, Iașiul devenind pentru o
perioadă capitala țarii.
În iarna anilor 1916 -1917, armata română s-a pregatit sub conduc erea unei misiuni militare

franceze. In iulie-august 1917, armata română a oprit ofensiva germană pe frontul de vest, în luptele de
la Mărăști, Oituz și Mărășești, evitând astfel ocuparea Moldovei.
Aceste victorii nu au putut fi valorificate, deoarece Rusia, principalul aliat al Romaniei pe frontul
de est, iese din război și încheie pace separată cu Germania. Aceasta decizie a fost adoptată de către
Lenin dupa ce a preluat puterea în stat, ca urmare a Revoluției Bolșevice (comuniste).
Din cauza faptului că armata română nu mai putea continua rezistența, guvernul condus de
Alexandru Marghiloman încheie un tratat de pace cu Puterile Centrale la Bucuresti, în 24 aprilie 1918.
Documentul impunea țării condiții grele:
– erau cedate Dobrogea și culmile Carpaților;
– economia era subordonată Germaniei;
– armata era demobilizată
Regele Ferdinand I nu a recuno scut tratatul. Asadar, victoriile Antantei au determinat
reînceperea ofensivei în octombrie de către armata română, astfel încât sfarșitul războiului a găsit
România în tăbara învingătorilor.
Participarea la război a însemnat aproape 800.000 de morți, răniți și dispăruți, dar și
distrugeri enorme și pierderi materiale.

Marea Unire de la 1918
Primul Război Mondial a determinat o transformare radicală pe harta geopolitică a Europei.
Imperiile multinaționale s-au destrămat, permițând reforma unității naționale și afirmarea unor noi
state independen te.
1. Basarabia – primul teritoriu care s-a unit cu România la 27 martie 1918, ca urmare a deciziei
adoptate de Sfatul Țării.
2. Bucovina a fost provincie a Austro-Ungariei. După destrămarea acesteia, Ucraina a manifestat
pretenția de a o anexa. În acest context, în cadrul Adunarii Naționale de la Cernăuți, s-a decis unirea
Bucovinei cu România, iar la 15 no iembrie
1918 Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiționată și pentru vecie”.
3. Transilvania – în cadrul fostei monarhii Austro-Ungare existau opinii referitoare la refacerea
imperiului în forma unei federații. Pentru a afirma interesele naționale, membrii Consiliului National
Roman Central (CNRC ) au convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. În
cadrul acestei adunari, Vasile Goldis a citit “Rezolutia Unirii” Transilvaniei cu Romania. Ungaria
recunoa ște unirea abia în 1920, prin tratatul de la Trianon.
Denumirea de România Mare este valabilă începând cu 1 decembrie 1918. În plan internațional,
noua configurație teritorială a țării a fost recunoscută prin tratatele semnate în cad rul Conferinței de
Pace de la Paris din anii 1919-1920.
Pacea realizată la Paris n-a fost durabilă deoarece:
– statele mici din tăbara învingătoare au fost discriminate;
– Rusia Sovietică n-a fost invitată la conferință;
– statele învinse nu au fost admise la tratative;
– statele învinse au fost considerate responsabile de declanșarea războiului;
– deși s-a constituit Societatea Națiunilor (sau Liga Națiunilor), care avea drept obiectiv
menținerea păcii în lume, aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune.
La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia încoronarea regelui Ferdinand I (1914 -1927 ),

numit și “Întregitorul” și a reginei Maria, ca suverani ai României Ma ri. La festivități vor fi prezenți
reprezentanți din 13 state ale lumii, aceasta fiind o nouă dovadă a recunoa șterii Marii Uniri pe plan
internațional.

Constitu ția din martie 1923
În 1921, p rintr-un decret, este desființată marea proprietate și moșieria boierească, pământul
fiind împărțit țăranilor (având prioritate cei care au participat la război, invalizii și văduvele). Regele
Ferdinand și-a îndeplinit astfel promisiunile făcute pe frontul din Moldova, în primăvara anului 1917.
Ca urmare a desființării marii proprietăți, moșierimea dispare ca și clonă politică, iar de pe scena
politică dispare Partidul Conservator.
Noua lege relua, în cea mai mare parte, conținutul Constituției din 1866, fiind o sinteză între
aceasta și proiectele constituționale votate în 1917. Noutăți:
– Constituția din 1866 accentua caracterul indivizibil al statului, pe când cea d in 1923 insista și
asupra caracterului național;
– în Constituția din 1923 dreptul la proprietate nu mai este unul absolut, ci
este nuanțat, prin referire la utilitatea socială;
– este prevăzut votul universal, prezent încă din 1918 (doar pentru barbati, de la 21 de ani), în
urma revizuirii din 1917 a Constituției din 1866; dispărând votul cenzitar, se desființează colegiile din
Camera Deputaților și Senat;
– drepturile cetățenești, ca și drepturile minorităților, sunt “fără deosebire de origine etnică, de
limbă și de religie”;
– se introduce controlul preventiv al constituționalității legilor; se creează un
Consiliu Legislativ care trebuie să avizeze legile, dar al cărui rol este consultativ.
În concluzie, Constituția din 1923 a păstrat spiritul liberal al celei din 1866, a perfecționat
sistemul de control al respectării drepturilor și libertăților cetățenești, și a consacrat în plan juridic unirea
din 1918.

Ideologii si practici politice democratice în Europa
Regimul politic democratic se caracterizează prin urmatoarele trăsături: existența separării
puterilor în stat; pluralismul politic (pluripartidism); puterea este legitimată prin intermediul alegerilor
libere, care permit schimbarea conduc erii statului periodic; respectarea drepturilor și libertăților
cetățenești.
Democrația este exercitată în cadrul statului de drept (forma de organizare a statului bazată pe
respectarea principiilor legalității și drepturilor indivizilor). Statul de drept este inseparabil de democrație
și de respectarea drepturilor omului.
Practica drepturilor omului cunoa ște mai multe tipuri de drepturi și libertăți:
– drepturi civile – libertatea individuală;
– drepturi politice – dreptul la vot;
– drepturi sociale – dreptul la educație.
Forme ale democrației (ideologii / doctrine politice):
1. Liberalismul este o doctrină care proclamă principiul libertății politice și economice a
indivizilor, și se opune colectivismului, socialismului, etatismului și, în general, tuturor
ideilor politice care pun interesele societății înaintea individului. Individul și libertățile sale

constituie elementul central al întregii doctrine liberale.
Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor Statului la protecția drepturilor
și libertăților individuale. Indivizii sunt liberi să își urmarească propriile interese atât timp cât nu
afectează drepturile și libertățile celorlalți.
Liberalismul economic este doctrina care proclamă libera concurență pe piață, adică
neintervenția Statului în economie, și are ca principiu fundamental proprietatea individuală.
2. Creștin-democrația este o doctrină politică ce a evoluat în mod prepond erent după cel de-al
Doilea Război Mondial. Apărută ca o reacție la atacurile împotriva bisericii și a catolicismului, creștin-
democrația reprezintă expresia politică a creștinismului catolic. Aceasta a reprezentat o mediere între
liberalism (individualism) și socialism (colectivism), aducând în politică și elemente noi, p recum morala
creștină și subsidiaritatea. Considerată în multe țări europene drept o formă de neoconservatorism,
creștin-democrația se intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum
respectul față de valorile tradiționale, credința și familia.
3. Conservatorismul. Dacă liberalismul înseamna individualism, privatizare și constituționalism,
iar social-democrația înseamna planificare, naționalizare și solidaritate, conservatorismul pare a fi lipsit
de program. Adepții săi nu se ambiționează să conceapă norme, principii sau idealuri care să
reconstruiască societatea. Conservatorismul este o doctrină politică apărută ca o reacție la liberalism și
își are originea în afirmația lui Lucius Cary: “Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar
să nu schimbi nimic.”
Conservatorismul pornește de la principii ca:
– omul ca ființă eminamente religioasă, întruchipare a rațiunii, a instinctului și a emoției, iar
religia element fundamental al societății civile;
– comunitatea ca element teologic anterior individului;
– drepturile ca urmare firească a obligațiilor individuale;
– răul considerat înrădăcinat în ființa umană și nu în instituțiile statale;
– inegalitatea umană (nu și din pun ct de vedere moral, însă) ca urmare a organizării sociale
complexe.
După Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au consolidat în statele din vestul și
nordul Europei (Danemarca, Suedia și Norvegia) și s-au instaurat în unele state nou constituite din
centrul și estul Europei (Cehoslovacia).
Specifică sec. al XX-lea este participarea unui număr din ce în ce mai mare de cetățeni la viața
politică, prin extinderea dreptului de vot. La începutul sec. XX, în statele europene s-a introdus treptat
votul universal pentru bărbați.
O altă etapă în extinderea participării cetățenilor la viața politică a fost acordarea dreptului de
vot pentru femei. Emanciparea femeii a avut loc treptat în perioada interbelică.(perioada dintre cele
două războaie mondiale)
În perioada interbelică, liberalismul clasic a fost abandonat în favoarea neoliberalismului,
statele democratice intervenind pentru eliminarea unor disfuncționalități produse de economia de piață.
A crescut rolul statului și în domeniul protecției sociale, prin introducerea alocațiilor de stat (Suedia,
Franța) și prin construirea de locuințe pentru cetățenii cu venituri modeste (Marea Britanie).
După 1945, țările vest-europene au început să construiască “statul bun ăstării”, caracterizat
printr-o implicare sporită în dezvoltarea economică, în protecția și în serviciile sociale.
Regimul democratic a luat forma democrației liberale, fiind o sinteză între liberalism și
democrație. Practica democrației liberale implica existența regimurilor constituționale.

În Europa, democrația liberală a îmbrăcat forma regimului parlamentar:
– puterea aparține unui guvern susținut de majoritatea deputaților;
– prepond erența aparține adunării legislative alese;
– puterea executivă este dirijată de un șef de guvern și de șeful statului
(regele sau președintele republicii).
Marea Britanie – regimul politic englez a fost pentru multe state europene un model de regim
democratic. Marea Britanie a devenit monarhie constituțională la sfârșitul secolului al XVII-lea, când
regele a acceptat “Declarația drepturilor” care îi limita atribuțiile. În Marea Britanie, unde se aplica
principiul “regele condu ce, dar nu guvernează”, prim-ministrul, șef al majorității parlamentare, are un rol
însemnat, își alege miniștrii și are puteri executive extinse.
În 1918 este introdus votul universal atât pentru bărbați (minim 21 ani), cât și pentru femei
(minim 30 ani).
Cele mai puternice formațiuni au fost, după 1918, P artidul Conservator și
Partidul Laburist. S-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului
Conservator, în perioada 1940 -1945 și după război: 1951 -1955.
Franța – a avut între anii 1918 și 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin
instabilitate guvernamentală, deoarece au funcționat 42 de p artide. Existența unui număr mare de partide
a determinat formarea unor coaliții (Blocul Național și Uniunea Națională) care aveau ca scop po litic
principal blocarea accesului la putere a partidelor extremiste.
După al Doilea Război Mondial a fost adoptată o nou ă Constituție, care instituia un regim parlamentar
clasic. Charles de Gaulle, președintele țării din anul 1959, a susținut ideea consolidării puterii șefului
statului, acesta având dreptul să se pronunțe asupra liniilor generale ale politicii interne și externe ale
țării.
Reforma constituțională din anul 1962 a stabilit ca președintele Franței să fie ales de cetățeni prin
vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.

Ideologii și practici politice totalitare în Europa
După Primul Razboi Mondial, confruntându-se cu reale dificultăți de adaptare la provocările
lumii postbelice și negăsind soluții în gândirea politică și în sistemul politic democratic, multe țări s-au
orientat spre oferta totalitară.
Secolul XX a cunoscut două tipuri principale de regimuri totalitare:
– fasciste în Italia, Germania (unde a fost cunoscut sub nu mele de nazism sa u național-
socialism), Ungaria, Spania, Portugalia;
– comuniste – prima țară comunistă a fost Rusia (URSS), urmată, dup ă al
Doilea Război Mondial, de statele din Europa de Răsărit (România, Polonia, Ungaria, Bulgaria,
Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia, Germania de Est).
Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare:
– existența partidului unic și a unui dictator în fruntea statului;
– lichidarea oricărei forme de opoziție (epurare politică);
– controlul absolut al statului asupra societății;
– puterea e exercitată cu ajutorul terorii, prin intermediul poliției politice;
– supravegherea popu lației de către poliția politică;
– încălcarea gravă a drepturilor omului;

– cultul personalității, cenzura presei etc.
* este admisă o singură ideologie: naționalism agresiv sau rasism în cazul fascismului și
nazismului, și marxism-leninism în cazul comunismului.
Comunismul – extrema stânga – originea ideologiei comuniste se găsește în operele lui Karl
Marx, în principal “Manifestul Partidului Comunist”, în care e fundamentat principiul “luptei de clasă”.
Marx considera că noua societate, cea comunistă, se va edifica mai întai în țările dezvoltate, în care
proletariatul va prelua, prin revoluție, puterea de la burghezie. Lenin, ideologul bolșevicilor, a
fundamentat ideea că și în Rusia (țară mai puțin dezvoltată) este posibilă victoria unei revoluții socialiste,
cu condiția existenței unei conjuncturi social-economice propice care să fie exploatată de un partid
format din revoluționari de profesie. Acesta urma să fie partidul bolșevic, aripa radicală desprinsă din
Partidul Social-Democrat Rus.
Comuniștii declarau că obiectivul regimului lor politic este edificarea societății socialiste, în
care oamenii, eliberați de exploatare, să-și dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor
transformări o constituiau desființarea proprietății private, pentru eliminarea inegalităților economice
dintre oameni și a claselor sociale, și instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate de înfrângere,
prin violență, a rezistenței împotriva noii societăți.
Comunismul fost instaurat după lovitura de stat din octombrie 1917, în urma căreia Vladimir Ilici
Lenin preia puterea politică a Rusiei, considerată actul de naștere al statului sovietic. În 191 8-1921 s-a
desfășurat războiul civil între partizanii vechiului regim (albii) și susținătorii bolșevicilor (roșii). Au
intervenit mai multe state europene împotriva Rusiei sovietice, dar bolșevicii au dezlănțuit teroarea: au
înființat Armata Roșie și poliția secretă CEKA.
Practici politice în timpul lui Lenin:
– orice formă de opoziție a fost desființată, fiind interzisă funcționarea tuturor partidelor,
în afara celui comunist (PCUS);
– a fost creată poliția politică a regimului: CEKA, NKVD , KGB ;
– controlul statului în economie prin naționalizarea întreprinderilor. I.V.Stalin (1924-
1953) intensifică toate aceste practici prin:
– colectivizarea forțată a agriculturii;
– proprietatea privată e desființată prin naționalizare (confiscare);
– economie centralizată și planificată rigid (planuri cincinale);
– cultul personalității capătă proporții fără precedent;
– opozanții politici au fost executați sau trimiși la închisoare sau în lagăre de muncă forțată, care
formau Gulagul (din Siberia) (unde au murit 18 milioane de oameni). În anii 30, milioane de oameni
(30-40) au căzut victime epurărilor staliniste, deoarece erau considerați de regim dușmani ai popo rului.
După al Doilea Război Mondial URSS a ocupat cea mai mare parte a Europei Centrale și de
Răsărit. Între 1944 -1948, sub ocupația trupelor sovietice, prin forță și prin fraudarea alegerilor, a fost
instalat comunismul în România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, estul Germaniei, Iugoslavia,
Albania, China,
Coreea de Nord, Vietnam și Cuba. Astfel, Europa a fost divizată în plan politic, economic și cultural.
Simbolul acestei divizări a fost ridicarea în 1961 a “Zidului Berlinului”.
Erodarea regimului comunist:
– revolte anti-sovietice și anti-comuniste în: 1953 – Republica Democrată Germania, 1956 –
Ungaria și Polonia, 1968 – Cehoslovacia. Toate au fost învinse prin intervenția armatei sovietice;
– anii 1970 -1989 au scos în evidență falimentul economic al sistemului comunist;

– au apărut mișcări de disidență în cadrul cărora opozan ții regimurilor comuniste militau
pentru drepturile omului (Cehoslovacia, Polonia);
– 1985 – Mihail Gorbaciov a inițiat politica “Perestroika I glanzosti”
(reconstrucție și redeschidere) prin care a încercat reformarea partidului și statului sovietic, dar nu a
făcut decât să accelereze descompune rea regimurilor comuniste din Europa;
– 1989 – regimul totalitar este înlăturat din majoritatea statelor europene foste comuniste;
– 1991 – URSS s-a dizolvat oficial și M.Gorbaciov a demisionat din toate funcțiile pe care le
deținea.
Fascismul – extrema dreaptă – promovează idei naționaliste duse până la extrem. Pe lângă
idealizarea propriei națiuni și preamărirea trecutului glorios (exemplu Italia – Imperiului Roman din
Antichitate), se manifestă intoleranță față de alte națiuni/rase/ideologii.
Ideologia și regimul au fost fondate de Benito Mussolini în Italia. El susținea în 1919 statul de
tip totalitar, critica liberalismul și încuraja corporatismul (reunirea patronilor și sindicatelor într-un
organism institutionalizat politic, cu sc opul de a elimina tensiunile sociale). În plan politic,
corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a Delegaților Corporațiilor.
În octombrie 1922 fasciștii organizează “marșul asupra Romei”, prin care l- au determinat pe
rege să-l numească prim-ministru pe Benito Mussolini:
– a fost interzisă orice formă de opoziție (desființau partidele și sindicatele);
– au fost organizate poliția politică OVR A și organizațiile paramilitare;
– i s-au acordat puteri sporite lui Mussolini printr-o lege specială;
– îndoctrinarea cetățenilor prin propagandă și organizații fasciste;
– s-a înființat Tribunalul special care stabilea măsuri aspre împotriva adversarilor politici
și a fost introdusă cenzura.
Nazismul – extrema dreaptă – ideologie:
– are la bază naționalismul exacerbat, rasismul și antisemitismul;
– a fost fundamentat de Adolf Hitler, acesta considera că nemții fac parte dintr-o rasă
superioară (ariană);
– e dreptul rasei superioare să domine oamenii inferiori (negri, slavi, evrei);
– superioritatea rasială a argumentat ideea de “spațiu vital”, adica necesitatea războaielor care să
elimine “rasele inferioare” și să creeze un teritoriu adecvat rasei ariene;
– sistemul democrației parlamentare era considerat vinovat pentru problemele
economice și sociale;
– evreii erau considerați vinovați de toate relele societății germane, de aceea naziștii susțineau
exterminarea lor.
Preluarea puterii:
– alegerile din 1932 au fost câștigate de Partidul National Socialist al
Muncitorilor Germani (NSDAP) condus de Adolf Hitler;
– în 1933 președintele l-a numit cancelar al Germaniei pe Hitler;
– în 1933 P arlamentul i-a acordat puteri dictatoriale lui Hitler.
Practici politice:
– a fost interzisă orice formă de opoziție (desființau partidele și sindicatele);
– au fost organizate poliția politică Gestapo și organizațiile paramilitare;
– cetățenii au fost îndoctrinați prin propagandă și prin diferite organizații fasciste; a fost
introdusă cenzura;

– antisemitismul a fost transformat în politică de stat: evreilor li se retrag drepturile civile și
politice; în 1942 se aplică soluția finală, începe Holocaustul, până în 1945 fiind uciși aproximativ 6
milioane de evrei.

Partide politice în perioada interbelic ă
În perioada interbelică regimul politic a fost cel al democratiei parlamentare, având ca bază
juridică Constituția din 1923. În plan politic se impun p artide politice PNL și PNT, dar apar și
organizații extremiste (Legiunea Arahanghelului Mihail și Partidul Comunist), precum și partide ale
minorităților naționale.
Partidul Național Liberal a fost, în perioada interbelică, cel mai puternic partid. Acesta a
guvernat în perioadele 1922 -1928 și 1933-1937. Dintre condu cătorii acestuia s-au remarcat
Ion.I.C.Brătianu și Vintilă Brătianu.
Printre cele mai importante măsuri legislative se număra Constituția din
1923 și legile pentru unificarea statului din 1925.
Acesta a promovat ideologia neoliberalistă, care susținea:
– în plan social: întărirea pozițiilor burgheziei și respectarea echilibrului;
– în plan economic: doctrina “prin noi înșine”, adică dezvoltarea economică a țării pe baza
capitalului românesc și reducerea investițiilor străine; considera industria ca principala cale de progres
economic; PNL a conturat sistemul financiar-bancar al țării;
– în plan politic: dezvoltarea democrației parlamentare.
Ideologia țărănistă promova următoarele idei:
– în plan social: susținea primatul țărănimii;
– în plan economic: doctrina “porților deschise” față de capitalul străin;
agricultura ocupa locul principal în dezvoltarea statului;
– în plan politic: țărăniștii au propus constituirea statului național țărănesc,
au susținut ideea “luptei de clasă”, dar apoi au abandon at-o și au susținut democrația parlamentară.
Această ideologie a fost susținută de Partidul Țărănesc, creat în 1918. Acesta s-a unit cu Partidul
Național Român din Transilvania și a format Partidul Național Țărănesc, având ca lideri principali pe
Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Deși PNȚ a avut o bază socială mult mai largă comparativ cu PNL, a
guvernat doar în 1928 -1931 și 1932 -1933.
O altă ideologie a fost extremismul de stânga – comunismul. El promova:
– instaurarea dictaturii proletariatului (concept care desemnează puterea de stat a clasei muncitoare,
instaurată prin revoluția socialistă, exercitată cu sprijinul maselor muncitoare neproletare de la orașe și sate, și
care se poate concretiza sub formă de alianță între clasa muncitoare și țărănime);
– naționalizarea mijloacelor de producție;
– desființarea proprietății private.
Partidul Comunist a fost fondat în 1921 și a aderat la Internaționala a III-a Comunistă.
Orientarea antinațională a dus la scoaterea partidului în afara legii în anul 1924. Între 1924 -1944 acesta
a activat ilegal cu circa o mie de membri, fiind instrumentul Uniunii Sovietice, care urmărea
dezmembrarea teritoriului român și transformarea acestuia în republică socialistă.
Legiunea Arahanghelului Mihail, înființată în 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu, de venită
în 1930 Garda de Fier, a fost o mișcare fascistă, de extremă dreaptă, care promova:
– antisemitismul (antievrei), anticomunismul și misticismul;
– teoria purificării prin moarte, promovând ura și intoleranța;

– conda mna democrația parlamentară;
– violența și recurgerea la asasinatul politic (Ion.G.Duca, Nicolae Iorga etc).

Activitatea regala și Constitu ția din 1938
În timpul domniei lui Ferdinand, viața politică a fost dominata de PNL, fiind o p erioadă
reprezentativă în edificarea democratică a României Mari.
Domnia lui avea să fie umbrită de criza dinastică declanșată de Carol, fiul lui Ferdinand și al
Mariei, moștenitor al tronului și primul Hohenzollern născut pe pământ românesc. Carol avea un
comportament care devia de la obligațiile sale oficiale, manifestat încă din timpul războiului, când își
părăsise regimul din Moldova pentru o femeie, dar apoi își reia prerogativele, la insisțentele regelui. Între
timp el mai are și alte aventuri, fiind supranumit regele playboy, de către istorici.
În 1925 a întâlnit-o pe Elena Lupescu la Paris și rămâne cu ea în străinătate, renunțând la
prerogativele de moștenitor. Astfel, în 1926 Parlamentul l-a proclamat ca succesor al regelui pe Mihai,
fiul lui Carol și al Elenei de Grecia.
Moartea neașteptată a lui Ferdinand din 1927 lasă România Mare fără monarh. Acest fapt a fost
rezolvat prin formarea unei Regențe, alcătuită din 3 persoane, care va prelua prerogativele regale cât timp
Mihai e minor.
Sprijinit de opoziție (PNȚ), în 1930 Carol revine în România, își detronează fiul și se proclamă
rege sub numele de Carol al II-lea. Domnia lui va reprezenta o nou ă etapă în evoluția monarhiei. Abil și
ambițios, suveranul se amesteca în viața politică, urmărind preluarea efectivă a puterii în stat și înlocuirea
regimului bazat pe partide politice. Pentru atingerea acestui scop, Carol al II-lea a întreținut fricțiunile
dintre partide, precum și cele din interiorul lor, a încurajat guvernarea prin decrete-legi, ignorând rolul
Parlamentului, a permis folosirea cenzurii și s-a folosit de mișcarea legionară.
Acest fapt s-a reflectat în alegerile din noiembrie 1937, când niciunul dintre partide nu a obținut
majoritatea necesară formării guvernului. În acest context, în februarie 1938 Carol al II-lea instaurează
monarhia autoritară, atribuindu-și puterea executivă și legislativă. Baza acestui regim va fi noua
constituție.
Prevederile Constituției din februarie 1938 :
– regele deținea puterea executivă și cea legislativă, parlamentul fiind menținut cu rol decorativ,
eliminându-se astfel principiul separării puterilor în stat;
– puterea judecatorească se exercită în numele regelui;
– activitatea partidelor politice este interzisă;
*partidele și grupările politice sunt dizolvate prin decretul-lege din martie
1938, în locul lor fiind înființat, în decembrie, Frontul Renașterii Naționale (devenit
Partidul Națiunii în 1940);
– vârsta minimă de vot e stabilită la 30 de ani, acordat numai știutorilor de carte, dar pentru
prima oară este disponibil și pentru femei.
*suspendată în septembrie 1940 d atorită prăbușirii monarhiei autoritare. Odată ce și-a atins
obiectivul politic, Carol al II-lea și-a modificat atitudinea față de legionarii cu care colaborase
până atunci. Astfel, în 1938, din ordinul său, este arestat Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior,
omorât sub pretextul că a încercat să fugă de sub es cortă.

Încercă rile diplomatice ale Rom âniei Mari
După război, obiectivul fundamental al României Mari a fost apărarea independenței și a
granițelor, în condițiile în care revizionismul era în ascensiune.
URSS, Ungaria și Bulgaria revendicau teritorii românești. Sistemul defensiv român s-a construit
pe convingerea că Franța și Marea Britanie, ca principale autoare ale sistemului de la Versaille vor lupta
împotriva revizionismului.
În cei 20 de ani ai perioadei interbelice, România Mare a aderat la Societatea Națiunilor (1919)
și s-a orientat spre încheierea unor alianțe regionale. Apare astfel Mica Antantă (1921) (sau Mica
Înțelegere), formată împreună cu Cehoslovacia și Iugoslavia. Aceasta era sprijinită de Franța și avea ca
scop apărarea teritorială în fața unui atac neprovocat din partea Ungariei sau Bulgariei.
S-a militat pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare și de descurajare a forțelor
revizioniste. Astfel, în 1928, România a semnat Pactul Briand- Kellogg, care scotea războiul în afara
legii.
În semn de recunoa ștere a eforturilor diplomatice ale Romaniei, ministrul de externe Nicolae
Titulescu a îndeplinit, în 1930 și 1931, funcția de președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor.
În 1934 s-a constituit Înțelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia și
Turcia, având ca scop menținerea echilibrului în zonă și respingerea revizionismului bulgar și
italian.
Deși s-a încercat normalizarea relațiilor cu URSS în perioada interbelică, acest lucru nu s-a
putut realiza datorită:
– tezaurului nerestituit al României, depozitat în Rusia în timpul războiului;
– problema Basarabiei (URSS o voia înapoi).
Încercarea de negociere a unui tratat de neagresiune cu URSS a eșuat din cauza demiteri lui
Nicolae Titulescu în 1936, de către Carol al II-lea.
În concluzie, premisele pe care s-a construit politica externă românească, în vederea apărării
integrității teritoriale și a independenței țării, au fost false. Franța și Marea Britanie, pe care se conta, au
făcut compromisuri cu statele revizioniste, iar Societatea Națiunilor a fost incapabilă să mențină pacea.
Cele doua alianțe regionale au fost utile României, însă ele nu erau suficiente pentru a opri revizionismul
german și sovietic.

Al Doilea R ăzboi Mondial (1 sept. 1939 – 2 sept. 1945)
Integritatea teritorială a României începea să fie în pericol datorită:
– acordului de la Munchen (1938) prin care Germania începe dezmembrarea
Cehoslovaciei (1938 -1939 );
– semnării în secret a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939) de către URSS și
Germania, care viza în mod direct integritatea teritorială a țării noastre;
– izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei
de către nemți.
– capitulării Franței în fața Germaniei în 1940 (Franța și Marea Britanie garantaseră
integritatea teritorială a României în 1939 ), fapt ce însemnă clar că nu vom reuși să rezistăm
revizionismului;
– imposibilității funcționării Micii Înțelegeri și a Înțelegerii Balcanice. Toți acesti factori au
condus la izolarea României pe plan extern în 1940.

În acest context, în urma notelor ultimative din 26-28 iunie 1940, România a
fost obligată să renunțe, în favoarea Uniunii Sovietice, la Basarabia și la nordul
Bucovinei.
Din păcate, odată cu satisfacerea doleanțelor rușilor, Ungaria și Bulgaria și-au accentuat
demersul revizionist, fiind puternic susținute de Germania și Italia.
La 30 august 1940, României i s-a impus semnarea Dictatului de la Viena, prin care s-a cedat
Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei. Cedările teritoriale impuse prin acest dictat au marcat
declinul regimului carlist. Manifestătiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști
cu sprijinul legionarilor anticarliști, l-au considerat pe Carol al II-lea principalul vinovat pentru impasul
în care ajunsese țara. În ace astă situație, regele a fost forțat să-i încredințeze (4 septembrie 1940) lui Ion
Antonescu mandatul de formare a unui nou guvern. Antonescu nu a respectat mandatul și, mai mult, a
doua zi i-a cerut să i se acorde puteri depline, apoi a desființat constituția, iar în cele din urmă i-a impus
să părăsească țara. Astfel, Carol al II-lea a abdicat la 6 sept. și s-a expatriat, cedând tronul fiului său,
Mihai I. Așadar, s-a instaurat regimul politic antonesciano-legionar pro-german.
La 7 septembrie, semnarea Tratatului de la Craiova a dus la pierderea
Cadrilaterului în favoarea Bulgariei.
La 14 septembrie, România s-a proclamat “Stat Național-Legionar”.
La 23 no iembrie, România a aderat la Pactul Tripartit (Axa), format din Germania, Italia și
Japonia.
Dorind să elimine legionarii și să rămână doar el la putere, Antonescu a emis niște decrete
împotriva activității lor. Totodată, în ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea de “Stat Național-
Legionar”, iar orice activitate politică a fost interzisă. Legionarii s-au revoltat în aceeași lună, dar au fost
înfrânți cu ajutorul armatei.
România a intrat, la 22 iunie 1941, alături de Germania, în războiul antisovietic,
urmărind eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Când a devenit evident că Germania va
pierde războiul, au fost căutate soluții pentru a se evita ocuparea țării de către Armata Roșie.
Lovitura de stat de la 23 august 1944, inițiată de Mihai I și principalele forțe politice, a fost
soluția pentru înlăturarea mareșalului Ion Antonescu de la putere, revenirea la coaliția Națiunilor Unite și
întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Totodată, profitând de faptul că nu se încheiase un armistițiu,
Armata Roșie a ocupat teritoriul României.
Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 a impus României despăgubiri uriașe,
participarea în continuare la războiul împotriva Germaniei și libera trecere pentru aliați pe tot
teritoriul român.
Soarta țării a fost influențată și de următoarele acorduri diplomatice:
– în octombrie 1944, prin “Acordul de procentaj” dintre Churchill și Stalin, România intra în
sfera de influență sovietică;
– acordurile de la Ialta (februarie 1945 )(sau Conferința de la Crimeea) și
Potsdam (iulie-august 1945) au creat condiții favorabile atât pentru întărirea pozițiilor URSS în
România, cât și pentru instaurarea regimului comunist.
Al Doilea Război Mondial s-a incheiat la 2 septembrie 1945, când Japonia a semnat actele de
capitulare față de SUA. Sfârșitul războiului a găsit România în sfera de influență sovietică, ca urmare
directă a ocupării țării de către Armata Roșie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evoluții pe care
diplomații de la București nu au prevăzut-o. Deși contribuția materială și umană a țării noastre la
înfrangerea Germaniei a fost impresionantă, nu ni s-a recunoscut statutul de țară cobeligerantă (care se

afla în război alături de un aliat, contra unui inamic comun).
Prevederile Tratatului de pace de la Paris (1947) semnat de România:
– reintegrarea părții de nord-vest a Transilvaniei în granițele naționale;
– Basarabia și nordul Bucovinei rămân în posesia URSS;
– plata a 300 milioane de dolari ca despăgubire, achitați în produse;
– Armata Roșie rămâne în țară sub pretextul asigurării “liniilor de comunicație”. Această situație
s-a prelungit până în anul 1958, favorizând instaurarea și consolidarea noului regim totalitar de
inspirație sovietică (stalinist).

Instaurarea comunismului
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a însemnat primul pas către instaurarea comunismului în
România. În această perioadă se repune în vigoare Constituția din 1923 (valabilă până la abdicarea
regelui Mihai).
Contextul instaurării regimului comunist:
– revenirea în legalitate a PCR după 23 august 1944;
– acțiuni organizate pentru creșterea influenței PCR în rândul populației;
– aranjamentele diplomatice între Marile Puteri (explicate mai sus);
– prezența armatei sovietice a ajutat ascensiunea comunistilor la putere.
Etapele cuceririi puterii:
– la 6 martie 1945, comuniștii, sprijiniți de Stalin, au impus regelui Mihai un guvern condus de
Petru Groza;
– dupa ce și-au asigurat controlul asupra executivului, au falsificat alegerile
parlamentare din 16 no iembrie 1946, care în realitate fuseseră câștigate de PNȚ;
– în 1947 au fost lichidate principalele partide de opoziție: PNȚ și PNL, astfel că singurul
obstacol al comuniștilor îl reprezenta regele Mihai;
– 30 decembrie 1947 – regele Mihai a fost silit să abdice și astfel are loc schimbarea formei de
guvernământ , România devenind Republica Popu lară Română.

Regimul stalinist – Gheorghe Gheorghiu Dej
Gheorghe Gheorghiu Dej a fost Secretar General al PCR din 1945. În martie 1945, s-a legiferat
noua reformă agrară prin care erau expropriate 1.500.000 ha de teren, cu care erau împroprietărite peste
900.000 de familii de țărani. Această masură a înlaturat marii proprietari de pământ, încercandu-se astfel
atragerea țărănimii de partea comuniștilor. În această perioadă se vehiculă sloganul "Ana, Luca, Teo, Dej –
bagă spaima în burghezi".
O primă formă a rezistenței anticomuniste din România a reprezentat-o lupta
din munți. Organizarea primelor nuclee de luptă anticomunistă s-a realizat în a doua p arte a anului
1945, d evenind din ce în ce mai vizibile odată cu creșterea influenței PCR. Cele mai importante
grupuri de rezistență armată au fost Haiducii Muscelului, Haiducii lui Avram Iancu și Sumanele
Negre. În zona Muscelului și în zona Munților Făgăraș au avut loc puternice ciocniri cu trupele
Securității. Depășite numeric și fără prea multe provizii și muniții, aceste grupuri au fost decimate
de către puterea comunistă.
În februarie 1948, P CR își schimbă denumirea în Partidul Muncitoresc
Român, în urma unificării cu PSD, devenind astfel unicul partid. Odată încheiată distrugerea vechiului
regim politic și a principalelor sale instituții, comuniștii au continuat sovietizarea României prin

impunerea statului totalitar și al controlului complet asupra societății. Sunt constituite organele de
represiune: Securitatea (1948) și Miliția (1949), menite să reprime rezistența.
Din rândul “dușmanilor poporului”, anihilați fizic de către organele de represiune comuniste, au
făcut parte membri marcanți ai partidelor istorice interbelice, oameni de cultura, slujitori ai bisericii și
mulți alții. Majoritatea celor care au avut o funcție publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut
teroarea sistemului communist , al penitenciarelor și coloniilor de muncă. Se poate vorbi, așadar, de
existența, până în 1964, a unui adevărat gulag în România. Este cazul închisorilor de la Galați și
Râmnicul Sărat, al șantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, precum și al coloniilor de muncă
forțată.
Un obiectiv important al noii puteri l-a constituit transformarea vechii economii de piață într-o
econo mie centralizată. În acest scop, e ste organizată naționalizarea principalelor mijloace de producție
și trecerea lor în proprietatea statului (1948). Se introduce cenzura asupra presei, dogma marxist-
leninistă devine ob ligatorie în școli, iar legea învățământului din 1948 va introduce limba rusă din clasa
a III-a. Religia, ca obiect de studiu, a fost înlocuita cu istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
(PCUS) și cu geografia tot a URSS.
PCR a desfășurat în perioada 1949 -1962 p rocesul de colectivizare sau
transformare socialistă a agriculturii, ce a constat în confiscarea proprietatilor agricole private și
comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. Acum au luat ființă, dup ă modelul sovietic,
gospodăriile agricole (Cooperativele Agricole de Producție), proces care va întâmpina o mare rezistență
din partea țărănimii. Este momentul în care intervin organele de represiune, cu misiunea de a-i convinge
pe țărani de binefacerile regimului socialist. Totodată, se adop tă modelul sovietic al controlului și
planificării econo mice prin planuri cincinale.
O altă caracteristică a represiunii comuniste a reprezentat-o fenomenul d eportărilor. Începute
în 1951, d eportările din Banat (inițial 40.000 persoane) în zonele aride din Bărăgan au însemnat
distrugerea a numeroase familii.
G.G.Dej a obținut controlul total asupra partidului abia în anul 1952, când, cu sprijinul lui
Stalin, înlatura gruparea de la varful PCR care se afla în rivalitate cu el, în frunte cu Ana Pauker. Aceste
eliminări, soldate cu arestări, execuții sau c ondamnari pe viață, au fost urmate de altele, mult mai
numeroase, la toate nivelurile vieții de partid.
Activitatea externă a țării, inclusiv Războiul Rece (1946 -1991 ):
La sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial între foștii aliați (SUA și URSS) au apărut
neînțelegeri care au deg enerat în Războiul Rece. Acesta a îmbrăcat forma unei succesiuni de crize
politice, potențată de o cursă a înarmărilor (nucleare și nu nu mai) între SUA și URSS. To todată, statele-
satelit ale URSS, p rintre care și România, au fost nevoite să urmeze poziția Moscovei în acest conflict.
– 1946 – Winston Churchill afirma că a apărut o “cortină de fier” ce marchează separarea
ideologică între estul Europei și restul continentului, între comunism și democrație.
– 1947 – semnarea Tratatului de pace de la Paris (explicat mai sus);
– 1947 – refuzarea planului Marshall, sub presiunile Moscovei (a fost un plan de reconstrucție
conceput de SUA și destinat statelor afectate de al 2-lea război mondial );
– 1948 – tratat de prietenie și colaborare cu URSS;
– 1949 – devenim membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) (avea
scopul de a stimula comerțul între țările din blocul estic);
– 1949 – fără România – SUA și majoritatea statelor de mocratice din vestul Eu ropei semnează
pactul NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, interesată în menținerea păcii și apărarea

propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzatoare);
– 1955 – statele aflate în sfera de influență sovietică semnează Tratatul de la Varșovia,
considerat o reacție la apariția NATO (scopul acestei alianțe a fost subordonarea completă a Europei de
Est față de Uniunea Sovietică, din pun ct de v edere militar și strategic);
– 1955 – Romania a fost primita in ONU ;
– 1956 – G.G.Dej a susținut reprimarea revoluției maghiare, dar nu i s-a cerut intervenția militară;
unii dintre liderii acestei mișcari antisovietice, în frunte cu Imre Nagy, au fost deținuți o vreme în
România;
– 1958 – ca urmare a atitudinii față de revoluția maghiară, a sporit încrederea M oscovei în liderii
PRM și trupele sovietice au fost retrase din România (plecarea Armatei Roșii a însemnat pe plan extern
primul pas al desprinderii de Moscova);
– abia la câțiva ani după moartea lui Stalin (1953), Dej a început sa promoveze o politică de
distanțare față de URSS, mai ales după retragerea din 1958 (sus);
– țara noastră a început, după 1960, să dezvolte relații și cu state democratice din Occident, pentru a
importa tehnologie necesară industrializării și nu numai;
– 1961 – URSS aproba construirea Zidului Berlinului, care separa Germania, inclusiv Berlinul, în
două teritorii din punct de vedere politic: RFG (vest-democrat) și RDG (est-comunist); acesta a fost
considerat simbolul Războiului Rece, marcând astfel separarea dintre cele doua blocuri politico-militare
(NATO și Tratatul de la Varșovia), și a avut ca scop scăderea drastică a emigrației din est în vest;
– 1961 – legațiile (reprezentanță diplomatică inferioară în rang unei
ambasade) Franței și Marii Britanii au fost ridicate la nivel de ambasadă;
– în timpul conflictului chinezo-sovietic din anii ’60, condu cerea de la Bucuresti dorea să-și
arate fidelitatea față de Moscova, ca urmare a retragerii trupelor sovietice din România, dar interesele
țării noastre erau mai bine reprezentate de politica Chinei. Așadar, în ciuda conflictului dintre chinezi
și rusi, România a continuat să întrețină relații diplomatice cu China, având un rol de mediator în acest
conflict;
– 1962 – Criza rachetelor din Cuba a fost o confruntare între URSS și SUA,
în legatura cu proiectilele nucleare instalate de sovietici în Cuba. Această criză a fost privită ca fiind
momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în al
Treilea Război Mondial. Speriata de acest fapt și de o implicare fără voia sa, România a purtat discuții cu
SUA pentru a le convinge că ea nu are nicio legatură cu acest eveniment, declarându-se neutră.
* aceste 2 evenimente (conflictul și criza) au permis distanțarea de URSS;
– 1963 – relațiile cu Iugoslavia evoluează – Dej încheie un acord pentru construirea
complexului hidroenergetic de la Porțile de Fier;
– 1964 – respingem Planul Valev al URSS, p rin care țara trebuia să devina do ar o furnizoare de
produse agricole pentru țările din CAER.
– 1964 – PMR a elaborat Declarația din aprilie, considerată un adevarat manifest de ieșire a țării
de sub influența Moscovei, deo arece afirma dreptul fiecarui partid comunist de a condu ce țara și
respingea amestecul PCUS (Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice) în treburile interne.

Constitu țiile comuniste
Datele la care au fost alcătuite cele trei constituții comuniste nu sunt întâmplătoare: 1948 se
plasează imediat dupa desființarea completă a vechiului regim odată cu alungarea suveranului, 1952
marchează un moment important în subordonarea completă a statului de către nomenclatura
comunistă, iar 1965 este anul schimbării liderului politic G.G.Dej cu Nicolae Ceaușescu.
Constituția din 1948 – inspirată dupa modelul sovietic / stalinist din 193 6.
– denumirea oficială a țării era Republica Popu lară Română;
– a fost instituit regimul democrației popu lare, cu principii ca: suveranitatea popo rului și votul
universal de la 18 ani, indiferent de sex;
– consfințea regimul monop artidic, întreaga putere aparținând PMR;
– dispare principiul separării puterilor în stat, întrucât Marea Adunare Națională (MAN)
(unicamerală) devenea “organul suprem al puterii de stat”, aleasă din 4 în 4 ani;
– statua egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii și afirma largi drepturi și libertăți cetățenești:
dreptul la muncă, la învățătură, libertatea individuală, libertatea presei etc, însa acestea au fost grav
încălcate în timpul regimului comunist;
– prevederile economice pregătesc trecerea întregii economii sub controlul statului, deoarece se
prevedea ca mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului;
Constituția din 1952 – nu aduce modificari esențiale.
– consfințea totala aservire a României față de Uniunea Sovietică;
– se vorbește despre rolul de conduc ător al PMR.
Constituția din 1965 – nu aduce modificări esențiale.
– schimbă denumirea țării în Republica Socialistă România, considerând că s-a ajuns la un înalt
stadiu de dezvoltare în drumul spre comunism;
– denumirea PMR devenea P artidul Comunist Român (PCR);
– prin revizuirea din 1974 se înființa funcția de președinte al Romaniei, evident, deținuta de
Nicolae Ceaușescu.
*Toate constituțiile comuniste au reprezentat voința unui singur partid și au legitimat
totalitarismul și oprimarea.

Regimul n ațional -comunist – Nicolae Ceausescu
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej din martie 1965, la condu cerea PCR este numit
Nicolae Ceaușescu, noul Secretar General. Pentru a-și consolida imaginea de lider cu o viziune nouă,
acesta a luat hotărârea de a liberaliza societatea, ceea ce s-a și întâmplat între anii 1965-1971.
Măsuri pe plan intern:
– noua Constituție din 1965 care menționează noua denumire a statului;
– reabilitarea unor foști lideri nedreptățiți de Gh. G. Dej;
– a fost permisă existența unor magazine în regim de semiproprietate;
– s-a investit în dezvoltarea industriei;
– deschiderea spre o nou ă cultură cu accente românești, crește pond erea disciplinelor exacte,
se pune mai puțin accent pe marxism, limba rusă e treptat redusă din școli, iar ulterior va dispărea în
favoarea celor străine (eng, fr, germ);
– condițiile de viață s-au îmbunătățit și s-a putut călători în strainatate;
Politica externa:

– 1967 – reluarea relațiilor cu Republica Federală Germană;
– 1968 – în Cehoslovacia are loc o ampla mișcare de opoziție la adresa sistemului comunist,
numită Primavara de la Praga. Nicolae Ceaușescu a atins apogeul popu larității sale când, vorbind în
numele partidului și statului, dar și al națiunii române, condamna în termeni duri intervenția trupelor
Tratatului de la Varșovia împtriva reformelor politice din Cehoslovacia (intervenție la care el refuză să
participe, fiind singurul lider comunist care ia aceasta atitudine). Aceasta opoziție față de URSS, ca și
alte decizii în politica externă opuse liniei comune a statelor comuniste, l-au transformat pe viitorul
dictator , din perspectiva țărilor occidentale, într-un lider regional important, văzut ca o fisură în
monolitul comunist est-eurpean;
– 1969 – datorită curajului lui Ceaușescu, România este vizitată pentru prima dată de un
președinte al SUA, Richard Nixon; în acest fel, regimul comunist de la București încercă să sublinieze
faptul că este autonom în relațiile internaționale față de Uniunea Sovietică;
– 1969 – România a fost prima țară comunistă care a fost acceptată în Fondul Monetar
International. Aceasta instituție financiară mondială are drept principiu intrajutorarea dintre membrii săi
cu fondu ri necesare ieșirii din situațiile de criză.
Din 1971 , după vizitele lui Ceaușescu în China și Coreea de Nord, se pune capăt liberalizării și
se impune tot mai strict controlul partidului în viața economică, politică și culturală.
– are loc o concentrare totală a funcțiilor de stat și partid în mâna lui Ceaușescu, care primește
în 1974 funcția de președinte de republică; rudele și membrii familiei sunt promovați în funcții politice
(soția sa, Elena Ceaușescu, va deveni prim-viceprim-ministru);
– cultul personalității cunoaște o dez voltare fără precedent și chiar va atinge d imensiuni grotești,
Ceaușescu fiind prezentat în toate mijloacele de informare drept “ strălucitul condu cător”;
– în plan cultural, este declanșată o acțiune de întărire a ideologiei comuniste prin așa-numita
revoluție culturală, aceasta având ca scop crearea omului nou îndoctrinat și supus regimului;
– cenzura se înăsprește, iar mass-media devine un instrument de propagandă a șefului de stat și a
partidului;
– securitatea urmărea și aresta pe toți cei care aveau opinie diferită;
– se lansează proiecte ambițioase pe baza unor împrumuturi (construcția de combinate
siderurgice și a Casei Popo rului), dar care bagă țara în datorii, după 1980 ajungând la aproape 11
miliarde de dolari;
– din cauza datoriilor, condițiile de viață ale popu lației se degradează, iar alimentele și
bunu rile de primă necesitate sunt raționalizate;
Politica externă:
– 1975 – Romania a participat la Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană de la
Helsinki, unde Ceaușescu a semnat Actul Final care prevedea respectarea drepturilor omului;
– 1985 – contextul extern a devenit mai favorabil în Europa după venirea la putere în URSS a
lui Mihail Gorbaciov. Acesta a inițiat o serie de reforme care aveau drept obiectiv să facă socialismul
performant din punct de vedere economic. Politica internă abuzivă promovată de Ceaușescu, precum și
refuzul acestuia de a accepta politica de reforme a lui Gorbaciov au dus la izolarea României pe plan
extern. Totodată, regimul lui Ceaușescu devenea tot mai izolat, deoarece Occidentul acuza că în
România sunt încălcate grav drepturile omului, ceea ce chiar se întampla. Acest comportament al lui
Ceaușescu l-au transformat, în preajma căderii regimului său, în ultimul lider de tip stalinist al Europei.
Abia după 1989 statul român a putut relua legăturile normale cu statele occidentale.

Prabusirea regimului comunist din Rom ânia
Contextul internațional a fost favorizat de criza regimurilor comuniste din Europa. Mihail
Gorbaciov a inițiat unele reforme în Uniunea Sovietică, care au dus practic la prăbușirea comunismului
și implicit a Uniunii Sovietice (1991 ).
În România regimul a fost înlăturat prin violență deoarece:
– regimul a fost foarte represiv;
– nu s-a reusit închegarea unei opoziții în interior;
– Ceaușescu s-a opus reformelor din Uniunea Sovietică.
O altă formă a rezistenței anticomuniste o reprezintă disidența intelectualilor, fenomen care a
apărut în perioada lui Ceaușescu, când, mai ales după 1977, apar primele opoziții majore (Paul Goma,
Ana Blandiana etc), care au criticat cultul personalității condu cătorului și au cerut respectarea drepturilor
omului.
Împotriva regimului se declanșaseră mai multe mișcări printre care cea a minerilor din Valea
Jiului (1977) și cea a muncitorilor de la uzinele Steagul Roșu din Brasov (1987 ). O alta disidență a
apărut în rândul foștilor demnitari comuniști, care criticau măsurile luate de Ceaușescu. Protestul
acestora s-a concretizat prin semnarea, în martie 1989, a “Scrisoarii celor șase”.
La jumătatea lunii decembrie 1989 a izbucnit o mișcare popu lară la Timișoara, iar la 21
decembrie Ceaușescu a organizat un miting la București. Ulterior au loc mari manifestații în București,
iar Ceaușescu abandonează puterea, iar apoi e capturat și judecat sumar la Târgoviște, iar în cele din
urmă executat.
Noul organism de putere, temporar (22 dec. 1989 -1990), s-a numit Consiliul Frontului Salvării
Naționale, în frunte cu Ion Iliescu. S-a dat un “Comunicat” în care se anunța că România revine la
pluripartidism, la separarea puterilor în stat, că se vor face reforme pentru a se trece la economie de piață
și la o orientare externă spre integrarea euro-atlantică. Ulterior s-a anunțat data alegerilor libere din 1990.

Romania democrat ă
După 1989 și după încetarea Pactului de la Varșovia (1991), România și-a reorientat politica
externă spre Vest, care s-a concluzionat prin integrarea Romaniei în NATO (2004) și în UE (2007 ).
Totodată, se realizează reforme în economie, justiție și învățământ.
Reconstrucția democratică a fost un proces dificil din cauza necesității restructurării economice,
liberalizării prețurilor și trecerii la o economie de piață. În plus, în plan politic au existat tensiuni legate
de lipsa de experiență a clasei politice, de menținerea unor mentalități comuniste și de lipsa de
responsabilitate a unor po liticieni.
Din anul 1990 s -au conturat în via ța politic ă doua for țe: FSN (ca urmare a transformarii în partid politic a
CFSN) și opoz iția reprezentat ă de partidele istorice care au reap ărut (PNL, PNȚ, PSD, ulterior apare CDR
– Conven ția Democrat ă Rom ână).
După 1990, societatea civilă, inexistentă aproape în regimul totalitar, a început să se organizeze.
Apar asociații și fundații, neafiliate mediului politic sau al afacerilor, ce acționează pentru modernizarea
societății și pentru apărarea drepturilor omului. Lipsa unui exercițiu democratic a făcut ca acestea să se
exprime prin opinii uneori nerealiste. Pe de altă parte, nu a existat o colaborare reală cu instituțiile
noului stat.
O manifestare a societății civile a fost fenomenul “Piața Universității” din București 1990, dup ă
ce a fost ales Iliescu președinte. Cei care au acționat aici protestau față de politica guvernului, pe care îl

acuzau de practici comuniste, printre care cenzura asupra presei. Dialogul dintre guvern și cei care
protestau în piață a eșuat, iar puterea a trecut la evacuarea demonstranților. Acest fapt a continuat prin
deplasarea minerilor la București și prin conflictele acestora cu popu lația civilă, ce au creat țării o
imagine foarte defavorabilă în străinătate.
Aceste evenimente au arătat fragilitatea instituțiilor statului, dificultatea construcției
democratice, precum și lipsa unui dialog real între putere și opoziție.
Alternanța la putere s-a materializat la alegerile din 1996, la care candidatul CDR , Emil
Constantinescu, a obținut victoria împotriva fostului președinte, Ion Iliescu. Alternanța pașnică la putere,
cât și maturizarea electoratului demonstrau că democrația, deși fragilă, începea să facă primii pași spre
consolidare.

Constitu ția din 1991
Elaborarea noii Constituții a întampinat dificultăți legate de conflictul putere-opoziție. După un
an de dezbateri, noua Constituție a fost aprobată prin referendumul din decembrie 1991. Se reinstaurează
statul de drept, întemeiat pe separarea pu terilor, responsabilitatea guvernamentală, drepturi și libertăți
cetățenești. Pluralismul a devenit în societatea românească o condiție și o garanție a democrației.
Constituția a stabilit tot republica drept formă de guvernământ, împărțită în:
– Președinte – ales la 4 ani prin vot universal (de la 18 an i);
– Puterea legislativă – Parlamentul – redevine bicameral (Senat și Camera
Deputaților), ales la 4 ani;
– Puterea executivă – Guvernul;
– Puterea judecatorească – Curtea Supremă de Justiție.
Față de Constituția din 1923, pe care a avut-o ca model, noua lege a creat
Instituții noi precum Curtea Constituțională, care veghează asupra constituționalității legilor, și Avocatul
popo rului, care apără drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice.
În condițiile desfășurării procesului de integrare europeană, Constituția din
1991 a fost revizuită în 2003 pentru a fi în concordanță cu noile realități impuse de viitoarea aderare a
României la UE. Articolele revizuite au fost supuse aprobării națiunii prin referendumul din octombrie
2003. Din acest moment mandatul presedintelui se prelungește la 5 ani.

Periodizarea istoriei românilor
Epoca antică începe odată cu formarea statului și se termină odată cu caderea Imperiului
Roman de Apus în 476 d. Hr.. Pentru istoria geto-dacilor a însemnat perioada dintre sec I î.Hr. – V
d.Hr.
Epoca medievală: sec. V –XVII
Epoca modernă: XVIII – 1918
Epoca contemporană: 1918 – prezent

Alte mențiuni
– Secolele se scriu cu litere romane, deceniile cu litere arabe.
– Anul 572 = secolul VI , anul 1302 = secolul XIV, anul 2000 = secolul XX, anul 2001 = secolul XXI