F.185.2010 Ed. 1 SMQFORMULARE [608153]

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
1 qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzx cvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învă tământ la
Distan tă și Formare Continuă

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Coordonator de disciplină:
Prof.univ.dr. Gheorghe POPA
Asist. univ. dr. Emilian BULEA

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
2 2016-2017

Suport de curs – învățământ la distanț ă
Drept, Anul IV, Sem. VI I

Prezentul curs este protejat pot rivit legii dreptului de autor ș i orice folosire alta decât
în scopuri personale este interzisă de lege sub sancț iune penală UVT
CRIMINALISTICĂ

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
3 SEMNIFICAȚIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAȚII DE REFERINȚĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU
SECȚIUNE

= INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTE TI G ĂSI PE PLATFORMA ID

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
4 CUPRINS
Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Introducere
– Unitatea de învățare 1 : Rolul criminalisticii în activitatea judiciară, definirea
criminalisticii, l egătura criminalisticii cu alte științe.

2.Modulul II. Identificarea criminalistică
– Unitatea de învățare 2: Noțiunea identificării criminalistice, obiectul identificării
criminalistice, clasificarea obiectelor identificării, etapele și genurile identificării
criminalistice.
3. Modulul III. Fotografia judiciar ă
– Unitatea de învățare 3: Fotografia judiciară (noțiune și trăsături), fotografia
judiciară de teren, f otografia de reconstituire , fotografia de percheziție, fotografia
prezentării pentru recunoaștere, fotografia semnalmentelor , fotografia de u rmărire,
fotografia de examinare, fotografia în radiații vizibile , fotografia în radiații invizibile.
4. Modulul IV. Investigarea tehnico -științifică a locului faptei
– Unitatea de învățare 4: Definiția investigării tehnico -științifice a locului faptei,
obiectivele investigării tehnico -științifice a locului faptei, precizări privind locul faptei,
protejarea și conservarea urmelor .
– Unitatea de învățare 5: Examinarea propriu -zisă a locului faptei ; personalul
specializat la fața locului ; Fixarea rezultatel or investigării tehnico -științifice a locului
faptei
– Unitatea de învățare 6: Mijloace și tehnici de investigare tehnico -științifică modernă
a locului faptei

5. Modul V. Urmele .
– Unitatea de învățare 7 : Traseologie judiciară
– Unitatea de învățare 8 : Clasificarea urmelor
– Unitatea de învățare 9: Urmele papilare, urmele de picioare, urmele de dinți, urmele
de buze, urmele de urechi, urmele instrumentelor de spargere, urmele obiectelor de îmbrăcăminte, urmele mijloacelor de transport, urmele create de armele de foc, urme substanțe, urmele de incendii și de explozii, urme biologice, microurmele .

6. Modulul VI . Expertizele criminalistice
– Unitatea de învățare 10: Scurt istoric
-Unita tea de învățare 11: Expertiza grafică, expertiza tehnică a documentelor,
expertiza dactiloscopică, expertiza balistică judiciară a armelor de foc și a urmelor
lăsate de acestea, expertiza traseologică, expertiza fotografiei de portret, expertiza fizico -chimic ă, expertiza biocriminalistică, investigarea comportamen tului cu ajutorul
biodetecției

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
5 MODULUL I
INTRODUCERE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaționale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
Cuprins:

U.I.1 Rolul criminali sticii în activitatea judiciară, Definiția criminalisticii ,
Legătura criminalisticii cu alte științe .
= 2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind noțiunile generale din
criminalistică .

Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază privind
criminalistica , rolul criminalisticii în activitatea juridică, precum și legătura
criminalisticii cu alte științe .

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
6 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I
INTRODUCERE

1. Rolul criminalisticii în activitatea judiciară .
Din cele mai vechi timpuri actele antisociale au fost prohibite și incriminate, la
început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de drept. Simpla
existență a acestora ar fi lipsită de sens și inoperantă fără aplicarea lor. În domeniul penal aplicarea legii presupune:
– descoperirea faptei, respectiv a oricărui element de fapt care servește la
constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni (omor, tâlhărie, viol etc.);
– stabilirea împrejurărilor sau circumstanțelor în care a fost comisă fapta;
– identificarea i nfractorului și/sau a altor persoane (coautor, complice, victimă);
– dovedirea vinovăției persoanei suspecte.
Obținerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea, un loc
important – chiar primordial în anumite condiții – îl ocupă probel e materiale. Comiterea
unei fapte implică diverse acțiuni prin care se produc schimbări în mediul cu care persoanele implicate vin în contact.
Interacțiunea dintre făptuitor, victimă și mediul ambiant se manifestă sau, mai
exact, se traduce prin urme. În l iteratura de specialitate fenomenul a fost denumit
principiul schimbului sau al transferului
1 și a fost enunțat astfel: „Criminalistica se
întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale și pe obiectele purtate
alte urme, indicii de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa”
2.
Proba materială este ceva real, fiind compusă dintr -o substanță. Ea poate fi
privită, atin să, pipăită, mirosită sau gustată. Este solidă, semisolidă (vâscoasă sau
pulverulentă), lichidă sau gazoasă. Se prezintă sub forma unor corpuri finite (obiecte, documente, particule, pelicule, așchii, fibre) sau a unei mase amorfe (prafuri). Poate fi mare sau infimă (microscopică). Poate fi găsită la locul faptei sau departe de acesta, la
persoana suspectată a fi autorul infracțiunii sau la victimă.
Prin caracterul ei obiectiv, proba materială este mai credibilă decât proba
testimonială
3.
Experimentele științifice psihologice au arătat că observațiile martorilor sunt
inexacte după o anumită perioadă de timp. Aceștia sunt
înclinați să „umple golurile” de percepție directă cu detalii pe care în realitate nu le -au
observat. Dacă o parte a evenimentului nu a fost văzut sau nu are sens pentru martor, el
încearcă să explice episodul în propria sa viziune, relatând ceea ce crede că a văzut sau auzit.
Când este ridicată și păstrată corect, în conformitate cu standardele, proba
materială nu poate fi pusă la îndoia lă.
Urmele trebuie să fie descoperite, ridicate, examinate și interpretate pentru a se
stabili legătura cu autorul faptei și, nu în ultimul rând, identificarea acestuia. Criminalistica este știința care se ocupă cu toate acestea.
2. Definiția criminalisticii

1 Edmond Locard , Manuel de tehnique policiere, Editura Payot, Paris,1948
2 P.F.Ceccaldi , “La criminalistique”, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, pp. 6-7
3 Ionescu Lucian, C riminalistica, Note de curs, București, 2002 
Definiția
criminalis ticii 
Rolul
criminalisticii în
activitatea
judiciară

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
7
„Știință contra crimei” cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca o
știință complexă, care utilizează și adaptează datele și metodele de analiză proprii
altor discipline, cum ar fi fizica, chimia și biologia pe ntru cercetarea probelor
materiale, psihologia și psihiatria pentru audieri și verificarea credibilității declarațiilor, matematica și statistica pentru calculele de probabilitate, informatica pentru diferite aplicații etc .
În ceea ce privește structura criminalisticii, în mai toate lucrările editate la noi
postbelic, aceasta este împărțită în trei ramuri :
– tehnica criminalistică reunește totalitatea metodelor tehnico -științifice de
descoperire, relevare, fixare, ridicare și examinare a macro și micro u rmelor care
interesează stabilirea unei situații de fapt;
– tactica criminalistică formulează regulile de organizare și desfășurare a
activităților de anchetă și de judecată, cum ar fi cercetarea locului faptei, identificarea autorului și a victimei, ascultarea învinuitului și a altor persoane (partea vătămată, martori), verificarea depozițiilor, prezentarea pentru recunoaștere, reconstituirea, determinarea legăturilor cauzale, efectuarea perchezițiilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri;
– metodologia cri minalistică indică mijloacele specifice de cercetare a
infracțiunilor în funcție de natura acestora: omor, lovituri și vătămări ale integrității corporale, viol, furt, tâlhărie, înșelăciune, dare și luare de mită, mărturie mincinoasă, fals, accidente de mu ncă și de trafic rutier, naval și aerian, incendii și explozii.
Pentru o mai bună înțelegere a sferei criminalisticii și pentru o exactă receptare
a literaturii de specialitate străine, se impun câteva precizări de ordin terminologic
4.
În țările francofone s-a folosit mult timp formula „Poliție tehnică” sau „Poliție
științifică”, justificată prin dorința de a departaja probele materiale stabilite prin mijloace tehnico -științifice de celelalte.
În țările germanice s -a introdus și folosit termenul de „Krimina listik”, iar în
țările anglo -saxone se vorbește de „Forensic Sciences”, care s -ar traduce prin „Științele
legale”.
În prezent expresia de „Științe forensic” sau pur și simplu „forensic” (laborator
forensic, expert forensic) tinde să se extindă ca un neolog ism în toate limbile, precum
alți termeni unanim adoptați, cum ar fi: „soft”, „hardware” sau „feedback”
5.
Forensic provine de la cuvântul latin „Forum” care însemna în antichitate piața
publică, loc de judecată. Științele forensic ar fi deci cele care au legătură cu justiția și se
definesc ca ansamblul principiilor științifice și al metodelor tehnice aplicabile investigării infracțiunilor comise, pentru a proba existența faptei ilicite, identitatea autorului și modul său de a opera.
6
Această definiție este circumscrisă la ceea ce se cheamă tehnica criminalistică,
dar ea este aplicabilă și sensului larg dat de unii autori, de pildă, „criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metode le, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea infracțiunilor și prevenirii faptelor antisociale”
7.

4 Ionescu Lucian, op.cit .
5 Ionescu Lucian, op.cit.
6 Ionescu Lucian, op.cit.
7 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, 1995, pag. 10

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
8 Conceptul occidental, în prezent mondial, este mai restrâ ns, dar mai riguros prin
trimiterea la un domeniu precis. Practic, criminalistica este echivalată cu știința
forensic, adică cu componenta tehnică, științifică a investigației penale. În această viziune, criminalistica este o știință exactă, multidisciplin ară, de sine stătătoare, bazată
pe preluarea și adaptarea științelor pozitive la descoperirea și analizarea macro și micro urmelor, inclusiv la identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice și amprenta genetică.
Aplicarea principiilor și tehnicilor științelor fizico -chimice și naturale presupune
efectuarea de cercetări și analize folosind echipamente și reactivi de către specialiști în materie. Această activitate deosebit de complexă nu se reduce la laboratorul de tehnică criminalistică, ea se extinde și la cercetarea locului faptei, care astfel nu mai apare ca o
problemă de tactică, ci de investigație tehnică, incluzând și regulile de căutare și consemnare a stării locului faptei.
Depistarea comportamentului simulat, a nesincerității, prin interogarea și
confruntarea de către anchetator este desigur o problemă de tactică. Atunci când se apelează la poligraf
8, ea devine o problemă de tehnică criminalistică executată de
specialist, singurul capabil să conducă testarea și să interpreteze rezultate le.

3. Legătura criminalisticii cu alte științe.

Legătura criminalisticii cu dreptul penal – constă în aceea că știința dreptului
arată ce este infracțiunea și care anume fapte sunt infracțiuni, iar criminalistica ajută prin mijloace proprii la demonstrarea elementelor constitutive ale acestora.
Legătura criminalisticii cu dreptul civil și drep tul comercial. Prin expertiza
criminalistică se probează existența sau inexistența unor raporturi juridice, de exemplu determinarea faptului dacă semnătura de pe un contract este originală sau falsă.
Legătura criminalisticii cu dreptul procesual penal – constă în aceea că
metodele și mijloacele de cercetare criminalistică se aplică în procesul penal numai cu respectarea normelor dreptului procesual penal. Totodată, normele procesual penale prevăd anumite activități de urmărire penală care trebuie să fie realizate cu respectarea unor reguli stricte elaborate de criminalistică.
Legătura criminalisticii cu medicina legală se realizează pe mai multe planuri,
ajutându- se reciproc în special în cazul infracțiunilor îndreptate contra persoanei. În
aceste situații, criminalistica stabilește împrejurările și modul de săvârșire a
infracțiunilor, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul victimelor,
vechimea acestora și efectul pe care îl au asupra corpului uman și asupra vieții persoanei.

Legătura criminalisticii cu criminologia este realizată de fenomenul
criminalității, dar au obiective de cercetare diferite. Criminologia studiază starea și dinamica fenomenului infracțional, cauzele care îl generează, iar criminalistica se ocupă de infracțiuni concrete, le cunoaște în complexit atea lor. Cu toate aceste

8 Detectorul de minciuni
Care sunt punctele de interferențǎ a criminalisticii cu alte
științe? 
Legătura
criminalisticii cu
alte științe

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
9 deosebiri, cele două științe elaborează măsuri specifice de prevenire a fenomenului
infracțional.
Legătura criminalisticii cu psihologia și psihiatria rezidă în aplicarea metodelor
proiective și caracterologice specifice acestor d iscipline. Pe lângă contribuția lor la
elaborarea metodologiei de audiere a persoanelor, menționăm și aportul lor la efectuarea expertizelor grafice cu conotații de ordin grafologic (stabilirea personalității după scris).
Legătura criminalisticii cu logica . Descoperirea și studierea urmelor presupune
observația, descrierea, experimentul și comparația. Elaborarea versiunilor și verificarea lor, trecerea de la necunoscut la cunoscut nu se pot face fără raționamente, care, la rândul lor, se bazează pe analiză și sinteză, abstractizare și generalizare, inducție și
deducție, analogie, silogism, precum și pe principiile gândirii logice.
Legătura criminalisticii cu fizica constă în aceea că știința criminalisticii a
preluat și preia din domeniul fizicii metode și tehnici de lucru, aparate și echipamente pe care le adaptează scopurilor sale specifice.
Legătura criminalisticii cu chimia constă în faptul că cea din urmă ajută
cercetarea criminalistică la determinarea conținutului și provenienței celor mai diverse subst anțe toxice descoperite pe și în corpul victimelor. Totodată, metodele chimice sunt
utilizate pentru descoperirea urmelor materie și a microurmelor.
Legătura criminalisticii cu informatica s -a dovedit a fi foarte strânsă în ultimii
ani, întrucât în crimina listică aplicațiile informatice privind recunoașterea persoanelor
(IMAGETRAK), amprentelor (AFIS), obiectelor (IBIS – sistem automat de identificare balistică), substanțelor (bibliotecile de spectre etalon) joacă un rol din ce în ce mai important.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate și monografii:
1. Bercheșan V., Ruiu Marin , Tratat practic de criminalistică , Editura Little
Star, București, 2004;
2. Stancu Emilian , Criminalistica , Editura Actami, 1995.
3. Cârjan Lazăr , Tratat de criminalistică , Editura Pinguin Book, București,
2005;
4. PopaGheorghe , Criminalistica -curs universitar , Editura Cermaprint,
Bucuresti, 2oo6
5. Popa Gheorghe , Tehnica criminalistica , Editura Prouniversitaria, Bucuresti,
2oo8.

II. Legi.
Codul penal român, adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în
Monitorul Oficial nr. 510/24.07.2009, intrat în vigoare la 01.02.2014, conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/12.11.2012.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
10 MOD ULUL II
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaționale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I.2. Noțiunea identificării criminalistice , o biectul identificării
criminalistice , clasificarea obiectelor identificării, e tapele și genurile
identificării criminalistice .
= 2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind identificarea
criminalistică .

Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni privind obiectul identificării
criminalistice , clasificarea, etapele și genurile identificării criminalistice .

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
11 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2

1. Noțiunea identificării criminalistice .
Stabilirea identității unor persoane sau obiecte, în sensul cel mai larg reprezintă
elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deține un
loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se
apreciază că această identificare reprezintă „problema centrală a investigațiilor
criminalistice”9, fiind în același timp „piatra unghiulară a acestei științe”10.
Raportându- se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că
acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiție”11.
Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode
tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor
activități procedurale, cum este, de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu regulile tactice criminalistice.
Acest proces este posibil datorită perceperii reali tății obiective și sesizării
proprietăților, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect care se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr -un proces de
gândire prin care s -au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii
identității sau neidentității lor
12.
Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică
presupune recunoaște rea unui obiect concret, care poate avea elemente sau însușiri de
natură să -l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se
deosebește de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuși.
Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a -și
manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, care le deosebește de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. De precizat că prin identic trebuie să vedem
un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen
13.
Cu privire la condițiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare
ale persoanei sau o biectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:
– pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate
trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esențiale prin care acesta se ind ividualizează și se distanțează de celelalte obiecte;
– deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de
relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporar e;
– identificarea nu trebuie să fie interpretată într -un mod fixist, ci dialectic,
întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mișcare și transformare, fiind supus acțiunii și influenței unor factori externi sau int erni.
Procesul este propriu atât ființelor, cât și obiectelor, inclusiv urmelor acestora
14.

9 Kirk Paul L., Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory , Interscience Publishere, New York, 1966, pag.
12
10 Stancu Emilian, Investigarea științifică a infracțiunilor , București, 1986, pag. 26
11 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică , Editura Științifică, București, 1990, pag. 5
12 Suciu C., Criminalistica , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 16
13 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, București, 1995, pag. 3 8
14 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, București, 1995, pag. 38 -39

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
12 În concluzie, identificarea criminalistică se distinge de procesele de identificare
întâlnite în alte domenii ale științei prin anumite elemente de specificitate.
Astfel, într -o opinie, prin identificarea criminalistică „se înțelege stabilirea
obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe
judiciare”15.
Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de
stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într -un sistem unitar și
individualizat, conținute, transmise sau reflectate în ur mă”. La aceasta se adaugă opinia
conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiec tele unele de altele
16.
Identificarea criminalistică este o activitate, un proces de stabilire a persoanei
sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza
identificării stă un sistem de particularități sau trăsături car acteristice, identificarea
servind, în ultimă instanță, scopului procesului penal de aflare a adevărului.
Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca fiind un proces de
constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură
cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii
adevărului în procesul judiciar17.

2. Obiectul identificării criminalistice.
În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, animale,
substanțe, fenomene care au anumite caracteristici, particularități și care se află în
relație cauzală cu fapta cercetată.
De aceea, pentru a demonstra existența legăturii cauzale între o anumită faptă și
consecințele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalis tică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice,
contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și verificarea elementelor materiale care pot explica și proba o anumită stare de fapt.
Nu intră în sfera identificării criminalistice p robleme cum ar fi vinovăția sau
nevinovăția unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea și clarificarea împrejurărilor în care s -a comis fapta.
Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită
persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la fața locului au fost sau nu create de o anumită persoană.
Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme
de natură juridică, ci probleme de natură faptică
18.
Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el
ființă sau lucru, precum și fenomenul care a generat o anumită stare de fapt.

15 Dan N., Tratat practic de criminalistică , Editura Ministerului de Interne, București, 1979, vol. II, pag.10
16 Dumitrescu C., Identificarea criminalistică , Editura 1992, Notă de curs, pag. 2
17 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, București, 1995, pag. 40
18 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1976, vol. I, pag. 40 
Noțiunea
identificării
criminalistice

Obiectul
identificării
criminalistice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
13
Folosind criteriile deja prezentate, precizați care este noțiunea identificării
criminalistice ?

3. Clasificarea obiectelor identificării
Identificarea criminalistică presupune existența obligatorie a două categorii de
obiecte, care trebuie să fie diferențiate în raport cu scopul acestei activități.
Din acest punct de vedere, prima categorie o reprezintă obiectele de identificat ,
respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite și obiecte scop ,
avându- se în vedere, de fapt, ceea ce se urmărește prin identificare.
A doua categor ie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într -o
altă terminologie, obiectele mijloc, deci acelea care poartă
urmele unei fapte și urmele
însăși, acestea servind la identificarea obiectelor care le -au creat19.
În literatura de specialitate, o biectele scop sunt denumite și obiecte căutate, iar
obiectele mijloc obiecte verificate20.
De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălțăminte,
pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuși a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc (verificate). De asemenea, glonțul sau
tubul descoperite la fața locului în cazul folosirii unei arme de foc la comiterea unei infracțiuni constituie obiecte mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare.
Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanță
terminologică, strict teoretică, ci și importanță practică, confuziile între două categorii de obiecte menționate putând produce erori cu consecințe negative asupra justei
finalizări a cauzelor.
Stabilirea identității între caracteristicile obiectelor identificatoare și cele ale
obiectului de identificat se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, motiv pentru care, acestea nu se mai numesc obiecte de identificat.
În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate și verificate, mai sunt și
urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze și să stabilească proprietățile și caracteristicile individuale ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare.
Practica judiciară atribuie identificării criminalistice și înțelesul de
individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat intenționat ori accidental. În acest sens, se exemplifică relevarea seriilor pilite de pe arme ori motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, radiere, evidențierea unor scrisuri acoperite și altel e.

19 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, București, 1995, pag. 4 8-49
20 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1976, vol. I, pag. 11

Clasificarea
obiectelor
identificării

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
14 În activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor se întâlnesc numeroase
situații în care identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor acestora, a unor
persoane sau cadavre cu identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc. s e face
pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea criminalistică tradițională a urmelor descoperite la fața locului. Este vorba de identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza imaginii acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor caracteristici, așa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de către făptuitor
21.

4. Etapele și genurile identificării criminalistice .
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular.
Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea
genului, speciei, tipului, modelului etc., până se ajunge la individualizare, scopul final
al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de
identificare parcurge două mari etape: recunoașterea și stabilirea identității.
Ambele trebuie să fie privite ca părți componente ale procesului unic de
identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de -a doua22.
În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele
două etape ale identificării.
Astfel, atunci când din ex amenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea
ce privește genul, concluzia va fi de excludere a identității și ca atare cercetarea se oprește la prima etapă.
În același stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt
restrânse, urma nu este suficient de bine imprimată, obiectul creator a suferit
modificări, de unde absența particularităților necesare identificării individuale.
Se cunosc însă și situații în care stabilirea identității nu este precedată în mod
obligatoriu de o dete rminare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar
care conține caracteristici specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită mașină.

Etapa recunoașterii
Recunoașterea constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma
dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, rasă, specie, grup îi
aparține. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operații logice de includere a u nui obiect într -o anumită clasă
23.
Pentru recunoaștere se apelează în primul rând la clasificările și sistematizările
științelor naturii și tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcția obiectelor, structura sau compoziția chimică a substanțelor, iar pentru ființe însușirile anatomice, fiziologice și psihice.
Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să
țină seama și de specificul acesteia și anume de a servi ca mijloc de probă în justiție
Deci pentru realizarea identificării în prima etapă sunt examinate și evidențiate
trăsăturile generale ale obiectelor, determinându -se apartenența la gen (categorie, grup).

21 Dumitrescu C., Gacea E., Elemente de antropologie judiciară , București, 1993, pag. 11
22 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică , Editura Științifi că, București, 1990, pag. 102; Stancu Emilian, Criminalistica ,
Editura Actami, București, 1995, pag. 47
23 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică , Editura Științifică, București, 1990, pag. 48 
Etapele și
genurile
identificării
criminalistice

Etapa
recunoașterii

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
15 Este vorba de însușirile fizice și funcționale cele mai generale, care conduc la
stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste însușiri24.
Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe
îmbrăcămintea victimei unui accident de circulație se pot stabili lățimea pneurilor,
desenul anvelopei, iar pe baza acestora, categoria de autovehicule echipate cu astfel de
pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonțului tras
găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate stabili calibrul armei
cu care s -a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte această armă.
În literatura de specialitate25, această etapă mai este denumită și identificarea
criminalistică de gen sau generală.
În logică, termenii menționați au următoarele semnificații:
„grupul” – reprezintă ansamblul de ființe, de obiecte, de plante asemănătoare,
reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcțional;
„genul” – este o clasă de obiecte având aceleași note esențiale și cuprinzând cel
puțin două specii;
„categoria” – include grupa de ființe sau obiecte asemănătoare și înrudite în
clase, ordine, familii
26.

Etapa stabilirii identității
În cea de- a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin
individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta
cercetată. Această etapă este denumită etapa stabilirii identității din punct de vedere criminalistic.
La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetăr ilor, eliminând
succesiv dintre obiectele care fac parte din același gen sau grup pe acelea care au trăsături particulare care nu se regăsesc la obiectul identificator.
Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei
de pne u prezente pe îmbrăcămintea victimei, prin evidențierea unor elemente de uzură
sau a unor defecte de fabricație reflectate în urmă și prin existența acestora pe unul dintre pneurile autovehiculului bănuit se poate stabili în mod concret autovehiculul echip at cu pneul care a creat urma. În cel de- al doilea exemplu, după ce în etapa
identificării de gen s -a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor
succesive cu gloanțele și tuburile modele de comparat pot fi evidențiate o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striații de pe glonț sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându- se stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret)
care a fost folosită la săvârșirea faptei.
Se înțelege că stabilirea identității es te mult mai valoroasă pentru organul
judiciar, dar și recunoașterea are o reală importanță, cel puțin din două motive: în primul rând, ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit ușurând sarcina stabilirii identității; în al d oilea rând, dă posibilitatea elaborării unor
versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la fața locului
27.
Se poate afirma că procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor
mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenței la o categorie

24 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, 1995, pag. 35; Dumitrescu C., Identificarea criminalistică , Editura 1992, Notă
de curs, pag. 15
25 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1978, vol. II, pag. 13
26 Mic dicționar enciclopedic , București, 1972, pag. 472
27 Tratat pr actic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1978, vol. II, pag. 13 
Etapa stabilirii
identității

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
16 mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidențiate însușirile, caracteristicile cu o
răspândire mai mică, sfera obiectelor se restrânge, pentru ca în final, pe baza unor calități, proprietăți, semnalmente și s emne particulare, să se ajungă la stabilirea
concretă a obiectului sau persoanei căutate.
Bineînțeles, etapa finală, în care se ajunge la stabilirea identității, are o valoare
deosebită sub raportul aflării adevărului în procesul penal.
Deși una dintre sar cinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă
stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârșirea infracțiunii – deosebit de importantă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei
penale nu întotdeauna ac est proces poate fi parcurs până în punctul dorit.
Astfel, pot fi frecvent întâlnite situații când urmele nu conțin destule
caracteristici de individualizare (exemplu – un fragment de urmă papilară, glonțul
extras din victimă a suferit deformări esențiale, unele urme de natură dinamică – urme
de frânare).
De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter
determinat, strict individual, așa cum este cazul identificării unor substanțe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este posibil a se stabili decât apartenența de gen a acestora.
În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale) și a
microurmelor, procesul identificării vizează de regulă determinarea categoriei sau grupului din care face parte urma cercetată.
Totuși, nici în cazul acestor urme nu trebuie să fie exclusă posibilitatea
individualizării obiectului creator de urmă, fie datorită perfecționării mijloacelor tehnico -științifice de investigație, fie datorită unor împrejurări concrete în care s -a
format urm a.

Genurile identificării criminalistice
Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor și ființelor conturează două
genuri de identificare distincte: identificarea după imaginile fixate material și identificarea după imaginile fixate în memorie
28. Primul reprezintă modalitatea cea mai
frecvent întâlnită și se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că le-au creat sau cu reflectările acestora. Cel de -al doilea gen se bazează pe capaci tatea de
memorizare a subiectului care, în anumite condiții de spațiu și timp, a perceput caracteristicile unui obiect, ființe sau fenomene
29.
În marea majoritate a situațiilor și împrejurărilor de fapt, în care la un anumit
moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialiști și experți atât din domeniul științei criminalistice, cât și din alte domenii: fizicieni, chimiști, biologi, antropologi, psihologi, medici legiști.
Principalele domenii de identificare crimina listică, mai frecvent întâlnite în
practică, sunt: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea
balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea mașinilor de scris, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice etc.

28 Dumitrescu C., Unele aspecte ale identificări criminalistice , Analele Academiei de Poliție „Al. I. Cuza”, 1994, pag. 86
29 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică , Editura Științifică, București, 1990 
Genurile
identificării
criminalistice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
17 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate și monografii:
1. Stancu Emilian , Investigarea științifică a infracțiunilor , București, 1986;
2. Ionescu L., Sandu D. , Identificarea criminalistică , Editura Știi nțifică,
București, 1990;
3. Suciu C ., Criminalistica , Editura Didactică și Peda gogică, București, 1972;
4. Stancu Emilian , Criminalistica , Editura Actami, București, 1995.
5. Popa Gheorghe – Tehnica Criminalistică, Editura Pro Universitaria,
București, 2008
6. Trat practic de criminalistică , vol II, Editura Ministerul de Interne, Bucuresti
1978 7. Mic dicționar enciclopedic , București 1972

II. Legi.
Codul penal român, adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în
Monitorul Oficial nr. 510/24.07.2009, intrat în vigoare la 01.02.2014, conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/12.11.2012.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
18

MODULUL III
FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaționale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I.3. Fotografia judiciară (noțiune și trăsături), fotografia judiciară
de teren, fotografia de reconstituire, fotografia de percheziție, fotografia prezentării pentru recunoaștere, fotografia semnalmentelor, fotografia de urmărire, fotografia de examinare, fotografia în radiații vizibile, fotografia în radiații invizibile
= 2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind rolul si importan ța
fotografie i judiciare în activitǎțile de înfǎptuire a actului de justiț ie.

Obiective operaționale: Însușirea regulilor tactice si a procedeelor de
efectuare a fotografiilor judiciare de t eren și de laborator, în radi ații viz ibile
și invizibile.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
19 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3

1. Fotografia judiciar ă: noțiune și trăsături.
Fără fotografie criminalistica este de neconceput. Această constatare are
valoare de axiomă, ilustrarea foto reprezentând cel mai bun mijloc de
demonstrație. Fotografia servește la30:
– documentare, prin fixarea locului faptei și a urmelor;
– demonstrare, prin prezentarea vizuală a rezultatelor examinărilor optice;
– identificare, prin compararea, juxtapunerea sau suprapunerea imaginilor;
– semnalare, prin reproducerea trăsăturilor persoanei (recunoaștere sau
căutare în fișierul de înregistrare a recidiviștilor);
– măsurare, prin introducerea în fotografia judiciară a unui reper etalonat
(centimetru);
– observarea și fixarea rezultatelor observațiilor făcute prin intermediul unor
tehnici particulare de iluminare (reflexie, transmisie, incidență, filtrare, polarizare,
luminiscență) sau în zone spectrale invizibile (infra roșu, ultraviolet, raze X și gama).
Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează și
elaborează metodele de fixare prin fotografierea rezultatelor și modului de desfășurare a unei activități de urmărire, precum și metodele cor espunzătoare
cercetării de laborator a probelor materiale
31.
Aceasta este clasificată în două mari categorii: fotografia judiciară de teren (la
locul faptei, de reconstituire, de percheziție, prezentării pentru recunoaștere, semnalmentelor, de urmărire) și fotografia de examinare sub radiații vizibile (de
ilustrare, de comparație, de reflexe, de umbre, de contraste, separatoare de culori) și sub radiații invizibile (ultraviolete, infraroșii, roentgen, gama și beta).

1. Definiți fotografia judiciară .
2. Enumerați genurile fotografiei judiciare.

2. Fotografia judiciară de teren .

Prin aceste fotografii se fixează locul faptei și împrejurimile acestuia,
modificările produse în câmpul infracțiunii și probele materiale existente în perimetrul său. Ele constituie parte integrantă a procesului -verbal de cercetare la fața locului având
aceeași valoare probatorie ca acesta
32.
După scopul și conținutul lor, fotografiile de cercetare a locului faptei se
clasifică astfel:
– fotografia de orientare – cuprinde întregul tablou al locului faptei cu toate
împrejurimile sale și ajută la orientarea în teren. În funcție de natura și întinderea

30 Ionescu L., Criminalistica, note de curs, București 2002
31 Mircea I., Criminalistica , Editura Lumina Lex, 1998, pag. 18
32 Mircea I., Criminalistica , Editura Lumina Lex, 1998, pag. 29

Fotografia
judicia ră
– noțiune –

Fotografia judiciară
de teren

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
20 locului, ea poate fi unitară, când se realizează dintr -o singură poziție, sau panoramică,
în cazul fotografierii p e segmente a locului respectiv;
La rândul său, fotografia panoramică poate fi circulară, când locul faptei este
foarte întins și nu poate fi cuprins într -o singură imagine (exemplu: o zonă împădurită),
sau liniară, când obiectul de fotografiat are dimensiuni mari și de asemenea nu poate fi
cuprins într -o singură imagine (exemplu: un imobil de dimensiuni mari situat pe o
stradă).
– fotografia schiță oglindește locul săvârșirii faptei, cu toate particularitățile
sale, dar fără împrejurimi și are în prim plan obiectul principal, central al cercetării
criminalistice, adică obiectul asupra căruia s -a îndreptat nemijlocit acțiunea
infractorului;
În funcție de forma locului faptei, de gradul în care este acoperit cu diverse
obiecte, fotografia schiță poate fi: panoramică, pe sectoare, contrară și încrucișată.
Fotografia schiță panoramică se realizează prin aplicarea metodei de realizare a
fotografiei panoramice de orientare.
Fotografia pe sectoare se realizează după ce în prealabil locul faptei se împarte
în zone a stfel delimitate, încât fiecare în parte să poată fi fotografiată dintr -o singură
poziție. Fotografiile astfel obținute pot fi alipite astfel încât să se obțină o imagine
unitară.
Fotografia contrară constă în fixarea locului faptei din două poziții diametral
opuse, obținându- se astfel două fotografii schițe în care obiectele din zona centrală sunt
redate pe ambele fotografii.
Fotografia încrucișată constă în fixarea aceluiași loc din patru extremități ale
sale, astfel încât să fie două câte două diametral opuse, iar obiectele din zona centrală să se regăsească în toate cele patru fotografii.

– fotografia obiectelor principale cuprinde numai o parte din locul faptei în
care se află obiectele care au l egătură directă cu fapta, ca de exemplu: obiectele corp
delict, obiecte care au suferit modificări de poziție ori deteriorări și toate categoriile de urme. Aceste obiecte se fotografiază mai întâi în corelație cu obiectele și urmele din imediata lor apropi ere pentru a oferi criminalistului posibilitatea de a stabili poziția sa
în raport cu celelalte. Apoi fiecare obiect va fi fotografiat izolat, având așezat lângă el un instrument de măsură (rigla gradată, ruleta, banda decimetrică etc.) care să ajute la stabilirea dimensiunilor prin examinarea fotografiei. Când condițiile de lumină în care
se execută fotografia nu sunt cele mai favorabile, se va proceda la iluminarea obiectelor principale folosindu- se surse de lumină artificială .

– fotografia de detaliu se realizează astfel încât să redea detaliile obiectelor și
urmelor fotografiate. Fotografierea detaliilor se face cu aparatul fixat pe un trepied sau
pe un aparat de reproducere și cu obiectivul orientat în poziție perpendiculară pe obiectul fotografiat. Pentru evidențierea detaliilor, iluminarea obiectelor se va face
diferit în funcție de natura acestora și de mecanismul de creare a urmelor. Astfel, la fotografierea urmelor de adâncime se vor folosi două surse de iluminare, una de intensitate mai mare aș ezată în spatele aparatului de fotografiat, iar alta de intensitate
mai mică dispusă în partea laterală a urmei ori a obiectului. La fotografierea urmelor de suprafață se vor folosi două surse de iluminare situate de o parte și de alta a urmei, la aceeași distanță față de ea, astfel încât unghiul de iluminare să fie ascuțit.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
21 3. Fotografia de reconstituire

Se efectuează cu ocazia reconstituirii în scopul fixării locului în care se
desfășoară această activitate și a momentelor importante din procesul comiterii faptei,
reproduse artificial în scopul stabilirii circumstanțelor și împrejurărilor concrete în care
a fost săvârșită fapta.
Realizarea acestei fotografii parcurge două etape:
– fotografierea locului reconstituirii, care oglindește întregul loc în care se
desfășoară procesul reproducerii săvârșirii faptei;

– fotografierea momentelor reconstituite, care are ca scop redarea fidelă a celor
mai importante secvențe din procesul săvâr șirii faptei, reproduse artificial în vederea
verificării unor probe sau pentru descoperirea de probe noi.
4. Fotografia de percheziție

Se efectuează în condițiile de loc și timp în care organul de urmărire penală
desfășoară această activitate tactică. Această categorie de fotografie se realizează în trei
etape:
– fotografia locului percheziționat, care oglindește ansamblul locului cu
împrejurimile sale întrunind astfel elementele fotografiei de orientare;

– fotografia ascunzătorii obiectelor căutate și descoperite, care redă locul în
care au fost găsite acestea fără împrejurimi. Numărul acestora depinde de numărul ascunzătorilor și nu de numărul obiectelor descoperite;

– fotografia obiectelor descoperite, care cuprinde fiecare obiect fixat izolat,
astfel încât să redea particularitățile de identificare a acestuia.

5. Fotografia prezentării pentru recunoaștere
Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor sau obiectelor se fixează, pe
lângă procesul -verbal, prin videofilmare și prin fotografiere.
Această activitate parcurge două momente:
– fotografierea grupului de persoane sau obiecte în cadrul căruia se află
persoana sau obiectul care urmează a fi recunoscut;

– fotografierea momentului în care persoana care face recunoașterea indică
persoana sau obiectul identificate ca având legătură cu fapta cercetată.

6. Fotografia semnalmentelor
Fotografia semnalmentelor are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârșit
fapte penale, urmărirea și identificarea infractorilor și identificarea cadavrelor sau a persoanelor cu identitate necunoscută prin fixarea trăsăturilor exterioare ale acestor a. 
Fotografia de
reconstituire

Fotografia
semnalmentelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
22 Fotografia semnalmentelor se clasifică astfel: fotografia de identificare a persoanelor,
fotografia de identificare a cadavrelor și fotografia de urmărire.
Fotografia de identificare a persoanelor se realizează prin redarea imaginii bust
(față și profil) a persoanei. Pentru executarea acestei fotografii persoana trebuie să aibă
capul descoperit, părul pieptănat, ochii deschiși, privirea îndreptată înainte, ținuta corpului și capului dreaptă și nu trebuie să aibă ochelari. Cele două fotografii (față și
profil) se execută astfel încât să redea cu fidelitate trăsăturile faciale (lungimea, lățimea, înălțimea ochilor, nasului, gurii, urechii, frunții etc.). În acest scop, iluminarea persoanei se realizează cu ajutorul unei surse de lumină dispersată așez ate în spatele
aparatului de fotografiat.

Fotografia de identificare a cadavrelor se realizează ca și fotografia de
identificare a persoanelor. De precizat că înainte de fotografiere, cadavrul în mod
obligatoriu trebuie să fie toaletat. Această activitate constă în: coaserea leziunilor care
deformează fața, spălarea de sânge sau de alte corpuri străine, pieptănatul părului, fardarea feței și rujatul buzelor. Este recomandabil ca fotografierea să se efectueze după necropsia c adavrului, întrucât prin această activitate se elimină gazele provenite prin
putrefacție, iar țesuturile revin aproximativ la forma și volumul lor anterior.

Fotografia de urmărire
Fotografia de urmărire se efectuează în cadrul activităților operative de
supraveghere a persoanelor suspecte, care pregătesc săvârșirea unei infracțiuni ori întreprind acțiuni de înlăturare ori de ascundere a urmelor infracțiunii. Această
fotografie cuprinde momentele mai importante din activitatea in fracțională a persoanei
urmărite și se efectuează în scopul prevenirii infracțiunilor, surprinderii infractorilor în flagrant sau în momentul când încearcă să sustragă probele. De cele mai multe ori, fotografiile de urmărire se realizează cu aparate speciale, care permit fotografierea de la distanță, sau prin folosirea unor obiecte (geantă diplomat, brichetă, ceasuri, ochelari, stilouri etc.) în care sunt camuflate aparatele de fotografiat. Pentru fotografierea pe timp de noapte se folosesc razele infraroși i sau aparate electrono -optice care măresc
intensitatea luminii.

7. Fotografia de examinare
Fotografia de examinare elaborează metodele și mijloacele de studiere a
probelor materiale precum și de fixare a rezultatelor obținute, în condiții de laborator.
În funcție de scopul urmărit, de metodele și mijloacele aplicate, fotografia de examinare se realizează în radiații vizibile și radiații invizibile.

7.1 Fotografia în radiații vizibi le
Fotografia de ilustrare constă în redarea urmei sau a obiectului așa cum se
prezintă la examinarea vizuală. Ea oglindește caracteristicile exterioare, forma și aspectul, precum și alți parametri, cum ar fi dimensiunea, are ca scop fixarea stării inițiale a obiectului înainte de efectuarea analizelor fizico -chimice și servește drept
probă atunci când se pretinde că obiectul a fost înlocuit sau modificat. Fotografia color 
Fotografia de
urmărire

Fotografia de
examinare

Fotografia în
radiașii vizibile 
Fotografia de
identificare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
23 redă cromatica obiectului (pată de sânge, trăsături de cerneală, bancnote, pelicule d e
vopsea, straturile vopselei).
Fotografia de comparație servește la demonstrarea identității sau neidentității a
două obiecte (de ex. impresiune digitală relevată la locul faptei și cea a persoanei
suspecte). Procedeele de realizare a fotografiei de comp arație sunt următoarele:
– juxtapunerea : fotografiile obiectelor de comparat sunt așezate în același câmp
vizual (planșă fotografică). Ambele fotografii vor fi realizate cu respectarea acelorași condiții de iluminare, contrast, diafragmă, timp de expunere, scară etc. Asemănările sau
deosebirile sunt marcate prin săgeți numerotate sau într -un alt mod: colorare, hașurare,
delimitare grafică a contururilor etc.;
– suprapunerea constă în așezarea imaginilor una peste cealaltă. Cum nu se pot
suprapune însăși obi ectele purtătoare de urme și nici mulajele acestora, operația se
efectuează cu ajutorul reproducerilor fotografice (filme, fotografii pe hârtie de copiat transparentă, plăci traslucide). O variantă a suprapunerii o reprezintă proiectarea concomitentă pe ac elași ecran.
Microscopul comparator și alte aparate special concepute pentru examinările
criminalistice permit suprapunerea optică a imaginilor, ceea ce conferă metodei rapiditate și un plus de exactitate. Suprapunerea își găsește utilitatea și atunci când este
vorba de a compara datele grafice rezultate dintr -o analiză instrumentală (spectre,
curbe). Ea constituie o metodă de bază în examinările antropologice de identificare a persoanei, prin suprapunerea foto sau proiectată a imaginii craniului sau a fețe i unui
cadavru necunoscut pe fotografia portret a persoanei dispărute (accident, omor, catastrofă aeriană etc.);
– continuitatea liniară
constă în îmbinarea imaginilor comparate pe o linie
de demarcație, desenul unei imagini continuându- se în cealaltă imag ine. Ea se aplică
în special în cazul striațiilor de pe proiectile și tuburi de cartuș, urme de tăiere, știrbiturile instrumentului de spargere, structura dentară, crestele papilare, bancnote, timbre și alte imprimate, ștampile etc. Corespondența tuturor c aracteristicilor
(configurație) constituie dovada absolută a identității.
Fotografia de umbre se folosește la evidențierea profilurilor slab vizibile. De
exemplu, scrisul apăsat creează urme de presiune (adâncime), care apar pe verso -ul
actului ca niște cr este, denumite „fulaj”. Acestea sunt fotografiate în întuneric cu o
sursă de iluminare plasată lateral. Fasciculul lovește razant crestele producând umbre al căror contur redă imaginea inversată a scrisului. Metoda își găsește aplicația și în traseologie, în cazul striațiilor lăsate de obiectul creator al urmei (topor, instrumente de
spargere etc.).
Fotografia de reflexie se bazează pe capacitatea suprafeței unui obiect de a
reflecta lumina în mod diferit, fie datorită profilurilor, fie datorită substanțelor de natură diferită din care este compus (de exemplu amprentă digitală pe geam, scris cu cerneală simpatică, scris sp ălat chimic). Evidențierea prin reflexie se bazează pe faptul că raza
de lumină care cade pe o suprafață este reflectată.
Pentru o suprafață opacă tot ce nu este absorbit este refractat. Lumina reflectată
este cea care ajunge în ochiul examinatorului sau p e filmul fotografic. Dacă suprafața
este netedă, reflexia este speculară, unghiul razei reflectate fiind egal cu unghiul de incidență (de cădere)
33. O suprafață rugoasă (cu profiluri) determină o reflexie difuză a
razei în toate direcțiile (unghiuri diferite).

33 Ionescu L., Criminalistica , note de curs, București 2002, pag. 96

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
24 Fotografia de contrast se bazează pe deosebirile de culoare sau de strălucire/
opacitate ale diferitelor elemente de pe suportul fotografiat. Pentru relevarea unor
detalii se întărește contrastul (de pildă dintre fondul hârtiei și trăsăturile slabe de creion radiate) prin folos irea unor materiale fotosensibile cu un coeficient mare de contrast
(așa numita hârtie „document”) și prin prelucrare specială în camera obscură (soluții de developare contraste).
Un procedeu care dă rezultate bune îl reprezintă suprapunerea mai multor
negative ale aceleiași imagini. Contururile slabe se adiționează, rezultând în final o
imagine clară și netă. Același rezultat se poate obșine și prin diapozitivare: după un negativ se execută un pozitiv, după acesta un nou negativ, repetându- se acest ciclu p ână
la formarea contrastului optim care se va fixa pe hârtie fotografică.
Fotografia separatoare de culori se efectuează cu ajutorul filtrelor colorate
urmând regula culorilor complementare. Astfel, un filtru de culoarea trăsăturilor de pe act (de exemplu roșu) le va face „să dispară”. Dimpotrivă, un filtru de culoare complementară le va întări (de exemplu un filtru galben va accentua o trăsătura albastră, un filtru roșu o trăsătură verde).

7.2.Fotografia în radiații invizibile
Fotografia în radiații ultr aviolete (U.V.).
Lungimile de undă ale radiațiilor ultraviolete se situează în spectru între
radiațiile violete vizibile și radiațiile Roentgen. În criminalistică se utilizează mai ales radiațiile ultraviolete cuprinse între 380 și 220 nm (nanometri) emana te de o lampă de
cuarț sau de surse anume concepute pentru investigațiile criminalistice (Polilight). Radiațiile ultraviolete permit excitarea unor substanțe datorită fenomenului de fluorescență (de exemplu prafurile galbene fluorescente de relevare a ampr entelor
papilare sau substanțele de decolorare chimică a cernelei). Practic, substanțele care dau o reflexie în ultraviolete apar ca o imagine luminoasă, de unde denumirea de „luminiscență”. Ea dispare odată cu oprirea sursei de radiații ultraviolete; când se
menține un anumit timp, avem de -a face cu fosforescență. La fotografiere se va
intercala între obiectul iradiat și obiectivul aparatului fotografic un filtru din cuarț, fluorită sau sticlă specială, ales în funcție de lungimea de undă ultravioletă (lun gă,
medie sau scurtă). De asemenea, se pot folosi obiective speciale.
Fotografia sub raze ultraviolete se aplică îndeosebi la cercetarea bancnotelor,
actelor falsificate prin corodare și la descoperirea petelor fiziologice.
Fotografia în radiații infraroșii (IR)
Radiațiile electromagnetice infraroșii folosite în criminalistică se încadrează
într-un spectru cuprins între 760 și 1500 nm. Ele se caracterizează prin capacitatea de a
străbate (penetra) anumite corpuri și de a fi reținute de altele.
Fotografia sub raze infraroșii se face cu ajutorul unei surse obișnuite de lumină
și folosirea unui filtru care permite trecerea razelor infraroșii și le reține pe cele vizibile. Acest filtru se așează în fața obiectivului aparatului fotografic sau în fața su rsei de
lumină.
Astăzi s -a renunțat în mare măsură la fotografierea în radiații infraroșii, aceasta
fiind înlocuită cu convertizorul de imagine infraroșie. Un câmp electronic transformă
lumina invizibilă cu lungimea de undă de 700- 1200 nm în lumină vizibil ă. Imaginea
comparativă poate fi astfel observată cu ochiul liber și fotografiată în condiții obișnuite.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
25 Dintre aparatele moderne special concepute pentru examinările criminalistice
notăm video spectral comparatorul (VSC), produs în mai multe variante. O c ameră
video echipată cu un senzor CCD de înaltă rezoluție și seturi de filtre (400- 1000 nm)
permit examinări comparative ale absorbției și luminiscenței infraroșii. Încorporarea
unei surse ultraviolete și a filtrelor ultraviolete produc efecte de luminisce nță. Video
microscopul cuplat permite măriri de ordinul 5x până la 1000x.
Fotografia în radiații infraroșii se folosește pentru evidențierea scrisului șters pe
cale fizică, la cercetarea urmelor împușcăturii etc.
Fotografiile în radiații Roentgen, Gamma și Beta se bazează pe proprietatea de
a penetra în mod diferit corpurile masive în funcție de grosimea și substanța acestora. Radiațiile Roentgen se utilizează frecvent la examinarea interiorului corpului uman sau animal, ori a unor obiecte de densitate mai redusă. Radiațiile Gamma, fiind mai
puternice, sunt folosite la examinarea interiorului corpurilor metalice cum ar fi: armele
de foc, încuietori, precum și la căutarea metalelor ascunse. Radiațiile Beta, fiind mai
puțin energice, se utilizează la cercetările materialelor actelor scrise, la descoperirea
urmelor secundare ale împușcăturii etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate și monografii:
1. Drăghici Constantin, Adrian Iacob – Tratat de tehnică criminalistică,
Ed. SITECH, Craiova, 2007;
2. Lucian Ionescu – Criminalistică, note de curs, București, 2002;
3. Ion Mircea – Criminalistică, Editura Lumina Lex; București 1998
4. Popa Gheorghe – Tehnică Criminalistică, Editura, Pro Uinversitaria,
București, 2008
5. Dumitrescu Constantin, Gacea Eugen – Elemente de antropologie
judiciară, Editura Teora, București, 1993.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
26 MODULUL IV
INVESTIGAREA TEHNICO -ȘTIINȚIFICĂ A
LOCULUI FAPTEI

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaționale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I.4. Definiția investigării tehnico -științifice a locului faptei, obiectivele
investigării tehnico -științifice a locului faptei, precizări privind locul faptei,
protejarea și conservarea urmelor.
U.I.5. Examinarea propriu -zisă a locului faptei; personalul specializat la fața
locului; Fixarea rezultatelor investigării tehnico- științifice a locului faptei
U.I.6. Mijloace și tehnici de investigare tehnico -științifică modernă a locului
faptei
= 2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe generale privind investigarea
tehnico -științifică a locului faptei.

Obiective operaționale: Însușirea regul ilor ce trebuie respectate in câmpul
infracț iunii, noțiuni lor privind protejarea și conservarea urmelor, mijloace lor
și tehnicilor moderne de investigare tehnico -științifice a locului faptei .

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
27 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4
4.1. Definiția investigării tehnico- științifice a locului faptei
Este bine de știut de către lucrătorii criminaliști – și nu numai – faptul că printre
activitățile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal – aflarea
adevărului – se numără și investigarea științifică a locului faptei, activitate inițială pe
care se sprijină întreaga gamă a probatoriului tehnico -științific. Atunci când aceasta nu
este efectuată la timp și în mod corespunzător poate influența cursul procesului penal,
poate zădărnici aflarea adevărului și, ca urmare, numeroase infracțiuni pot să nu fie descoperite, să nu fie probate ori să rămână cu autori neidentificați.
Despre investigarea științifică a locului faptei s -a scris destul de mult, dar
rareori această activitate a fost abordată din pu nct de vedere psihologic.
De aceea, ne -am propus, având la bază experiența acumulată în domeniul
criminalisticii, să prezentăm unele considerații generale de ordin psihologic cu privire la investigarea științifică a locului faptei pentru a evidenția contribuția deosebit de importantă a psihologiei la înțelegerea împrejurărilor complexe în care s -a săvârșit
infracțiunea, dar mai ales necesitatea unui psiholog, care să participe nemijlocit la cercetarea criminalistică a câmpului infracțional, pentru a face o caracterizare
psihologică a evenimentului și a personalității făptuitorului, caracterizări care vor sta la baza stabilirii mobilului faptei și a conexiunilor dintre faptă și făptuitor.
Importantă pentru activitatea de investigare științifică a locului faptei este
înțelegerea corectă a noțiunilor de acțiune, intenție, comportament și, așa cum vom vedea în continuare, prin transpunerea în practică a acestor cunoștințe se contribuie substanțial și indubitabil la aflarea adevărului.
În sens larg, pornind de la definiția acțiunii, potrivit căreia aceasta este un
fenomen prin care o forță produce un efect, deci o operație efectuată de o ființă și care poate fi atribuită acelei ființe, putem afirma, lăsând la o parte sensul juridic, că
infracțiunea este acțiunea un ei persoane, prohibită de lege și care poate fi atribuită
acelei persoane.
În acest sens, pentru ca investigarea științifică a locului faptei să stabilească cu
certitudine relația dintre faptă și făptuitor, trebuie să se pornească de la ideea că acțiunea i nfracțională se realizează printr -un sistem de elemente (acte) și
microelemente (praxame) subordonate unei strategii sau direcții principale.
De exemplu, acțiunea de sustragere a unor bunuri sau valori dintr -o locuință se
compune din mai multe acte:
– forțarea sistemului de asigurare a ușii;
– pătrunderea în locuință;
– căutarea bunurilor și a valorilor care urmează a fi sustrase;
– părăsirea locului faptei.
Primul act al acțiunii, forțarea ușii, se compune din microelemente:
– confecționarea instrumentului de forțare;
– învățarea folosirii instrumentului;
– folosirea instrumentului etc.
Decelarea riguroasă a acestor acte și praxame oferă specialistului criminalist
posibilitatea reconstituirii în plan mental a activității infracționale, stabilirii concrete a
„iter criminis”, a obiectelor de care infractorul s -a folosit la săvârșirea faptei și a
obstacolelor, rezultate din confruntarea posibilităților cu realitatea, pe care acesta a trebuit să le depășească, obiective de mare relevanță în procesul de descoperi re a 
Definiția investigării
tehnico -științifice a
locului faptei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
28 urmelor/microurmelor și a mijloacelor materiale de probă care vor sta ulterior la baza
identificării făptuitorului și la probarea vinovăției acestuia.
Totodată, în cadrul activității de investigare științifică a locului faptei, trebuie
avut în vedere elementul pur psihologic al infracțiunii și anume „intenția”, care nu trebuie confundată cu acțiunea, acesta fiind momentul inițial al unui proces gândit și voit al acțiunii, alcătuit dintr -un scop și un proiect de acțiune, care parcurge trei etape:
etapa preinfracțională, când în conștiința persoanei încolțește ideea de a săvârși fapta,
etapa conturării intenției , când se execută acte premergătoare, și etapa materializării
prin consumarea actului infracțional.
Ideea că intenția de a atinge un scop, adică d e a realiza un obiectiv, corespunde
unei tensiuni înăuntrul sistemului „om”, tensiune care se reduce în momentul atingerii scopului, este valabilă și în cazul actului infracțional, când se constată o stare tensională în etapa preinfracțională și în etapa conturării intenției, urmată de liniștirea, relaxarea infractorului după comiterea infracțiunii.
Având la bază această situație de fapt, putem concluziona că importantă pentru
activitatea de cercetare a locului faptei este perioada apropierii de momentul ep uizării
actului infracțional, când infractorul, pe fondul liniștirii, relaxării, face greșeli creând urme/microurme de natură să conducă la identificarea sa și, de aceea, pentru descoperirea acestor urme/microurme este imperios necesar să se stabilească cât mai riguros locurile unde a debutat și unde s -a consumat actul infracțional, acestuia din
urmă acordându- i-se o atenție și o importanță mai mare.
Această teorie s -a verificat în practică și în nenumărate situații ea s -a confirmat
chiar în cazul așa -zișilor infractori „versați”, recidiviști.
Exemplificăm aici cazul în care un spărgător renumit, după ce a săvârșit fapta, a
șters locurile pe unde a umblat, iar înainte de părăsirea locului faptei și -a scos mănușile,
după care a închis geamul pe unde a intrat în locuință, creând astfel urme papilare, care
ulterior au stat la baza identificării și probării vinovăției acestuia.
Întrebat în anchetă cum explică prezența urmelor sale pe geamul de la locul
faptei, acesta, după ce a reconstituit mental activitatea inf racțională, a rămas consternat
de greșeala pe care a făcut -o pe fondul relaxării, după realizarea obiectivului.
Un rol deosebit de important pentru investigarea criminalistică a locului faptei îl
are comportamentul specialistului criminalist care execută a ceastă activitate.
Comportamentul este influențat de o serie de factori personali: cultura generală,
nivelul de pregătire profesională, adaptabilitatea, inteligența etc., care atunci când sunt la cote înalte dau satisfacții profesionale, specialistul criminalist putând da răspunsuri rapide, pertinente la întrebările: unde?, când?, cum?, cu ce?, de ce?, pentru ce? și în ce împrejurări s -a săvârșit fapta?, dar și de factori nepersonali cum ar fi: ambianța locului
faptei, condițiile precare dificile în care se desfășoară investigarea științifică a locului
faptei, intervenția nepertinentă, inoportună și autoritară a factorilor de conducere care nu fac altceva decât să creeze criminalistului un comportament opac, să diminueze capacitatea de analiză și sinteză, iar în final activitatea acestuia să fie influențată negativ.
În această din urmă situație, dar nu numai, un rol deosebit îl are controlul, adică
stăpânirea de sine și influențarea propriului comportament, inclusiv a comportamentelor celor din jur.
Prin stăp ânire de sine, siguranță, apreciere oportună și reală a constatărilor
făcute cu prilejul investigării științifice a locului faptei, criminalistul poate influența pozitiv cursul ulterior al cercetărilor, provocând coechipierilor comportamente degajate, încr ezătoare în izbândă, iar făptuitorilor comportamente transparente care pot

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
29 fi exploatate cu facilitate de către organul judiciar în procesul de stabilire a cauzelor,
condițiilor și împrejurărilor care au generat și (sau) favorizat săvârșirea faptei.
În ceea ce privește comportamentul infractorului pe parcursul săvârșirii faptei și
după epuizarea ei, acesta poate fi stabilit cu o probabilitate rezonabilă cu ajutorul postdicției și al predicției.
Postdicția este un instrument important de soluționare a caz urilor penale prin
care specialistul criminalist, în cadrul activității de investigare științifică la locul faptei, poate reconstitui apriori fapta, pe baza urmelor/microurmelor, modificărilor materiale produse ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, m ijloacele folosite de acesta și
elementele componente ale mediului în care s -a desfășurat activitatea, poate să
stabilească existența sau inexistența faptei, mijloacele folosite, împrejurările în care s -a
săvârșit fapta și, în final, să atingă scopul procesului penal – identificarea și tragerea la
răspundere a făptuitorului.
Exemplificativ în acest sens este dublul asasinat comis la data de 10.12.1990 în
Miercurea Ciuc, la care prin intermediul postdicției efectuate cu prilejul investigării științifice a lo cului faptei s -au furnizat informații deosebit de importante care au stat la
baza reconstituirii, pe baza urmelor/microurmelor descoperite la locul faptei, a activității infracționale și a formulării unor ipoteze reale de lucru cu privire la faptă și la făptuitor.
Astfel s -a stabilit că omorul a fost premeditat (lucru argumentat de ora matinală,
ora 7.00, când s -a săvârșit fapta) și că a fost săvârșit de un bolnav psihic, pe fondul
geloziei (deoarece victimele prezentau numeroase plăgi tăiate- înțepate cu un aspect
diseminat), care a cunoscut bine obiceiul, programul victimelor, al familiei acestora precum și topografia locuinței (întrucât autorul a acționat dimineața, imediat după plecarea mamei victimelor la serviciu, mergând direct în dormitorul acestora).
Totodată, cu ajutorul predicției, echipa de investigare a locului faptei poate
stabili, cu probabilitate rezonabilă, comportamentul postinfracțional al făptuitorului referitor la măsurile de protecție pe care le va lua acesta, unde și cum va valorifica produsul infracțional, dacă va mai săvârși sau nu o altă faptă etc.
În cazul dublului asasinat prezentat anterior s -a formulat ipoteza potrivit căreia
autorul neidentificat va încerca să părăsească localitatea unde a săvârșit fapta și pe fondul bolii psihice de care suferea va comite o alta faptă gravă, lucru confirmat
ulterior, întrucât acesta a plecat din Miercurea Ciuc, în localitatea Marghita din județul Bihor, iar aici a ucis -o cu bestialitate pe mătușa sa.
Fiind identificat ca autor al ultimei fapte, el a recunoscut și dublul asasinat din
Miercurea Ciuc, iar cu prilejul anchetării, s -a constat că postdicțiile și predicțiile
efectuate cu prilejul investigării științifice a locului faptei s -au confirmat.
Având în vedere cele prezentate, putem afirma că investigarea științifică a
locului faptei este o activitate psihocriminalistică de cunoaștere a comportamentului infractorului și de descoperire a urmelor/microurmelor infracțiunii cu ajutorul postdicției și al predicției efectuate pe baza modificărilor survenite ca urmare a
interacțiunii dintre făptuitor, obiectele -instrumentele folosite și mediul în care s -a
săvârșit fapta, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptei, identificării făptuitorului și probării vinovăției acestuia.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
30 Obiectivele investigării tehnico -științifice a locului faptei:
– stabilirea situației de fapt;
– succesiunea derulării evenimentelor;
– determinarea modului de operare;
– stabilirea mobilului;
– stabilirea prejudiciului prezumtiv cauzat;
– stabilirea acțiunilor întreprinse de infractor;
– descoperirea și colectarea probelor de la fața locului.

4.2. Precizări privind locul faptei

Cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă
constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze
urmele infractorului, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și
împrejurările în care acțiunea a fost săvârșită34.
Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s -a desfășurat activitatea
infracțională, în total sau în parte, ori locul unde s -a produs rezultatul acesteia35.
În sens larg, „fața loc ului” înseamnă:
– locul unde s -a săvârșit fapta;
– zonele apropiate sau alte zone unde s -a pregătit ori s -a comis fapta sau s -au
produs rezultatele;
– căile de acces și de retragere.
Metaforic, lucrurile și urmele „vorbesc” numai după ce le -am descoperit, privit,
observat pe fiecare în parte și pe toate în ansamblu. Ele vor spune doar ceea ce vom ști să
le întrebăm, să înțelegem, să interpretăm cu privire la: victimă și leziunile sale, modul de
operare, circumstanțele faptei, starea locului înainte și după comiterea faptei, persoana infractorului, mobilul aparent etc.
Locul faptei conține informații care trebuie să fie cercetate într -o manieră
sistematică, legală și științifică.
Un adag iu polițist, formulat de A. Bertillon, spune că „ochiul nu vede decât
ceea ce privește și privește numai ceea ce are în spirit” .
Scopul cercetării este de a reconstitui ce anume s -a întâmplat (secvența
evenimentelor) și de a recolta probele materiale, adevărate „semnături” ale autorului. De
aceea Marcel Leclerc consideră că cercetarea locului faptei ar trebui să fie ca o
fotografie, dar nu concepută ca o simplă operație de fixare a imaginilor, ci ca o
„fotografie intelectuală”. Este o activitate care reclam ă multă răbdare, precizie, atenție
și profesionalism, ceea ce presupune aplicarea riguroasă a unor metode științifice.
Nimic nu trebuie să fie neglijat. Un element care inițial părea lipsit de importanță poate
căpăta pe parcursul anchetei o valoare excepți onală. Erorile comise în această fază sunt
ireparabile.
Cercetarea și interpretarea locului faptei trebuie să fie obiectivă, logică și ghidată
de bunul simț. Ideile preconcepute, o ipoteză sau versiune imaginată după prima
impresie – pe care criminalistul încearcă să o probeze prin reținerea doar a urmelor care
îi convin – pot genera grave erori judiciare. În plus, alte informații vor fi ignorate sau
pierdute din vedere. În materie de probe, ceea ce nu se caută – din cauza ipotezei false
sau ignoranței – nu se găsește, de unde și riscul dispariției sau distrugerii lor.

34 Cod Procedură Penală, art. 192, alin. 1
35 Cod Procedură Penală, art. 41, alin. 2 
Obiectivele
investigării tehnico –
științifice a locului
faptei

Precizări privind locul
faptei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
31 Echipa de investigare tehnico- științifică a locului faptei trebuie să considere
toate alternativele, să rămână deschisă oricăror ipoteze plauzibile, pe care apoi să le
verifice riguros.

Folosind criteriile deja prezentate, precizați care sunt obiectivele investigării tehnico –
științifice a locului faptei ?

4.3. Protejarea și conservarea urmelor

Situația de la locul faptei este dinamică, survenind uneori schimbări rapide.
Locul faptei și căile de acces conțin probe materiale care trebuie să fie protejate
pentru a nu fi distruse sau modificate. Pe de altă parte, trebuie să se ia o serie de
precauți i pentru a nu se adăuga urme suplimentare (urme de pași, amprente digitale,
fibre etc.).
Urmele sunt fragile, de multe ori invizibile. Cea mai ușoară atinge re le poate
altera, fiind astfel iremediabil deteriorate. Eroarea comisă nu mai poate fi reparată.
De aceea, investigatorul trebuie să aplice urgent măsuri pentru prezervarea urmelor, în
primul rând a celor mai vulnerabile, prin înconjurarea cu benzi din plastic sau din
hârtie. Urmele care riscă să fie distruse de intemperii trebuie să fie acoperite. Cad avrul
nu se va acoperi cu o pătură, căci s -ar putea modifica urmele sau s -ar putea crea altele
(de pildă, prin transfer de fibre). În caz de necesitate se va utiliza o folie din plastic sau
de cauciuc. Dacă locul faptei este în exterior, se va proteja un p erimetru destul de larg.
Până când ajunge echipa de cercetare primul polițist ajuns la locul faptei trebuie să:
– noteze cine era la locul faptei când ajuns el: numele martorilor și altor
persoane care au intrat în locul faptei. Este important pentru identificarea amprentelor prelevate pentru eliminări;
– stabilească unele aspecte de bază. O descriere a celor întâmplate este
importantă pentru că poate ajuta la stabilirea acțiunilor ulterioare. Dar aceasta se face pe scurt, fără prea multe detalii și fă ră inserarea unor opinii personale, mai ales de față
cu unii martori;
– separe suspectul/suspecții și martorii atunci când este posibil;
– instruiască martorii să nu discute evenimentele. Acest fapt previne
distorsionarea faptelor prin sugestionare. Dacă s e poate, martorul principal trebuie să
fie izolat de celelalte persoane;
– nu discute fapta cu martorii sau cu trecătorii;
– asculte atent la tot ce se vorbește în jurul său;
– protejeze probele care sunt în pericol de a fi distruse.
Pe vreme urâtă, ploaie, ninsoare se deviază apa, se acoperă urmele (utilizând
cutii, folii din plastic, cartoane etc.). Când echipa de cercetare ajunge la locul faptei, polițistul trebuie să prezinte toate măsurile care au fost întreprinse și cele constatate, precizând și dacă locul faptei a suferit modificări și în ce constau acestea.
După sosirea echipei de cercetare, polițistul se supune dispozițiilor șefului
echipei. Nimănui nu -i este permis accesul fără acordul șefului echipei, nici măcar

Protejarea și
conservarea urmelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
32 altor investigatori sau super iorilor36. Persoanele aflate în câmpul infracțiunii trebuie să
aibă în permanență mâinile în buzunare și să nu se sprijine de nimic. Din neatenție și
fără ca măcar să- și dea seama ei pot atinge obiectele de la fața locului. Explicația este
că, în încercarea de a face ceva util, ating obiecte care nu ar trebui atinse înainte de a fi
examinate de specialiști.
Ce trebuie să se facă la locul faptei:
– limitarea accesului în locul faptei prin înconjurare;
– încercarea de a identifica posibile trasee de deplasare ale autorului/lor;
– notarea condițiilor originale ale locului faptei;
– înregistrarea modificărilor survenite;
– protejarea probelor în pericol de a fi distruse;
– toate activitățile administrative să se desfăș oare în afara cordonului de
protecție a locului faptei (cafea, țigări etc.);
– notarea poziției probei înainte de a o mișca;
– ambalarea probelor în mod corespunzător;
– adoptarea unei vederi largi cu privire la ce poate fi probă;
– luarea în calcul a posi bilității că și polițiștii pot crea urme la locul faptei;
– fotografierea corespunzătoare;
– apelarea la specialiști pentru colectarea unor probe mai speciale.
Ce nu trebuie să se facă la locul faptei:
– să permită intrarea persoanelor neautorizate în locul faptei;
– să folosească traseele posibile folosite de autor/autori;
– să presupună că alții vor nota condițiile originale;
– să nu noteze schimbările care au survenit în locul faptei;
– să lase probele să fie compromise de natură;
– să mănânce sau să desfășoare alte activități la locul faptei;
– să îndepărteze probe fără a documenta acest lucru;
– să ambaleze împreună mai multe probe;
– să ignore obiecte care par mișcate sau ciudate;
– să atingă orice nu es te necesar;
– să fotografieze fără reper metric;
– să presupună că întotdeauna laboratorul va putea rezolva situația;
– să nu efectueze fotografii de detaliu a urmelor.
Locul faptei conține informații prețioase care, dacă sunt căutate într -un mod
sistematic, legal și științific, îl pot ajuta pe investigator să determine ce s -a întâmplat și
cine a fost implicat. Personalul implicat în cercetarea la fața locului trebuie să fie capabil să extragă maximum de informații de la fața locului.
În unele cazuri, inves tigarea tehnico -științifică furnizează informații care
conduc direct la infractor și aduc probe importante împotriva sa. De regulă, acest lucru se întâmplă atunci când amprentele infractorului sunt găsite la fața locului, iar amprentele acestuia se află în bazele de date.
Acest lucru nu este foarte frecvent, dar sistemul AFIS a crescut șansele
identificării infractorului și unele cazuri vechi au fost rezolvate în acest mod.
Munca depusă de echipa de cercetare la fața locului nu este de regulă
strălucitoare. De multe ori publicul sau alți investigatori îi consideră încarnări moderne
ale lui Sherlock Holmes, capabili de acte de magie prin care să stabilească cu certitudine identitatea infractorului și să rezolve cazul cu rapiditate.

36 Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation , CRS Press LLC, 2004 
Ce nu trebuie să se
facă la locul faptei 
Ce trebuie să se
facă la locul faptei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
33 Când un criminalist nu reușește atingerea acestor deziderate, de multe ori se
consideră că el nu a avut succes. Este datoria investigatorilor să îi caute și să îi prindă
pe infractori; datoria criminalistului la fața locului este să descopere și să colecte ze
toate probele existente.
Pentru ca procesul investigației să funcționeze foarte bine, investigatorii și
criminaliștii trebuie să colaboreze. Fiecare trebuie să se considere ca parte a unei echipe. Fiecare joacă un rol important și fiecare poate face ceva care să fie dezastruos pentru caz sau care să aducă o contribuție importantă.
De aceea niciunul dintre membrii echipei nu își poate face datoria fără
cooperarea și asistența celorlalți.
Activitatea criminalistului la fața locului este similară cu cea a primului polițist
care ajunge la locul faptei. Fiecare trebuie să procedeze cu calm, meticulozitate și deliberare. Criminalistul nu trebuie să aibă idei preconcepute sau să tragă concluzii premature.
Locul faptei trebuie să fie privit cu mintea deschisă. Experiența îl învață pe
criminalist să se aștepte la ce este mai rău și să fie mai meticulos decât e necesar. O regulă de ținut minte este următoarea: este mai bine să examinezi locul fapte i mai
meticulos decât este necesar, decât să treci cu vederea ceva aparent neimportant care ulterior se poate dovedi a fi o probă critică în investigație
37. O investigație completă
poate aduce informații care să susțină mărturiile sau să contrazică unele af irmații în fața
instanței. Greșelile făcute în timpul investigației se pot dovedi a fi ireparabile.
Bineînțeles, afirmația că „cercetarea trebuie să fie făcută cât mai meticulos și
cât mai atent posibil” are în vedere faptul că investigatorii sunt și ei oa meni. Chiar și
criminaliștii cu experiență fac greșeli.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5

5.1. Examinarea propriu -zisă a locului faptei

O cercetare la fața locului este caracterizată de trei elemente cheie pentru
efectuarea ei cu succes: organizare, grijă și meticulozitate. Confuzia, incompetența și imprudența duc la o compromiterea cercetării.
Odată ajuns la fața locului, criminalistul trebuie întâi să obțină cât mai multe
date de la primul sosit la locul faptei. Timpul exact al sosirii la fața locului și condițiile meteo trebuie să fie notate la finalul procesului -verbal. De asemenea, este important să
se stabilească în prealabil cine a avut acces în câmpul infracțional și dacă au fost aduse modificări.
Înainte d e orice activitate la fața locului criminalistul trebuie să observe
perimetrul faptei și să -și facă un plan de acțiune luând în considerare: cum ar trebui să
fie făcută cercetarea, ce trebuie să fie fotografiat, unde sunt sursele probabile care pot genera probe.
Totodată, la începutul unei cercetări, echipa ar trebui să desemneze un loc care
va deveni loc de depozitare, în care se vor pune lucruri ce nu trebuie să stea răspândite prin locul faptei. O zonă de lucru este necesară pentru completarea etichetelo r, tratarea
unor obiecte, pentru prelevarea amprentelor etc. Locul de depozitare trebuie să fie amplasat cât mai departe de centrul locului faptei și trebuie să fiemarcat vizibil.

37 Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investiga tion, CRS Press LLC, 2004 
Examinarea propriu –
zisă a locului faptei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
34 Literatura de specialitate distinge două faze ale cercetării locului faptei: statică
și dinamică. În practică, împărțirea are un caracter oarecum convențional; în realitate
cele două faze se întrepătrund riguros, ceea ce nu este grav dacă se păstrează
integritatea probelor materiale.
Faza statică reprezintă primul contact cu locul faptei, fără să se atingă nimic,
cercetarea rezumându -se la observare și notarea primelor observații cum ar fi:
– timpul (ora exactă);
– iluminatul și vizibilitatea;
– mirosul particular: țigară, gaz, parfum, pulberi, produse petroliere;
– semne de activitate: prepararea sau consumarea de alimente, starea de
curățenie etc.;
– dacă ușile sunt închise sau deschise, în ce parte, dacă cheia este introdusă în
broască, poziția piedicii de siguranță;
– dacă ferestrele și jaluzelele sunt închise sau deschise, dacă perdelele sunt
trase;
– dacă luminile sunt aprinse;
– dacă televizorul sau radioul merge, poziția butoanelor;
– orice alte aspecte relevante.
Într-o încăpere, observarea se începe dintr -un punct fix, se continuă prin
deplasarea de- a lungul pereților, de regulă în sensul mișcării acelor de ceasornic
(dextrogir) și, în final, spre centru sau spre așa – numitul „sector principal”:
cadavrul, casa de bani spartă etc., împreună cu obiectele și urmele din preajmă.
În loc deschis (curte, câmp, livadă, pădure), cercetarea se realizează prin
deplasare în spirală de la centru spre margini (excentric) sau invers (concentric).
Prin „centru” se înțelege zona de interes: cadavru, mașina accidentată etc. În
funcție de specificul cauzei și mai ales de topografia locului (căi de acces,
bariere naturale), examinarea se poate efectua și prin împărțirea terenului în
pătrate (caroiaj) sau sinusoidal, prin parcurgerea terenului de la un capăt la celălalt, de -a lungul și de -a latul (metoda- grilă).
În exterior este important ca cercetarea să se efectueze la lumina zilei,
deoarece lumina artificială poate înșela sau lăsa anumite porțiuni în u mbră (întuneric).
Căutarea urmelor va fi orientată în toate direcțiile, inclusiv în sus (copaci, stâlpi,
acoperiș etc.).

Faza dinamică implică deplasarea obiectelor, privirea și examinarea lor pe toate
părțile, cu precauțiile de rigoare. Urmele latente (papilare) se caută și se pun în evidență prin iluminări cu surse speciale echipate cu filtre având diverse lungimi de undă, în
spectrul vizibil și invizibil („Polilight”). Urmele latente se relev ă cu substanțe
pulverulente sau reactivi. Urmele papilare se ridică cu pelicule (folio) adezive. Pentru urmele de adâncime se execută mulaje. Totodată, se extrag și se culeg proiectilele și tuburile de cartușe, se ridică instrumentele care au folosit la comiterea
faptei, arma și alte corpuri delicte (după fotografiere și marcarea conturului cu cretă).
Se recoltează petele și depozitele de substanțe sau simple particule: sânge, păr, fibre,
cioburi de sticlă, așchii e tc. Cadavrul poate fi mișcat, întors și examinat în detaliu
(leziuni); se vor preleva probele materiale aderente pe corp și pe îmbrăcăminte
.


Faza statică

Faza dinamică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
35 Faza dinamică se încheie cu ambalarea urmelor și obiectelor. Pe cât posibil,
urmele vor fi supuse analizelor de l aborator într -o formă intactă, adică fără a fi
desprinse de pe suport. Când acesta nu poate fi ridicat din cauza dimensiunii (ușă,
dulap) sau nu este deplasabil (perete, podea, tavan), urmele vor fi prelevate cu ajutorul unor instrumente adecvate și cu pre cauții deosebite.
Ambalarea se va face separat, pentru a se preveni contaminarea. Hainele
ude sau însângerate vor fi uscate, dacă este posibil, și ambalate numai în hârtie.
Punerea lor în saci din plastic este total contraindicată, deoarece favorizează procesul de putrefacție. Plicurile, recipientele și pachetele vor fi sigilate și vor purta etichete
identificatoare, cuprinzând conținutul, ordinea și natura prelevării, numele și semnătura
celui care a făcut prelevarea (pentru explicații ulterioare în caz de nevoie).

5.2. Personalul specializat la fața locului

Polițiștii în uniformă și investigatorii nu posedă abilități și experiență necesare
procesării întregului loc al faptei. Uneori un loc al faptei este mai deosebit și devine necesară asistența din partea unui personal specializat, ca de exemplu specialiști în materiale periculoase în situația inv estigării unor acte teroriste, explozii și incendii sau
dezastre în masă.
Specialiștii în cercetarea la fața locului – criminaliștii – sunt personal
specializat, pregătit în procesarea locului faptei. Aceștia sunt special echipați pentru colectarea și cons ervarea probelor. Ei ajung la fața locului cu truse criminalistice și
toate instrumentele și echipamentele necesare căutării și colectării probelor.
În unele cazuri poate fi necesară reconstrucția arhitecturală a locului faptei, în
acest scop putând fi folosit personal specializat. Pe baza unor măsurători exacte, note,
schițe și fotografii, se poate realiza un desen arhitectural al locului faptei pentr u a fi
prezentate în fața instanței. De asemenea, modele 3D ale câmpului infracțional pot fi realizate pentru a ajuta procurorul în prezentarea cazului. Astăzi este foarte comună folosirea programelor de calculator pentru realizarea unor desene ale locului faptei.
Fotografiile aeriene pot fi necesare pentru a ilustra câmpul infracțional.
Problemele de fotografiere cum ar fi lumina scăzută, fotografia în infraroșu sau fotografia aeriană în infraroșu pot necesita un anumit nivel de pregătire.
Criminaliștii f olosesc din ce în ce mai mult fotografia digitală în munca de zi cu
zi datorită creșterii calității și a reducerii costurilor.
Videofilmarea este folosită pentru a înregistra locul faptei. Deși camerele video
sunt accesibile ca preț, nivelul de pregătire necesar pentru a realiza o filmare de calitate
depășește cu mult pe cel al amatorilor. Specialiștii au nevoie de pregătire pentru a opera și întreține echipamentul sofisticat necesar realizării unor filmări de calitate.
Criminaliștii au pregătire specială în domeniile chimiei și biologiei care se
aplică în scopul recunoașterii, identificării, colectării și conservării probelor materiale. Criminalistul cu experiență este de obicei chemat să ajute în cazul investigării unor infracțiuni mai grave, ca de exempl u omoruri, agresiuni cu consecințe grave, incendii și
explozii majore.
Organele de anchetă folosesc medici legiști a căror menire în investigarea
deceselor este dublă: identificarea decedatului și stabilirea cauzei morții
38. Medicul
legist este întotdeauna chemat la fața locului în cazul unui omor, imediat ce

38 Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation , CRS Press LLC, 2004 
Personalul specializat
la fața locului

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
36 investigatorii poliției au realizat examinarea inițială. Este responsabilitatea medicului
legist să determine timpul aproximativ al morții și cauza prezumtivă a morții. Ideal este
ca medicul legist să fie prezent la fața locului pentru examinarea inițială.
În cazurile care intră în competența procurorului, acesta este întotdeauna parte
a cercetării la fața locului și conduce echipa de cercetare.
Dacă locul faptei este un cimitir, asistența unui antropolog poate fi importantă.
Evaluarea rămășițelor umane (schelete) este uneori importantă. De asemenea, excavarea unui loc de îngropare necesită un anumit nivel de pregătire – experți într -un
asemenea domeniu pot fi utili.
Psihologii sunt necesari pentru evaluarea locului faptei. În cooperare cu poliția
aceștia au un rol important în rezolvarea infracțiunilor, prin stabilirea profilului psihologic al infractorului și prin interpretarea modificărilor din câmpul infracțiunii.
Inginerii pot juca un rol important în studierea integrității structurale a unei
clădiri sau a altei construcții și în investigarea accidentelor. Uneori, poate fi necesar ca un fragment de material de construcție să fie testat pentru a determina dacă s -a
intervenit asupra sa. Aceștia pot fi utili în cazul incendiilor electrice, exploziilor,
examinării vehiculelor implicate în accidente rutiere și investigațiilor privind avioanele.
Specialiștii în tehnica audio sunt necesari pentru a examina înregistrări audio
sau a asista reconstituirea evenimentelor pe baza studiului audio al unui eveniment. În
unele cazuri, pot fi folosiți pentru a localiza zona unde s -a produs o împușcătură.
Dacă la fața locului au fost chemați paramedicii , trebuie să li se permită
accesul când sunt persoane rănite sau când decesul nu a fost stabilit cu certitudine. Polițiștii trebuie să se asigure că aceștia nu produc prea multe modificări ale locului faptei.
Conducătorii câinilor specializați în detectarea cadavrelor sunt utilizați pentru
examinarea unei zone unde investigatorii bănuiesc că a fost îngropat un cadavru pentru a ascunde un omor.
Prezența presei la locul faptei
Deși presa are un rol important în descoperirea infracțiunilor, reporterii nu
trebuie să fie lăsați niciodată să pătrundă în câmpul infracțional și să facă fotografii fără acordul expres al șefului echipei. În unele cazuri, fotografii presei încearcă să fotografieze zona, victima și pe echipa de cercetare. Personalul aflat la fața l ocului nu
trebuie niciodată să divulge reporterilor informații esențiale care sunt vitale pentru rezolvarea cazului. De obicei doar infractorii câștigă în aceste situații.
Informațiile trebuie să fie furnizate presei doar în cazurile când ajută ancheta.
Atunci când presa deține informații sensibile, poliția trebuie să solicite să nu le facă
publice, întrucât se poate îngreuna soluționarea cu operativitate a cazului.

5.3. Fixarea rezultatelor investigării tehnico -științifice a locului faptei
Pentru a dobândi valoare probantă, constatările organelor de urmărire penală
efectuate cu ocazia cercetării la fața locului trebuie să fie consemnate în mijloacele de probă recunoscute de lege.
Principalele mijloace de fixare a rezultatelor c ercetării la fața locului
sunt: procesulverbal, schița, fotografia judiciară și filmul judiciar.

Prezența presei la fața
locului

Fixarea rezultatelor
investigării tehnico –
științifice a locului
faptei

Procesul -verbal

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
37 Procesul -verbal

Procesul -verbal de cercetare la fața locului trebuie să reprezinte o reproducere
fidelă a întregii activități desfășurate, a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite cu această ocazie.
Lectura acestui act procedural trebuie să ofere, chiar și celui care nu a participat
la efectuarea cercetă rii la fața locului, posibilitatea de a -și reprezenta cu ușurință scena
locului infracțiunii, cu toate modificările produse prin săvârșirea faptei respective.
Procesul -verbal trebuie să fie obiectiv, adică să reprezinte o fidelă descriere a
locului infracț iunii așa cum se prezenta în momentul în care organul de urmărire penală
a venit în contact cu acesta, și să fie complet, adică să cuprindă toate constatările
organului de urmărire penală considerate importante și utile pentru soluționarea cauzei.
De asemenea, procesul verbal trebuie să se caracterizeze prin precizie și
claritate și să fie succint . Precizia redactării procesului -verbal presupune consemnarea
exactă a constatărilor, iar claritatea reclamă utilizarea unui limbaj adecvat care să facă
accesibilă lectura. În ceea ce privește caracterul succint al procesului -verbal, acesta
presupune redarea într -o forma concentrată, concisă a constatărilor organului de
urmărire penală.
Potrivit art. 195 și 199 Cod Procedură Penală, procesul -verbal de cercetare la
fața locului are o structură tripartită: o parte introductivă, o parte descriptivă și alta
finală .
În partea introductivă a procesului -verbal se vor consemna:
– locul și data efectuării cercetării;
– numele, prenumele și calitatea celor care participă la ef ectuarea cercetării, cu
precizarea organului de urmărire penală sau a instanței de care aparțin;
– numele, prenumele și celelalte date de identificare ale martorilor asistenți, cu
indicarea adresei la care locuiesc;
– temeiul de fapt și de drept (art. 1 92 C. Cod Procedură Penală) care justifică
deplasarea organului de urmărire penală la fața locului;
– mențiuni dacă învinuitul este sau nu prezent, iar în cazul absenței, dacă este
reprezentat și de cine anume;
– precizarea dacă părțile au fost citate și dac ă acestea sunt prezente.
În partea descriptivă a procesului -verbal de cercetare la fața locului se
consemnează toate activitățile întreprinse, în ordinea efectuării lor, toate urmele și mijloacele de probă, în ordinea descoperirii lor.
Această parte debutează cu descrierea locului unde s -a comis infracțiunea sub
raportul poziției, al situării sale în contextul terenului. Interesează amplasarea acestuia în raport cu vecinătățile, întinderea sa, situarea în raport cu punctele cardinale și față de anumite repe re naturale fixe, căile de acces.
În ceea ce privește urmele, acestea vor fi descrise sub următoarele aspecte:
natura, locul unde au fost descoperite, raporturile de distanță dintre diferite urme, starea în care se prezintă, procedeele și mijloacele tehnico- științifice utilizate la descoperirea,
ridicarea și fixarea acestora.
Obiectele descoperite (arme, muniții, materii explozive etc.) se vor descrie sub
raportul următoarelor caracteristici:
– în cazul armelor – numărul, tipul, modelul, calibrul, seria, anul de fabricație,
particularități de construcție, particularități determinate de un anumit grad de uzură, modul de ambalare și conservare etc.;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
38 – în cazul munițiilor – numărul, tipul, calibrul, inscripțiile de pe tub, rozetă și
capsă, particularități de co nstrucție, particularități determinate de gradul de uzură,
modul de ambalare și conservare etc.;
– în cazul materiilor explozive – tipul și denumirea, lotul, data fabricației,
producătorul, cantitatea, perioada de garanție de la data fabricației și orice d ată ce
prezintă interes pentru identificare.
De asemenea, în ceea ce privește armele, munițiile și materiile explozive
descoperite se vor mai menționa următoarele: locul unde au fost găsite, dacă sunt sau
nu în stare de funcționare, dacă acestea au toate părțile componente etc.
În partea finală a procesului -verbal de cercetare la fața locului, se menționează:
– ce fel de urme sau mijloace materiale de probă s -au ridicat;
– ce măsuri s -au luat cu privire la victime, cu privire la cadavru;
– ce genuri de foto grafii, filme sau videofilmări s -au efectuat, condițiile tehnice
de executare, aparatura, sursele de iluminare și materialele utilizate etc.;
– dacă s -a întocmit schița locului faptei;
– dacă s -au făcut experimente, în ce scop și care au fost rezultatele a cestora;
– ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului;
– obiecțiile părților și observațiile martorilor asistenți, dacă acestea au existat.
Procesul -verbal de cercetare la fața locului va fi semnat pe fiecare pagină și la
sfârșit de toți ce i care în diverse calități au luat parte la efectuarea acestei activități:
organul de urmărire penală, martorii asistenți, experții, specialiștii sau tehnicienii, învinuitul sau inculpatul ori apărătorul acestuia.
Schița locului faptei

Schița locului faptei, denumită și plan -schiță sau desen -schiță, este destinată
fixării și prezentării în ansamblu a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor și a raportului de poziție
dintre ele
39.
Schița are rolul de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate
asupra locului infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul -verbal să fie
clar înțelese.
Din punct de vedere al tehnicii, modalităț ile de efectuare pot fi împărțite în două
categorii: planul- schiță și desenul -schiță.
Planul -schiță se execută la scară și în cadrul acestuia sunt respectate riguros
proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor și reprezentările acestora din plan.
Scara la care se execută planul este în funcție de suprafața și de natura locului
faptei și ea poate fi de 1/50, 1/100 iar în locurile deschise poate depăși 1/500.
Desenul -schiță se realizează printr -o simplă desenare a locului faptei, fără a se
respecta proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentate în schiță.
La efectuarea schiței trebuie să se respecte orientarea acesteia (cu ajutorul
busolei) după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcția nord- sud.

39. Suciu C., Criminalistica , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 520 
Schița locului faptei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
39 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6

Mijloace și tehnici de investigare tehnico -științifică modernă a locului
faptei .

În activitățile specifice organelor judiciare (cercetarea la fața locului,
perchezițiile, prezentarea pentru recunoaștere de persoane sau obiecte, reconstituirile
etc.) se folosesc o serie de mijloace tehnico -științifice.
De regulă, aceste mijloace tehnico -științifice sunt introduse în truse
criminalistice sau în laboratoare criminalistice mobile.
Trusele criminalistice
Trusele criminalistice conțin instrumente, substanțe și obiecte necesare folosirii
unor metode tehnico -criminalistice în procesul cercetării la fața locului, care sunt
introduse în valize speciale, genți ori alte ambalaje pentru a li se asigura transportul în bune condiții
40.
Pe parcursul timpului, dotarea truselor s -a îmbunătățit, răspunzând cerințelor și
standardelor de calitate în domeniu.
După natura instrumentelor pe care le conțin, trusele criminalistice se pot
clasifica în două mari grupe: trusa universală și trusa cu destinație specială.
În literatura de specialitate, unii autori au sta bilit clasificarea truselor
criminalistice după următoarele criterii: dotare, domeniul de utilizare, tehnologia utilizată, destinația și regimul de utilizare
41.
Trusele universale conțin materiale și instrumente pentru executarea
principalelor activități te hnico- criminalistice de la fața locului.
Există, de regulă, truse universale pentru laboratoarele mobile de criminalistică,
care sunt destinate executării celor mai variate operații criminalistice la fața locului.
Instrumentarul acestor truse este grupat după cum urmează:
a) instrumentar pentru căutarea, descoperirea, relevarea și transferarea
urmelor papilare :
• surse portabile de lumină (o lanternă, un detector de radiații ultraviolete);
• pensule din păr de coadă de veveriță;
• pensulă magnetică;
• cutii cu substanțe de natură pulverulentă;
• seturi cu folii adezive (pelicule tip „folio”): albe, negre și transparente,
necesare transferării urmelor papilare descoperite pe diverse suporturi;
• pulverizator cu pulbere relevantă;
• pulverizator cu vapori de i od;
• capsule și substanțe pentru relevarea urmelor după descoperiri;
b) instrumentarul pentru executarea mulajelor alcătuit din: cancioc, șpaclu,
lingură pentru pregătirea amestecului, bandă flexibilă pentru îngrădirea locului unde se va turna amestecul, pensulă cu păr de porc pentru curățarea mulajului, pensete pentru
înlăturarea corpurilor străine din urmele de adâncime, etichete pentru nominalizarea
mulajului;

40 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1976, vol. I, pag. 35 -43
41 Petrică Lucian, Materiale și truse criminalistice moderne destinate investigării locului faptei, comunicare în vol. „Investigarea
criminalistică a locului faptei” , București, 2004, pag. 195 
Mijloace și tehnici de
investigare tehnico –
științifică modernă a
locului faptei

Trusele criminalistice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
40 c) instrumentarul pentru amprentarea persoanelor sau cadavrelor , compus din:
placă; rulou; tub cu tuș special pentru amprentare, tușieră chimică și hârtie impregnată
cu soluție specială; lingură specială pentru amprentarea cadavrelor, mănuși
chirurgicale;
d) instrumentarul pentru marcarea locului investigat și efectuarea unor
măsurători , alcătuit d in: set cu jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu două
tipuri de suporturi, cretă forestieră de mai multe culori, bandă metrică cu pătrate alternative albe și negre, având latura de 10 cm, centimetru de croitorie, ruletă metrică de 20 m, sfoară;
e) instrumentarul pentru întocmirea schițelor și a unor desene etc., care
cuprinde: busolă, riglă gradată, hârtie milimetrică, hârtie de calculator, creioane colorate, șablon destinat lucrului pe hartă;
f) instrumentarul cu întrebuințări multiple : ferăstrău de mână, pânză de tăiat
metale (bomfaier), clește patent, briceag universal, diamant, set de chei de diverse tipuri și mărimi, etichete cu antet, magnet cilindric, ciocan universal prevăzut cu mâner detașabil, la care se pot monta șurubelnițe de diferite m ărimi, dălți, spirale, materiale de
asamblare etc.
Mijloace tehnice complementare la trusa universală: proiectoare și grup
electrogen, aparat laser portabil, lampă Polilight, convertizor de imagine infraroșie, aparat de videofilmare și de înregistrare audio, detectoare de metale, de substanțe radioactive, de cadavre, detector electrostații, materiale pentr u protejarea urmelor și a
obiectelor, cizme de cauciuc, măști de gaze, ochelari de protecție, echipament de protecție pentru incendii și explozii, aparat de sudură, scară, sapă, corzi etc.

Trusa universală pentru posturile de poliție
Această trusă a fost concepută în așa fel încât să răspundă problemelor care
trebuie să fie rezolvate conform legii de către polițiștii din mediul rural, fiind dotată cu instrumentarul de bază al trusei universale (aparat foto, blitz, baterii, lupă, instrumentar pentru amprent area persoanelor, relevarea și ridicarea urmelor papilare, instrumentar
pentru executarea mulajelor, instrumentar pentru executarea măsurătorilor și întocmirea schițelor etc.). Trusele respective sunt de dimensiuni reduse, fiind purtate cu ușurință de polițiști.
Trusa universală pentru investigarea accidentelor rutiere
Trusa respectivă este concepută în două variante: tip valiză, denumită tip
„auto” pentru echiparea autovehiculelor și tip „moto” pentru echiparea motocicletelor.
În aceste truse există îndeos ebi un număr mare de materiale pentru întocmirea
schiței locului evenimentului rutier și efectuarea măsurătorilor, precum și materiale necesare pentru ridicarea urmelor, în special a urmelor mijlocului de transport create pe banda de rulare și a urmelor de impact specifice: pelicule de vopsea, fragmente de
geam, parbriz, far etc. ori resturi din acestea ș.a.
Trusele criminalistice cu destinații speciale
În dotarea structurilor de criminalistică, în sfera truselor universale menționate
mai există truse cu de stinații speciale. Cele mai frecvent folosite sunt:
Trusa foto destinată protejării și transportării independente în teren, în orice
condiții, a aparatului fotografic, împreună cu accesoriile sale.
Instrumentarul trusei : un aparat fotografic; un obiectiv superangular necesar
pentru executarea fotografiilor în încăperi de dimensiuni mici; un teleobiectiv pentru
fotografierea de la distanță a unor subiecți, la care nu se poate ajunge din cauza

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
41 obstacolelor; o șină de glisare și un set de inele prelungitoare ale camerei obscure a
aparatului de fotografiat; un fir declanșator; un parasolar; un exponometru; casete cu
film de diferite sensibilități; filtre colorate și de polarizare.
Trusa cu substanțe chimice pentru marcare , care cuprinde substanțele chimice
de marcare a diferitelor obiecte, valori sau regiuni anatomice ale corpului uman, precum și mijloacele tehnice necesare preparării și aplicării acestor substanțe și verificării rezultatelor obținute.
Substanțele chimice cuprin se în trusă se pot grupa, după efectul lor, în:
substanțe care colorează pielea (nitrat de argint, ninhidrină); substanțe fluorescente (de exemplu, acidul betaoxinaftoic); substanțe folosite pentru identificarea unor lichide.
Pentru pregătirea și aplicarea marcărilor se folosesc următoarele obiecte
existente în componența trusei: sticle, borcane cu dop rodat, flacoane de polietilenă, capsule de porțelan, cilindru gradat, mojar de porțelan, pistil, baghetă de sticlă, spatulă, pensule diferite, foarfecă, mănuși chirurgicale, pulverizator pentru prafuri, lanternă cu filtru pentru raze ultraviolete.
În privința utilizării trusei pentru marcare , se impune respectarea următoarelor
reguli:
– trusa trebuie să fie păstrată, transportată și deschisă numai cu mânerul î n sus,
în locuri uscate și în care nu există vapori ai altor substanțe chimice, ferită de lumina și căldura soarelui ori ale altor surse;
– sticlele, borcanele, cutiile și flacoanele trebuie să fie etichetate și ținute
permanent închise ermetic;
– dacă sub stanțele sunt depozitate un timp îndelungat, trebuie să se ia măsuri de
parafinare a capacelor și dopurilor ambalajelor (ambalajele care conțin azotat de argint, ninhydrină și acid betaoxinaftoic se păstrează permanent parafinate);
– în timpul lucrului nu se desfac, în același timp, mai multe ambalaje cu
substanțe și nu se schimbă capacele sau dopurile de la un ambalaj la altul;
– întrucât substanțele existente în trusă sunt toxice, trebuie să fie luate măsuri de
protejare a feței, ochilor, nasului, gurii e tc.;
– după fiecare folosire se îndepărtează, prin spălare sau aspirare, orice pierderi
de substanțe, iar resturile rezultate din curățarea truselor se ard;
– pensulele se spală cu detergenți obișnuiți și apoi se clătesc cu apă sau alcool și
se controlează cu detectorul pentru radiații ultraviolete.
Trusa pentru examinarea cadavrelor neidentificate cuprinde atât
instrumentarul, cât și substanțele și materialele necesare pentru toaletarea și, atunci când este posibil, restaurarea fizionomiei cadavrului, prec um și pentru operațiile care se
execută în vederea identificării acestora, inclusiv accesoriile. Se impune folosirea unei asemenea truse, având în vedere condițiile și starea în care sunt descoperite cadavrele cu identitate necunoscută, îndeosebi a celor a flate într -o stare avansată de putrefacție
42.
Trusa pentru testarea drogurilor este compusă din 6 seturi de tuburi cu reactivi
pentru identificarea drogurilor după reacțiile de culoare. De asemenea, trusa mai conține și un set de 12 pungi din polietilenă pe ntru recoltarea unor produse sau
substanțe suspecte de a face parte din categoria „drogurilor de risc” ori „de mare risc” (a se vedea prevederile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri).
Tuburile, confecționate din material plastic transparent, conțin câte o fiolă cu
reactiv, în tuburi introducându- se cantități mici din substanțele ori produsele suspecte.

42 Bercheșan V., Ruiu Marin, Tratat practic de criminalistică , Editura Little Star,București, 2004, pag. 80

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
42 Reactivii existenți în trusă permit identificarea următoarelor categorii de
droguri: opiacee, amfetamină, hașiș, marijuana, T.H.C., cocaină, LSD etc.

Autolaboratoarele criminalistice

Utilizarea autolaboratoarelor criminalistice a fost impusă atât de necesitatea
creșterii operativității și eficienței cercetării la fața locului, cât și de lărgirea gamei de
operații tehnico -științifice care pot fi efectuate în timpul desfășurării cercetării la fața
locului.
Aceste laboratoare sunt instalate pe mijloace de transport, care permit
compartimentarea și utilizarea întregului spațiu disp onibil. Pot fi utilizate în acest sens
atât autoturisme, cât și microbuze .
Din aceste considerente, autolaboratoarele criminalistice mobile au în dotare
aparatură, truse criminalistice, dispozitive, instrumente și substanțe care asigură o bună
desfășurare a tuturor activităților criminalistice specifice cu ocazia efectuării cercetării
locului faptei.
Trebuie subliniat faptul că dotarea acestor autolaboratoare criminalistice poate fi
configurată atât în funcție de necesitățile existente cât și pentru investi garea anumitor
genuri de infracțiuni.
În amenajarea unui autolaborator trebuie să se țină cont de mai multe criterii.
Astfel, este necesar ca acesta să fie amenajat astfel încât să se asigure43:
– etanșarea și izolarea termică a caroseriei;
– compartimentar ea interioară, în funcție de aparatura și echipamentele care vor
fi instalate;
– surse suplimentare de energie electrică;
– surse suplimentare de iluminare;
– surse de telecomunicații (sisteme GPS, stații radio etc.).
Compartimentul truselor criminalistice se amenajează în funcție de spațiul
existent, tipul, numărul, forma și dimensiunile truselor criminalistice care pot fi montate fie pe podeaua mijlocului de transport, fie pe pereții laterali ori în spații special
prevăzute pe rafturi suprapuse.
Tot în ca drul acestui compartiment se găsesc:
– instalație de vaporizare cu cianoacrilat utilizată pentru relevarea urmelor
latente de pe suporturi diferite;
– aspirator de praf, prevăzut cu seturi speciale de filtre;
– detector pentru măsurarea nivelului de gaz;
– detectoare de metal;
– dispozitiv electrostatic pentru relevarea urmelor plantare și de încălțăminte
descoperite la locul faptei etc.
Autolaboratoarele criminalistice sunt prevăzute cu echipament de protecție, de
intervenție, aparate de fotografiat și de videofilmare, trepiede, surse suplimentare de
iluminare (reflectoare, lămpi etc.), accesorii diverse (benzi metrice, rigle gradate, filtre
etc.), masă de lucru etc.

43 Bercheșan Vasile, Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Editura Little Star, București, 2002, pag. 87 
Autolaboratoarele
criminalistice

SpheronCamHDR

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
43 SpheronCam HDR

SpheronCam HDR44 este un sistem digital mobil destinat fixării câmpului
infracțional cu ocazia investigării tehnico -științifice a locului faptei, prin intermediul
imaginilor sferice.
Acestea permit ca o persoană aflată într -un punct de stație să poată efectua un
tur virtu al al zonei de interes, să poată privi în jurul său, să poată apropia cadrul pentru
a examina unele detalii sau chiar pentru a se muta dintr -o locație în alta. Imaginile
sferice permit o vizualizare din toate unghiurile (respectiv 360° x 180°) și ilustreaz ă un
loc al faptei exact așa cum arăta în original.
Sistemul are o aplicabilitate generală, însă este destinat utilizării în special în
situațiile în care câmpul infracțional este extins (de exemplu catastrofe aviatice,
maritime, explozii etc.).
Scanarea este realizată cu un dispozitiv hibrid, respectiv o combinație între o
cameră video și un aparat de fotografiat. Acesta este compus dintr -un sistem optic și
echipamente electronice care facilitează operarea și în final obținerea unei imagini sferice de cea mai bună calitate.
Imaginile sferice care au fost realizate sunt stocate și protejate împotriva
oricăror genuri de modificări prin utilizarea unei semnături digitale unice.
Dispozitivul care realizează scanarea este însoțit de o serie de programe
informatice care permit vizualizarea, prelucrarea și exploatarea informațiilor.
În afară de acestea, sistemul este prevăzut cu programe informatice de
management al documentelor prin intermediul cărora toate informațiile obținute cu ocazia investigațiilor pot fi or ganizate într -un mod intuitiv.
Principiul de funcționare al dispozitivului SpheronCam HDR
Dispozitivul scanează locul de stație prin efectuarea unei singure rotații de 360°
în plan orizontal, în jurul axei verticale. Astfel, datorită faptului că unghiul de poză al
obiectivului este de 180°, se realizează scanarea întregii zone înconjurătoare, timpul de scanare variind în funcție de rezoluție și gradul de luminozitate a locului de stație.
Scanarea secvențială pe zone delimitate în plan vertical cu o plajă dinamică de
26 diafragme permite vizualizarea tuturor intensităților luminii. Astfel, vor fi vizibile atât obiectele aflate în umbră, cât și cele puternic iluminate. În imaginea alăturată este exemplificat acest mod de realizare a imaginilor.
Sistemul măso ară luminozitatea reală așa cum este aceasta, fără a modifica
pixelii, culorile sau contrastul.
Prin vizualizarea întregului câmp al infracțiunii, sunt fixate toate obiectele
prezente, astfel încât, chiar dacă inițial unele dintre ele păreau că nu au legătură cu
cauza, pot fi valorificate ulterior, stabilindu- se dimensiunile, plasamentul față de alte
mijloace de probă, detaliile caracteristice etc.
Prin intermediul programelor software există posibilitatea efectuării de
măsurători imersive (tridimensio nale) pe imaginea sferică rezultată.
Șeful echipei de cercetare la fața locului sau persoane desemnate de acesta pot
crea și edita un dosar de caz. Nivelul de acces și drepturile de editare ale fiecărui utilizator pot fi individual evaluate și stabilite as tfel că anumite persoane/grupuri de

44 Revista de Criminalistică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
44 persoane pot introduce/modifica informații în funcție de specializare sau de nivelul de
pregătire.
Când experții/specialiștii au definitivat investigațiile, iar dosarul cazului a fost
realizat în întregime, respectiv întreaga documentație, acesta poate fi exportat/publicat pe un suport optic de stocare a datelor informatice (de exemplu CD, DVD etc.) și pus la dispoziția organelor interesate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate și monografii:
1. Suciu C ., Criminalistica , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.
2. Petrică Lucian , Materiale și truse criminalistice moderne destinate
investigării locului faptei, comunicare în vol. „Investigarea criminalistică a locului faptei” , București, 2004.
3. Bercheșan V., Ruiu Marin , Tratat practic de criminalistică , Editura Little
Star,București, 2004.
4.Vasile Lepadusi,Gheorghe Popa, Investigarea criminalistica a locului
faptei , Editura Luceafarul Bucuresti,2oo5.
5. Popa Gheorghe – Tehnică Criminalistică, Editura Pro Universitaria, București
2008
6. Barry A. J. Fisher – Tehniques of Crime Scene Investigation, CRC Press
LLC, 2004

II. Legi:
1. Codul de procedură penal ă adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în
Monitorul Oficial nr. 486/15.07.2019, intrat în vigoare la 01.02.2014,
conform Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/20100 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 515/14.08.2013.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
45 MODULUL V
URMELE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaționale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U.I.7. Traseologie judiciară.
U.I.8. Clasificarea urmelor.
U.I.9. Urmele papilare. U rmele de picioare. U rmele de dinț i.
Urmele de buze. U rmele de urechi . Urmele instrumentelor de
spargere. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte. U rmele mijloacelor de
transport . Urmele create de armele de foc. Urme substanțe . Urmele
de incendii și de explozi i. Urme biologice . Microurmele.
= 2 ore

Obiectiv general : Dobândirea de cunoștințe privind obiectul ș i sarcinile
traseologiei judiciar e, corelația noțiunilor de urmǎ și microurmǎ.
Obiective operaționale: Însușirea metodelor si mijloacelor tehnico -știintifice
de cǎ utare, descoperire, ridicare, conservare și valorificare a urmelor și
microurmelor.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
46

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7

Traseologie judiciară

În cazul savârșirii unei infracțiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care
pot rămâne pe corpul său și al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe diferite obiecte
etc., ele prezentând o importanță deosebită pentru cercetarea cauzei și aflarea
adevărului.
Prin examinarea urmelor se poate stabili modul în care infractorul a pătruns în
câmpul infracțiunii, acțiunile pe care le -a desfășurat și succesiunea acestora,
instrument ele pe care le- a folosit și deprinderile în mânuirea lor, identificarea
instrumentelor, a infractorului și altele.
Cercetarea criminalistică a urmelor, atât la fața locului cât și în laborator,
constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare. Denumirea de „traseologie" provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) și „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).

Traseologia poate fi definită ca fiind o ramură a tehnicii criminalistice care
studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împre jurărilor legate de formularea
acestor urme și aflarea adevărului.
În literatura de specialitate s -a acceptat prin consens – uneori fățiș, alteori tacit –
că traseologia judiciară este cea care elaborează metodele și mijloacele de căutare, relevare, fixare, ridicare și conservare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă și studiază mecanismul de formare și de interpretare tehnico- științifică a lor.
În cadrul expertizei traseoloice se studiază îndeosebi urmele ca impresiuni ale
structurii exterioare a obiectului creator în vederea identificării sale, precum și reconstituirea întregului din părțile componente.
Fac excepție expertiza dactiloscopică, în cadrul căreia se identifică persoanele
după urmele papilare, și expertiza balistică judiciară, pentru identificarea armei de foc
pe baza urmelor lăsate pe tuburi și proiectile.
În fond și ele sunt expertize traseologice, însă, așa cum s -a consacrat și în
literatura de specialitate, aceste categorii de urme vor fi tratate separat la capitolele de dactilosc opie și respectiv la balistica judiciară, deoarece ele au o semnificație deosebită
și pentru o mai bună sistematizare și înțelegere a problemelor.
Traseologia se bazează pe următoarele principii generale:
– toate obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată printr -o
anumită formă și printr -un anumit macrorelief și microrelief strict individual. Nu există
obiecte absolut netede, plane. Când microrelieful nu poate fi pus în evidență ori stabilit
precis, identificarea prin examinarea traseologică nu este posibilă;
– structura exterioară a obiectelor este individuală datorită unicității
caracteristicilor luate în totalitate. Drept urmare, structura exterioară a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă ea se modifică prin uzare;
– identificarea în traseologie este posibilă numai la obie ctele care își păstrează
structura exterioară din momentul formării urmei pânǎ la efectuarea expertizei; 
Traseologie judiciară

Definiția traseologiei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
47 – reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului depinde de
mecanismul formării urmei și de proprietățile obiectului în/pe care se formează. În toate
cazurile, această reproducere apare invers, ca în oglindă.
Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor , iar cel
care creează urma se numește obiect creator .
Scopul fundamental al traseologiei îl reprezintă identificarea obiectului care a
creat urma.
Dacă nu avem la dispoziție obiectul suspectat și cu care ar trebui deci efectuată
comparația, examinând urma se pot obține totuși date cu privire la: genul, grupa
obiectului creator (de exemplu se poate determina numărul pantofului care a creat urma
și înalțimea aproximativă a persoanei), forma și dimensiunile suprafeței de contact a instrumentului de spargere, tipul și marca autovehiculului, după urmele lăsate de pneuri etc.
Un alt scop al traseologiei îl reprezintă lămurirea împrejurărilor în care s -a
format o urmă, în vederea explicării mecanismului de formare a urmei. De exemplu, este necesar să se stabilească modul în care s -a spart un geam ori cum s -a neutralizat un
mecanism de asigurare, ce fel de instrumente s -au folosit, în ce direcție s -a îndreptat
autovehiculul de la locul accidentului, dacă urmele descoperite la un incendiu se datorează sau nu unui fenomen natural (trăsnet, autoaprindere etc.)
Edmond Locard afirma că „ Orice individ care se deplasează într -un mediu lasă
urme” .
Interacțiunea om – mediu înconjurător dă naștere la cele mai diferite urme, care,
la nevoie, pot fi utilizate la stabilirea timpului ori producerii anumitor evenimente,
precum și la dete rminarea comportamentului uman în acest proces.
Se poate spune, deci, că orice activitate a omului desfășurată în timp și spațiu,
prin mișcări fizice, lasă în locul respectiv diverse modificări față de situația anterioară, care se păstrează pe o durată ap reciabilă în timp
45.
Folosindu- se cu pricepere aspectul general al acestor transformări, varietatea,
numărul, particularitățile lor și ale locului în perimetrul căruia se află, poziția unora față de altele, se poate reconstitui rațional tabloul dinamic al f aptei săvârșite.
Datorită importanței pe care o au în știința și practica cercetării criminalistice, în
toate lucrările de specialitate urmele se studiază cu deosebită insistență, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul de formare, aspectele sub care se prezintă, continuând cu metodele și mijloacele tehnice de căutare, fixare, ridicare de la locul faptei și terminând cu examinarea lor în condiții de laborator în vederea deprinderii unor concluzii cu privire la obiectul care le -a creat.
În aces t drum lung de studiu al urmelor, primii pași sunt rezervați definițiilor și
clasificării acestora după cele mai variate criterii, în vederea realizării unei analize mai
bine sistematizate și prezentării lor într -o succesiune logică.
În lucrările de specialitate definițiile urmelor sunt foarte variate ca mod de
formulare, dar apropiate în privința conținutului. Mulți autori definesc urma într -un
sens foarte larg al cuvântului după care, făcând abstracție de particularitățile formulării, urma ar fi orice mod ificare materială produsă la locul săvârșirii infracțiunii și care poate
fi utilă cercetării criminalistice
46.
În sens restrâns, urma este o reproducere a construcției exterioare a unui obiect
pe suprafața sau în volumul obiectului cu care a venit în contac t47.

45 Locard E., Manual de tehnique policiere , Ed. Poyot, Paris 1948, pag. 68
46 Golunschi S.A., op. cit., pag. 82
47 Mircea I., Criminalistica , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag. 55

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
48 În prezent știința și practica cercetării criminalistice dispune de variate
posibilități de descoperire și de valorificare a urmelor create la fața locului în procesul
săvârșirii infracțiunii, de aceea considerăm că definirea urmei în sens larg și în sens
restrâns nu -și găsește o temeinică justificare.
Astfel, se impune o definiție care să cuprindă toate modificările produse la locul
faptei. O asemenea definiție trebuie să cuprindă întreaga varietate de urme de la locul faptei, însă fără să fie prea abstractă.
Totodată, ea n -ar trebui să cuprindă toate modurile de formare a urmelor,
aspectele sub care acestea se pot prezenta și toate posibilitățile de utilizare în procesul cercetării criminalistice, deci, pe de o parte ca să nu fie prea abstractă, o sim plă
mențiune că urma este orice modificare produsă la locul faptei, iar pe de altă parte, nici prea complexă, întrucât ar îngreuna înțelegerea sa.
Așadar, sub aspect criminalistic, se poate considera că prin urmă se înțelege
orice modif icare produsă la locul faptei, ca rezultat material al activității persoanelor
implicate în comiterea acesteia și este utilă cercetării criminalistice
48.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8

Clasificarea urmelor

În literatura de specialitate, punctul de plecare al oricărei clasificări a urmelor l –
a constituit definiția noțiunii de urmă. Cea mai simplă și cea mai veche clasificare a fost
făcută după natura obiectului creator și a fost foarte folosită în practica crimi nalistică.
După acest criteriu urmele sunt clasificate în: urme de mâini, de picioare, de dinți, de buze, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, vegetale etc. În opinia unor autori
49, pe care o împărtășim și noi, urmele sunt clasificate în patru
mari categorii, astfel: urme de contact, urme materie, urme care relevă deprinderi,
alte genuri .

Urme de contact
Sunt urmele produse prin contactul (atingerea) dintre obiectul creator – care
trebuie să fie identificat – și obiectul primitor, care poartă urma. Această imprimare redă
(reflectă) conturul și configurația suprafeței de contact ale obiectului creator, de unde și
denumirile de urmă formă, urmă marker sau urmă de reproducere.
În funcți e de modul de formare se disting:
– urme de suprafață și urme de adâncime;
– urme de stratificare și urme de destratificare;
– urme statice și urme dinamice;
– urme vizibile și urme latente.
Urmele de suprafață se creează în urma contactului dintre două obiecte de o
duritate asemănătoare care nu permite modificarea corpului niciunuia dintre ele, prin

48 Niceforo Alfredo, La Police et l’enquete judiciaire scientifique , Librairie Universelle, Paris 1907, definea urma revelatoare drept:
„orice urmă lăsată de om sau de animal, care poate să servească la descoperirea autorului sau la stabilirea unora din
particularitățile individualitatii sale”
49 Ionescu L.; Criminalistica. Note de curs , București, 2002, pag. 25 și următoarele 
Noțiunea urmei

Clasificarea urmelor

Urme de contact

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
49 detașarea de substanță de pe suprafața unuia și aderența substanței respective pe
suprafața celuilalt. Acest transfer de substanță se poate realiza de pe un ob iect pe altul,
iar urma oglindește topografia suprafeței de contact a obiectului creator. Transferul de substanță clasifică urmele de suprafață în urme de stratificare , atunci când substanța de
pe suprafața obiectului creator aderă pe suprafața obiectului primitor, și urme de
destratificare , atunci când procesul este invers.
Urmele de adâncime
se formează în obiectele primitoare cu o mare plasticitate.
Prin presare, masa suportului se comprimă, rezultând un volum în adâncime, pe fundul și pereții căruia se imprimă caracteristicile obiectului creator. De exemplu, urma de încălțăminte în zăpadă, urma barei de protecție în caroseria autovehiculului lovit, urma
copitei în iarbă, urma de anvelopă în pământ moale, urme de deget în chitul neuscat al ferestrei.
Urmele statice se formează prin contactul dintre două obiecte sub un unghi
d r e p t f ă r ă s ă s e p roducă în acel moment vreo alunecare. Aceste urme reproduc în
primul rând forma și dimensiunile suprafeței de contact a obiectului creator, dar și caracteristicile acestei suprafețe, prin intermediul cărora se poate stabili tipul sau grupul de obiecte din care provine obiectul respectiv sau chiar identificarea acestuia.
Urmele dinamice se formează prin alunecarea sau frecarea uneia sau ambelor
suprafețe aflate în contact, rezultând urme sub formă de striații sau zgârieturi. De exemplu, lama toporului la tă ierea unui lemn, gura cleștelui la tăierea unei sârme,
ghinturile interiorului țevii pe corpul proiectilului tras, urmele de frânare.
Urmele vizibile sunt acele urme care pot fi percepute și examinate cu ochiul
liber.
Urmele latente se formează prin depuneri de substanțe incolore (grăsimi,
secreții), sunt foarte slab vizibile sau invizibile, iar pentru evidențierea lor sunt necesare surse de iluminare, substanțe fizice sau chimice speciale.
Referitor la capacitatea obiectelor de a se reflecta în urme și de a fi reflectate
trebuie reținut că reflectarea caracteristicilor este departe de a fi ideală, adică exactă. Altfel spus, nu există și nu poate exista egalitate de imagini până în cele mai mici detalii între „original” (obiectul crea tor) și „copie” (urmă), în realitate apar diferențe,
respectiv modificări ale configurației suprafeței obiectului redat în urmă, din cauza unor factori, cum ar fi
50:
– imprimare defectuoasă sau/și incompletă (presiunea redusă, alunecare pe
suport);
– deform ări (proiectile ricoșate, tamponări în accidentele de circulație);
– plasticitate și aderență insuficientă a suportului urmei (pământ zgrunțuros,
suprafață rugoasă sau cu denivelări);
– îmbâcsirea urmei cu substanțe de stratificare (sânge, noroi);
– caract eristici „false” ( pietricele încastrate în profilul tălpii de cauciuc sau al
anvelopei).
În funcție de natura obiectului creator urmele de contact (formă) se împart în:
– urmele lăsate de persoană: urme de mâini (digitale, palmare), de picioare , de dinți ,
de buze, de urechi , de unghii, de alte elemente anatomice, proeminențe ale corpului
uman (nas, bărbie, genunchi etc.);
– urme lăsate de obiecte :

50 Ionescu L.; Criminalistica. Note de curs , București, 2002, pag. 28

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
50 – urme lăsate de instrumente de lovire : contondente (ciocan, bâtă, rangă, muchia
toporului, box etc.), tăietoa re – înțepătoare (cuțit, briceag, foarfece, bisturiu etc.),
tăietoare – despicătoare (topor, târnăcop, satâr), înțepătoare (sulă, furcă, ac, andrea etc);
– urme lăsate de instrumente de spargere (clește, patent, levier, șurubelniță etc.);
– urme lăsate de instrumente de deschidere a încuietorilor (șperaclu, cheie falsă,
cheie potrivită, dispozitive artizanale ca pontoarcă, ruptor etc.);
– urme lăsate de îmbrăcăminte (haine, încălțăminte, ciorapi, mănuși);
– urme lăsate de mijloacele de transport auto (anvel ope, faruri, bara de protecție
etc.), cu tracțiune animală (roțile, lada și oiștea căruței), propulsate de forța omului
(roțile, ghidonul, pedalele bicicletei etc.);
– urme lăsate de armele de foc (interiorul țevii, mecanismul de dare a focului,
încărcător ul, canale oarbe, transfixiante, ricoșeuri etc.);
– urme lăsate de instrumente de scriere (caracterele mașinii de scris, matrițe,
fax, imprimantă de computer, peniță, creion, pix, ștampilă, sigiliu, parafă, șablon, poansoane, imprimator de timbru sec).

Urme materie
O altă categorie de urme o reprezintă urmele materie și anume cantitățile de
materie care rămân la fața locului. Este vorba de substanțe sau produse, de obicei
fragmentare (micro urme sau macro urme), care s -au desprins dintr -un corp finit
(particule, granule, pelicule, așchii, fibre) sau dintr -o masă amorf ă (pulverulentă,
lichidă sau gazoasă). Acestea sunt probe materiale și nu urme în sensul restrictiv al noțiunii, decât atunci când joacă rolul de substanțe de stratificare (urmele lăsate de
mâna îmbibată cu sânge), în sensul larg al noțiunii de urmă sunt i ncluse însă și
substanțele.
Identificarea substanțelor se efectuează prin analize de laborator, în care se
compară proprietățile fizico -chimice ale probei (urmei) încriminate cu standarde sau/și
cu cele ale probelor cunoscute (sursa de proveniență prezumti vă).
În practica judiciară, dintre substanțele sau materiile descoperite cel mai
frecvent la locul faptei pot fi enumerate:
– Vopselele, sub formă de pelicule sau mici fragmente (mai rar în formă lichidă),
sunt alcătuite din compuși organici și anorganici (pigmenți, lianți, solvenți). Analizarea
lor necesită tehnici sensibile, cum ar fi spectrometria în infraroșu, spectrofotometria de raze X și UV -VIS.
Exemplul tipic îl oferă vopselele de autovehicule, când se cere a se stabili
proveniența probelor rămase l a locul faptei, prin comparare cu vopseaua de pe caroseria
mașinii suspectate de producerea accidentului.
– Sticla este o urmă- substanță extrem de utilă într -o multitudine de cazuri
investigate: accident de circulație (cioburi de far, bec, parbriz), furt prin spargere
(geam), omor sau vătămare prin lovire cu un obiect din sticlă. Valoarea indicială a cioburilor rezidă în varietatea compoziției și diversității acestora. Diferențierea probelor de sticlă se realizează prin tehnici cum ar fi determinarea indicelui de refracție, dispersia, densitatea, analiza constituenților.
– Solul , sub forma depozitelor sau particulelor de sol, aderă pe talpa
încălțămintei, pe obiecte de îmbrăcăminte, pe anvelope. Prin analize instrumentale comparative se poate uneori demonst ra zona geografică (locul) de unde provin
eșantioanele examinate. De asemenea, datorită multiplelor elemente care intră în compoziția solurilor și modificării straturilor superficiale prin încorporarea altor 
Urme materie

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
51 substanțe (vegetație, uleiuri, produse petrolier e, diverse impurități), se poate ajunge la o
particularizare cu valoare identificatoare. În acest scop se apelează la studiul
granulometric, mineralogic, difracția razelor X (pentru argile) etc.
– Fibrele constituie urme materiale a căror prezență este exp licată prin cădere,
smulgere, agățare sau transferare. Fibrele demonstrează astfel contactul între două persoane, între un obiect textil și o persoană sau între o persoană și locul faptei. De exemplu, fibrele găsite pe un cadavru și care provin din covorul aflat în locuința unde s –
a produs crima sau din mocheta mașinii cu care a fost transportată victima; fibre găsite pe marginea tăioasă a orificiului de efracție și pe îmbrăcămintea autorului.
– Reziduurile de tragere se depun pe mâna trăgătorului sau în jurul orificiului de
intrare, pe hainele sau corpul victimei. Analiza chimică sau prin tehnici moderne (spectrofotometrie de raze X, microscopie electronică cu baleiaj) relevă metale grele și alte componente specifice substanțelor care provoacă energia cinet ică necesară
expulzării proiectilului din tubul cartușului.
– Urmele gazoase constau în vapori, fum, substanțe volatile, toxice, iritante. În
această categorie pot fi incluse și urmele olfactive, create prin combinarea mirosului transpirației cu mirosurile specifice îmbolnăvirii (aparatul bucal, stomac, rinichi),
medicamentelor ingerate, mediilor profesionale de la locul de muncă și alte mirosuri (tutun, alcool, pastă de dinți, alimente consumate, parfum, mirosuri din locuință și ale obiectelor purtate). Pr ecizăm că prin expertiza odorologică se analizează moleculele
substanței mirositoare aflate în stare volatilă și nu mirosul ca atare.
– Urmele biologice lăsate la locul faptei sau transferate prin contact, direct ori
prin stropire, se prezintă sub formă de pete, stropi, depozite, particule, lichide. Dintre
produsele biologice recoltate cu ocazia cercetării infracțiunilor, îndeosebi a celor îndreptate împotriva vieții, integrității corporale și sănătății persoanei menționăm:
sângele, sperma, saliva, transpir ația, firele de păr (capilar și pubian), urina, fecalele,
diverse secreții, fragmente de țesut și osoase etc.
În prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluționat științele forensic, oferind
posibilitatea exploatării eficiente a urmelor biologice și identificării infractorilor pe baza acestora.

Urme care relevă deprinderi ale persoanei

Aceste urme reprezintă manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se
exteriorizează într -o formă concretă, materială, cum ar fi: scrisul, vocea, mersul,
diverse deprinderi manuale (realizarea nodurilor, mânuirea unor instrumente, aplicarea tușelor la vopsire)
51. De observat că și acest gen de urme sunt expertizabile, conducând
uneori la identificarea persoanei.
Astfel, scrierea constituie comunicarea ideilor prin grafism, în care mecanismul
fiziologic este dat de complexul de legături temporare nervoase. Legăturile produse în cortex sunt asociate cu variate acte motrice ale mâinii care scrie, conduse și controlat e
de sistemul nervos central. Particularitățile tipului de activitate nervoasă proprii fiecărei persoane sunt impregnate de influențe pedagogice, culturale, profesionale, familiale și se traduc prin modalități grafice particulare care oferă posibilitatea i dentificării
scriptorului.
Tot așa, identificarea persoanei după voce se bazează pe individualitatea
caracteristicilor vocale și pe menținerea lor constantă de la postpubertate până la

51 Ionescu L.; Criminalistica. Note de curs , București, 2002, pag. 31 -32 
Urme care relevă
deprinderi ale
persoanei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
52 sfârșitul vieții. Particularitățile procesului de fonație sunt determin ate de construcția
aparatului fonator (plămâni, coarde vocale, laringe, gură, nas, dantură). Drept
caracteristici acustice utile se consideră a fi frecvența, intensitatea și timbrul vocii. Tehnicile moderne permit studierea vocii umane prin obiectivizarea componentelor sale. Semnalele sonore înregistrate pe bandă sunt transpuse în vocograme (sonograme), care pot fi comparate între ele în vederea identificării vorbitorului.
Acum examinarea vocii (fonetică, tratarea semnalului, acustica,
telecomunicațiile) se realizează cu ajutorul aplicațiilor informatice. Este importantă
analizarea vocii din punct de vedere al deficiențelor de vorbire, tonalității, regionalismelor sau stereotipurilor verbale.
Alte categorii de urme

Enumerarea urmelor ar fi incompletă fără menționarea altora asimilate lor.
Astfel, se consideră a fi urme modificările create de un fenomen, cum ar fi
urmele de propagare ale focului într -un incendiu sau explozie, urmele de electrocutare
(așa- numita „marcă electrică” ), urmele produse de scurtcircuite sau de scurgerile
curenților de înaltă tensiune etc.
De asemenea, în categoria urmelor de contact (formă) se includ cele lăsate static
de obiecte pe suportul pe care s -au aflat. De exemplu, urma de ardere a unui fier de
călcat încins pe stofă sau conturul unui tablou desprins de pe perete după ce a stat
agățat mult timp. În cercetarea la fața locului sunt importante aceste urme, în stabilirea locului unde se afla obiectul sustras sau unde a avut loc o interacțiune prin destratificarea prafului. Acest gen de urme poartă denumirea de urme negative sau
periferice
52.
În sfârșit, unii autori vorbesc de urme poziționale53, prin a căror interpretare
logică, în contextul tabloului general al locului faptei, se pot obține importante informații pentru anchetă cum ar fi dispunerea diferitelor obiecte și urme în câmpul
infracțiunii ca urmare a luptei dintre agresor și victimă sau datorate căutării lucrurilor furate (mobile răsturnate, sertar tras, ușa deschisă la un dulap), urme de sânge (baltă ,
stropire pe pereți, urme de târâre), ceasul spart oprit la o anumită oră, blocarea acului indicator al vitezometrului, poziția pasagerilor din/ și în afara autoturismului implicat în coliziune, împrăștierea pe carosabil a lucrurilor purtate de victime, situarea cioburilor de far și a pieselor detașate prin impactul autovehiculului etc.
O altă categorie de urme care poate prezenta interes pentru elucidarea unor
diverse situații de fapt o reprezintă urmele de animale . În criminalistică au relevanță:
– urmele de picioare imprimate pe corpul și îmbrăcămintea victimei, pe sol sau
pe alt suport. Identificarea animalelor sălbatice este ocazionată frecvent de comiterea
infracțiunilor la regimul vânătorii. Identificarea celor domestice poate avea importanță
în diverse cazuri, cum ar fi furtul de animale sau furtul realizat cu o căruță trasă de animale. Examinarea traseologică a urmelor de picioare urmărește structura exterioară, în primul rând conturul copitelor, degetelor, pernițelor, numărul și forma gheare lor etc.
Un caz aparte îl constituie calul, care poate fi identificat direct după copite sau după particularitățile potcoavelor și caielelor.
– urmele de dinți produse prin mușcare redau dentiția specifică fiecărui animal.
În practică urmele de acest fel s unt incomplete și neclare, dar configurația, poziția și

52 Golunschi S.A., Criminalistica , Editura Științifică, București, 1961, pag. 87; Stancu E., Criminalistica , Editura Actami,
București, 1995, pag. 141
53 Mircea I., Criminalistica , Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 64; Ionescu L., op. cit., pag. 33 Alte categorii de
urme

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
53 profunzimea leziunilor permit diferențierea mușcăturii de om de cea de animal și oferă
indicii pentru identificarea generică. Problema se pune mai ales în cazul determinării naturii leziunilor constatate la cadavrele găsite pe câmp sau în pădure.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9

9.1. Urmele papilare

Activitatea tehnico -științifică complexă de descoperire, relevare, fixare și
ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul
cercetării, iar aceste urme, în funcție de modul de formare, se pot prezenta astfel:
– urme papilare statice sau dinamice;
Urmele statice au cea mai mare valoare pentru identificarea persoanei care le- a
creat, deoarece prin modul de fo rmare redau cu claritate desenul papilar și detaliile sale
caracteristice.
Urmele dinamice se prezintă sub forma unor mânjituri și pot servi cel mult la o
identificare generică.
– urme papilare de suprafață sau de adâncime;
Se formează în funcție de plasti citatea suportului pe care a fost creată urma.
Urmele de adâncime se formează în chit moale, în plastilină, în vopsea neuscată,
în ceară etc.
Urmele de suprafață sunt create pe suprafețe dure de exemplu, pe sticlă sau
mobilă. Urmele de suprafață se pot fo rma prin stratificare sau destratificare, după cum
mâna este murdară de substanță sau mâna ridică substanța aflată anterior pe obiect.
– urme papilare vizibile sau latente.
Urmele latente se formează prin depunerea unui strat subțire de substanță,
redând c u fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar ale porilor.
Urmele vizibile au în general un anumit grad de îmbâcsire, detaliile acoperindu –
se cu substanța depusă, pe obiect apărând imaginea negativă a amprentei papilare.
În practi că, s -a constatat faptul că urmele latente, contrar aparențelor sunt în
majoritatea cazurilor de calitate mai bună decât urmele vizibile.
Și aceste urme sunt exploatabile și se pot stabili pe baza lor, în funcție de locul
descoperirii, împrejurările în ca re a fost săvârșită infracțiunea. Pot exista de asemenea
porțiuni în urma vizibilă care să permită o eventuală identificare.
Căutarea și descoperirea urmelor papilare
În funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei, descoperirea
urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor.
Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de
comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete universal valabile de descoperire a urmelor.
Pe baza practicii în materie, descrise în literatura de specialitate, s -a conturat
însă o regulă cu caracter de generalitate conform căreia „pentru descoperirea urmelor
unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală și specialistul criminalist vor căuta să reconstituie mental fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, iter criminis, drumul presupus că a fost făcut de infractor” . 
Urmele papilare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
54 Așa cum subliniază C. Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de
tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist,
acesta trebuind să aibă „ răbdarea și intuiția unui mare artist”.
În procesul de căutare a urmelor papilare (mai ales a celor latente) se impune
respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime (rapiditate în efectuarea cercetării, perseverență, răbdare, calm) în căutarea și relevarea urmelor.
Limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști,
pentru evitarea creării de urme suplimentare sau a distrugerii unor urme, este o altă regulă, care privește pe cel care conduce cercetarea la locului faptei.
Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a pătruns
infractorul, prin cerce tarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului electric. Dacă
s-a pătruns într -o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în
condiții bune urmele papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Însăși suprafețele relativ
zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare.
Sunt situații în care se descoperă faptul că infractorul s -a folosit de mănuși. Pe
lângă faptul că însăși aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă
posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor.
În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o
operație mai minuțioasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea
prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc.). Alteori,
suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a palmei, neprotejată de mănușă.
În ipoteza folosirii mănușilor necăptușite sau a mănușilor chirurgicale care
permit un contact tactil mai bun, nu trebuie să se excludă posibilitatea descoperirii amprentelor papilare în interiorul acestora.
Un aspect pe care specialiștii criminaliști îl cunos c din practică este acela că și
cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial.
În procesul de căutare a urmelor papilare se recomandă adaptarea metodelor și
mijloacelor criminalistice la condițiile de mediu.
În cazuri deosebite se poate pulveriza pe obiectul presupus purtător de urmă o
soluție pe bază de luminol care, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, va crea o luminescență specifică pentru un timp scurt. Rezultate similare pot fi obținute și cu radiaț ia laser.
Rezultate mulțumitoare în descoperirea urmelor se obțin cu ajutorul lămpii
portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică.
Folosirea acesteia sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de
întuneric, în încăper i, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea
amprentelor papilare, el permițând și cunoașterea stării urmelor, astfel încât să se poată alege corect mijlocul de relevare și ridicare a lor, fără a risca distrugerea acestora.

Relevarea urmelor latente de mâini

Descoperirea urmelor de mâini în general și în special relevarea urmelor latente
este activitatea cea mai laborioasă din întregul proces de cercetare a acestei categorii de 
Relevarea urmelo r
latente de mâini

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
55 urme, ea implicând folosire a procedeelor, metodelor fizice și chimice, în funcție de
natura suportului și de calitatea urmei.
Activitatea de descoperire a amprentelor papilare poate fi caracterizată drept una
dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice sub raportul perfecționării
științifice. Sunt semnificative în acest sens noile metode chimice de relevare a urmelor
de mâini ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.
Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire și relevare a urmelor
latente de mâini se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor și tehnicilor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor laboratoarelor de criminalistică din lume, de bază la locul faptei fiind trusele criminalistice .

Relevarea prin metode optice
În această categorie sunt incluse radiația de tip laser și dispersia luminoasă.
Radiația de tip laser este proiectată lateral și oblic, sub un unghi de circa 45
0,
determinând apariția unei fluorescențe specifice anumitor substanțe secretate de
glandele sebacee (riboflavina). La nevoie, fluorescența poate fi întărită prin tratare cu
ninhidrină.
Dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidente se proiectează spr e
suprafețele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obține prin intermediul unor filtre electronice, procedeul prezentând un dublu avantaj: nu este distructiv și permite fixarea
imediată prin fotografiere a urmei.
Un mijloc tehnic modern folosit în prezent la investigarea tehnico -științifică a
locului faptei este sursa de lumină cu lungime de undă variabilă, Polylight PL 500, o
lampă cu xenon cu o putere de 500 W și 12 filtre reglabile.
Polylight PL 500 este un echipament performant pentru căutarea urmelor, iar
neutilizarea acestuia este de neconceput în cercetarea modernă. O caracteristică specială
o reprezintă faptul că lumina sa are aceeași intensitate pe toată zona iluminată, în mod
asemănător luminii naturale, dar mult mai mare decât a acesteia. Lumina Polylight -ului
se transmite prin fibre optice, cu pierderi reduse de intensitate, ceea ce o deosebește de cea a lămpii cu halogen, care o emite în mod progresiv, începând cu nuanțe de albastru
și ajungând până la roșu.

Relevarea prin metode fizice

Aceste metode constau în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte
fină-de aici și denumirea de prăfuire (pudrare) pe obiecte ori suprafețe purtătoare de
urme.
Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în re levare, pe lângă finețea lor,
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s -a format urma (de exemplu,
pentru relevarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se folosește un praf de culoare
închisă);
– să prezinte o aderență selectivă, deci numai la materia din urmă și nu la
întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice.
Dintre substanțele întrebuințate frecvent în practică amintim: ceruza (carbonat
bazic de p lumb), negrul de fum, roșul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), 
Relevarea prin metode
optice

Relevarea prin metode
fizice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
56 oxidul de cupru, praful de xerox etc. Acești relevatori, considerați tradiționali, se
folosesc pentru suprafețe netede.
Relevarea urmelor papilare pe suprafețele multicolore se real izează cu substanțe
fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Relevatorii fluorescenți, sub formă de prafuri sau de soluție (mai ușor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală datorită c alităților lor, singurele
suprafețe la care nu pot fi folosiți fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei.
Un procedeu modern de relevare a urmelor latente, îndeosebi a celor depuse pe
hârtie, constă în metalizarea într -o cameră de vid. Procedeul este destul de laborios și
relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur –
cadmiu, vaporii aderând selectiv la crestele și la șanțurile papilare. A dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețe cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele
curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.

Relevarea prin metode chimice

Aceste metode de relevare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre
anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc.). În
funcție de particularitățile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:
Relevarea cu vapori de iod Relevarea se realizează prin intermediul unui dis pozitiv simplu de vaporizare,
iodul metalic fiind foarte volatil.
Reacția dintre vaporii de iod și componentele din sudoarea depusă în urmă
determină apariția unei colorații specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere
sau fixare, relevarea fiin d de scurtă durată. El prezintă avantajul că poate fi reluat.
Acest procedeu este îndeosebi folosit pentru relevarea urmelor aflate pe hârtie sau pereți.
Relevarea cu reactivi chimici propriu -ziși
În această categorie sunt incluși ninhidrina, nitratul de a rgint etc. Dintre reactivii
chimici, mai des folosit în practică pentru relevarea urmelor pe hârtie este cel pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare dând rezultate bune chiar și la urmele mai vechi.
Urmele papilare relevate cu soluție de ninhidrină pot fi puse în evidență în
vederea fotografierii sau scanării prin intermediul sursei Polylight PL 500.
Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții
folosite și în aplicarea capcanelor criminalistice . La urmele formate prin depunere de
substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă).
Un alt reactiv este soluția denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un
caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, la care
relevarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându -se la
soluții care determină o fluorescență specifică, cum este luminolul.
De neconceput până acum câțiva ani, relevarea urmelor de mâini pe pielea
umană este în prezent posibilă tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s -au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Cea mai
eficientă metodă în acest sens este tratarea cu cian oacrylat.

Relevarea prin metode
chimice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
57 Avantajele folosirii Polylight PL 500
Urmele papilare tratate cu pudră fluorescentă sau substanțe chimice vor fi
fluorescente în condiții de iluminare cu UV. Deseori, fotografierea urmelor relevate cu
vapori de cianoacrylat, în condiții de iluminare normală nu este eficientă, fiind necesară
evidențierea prin fluorescență (UV, 415, 450 etc.). Atunci când este cazul la astfel de urme se vor utiliza filtrele de lumină de 590, 620, 650 nm pentru reducerea contrastului.
Urmele papilare relevate chimic (cu ninhidrină ori vapori de cianoacrylat) sau
prin pudrare, situate pe fundal multicolor (hârtie, coperte, ilustrate etc.) pot fi fotografiate direct, culorile din fundal fiind eliminate prin metoda absorbției diferențiate, folosind o culoare (din c ele 12 benzi de lumină), care să corespundă
fundalului, pentru eliminarea interferențelor cromatice.
În cazul urmelor papilare create prin stratificare sau destratificare în sânge se
poate folosi lumina violetă și verde (415 , 505 nm).

În cazul urmelor pa pilare, pentru evitarea risipei de pudră se examinează mai
întâi obiectele susceptibile a fi purtătoare de astfel de urme. Lumina albă în unghi mic este cea mai potrivită pentru această operațiune, iar pentru căutare se folosesc ochelari
de culoare albă.
În acest mod pot fi descoperite următoarele tipuri de urme papilare: urme create
în praf, vopsea, ulei sau sânge prin destratificare sau stratificare. De asemenea, mai pot
fi descoperite urme relativ proaspete pe suprafețe lustruite (sticlă, metal, faianță etc.).
Atunci când urmele papilare latente sunt contaminate cu substanțe fluorescente
(sânge, cerneluri, vopsea etc.), vor avea proprietăți de fluorescență. În acest caz, pentru căutare, inițial, se va folosi banda de lumină albastră (450 nm), cu ochelari portocalii,
după care se va continua cu lumină UV și folosind ochelari transparenți.

Când se caută la lumină naturală este necesară o observare generală a ariei de
interes. Dacă se descoperă urme papilare, acestea vor fi investigate cu diversele benz i
de lumină ale Polylight PL 500 pentru a obține evidențierea și iluminarea optimă în vederea fotografierii. Pentru fotografiere se folosesc de regulă filtre barieră de la 530 la 650 nm.
Pe suporturile care au suprafețe fluorescente, cele mai bune rezultat e se obțin cu
pudre negre nefluorescente sau magnetice, folosindu- se lumina de culoare albă,
incidentă, cu unghi variabil și ochelarii transparenți.

Atunci când suprafețele care urmează a fi tratate sunt de culoare închisă, cele
mai eficiente sunt pudrele albe sau argintii, cu lumină albă (000) la intensitate maximă,
al cărei unghi de incidență trebuie să fie variat pentru a obține rezultate optime.

La suprafețele colorate se folosește o lumină de culoare similară care se poate
regla fin (de la t0 la t30 ) și o pudră de culoare neagră, argintie sau fluorescentă, pentru a
obține un contrast optim. Se pot face testări prin crearea experimentală a unei urme pe același suport, în apropierea zonei unde a fost descoperită urma în litigiu.
Polylight PL 500 poate fi folosit cu succes și în condiții de laborator, fie pentru
punerea în evidență a urmelor papilare ridicate cu folii adezive, fie pentru evidențierea urmelor de pe suporturi (atunci când urma a fost ridicată cu tot cu suport).

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
58 În cazul urmelor papilare tr atate cu pudre fluorescente și ridicate cu folii
adezive, evidențierea acestora în vederea scanării (în sistemul AFIS 2000) sau
fotografierii se va face cu lumina UV, prin ochelari transparenți.
În cazul urmelor relevate cu vapori de cianoacrylat netratat e cu pudre
fluorescente sau nefluorescente, se va proceda la examinarea în benzile de lumină albă (400- 680nm) sau albastră (450, 470 nm).

Un alt procedeu este tratarea urmelor cu pudre fluorescente sau nefluorescente,
care pot fi transferate pe folii adez ive sau fotografiate direct, prin folosirea unei lumini
adecvate.
În condiții de laborator se poate folosi, prin testare, orice bandă de lumină de la
Polylight PL 500 care evidențiază mai bine urma papilară și elementele individuale ale
acesteia. Nu trebuie să se plece de la ideea că pentru relevarea unei urme există o anumită bandă de lumină prestabilită, deoarece nu întodeauna suporturile sunt asemănătoare, din același material și cu aceeași fluorescență.

Relevarea urmelor create pe suporturi vegetale

Atunci când infracțiunea a fost săvârșită în parcuri de agrement, terenuri
agricole, zone împădurite, cu ocazia investigării criminalistice a locului faptei o atenție
deosebită trebuie acordată veget ației aeriene și terestre care poate fi purtătoare de urme
criminalistice, create prin stratificare, destratificare sau ca urmare a acțiunii mecanice, care pot contribui la lămurirea împrejurărilor în care s -a săvârșit infracțiunea sau chiar
la identificar ea făptuitorului.
Relevarea urmelor create prin acțiune mecanică exercitată asupra plantei,
îndeosebi asupra frunzelor și petalelor florilor, este o metodă nouă, recentă care ne aparține
54.
Majoritatea frunzelor sunt alcătuite din trei părți:
– limbul sau lamina, partea cea mai importantă a frunzei, care este lat, verde și
străbătut de nervuri conducătoare;
– pețiolul este un cordon de formă cilindrică, convexă sau concavă, care în
majoritatea cazurilor se prinde de nodurile tulpinii;
– teaca este partea bazală a pețiolului cu care se prinde de nodurile tulpinii.
Din cele trei părți componente ale frunzei, numai limbul poate constitui suport
primitor de urme, datorită dimensiunilor sale.
Structura anatomică a limbului foliar se compune din: epiderma superi oară,
parenchimul palisadic, parenchimul lacunar, epiderma inferioară.
Epiderma este formată dintr -un singur strat de celule strâns unite între ele, în
mare majoritate fără clorofilă.
Parenchimul palisadic se găsește sub epiderma superioară și conține în celulele
sale o cantitate mare de cloroplaste care posedă pigmenți clorofilieni care dau frunzei culoarea verde.Acesta conține 80% clorofilă.
Parenchimul lacunar se află sub epiderma inferioară și este format din celule
parenchimatice neregulate, de diferit e forme, lăsând spații mari intercelulare. În aceste
lacune se acumulează aer, care constituie rezerva de bioxid de carbon și oxigen necesară funcțiilor vitale. Acesta conține 20% clorofilă.

54 Popa Gheorghe, Brevet de invenț ie nr. 111413 C1/31.10.1996, OSIM București 
Relevarea urmelor
create pe suporturi
vegetaleelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
59 Prin presarea, ruperea, strivirea frunzei de către mână, piciorul încălțat sau pneul
unui autovehicul, zona afectată își schimbă sensibil culoarea (devine un verde mai
intens) față de restul limbului foliar, datorită faptului că, prin acțiunea mecanică exercitată supraliminal, cloroplastele purtătoare de pigmenț i clorofilieni se sparg iar
clorofila migrează în spațiile intercelulare și epidermă, pe traseele create de topografia suprafeței de contact a agentului vulnerant, reproducând- o cu fidelitate.
Pentru a evidenția urma creată de agentul vulnerant, frunza est e supusă unei
operațiuni de stopare a procesului de fotosinteză și a respirației, prin privarea de lumină și umiditate, concomitent cu menținerea sa într -o stare relativ plană, la o temperatură de
circa 20
oC. Această operație se poate realiza, de exemplu, prin așezarea frunzei
purtătoare de urmă între două plăci de sticlă opacă prevăzute pe margini cu o garnitură subțire pentru etanșare și presată cu ajutorul unor cleme metalice. După o perioadă de aproximativ 6 -8 ore, odată cu începerea stopării procesului de fotosinteză și a
respirației, va apărea o diferență de contrast cromatic între zona lezată și restul suprafeței limbului foliar, ca urmare a inițierii procesului de etiolare a zonelor învecinate zonei lezate, dar și datorită alterărilor și interferențelor celulare produse prin distrugerea cloroplastelor și difuzarea clorofilei în celulele epidermice lezate și în spațiile intercelulare ale parenchimul palisadic. După circa 48 ore, procesul de fotosinteză este complet oprit, contrastul cromatic obținut es te maxim și urma este
astfel relevată.
După relevare, urma se fotografiează direct dacă este bine conturată sau cu
iluminare prin transparență, atunci cînd este mai slab evidențiată. Pentru fixarea urmei prin fotografiere este indicat să se folosească un f ilm color pentru a obține un contrast
mai bun.
Există posibilitatea ca descoperirea materialului vegetal purtător de urme să aibă
loc într -un moment în care a intervenit procesul de uscare. O frunză uscată devine
casantă, se contractă și își pierde din elasticitate iar
urmele au contur slab, se
deformează, își modifică atât aspectul, cât și dimensiunea. În această situație, pentru ca urmele să se releve, materialul vegetal este supus unei operațiuni de revitalizare în apă, timp de 10- 30 minute. Apa difuzeaz ă în spațiile intercelulare, materialul vegetal își
redobândește elasticitatea, se redresează în ansamblul său, iar urmele revin aproximativ
la forma și dimensiunile avute înainte de uscare.
Pentru conservarea materialului veg etal purtător de urme, pe suprafața acestuia
se va pulveriza de la o distanță de circa 15 -20 cm un strat sensibil de lac incolor care -i
va asigura elasticitatea necesară unei manipulări nedistructive.
Fixarea urmelor de mâini

Prin fixarea urmelor de mâini se înțelege poziționarea acestora la locul faptei în
raport cu obiectele pe care au fost descoperite și cu celelalte urme și mijloace materiale
de probă.
Principalele metode criminalistice de fixare a urmelor sunt: fotografierea,
videofilmarea, descrierea în procesul verbal de cercetare la fața locului, desenul și
schița.
Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea
de ansamblu a locului unde au fost descoperite urmele, iar, apoi, fotografierea de
detaliu a fi ecărei urme în parte astfel încât să se redea cu claritate detaliile caracteristice
ale acestora. 
Fixarea urmelor de
mâini

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
60 Fotografia se execută obligatoriu cu etalon metric, de la o distanță mai mică de
15 cm, prin atașarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu- se
materiale fotosensibile cu o granulație fină și o iluminare laterală sub un unghi de 450.
Când fotografia se realizează digital obiectivul aparatului trebuie să fie prevăzut cu
zoom pentru a putea încadra urma pe întreaga suprafață a obiectivului.
La fotografierea urmelor se folosesc mai multe procedee în funcție de natura și
culoarea suportului purtător de urmă. Astfel, pentru fotografierea urmelor de mâini create pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanța de relevare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii și să prevină
reflectarea aparatului în oglindă.
Când urma a fost descoperită pe un obiect transparent și există pericolul
distrugerii acesteia, prin mijloacele curente de relevare fizică sau chimică, se folosește ca procedeu fotografia de reflexie, care se realizează în felul următor: urma este izolată
de restul suprafeței cu o hârtie de culoare închisă, iar în spatele obiectului purtător de
urmă se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează și sursa de lumină, iar în
față se amplasează aparatul de fotografiat având axul obiectivului perpendicular pe
zona unde se află urma.
În cazul fixării urmelor de mâini prin videofilmare se vor respecta, în general,
regulile de fotografiere.
Fixarea în procesul verbal presupune consemnarea exactă, detaliată a urmelor și
a locului în care au fost descoperite, respectiv a raportului de poziție față de obiectele
principale sau alte categorii de urme.
La descrierea urmelor, în procesul -verbal de cercetare la fața locului se vor avea
în vedere zona în care se află, natura obiectelor purtătoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se prezintă ele, numărul și poziția pe care o au față de diferite
obiecte, numărul, poziția urmelor și distanța dintre ele.
Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schițele și desenele
întocmite la fața locului și care se anexează procesului -verbal. Ele nu servesc însă decât
la stabilirea locului în care au fost găsite și a raportului lor de poziție cu alte obiecte sau
urme, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.
Ridicarea urmelor papilare

Ridicarea urmelor papilare presupune luarea urmelor sau a obiectului purtător
de urme din câmpul infracțiunii și transportarea acestora în laborator în vedea
examinărilor, după ce în prealabil au fost ambalate și sigilate, iar pe ambalaj s -au
consemnat mențiuni cu privire la: fapta comisă, locul și data comiterii, locul de unde au fost ridicate urmele, precum și semăturile organului judiciar și a martorilor asistenți.
Principalele metode de ridicar e a urmelor papilare sunt: ridicarea obiectului
purtător de urmă, transferarea pe peliculă adezivă și mulajul atunci când urmele au fost create în adâncime.
După ridicarea obiectului purtător de urme trebuie avut în vedere faptul că
ambalarea, manipularea și transportarea acestuia trebuie să se efectueze cu maximă atenție pentru a preveni distrugerea sau alterarea urmelor. Este necesar ca obiectele purtătoare de urme să fie ridicate după ce au fost, în prealabil, marcate și fotografiate
55.

55 Stancu Emilian, Tratat de criminalistică , Editura Universul Juridic, București, 2002, pag. 110 -111 
Ridicarea urmelor
papilare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
61 Transferarea pe pe liculă adezivă (folio) se face după fotografierea urmelor, iar
pentru această operațiune, în funcție de substanțele folosite la relevare, se folosesc
foliile adezive transparente, albe sau negre, în funcție de culoarea urmei.
În momentul aplicării peliculei adezive pe suprafața purtătoare de urmă se apasă
bine cu degetele ambelor mâini, din centru peliculei spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avut în vedere ca în această operațiune și în momentul aplicării peste urma ridicată a pelicu lei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce -ar
conduce la alterarea detaliilor caracteristice.
Totodata, se va ține seama de faptul că poziția urmei astfel ridicate este
inversată față de cum s -a găsit pe obiectul purtător de la fața locului. Deci, negativul
obținut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi așezat în aparatul de mărit, în vederea obținerii imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină
56.
Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează după fotografierea prealabilă a
urmelor de adâncime. Se folosesc gipsul dentar, alginatul, diferite paste sau polimeri
(stomalgina, sielast).

Interpretarea urmelor papilare la locul faptei
O operațiune importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea
urmelor papilare descoperite la locul faptei.
Aceasta are drept scop obținerea unor date preliminare cu privire la persoana
infractorului, activitățile desfășurate de acesta și succesiunea lor, care coroborate pot
conduce la stabilirea modului în care urmele papilare au fost create.
Se are în vedere stabilirea locului și obiectelor care l -au interesat pe autor,
modul de grupare și de dispunere a urmelor, precum și modul de operare.
De asemenea, se pot obține și unele date probabile despre persoana făptuitorului
(înălțimea, constituția fizică, sexul și vârsta).
În ceea ce privește determinarea mâinii probabile de la care provine o urmă,
aceasta se face, în majoritatea cazurilor de către un criminalist, pe baza urmelor create
de degetele de la o mână. Interpretarea urmelor de mâini se efectuează nu numai la fața
locului, ci și cu prilejul examinărilor criminalistice de laborator.
Apreci erea vechimii urmelor papilare

Vechimea urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține
seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al relevării urmelor papilare.
Stabilirea vechimii urmelor papilare se face în funcție de factori variați și este
uneori relativă.
De asemenea, trebuie luați în considerare diverși factori de alterare a urmelor
cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia etc. Menționăm însă că și în condițiile unei ploi ușoare sau ninsorii, unele urme se păstr ează neașteptat de bine.
Stabilirea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul
descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei.
Firește că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea
modului de formare a urmelor, ia oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului. Constantin Țurai îl cita în lucrarea Enigmele unei amprente pe E. Locard,
care preciza încă din 1939: „Ar fi foarte interesant să putem cunoaște data unei
amprente papilare. Amprentele proaspete nu se colorează bine, amprentele incolore

56 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1998, pag. 101 
Interpretarea urmelor
papilare la locul
faptei

Aprecierea vechimii
urmelor papilare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
62 foarte vechi nu mai prind colorantul sau se colorează foarte slab, se pot utiliza
amprente papilare latente foarte vechi, chiar de mai mulți ani, ploaia nu poate distruge complet urmele, dar căldura foarte mare duce sigur la alterarea lor”.
Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o
operațiune distinctă, ci o folosire sel ectivă a unor procedee de relevare, pe mici
porțiuni, care să ofere indicii asupra acestora.
Urmele papilare sunt compuse din substanțe secretate natural, cum ar fi
transpirație, sebum sau lipide, diverse materii transferate pe mâini și apoi remanente în impresiuni, precum și celule epiteliale.
În compoziția impresiunilor papilare se regăsesc produșii a trei glande
secretoare:
– glandele accrine, sudoripare;
– glandele sebacee;
– glandele apocrine.
Problematica a fost abordată într -un studiu de actualitate
57 și a fost determinată
de necesitatea cunoașterii comportării în timp a amprentelor papilare în scopul fixării cronologice a acestora.
Studiul a avut ca punct de pornire necesitatea soluționării problemelor
complexe, care rezultă din practica curentă crim inalistică, în perspectiva și cu scopul
combaterii sau susținerii unor afirmații ale subiecților despre propriile urme create în perimetre care constituie o arie infracțională.
Studiul și -a propus următoarele:
– determinarea și cuantificarea evoluției proc esului de îmbătrânire a amprentelor
papilare din punct de vedere al:
– aspectelor morfologice;
– rezultatelor determinărilor fizico – chimice de relevare și utilizare în
identificarea persoanelor creatoare;
– comportamentului biologic al constituenților la tenți;
– cuantificarea evoluției degradării temporale a amprentelor papilare provenite
de la persoane care aparțin celor patru grupe sanguine umane.
Metoda descriptivă, cea a analizelor morfologice de laborator, a determinărilor
fizico – chimice și a const atării proceselor biochimice degradative au constituit bazele
metodologice de cercetare a materialului investigat.
Au fost utilizate loturi de subiecți omogeni din punct de vedere social –educativ
(școli de poliție), care să fie reprezentative pentru caract eristicile studiate.
Ca urmare a realizării acestor deziderate, au fost determinate nivelurile de
degradare morfologică, fizico- chimică și biologică ale procesului, care să fie utilizate ca
referințe ulterioare.
Rezultatele cercetării au fost materializat e prin stabilirea unor grafice relaționale
între timpul scurs de la creare și caracterele morfologice, fizico –chimice și respectiv
biochimice observabile, care să fie utilizate pentru estimarea vechimii acestor tipuri de urme, larg utilizate în tehnica criminalistică.
Practic, determinarea vechimii amprentelor papilare constituie o sursă de
informații referitoare la studiul transformărilor morfologice, fizico –chimice și
biochimice și furnizează material de referință pentru noțiunile relațional- interpretativ e

57 Popa Gheorghe, Preda Nicolae, Potorac Romică, Metodă de determinare a vechimii amprentelor papilare și aparteneței la grupa
sanguină , Conferința internațională organizată de INTERPOL, Lyon, Franța, 03 -06 iunie 2008

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
63 dintre urmele prezente în câmpul infracțional, spațiul temporal de creare și de
apartenență la un grup de indivizi.
Coroborând determinările morfologice cu cele fizico–chimice și totodată de
evidențiere ale degradării biochimice ale urmelor papilare pro venite de la persoane care
aparțin celor patru grupe sanguine (O, A, B și AB), rezultă că materialul biologic și implicit amprentele papilare provenite de la persoanele de grup sanguin diferit, se degradează diferențiat în timp.
Astfel, etapele degradării cumulate exprimate procentual în funcție de timpul
scurs de la crearea lor sunt reprezentate în graficul de mai jos unde se observă că amprentele create de persoane cu grupa sanguină ABIV și BIII sunt sensibil mai expuse procesului de îmbătrânire decât de cele create de persoane care aparțin grupei sanguine
OI și AII.
În urma analizei rezultatelor obținute se poate afirma că este posibilă
interpretarea amprentelor papilare din punct de vedere temporal și plasarea în timp a creării acestora, precum și atribuirea, teoretic și orientativ, a unei grupe sanguine.
Elementele de noutate care rezidă în urma studiului sunt cele legate de plasarea
în timp a creării amprentelor papilare prin interpretarea stadiilor de degradare temporale, precum și stabilirea modului în care grupa sanguină influențează procesul de
îmbătrânire a acestora. Astfel se poate aprecia vârsta unei amprente papilare și atribui orientativ o grupă sanguină.
Rezultatele studiului contribuie la obținerea unor informații utile în procesul de
investi gare, respectiv la crearea unui cerc restrâns de suspecți prin atribuirea unei grupe
sanguine amprentelor papilare și nu la identificarea persoanelor care au creat amprentele.

9.2.Urmele de picioare

Primul contact al făptuitorului cu locul săvârșirii faptei se realizează prin
intermediul picioarelor, care creează diverse urme pe diferite obiecte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de suprafață (de stratificare și de destratificare) sau de adâncime.
După modul cum sunt create, urmele de picioare pot fi clasificate astfel:
– urme de picior gol (urmă plantară);
– urme de picior acoperit cu ciorap
58;
– urme de picior încălțat.
În primul caz se identifică direct persoana, în ultimul se identifică încălțămintea,
deci indirect persoana. Cazul al doilea este mixt: se identifică fie persoana după urmele
de contur ale tălpii, fie obiectul (ciorapul) după textura materialului.
Deși relieful papilar de pe talpă are aceleași proprietăți ca și cel de pe mâini,
practica cercetă rii criminalistice cunoaște foarte puține cazuri de identificare a
persoanei după acest relief. Pe de o parte, de multe ori în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei, a fost îmbâcsit cu substanțe st răine, astfel încât în ambele situații sunt redate puține dintre detaliile sale.
Pe de altă parte, foarte des obiectul primitor nu are suprafața destul de netedă pentru a primi și păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului
59.

58 Vinberg A.I., Mitricev S.M., Criminali stica, vol. I, București, 1953, pag. 115
59 Mircea I., Propuneri de îmbunătățire a criteriului identificării dactiloscopice, Cluj-Napoca , nr.1/1982, pag. 91 
Urmele de picioare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
64 Urmele lăsate de piciorul încălțat sunt întâlnite frecvent în practica cercetării
criminalistice și se află la locul faptei fie ca urme izolate, fie sub aspectul cărării de
urme. Aceste urme sunt de suprafață și de adâncime. Urmele de suprafață se creează pe obiecte de con sistență mare. Când pe încălțăminte sau pe piciorul desculț se află
substanțe străine (noroi, praf, vopsea, sânge etc.), se formează urme de stratificare, iar dacă pe suprafața obiectului primitor sunt substanțe străine în stare pulverulentă sau vâscoasă ( strat de praf în cantitate mică, de ulei ori de vopsea proaspătă) prin aderarea
acestei substanțe la talpă se formează urmele de destratificare. Urmele de adâncime se creează în terenuri argiloase, zăpadă, noroi vâscos, nisip umed etc.
Urmele de picioare s e descoperă cu ușurință deoarece, în majoritatea cazurilor,
sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, ajută și la stabilirea unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acțiunile desfășurate, locurile de
pătrundere în perimetrul locului faptei și de ieșire din limitele acestuia. Dacă grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu persoana care a creat urmele respective.
Urmele de picioare, în mersul obișnuit al omului, în pas grăbit sau când fuge, au
un proces propriu de formare, în care se disting trei faze. Prima fază începe în momentul atingerii călcâiului cu obiectul primitor și constă în împinger ea acestuia în
față și în jos și se termină când piciorul trece în poziție perpendiculară pe suprafața lui; a doua fază se realizează prin apăsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijină pe un singur picior , moment care marchează
imprimarea pe sol a trăsăturilor tălpii; a treia fază începe când piciorul trece de la
poziția sa perpendiculară față de obiectul primitor la cea oblică, atunci când împinge în spate și în jos cu vârful degetelor masa obiectului pri mitor și se termină prin ridicarea
piciorului în vederea realizării pasului următor
60.
Fazele acestui proces de formare a urmelor de picioare se disting doar în urmele
de adâncime, deși procesul este propriu atât la urmele de adâncime, cât și la cele de suprafață. Datorită procesului de formare, urmele de adâncime, în funcție și de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de mișcare a fost mai mare.
Relevarea urmelor de picioare
La căutarea, descoperirea și relevarea urmelor de picioare se vor folosi tehnicile
și procedeele utilizate în acest sens pentru urmele de mâini.
Un procedeu specific relevării și ridicării urmelor de pași de pe covoare și
mochete este folosirea câmpului electrostatic. Ideea aparține japonezului Kato Masao Shikoku (1970) care a observat că praful de pe ecranul televizorului aderă datorită curentului de înaltă tensiune. Procedeul a fost apoi perfecționat în Anglia prin
cercetările de la Metropolitan Police Laboratory (1980) și tot în Anglia s -au produs
primele truse speciale de relevare și transfer (1983 -1986). Principiul este următorul:
deasupra urme i se aplică o folie din vinil sau poliester, laminat pe o parte cu un strat de
metal bun conducător de electricitate. Sub obiectul purtător de urmă (covor) se plasează o placă metalică care este conectată, ca și folia, la o sursă de înaltă tensiune (10.000 –
15.000 V). La trecerea curentului electric se produce o încărcare statică a foliei, care

60 Vasiliev A.N., Kriminalistica, Editura Moskovskogo Univ., Moscova, 1980, pag. 125 – 126 
Relevarea urmelor de
picioare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
65 atrage și fixează particule de murdărie, respectiv reziduuri de praf care conturează urma
de încălțăminte.

Fixarea și ridicarea urmelor de picioare

Aceasta se poate realiza prin mai multe procedee. Criminalistica recomandă ca
toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie fixate prin descriere în procesul -verbal de cercetare la fața locul ui și prin fotografiere. În afara
acestor procedee, urmele de suprafață se mai pot fixa prin copierea lor cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin realizarea unui mulaj.
Dacă este cazul, se procedează la înlăturarea corpurilor străine de pe suprafața
urmelor. Corpurile străine se ridică cu penseta, cu multă atenție, spre a nu distruge detaliile urmei
61. Apa din urmele de adâncime, dacă este în cantitate mare, la început se
absoarbe cu o pară de cauciuc, apoi cu pipeta și la sfârșit cu hârtie sugativă, ținând- o
oblic, ușor apropiată de urmă, pentru a -i ocroti detaliile.
Descrierea urmelor în procesul -verbal de cercetare la fața locului este primul
procedeu de fixare a oricărui fel de urmă. La început se arată zona în care se află, pe ce
fel de suporturi a fost creată, culoarea acestor obiecte primitoare, aspectele sub care se
prezintă ele, numărul și poziția pe care o au față de diferit e repere, distanța dintre ele.
Apoi se trece la descrierea lor în mod amănunțit, cu toate detaliile, măsurându -se
dimensiunile necesare la aprecierea caracteristicilor de grup. La urmele de încălțăminte, se specifică dacă urma în cauză este de adâncime ori de suprafață (de stratificare sau de
destratificare), forma ei generală, lungimea și lățimea în centimetri. Urmele se măsoară de la vârful tălpii, pe axa longitudinală, până în partea proeminentă a tocului, lățimea în partea tălpii și în zona mai îngustă a arcadei. Apoi, separat, lungimea tocului, când
aceasta se distinge, lățimea lui, precum și înălțimea la urmele de adâncime.
La fixarea urmelor create de piciorul desculț, se arată dacă se disting
caracteristicile reliefului papilar, urmele degetelor, asp ectul general al tălpii, cu arcada
pronunțată sau platfus.
În privința măsurării dimensiunilor necesare, se recomandă mai multe sisteme.
După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe axa longitudinală, de la proeminența călcâiului prin u rma degetului mijlociu până în dreptul vârfului
degetului mare, lățimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului (partea cea mai îngustă) și lățimea călcâiului.
O altă metodă, denumită rețeaua lui Causse , constă din folosirea unui
dreptunghi în care se încadrează urma și acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să
fie împărțit în pătrățele egale.
În fine, după o altă părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se măsoare din
partea posterioară a călcâiului până la extremitatea celui mai avansat deget, iar lățimea
în patru locuri, și anume regiunile: metatarso -falangiană, metatarsiană, tarsiană și
lățimea călcâiului
62.
Cea mai potrivită metodă este cea a lui Causse deoarece prin rețeaua sa de
pătrate permite stabilirea atât a dimensiunilor urmei, c ât și a unor caracteristici
individuale ale tălpii. Dacă urma plantară se măsoară fără dreptunghiul împărțit în pătrate, lățimea tălpii ar urma să fie stabilită numai în trei regiuni (metatarsiană,

61 Mircea I ., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1998, pag. 88
62 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1998, pag. 88 
Fixarea și ridicarea
urmelor de picioare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
66 tarsiană și călcâi), pentru că aceste trei regiuni sunt determinate de însăși structura
anatomică a tălpii.

Fotografierea urmelor de picioare

Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de
faptul că sunt create de încălțăminte sau de piciorul desculț, că se prezintă ca urme de
suprafață ori de adâncime. Astfel, pe locul în care se află, se fixează pozițiile pe care le au unele față de altele, raporturile în care se află cu obiectele din imediata lor apropiere. Se realizează astfel o fo tografie a obiectelor principale. Pentru această fotografiere,
aparatul fotografic se așează pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în cauză, la o înălțime care să permită includerea în imagine a întregii suprafețe purtătoare a grupului de urme care urmează a fi fotografiat.
Iluminarea naturală este cea mai indicată, iar ca iluminare artificială se
recomandă lumina becurilor mate. Lumina principală artificială, mai intensă, trebuie să se afle în spatele aparatului de fotografiat, cu razele orientate perpendicular pe urme, și o altă sursă de lumină, de mai mică intensitate, într -o parte laterală a aparatului de
fotografiat, care să cadă pe urme sub un unghi ascuțit, spre a crea ușoare umbre, care evidențiază mai bine în imagine d etaliile fixate pe această cale.
Dacă urmele sunt imprimate pe suprafețe lucioase, iluminarea urmelor se va
face cu două surse de lumină, așezate în părțile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate spre urme sub unghiuri ascuțite, pentru a evita c rearea de pete pe imaginea
obținută.
După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează
imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat. Și pentru realizarea acestor fotografii de detaliu aparatul fotografic va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauză. Distanța de fotografiere trebuie să fie astfel reglată încât urma să cuprindă câmpul întregului vizor al aparatului fotografic.
La fotografierea în detaliu a urmelor de picioare de suprafață, iluminarea se fa ce
cu două surse de lumină, de intensitate identică, fixate în părțile laterale ale aparatului fotografic, fiecare proiectând lumina pe urmă sub unghiuri ascuțite de același număr de grade. În ceea ce privește urmele de adâncime, iluminarea va consta dintr -o sursă de
lumină principală, intensă, aflat în spatele aparatului fotografic, cu razele proiectate perpendicular pe urmă, iar altă sursă de lumină într -o parte laterală a aparatului, cu o
lumină mai slabă, proiectată sub un unghi ascuțit pe urmă, ca astf el să se creeze ușoare
umbre de relief
63.
Pentru micșorarea aberațiilor geometrice specifice sistemelor optice, la
efectuarea fotografiilor de detaliu ale urmelor se evită folosirea obiectivelor superangulare sau cu distanță focală mică
64.

Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime se realizează după fotografiere și
descriere.
Pentru evidențierea detaliilor create pe toată suprafața urmei, după curățarea ei
de felurite corpuri străine și absorbirea apei (dacă există), pentru realizarea mulajului se mai fac un ele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situația concretă. În unele

63 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 90
64 Procedura cercetării la fața locului în Poliția Română – Manual de bune practici, Inspectoratul General al Poliției Române,
Institutul de Criminalistică, pag. 114 
Fotografierea
urmelor de picioare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
67 situații urma trebuie să fie îngrădită de jur -împrejur, altele necesită a fi tratate cu
anumite substanțe chimice pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.
Urmel e de picioare de mică adâncime, întâlnite destul de des atât pe sol cât și în
zăpadă, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrădesc de jur -împrejur cu o lamelă
metalică, un „gard” din carton, șipci de lemn sau cu pământ. Această împrejmuire
crează posib ilitatea realizării unui mulaj mai gros, care să reziste la ridicare și la
transport.
Când urmele de adâncime sunt imprimate într -un sol nisipos, cu granulație
mare, cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. U na dintre metodele care se aplică în acest scop constă în pulverizarea în
interiorul urmei a unui strat subțire de parafină, ceară roșie sau rășină, care apoi se topește cu ajutorul unei surse de căldură, cum sunt, de exemplu, radiatoarele electrice portat ive. După ce pojghița astfel creată s -a răcit, se poate proceda la mularea urmei.
O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în
pulverizarea pe suprafața ei a unui strat subțire de ghips, peste care, dacă urma nu este umedă , se pulverizează ușor puțină apă, spre a -l
transforma într -o crustă65. Când crusta
este întărită, se poate turna pasta de mulaj. Tot prin pulverizarea unui strat subțire de ghips (care trebuie păstrat la temperatură negativă) se întăresc și urmele formate în
zăpadă. În contact cu zăpada, ghipsul se transformă într -o crustă subțire care protejează
urma.

Odată ce pojghița creată este destul de bine întărită, se procedează la realizarea
mulajului. Într -un mod asemănător se pulverizează urma spre a- i întări bor durile, când
este creată în substanțe pulverulente, ca praf, faină de grâu, cenușă. Procedeul se repetă de două -trei ori dacă crusta formată nu este destul de rezistentă
66.
Pregătirea urmelor de adâncime în vederea mulării lor cu ceară, parafină sau
rășină se face prin turnarea peste suprafața urmei a unui strat foarte subțire de parafină
ori de ceară topită. După ce acest strat este bine răcit, peste el se pulverizează pudră de talc, pentru ca stratul de parafină sau ceară să nu adere la mulaj.
Pasta de ghi ps se pregătește din pulbere fină de ghips, de preferință ghipsul
dentar, și apă obișnuită, fără corpuri străine care ar putea schimba detaliile urmei. În
funcție de natura solului, pasta va fi mai consistentă sau mai fluidă.
Pentru ridicarea urmelor din s oluri cu ușoare goluri de structură, pasta trebuie să
fie mai consistentă, iar dacă urmele se află în soluri argiloase, pasta respectivă poate fi
mai fluidă, pentru a reda toate detaliile urmei.
Prepararea pastei se face, de obicei, într -un vas de 2 – 3 litri capacitate, în care se
toarnă cantitatea necesară de ghips, după care se adaugă apă în mod treptat, amestecându -se tot timpul până ce pasta ajunge la gradul de fluiditate necesar urmei în
cauză.
Odată realizată, pasta se toarnă, de preferință cu lingur a, peste urmă. Întâia oară
se toarnă prima jumătate a conținutului necesar pentru mulare, după care se așază peste mulajul deja turnat câteva bețe subțiri sau firicele de sârmă, spre a- i imprima mulajului
o rezistență mai mare la ridicare și transport. Apo i se toarnă restul de pastă, până la
umplerea completă a urmei.
La o temperatură a aerului de 20 -30 de grade C, mulajul de ghips face priză în
timp de 30- 40 minute. Mulajul deja întărit se ridică și apoi se spală pentru înlăturarea
pământului din jurul său. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece

65 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 90
66 Coman L., Aspecte privind cercetarea la fața locului a infracțiunilor de omor, I.G.M., București, 1975, pag. 65

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
68 detali ile urmei sunt încă sensibile. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea
corpurilor străine. Mulajul de ghips, mai ales din ghips dentar, își păstrează detaliile un
timp îndelungat, chiar mai mulți ani.
Tot prin mulaje de ghips sau de sulf se pot fixa și urmele de adâncime create în
zăpadă sau în gheață. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece și tot timpul pregătirii ei vasul se ține în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia, după care se toarnă în urmă.
Prin folosirea s ulfului topit se obțin rezultate foarte bune. Căldura pastei de sulf
topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea urmei, sulful se topește la o temperatură nu prea ridicată. După topire se lasă puțin să se răcească și tot timpul se amest ecă, pentru a împiedica formarea de cristale la suprafață.
Când este suficient de rece, înainte de întărire, se toarnă într -un rezervor format
înainte în zăpadă, în așa fel încât din acesta sulful topit să se scurgă printr -un șanț în
urmă. Datorită granula ției fine a sulfului topit, mulajul obținut va reda cu fidelitate
caracteristicile de detaliu ale urmei. Întărirea mulajelor de sulf se produce foarte repede, în câteva minute.

Ridicarea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafață este un procedeu la care
se recurge, de obicei, în situațiile când urmele de picioare au anumite detalii importante, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi, de exemplu,
detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrice în urmele plantare, unele detalii de
uzură în urmele de încălțăminte.
Procedeul constă în aplicarea pe aceste urme a peliculei adezive și este
asemănător cu cel de la urmele de mâini. Aici se are însă în vedere că suprafața
peliculei fiind mai mare apare posibilitatea de creare a bulelor de aer între peliculă și
urmă. Din această cauză, în momentul aplicării pelicula se apasă bine cu degetele
ambelor mâini, din centru spre periferii, pentru eliminarea bulelor de aer.
Trebuie avut în vedere ca în această operație și în momentul aplicării peste u rma
ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce ar conduce la
alterarea detaliilor.

Transferul electrostatic este un procedeu extrem de eficace pentru detectarea și
ridicarea urmelor de pași de pe covoare și mochete. Pe obiectul purtător de urmă (covor)
se plasează o folie din metal care este conectată, ca și folia de preluare, la o sursă de inaltă
tensiune (10.000 – 15.000 V). La trecerea curentului electric se produce o încărcare statică
a foliei de preluare, care atrage și fixează particule de murdărie, respectiv reziduuri de
praf care conturează urma de picior.
Cărarea de urme

Cărarea de urme constă dintr -un șir de câteva urme consecutiv create de ambele
picioare pe traseul parcurs de făptuitor. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul desculț al omului, cât și de încălțămintea sa. Prin aceasta se poate deduce direcți a de
mișcare a persoanei, se stabilesc locurile în care s -a oprit pe traseu, se apreciază viteza
deplasării sale, măsura în care cel în cauză cunoaște locul faptei, precum și faptul dacă în acel loc s -a aflat o singură persoană sau mai multe. De asemenea, cărarea de urme
oferă posibilitatea de a studia mișcările de ansamblu ale mersului persoanei în cauză. 
Cărarea de urme

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
69 Aceste mișcări, fiind formate de -a lungul mai multor ani de viață, devin proprii fiecărei
persoane.
Astfel, prin intermediul cărării de urme, care nu es te altceva decât oglinda în
teren a mișcărilor de ansamblu din timpul mersului, se poate ajunge chiar la
identificarea persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în coroborare și cu alte urme administrate în cauză
67.
Procesul de formare a deprinderilor omului în mers parcurge un timp destul de
lung, de mai mulți ani de zile, fiind influențat de mai mulți factori obiectivi și subiectivi
68. Printre factorii obiectivi, în această privință, pot fi amintiți exercitarea
îndelungată a unei profesii, circumstanțe le concrete de mișcare la locul faptei, iar ca
factori subiectivi sunt trăsăturile de temperament, procesul de educație, talia, ținuta generală a corpului, diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferă etc.
Studiul cărării de urme se face d upă câteva elemente bine precizate și anume:
direcția și linia mersului, lungimea, lățimea și unghiul pasului.
Direcția mersului este dată de axa longitudinală, adică de linia imaginară
dreaptă care trece printre urmele de picior drept și de picior stâng.
Linia mersului este formată din treptele ce unesc centrele urmelor lăsate de
călcâiul piciorului drept cu centrele urmelor lăsate de călcâiul piciorului stâng, sub forma unei linii frânte.
Lungimea pasului reprezintă distanța dintre extremitatea urmei lăsate de călcâiul
unui picior până la extremitatea urmei lăsate de călcâiul celuilalt picior, măsurată pe linia de direcție a mersului. Linia de direcție a mersului este dreapta care se trage în lungul cărării de urme, la distanță egală între urmele piciorulu i stâng și cele ale
piciorului drept, în sensul mișcării persoanei.
Lățimea pasului este dată de dreapta trasă din partea interioară a urmelor lăsate
de un picior până în partea interioară a urmelor create de celălalt picior, astfel ca ea să cadă perpendicular pe linia de direcție a mersului.
Unghiul pasului reprezintă deschiderea, apreciată în grade, cuprinsă între linia
de direcție a mersului și axa longitudinală a urmei lăsate de talpă. Unghiul pasului, după direcția deschiderii, poate să fie pozitiv, nul și negativ. Este pozitiv când are deschiderea în direcția mersului, negativ dacă deschiderea este în partea opusă mișcării,
și nul în situația poziției paralele a urmei cu linia de direcție a mersului
69.
Fixarea cărării de urme se face prin descrierea amănunțită în procesul -verbal,
indicându- se cu precizie elementele menționate ale mersului, prin schiță, precum și prin
fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixează pe un stativ înalt deasupra cărării de urme, astfel ca obiectivul să fie orientat pe rpendicular pe cărarea de urme.
În situația în care cărarea de urme nu este cuprinsă în întregime într -un singur
cadru fotografic, se efectuează fotografierea panoramică a acesteia.
Deși nu pot fi absolutizate, informațiile oferite de aspectul cărării de pași, prin
interpretare, conduc la anumite concluzii privind numărul de persoane, greutatea, înălțimea, sexul, vârsta, defectele anatomice (șchiopătare, absența unui deget, platfus), viteza și modalitatea deplasării (lent, rapid, prin alergare, prin sărire etc.). Toate aceste
împrejurări sunt mai ușor de stabilit dacă suprafața pe care s -a pășit este netedă.
Ridicăturile și gropile (teren accidentat), înclinarea (urcător sau coborâtor), existența unor obstacole etc., influențează mersul și implicit urmele a cestuia. Chiar și starea

67 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 94, 101 -102

69 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag . 94-95

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
70 psihică sau patologică (beție, boală, oboseală, stres) pot aduce modificări, astfel că
măsurătorile vor fi evaluate cu prudență, luându- se în considerație valorile medii.
În consecință, elementele care caracterizează cărarea de pași nu pot sta la baza
identificării persoanei. Totuși la investigarea locului faptei, atunci când se elaborează versiunile și se încearcă descifrarea anumitor circumstanțe, urmele de pași pot juca un rol orientativ deloc neglija bil. De pildă, urmele lăsate prin stratificare de sânge sau
noroi într -un apartament pot da o imagine destul de exactă cu privire la drumul urmat,
la acțiunile persoanei și la succesiunea fazelor. La fel, urmele de pași din exterior ne pot spune dacă autor ul cunoștea locul, dacă a stat la pândă, unde a intrat și de unde a ieșit
etc. În literatura de specialitate se semnalează și cazul simulării direcției de mers prin călcare intenționată cu spatele („de- a-ndaratelea”), pentru a se sugera o direcție inversă,
deci eronată.
9.3. Urmele de dinți

Dinții unei persoane au multe caracteristici generale și individuale, care se
observă la orice persoană fie în vorbirea sa obișnuită, fie în urmele create prin mușcare. În procesul vorbirii, omul își descoperă dinții din față, incisivii și caninii și astfel poate fi identificat criminalistic, în cadrul portretului vorbit
70. Prin mușcare lasă pe obiectele
primitoare caracteristicile incisivilor și caninilor, după care poate fi identificat.
Urmele de dinți utile cercetării criminalistice sunt lăsate de om pe o gamă
variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum și pe unele obiecte asupra cărora acționează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află aceste obiecte.
După natura obiectului purtăt or și forța cu care dinții acționează asupra sa,
urmele formate pot fi de suprafață sau de adâncime. Când dinții pătrund în masa obiectului purtător urmele de adâncime sunt în același timp și dinamice, mai ales când prin mușcare s -a desprins o parte din obiectul purtător, cum se întâmplă în cazul unor
produse alimentare. Aceste urme, în funcție și de natura produsului în cauză, redau lățimea dinților, distanța dintre ei, pozițiile lor pe mandibulă sau pe maxilar și, uneori, chiar și existența unor carii ori rupturi, prin striațiile create.
În cazul leziunilor produse pe corpul viu doar la nivelul epidermei, după câteva
ore, pe locurile de contact apar excoriații. Dacă mușcarea a lezat și derma, urmele sângerează și devin cruste și, datorită reacției organism ului, cresc în volum, depășind
nivelul pielii
71.
La aceste urme create pe corpul omului mai trebuie avut în vedere că, după
producerea mușcăturii, pielea se relaxează, determinând astfel modificări ale lățimii dinților și distanțelor dintre ei. Măsura în ca re urmele suferă modificări depinde de zona
lezată și chiar de fiecare organism în parte. Cu toate acestea, prin urmele de dinți imprimate pe organismul uman se poate ajunge chiar la stabilirea unor concluzii certe în legătură cu persoanele suspecte, mai ales în situațiile când sunt imprimate unele caracteristici de uzură ori când lipsește vreun dinte de pe cele două maxilare
72.
Caracteristicile individuale ale dinților incisivi și canini ai omului, care pot
conduce la individualizarea persoanei, sunt:
– lățimea variată;
– distanțele diferite dintre ei;

70 Mircea I., Criminalistica, Universitatea „Babeș -Bolyai”, Cluj, 1976, pag. 181
71 Muraru I., Medicină legală, Editura Medicală, București, 1967, pag. 167
72 Stancu E., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994, pag. 217 
Urmele de dinți

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
71 – diferența de poziție pe cele două arcade;
– gradul diferit de uzură;
– unele particularități create prin tratamentele medicale.
Aceste caracteristici, examinate în ansamblu, constituie elemente apte de a
conduce la identificarea persoanei care a creat urmele studiate.
Urmele de mușcătură sunt în majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându -se
sub forma de adâncituri (indentații) pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se
întâlnesc în special la infracțiunile de viol și de omor cu mobil sexual și sunt provocate de agresor asupra victimei sau, invers, de către victima care se apără.
Există situații în care, la locul faptei, infractorul mănâncă sau abandonează
resturi alimentare (unt, brânză, ciocol ată, fructe). Nu este exclusă nici producerea de
striații în diverse obiecte de către marginile tăioase ale dinților. De exemplu, într -un caz
de furt hoțul a fost identificat după urmele de mușcătură prezente pe o felie de salam uscat.
Fundamentul procesul ui de identificare, aplicabil și celui de examinare, rezidă
în unicitatea caracteristicilor aparatului dentar al fiecărui individ, dată de forma
generală a arcadelor dentare, dimensiunea dinților, spațierea și inclinarea lor și de elemente strict individua le: malformații congenitale, profilul suprafeței de masticație,
dezalinieri ale unuia sau mai multor dinți, carii și fracturi dentare, intervenții medicale (plombe, obturații, proteze). După depășirea fazei de schimbare și creștere a dinților se instaureaz ă o stabilitate relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor și traumatismelor
nu numai că nu schimbă esențial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularitățile.
Identificarea cadavrelor prin intermediul danturii constituie obiectul de cercetare
al odontologiei, care este o știință criminalistică autonomă. În prezent, ea a luat o amploare deosebită în investigarea catastrofelor aviatice, naufragiilor, exploziilor și incendiilor, calamităților naturale. Stabilirea identității se realizează prin compararea
particularităților stomatologice ale victimelor (post- mortem) cu odontogramele de
referință luate de medic cu ocazia tratamentelor dentare prin intermediul radiografiilor (ante- mortem). În lipsa odontogramelor se pot face totuși aprecieri privind sexul, vârsta
aproximativă, tipul și subtipul rasial și anomaliile dentare.

Căutarea, descoperirea și fixarea urmelor de dinți

Căutarea și descoperirea urmelor de dinți nu creează greutăți deoarece ele,
indiferent de natura obiectului purtător, sunt totdeauna vizibile. Având în vedere
infracțiunea comisă și ansamblul locului cercetat, aceste urme se descoperă cu ușurință, cu ochiul liber, prin examinarea cu atenție, în lumină naturală sau artificială.
Fixarea urmelor de dinți se realizează prin descriere și fotografiere.
Descrierea urmelor de dinți în procesul -verbal de cercetare la fața locului
parcurge două faze.
În prima fază, se menționează cu exactitate care sunt obiectele purtătoare pe
care au fost descoperite urme de dinți, în ce l oc se află obiectele respective, aspectul
sub care se prezintă ele, numărul și forma lor. Când mai multe urme se află pe același obiect purtător, se menționează și distanța dintre ele. Dacă se află pe corpul uman, se specifică dacă acesta este în viață sau nu, după care se menționează distanțele dintre
urme și unele zone ori organe mai apropiate, cum ar fi, de exemplu, față de nas, de ochi, ureche etc.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
72 A doua fază cuprinde descrierea amănunțită a urmelor, poziția unora față de
altele și distanța dintre ele, mărimea lor. La menționarea culorii excoriațiilor sau
echimozelor, se specifică dacă toate sunt de aceeași culoare sau nu ori dacă există
diferențe de nuanță în această privință73.
Fotografierea constituie al doilea procedeu de fixare a urmelor de dinți. Î ntâi, ele
se fotografiază în grup, de la o distanță de 30 – 50 cm, cu obiectivul aparatului de
fotografiat în poziție perpendiculară pe suprafața obiectului purtător de urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de la o sursă electrică de lumină, cum s unt, de
exemplu, becurile mate
74. Când urmele sunt de suprafață, iluminarea obiectului purtător
se face cu ajutorul unei singure surse de lumină așezate în spatele aparatului de
fotografiat, orientate perpendicular pe urme, iar dacă urmele în cauză sunt de adâncime,
cum se întâmplă mai des, pe lângă sursa de lumină amintită, urmele se iluminează
suplimentar cu o sursă secundară de lumină, poziționată sub un unghi de incidență față de suprafața urmelor, pentru a crea astfel ușoare umbre care evidențiază mai b ine
detaliile.
După fotografierea în ansamblu a urmelor, în vederea obținerii unor imagini mai
detaliate ale acestora, se fotografiază de la o distanță mai mică, de circa 5 -10 cm. În
acest scop, distanța focală a obiectivului aparatului foto se mărește ca și în cazul
fotografierii în detaliu a urmelor de mâini. Pentru realizarea ambelor categorii de fotografii aparatul fotografic va fi fixat pe un trepied cu axa optică a obiectivului orientată perpendicular pe urmă.
Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se așază un
etalon metric gradat în centimetri și milimetri, pentru a se putea aprecia mărimea reală a urmei și pentru a se efectua măsurători.

Ridicarea urmelor de mușcătură

Urmele dinților (amprenta dentară) se ridică numai după ce au fost fixate
fotografic, deoarece în procesul realizării mulajului urma se distruge. Se va proceda la efectuarea mulajului urmei în funcție de compoziția suportului pe care se află, iar ca material de mulaj se p oate folosi ghipsul, mai indicat fiind pastele dentare de
amprentare sau materialele siliconice.
Înainte de turnarea pastei de mulaj în urmă sunt necesare anumite pregătiri.
Pentru început, urma în cauză se curăță de eventuale corpuri străine, apoi se impr ovizează în jurul urmei, dacă este necesar, un perimetru din plastilină (sau similar),
în vederea obținerii unui mulaj mai gros, cu o rezistență mai mare la manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte de efectuarea mulajului, sunt
tratate prin pulverizare cu lac incolor de la o înălțime de 25 -30cm și indirect, pentru
formarea la suprafață a unei cruste mai rezistente.
După pregătirea urmei pentru ridicare, se pregătește pasta de mulaj din ghips
dentar și apă. Pasta de mulaj, pentru a reda cele mai mici detalii, trebuie să fie destul de fluidă, cam de consistența smântânii. După 20- 30 minute mulajul este destul de întărit
pentru a fi ridicat și transportat.
Studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la perso anele
suspecte, experții folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar, ceara dentară, plastilina.

73 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 97
74 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 97 
Ridicarea urmelor de
mușcătură

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
73 Mai rar se recurge chiar la mușcarea în obiecte de aceeași natură cu cel purtător de
urmă, după care se face mulajul.
Urmele de mușcătură prezente pe pielea um ană, care este un material relativ
elastic, nu pot fi comparate direct cu mulajul danturii suspectului decât atunci când anumite zone ale dinților au creat pe piele excoriații.
Cea mai simplă metodă de prelevare a probelor de comparație este aceea de a
pune persoana suspectă să muște câteva foi de hârtie între care s -a intercalat o foaie de
plombagină. Imaginea astfel obținută va fi comparată cu fotografia sau copia pe hârtie de calc a urmei în litigiu. Pentru detectarea urmelor de dinți prezente pe pielea umană s –
au elaborat tehnici speciale de fotografiere, cum ar fi fotografia de reflexie UV, prin care se pot releva urme vechi de câteva luni, invizibile cu ochiul liber.

9.4. Urmele de buze

Utilizarea amprentelor labiale este încă redusă și apare mai ales în crimele
pasionale și sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, țigări, pipă, tacâmuri, batiste, stilou etc.
Studiile lui Tsuchihashi (1974) arată că buzele prezintă caracteristici individuale
care pot face obiectul unor clasificări. Ca și amprentele digitale, caracteristicile labiale sunt imuabile pentru un interval mai lung de timp, mergând până la mai mulți ani.
Identificarea persoanei se bazează pe asemănarea formei, lungimii și grosimii
buzelor, asociate cu particularități privind morfologia și dispunerea papilelor coriale, pliurilor, gropița buzei inferioare, comisurile de unire ale buzelor. Prezența cicatricelor constituie un element individualizator de mare valoare.
În cea mai mare parte, amprentele labiale sunt vizibi le, mai ales la o iluminare
incidentă. Urmele de buze iau naștere prin stratificare de coloranți (de exemplu ruj), de substanțe grase sau produse lubrifiante ale buzelor (salivă, secreții). Aceste materii pot fi supuse unor examinări fizico- chimice și biologice, inclusiv testare ADN.
Impresiunile latente vor fi relevate ca și impresiunile digitale și apoi transferate pe folii adezive. Examinarea se face prin compararea urmei cu amprente de buze prelevate de la persoanele suspecte, în condiții cât mai apropi ate de cele în care a fost creată
amprenta în litigiu, de ex. pe un obiect similar (pahar, oglindă, fereastră etc.).
Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru
cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe
diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existență în privința formelor și pozițiilor pe care le au în ansamblul rel iefului labial. Aceste linii, prin contactul
nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective urme, putându- se ajunge până la identificarea reliefului labial.
Buzele alcătuiesc peretele anterior al cavității bucale, fiin d repliuri mobile ce se
unesc la extremitățile laterale formând comisurile gurii și au drept suport mușchiul orbicular, care este dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal
75. Ambele buze au: fața
anterioară sau cutanată, fața posterioară ori mucoasă, o margine aderentă, o margine
liberă și două extremități76. Marginea liberă, denumită și roșul buzelor, care este o zonă
de tranziție dintre piele și mucoasă, prezintă importanță pentru identificarea criminalistică, deoarece pe suprafața sa se află caracteris ticile individuale ale buzelor,

75 Papilian V., Anatomia omului, vol. I, Ediția a V -a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, pag. 203 -204
76 Mircea I., Crimin alistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 99 
Urmele de buze

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
74 sub formă de riduri verticale și orizontale77. Această zonă este mereu umedă, datorită
secrețiilor din cavitatea bucală, și frecvent vine în contact cu alimentele și cu diferite
obiecte din mediul înconjurător78.
Astfel, în co ntact cu unele produse alimentare sau cu anumite obiecte, buzele
omului lasă pe zonele atinse urme în care, destul de des, se disting cu ușurință
caracteristicile lor individuale, concretizate atât prin aspectul lor general, cât, mai ales,
prin numărul, forma, lățimea și poziția ridurilor coriale sau labiale.
Cele două obiecte, creator și purtător, trebuie să aibă anumite proprietăți și
procesul de formare al urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă
detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice.
Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafețele netede, fără substanță străină în zonele
de contact. Pe obiectele cu suprafețe rugoase sau îmbâcsite cu substanțe străine, ca obiectele de îmbrăc ăminte țesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă, pâinea,
fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Buzele, dacă sunt îmbâcsite cu substanțe străine, cum sunt alimentele, grăsimile,
lasă pe obiectele cu care vin în contact urme sub formă de mânjituri, în care rar se disting doar fragmente din detaliile reliefului labial. Procesul de creare a urmelor de buze, de asemenea, trebuie să se desfășoare într -un anumit mod. În primul rând, buzele
să nu alunece pe obiectul purtător , apoi contactul cu obiectul purtător să se facă o
singură dată într -o anumită zonă, deoarece prin contact repetat, în aceeași zonă, se
realizează suprapunere succesivă de urme, primele fiind acoperite, deformate de cele create ulterior, care, de asemenea, sunt fragmentate de urmele precedente.
Urmele de buze pot fi statice, dinamice, de adâncime, de suprafață, iar acestea
din urmă vizibile și invizibile sau latente. Urmele de adâncime, cu detalii individuale,
se creează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăți plastice, ca, de pildă, untul, margarina, marmelada. Când urmele de buze sunt dinamice, nu avem posibilități de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele însă pot fi utile cercetării
criminalistice sub alte aspecte.

Descoperirea și evidențierea urmelor de buze
Urmele de buze, în majoritatea situațiilor, se găsesc în stare latentă. Din această
cauză, criminalistul trebuie să le caute cu multă atenție pe obiectele d e la locul faptei și,
după ce le -a descoperit, să procedeze la evidențierea lor.
Printre obiecte apte de a primi și păstra urmele de buze ar putea fi inclusă
întreaga gamă de obiecte pe care pot fi create urmele reliefului papilar. Dar, datorită formei și destinației lor, foarte puține din aceste obiecte, în activitatea obișnuită a
omului, intră în contact nemijlocit cu buzele sale. Deci, în procesul căutării urmelor de buze, se va ține seama de faptul că dintre obiectele cu suprafețe netede sau lucioase, prin natura lor, numai o parte pot fi purtătoare ale urmelor de acest fel. Astfel, din acestea fac parte diferite obiecte de uz casnic, ca pahare, cești sau altele pentru exercitarea anumitor profesii cum ar fi instrumentele stomatologice ori muștiucurile instrumentelor muzicale de suflat, uneori chiar și pielea corpului uman
79.
Urmele de buze vizibile se descoperă cu multă ușurință, prin simpla examinare
cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Însă foarte rar se creează urme de buze vizibile, doar în situațiile când buzele sunt machiate cu rujuri de calitate inferioară. Pentru

77 Constantin I.R., Tratat practic de criminalistică, vol. I, I.G.M., București, 1976, pag. 160
78 Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiș”, Arad, 1994, pag. 133
79 Constantin I.R., Tratat practic de criminalistică, vol. I, I.G.M., București, 1976, pag. 161 
Descoperirea și
evidențierea urmelor
de buze

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
75 descoperirea urmelor latente, se aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de
mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examinează sub diferite unghiuri de incidență a lumi nii naturale sau artificiale. Substanțele străine de pe suprafața obiectului
examinat reflectă lumina sub alt unghi decât fondul obiectului respectiv.
Dacă nu se obțin rezultatele dorite, se poate recurge, în continuare, la folosirea
lămpii portative de ra ze ultraviolete, în condiții de întuneric. Sub razele ultraviolete,
substanța lăsată de buze, fiind de cele mai multe ori de proveniență organică, are o fluorescență albăstruie, ca de altfel și alte substanțe de natură organică. Ca mijloace optice pentru m ărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice și microscoapele
de buzunar, în condiții de iluminare corespunzătoare a obiectului purtător de urmă.
Evidențierea urmelor de buze descoperite în starea latentă se face prin unul
dintre procedeele ap licate la evidențierea urmelor latente de mâini. Alegerea
procedeului și a substanței potrivite se face în funcție de natura obiectului purtător, de cantitatea substanței sedimentate și de vechimea urmelor. Trebuie însă să se cerceteze dacă urmele de buze sunt umede sau uscate, înainte de a proceda la evidențierea lor,
fiindcă numai dacă sunt relativ uscate se evidențiază cu succes.
Pentru evidențierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulație
fină și ușor uleioase, de culoare contrastant ă cu fondul obiectului purtător. Dacă
obiectul purtător de urmă este multicolor, urmele se evidențiază cu prafuri fluorescente utilizate la evidențierea urmelor de mâini care, sub acțiunea razelor ultraviolete, redau urma în totalitatea sa. În afară de prăfuire se mai poate aplica procedeul afumării sau una dintre variantele vaporizării de iod.

Fixarea și ridicarea urmelor de buze
Atât la fixare, cât și la ridicarea urmelor de buze deja evidențiate se aplică
procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul -verbal de
cercetare la fața locului, fotografierea și, unde este cazul, luarea de mulaje, sau folosirea
peliculei adezive pentru ridicare.

9.5. Urmele de urechi

Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic al feței umane. Ea
prezintă un dublu caracter:
– este imuabil ca proporții și formă de la naștere până la moarte;
– este unică , în așa fel încât nu există două urechi cu o morfologie identică.
Numai accidentele mutilante sau operațiile chirurgicale pot provoca modificări (de
exemplu tăierea sau penetrarea lobului).
Amprenta urechilor este lăsată de secreții, în special de grăsimi. De obicei este
relevată pe suprafețele plane verticale cu ocazia căutării amprentelor digitale prin
prăfuire; de exemplu, urma a fost lăsată de hoțul care și -a lipit urechea de placajul
lucios al ușii de intrare, încercând să -și dea seama dacă este cineva acasă. În acest caz
este important să se măsoare înălțimea la car e se află amprenta față de sol și în acest fel
se poate deduce talia persoanei.
Amprentele de urechi, vizibile sau latente, se fotografiază la o lumină incidentă
și se ridică cu folie adezivă ca orice urmă de stratificare.
Identificarea urechii se realizează prin studierea formei și a proporțiilor, atât a
pavilionului în totalitate, cât și a diverselor părți componente (helix, lob, tragus, antehelix și antetragus). 
Fixarea și ridicarea
urmelor de buze

Urmele de urechi

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
76

Trebuie ținut cont de faptul că în cursul imprimării și al prelevării amprentelor
(chiar și a celor de comparație) se pot produce modificări dimensionale (lungime,
grosime), astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametri siguri de identificare. Se
recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere și suprapunere, s tabilindu -se astfel asemănări sau deosebiri.

9.6. Urmele instrumentelor de spargere

În ipoteza faptelor penale în care autorul este interesat să pătrundă într -o
anumită încăpere, să deschidă un sertar, un fișet, o casă de bani, diverse obiecte de
mobilier ș.a., desigur încuiate, el apelează la cele mai diverse metode sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate „instrumente de spargere”
80.
S-a dovedit aproape imposibil de enumerat aceste instrument e de spargere, mai
ales că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinație81, nu sunt instrumente
speciale, și, în afară de mici excepții, ele sunt obiecte împrumutate din viața obișnuită, fie că au fost pentru moment la îndemână, fie că făceau part e din „trusa profesională” a
infractorului.

Prin urmare, un număr mare de infractori se vor folosi de uneltele cu mânuirea
cărora sunt obișnuiți profesional sau ca amatori și numai în cazuri mai rare întâlnim spargeri efectuate de rutinați „în meserie”. L ăcătușul va prefera să acționeze asupra
părții metalice a unei uși, tâmplarul asupra părții de lemn, dar aceasta nu poate constitui un criteriu absolut și faptul se confirmă mai mult la spărgătorii începători
82.
Astfel, prin instrument de spargere putem înț elege o varietate foarte mare de
obiecte, aparate adaptate sau special construite, precum și orice corp dur, folosite pentru
a înfrânge rezistența încuietorilor și a oricăror mijloace utilizate pentru protecția și paza
bunurilor. În această categorie de instrumente sunt incluse nu numai cele care se
folosesc la spargere, în accepția proprie a cuvântului, ci și cele care se folosesc la tăiere,
apăsare, topire etc.83
De cele mai multe ori sunt folosite obiecte dure avute la îndemână, dar și
obiecte sau aparate adaptate ori special construite pentru săvârșirea faptelor.
Din această categorie fac parte: leviere, răngi, șurubelnițe, clești, cuțite, bricege
universale, chei fixe și mobile, pile, ferăstraie, ciocane, foarfeci, aparate de sudură
portabile, piese și dispozitive de extracție, menghine, scări, spirale, burghie speciale,
dălți, târnăcoape, sfredele, ștanțe, matrițe, scule de montare -demontare, instrumente de
măsură (șubler, micrometru etc.), colecții de chei, șperacle, dar și dispozitive concepute special pentru forțarea și desfacerea încuietorilor denumite în argoul infractorilor
„pontoarcă”, „balenă”, „gură de lup” ș.a.
De asemenea mai sunt folosite și dispozitive care folosesc flacăra oxiacetilenică
pentru topirea ușilor din oțel de la casele de bani sa u chiar aparatură cu raze laser.

80 Gayet Jean, ABC de Police Scientifique , Editura Payot, Paris, 1973, pag. 58 – 74; Ceccaldi P. F, op. cit., pag. 6 3 – 66; Locard E.,
op.cit., pag. 715 și urm.; Suciu C., op. cit., pag. 264 -268; Manea Valeriu, Dumitrescu C., Curs de tehnică criminalistică , vol.1,
Ediția de Școală Militară de ofițeri activi ai M.I., op. cit., pag. 152 și urm.
81 Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Editura Actami, București, 1999, pag . 248
82 Suciu Camil, Criminalistică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 264
83 Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan, Criminalistică , Editura Junimea, Iași, 2001 
Urmele
instrumentelor de
spargere

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
77 După cum am arătat mai sus, instrumentele întrebuințate de infractori sunt foarte
variate. Ele cuprind atât unelte obișnuite, necesare practicării unor profesii oneste
(șurubelnițe, clești etc.), cât și dispozitive special concepute în acest sens. În continuare
vom descrie o parte din aceste instrumente special concepute și construite pentru comitere infracțiunii.
„Buldozerul” este un instrument conceput special pentru dizlocarea prin presare
a încuietorilor aplicate și a întregii uși, din toc. Acțiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de rupere a ușilor prin împingere cu forța fizică, din exterior spre interior. E l este compus din mai multe piese care se montează la fața locului permițând
astfel, extinderea telescopică după lățimea ușii care urmează a fi forțată.
„Ruptorul” este un instrument conceput și confecționat special pentru ruperea
cât mai rapidă și ușoară a butucilor de siguranță din interiorul încuietorilor îngropate,
cunoscute sub denumirea generică de încuietori tip „yale”.
Datorită decupării sale interioare de forma și dimensiunile butucilor de
siguranță, acesta permite îmbrăcarea lor și, prin executarea unor mișcări laterale (stânga -dreapta), ruperea părții exterioare de la nivelul șurubului median de prindere.
„Extractorul” este un instrument conceput special pentru extragerea prin
depresare a încuietorilor aplicate.
Acțiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de rupere a ușilor prin
tragere cu forța fizică, din interior spre exterior. El este compus din mai multe piese care se montează la fața locului.
Hoții care preferă să lucreze „mai fin” au realizat un dispozitiv special sub
formă de pi eptene numit „pontoarcă”84, care are cinci dinți flexibili din oțel și care se
introduce în interiorul butucului de siguranță a broaștelor îngropate de tip „yale”.
După introducerea pieptenului se adaugă o jumătate de cheie care a fost
secționată longitudin al pentru a se realiza presarea știfturilor de contact din interiorul
cilindrilor de siguranță. Pe capătul acestor știfturi rămân urme care pot fi observate doar cu microscopul portabil sau de laborator.
Un spărgător de încuietori, mai ingenios, a inventat „cipometrul”, un aparat
compus dintr -o tijă prevăzută cu un palpator conectat la un dinamometru cu cadran
indicator circular.
Pe măsură ce tija înaintează în interiorul încuietorii, palpatorul citește numărul
și dispunerea știfturilor de contact ale încui etorii, care apar pe cadran.
În funcție de aceste date, „inventatorul” își fabrică în câteva minute cheia
potrivită cu ajutorul celei de -a doua componente a „invenției”, un minibanc de lucru
mobil, prevăzut cu menghină, freză și alte componente.
În concluz ie, instrumentele, sculele și dispozitivele folosite la forțarea
sistemelor de închidere și asigurare, se clasifică astfel:
a) instrumente și dispozitive folosite la ruperea și acționarea sistemelor de
asigurare;
b) prese folosite la extragerea sistemelor de asigurare;
c) prese folosite la îndepărtarea șildurilor sau ornamentelor sistemelor de
asigurare;
d) instrumente folosite la acționarea zăvoarelor sistemelor de asigurare;
e) instrumente și dispozitive folosite la acționarea sistemelor de asigurare;
f) depărtătoare pentru sistemele de închidere;

84 Pășescu G., Examin area urmelor de deschidere și forțare a încuietorilor îngropate , comunicare prezentată la Întrunirea
Europeană a Examinatorilor Urmelor de Încălțăminte și Instrumente, Helsinki, 1995

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
78 g) instrumente și dispozitive folosite la forțarea prin rotire (distrugerea știfturilor
sau verturilor) a sistemelor de asigurare;
h) instrumente și dispozitive folosite la secționarea sistemelor se asigurare;
i) alte instrumente, dispozitive și aparate folosite la forțarea sistemelor de
închidere și asigurare.

Clasificarea urmelor instrumentelor de spargere

Pornind de la principiul conform căruia „este imposibil ca un răufăcător să
acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune o acțiune
criminală, fără să lase urme ale trecerii sale” , putem încerca să definim urmele lăsate
de instrumentele de spargere ca fiind: absolut tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracțiunii, ca urmare a interacțiunii dintre infractor, mijloacele folosite de acesta, în speță instrumentele de spargere, și elementele componente ale mediului unde s -a realizat infracțiunea.
Forma urm elor create de instrumente depinde de următorii factori: felul
instrumentului folosit, procedeul utilizat, natura suportului asupra căruia s -a acționat.
După tipul instrumentelor de spargere, urmele lăsate de acestea pot fi clasificate
în urme de adâncime sau de suprafață, statice ori dinamice și, de regulă, vizibile.
Potrivit mecanismului de formare, urmele create de instrumente sunt împărțite
în următoarele categorii
85: de tăiere, de lovire, de înțepare, de apăsare, de tăiere –
alunecare, create prin detaș area unor fragmente din instrumente și, după unii autori,
urme de ardere și de topire, urme lăsate de chei potrivite ș.a. De regulă sunt întâlnite urmele create prin apăsare (forțare), frecare și tăiere.

Urme formate prin lovire

Urmele instrumentelor de spargere formate prin lovire sunt întâlnite mai rar din
cauza evitării lor de către infractori, din cauza zgomotului inerent, iar în cazurile în care totuși s -au format și sunt descoperite sunt un indiciu prețios asupra împrejurărilor în
care a avut loc spargerea. Urmele formate prin lovirea obiectelor indică trei posibilități: la locul și în timpul spargerii nu erau de față alte persoane decât spărgătorii, persoanele existente la locul faptei au fost imobilizate sau lichida te, persoanele de la locul spargerii
au lucrat în complicitate cu spărgătorii
86.
Urmele formate prin lovire se realizează cu instrumente cum ar fi: ciocan, rangă,
topor, târnăcop, cuțit, clește etc. Corpul uman sau obiectul poate fi lovit, formându- se o
urmă de suprafață sau de adâncime (în funcție de natura materialului primitor), care va reda, în general, mai mult sau mai puțin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei părți din acesta
87.
Aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magazinelor, geamurile locuințelor,
parbrizele sau geamurile portierelor de la autoturisme. Obiectele creatoare nu lasă urme utile identificării. De aceea în cursul cercetării la fața locului, se caută aceste obiecte creatoare pe care de obicei făptuitorii le abandonează, fiind preocupați de transportul
bunurilor însușite și părăsirea cât mai grabnică a locului faptei
88.

85 Suciu Camil, Criminalistică , Editura Didactică și Pedagogică, București , 1972, pag. 265
86 Suciu Camil, Criminalistică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 264
87 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 252
88 Ciopraga A., Iacobuță Ioan, Criminalistică , Editura Junimea, op. cit., pag. 90 -91 
Clasificarea urmelor
instrumentelor de
spargere

Urme formate prin
lovire

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
79 Pentru a nu produce zgomote, făptuitorii aplică mai întâi o bandă adezivă pe
sticla de la geam, parbriz etc., apoi lovesc cu obiecte avute la îndemână. Uneo ri, aceste
obiecte lasă imprimat conturul și forma lor, unele urme produse fiind utile pentru
stabilirea apartenenței de grup a acestor obiecte89.
În același timp cu lovirea unui obiect se produce și un fenomen de frecare –
alunecare, acesta fiind aspectul di namic al urmei, moment în care pot fi imprimate urme
striații pe obiectul primitor, în condițiile în care acesta este mai moale decât instrumentul. Aceste urme striații nu redau aspectul general al instrumentului creator, dar prin forma lor au o deosebită valoare de identificare în procesul examinărilor
traseologice.
Ca aspect, urma de lovire nu redă ansamblul general al instrumentului folosit.
De obicei, ea păstrează doar proeminențe ale suprafețelor de contact. Obiectul primitor trebuie să aibă proprietăț i plastice pentru a reține și păstra caracteristicile instrumentului
creator. Urma formată prin lovire permite stabilirea apartenenței la gen pe baza caracteristicilor generale privind forma, dimensiunile și adâncimea. Adâncimea oferă date și cu privire la forța de aplicare a loviturii.
În ceea ce privește caracteristicile individuale, în momentul lovirii se produce o
comprimare și o ușoară alunecare a obiectului creator pe suprafața de contact, este posibilă și crearea de striații care pot oferi următoarele caracteristici individuale: forma
profilurilor semirotunde, forma șănțulețelor și formele specifice create de unele defecțiuni ale obiectului, de exemplu, o știrbitură a unei laturi a muchiei ciocanului, a gurii șurubelniței etc.

Urm ele de tăiere
Urmele formate prin tăiere se prezintă tot ca urme dinamice. Acestea, dacă se
formează într -un material care poate reda caracteristicile reliefului lamei tăietoare
(cuțit, topor, patent) sub formă de striații, pot conduce la identificarea instrumentului folosit
90.
Acestea se datorează acțiunii instrumentului tăietor prin apăsare, alunecare,
frecare și despicare asupra corpului uman sau a unui obiect. Prin tăiere, în urmă este reprodus microrelieful exterior al tăișului și al părților laterale ale instrumentului
folosit
91.
Urmele de tăiere se produc prin acțiunea mecanică a obiectului creator de urme,
care este mai dur și apt de a tăia, a străpunge obstacolul asupra obiectului primitor de urmă, care are o consistență mai slabă și este capabil să păstreze detaliile urmelor
create, care au aspect de striații paralele. Poziția acestor striații ne poate dovedi că tăierea s -a efectuat cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă
92.
Urmele de tăiere por fi grupate după natura instrumentelor folosite la tăiere.
Dintr-o primă subgrupă a acestor instrumente fac parte: dalta, toporul, cuțitul, care
produc urme dinamice, în timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor și detașează o porțiune din aceasta. Pe suprafața tăiată de topor, cuțit, daltă se vor

89 Vicol Ion, Examinarea urmelor formate prin lovire , Colectiv în Tratat Practic de Criminalistică, Vol. III, Editura I.G.M.,
București, pag. 69 și urm.
90 Iakubovskaia Ian, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în Revista Probleme de medicină le gală și de criminalistică ,
vol. I, București, 1964, pag. 76
91 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 254
92 Iakubovskaia Ian, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în Revista Probleme de medicină legală și de criminalistică ,
vol. I, București, 1964, pag. 76 -78 
Urme de tăiere

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
80 imprima detaliile obiectului creator, sub formă de striații paralele, cu valoare de
identificare93.
Din a doua subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de clești sau
foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la tăiat materiale textile sau tablă și
formează urme de dimensiuni mici, mai greu de observat cu ochiul liber, însă oferă suficiente elemente pentru stabilirea apartenenței de grup, având forme caracteristice și inconfundabile.
Cele două lame care acționează în direcții opuse lasă urm e care încep din
exteriorul obiectului primitor și sfârșesc în masa acestuia. La fiecare apăsare pe mânerul instrumentului se taie un fragment din obiectul primitor și, pentru a se continua tăierea, trebuie ca operatorul să schimbe poziția foarfecelor, urm ând o linie dreaptă, și
să apese din nou mânerele. La fiecare apăsare, respectiv ridicare a foarfecelui, în materialul primitor rămâne o urmă caracteristică, sub formă de „coadă de rândunică”.
O a treia subgrupă, conține burghiele și sfredelele pentru stră puns materialul din
lemn și metal. Urmele produse de acestea în masa obiectului primitor sunt caracteristice, dar au o valoare de identificare mai redusă. Acțiunea de înaintare a sfredelelor în obiectul primitor produce detașări de material din acesta.
Folosirea burghielor pentru forțarea diverselor obiecte este întâlnită mai ales la
desfacerea sistemelor de încuiere- descuiere de la uși, ferestre, dulapuri metalice sau din
lemn, ori la detașarea unor părți din anumite obiecte.

Urme de apăsare

Urmele de apăsare mai sunt denumite și „urme de forțare”, și sunt cele mai
frecvent întâlnite la fața locului. În general acestea sunt urme statice și de adâncime, care reproduc profilul exterior al instrumentului folosit. Sunt întâlnite la forța rea ușilor,
ferestrelor, sertarelor, a caselor de bani etc.
Dintre instrumentele folosite în mod obișnuit, la crearea acestor urme,
menționăm: răngile, levierele, șurubelnițele, punțile, penele din metal sau din lemn și alte corpuri dure.
Asemenea urme se întâlnesc pe corpul uman și pe cele mai diverse obiecte (din
lemn, metal, pe vopsea, zidărie etc.). De obicei aceste urme rămân în locurile de îmbinare (încheiere) și în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese (broaște, foraibăr e, cârlige), precum și în locurile de presare cu diferite matrițe.
Odată cu formarea urmelor de apăsare, de la caz la caz, se pot forma și urme de
alunecare (frecare) sau de perforare, de exemplu în cazul violării sigiliilor din plumb folosite la vagoane ș i containere.
În cazul când suportul este mai rezistent decât instrumentul folosit sau
sfărâmicios (sticla, varul, lemnul uscat etc.), nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator. Este vorba de efectul așa- zisei „plasticități relative” a
obiectului primitor, care nu reține complet detaliile părții exterioare instrumentului creator
94.
Urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare mai redusă, pentru că
detaliile obiectului creator sunt mai puțin semnificative.

93 Constantin I.R., Examinarea urmelor formate prin frecare -alunecare , Colectiv în Tratat Practic de Criminalistică, Vol. III,
I.G.M, București, 1980, pag. 66 și urm.
94 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 252 
Urme de apăsare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
81 Urme de înțepare

În ipoteza folosirii unor instrumente care acționează cu o anumită suprafață
utilizabilă (sulă, andrea, vârfuri de șurubelniță, de cuțit, de pile, de tirbușon, ace etc.),
se creează așa- zisele urme de înțepare (împungere).
Urmele de înțepare pot fi create cu orice corp ascuțit, atunci când se acționează
pe axa longitudinală. Astfel, cuțitul împins cu vârful într -o bucată de scândură creează o
urmă de înțepare. În funcție de grosimea și duritate materialului, de instrumentul cu care se acționează, urmele de înțepare pot crea canale oarbe sau străpunse. Perforările
sunt create mai rar în scopul ușurării detașării unor bucăți de material
95.
Instrumentele pot lăsa caracteristici generale sau individuale, care pot determina
tipul obiectul ui creator și identificarea acestuia, în funcție de duritatea materialului în
care sunt lăsate urmele.
Caracteristicile generale care pot fi avute în vedere sunt: forma orificiului de
intrare și a celui de ieșire, precum și dimensiunile acestuia.
Examinarea urmei în speță și de comparație poate evidenția următoarele
caracteristici individuale: forma profilurilor semirotunde din striații, forma șănțulețelor
din striații, dispunerea profilurilor față de șănțulețe, dimensiunile profilurilor și
șănțulețelor și formele create de defecțiuni ale instrumentelor înțepătoare. De precizat
faptul că succesiunea urmelor are o importanță majoră, întrucât ultima dintre ele
păstrează cele mai valoroase caracteristici de identificare.
Urmele de înțepare sunt urme de adâncime care nu redau prea multe detalii ale
instrumentului care să ajute la identificarea lui. Aceste urme pot fi găsite pe diferite suporturi cum ar fi: metal, lemn, hârtie, pământ, zid, obiecte textile, piele etc.

Urme de frecare – alunecare

Ca urmare a forțării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de
frecare -alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafață, de
deformare sau de distrugere parțială a materialului.
Aceste urme sunt specifice burghielor și ferăstraielor, bomfaierelor ș.a., fiind
prin excelență dinamice, servind mai mult la determinări de grup, o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condițiile ștergerii detaliilor, prin însăși acțiunea de frecar e a dinților ferăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier
96.
În cazul acestor urme, forma exterioară a instrumentului folosit nu poate fi
imprimată, însă caracterul dinamic al urmei din care rezultă striațiile constituie un element important în identificarea traseologică individuală.
Astfel de urme se găsesc în cazul forțării sistemelor de încuiere- descuiere cu
chei potrivite ori șperacle. Introducându -se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori
un șperaclu, prin rotirea acestora se acționează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formându -se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi.
In astfel de situații, cu ocazia cercetării la fața locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create
de cheia potrivită sau de șperaclu
97.

95 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 71
96 Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Editura Actami, București, 1999, pag . 248
97 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 254 
Urme de î nțepare

Urme de frecare-
alunecare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
82 Urme atipice de frecare sunt cele rezultate din pilire, care se găsesc, de regulă,
pe obiecte având o grosime redusă (verigi de lacăt, cârlige, siguranțe, pervaz din lemn
etc.). Acestea sunt urme în general dinamice, de profunzime, care nu redau
caracteristicile proprii ale suprafeței obiectului creator.
Detaliile urmelor produse pe suprafața obiectului primitor, apoi în masa
acestuia, prezintă o valoare redusă de identificare. De aceea, pilitura este strânsă cu
ajutorul magneților și rumegușului, pentru a se examina compoziția (rețeta de fabricație) pulberilor metalice rezultate din uzura acestora
98.
Tocmai în acest sens, la descoperirea unor astfel de urme este necesară fixarea
cât mai rapidă a aspectului lor, întrucât, cu trecerea timpului, neregularitățile din urmă se pot deforma (în cazul lemnului, pământului etc.), astupa sau oxida.
În ceea ce privește forma generală a urmei, de exemplu în cazul burghiului sau
sfredelului, a ceasta este circulară, iar în fundul său, când orificiul nu este pătruns, se
vor găsi striații circulare caracteristice celor două cuțite ale burghiului; securea ori
cuțitul lasă o urmă -orificiu sub formă de pană; dalta ori cleștele creează striații
rectil inii; foarfeca lasă urme rectilinii întrerupte din loc în loc și reîncepute cu o
oarecare deviere față de punctul de oprire; freza ori pânza circulară de ferăstrău creează
urme circulare cu diametrul obiectului retezat, iar pila sau bomfaierul creează urme de
frecare pe un drum du- te-vino ș.a.m.d.
99
În ceea ce privește forma și dispunerea striurilor, la daltă acestea se sfârșesc
către una din marginile materialului tăiat, apărând o urmă de strivire -alungire și una de
rupere abia perceptibilă. În cazul cleștelui, striurile se formează din ambele margini ale materialului și aproximativ la mijloc apare o alungire cu rupere. La ghilotină striurile merg până dincolo de jumătatea grosimii obiectului retezat după care apare urma unei rupturi bruște fără alungire ca la daltă.
Dacă striurile din urmă sunt fine, acestea indică gradul de șlefuire a lamei de
tăiere sau a suprafeței instrumentului. În speță, un topor poate fi foarte fin, iar altele, de același model, pot prezenta porozități cu striații adânci și foarte mar i.
Dimensiunile urmei redau uneori pe cele ale lamei de tăiere sau ale obiectului
utilizat, de exemplu lățimea șurubelniței, a lamei ori a levierului. Unghiul de întâlnire a două suprafețe ale obiectului, precum și curbura lamei, a suprafeței sau a muchiei
obiectului creator ajută categoric și rapid la eliminarea sau, după caz, includerea unor instrumente în grupul celor care trebuie să fie examinate sau nu în continuare.
Din categoria caracteristicilor individuale fac parte: profilul striațiilor, redat prin
diagrama profilului; înălțimea asperităților și adâncimilor; eventualele urme ale știrbiturii lamei, muchiei sau suprafeței; continuitatea liniară a striațiilor, care trebuie să aibă în vedere același plasament al liniilor din urma în litigiu comparativ cu urma creată
în mod experimental; urmele materie care s -au depus în urmele -striații ca detașări din
substanța obiectului creator.

Urmele de ardere și de topire

Urmele formate prin ardere și prin topire servesc mai puțin la identificarea
instrumentului, în schimb sunt apte să indice pe autorul spargerii, cum ar fi de exemplu, urmele de metal topit de pe hainele autorului unui furt dintr -o casă de bani
100.

98 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, B ucurești, 1998, pag. 107
99 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 66
100 Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Editura Actami, București, 1999, pag . 249 
Urme de ardere și de
topire

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
83 Aceste urme, datorită particularităților fizice și chimice, prezintă pe obiecte
caracteristici generale și individuale atât în ceea ce privește forma, cât și în ceea ce
privește structura acestora.
Astfel, urmele de ardere prezintă următoarele caracteristici generale:
plasamentul urmei față de focarul arderii; gradul arderi i în exteriorul sau în interiorul
obiectului supus examinării; modificările de formă, culoare și dimensiune ale părții din
obiect care nu a fost supusă arderii; forma și culoarea funinginii și cenușei rezultate din ardere; apariția unor microincendii; elementele arderii complete sau incomplete (carbonizare, elemente de sfărâmițare, cenușă uniformă sau diversă, blocuri de sudură și zgură); topirea (garniturilor, vopselei, anumitor metale), scrumizarea, polimerizarea, emisiunea de gaze și fum și influența ace stora asupra altor obiecte înconjurătoare
101.
În ceea ce privește caracteristicile individuale ale arderii, acestea sunt specifice
fiecărui obiect și se interpretează în strânsă legătură cu caracteristicile generale. Tocmai din acest punct de vedere, trebuie să se cunoasă comportarea obiectelor din metal și
lemn, a hârtiei, toxicelor, produselor petroliere ș.a. în timpul arderii, care trebuie să fie în strânsă legătură cu procesul acesteia, care are mai mulți factori caracteristici, și
anume: temperatura de aprindere și cea de ardere, arderea propriu -zisă, viteza de
propagare a flăcării, emisiunea de căldură, lumină, de gaze și fum.
Ținându- se cont de faptul că în procesul de ardere, în cele mai multe cazuri,
apare și deformarea unor obiecte, trebuie să fie lu ate în seamă și următoarele:
schimbarea obiectului din punct de vedere geometric, a densității și tensiunii interne, a
momentului mecanic sau electric și a modului de plasare a particulelor, dislocarea și demagnetizarea. Pentru cercetarea acestor caracteri stici, expertul criminalist, folosește
cunoștințele și cercetările din domeniul fizicii atomice și mecanicii cuantice.
În cazul caracteristicilor generale ale urmelor de topire, din punct de vedere al
formei, de regulă, se interpretează împreună cu cele de ardere, deoarece în majoritatea
cazurilor aceste fenomene coexistă.
Aceste urme apar în urma folosirii unor instrumente de spargere împrumutate
din alte domenii de activitate. Astfel de instrumente pot fi: aparatul de sudură, lampa de gaz, aparate care fo losesc flacăra oxiacetilenică etc.

Urme specifice cheilor potrivite

Pe lângă categoriile importante de urme ale instrumentelor de spargere,
enumerate și prezentate mai sus, în literatura de specialitate mai sunt evidențiate și alte
tipuri de urme, dintre care distingem urmele specifice cheilor potrivite sau încuietorilor simple și a încuietorilor tip „yale”.
În cadrul cercetării de laborator a încuietorilor simple și a încuietorilor tip
„yale” pot fi puse în evide nță următoarele caracteristici generale:
– fragmente microscopice desprinse din cheile false sau din instrumentele
folosite, care, printr -o cercetare fizico -chimică, pot oferi date despre tipul cheii sau al
instrumentului folosit;
– urme de plastilină sau de ceară descoperite pe zimții și șanțurile cheilor
originale, care indică modul folosit pentru copierea modelului lor;
– fragmente de metal rezultate din pilirea zimților cheilor false sau a suprafeței
lor de lucru, care indică modalitatea folosită de făptuitor, furnizând și date despre structura acestora;

101 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 73 
Urme specifice cheilor
potrivite

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
84 – urme de funingine rămase pe suprafețele de lucru ale mecanismului, care
demonstrează că modalitatea de copiere a cheii originale s -a făcut cu ajutorul uneia
brute, afumate în prealabil102.
În timpul exa minării acestor urme, se pot evidenția, însă, și caracteristici
individuale, cum ar fi:
– scrijelituri și striații pe muchia și suprafețele laterale ale zăvorului și în jurul
orificiului cheii, la broaștele simple, acestea fiind create de chei false mai mari, în
timpul răsucirii lor în broască;
– striații dezordonate pe suprafețele laterale și muchia zăvorului, când se
încearcă deblocarea lui cu un șperaclu simplu din fier sau oțel;
– scrijelituri și striații pe muchia și suprafețele laterale ale zăvorului, verturilor și
în jurul orificiilor cheii, pe interiorul capacelor, ca urmare a introducerii unor chei false;
– striații și scrijelituri pe capacele laterale ale cutiilor mecanismelor, ca urmare a
dilatării firungului cheii în vederea introducerii alteia cu un profil diferit;
– striații pe capetele știfturilor la încuietorile cu cilindru, în urma introducerii
unor chei false, a forțării și răsucirii butucului. De regulă, acestea sunt perpendiculare pe direcția canalului, fiind create de zimții cheii în mom entul răsucirii;
– striații fine pe capetele știfturilor în urma încercării de blocare a lor cu ace de
oțel;
– striații fine pe mecanismele broaștelor cu opritori și ale lacătelor, în urma
încercării de degajare a verturilor cu sârme de oțel sau blocarea acestora cu mai multe ace;
– striații pe capetele cheilor cu bărbie, ca urmare a răsucirii acestora din exterior
cu diferite instrumente ori a împingerii lor afară, atunci când sunt neasigurate
103.
În urma examinării acestor urme create de instrumente de spar gere cum ar fi:
șperacle, ace de oțel, pontoarce, chei potrivite etc., criminalistul poate să -și dea seama,
după modul de operare și instrumentul folosit, dacă are de -a face cu un infractor novice
sau cu un altul experimentat.

Căutarea, descoperirea și interpretarea urmelor de spargere

Căutarea urmelor instrumentelor de spargere se face prin mai multe metode și
procedee, dintre care menționăm: observarea nemijlocită cu ochiul liber, căutarea cu
mijloace optice, acustice, pe diverse suporturi purtătoare, respectiv pe podea, tavane, pe
pământ, pe victimă, mobilier, sertare, mecanisme de închidere -deschidere, sigilii,
vagoane de marfă, containere, autoturisme, case de bani, pereți, uși, ferestre, și alte obiecte pe care se presupune că s -ar putea găsi.
Cercetarea se face în mod sistematic și cu mult ă atenție, astfel încât după
efectuarea operațiunilor, să existe certitudinea că s -au găsit urmele și alte mijloace
materiale de probă necesare pentru identificarea făptuitorului și aflarea adevărului.
În afara observării nemijlocite cu ochiul liber, urmele se caută folosind lupa,
surse de lumină obișnuită și de radiații ultraviolete, îndeosebi pentru a descoperi urmele latente sub formă de pete, cele cu dimensiuni mici.
Pentru căutarea obiectelor metalice pe suprafețe mai mari, în iarbă, ascunse în
ziduri , sub podea, în mobilă, se utilizează detectoare de metale cu semnalizare acustică.

102 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 75
103 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 75 
Căutarea,descoperirea
și interpretarea urmelor
de spargere

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
85 Obiectele metalice aruncate în lacuri, puțuri, bălți, râuri pot fi descoperite folosind
magneți sau electromagneți în funcție de greutatea obiectului căutat.
În timpul căut ării acestor urme nu se ating cu mâna obiectele purtătoare,
deoarece există pericolul distrugerii particulelor mici de materie rămase pe ele sau a altor urme
104.
Trebuie să se acorde o atenție deosebită descoperirii fragmentelor desprinse din
instrumentele f olosite, chiar pe un perimetru mai întins, care pot ajuta la determinarea
obiectelor creatoare din care provin. Atât pe căile de acces, cât și pe câmpul infracțional, este necesară căutarea cu insistență a instrumentelor creatoare de urme, fără de care nu se poate face identificarea.
Așadar, rezultatele obținute în căutarea urmelor depind de mijloacele tehnice
care stau la dispoziție și de priceperea cu care sunt mânuite, de perseverența și pregătirea celui care caută urmele.
Prin interpretare se înțelege o perația logică prin care se precizează semnificația
unei formule sau informații, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în funcție de un anumit domeniu
105.
Interpretarea urmelor instrumentelor revelate la fața locului permite obțin erea de
indicii importante nu numai cu privire la natura actului infracțional în sine, dar și la alte aspecte referitoare la tipul de instrumente folosite și, bineînțeles, la modul de operare al autorului. Totodată, pot fi desprinse date referitoare la spe cializarea sau profesia
infractorului, la activitățile desfășurate la fața locului, la alte împrejurări în care a fost săvârșită infracțiunea
106.
În cea ce privește instrumentul utilizat, acesta poate fi indicat de forma și
aspectul urmei găsite la locul fap tei. De exemplu, după profunzimea și urmele create în
lemn, se poate aprecia dacă s -a folosit un topor, ferăstrău sau un alt instrument tăietor.
De asemenea, în cazul unei urme de secționare în obiecte metalice este posibil să se stabilească dacă urma a fo st creată prin folosirea unei pânze de bomfaier sau a unui
aparat de tăiere prin topire. După urmele lăsate de instrumente pe materialele în care au fost ambalate (hârtie, materiale textile, lemn, plastic etc.) se pot trage concluzii cu privire la dimensiu nile, felul și genul instrumentelor, caracteristicile sau particularitățile
lor etc.
107
În momentul în care este găsit un instrument de spargere la fața locului care
prezintă elemente care atestă o folosire recentă, se poate face presupunerea că există în câmpul infracțional și urme create de el, ceea ce impune căutarea lor.
Interpretarea urmelor ajută nu numai la identificarea instrumentelor creatoare, ci
și la stabilirea modului în care s -a acționat cu acestea. În acest sens, nu este suficient să
se stabilească că șurubelnița a acționat asupra încuietorii unui sertar, ci este necesar să
se arate, că știrbitura suferită de aceasta se putea produce numai în anumite condiții.
Tot în urma interpretării urmelor instrumentelor de spargere, se pot stabili
acțiunile întreprinse de făptuitor, precum și condițiile în care acesta a săvârșit fapta. Astfel, dacă se găsesc urme de lovire, înseamnă că la locul faptei nu era nicio persoană sau, dacă era, atunci aceasta s -a aflat în complicitate cu făptuitorul sau a fo st lichidată.
Tot în prezența acestor urme de lovire, care presupun zgomot, persoanele aflate în

104 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 256
105 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 470
106 Gayet Jean, ABC de Police Scientifique , Editura Payot, Paris, 1973, pag. 58-61; Suciu Camil, Criminalistică , Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1972, pag. 285-287
107 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 256

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
86 vecinătatea locului acțiunii s -ar fi putut sesiza sau au existat alte surse sonore mai
puternice care ar fi putut acoperi zgomotele produse.
Interpretarea urme lor poate furniza organului de urmărire penală informații cu
privire la anumite fapte care au fost simulate sau care au fost comise de alte persoane
decât adevărații infractori.
Sub aspect teoretic, problema „împrejurărilor negative”108 sau a simulării
infra cțiunilor se reduce la constatarea unor urme a căror apariție nu poate fi explicată în
ambianța locului unde au fost găsite sau la absența altor urme care nu puteau lipsi din locul respectiv în cazul unor manopere infracționale
109.
De exemplu, existența unor urme de pilitură metalică în interiorul încăperii de la
ușa căreia ar fi fost tăiat lacătul dovedește că operația de tăiere nu s -a făcut în exterior
sau că pilitura a fost pusă în acel loc și deci nu s -a produs o spargere sau prezența unor
instrumente într -un anumit loc poate să ducă la concluzia că, de fapt, este vorba de o
înscenare110.

Obținerea modelelor de comparație
Modelele pentru comparație se obțin pe cale experimentală, fiind realizate în
condiții cât mai apr opiate de cele în care au fost create urmele, de obicei, pe suporturi
asemănătoare cu cele pe care au rămas urmele găsite la fața locului și prin același mecanism. De asemenea, se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele, de regulă cel e lăsate sau găsite la locul săvârșirii infracțiunii.
În anumite situații, când modelele pentru comparație se creează cu instrumente
de tăiere (confecționate din metal), pentru a se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora, probele experimentale se iau la început pe un suport moale (plastilină, ceară, plumb etc.), în scopul stabilirii poziției și unghiurilor sub care s -a acționat cu
instrumentele la fața locului, iar în final pe un suport asemănător celui purtător al urmei în litigiu
111.
Din cauz a deformărilor care pot apărea în timp sau a modificării ori distrugerii
din diferite motive a instrumentelor de spargere găsite la fața locului, se impune obținerea cât mai rapidă a modelelor pentru comparație. Modelele de comparație obținute se păstrează până la soluționarea cauzei.

Fixarea și ridicarea urmelor

A fixa urmele înseamnă a evidenția cu exactitate locul unde au fost descoperite,
„forma”, dimensiunile și particularitățile lor, raporturile spațiale față de obiectele
înconjurătoare112.
Principalele metode de fixare a urmelor create de instrumentele de spargere sunt
cele amintite anterior, respectiv :
– procesul -verbal de cercetare la fața locului, în cuprinsul căruia se vor
consemna: locul unde au fost găsite urmele, dimensiunea, culoarea, forma, așezarea lor, poziția față de celelalte urme sau mijloace materiale de probă, starea în care se află și dacă pot face obiect ul unei expertize sau constatări tehnico -științifice, dacă s -au
fotografiat sau nu, prin ce metode s -au ridicat, conservat, cum s -au ambalat și sigilat;

108 Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Editura Actami, București, 1999, pag . 122 -123
109 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 35 -37
110 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 257
111 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 257
112 Academia de Poliție „Al. I. Cuza”, op. cit., pag. 154 și urm. 
Obținerea modelelor
de comparație

Fixarea și ridicarea
urmelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
87 – fotografia, ca metodă de fixare a urmelor, se execută potrivit regulilor de
fotografiere judiciară la fața locului (fotografie schiță, a obiectelor principale, de
detaliu);
– mulajele se pot ridica cu una dintre următoarele substanțe: ghipsul, plastilina,
masele plastice Kerr și Momax, latexul, cleiul de valțuri, negocolul, aliaje metalice ușor
fuzibile, pelicula de copiat urme, materiale termoplastice etc., care vor fi alese în
funcție de natura obiectului purtător și de formatul urmei. Substanța din care se prepară mulajul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să redea fidel relieful urmei, mula jul nu trebuie să se deformeze din cauze specifice substanței folosite, să poată fi
desprinsă cu ușurință de pe urmă.
În practică se folosesc frecvent pentru fixare, pe lângă cele arătate mai sus,
filmul judiciar și videograma judiciară, care, de asemenea, se anexează la procesul –
verbal.
Ridicarea urmelor

Este evident că, după descoperirea și fixarea urmelor la locul faptei, acestea
trebuie să fie ridicate și transportate la laborator, unde există mijloace tehnice adecvate
pentru o examinare amănunțită.
Ridicarea urmelor se poate face prin mai multe moduri: – ridicarea obiectului purtător de urmă, dacă acesta nu este voluminos sau greu;
– decuparea din obiect a porțiunii purtătoare de urmă, dacă prin aceasta nu este
alterată valoare a, utilizarea ori estetica obiectului;
– fotografierea la scară a urmei;
– mulaj, care, de regulă, se aplică la urmele de adâncime
113.
În aplicarea acestor metode se au în vedere următoarele reguli: indiferent de
metodele care se aplică, în prealabil este obligatoriu să se execute o fotografie la scară
sau se aplică una sau alta dintre metode în funcție de natura urmei care trebuie să fie
ridicată.
Este absolut necesar să se manifeste maximum de atenție pentru a nu se crea
urme suplimentare în timpul ridică rii, deoarece pot îngreuna sau pot face imposibilă
identificarea ori pot conduce la erori.
Aceste metode nu ridică probleme deosebite; de reținut este faptul că fotografia
la scară trebuie să se execute cu obiectivul aparatului de fotografiat perpendicular pe
planul urmei, iar lângă aceasta se așează un etalon de măsură pentru a putea recunoaște
pe fotografie dimensiunile detaliilor.

9.7. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte

Modificările care apar pe corpul omenesc, pe componente ale mediului sau pe
suprafața unor obiecte, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană în procesul săvârșirii unei infracțiuni sunt denumite urme ale obiectelor de îmbrăcăminte, implicit ale legăturilor și nodurilor.
Atât obiecte de îmbrăcăminte, cât și fragmente din acestea de diferite mărimi
pot fi găsite cu ocazia săvârsirii unor fapte penale, care, la rândul lor, pot fi purtătoare de diverse urme (fire de păr, praf, urme de sol, vegetale, înscrisuri și alte obiecte), precum cât și de urme olfactive.

113 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 247 și urm. 
Urmele obiectelor de
îmbrăcăminte 
Ridicarea urmelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
88 În situația identificării urmelor de asemenea natură, vizibile, se fixează prin
procedee criminalistice consacrate, se ambalează, în funcție de starea în care acestea au
fost găsite. Este necesară uscarea la temperatura med iului ambiant fără curenți de aer.
Pentru descoperirea urmelor latente sau microurmelor, se vor folosi mijloace de
iluminare puterică și cu diverse spectre de lumină (tip Polylight) în cazul microfibrelor textile și diverse procedee de relevare în cazul u rmelor latente de țesături (inclusiv prin
pensulare cu pulberi).
Aceste urme se caută la locul faptei, pe suporturi pretabile a le conține, în
funcție de genul lor. Obiectele de vestimentație ale autorului sau care au legătură cu fapta se caută în interior ul și exteriorul încăperilor, pe traseul parcurs de autor și pe
toată circumferința locului faptei. Urmele de microfibre textile se caută pe scânduri, geamuri sparte, obiecte lipicioase de contact, pe obiectele de vestimentație ale victimei, în depozitele subunghiale.
Obiectele de vestimentație, care aparțin autorilor unor fapte antisociale, vor fi
ambalate în recipienți curați din polietilenă sau sticlă pentru păstrarea urmelor de miros. O atenție deosebită trebuie să se acorde căutării și descoperirii ob iectelor de
îmbrăcăminte, care au creat urmele.
Cercetarea urmelor de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracțiunii, atât de la
făptuitor cât și de la victimă, poate furniza o seamă de date cu privire la modul de săvârșire a faptei, sau clarificarea situației de fapt. Pe obiectele de vestimentație pot fi
găsite diverse urme (biologice, de sol, lipsa unui nasture care a fost găsit la locul faptei, forma țesăturii relevată la locul efracției etc.).
Fragmentele desprinse din obiectele de îmbrăcăminte, care în alt e împrejurări nu
prezintă nicio relevanță, în cazul identificării lor la fața locului devin extrem de importante pentru cercetarea criminalistică
114.
Fragmentele de țesături găsite la locul faptei pot fi comparate cu cele din
îmbrăcămintea autorului, prin me tode microscopice și fizico- chimice de morfologie.
Urmele de noduri și legături

Nodurile și legăturile se pot găsi în investigarea criminalistică a infracțiunilor cu
violență comise prin legarea victimei, fapte contra patrimoniului sau la sinucideri.
Urmele create de noduri și legături sunt urme formă, care pot conține și unele
urme de materie. Suporturile cu care aceste noduri și legături vin în contact pot să
sufere modificări sub formă de adâncituri, decolorări, rosături ca urmare a interacțiunii dintre acestea.
Studiul nodurilor este foarte important, o mare parte din infracțiunil e de mare
violență și cele cu pericol social deosebit, prin modul de săvârșire lasă asemenea urme
la fața locului (strangulări, legări ale victimelor de mâini sau de picioare, etc.).
Fixarea urmelor nodurilor și legăturilor se realizează printr -o descriere fidelă în
procesul -verbal și prin fotografierea de detaliu la scară.
Ridicarea legăturilor se va face fără a desface nodul, prin tăierea în altă zonă
fără importanță, iar manipularea va fi facută cu mănuși pentru protejarea eventualelor
urme sau microurme care ar putea exista.
În cazul spânzurării sau al strangulării, cu prilejul cercetării se examinează și
urmele lațului create pe corpul victimei, fiind utile la stabilirea faptului dacă este vorba

114 Ruiu Marin, Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Editura Little Star, București, 2003, pag. 53 
Urmele de noduri și
legături

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
89 de strangulare sau spânzurare și totodată se mai constată dacă șanțul respectiv s -a
produs în timpul vieții sau post mortem.
Când la fața locului se află persoane imobilizate prin legare, se vor cerceta
nodurile și modul de înfășurare a legăturilor, pentru a se stabili dacă este vorba de o
înscenare115.
9.8. Urmele mijloacelor de transport

Urmele mijloacelor de transport reprezintă modificările produse de sistemele de
rulare, propulsie sau alte părți componente ale acestora, ca urmare a interacțiunii cu
mediul sau cu alte obiecte cu care s -a venit în contact. Examinarea în contextul
săvârșirii unei fapte poate conduce la identificarea mijlocului de transport sau la stabilirea unor circumstanțe în care a avut loc fapta (accidentele rutiere).Totodată se pot obține date din ca re să se deducă dinamica accidentului, direcția de deplasare, viteza
calculată după lungimea urmelor de frânare etc.

Urmele care stabilesc tipul de autovehicul

Tipul de autovehicul care a lăsat urmele la locul faptei poate fi stabilit prin
anumite elemente generice caracteristice anvelopelor cu care este echipat.
a) Urmele desenului antiderapant și lățimea urmei pot furniza informații
privind tipul și marca anvelopelor și, pe cale de consecință, permit alc ătuirea sau
restrângerea cercului de autovehicule echipate cu astfel de anvelope. Un element de apreciere îl reprezintă lungimea circumferinței, care se stabilește prin măsurarea urmei între două repere (început și sfârșit) alegându- se o particularitate sa u o neregularitate a
desenului care se repetă după o rotire completă.
b) Ecartamentul autovehiculului (distanța dintre roțile aflate pe aceeași osie) se
determină prin măsurarea distanței dintre urmele paralele. Valoarea acesteia va indica ecartamentul roț ilor din spate. Cel al roților din față nu poate fi stabilit atunci când
urmele sunt drepte, formând două linii continue, întrucât roțile din spate calcă peste urmele celor din față. Ecartamentul roților din față poate fi măsurat numai când acestea
sunt br acate și deci lasă urme diferite (de pildă la un viraj), în încercarea de a se evita
un obstacol sau de a redresa autovehiculul intrat în derapaj. În această situație se poate stabili și ampatamentul, adică distanța dintre centrul osiei din față și al cele i din spate.
c) Alte urme care pot servi la stabilirea tipului de vehicul, pot fi întâlnite pe
corpul victimei sau pe obiectul interacționat. Locul și forma urmelor pot furniza date despre anumite componente ale vehiculului, cum ar fi bara de protecție, fa ruri și alte
părți ale caroseriei.
Urmele de vopsea, ornamente din plastic, cioburi din sticlă provenite din faruri,
parbrize, lămpi de semnalizare sau de sub mijloacele de transport (urme de ulei) sunt foarte importante, putând fi examinate cu ajutorul mijloacelor fizico -chimice sau
traseologice și pot servi la identificare.

Urme ale anvelopei

Cele mai importante rezultate din examinarea urmelor de anvelopă se referă la
identificarea acesteia.

115 Locard Edmond, Manuel de tehnique policiere , Editura Payot, Paris,1948 
Urmele mijloacelor de
transport

Urme care stabilesc
tipul de autovehicul

Urme ale anvelopei

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
90 Urmele se formează în condițiile rulării. Ele se prezintă sub forma unor linii
paralele, în care impresiunile circumferinței roții se repetă după fiecare rotire. Urmele
de anvelopă, fiind de contact, se deosebesc foarte puțin de urmele tipic statice, considerent pentru care sunt incluse î n această categorie (ca și urmele de încălțăminte).
Roata poate crea însă și urme dinamice când autovehiculul se deplasează frânat sau derapat. În acest caz desenul anvelopei nu se mai imprimă deloc sau doar parțial și deformat.
a) Caracteristici generale : banda de rulare (sapa), adică partea prin care se
realizeaza contactul anvelopei cu solul, realizată dintr -un strat gros de cauciuc în care
sunt practicate o serie de canale și profile antiderapante, cu un anumit desen. Construcția lor depinde de tipul, dimensiunea și de condițiile de teren și climatice pentru care a fost fabricată anvelopa. Caracteristicite profilelor (mărime, formă și modul de dispunere) sunt dintre cele mai variate și definitorii pentru tipul, marca și modelul anvelopei. Când desenul es te imprimat clar se poate identifica generic
anvelopa.
b) Caracteristici individuale: constau în defecte sau uzuri ale profilurilor sub
formă de rupturi, tăieturi, pierderi de substanță etc. Pentru identificarea individuală se urmăresc forma (aspectul) și poziția lor reciprocă al căror ansamblu particularizează
anvelopa (exemplarul concret). În cazul uzurii avansate, unele indicii pot fi furnizate și de profunzimea canalelor, care la urmele de adâncime se măsoară pe mulaj.
Urmele de anvelopă, ca și cele de încălțăminte, pot fi de destratificare dar, mai
ales, de stratificare. Stratificarea se realizează prin depunere de praf sau noroi, ceea ce poate da naștere la o supradimensionare a urmelor profilelor imprimate, de care trebuie
să se țină cont la apreciere a comparativă a dimensiunilor. Urmele experimentale
realizate cu anvelopa bănuită se vor lua cu tuș, prin rulare pe hârtie, de preferință montată la autovehicul (cu sau fără sarcină).
Explicațiile date pentru urmele de încălțăminte privitoare la fotografie rea,
executarea și ridicarea mulajelor, demonstrarea identității prin juxtapunere și îmbinare sunt valabile și pentru urmele de anvelopă. Desigur acestea au și o anumită specificitate care nu trebuie să fie ignorată. De pildă, la urmele de pe haine trebuie s ă s e a i b ă î n
vedere deformarea urmei desenului datorată plierii materialului textil sau existenței mai multor urme suprapuse, create fie de către aceeași roată, fie de mai multe roți cu ocazia răsucirii, antrenării și târârii victimei călcate.
Urmele de pe obiectele de îmbrăcăminte sunt foarte delicate, se pot scutura ușor
și de aceea trebuie să fie conservate cu mare grijă. Urmele de pe asfalt nu pot fi ridicate prin mulaj, urmând ca fotografierea lor la scară să fie realizată repetat și cu evidențierea detaliilor (prim- planuri și iluminare oblică).
Urme sub formă de obiecte sau resturi de obiecte pot fi descoperite și
interpretate, ca provenind de la vehiculul propriu zis sau din încărcătura acestuia. Aceste urme pot fi descoperite cu ocazia cercetării l a locul faptei a accidentelor de
circulație sau a altor fapte în care au fost implicate vehicule și constau în fragmente din piesele vehiculului, cum sunt cioburile rezultate din spargerea farurilor, oglinzilor retrovizoare, a geamurilor. De asemenea, pot fi descoperite urme desprinse din
caroserie ca urmare a impactului, ornamente din plastic, pelicule de vopsea sau obiecte din încărcătura mașinii.
Este importantă descoperirea și exploatarea acestor urme, mai ales în situațiile
impuse de accidente de circulație cu fuga de la fața locului.
Urmele sub formă de substanță desprinse de pe autovehicul se întâlnesc în
practică, mai ales în cazul accidentelor rutiere, când victima a ajuns sub roțile

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
91 vehiculului sau în cazurile când mijlocul de transport implicat a re pierderi ale lichidelor
sau lubrifianților. O examinare fizico -chimică poate conduce la identificarea urmei și
nu numai.
Urmele lăsate de vehicule cu tracțiune animală sau puse în mișcare de
acțiunea omului se întâlnesc mai ales în cercetarea unor fapte de furt, infracțiuni
silvice etc.
Roțile îmbrăcate în șine metalice creează pe traseul de circulație urme specifice
date de jocul lor pe osie, sub formă șerpuită. Modul de construcție artizanală conferă
urme cu caracteristici de individualitate care const au într -o neuniformizare constructivă
a roților și a modului rudimentar de construcție.
Săniile cu tălpile construite din lemn sau din fier creează în zăpadă sau pe sol
urme sub formă de dâre paralele și au importanță în examinare, reținându -se lățimea
lor, distanța dintre ele și eventual anumite defecte care să le confere individualități.
Urmele co pitelor ori de picioare ale omului sunt prezente și însoțesc urmele
create de acest gen de vehicule. Individualitățile prezente pot conduce la identificarea urmei de încălțăminte sau a copitei de animal.

9.9. Urmele create de armele de foc

Urmele armelor de foc sunt acele modificări care apar pe diferite obiecte,
inclusiv pe corpul uman, în urma folosirii acestora, ca rezultat al fenomenelor dinamice, termice și chimice care însotesc împușcătura. Ele pot fi găsite pe: gloanțe, tuburi, pereți, ziduri, partea lemnoasă a diferitelor obiecte, orificiile de intrare și ieșire a glonțului aflate pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe alte obiecte care au constituit obstacole în fața glonțului.
Urmele create în cazurile f olosirii armelor de foc pot fi grupate în două
categorii: principale și secundare.
Urmele principale sunt urmele apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc și
al acțiunii fenomenelor dinamice: arma, cartușul, glonțul, tubul, orificiul de intrare,
orificiul de ieșire, canalul orb și urmele de ricoșeu.
Urmele secundare ale împușcăturii apar ca rezultat al acțiunii fenomenelor
termice și chimice care au loc în canalul țevii armei și la o oarecare distanță de aceasta. Din categoria urmelor secundare cele mai importante sunt: urme rezultate din acțiunea flăcării, a gazelor, urme de funingine, particule de pulbere arsă și nearsă, inelul de metalizare și particule de unsoare .
Urmele rezultate din acțiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri
limitro fe orificiului de intrare, îndeosebi în cazul în care țeava este suficient de aproape
de țintă.
Urmele rezultate din acțiunea gazelor se datorează presiunii gazelor provenite
din arderea pulberii în interiorul țevii și pot fi descoperite atunci când trager ea s-a
efectuat de la o distanță nulă sau foarte mică. În acest caz, canalul format de glonț se prezintă ca o prelungire a canalului țevii și primește pe pereți presiunea unei cantități mari de gaze care îl dilată, iar orificiul de intrare capată o formă neregulată.
Urmele de funingine apar ca urmare a arderii încărcăturii de pulbere din cartuș
care formează microparticule de funingine care se găsesc în stare de suspensie în gaze. Purtată de gaze, funinginea se depune pe țintă formând un strat fin, iar în f uncție de
intensitatea acesteia se pot face aprecieri cu privire la distanța de la care s -a tras.
Particulele de pulbere arse și nearse constituie o altă urmă suplimentară a
împușcăturii, deoarece, în afara gazelor și funinginii de pe țeava armei, mai ies în urma 
Urmele create de
armele de foc

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
92 glonțului și particule de pulbere nearsă ce acționează ca niște proiectile, având o viteză
inițială mare. Acțiunea particulelor de pulbere nearse se poate constata la distanțe mai mari decât în cazul celorlalte urme. Aruncarea particulelor de pulbere nearse este provocată mai ales atunci cand pulberea din cartuș este umedă, veche sau când capsa nu a putut aprinde întreaga încărcătură.
Inelul de metalizare mai este cunoscut și sub denumirea de „guleraș” sau „inelul
de ștergere” și se regăsește în jur ul orificiului de intrare. În cazul în care glonțul a
pătruns prin mai multe medii diferite ca densitate, urmele de metalizare și de ștergere se găsesc separat. Acesta se formează ca rezultat al ștergerii substanțelor unsuroase, a particulelor de funingine , praf (antrenate de glonț la ieșirea din țeavă) de pe suprafața
glonțului sau din materialul acestuia și depuse pe materialul țintei, odată cu trecerea prin țintă. Pe lângă aceste substanțe, în inelul de metalizare se vor găsi întotdeauna particule din me talul cămășii glonțului. Inelul de metalizare poate fi evidențiat cu
ajutorul radiațiilor X.
Particulele de unsoare se datorează faptului că glonțul preia din canalul țevii o
parte din unsoarea și vaselina folosite la întreținerea acesteia și le depune pe țintă, în
jurul orificiului de intrare. La tragerile de la distanțe foarte mici aceste urme apar sub formă de picături, iar pentru evidențierea lor pot fi folosite radiații ultraviolete care dau o fluorescență bleu- albăstruie sau o coală de hârtie albă car e se aplică pe orificiul de
intrare, absorbind astfel urmele de unsoare.
Urme create pe elementele cartușului (tub, glonț)

În cursul „trecerii” prin armă, proiectilele și tuburile vin în contact cu diverse
piese din metal, a căror structură exterioară se imprimă pe corpul muniției. Aspectul
general al acestor urme variază în funcție de marcă și modelul armei, iar neregularitățile
provenind din prelucrarea armei în fabrică sau survenite ulterior datorită folosirii sunt
specifice pentru o armă dată și permit diferențierea ei de toate celelalte arme de același tip de fabricație.
Urme create pe glonț

Ghinturile. Toate armele moderne au țeava ghintuită, în interiorul canalului
fiind gravate sau forate șanțuri în formă de spirală, care inițiază o mișcare de rotație elicoidală a proiectilului în jurul axei sale longitudinale și asigură astfel stabilitatea girostatic ă a traiectoriei.
Ghinturile (golurile), ca și spațiile dintre acestea (plinurile), lasă urme
caracteristice pe proiectilul care se freacă forțat de pereții interiori ai țevii datorită presiunii gazelor.
Diametrul canalului țevii, măsurat între două plinu ri diametral opuse, arată
calibrul armei. Calibrul se exprimă fie în mm (de ex. pistol TT cal. 7,62 mm), fie în zecimi de inch (în țările anglo -saxone). În unele țări se fabrică arme cu țevi poligonale,
având canalul țevii ca o prismă cu laturile răsucite în spirală, care, spre deosebire de
țevile ghintuite, au plinurile rotunjite la capăt și elimină aproape complet pierderile de gaze.
Caracteristici generale:
– numărul de ghinturi: 3- 4 pentru armele militare, 5 -6 pentru celelalte; 
Urme create pe
elementele cartușului

Urme create pe glonț

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
93 – orientarea ghinturilor : dextrogir (sens de rotație spre dreapta) și sinistrogir
(sens de rotație spre stânga);
– unghiul ghinturilor: față de axa longitudinală a proiectilului.
Caracteristici individuale:
Unele sunt inițiale, produse cu ocazia procesului de fabricație: cuțitul de strunjit
prezintă neregularitați microscopice care imprimă metalului canalului țevii striațiuni
fine. Altele survin în decursul folosirii armei: ruginire, abraziuni datorate curățării cu materiale neadecvate, ancrasarea interiorului țevii cu impurități (particule de praf, nisip
etc.).

Urme create pe tuburile de cartușe

Pentru înțelegerea modului de producere a acestor urme, mai numeroase decât
în cazul proiectilului, considerăm necesară explicarea operației de încărcare, tragere și
ejectare a cartușului.
La culisarea înapoi a închizătorului, arcul din magazie împinge în sus cartușul
(din încărcător), care se lovește de marginile ferestrei de intrare, producându -se una sau
două striații longitudinale.
Închizătoru l este împins înainte, transportând cartușul în camera cartușului (de
explozie) sau detunător, cum mai este denumit. Cu această ocazie, pe umerii tubului se imprimă urme sub formă de arcade lăsate de marginea gurii interioare a țevii.
La apăsarea pe trăgaci, printr -un sistem de pârghii, se eliberează cuiul percutor
care, împins puternic de arcul său, provoacă detonarea (percuția capsei). Fulminatul de mercur sau altă substanță activează pulberea încălzită la temperaturi mari, dând naștere gazelor care expul zează proiectilul.
Pe tubul de cartuș iau naștere următoarele urme:
– când cuiul percutor lovește metalul moale al capsei ia naștere craterul de
percuție, pe fundul căruia se imprimă microrelieful capului cuiului percutor;
– datorită fenomenului de recul , fundul cartușului (rozeta) refulează și se
mulează forțat pe ligheanul (peretele) închizătorului (partea sa frontală), reproducând microrelieful acestuia;
– concomitent, cămașa tubului se dilată lateral sub presiunea gazelor și se
mulează pe peretele cam erei de explozie, imprimându- se eventuale particularități de pe
suprafața acestuia;

După declanșarea focului, tubul de cartuș este extras de către închizător, fie
manual, fie automat prin efectul recuperator al energiei gazelor. Gheara extractoare situată pe marginea părții frontale a închizătorului apucă tubul de guler (adică de
marginea scobită a rozetei) producând o urmă de contur de regulă dreptunghiulară, cu striații în interior.
Când închizătorul culisează înapoi antrenând tubul, acesta se lovește l a capătul
cursei de ejector (cunoscut în literatura de specialitate ca „dintele opritor” sau „pragul arungător”), care lasă o altă urmă pe marginea rozetei. Apoi tubul se ridică oblic și, datorită forței de lovire, este ejectat afară pe fereastra de ieșire. Marginea acesteia poate lăsa alte urme pe corpul tubului.

Urme create pe
tuburile de cartușe

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
94 După cum se poate observa, unele urme sunt dinamice, fiind produse prin lovire
și/sau frecare, altele sunt statice fiind produse prin mulare. Unele urme au o valoare
indicială, de clasă, altele o valoare individuală, de identificare.
În primul caz, identificarea generică este dată de forma și poziția pieselor care
au lăsat urma, proprii fiecărui tip și marcă de armă, cum ar fi :
– existența, forma și poziția ejectorului;
– poziția relativă ejector -extractor;
– diametrul și lungimea percutorului;
– percuția centrală sau laterală;
– aspectul camerei cartușului.
În al doilea caz, particularitățile pieselor armei, transpuse în urme, conduc la
identificarea exemplarului concret al armei cu care s -a tras cartușul corp -delict. De
pildă, urmele imprimate de peretele frontal al închizătorului sunt o reflectare a microreliefului acestuia, produse la strunjirea în fabrică, materializate într -un ansamblu
de striații rectilinii și/sau concentrice, la care se adaugă cavități neregulate datorate smulgerii unor particule minuscule de metal. Constatarea este valabilă și pentru alte piese, mai ales gheara extractoare.
Cum armele sunt confecționate dintr -un metal cu o înaltă rezistență la presiunea
gazelor și la vibraț ii, rezultă că particularitățile la care ne -am referit sunt constante, în
consecință toate cartușele trase cu aceeași armă vor avea imprimate aceleași caracteristici, de unde posibilitatea identificării armei după tubul cartușului tras.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
95
9.10. Urme substanțe
Urmele de praf
Particule foarte mici provenite din substanțe organice sau anorganice sunt
purtate de curenții din aer și se depun sub formă de praf. Substanțele sale de
proveniență se regăsesc în elementele care îl compun.
Particulele de praf de natură organică provin din lumea vegetală și a
microorganismelor. Cele de natură anorganică își trag sorgintea din minerale și diferite metale.
În urma analizelor fizico -chimice de laborator, praful poate furniza date despre
compozi ția sa, iar în urma examinărilor comparative se poate determina cu certitudine
dacă este similar cu cel ridicat ca probă de referință. Se pot face supoziții orientative cu privire la anumite deprinderi ale persoanei sau cu privire la anumite locuri pe unde a
trecut, pe baza prafului identificat pe vestimentație.
Urmele de praf pot fi identificate pe cele mai diferite obiecte și în cele mai
ascunse zone din perimetrul cercetat
116.
La căutarea acestor urme sunt utile lanternele de buzunar, lămpile portative cu
diferite spectre de lumină care creează o luminescență diferită a urmei față de suport.
Obiectele mici purtătoare de praf se ridică și se trimit direct la laborator. De pe
obiectele sau suprafețele mari, praful se ridică prin aspirare sau prin aderare la pelicula
adezivă. Dacă există în stare de amestec cu substanțe fluide se ridică prin tamponare sau cu ajutorul hârtiei de filtru.

Urmele de sol

Urmele de noroi au, de obicei, aceeași proveniență ca și urmele de praf, dar ele
se află la locul faptei în cantitate mai mare, pe diferite obiecte, pe sol, dușumele și mai ales pe roțile vehiculelor, încălțămintea și hainele omului. În funcție de vechime, ele se pot pre zenta în stare vâscoasă, de pastă densă ori sub formă de crustă uscată. Se poate
spune că aceste urme prezintă valoare criminalistică asemănătoare cu cea a urmelor de praf. Însă, ele fiind în cantitate mare, se studiază cu mai multă ușurință în condiții de
laborator și, totodată, deschid și posibiliatea stabilirii traseului de circulație, prin straturile succesive depuse pe încălțăminte ori pe roțile vehiculelor.
Fixarea urmelor de noroi descoperite la locul faptei se face prin descriere și
fotografiere. De scrierea începe prin prezentarea obiectelor pe care se află, cantitatea și
aspectul sub care se prezintă, culoarea lor, cu ce fel de corpuri străine par a fi amestecate. Odată realizată această prezentare generală, se descrie în detaliu fiecare urmă în par te, insistându -se în special asupra culorii, gradului de deshidratare, dacă se
observă sau nu mai multe straturi de sedimentare, prin culoarea ori gradul de finețe al particulelor. Nu se pierde din vedere mențiunea dacă se observă în conținutul acestor urme prezența unor corpuri sau substanțe străine. Și la fotografiere, întâi se fixează
obiectul purtător cu obiectele din imediata sa apropiere, astfel ca în prim plan să apară urma respectivă de noroi, după care se fotografiază în detaliu, dacă se poate la s cară.
Este bine ca în această fotografie să se evidențieze, pe cât se poate, gradul
deshidratării urmei, particularitățile suprafeței sale, prezența corpurilor străine etc.

116 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998 
Urme substante

Urme de sol

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
96 Iluminarea pentru fotografiere este cea utilizată frecvent la fotografiile obiectel or
principale și ale detaliilor.
Ridicarea urmelor de noroi de pe obiectele de la locul faptei se face prin
răzuirea substanței în cauză și ambalarea sa în borcane separate pentru fiecare urmă în
parte. Trebuie să se aibă grijă la pojghițele de noroi aflat e în straturi succesive, pe
încălțăminte între toc și pingea, pe anvelopele autovehiculelor în golurile desenului antiderapant etc. Cu ajutorul lor se poate stabili drumul parcurs de persoana ori autovehiculul în cauză.

Urmele formate din resturi de fumat și de iluminat

Urmele formate din resturi de fumat constau din mucuri de țigarete sau de țigări,
scrumul tutunului folosit, ambalajele țigaretelor, chibrituri arse ori neutilizate, ambalaje ale acestora.
Prin valorificarea acestor urme se obțin multe date referitoare la obiceiurile
fumătorului în procesul fumatului, preferințele sale pentru anumite sortimente de tutun, modul de utilizare a mijloacelor de aprindere a tutunului. Se poate ajunge chi ar la
identificarea persoanei în cauză.
Scrumul rezultat din arderea tutunului deschide posibilitatea stabilirii
sortimentului tutunului respectiv, adică dacă a fost de pipă, de țigări de foi ori de țigarete. În scrumul tutunului de pipă sunt resturi de tutun nears, mai ales resturi din nervurile frunzelor de tutun, iar culoarea acestuia este mai închisă decât a celui provenit din țigarete. Scrumul rezultat din țigările de foi este închis la culoare și uneori se observă straturile foilor de tutun. Pe ambala je, dacă sunt aruncate la locul faptei, uneori,
se pot găsi notate adrese, numere de telefon sau alte mențiuni, dar și urme papilare care
pot fi utile cercetării faptei.
Sfera resturilor de iluminat este destul de limitată. Totuși, când se descoperă la
locul faptei, prezintă utilitate pentru cercetarea criminalistică. În rândul acestora pot fi
amintite capetele de chibrituri folosite, uneori ambalajul acestora, precum și mijloacele de iluminat, cum adesea sunt lumânările.
Pentru cercetarea criminalistică pr ezintă importanță dacă chibriturile descoperite
sunt arse până la capăt, în întregime, sau numai partea cu fosfor, cantitatea de chibrituri arse, zonele în care se află la locul faptei, dacă sunt de aceeași proveniență ori nu. Numărul mare de chibrituri ar se până la capăt evidențiază că infractorul s -a aflat un
timp mai lung la locul faptei. Chibriturile arse doar puțin, la capătul cu fosfor, și în cantitate mare, s -ar putea să fi fost aprinse doar pentru inducerea în eroare a organului
judiciar cu privire la obiceiurile infractorului sau în privința necesității iluminării în timpul săvârșirii infracțiunii.
Prezența urmelor de folosire a lumânărilor este utilă organelor judiciare pentru
aprecierea timpului cât s -a operat la locul faptei, la stabilirea substa nței din care este
fabricată lumânarea utilizată. Pe substanța scursă sau chiar pe restul de lumânare este posibil să fie imprimate urmele de mâini ori anumite corpuri străine care, eventual, amintesc profesia făptuitorului, iar cantitatea de substanță prezintă importanță la aprecierea duratei de timp cât infractorul s -a aflat la fața locului.
Fixarea urmelor formate din resturi de fumat și de iluminat se realizează prin
descriere și fotografiere. Cum aceste urme, prin natura lor, sunt în majoritatea situațiilor ușor de observat, organul judiciar nu întâmpină greutăți în fixarea lor. Descrierea începe cu mențiunile asupra naturii urmelor ca atare, a locului în care se găsesc, fără a se neglija starea și cantitatea lor. După aceea, se descrie amănunțit fiecar e urmă în 
Urme formate din
resturi de fumat și de
iluminat

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
97 parte, insistându- se asupra culorii, a obiectelor pe care se află, ce fel de corpuri străine
sunt amestecate cu substanța urmei, cum se prezintă chibriturile arse, mucurile
țigaretelor etc.
Fotografierea se face pentru fixarea zonei în care se af lă un grup sau altul de
urme (de fumat, de iluminat), obiectele din imediata lor apropiere. Aceste fotografii sunt secondate de realizarea fotografiilor de detaliu, pe cât posibil la scară. Procedeele aplicate în aceste fotografieri sunt cele menționate la urmele precedente.
Ridicarea acestor urme se face prin procedee diferite, în funcție de natura și
aspectul lor. Chibriturile, mucurile de țigarete și ambalajele acestora se ridică cu penseta și se ambalează în cutii curate. Scrumul rezultat din arderea tu tunului, dacă este
în cantitate mare și pe un suport relativ neted, se ridică pe o coală curată de hârtie, măturându- l cu pensula. Dacă este pe pământ, eventual amestecat cu alte substanțe, se
ridică cu ajutorul unei lingurițe împreună și cu substanța cu c are este amestecat.
Ambalajul corespunzător este eprubeta. Substanța rezultată din arderea lumânărilor se rade în așa fel încât să nu se sfărâme, fapt care ar distruge eventualele urme de mâini. Resturile de lumânări se ridică folosind mănuși și se ambalea ză cu grijă întrucâtpe
acestea s -ar putea să fie imprimate urme de mâini. Se ambalează la fel ca obiectele
purtătoare ale urmelor reliefului papilar.
Prin procedeele și mijloacele tehnice de examinare potrivite urmei în cauză,
expertul poate stabili natura tutunului utilizat, grupa sanguină a salivei de pe mucurile de țigarete, identifică persoana după urmele de mâini sau după ADN.
9.11. Urmele de incendii și de explozii

Incendiul este un fenomen fizico- chimic prin care se produce arderea uneia sau
a mai multor substanțe combustibile în prezența oxigenului din aer.
Totdeauna în procesul incendiului se creează urme utile cercetării criminalistice.
De obicei, ele constau di n felurite obiecte sau substanțe parțial distruse, diferite
reziduuri ale arderii. Aceste urme nu rămân în starea lor inițială de formare, ci sunt distruse parțial prin activitatea desfășurată pentru stingerea focului, aflându- se astfel
împreună și cu urme le create în acest proces. Din aceste cauze, ele singure foarte rar
conduc nemijlocit la identificări criminalistice, fiind utile mai mult la stabilirea cauzelor declanșării incendiilor, procesului în care s -au desfășurat, precum și la
determinarea substan țelor ori obiectelor din care acestea provin.
După cauzele care le determină, incendiile sunt: naturale, accidentale și cele
produse intenționat de oameni.
Incendiile naturale sunt rezultate din descărcările electricității atmosferice,
provocate de razele solare și autoaprinderile.
Fulgerul, ca fenomen atmosferic, este o descărcare electrică luminoasă care se
produce între doi nori sau în interiorul unui singur nor.
Trăznetul însă este o descărcare electrică, însoțită de o lumină vie și de un
zgomot puterni c, care are loc între nori și pământ. S -a constatat că tensiunea trăznetului
liniar atinge chiar 1.000 de milioane de volți, iar intensitatea sa între 30.000 A și chiar 150.000A.
În general, trăznetul lovește clădirile înalte, rețelele electrice, construcț iile
metalice, apa râurilor și a lacurilor, arborii înalți și izolați, cu trunchiuri drepte, mai des plopul, stejarul, salcia, părul, arborii de esență rășinoasă, și mai rar teiul, mărul, nucul.
Datorită temperaturii foarte ridicate și forței mecanice cu care acționează,
urmele create de trăznet putem spune că sunt specifice. Sub acțiunea sa, obiectele din 
Urmele de incendii și
de explozii

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
98 fier se magnetizează, unele metale se topesc, se volatilizează, depunându -se sub formă
de picături pe obiectele din jur, substanțele și obiectele inflam abile se aprind, solul
nisipos se topește, stâncile devin lucioase și adesea se fisurează, copacii se rup în așchii,
uneori chiar se aprind, pereții clădirilor crapă, se dărâmă, cărămizile și țiglele de pe acoperiș se acoperă cu o pojghiță lucioasă.
Pe co rpul și pe hainele victimelor omenești, trăznetul creează, de asemenea,
urme care se deosebesc cu ușurință de arsurile produse prin arderi de altă natură. Pe haine, trăznetul produce găuri, rupturi sau arsuri, hainele din material plastic și obiectele de m etal din buzunare se topesc ori se magnetizează, iar aurul poate ajunge
până la volatilizare. Pe piele se creează orificii mici, cu borduri carbonizate sau, alteori, eriteme arborescente, adesea cu excoriații sub formă de ferigă, care poartă și denumirea de „figură de trăznet”.
Razele solare foarte rar se întâmplă să provoace incendii, doar în situații când
sunt concentrate prin intermediul unor obiecte într -un singur focar fixat pe substanțe
sau obiecte inflamabile. Obiectele cu capacitate de concentrare a razeor solare într -un
singur punct pot fi deosebit de variate ca destinație, formă sau mărime. Esențial este ca ele să fie transparente, cu rol de lentile convergente (ca cioburi de sticlă, vase de sticlă pline cu apă, ochelari ori alte lentile) sau cu pr oprietăți de oglinzi concave.
Urmele incendiilor cauzate de razele solare sunt determinate, în bună măsură, de
natura substanțelor sau obiectelor distruse prin ardere și de circumstanțele de loc și de timp în care s -au declanșat și s -au desfășurat arderile. În mod obișnuit, la locul
incendiilor astfel cauzate pot fi descoperite urme sub formă de funingine, sedimentate pe obiectele din imediata apropiere, de cenușă rezultată din ardere, sub formă de pulbere ori de pastă datorită amestecului cu substanțe lich ide, așezată pe sol, dușumele,
pe anumite obiecte din locul incendiat. De asemenea, urmele se mai pot prezenta sub
formă de obiecte parțial arse, rupte, resturi de obiecte, ori ca piese desprinse din diferite mașini, agregate în procesul arderii.
Prin inte rmediul acestor urme se pot stabili cauzele declanșării incendiului,
natura substanțelor și a obiectelor distruse în procesul arderii, iar uneori și focarul incendiului. În coroborare cu date de altă natură, se apreciază dacă incendiul a fost cauzat anume de razele solare ori de activitatea nemijlocită a oamenilor.
Autoaprinderile sunt determinate de cauze care își au originea în însăși natura
materialului respectiv. Ele pot să apară din cauza unor procese chimice de descompunere a substanței și de fixare e xcesivă a oxigenului din aer. Așa se întâmplă în
cazul depozitelor de cărbune, bumbac, făină de grâu, dacă nu au aerisire corespunzătoare. De asemenea, unele uleiuri vegetale ajung să se aprindă din cauza transformării la suprafață în rășini inflamabile, prin absorbția oxigenului din aer.
Alte substanțe se autoaprind în procesul de fermentație. Asemenea autoaprinderi
se produc la locurile de păstrare a fânului și altor substanțe care, depozitate în cantitate mare și în stare umedă, dezvoltă un proces accelerat de fermentație și de fixare de către fauna bacteriană a oxigenului. Astfel, se ajunge la temperaturi care transformă o parte din substanță în cărbune, care la primul contact cu aerul proaspăt se autoaprinde.
În asemenea cazuri, trebuie avut în vedere f aptul că focarul se găsește în
interiorul materialului depozitat și că autoaprinderile au loc când există o cantitate mare de material (cel puțin o mie de kilograme), iar declanșarea incendiului se produce cam la trei -patru săptămâni, numai în situații deo sebite după zece zile. Urmele caracteristice
în aceste incendii constau, de obicei, în zonele focarelor și ale canalelor de fum, în masă carbonizată, sub aspect de zgură sfărâmicioasă, în care se disting și tulpini de plante.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
99
Urmele olfactive

Urmele olfactive, denumite și odorologice, sunt formate din mirosul individual
al persoanelor, animalelor, substanțelor și obiectelor. Ele poartă această denumire datorită sesizării lor cu organele olfactive, fiind create în procesul săvârșirii infracțiunii
sau în strânsă legătură cu aceasta.
Aflate la locul săvârșirii faptei, acestea prezintă importanță pentru cercetarea
criminalistică, deoarece păstrează însușirile individuale ale obiectului creator, mai ales, prin intermediul organelor de simț ale unor animale.
Urmele de miros, sau olfactive, reprezintă o categorie aparte de urme
117.
Folosirea câinilor pentru prelucrarea urmelor de miros s -a impus ca o necesitate
în activitatea de descoperire a făptuitorilor.
Mirosul fiind acea proprietate a subs tanțelor organice și anorganice de a excita
receptorii olfactivi, este lesne de înțeles de ce urmele de miros nu sunt specifice numai omului, ci și animalelor, inclusiv majorității substanțelor care conțin elemente volatile,
precum și altor corpuri din nat ură.
Urma de miros este formată din microparticule – molecule de elemente chimice
volatile – determinate de prezența unei persoane, animal, obiect sau substanțe și
procesele chimico -fizice la care sunt supuse acestea.
Folosirea acestei categorii de urme în interesul justiției, ale descoperirii
infractorilor și corpurilor delicte constituie obiectul odorologiei judiciare, ca ramură a
criminalisticii.
Odorologia judiciară reprezintă știința, care studiază metodele și mijloacele
folosite la descoperirea acesto r urme și procedeele de valorificare în procesul judiciar.
Urmele de miros uman

Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, logic fiind faptul că orice
persoană își lasă particulele de miros specific peste tot pe unde se deplasează, pe fiecare
obiect atins, încălțămintea, îmbrăcămintea sau mănușile nereușind să împiedice
formarea acestui gen de amprentă.
Așa cum se afirmă, în practică, orice măsură de precauție s -ar lua, este imposibil
să se împiedice emisia permanentă de către corpul uman a moleculelor de miros, care
cad pe sol sau se fixează pe obiectele atinse.
Mirosul se prezintă sub forma unor particule invizibile, de natură organică.
Cantitatea și natura particulelor de miros emanate de organismul uman diferă de la organism la organism, în funcție de metabolismul fiecăruia, de starea emoțională la un moment dat, de efortul fizic depus, de anotimp, temperatură, igiena corporală, precum și de alți factori. Mirosul este caracteristic fiecărei persoane, deoarece oamenii s unt
diferiți între ei și au metabolism specific, diferit.
Mirosul uman, specific corpului, mirosul îmbrăcămintei, încălțămintei sau
mirosul altor obiecte cu care a intrat în contact, care rămân în „culoarul” format de deplasarea inevitabilă a unei persoane reprezintă urma de miros uman.
Rezultă deci că urma de miros uman este la rândul ei o combinație de mirosuri
în care predomină însă mirosul specific al individului.

117 Dr. Isac Gheorghe -Puiu – Identificarea persoanelor prin metodele odorologiei judiciare 
Urmele olfactive

Urme de miros uman

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
100 Structura urmei de miros
În structura sa, urma olfactivă cuprinde mai multe categorii de m iros, pe lângă
cel de bază al corpului uman existând și mirosul general sau cel al suportului.
Urma de miros este indivizibilă, volatilă și individuală.
Individualitatea prezintă o mare importanță, deoarece face posibilă păstrarea
specificului fiecărei urme de miros în parte prin mirosul specific omului, chiar în
prezența altor mirosuri.
Amprenta olfactivă sau mirosul individual este mirosul propriu, specific
fiecărui individ în parte, mirosul natural al corpului, care se imprimă în îmbrăcăminte ,
încălț ăminte și obiecte din mediu, care devin purtătoare de miros.
Existența mirosului individual este în strânsă interdependență cu procesele
fiziologice care au loc în organismul uman în cursul metabolismului normal și anormal.
În cursul metabolismului normal, corpul uman emite prin surse originare de
miros (salivă, respirație, transpirație, urină etc.) un număr mare de substanțe chimice care sunt preluate și sintetizate de mediul înconjurător.
În stare de stres a organismului, în cazul metabolismului anormal, emanațiile
volatile, ce conțin peste 130 de substanțe și clase de compuși (eteri, esteri, alcooli, hidrocarburi, cetone ș.a.), sunt de circa 4 ori mai intense.
Se apreciază că mirosul uman este dat în principal de secreția glandelor
sudoripare. Compoziția chimică a sudorii este variabilă, în funcție de intensitatea
proceselor metabolice ale organismului, de îmbolnăvirea unor organe, de schimbarea hranei, de folosirea unor medicamente etc.
Cantitatea de transpirație eliminată normal de om în timpul unei zile este de
circa 500 -700 cm
3 (mililitri), dar, la o solicitare fizică deosebită, la supraîncălzirea
organismului ori în stări de emoție -teamă, situații specifice infractorilor, secreția ajunge
până la 2000 – 2500 cm3.
În aceste emanații se adaugă descuamările fiziologice și patologice ale pielii,
precum și grăsimile produse de glandele sebacee.
Principalele zone de origine a mirosului individual sunt:
– suprafața pielii lipsite de păr (regiunile plantare și palmare);
– suprafețele pielii cu înveliș pilos (trunchiul, membrele, regiunile axilară și
pubiană);
– suprafețele cu un bogat înveliș pilos (regiunea păroasă a capului).
Astfel, unele porțiuni ale corpului au mirosul lor caracteristic, denumit și miros
regional (regiunea plantară, axilară etc.).
Mirosul general este o componentă a urmei de miros uman și vizează totalitatea
mirosurilor cu care omul vine în contact permanent sau ocazional și care poate apărea la mai mulți indivizi.
Mirosul general poate fi structurat în: – miros profesional , cel al locului de muncă, care este prezent la toate
persoanele care își desfășoară activitatea în același loc sau în locuri identice (abatoare, zootehnie, mine etc.);
– miros familial, care se imprimă tuturor persoanelor care locuiesc și
conviețuiesc în același loc;
– mirosul ocazional , rezultat dintr -un contact întîmplător cu diferite medii sau
substanțe, din folosirea produselor cosmetice, fumat ș.a.
Trebuie însă reținut că cele două grupe de mirosuri, individual și general
formează mirosul complex al omului, î n care constanta este mirosul individual, deci
amprenta olfactivă.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
101 Mirosul de mediu . Mirosul complex al omului nu poate fi regăsit în urma de
miros uman decât alternat sau combinat, mai bine zis, cu mirosul din mediul exterior.
Se are în vedere în acest caz, în primul rând, mirosul suportului pe care se păstrează urma (teren, obiecte etc.).
Aceste mirosuri specifice suportului, la care se mai adaugă mirosurile existente
în aer, așa cum am mai arătat, se suprapun, modificând sau chiar alterând esența urmei de miros.
Mirosul de mediu tinde să anihileze mirosul complex al omului din urma de
miros, iar din întrepătrunderea lor rezultă urma de miros uman.
Trebuie precizat faptul că urma de miros uman nu este un produs static, ci unul
dinamic al permanentelor mod ificări chimice, biologice și biochimice în câmpul de
mirosuri.
Urmele de miros uman se păstrează mai bine în timpul nopții decât ziua, datorită
diferențelor de temperatură, umezelii aerului, lipsei razelor solare.
Degradarea sau distrugerea urmei este det erminată de existența pe terenurile
unde este trasată a unor substanțe puternic mirositoare sau iritante care provin din procesul de producție, folosite ca materiale de curățenie și dezinfecție sau intenționat răspândite de elementele infractoare.
În rapor t de acești factori care influențează persistența mirosului, se poate stabili
în ce cazuri și când sunt posibile prelucrarea urmelor de miros și ridicarea acestora în vederea expertizării comparative.
Urmele de miros rezultate în cadrul modificărilor cadav erice tardive,
caracteristice pentru specia umană, pot fi diferențiate de cel al cadavrelor animale cu
ajutorul câinelui special dresat.
Substanțele stupefiante emană microelemente moleculare volatile ale
elementelor de bază componente, având un miros specific față de alte substanțe, datorat structurii chimice, dar cu o „linie” de miros comună la toate drogurile, ceea ce permite ca descoper irea lor sa fie posibilă pe bază de miros.
Nu trebuie să se uite faptul că drogurile descoperite în traficul ilicit nu sunt
decât arareori chimic pure. Acest aspect este valabil în special în cazul heroinei care este, în general, diluată, amestecată cu su bstanțe (ca și chimina, barbituricele sau
cafeina) care pot ascunde prezența heroinei sau, din contră, îi pot mări efectul. Aceeași constatare se poate face și în privința drogurilor (în special L.S.D.) fabricate în laboratoare clandestine. Drogurile prepa rate aici conțin, de obicei, și alte substanțe
(toxice sau nu), deoarece calitatea producției lasă de dorit, procesul de purificare fiind incomplet.
Deoarece explozivii sunt substanțe sau amestecuri volatile, mirosul lor diferă de
la o categorie la alta, f iind influențat de elementele care îi compun, concentrația
acestora, procentajul în compoziție și, nu în ultimul rând, gradul de volatilitate a substanțelor luate ca atare și a amestecului ca întreg, dar au și un miros comun, însă diferit de al altor subst anțe, datorită compușilor chimici utilizați la toți explozivii
(compuși și derivați de azot).

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
102
9.12. Urme biologice

Prin urme biologice, într -o accepțiune globală, se pot înțelege totalitatea urmelor
alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente
ale acestora (organe, țesuturi).
Într-o accepțiune restrânsă, urmele biologice de interes criminalistic le -ar reuni
numai pe cele umane (sânge, secreții, diverse tipuri de țesuturi, fire de păr sau celule).
Abordarea ar fi limitată excluzâdu -se situațiile în care urmele de sol care conțin
microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau acvatice), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr și sângele animal, pot constitui
dovezi care pot proba prezența suspecților la locul infracțiunii, participarea acestora la acte de braconaj, sau timpul scurs de la deces.
Din perspectiva valorii urmei în direcția identificării persoanei care a creat -o,
genetica judiciară clasifică prob ele biologice în trei categorii, astfel:
– urme cu înalt grad de precizie în identificarea profilului genetic : sânge, lichid
seminal (care chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN), salivă (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată – țigări,
periuțe de dinți, ambalaje ale țigărilor de foi, măști, veselă, timb re și plicuri poștale
etc.);
– urme cu potențial în definirea profilului genetic : secreție vaginală (în cazurile
de viol poate conține un amestec de celule provenind de la victimă și agresor), secreții nazale, păr (numai părul smuls are valoare pentru anal izele nucleare ADN), fragmente
de țesuturi, celule ale pielii, urină, oase (măduva poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată);
– urme cu potențial în analizele genetice mitocondriale : probe biologice sub
formă de microurme sau degradat e aproape în totalitate. Pentru cazurile în care
cantitatea de ADN este foarte redusă (cum este cazul analizei unor țesuturi precum oase, dinți și păr), probabilitatea obținerii unor rezultate valorificabile prin genotiparea ADN mitocondrial (mtADN) este mai mare decât prin folosirea markerilor polimorfici care se află în ADN nuclear (de ex. STR).

Microurme biologice

Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici
mecanice invizibile ori slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice.
De asemenea, microurmele biologice pot fi definite ca fiind ac ele tipuri de urme
care pot fi transferate de la o persoană pe diverse obiecte – suport sau pe o altă persoană și care nu pot fi observate macroscopic (microurmele pot fi sub formă de celule epiteliale, transpirație, mătreață, salivă etc. ).
Conform accepț iunii de mai sus, caracteristicile microurmelor sunt:
– posibilitatea observării lor numai prin vizualizare microscopică;
– o stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei;
– necesitatea folosirii unor metode specifice în cursul cercetărilor.
În co ntextul geneticii judiciare noțiunea de microurmă biologică presupune
existența unei cantități foarte mici de ADN de interes („low copy number”).

Factorii distructivi ai urmelor biologice 
Urme biologice

Microurme biologice

Factori distructivi ai
urmelor biologice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
103
a) Microorganismele și fungii
Sunt cei mai importanți factori distructivi ai urmelor biologice, deoarece prin
acțiunea fermentativă anaerobă și atacul propriilor enzime proteolitice acestea vor
metaboliza mediile proteice și polizaharidice. Prin această degradare sunt distrus e
proteinele, glucidele și lipidele celulare, acțiunea îndelungată distrugând în totalitate chiar acizii nucleici.
În general, fiind organisme anaerobe, un factor favorizant îl constituie
ambalarea urmelor biologice în recipiente ermetic închise.
b) Umezea la, căldura și radiațiile ultraviolete
Sunt condiții optime pentru dezvoltarea microorganismelor și fungilor, motiv
pentru care este necesară uscarea imediată a urmelor biologice și ambalarea acestora în hârtie.
Căldura excesivă poate duce la denaturarea i reversibilă a proteinelor și acizilor
nucleici, orice determinare fiind compromisă.
Radiațiile ultraviolete (radiațiile solare) pot fi un factor distructiv al
fragmentelor de acizi nucleici. Expunerea probelor biologice la radiațiile UV pentru un timp înd elungat poate modifica ireversibil structura ADN.
c) Acțiunea substanțelor chimice
Acizii, bazele, coloranții, substanțele puternic oxidante sau reducătoare
acționează distructiv prin denaturarea ireversibilă a structurii proteinelor.
d) Enzimele celulare
Sunt localizate în citoplasma sau nucleul celular, fiind responsabile de acțiunea
proteolitică ce duce la scindarea proteinelor citoplasmatice în fragmente peptidice, în final obținându- se un mediu de cultură optim atacului bacterian.
O clasă aparte de enz ime o reprezintă endonucleazele de restricție a căror
acțiune scindează lanțul dublu catenar al acidului deoxiribonucleic cu formarea de fragmente degradate ce fac imposibilă genotiparea urmei biologice.
Acțiunea proteolitică a enzimelor poate fi limitată prin uscarea urmelor
biologice, urmată de păstrarea la temperaturi cuprinse între +4 și – 10
oC.

Transferul urmelor biologice

Probele biologice sunt utilizate pentru probarea contactului fizic al unei
persoane cu o altă persoană, cu un obiect sau prezența unei persoane într -o anumită
locație. Fenomenul prin care urmele biologice sunt preluate pe diverse suporturi se
numește fenomen de transfer.
Urmele biologice umane (sânge, spermă, fire de păr etc.) pot fi transferate în
mod direct pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la fața locului. Depuse pe suporturi, lichidele biologice aderă sub formă de pete. Urmele biologice solide (țesuturi, fire de păr) se pot depune pe obiecte prin contact direct.
Transferul urmelor biologice poate fi rezulatul următoarelor situații:
a. Transferul direct (primar)
– transferul produșilor biologici care aparțin suspectului pe victimă (pe corpul
acesteia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte);
– transferul produșilor biologici care aparțin suspectului pe un obiect din câmpul
infracțional;
– transferul produșilor biologici care aparțin victimei pe suspect (pe corpul
acestuia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte); 
Transferul urmelor
biologice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
104 – transferul produșilor biologici care aparțin vi ctimei pe un obiect din câmpul
infracțional;
– transferul produșilor biologici care aparțin unui martor pe victimă sau suspect;
– transferul produșilor biologici care aparțin unui martor pe un obiect din
câmpul infracțional.
b. Transferul indirect (secundar)
Sunt cazuri în care produșii biologici pot fi transferați victimei, suspectului sau
pe un obiect printr -un vector intermediar. În acest caz, transferul este secundar și nu
există contact fizic nemijlocit între sursă și suport. Vectorul poate fi o personă sau un
obiect. Transferul indirect al urmei nu constituie probă pentru a lega o anumită
persoană de infracțiune.
Echipamente de protecție:
– vestimentație sterilă (costume de unică folosință sau sterilizabile, inclusiv
pentru protecția încălțămin tei);
– mănuși de unică folosință, sterile, fără pudră;
– mască de protecție pentru gură;
– bonetă;
– ochelari de protecție.
Măsuri de siguranță: urmele biologice pot conține agenți biologici patogeni și
de aceea trebuie să se utilizeze echipamentul de pro tecție (costum, mănuși, ochelari de
protecție, măști).
Reguli generale pentru recoltarea și manipularea urmelor biologice:
– purtarea echipamentului de protecție este obligatorie pentru desfășurarea
activitățiilor din câmpul infracțional;
– în timpul desfășurării activității în câmpul infracțional, pentru identificarea,
fixarea, recoltarea, conservarea și ambalarea urmelor sau microurmelor biologice este interzis fumatul sau consumul de băuturi și alimente;
– pentru recoltarea si manipularea urmelor se va folosi instrumentar steril și
mănuși sterile din latex care trebuie să fie schimbate după fiecare recoltare;
– nu se vor manipula simultan mai multe urme;
– urmele nu trebuie să vină în contact una cu cealaltă în timpul recoltării –
intercontaminare. O biectele provenind de la suspecți și de la victime trebuie să fie în
permanență separate; acestea nu vor fi în contact cu aceleași obiecte în timpul manipulării (de exemplu în mașina de transport, camerele de anchetă etc.);
– nu se ating cu mâna descoperit ă zonele obiectelor unde se presupune că există
urme sau microurme biologice;
– când este posibil, trebuie expediat ca atare obiectul purtător de urme la
laborator, fără a se încerca prelevarea acestora sau decuparea zonelor bănuite a conține urme biologic e;
– fiecare urmă descoperită trebuie să fie recoltată și ambalată separat;
– pentru perioade mari de timp (mai mult de 1 an), urmele uscate sunt
conservate la o temperatura cuprinsă între -18 și -20
oC, iar pentru perioade mici, de
până la un 1 an, se păstreză la aproximativ 4oC;
– urmele vechi care sunt uscate și au fost ținute la temperatura camerei până în
momentul expedierii către laborator, vor fi în continuare ținute în aceleași condiții, fără a se congela înainte de a fi utilizate;
– urmele biolo gice aflate în stare umedă vor fi uscate în incinte special destinate
acestui scop, folosind condițiile atmosferice sau surse de ventilație indirectă, la temperatura ambiantă;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
105 – toate urmele ambalate trebuie etichetate;
– dacă urmele sunt uscate și nu pot fi răzuite ori dacă obiectul nu poate fi ridicat
ca atare, se vor utiliza pentru colectare tampoane sterile din bumbac (bețișoare de
curățat urechile sau cele standardizate pentru exudate biologice) care vor fi umectate cu o picătură de apă distilată (ster ilă) sau cu alcool etilic 100%;
– pentru urmele în cantitate suficientă și a căror natură permite răzuirea, se poate
utiliza un bisturiu sterilizat pentru a transfera urmele direct într -un ambalaj din hârtie
curată;
– pentru obiectele textile care pot fi tăiate, se decupează urma, după ce aceasta a
fost fotografiată iar poziția sa notată în detaliu, și se ambalează direct dacă este uscată. În condițiile în care este umedă, aceasta se usucă și apoi se ambalează individual în plicuri din hârtie;
– pentru obi ectele purtătoare de urme sau microurme biologice care sunt
transportabile, se respectă următoarele:
– dacă urmele nu sunt uscate, vor fi lăsate să se usuce în incinte destinate
acestui scop, fără a utiliza surse de căldură;
– ambalarea se execută astfel î ncât să se păstreze distribuția originală a
petelor de sânge;
– obiectele astfel colectate vor fi înregistrate cu atenție, pentru a se evita
confuziile.
– țesuturile biologice moi, osoase, fragmentele de organe, urină lichidă sau alte
materiale biologice trebuie să fie ambalate separat în recipiente etanșe– se utilizează
eprubete, cutii, sticle etc. din sticlă sau material plastic. Recipientul se etichetează
pentru individualizare și se congelează imediat. În aceste condiții se păstrează până se analizează;
– nu se utilizează pentru conservare formol (formaldehidă), deoarece conduce la
degradarea ADN –ului;
– urmele de sânge care vor fi utilizate ca referințe, recoltate de la persoane
diagnosticate cu HIV sau hepatită, trebuie să fie depozitate în recipiente s peciale și
marcate distinct cu inscripția: „conține sânge infectat cu HIV” sau „conține sânge infectat cu Hepatita”.
Reguli pentru protejarea urmelor:
– se va evita contaminarea în momentul colectării urmelor biologice
(echipamentul complet de protecție es te obligatoriu);
– se va preveni intercontaminarea urmelor biologice cu material celular străin
prin schimbarea mănușilor;
– se vor proteja urmele de umiditate, lumină solară directă și căldură;
– se vor usca la temperatura camerei, la întuneric dacă este posibil.

Ambalarea și depozitarea urmelor biologice

Urmele și microurmele uscate, tampoanele pe suprafața cărora a fost transferat
material biologic, eșantioanele și obiectele ridicate din câmpul infrac țiunii, care sunt
uscate în prealabil dacă este cazul, se ambalează mai întâi în hârtie sau plicuri sterile,
apoi în cutii din carton sau saci din hârtie. Se depozitează la temperatura camerei, fără a fi supuse luminii solare directe. Materialul biologic e ste stabil în aceste condiții pentru
o perioadă de minim 5 ani.
Țesuturile biologice care nu pot fi uscate se ambalează în recipiente din sticlă
sau material plastic și se depozitează la o temperatură cuprinsă între – 16 și – 20°C. 
Ambalarea și
depozitarea urmelor
biologice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
106
Transportul urmelor biologice

Toate urmele trebuie să fie trimise astfel încât timpul de transport să fie cât mai
scurt.
Pentru țesuturile biologice care au fost congelate, trebuie să fie menținută
temperatura de conservare prin folosirea lăzil or frigorifice sau a gheții, pentru ca
materialul biologic să nu se decongeleze.
Urmele de sânge
Sângele sub formă de urme permite, prin intermediul genotipării ADN -ului
conținut în acesta, identificarea persoanei de la care provine, având, din acest motiv, o
valoare probatorie ridicată. De asemenea, aceste urme pot fi valorificate și prin determinări serologice pentru stabilirea grupei sanguine.
Documentarea dinamicii urmelor de sânge poate furniza informații cu privire la
mecanismul ui de agresare sau poziționare a cuplului victimă -agresor.
Forma și aspectul lor sunt influențate de o serie de factori ca: dinamica modului
de creare, cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, precum și a unghiului de incidență.
După modul de creare, se prezintă sub formă de dâre, dacă în timpul scurgerii
persoana se afla în mișcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus
relativ, și ca mânjituri , rezultate din ștergerea mâinilor, a picioarelor ori a obiectelor
acoper ite cu sânge.
După unghiul de incidență, de contact cu obiectul suport, urmele de sânge pot fi
rotunde ori alungite. Forma rotundă este determinată de căderea sub un unghi drept, iar forma alungită, când unghiul de incidență a fost ascuțit.
Desigur că aceste forme se întâlnesc când obiectul primitor are o suprafață
destul de netedă. Pe obiectele poroase nu vom întâlni asemenea forme.
Identificarea și recoltarea urmelor de sânge
În urma transferului urmei biologice (transfer direct sau indirect), aceasta
rămâne atașată pe suport fie prin absorbție fie prin stratificare. În general, lichidele biologice vor fi absorbite, în timp ce urmele solide vor adera la suprafață. Metoda de recoltare depinde de tipul urmei sau microurmei, precum și de modul în care aceasta se prezintă.
Uneori este dificilă detectarea urmelor de sânge (prezente doar în formă latentă).
Ele variază în funcție de vechime și de suprafața pe care se află și pot avea culori
începând de la roșu până la negru. Din aceste motive, pentru detectarea acestora trebuie să fie folosite procedee suplimentare, cum ar fi utilizarea surselor de iluminare cu lungimea de undă ultraviolet (UV) sau alte metode speciale (de ex. utilizar ea
Luminolului sau Hemidentului).
Urmele de sânge pot avea forme variate de dispunere și, în consecință, pot
furniza informații despre modul lor de formare, inclusiv sub aspect traseologic. Aceste forme sunt:
– picături;
– stropi;
– bălți;
– sânge coagulat (cheaguri);
– mânjituri; 
Transportul urmelor
biologice

Urmele de sânge

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
107 – trasee de picături;
– alte forme (amprente digitale sau palmare în/cu sânge, urme de picioare sau
încălțăminte create cu/în sânge).

Urme de sânge lichid

Urmele de sânge lichid vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac
(recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feșe)
pentru absorbția sângelui lichid sau a cheagurilor, fără a fi absorbite zonele în care există numai ser (lichid incolor). Sângele astfel transferat va fi supus operației de uscare
pe suportul de recoltare și apoi ambalat într -un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din
material plastic (cutia din carton) special destinată, care au rolul de a pr oteja fizic de
următorul ambalaj (plic, colet) în care se va introduce și eticheta.
Urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura camerei pentru
perioade de timp de până la 5 ani, dacă urmele de sânge sunt perfect uscate, iar pentru perioade mai mari sau în stare umedă la temperaturi cuprinse între – 16 și – 20
oC.
Toate urmele recoltate, conservate și ambalate trebuie să fie etichetate cu
numărul dosarului, data, ora, locația și numele persoanei care a recoltat.
Dacă nu poate fi respectat ă procedura de mai sus, atunci urmele de sânge lichid
se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă, dacă sângele este coagulat, și se depun într -un recipient (eprubetă) din sticlă sau material plastic, se adaugă o substanță
de conservare (EDTA, etc. ), se agită energic și se închide ermetic. Proba astfel
conservată poate fi păstrată la o temperatură de aproximativ 40
oC, pentru o perioadă de
maxim 30 zile. Pe perioada transportului trebuie să fie menținută temperatura de maxim 4
oC, folosind lăzi frigor ifice și gheață.
Urme de sânge lichid aflate în zăpadă sau în apă Aceste urme vor fi ridicate în cel mai scurt timp pentru a preveni diluarea lor
după următoarea procedură:
– se colectează în cantitățile maxim posibile;
– se etichetează în mod corespunzător ambalajul;
– urmele vor fi congelate;
– urmele se vor înainta la laborator în cel mai scurt timp posibil.
Dacă este posibil, urmele se depun pe tampoane sterile din bumbac, concentrând
într-o arie limitată întreaga probă și se usucă în condiții sterile, ambalate și etichetate
corect. Aceste urme păstrate, dacă sunt perfect uscate, pot fi păstrate pentru o perioadă de maxim 1 an la temperatura camerei, iar pentru perioade mai mari se congelează la temperaturi cuprinse între – 16 și – 20
oC.

Urme de sânge umede

Reguli de respectat în cazul prelevării:
Urme de sânge aflate în stare umedă pe obiecte vestimentare
– obiectele de îmbrăcăminte vor fi așezate pe suprafețe curate și lăsate să se
usuce;
– nu se vor ambala niciodată obiecte de îmbrăcăminte în ambalaje din material
plastic;
– dacă pe același obiect suport sunt prezente mai multe tipuri de urme biologice
sau sunt dispuse distinct și pot proveni de la persoane diferite, după uscare vor fi 
Urme de sânge lichid

Urme de sânge umede

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
108 protejate împotriva intercontaminării p rin fixarea unor coli de hârtie pe zonele
respective, care au rolul de a evita ajungerea în contact a acestor regiuni ale obiectului.
Urme de sânge uscat aflate pe obiecte care pot fi detașate
– porțiunea din obiectul respectiv, care conține urme de sânge, va fi tăiată cu
ajutorul unui instrument contondent sterilizat în prealabil;
– fiecare fragment tăiat va fi ambalat separat în hârtie, iar ambalajul final va fi
etichetat;
– dacă urma este difuză, se va ridica o porțiune de control dintr -o zonă fără urme
de sânge, care se se va supune acelorași operații de ambalare și etichetare ca și
anterioara.
Urme de sânge uscat aflate pe obiecte suport care nu pot fi transportate sau
decupate
– se ia un tampon steril și se umectează cu apă sterilă;
– se trece ușor cap ătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel
încât să se poată realiza o concentrare a microurmelor într -o anumită parte a
tamponului;
– se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril sau al altui
instrument steril;
– se vor preleva câte două urme din aceeași regiune;
– tampoanele se usucă în condiții absolut sterile, ferite de surse de căldură ori
radiații solare sau, dacă nu este posibil, se păstrează la maxim 4oC până la ajungerea în
laborator;
– fiecare urmă se ambale ază separat în două plicuri din hârtie și se etichetează
corespunzător;
– se va preleva o urmă de control dintr -o zonă adiacentă care nu conține
microurme de sânge.
Salivă, transpirație și secreții nazale

Urmele care pot fi folosite pentru identificarea unui individ utilizând
examinarea ADN a celulelor prezente în salivă/secreții nazale sau prin metode serologice sunt:
– resturi de țigară;
– vase de băut;
– șervețele;
– gumă de mestecat;
– timbre;
– plicuri;
– urme de mușcătură;
– urme de salivă pe părți ale corpului;
– alimente parțial consumate;
– măști faciale etc.
Identificarea și recoltarea urmelor de salivă, transpirație și secreții nazale
Urmele de salivă sunt greu detectabile cu ochiul liber. De aceea, ca măsură de
precauție, se ridică și se conservă obiectele suspectate a fi purtătoare a acestui gen de
urme sau orice urmă prezentă în locuri predispuse a conține salivă.
Colectarea și conservarea urmelor de salivă
– se va folosi instrumentar de lucru și ambalaje sterile; 
Sânge,transpirație și
secreții nazale

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
109 – urmele de salivă lichidă vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac
(recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feșe)
pentru absorbția salivei lichide sau în amestec cu mucilagii. Saliva as tfel transferată va
fi supusă operației de uscare pe suportul de recoltare și apoi ambalată într -un plic din
hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special destinată, care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (pl ic, colet) în care se va introduce
și eticheta;
– urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura camerei pentru
perioade de timp de până la 5 ani, dacă urmele de salivă sunt perfect uscate, iar pentru perioade mai mari sau în stare umedă la temperaturi cuprinse între – 16 și – 20
oC;
– dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci urmele de salivă
lichidă se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă și se depun într -un recipient
(eprubetă) din sticlă sau material plastic și se închide ermetic. Se inscripționează
eprubeta cu datele urmei (inclusiv numele persoanei care a ridicat urma). Proba astfel
conservată poate fi păstrată la o temperatură de aproximativ 4oC, pentru o perioadă de
maxim 30 zile. Pe perioada transportului tr ebuie să fie menținută temperatura de maxim
4oC, folosind lăzi frigorifice și gheață.
Ambalarea/depozitarea/transportul
Urmele uscate se vor ambala în cutii sau containere din hârtie și se vor depozita
la temperatura camerei departe de lumina solară (posib il pentru o perioadă indefinită).

Secrețiile vaginale și sperma

Secrețiile vaginale și sperma au un potențial ridicat de identificare prin
examinarea ADN -ului, din aceste motiv au o valoare probatorie ridicată, în special în
cazurile de viol. Urmele de spermă au în general o colorație alb –gălbuie și un aspect
ușor rugos.
Identificarea urmelor constituite din secreții vaginale și spermă:
– urmele de spermă sunt deseori destul de greu perceptibile, fiind prezente sub
formă de pete de culoare gri -alb/galben -bej pe obiecte diverse sau părți ale corpului;
– secrețiile genit ale sunt foarte greu, uneori imposibil de detectat;
– utilizarea instrumentelor de iluminat cu lungime de undă în domeniul
ultravioletelor (lămpi UV, Polilight etc.) ajută la identicarea acestor tipuri de urme;
– testele pentru stabilirea exactă a constitu ției urmelor se efectuează în cadrul
laboratorului destinat acestui scop.
Urmele constituite din secreții vaginale și spermă pot fi identificate pe victimă
astfel:
– suprafața corpului, vagin, penis, anus, gură, păr etc.;
– îmbrăcăminte (care a fost purtată în timpul sau după comiterea faptei sau
obiecte de îmbrăcăminte care au fost deja aruncate);
– lenjerie intimă, în special pantaloni, chiloți, tampoane igienice.
Autorul poate fi purtător al acestor tipuri de urme, localizate pe:
– suprafața corpul ui, penis, păr;
– obiectele vestimentare purtate în timpul comiterii actului.
Ambalarea, depozitarea și transportul
Se vor ambala urmele recoltate doar după ce acestea au fost perfect uscate, în
cutii sau containere din hârtie, și se vor depozita la temper atura camerei, fără a fi
expuse radiației solare directe. 
Secrețiile vaginale și
sperma

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
110 În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca urmele să fie protejate de
abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare urmă trebuie să fie ambalată
individual și etichetată.
Identificarea și recoltarea urmelor constituite din spermă/secreție vaginală
prezente pe obiecte de dimensiuni mari , care pot fi tăiate va respecta următoarea
metodologie:
– din această categorie fac parte: covoarele, paturile, tapițeria, obiectele din lem n
sau metal aflate în scena infracțiunii;
– se folosește un instrument steril contondent (bisturiu, foarfece) pentru a se
decupa zona care conține urma;
– dacă urma se află în stare umedă, vor fi luate măsuri pentru uscarea acesteia în
condiții care să evi te contaminarea sau intercontaminarea;
– fiecare fragment tăiat va fi ambalat inițial în hârtie curată, apoi într -un alt
ambalaj din hârtie (colet, plic) care se inscripționează corespunzător;
– fragmentele de obiecte conținând urmele în stare perfect uscată pot fi păstrate
la temperatura camerei pentru o perioadă de minim 5 ani.

Depozite subunghiale și unghii

Unghiile pot asigura o sursă probatorie prin analizarea materialului biologic
conținut pe suprafața acestora și/sau sub formă de depozit. Proveniența lor poate fi de la
victimă sau de la autor, în funcție de care este căutat materialul biologic.
Infracțiunile în care unghiile și/sau depozitele subunghiale pot avea importanță
includ faptele comise cu viol ență, atunci când există un contact direct de atac sau
apărare între victimă și autor.
Protejarea urmelor biologice din depozitul subunghial
Se va evita contaminarea atunci când se colectează urmele, folosind echipament
de protecție constituit din salopet ă, mănuși, mască facială, protecție pentru
încălțăminte.
Dacă recoltarea nu se face la fața locului, fiecare mână se ambalează separat în
pungi din hârtie care se leagă cu bandă adezivă pe încheietura mâinii astfel încât să nu existe posibilitatea pierderii sau detașării accidentale a acestor urme, până la momentul efectuării necropsiei la serviciul de medicină legală. La fel se procedează și pentru picioarele victimei, dacă aceasta este găsită desculță.
Recoltarea urmelor biologice din depozitul subunghial
Metoda de recoltare depinde de tipul de urmă care se presupune că va fi
descoperită: depozit subunghial sau unghii.
Depozitul subunghial
Urmele sau microurmele biologice din depozitul subunghial pot fi depuse
stratificat pe ambele părți ale unghiilor. Recoltarea acestor tipuri de urme se realizează
astfel:
– sunt necesare tampoane sterile (recoltoare, baghete subțiri din plastic sau lemn
având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluție alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrum ent și ambalaje din hârtie;
– se ia un tampon steril și se umectează cu apă sterilă, soluție alcoolică 75% sau
ser fiziologic;
– dacă victima are unghiile lungi sau scurte, se pot preleva microurmele atât de
pe partea interioară, cât și de pe cea exterioară a unghiilor cu ajutorul unui tampon 
Depozite subunghiale
și unghii

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
111 umectat steril, prin frecare ușoară, evitându- se pe cât posibil contactul tamponului cu
pielea;
– se trece ușor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel
încât să se poată recolta majorita r celulele epiteliale remanente în stratul superficial și
totodată o concentrare a microurmei într -o zonă cât mai mică a tamponului;
– tamponul se usucă în condiții absolut sterile, ferit de surse de căldură, radiații
solare sau curenți de aer. Dacă nu est e posibil ca tampoanele să fie uscate, se păstrează
prin congelare la – 18oC până la ajungerea în laborator;
– după recoltarea materialului biologic reținut superficial pe suprafața și
dedesubtul unghiilor, se trece la recoltarea depozitului subunghial cons tituit din materie
vizibilă, astfel:
Cu ajutorul unei spatule subțiri sau a unui bisturiu, se detașează materia reținută
între unghii și piele (depozitul) direct pe suprafața unei hârtii curate. Depozitul fiecărui
deget va fi tratat, ambalat și etichetat s eparat.
– după recoltare, proba se ambalează în al doilea plic, se etichetează cu numele
persoanei de la care a fost recoltată, data și zona de unde a fost prelevată și se sigilează.

Fire de păr

Părul uman, corporal sau capilar este important pentru examinarea ADN. Specia
din care face parte animalul poate fi, de asemenea, determinată.
Aplicații criminalistice:
– examinarea ADN a celulelor prezente în bulbul firului de păr, analiza
mitocondrială a firelor de păr;
– examinări toxicolo gice;
– examinări morfologice (aspect, culoare, canalul medular, keratina, păr
smuls/colorat, paraziț , ietc).
În cazul infracțiunilor cu violență, o atenție deosebită trebuie să fie acordată
părului de pe hainele cadavrului, din depozitele subunghiale ale victimei/autorului, de
pe uneltele folosite la comiterea faptei, de pe măștile faciale sau de pe căști, cagule, sepci, din vehicule (tetiere) etc.
În cazul unor infracțiuni sexuale, firele de păr pot fi găsite pe lenjeria de pat și
pe haine, precum și pe c adavrele victimei/autorului. În cazul unor accidente de
circulație, păr uman poate adera la zonele de impact.
Ambalarea/depozitarea/transportul
Se va depozita separat părul în litigiu și cel model de comparație în coli de
hârtie împăturite sau în mici pungi din hârtie, în funcție de zona de unde au fost
colectate și apoi sunt bine închise. Se etichetează firele de păr în litigiu în mod clar. În ceea ce privește ambalarea pentru transport, se face astfel încât urmele să fie protejate de contaminare și de alte deteriorări. Fiecare urmă trebuie ambalată individual și clar
etichetată.
Recoltarea și conservarea firelor de păr va respecta etapele următoarei
metodologii:
– se va colecta cu grijă părul care a fost observat cu ochiul liber sau cu
instrumente opti ce; folosindu- se pensete cu vârful plat;
– se va conserva părul care a aderat la alte suporturi (posibil urme de sânge,
spermă sau alte urme), împreună cu suportul; 
Fire de păr

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
112 – se va folosi un nou pieptene pentru a pieptăna pe un coală de hârtie material
model de co mparație din zona pubiană (medicul sau persoana implicată ar trebui să facă
acest lucru). Pieptenele și părul se conservă împreună;
– dacă se suspectează incendierea, se caută păr ars (de exemplu pe spatele mâinii
autorului) pentru descoperirea urmelor de ardere a părului, folosind lupa dacă este
necesar; se fotografiază înainte de a colecta aceste urme. Părul ars se taie, păstrând capetele intacte;
– părul foarte scurt va fi tăiat folosind un aparat de ras de unică folosință și se
vor colecta firele de păr pe o coală de hârtie poziționată dedesubt. Părul se usucă și se
ambalează într -o coală de hârtie împăturită;
– înainte de a colecta alte tipuri de urme care aderă la suport (urme de ardere,
urme de explozivi, reziduu de fum, sticlă și fibre textile etc.), utilizând bandă adezivă se ridică părul vizibil care aderă direct la suport;
– dacă este posibil, nu se schimbă poziția firelor de păr aflate la fața locului
(„probă de situație” – de exemplu unealta folosită la comiterea faptei) ori a firelor de
păr dete riorate (de exemplu zdrobite sub un ciob de sticlă), conservând această urmă
împreună cu suportul;
– fiecare grup de urme se ambalează separat, ambalajele fiind inscripționate și
sigilate corespunzător;
– recoltarea se va face cu mare grijă pentru a nu se pierde celulele de țesut
atașate pe rădăcina firului de păr;
– dacă părul este impregnat cu sânge sau cu alte fluide biologice fiecare urmă
distinctă se va ambala separat;
– urmele se păstrează în frigider și se înaintează la laborator în cel mai scurt timp
posibil.
Fecale și urină

Aceste tipuri de urme biologice pot fi examinate din punct de vedere al geneticii
judiciare pentru identificarea persoanei de la care provin și parțial din punct de vedere chimic sau toxicologic (urina).
Este știut faptul că fecalele, indiferent de origine, sunt un mediu bacteriologic
foarte bun. Acesta poate duce la distrugerea oricărei microurme biologice care ar putea sta la baza stabilirii unui profil genetic, dar, în anumite situații și cu o prelevare corectă
a microurmelor care conțin celule nucleate, acestea pot fi genotipate.
În câmpul infracțiunii pot exista astfel de urme, în special în cazul spargerilor,
vandalismului sau privării de libertate. Acestea pot proveni atât de la victime, cât și de la autori. Identificarea acestor tipuri de urme se poate face după proprietățile
morfologice. 
Fecale și urină

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
113 Protejarea urmelor
– se va evita contaminarea urmelor în momentul recoltării (mănuși, salopete,
protecții pentru încălțăminte, măști);
– se previne contaminarea cu material celular străin (se schimbă mănușile, nu se
vorbește);
– urmele se vor proteja de umiditate, lumină solară directă și căldură;
– urmele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei, la întuneric dacă
este posibil.
Ambalarea, depozitarea și transportul
Urmele uscate se vor ambala în cutii sau containere din hârtie și se vor depozita
la temperatura camerei departe de lumina solară (posibil pentru o perioadă indefinită.
În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca urmele să fie prot ejate de
abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare obiect de urmă trebuie să fie
ambalat individual și etichetat clar.
Recoltarea urmelor biologice constituite din materii fecale sau urină va
respecta etapele următoarei metodologii:
– dacă urmele sunt găsite pe un alt material (de exemplu hârtie igienică, obiecte
de îmbrăcăminte), acestea se lasă urmele în starea în care se află și se conservă întregul material suport;
– se vor colecta și se vor depozita fecalele tari sau uscate prin frecar ea
exteriorului fecalelor cu un tampon;
– fecalele lichide sau în cantitățile mari sunt în general mai puțin valoroase
pentru examinări; dacă este necesar urmele se vor conserva la – 20°C într -un recipient;
– urina trebuie să fie colectată în stare lichidă și într -un volum cât mai mare,
deoarece celulele prezente urmează să fie concentrate în laborator, obținându -se în final
un extract al acestora;
– pentru colectarea urinei sunt necesare următoarele: seringă sterilă cu o
capacitate de peste 5 ml, recipient steril cu un volum suficient de mare pentru a fi transferată;
– urina va fi transferată în containere curate, sterile (din material plastic sau din
sticlă) cât mai repede posibil;
– fiecare container va fi sigilat și inscripționat corespunzător;
– după col ectare, urina trebuie păstrată la o temperatură de maxim 4
0C până la
ajungerea în laborator.
Recoltarea și conservarea microurmelor biologice identificate în zona
mușcăturilor va respecta etapele următoarei metodologii:
– se ia un tampon steril și se umectează cu apă sterilă, soluție alcoolică 75% sau
ser fiziologic;
– se trece ușor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel
încât să se poată recolta majoritatea celulele epiteliale remanente în stratul superficial și totodată o conc entrare a microurmei într -o zonă cât mai mică a tamponului;
– tamponul se usucă în condiții absolut sterile, ferit de surse de căldură ori
radiații solare, sau dacă acest lucru nu este posibil, se păstrează la maxim 4
0C până la
ajungerea în laborator;
– se ambalează corespunzător în două plicuri, se etichetează cu numele
persoanei de la care a fost recoltat, data și zona de unde a fost prelevat și se sigilează;
– se ambalează în plic din hârtie, se etichetează.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
114 Urme provenite din contactul cu pielea și transpirația
Prin manipularea de mai multe ori a unui obiect vor fi transferate pe suprafața
acestuia celule epiteliale care se vor depune stratificat. Acestea sunt urme care pot fi
folosite pentru a identifica un individ prin intermediul genotipării celulelor nucleate
care au fost transferate prin contact sau transpirație (contact tegumentar).
La recoltarea acestui gen de microurme biologice, trebuie să se țină cont de
această dispunere în straturi , deoarece oferă posibilitatea prelevării microurmelor sau
urmelor biologice care provin de la persoane diferite, în funcție de modul de prelevare.
Aceste tipuri de urme pot fi găsite pe cele mai variate suporturi, cum ar fi:
– haine (încălțăminte);
– mănu și;
– pălării sau măști;
– arme folosite la comiterea faptei (cuțit, armă de foc, piatră etc.), unelte folosite
la spargere (șurubelniță, levier etc.) sau alte obiecte;
– piele (de exemplu pielea victimei);
– vehicule (volan, schimbător de viteze etc.).
Urmele provenind din contact sunt, de regulă, invizibile. De aceea, ca măsură de
precauție, se conservă orice obiecte care pot furniza asemenea urme sau zonele din care se pot colecta astfel de urme (de exemplu guler și bată), chiar dacă doar se bănuiește existența lor.
Recoltarea ambalarea și protejarea urmelor va respecta etapele următoarei
metodologii:
– pentru suporturile neabsorbante , se folosește un tampon steril umezit cu apă
distilată sterilă;
– pentru suporturi absorbante , urmele se colectează în for ma originală împreună
cu suportul. În general, întregul suport (de exemplu un obiect de îmbrăcăminte) se plasează într -un ambalaj din hârtie curată;
– pentru materiale suport de mari dimensiuni , care nu pot fi transportate
(covoare mari, tapet etc.) se fol osește un instrument steril (lame de bisturiu) pentru a
tăia zona de interes care ulterior se pune într -un ambalaj din hârtie curată.
– se va evita contaminarea urmelor în momentul recoltării (mănuși, salopete,
protecții pentru încălțăminte, măști);
– se previne contaminarea cu material celular străin (se schimbă mănușile, nu se
vorbește);
– urmele se vor proteja de umiditate, lumină solară directă și căldură;
– urmele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei, la întuneric dacă
este posibil;
– în cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca urmele să fie protejate
de abraziuni, contaminări sau alte deteriorări;
– fiecare obiect purtător de urmă trebuie să fie ambalat individual și etichetat
clar.
Recoltarea și conservarea microurmelor biologice de transfer
În cazul în care urmele biologice nu formează depozite sau pete vizibile pe
obiecte și există numai suspiciunea unui transfer de celule către un anumit suport (prin frecare , apucare etc.), urmele se recoltează astfel:
– sunt necesare echipament de protecție (constituit din salopetă, mănuși, mască
facială, protecție pentru încălțăminte), tampoane sterile (recoltoare, baghete subțiri din plastic sau lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluție alcoolică 
Urme provenite din
contactul cu pielea și
transpirația

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
115 75% sau ser fi ziologic, foarfece sau alt instrument tăietor asemănător, ambalaje din
hârtie;
– se vor folosi instrumentar de lucru și ambalaje sterile;
– se va documenta localizarea probei (descriere, fotografiere, schiță);
– în toate cazurile în care este posibil, se v or înainta la laborator obiectele
purtătoare ca atare, având grijă să nu se contamineze sau intercontamineze;
– dacă obiectele purtătoare nu se pot ridica de la locul faptei din cauza naturii
sau dimensiunilor acestora, recoltarea urmei biologice se face p rin transfer pe un suport
apt de a fi examinat în laborator, astfel:
– sunt necesare tampoane sterile (baghete subțiri din plastic sau lemn având
la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluție alcoolică 75% sau ser
fiziologic, foarfece sau alt instru ment asemănător, ambalaje din hârtie și
mască de protecție;
– se ia un tampon steril și se umectează cu una dintre soluțiile de mai sus;
– se trece ușor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel
încât să se poată recolta majoritar celu lele epiteliale remanente în stratul
superficial și să se realizeze totodată o concentrare a microurmei într -o zonă
cât mai mică a tamponului;
– se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril sau a altui
instrument steril; – tamponul s e usucă în condiții absolut sterile, ferit de surse de căldură ori
radiații solare, sau dacă nu este posibil, se păstrează la maxim 4
0C până la
ajungerea în laborator;
– se ambalează corespunzător în două plicuri, se etichetează cu numele
persoanei de la care a fost recoltat, data și zona de unde a fost prelevat și se
sigilează.
La căutarea urmelor sau microurmelor biologice se va ține seama de
proprietățile morfologice sau fizico -chimice ale acestora, iar recoltarea se realizează
diferit în funcție de natura materialului biologic și de suport.
Sol care conține urme biologice (sânge, salivă sau alte secreții)
Cu ajutorul unei spatule sau al altui obiect adecvat, se colectează urma direct
într-un ambalaj din hârtie curată. Dacă urma este umedă, se va usca mai întâi și apoi va
fi plasată într -un alt ambalaj care îi va asigura condițiile optime de păstrare. Ca variantă
de conservare, este posibilă păstrarea la o temperatură de maxim 40C până la ajungerea
în laborator.
Uleiuri sau vaseline amestecate cu urme biol ogice (sânge, salivă sau alte
secreții)
Vor fi recoltate ca atare, utilizând o seringă sterilă, cu posibilitatea transferării
într-un flacon din plastic sau sticlă. Vor fi păstrate la temperatura de maxim 40C până la
ajungerea în laborator. Dacă acest lucr u nu este posibil, vor fi utilizate bucăți de tifon
steril pentru a tampona zona vizată, astfel încât să se realizeze o concentrare a urmei pe
o suprafață cât mai mică.
Dacă urmele sunt depuse în straturi fine, acestea vor fi prelevate utilizând
tampoane d in bumbac sterile, fără a le umecta cu apă, prin frecarea zonei respective.
Vor fi ambalate în hârtie curată și ținute la maxim 40C.
Țesutul respectiv va fi transferat prin apucare cu penseta sau cu mâna, dacă se
utilizează mănuși sterile, și plasat în con tainerul care trebuie să fie etichetat
corespunzător. Obligatoriu va fi păstrat congelat până la ajungerea în laborator.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
116 – sunt necesare echipament de protecție (salopetă, mănuși, mască facială,
protecție pentru încălțăminte), seringă, flacon din material plastic sau sticlă, o pensetă,
ambalaje din hârtie;
– localizarea probei se documentează (descriere, fotografiere, schiță);
– fiecare urmă va fi ridicată separat cu o pensetă sterilizată. Se va preveni
intercontaminarea urmelor;
– fiecare urmă se va ambala separat, iar ambalajul va fi inscripționat și sigilat
corespunzător;
– urmele se vor păstra în congelator și vor fi înaintate la laborator în cel mai
scurt timp posibil.

9.13. Microurmele
Concomitent cu dezvoltarea posibilităților de cercetare, microurmele își găsesc
locul lor cuvenit în știința criminalistică precum și în practica de combatere a
criminalității.
Problema microurmelor nu este încă elaborată pe deplin în doctrină și, în
consecință, multe aspecte care au legătură cu acest tip de urme sunt tratate în continuare numai incidental în literatura de specialitate, ceea ce dăunează practicii.
Descoperirea, ridicarea și conservarea microurmelor reprezintă o problemă
deosebit de importantă în cercetarea criminalistică. Acestea, dacă nu sunt corect relevate, ridicate și ambalate, nu pot fi utilizate de expertul care beneficiază de metodele cele mai perfecționate pentru cercetarea lor.
În consecință, descinderile la fața locului const ituie problema centrală a teoriei
și practicii de utilizare a microurmelor.
Punctul de plecare pentru discutarea temei trebuie să fie fără îndoială o definiție
corectă a noțiunii de microurmă. Înainte de a da această definiție este utilă prezentarea câtorv a observații cu caracter general.
Cuvântul „microurmă” este o expresie alcătuită din două componente –
noțiunile de micro și urmă.
Noțiunea de „urmă” a fost deja definită în mod univoc în știința criminalistică
fiind și binecunoscută. Mai trebuie deci lămurită noțiunea de „micro” prin indicarea unei expresii echivalente.
Cuvântul „micro” provine de la cuvântul din limba greacă „MIKROS” și are
două semnificații: „micro” poate însemna mic, foarte mic sau mărunt, iar în a doua accepțiune „micro” înseamnă a mil ioana parte a unei unități de bază.
Deoarece fiecare definiție, exprimând conținutul ei cu ajutorul unei noțiuni
cunoscute, trebuie să presupună totodată definirea cât mai favorabilă a unor funcții practice, rezultă că pentru teoria criminalistică este mul t mai indicat de a se adopta
pentru expresia „micro” noțiunea de mic, foarte mic, precum și echivalentele lor.
Într-o astfel de accepțiune, microurmele înseamnă, urme mici sau foarte mici.
Acestea constituie în consecință o parte integrată a urmelor existente, cu toate caracteristicile lor importante, deosebindu -se numai prin mărimea lor.
În literatura criminalistică există păreri ale unor autori care adoptă pentru
microurme definiții cu indicarea unor măsuri. Într -o astfel de accepțiune ar trebui,
înainte de a considera o urmă ca făcând parte din grupa microurmelor, să se efectueze
niște măsurători complicate, care nu sunt necesare nimănui și care nu sunt de niciun folos. Construirea definiției microurmelor pe o astfel de bază este inoperantă din punct de vedere al practicii descinderilor la fața locului. 
Microurmele

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
117 Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici
mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin
folosirea metodelor microanalitice118.
Conform accepțiunii sus menționate, caracteristicile microurmelor sunt
următoarele:
– posibilitatea observării lor numai sub microscop;
– o stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei;
– necesitatea folosirii unor meto de specifice în cursul cercetărilor.
Prezența concomitentă a caracteristicilor menționate permite o departajare
relativ ușoară a urmelor care pot fi considerate microurme față de restul urmelor.
Faptul că pot fi observate numai sub microscop înseamnă că ac este urme au
dimensiuni de mărime foarte mică. În consecință, fără mijloace auxiliare optice ele vor fi invizibile sau aproape de neobservat.
Caracteristica cerută microurmelor de a prezenta o stare de aglomerare
(coeziune) a materiei duce la concluzia că nu orice stare în care apare o urmă poate fi
considerată microurmă. Poate fi considerată microurmă numai starea în care materia respectivă este solidă sau lichidă. Starea gazoasă a materiei (volatile sau mirosuri), chiar dacă sunt folosite mijloace care am plifică văzul, nu poate fi observată și nu se
consideră a fi microurmă.
Faptul că microurmele sunt microscopice impune folosirea în timpul cercetărilor
a unor metode microanalitice.
În consecință, se poate spune că microurmele sunt particule de materie care pot
fi desprinse de suportul lor sau care formează pe acest suport o caracteristică mecanică invizibilă sau slab vizibilă.
În ciuda mărimilor mici, microurmele pot fi observate în anumite condiții, în
special când folosim mijloace ce amplifică posibilitatea organului vizual de a le observa.
Ținând seama de caracteristicile enunțate, rezultă că nu se consideră microurme
următoarele tipuri
119:
– urme care, cu toate că sunt invizibile, nu necesită însă după evidențiere
mijloace speciale de amplificare a organului văzului pentru observarea lor (de
exemplu reproduceri ale liniilor papilare pe hârtie sau pe țesături, un text invizibil în lumină naturală, dar vizibil în ultraviolet etc.);
– elementele componente ale substanțelor sau anumiți agenți care împreună
constituie o probă de materie și care pot fi identificate numai prin cercetări microanalitice, ca de exemplu grupa, subgrupa și anumiți agenți în sângele uman, elemente chimice care apar în moleculele materiei etc.;
– materia volatilă și mirosurile – deoar ece nu pot fi observate cu ajutorul unor
instrumente care amplifică văzul, putând fi cercetate și comparate numai cu ajutorul altor tipuri de aparate.
Clasificarea microurmelor
120 este impusă de necesități de ordin practic în ceea
ce privește căutarea, desco perirea, fixarea, ridicarea și cercetarea ulterioară a acestora
în laborator.
Un prim criteriu de clasificare a microurmelor în raport de care deosebim trei
categorii de urme este acela al mecanismului producerii lor:
– particule secundare ale unor macrour me;

118 Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică romanească , Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2003, pag. 20
119 Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică romanească, Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2003, pag. 21
120 Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru prac tică criminalistică romanească , Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2003, pag. 21 
Definiția
microurmelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
118 – particule mici ale unui obiect care inițial a fost mare;
– microobiecte naturale.
În raport de modalitatea de transmitere , deosebim două categorii de microurme:
– microurme de contact care i -au naștere în toate situațiile în care două obiecte
intră în contact, indiferent dacă acestea au un caracter stabil sau dinamic. Aceasta
înseamnă că microurmele se transmit de la infractor la locul faptei și invers.
La fel se prezintă situația în ceea ce privește relația infractor -victimă sau
instrumente de sparge re folosite, în care microurmele pot apărea și sub forma unor
striații pe un suport solid (obiectul deteriorat) sau chiar pe instrumentul de spargere cu care s -a acționat și care preia caracteristicile obiectului deteriorat în raport de
proprietățile mecan ice ale acestuia din urmă și de suprafața de contact realizată în
momentul acționării.
Din categoria microurmelor de contact enumerăm: praf și particule de sticlă care
iau naștere la spargerea unui geam sau a unor obiecte din sticlă; praf și particule de metal care se produc în momentul tăierii unor obiecte metalice; particule mărunte de
vopsea și lac; striații foarte mici prezente pe un obiect solid; impurități mărunte existente pe îmbrăcăminte; prafuri profesionale; particule de pământ, tencuială;
particu le de frunziș; semințe mărunte și alte particule de proveniență vegetală etc.
– microurme transmise unilateral , din categoria cărora fac parte cele transmise
către obiecte sau persoane, provenind din atmosfera impurificată, precum și ca rezultat
al activităților desfășurate de infractori la locul faptei.
Microurmele pot fi categorisite avându- se în vedere și clasificarea criminalistică

a urmelor, în raport de care sunt cunoscute:
– microurme ale omului : particule de fire de păr, pete de sânge, de spută,
spermă; fragmente de piele; cantități mici de secreție organică, particule de grăsime etc.
– microurme animale : în categoria acestora intră atât cele enumerate mai sus
(însă de proveniență animală), cât și particule de pene, solzi de pește și de rep tile,
microorganisme animale făcând parte din microfaună etc.
– microurme vegetale: particule de alge, licheni, ciuperci, mușchi, ferigi, flori,
fructe, semințe, microorganisme vegetale făcând parte din microfloră etc.
– microurme ale obiectelor : particule de sticlă, vopsea, lac sau coloranți,
particule de pământ, tencuială, resturi de lubrifianți, particule de materiale plastice și
sintetice, pulbere arsă și nearsă provenind de la o tragere cu o armă de foc etc.

Categor ii de urme și microurme

Coloranți/Vopsea
Vopseaua este o materie colorantă obțínută prin suspensia unui pigment într -un
lichid, putând fi găsită la fața locului sub formă solidă (pelicule, fragmente, dâre, pete etc.) sau lichidă.
Caracteristicile importante în descrierea probelor sunt: culoarea, numărul și
succesiunea straturilor, compoziția chimică a pigmentului și liantului.
Urmele de acest tip sunt importante pentru elucidarea unor cauze, precum:
– accidente rutiere – între vehicule, vehicule și pietoni, vehicule și alte obiecte
(parapete, pomi, porți etc.);
– spargeri – urmele de vopsea pot proveni: 
Categorii de urme și
microurme

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
119 a) de la unealta creatoare (rangă, levier etc.) și sunt transferate pe
materialul suport (rame, tocuri etc.);
b) de pe materialul suport pe unealta creatoare;
– distrugere – grafitti pe pereții caselor, mijloacelor de transport public;
– în unele cazuri de infracțiuni violente, de exemplu tâlhărie cu un obiect
acoperit cu vopsea.
Sticlă
Sticla este definită ca un produs anorganic de fuziune care a fost răcit într -o
formă rigidă fără cristalizare.
Din punct de vedere al structurii, culorii și compoziției elementare, sticla este
foarte variată. Proprietățile fizice ale acestui material furnizează informații folositoare. Chiar și fragmentele cele mai m ici (particule de aproximativ 1mm) pot fi utilizate
pentru comparații.
Urmele de sticlă sub formă de cioburi, așchii sau pudră/praf de sticlă pot avea
un rol important în investigarea diferitelor tipuri de infracțiuni, în special în cazul spargerilor, al accidentelor de circulație, infracțiunilor la regimul armelor și munițiilor, de distrugere, dar și în cazul tâlhăriilor și infracțiunilor contra persoanei.
Urmele de sticlă se pot utiliza pentru:
– determinarea tipului de sticlă (foaie de sticlă, sticlă de plumb, sticlă de
container, sticlă de la geamurile laterale ale unui autoturism și sticlă de parbriz, lentile de ochelari etc.);
– teste fizice comparative (indice de refracție);
– determinarea modalității în care sticla a fost deteriorată/ distrusă (prin forță,
căldură, suflul exploziei);
– reconstituirea infracțiunii/accidentului (succesiunea împușcăturilor printr -o
fereastră, direcția împușcăturii, poziția trăgătorului – în special în cazurile
împușcăturilor prin geamuri duble);
– determinarea obiectului (glonț sau piatră), fisurilor transversale ale sticlei etc.
care au provocat deteriorarea;
– confirmarea prezenței unei persoane într -o anumită locație, ca urmare a
comparațiilor materialelor sau fragmentelor descoperite: de exemplu așchii de sticlă pe corp (păr, ureche, depozit subunghial), în hainele infractorului, pe sau în încălțăminte,
în magazii sau mașină, așchii pe instrumentul utilizat de infractor sau probe provenite de la infractor descoperite pe sticlă (amprente, fibre, sânge etc.).
Urme/microurme rezultate în urma incendiilor
Incendiul este un proces de oxidare rapidă și violentă a unui material
combustibil care are ca efect distrugerea parțială sau totală a acestuia. Incendiul se poate întinde prin forță proprie și poate fi cu flăcă ri sau mocnit. Activitatea umană este
principala cauză a incendiilor, cu excepția unui număr relativ mic de incendii, care sunt declanșate de defecțiuni tehnice (defectarea instalațiilor de siguranță, uzura și ruptura cablurilor electrice etc.) sau de cătr e forțele naturii, cum ar fi trăsnete, efecte ale luminii
solare sau cutremure.
De aceea interesul personalului care efectuează cercetarea la fața locului în
clarificarea cazurilor de incendii și explozii constă în a stabili dacă se poate atribui cauza unei acțiuni umane.
Suspiciunea că un incendiu a fost pornit sau că o explozie a fost declanșată ca
rezultat al activității umane poate fi în general confirmată doar după ce a fost determinată cauza.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
120 Determinarea cauzei unui incendiu sau a unei explozii în mo d obiectiv este
posibilă doar prin analizarea tuturor probelor semnificative găsite la locul incendiului.
Fibre textile
Microfibrele, fibrele, firele, precum și fragmente de materiale textile devin
probe în diverse cazuri.
Fibra textilă reprezintă unitate a cea mai mică dintr -un material textil (obiecte de
îmbrăcăminte, huse etc.). Mai multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc firul textil.
Prin tricotarea sau țeserea firelor se obțin materialele textile.
Probele textile pot fi examinate în cazuri de :
– omor sau viol – unde victima a opus rezistență, a fost legată, eventual i s -a pus
căluș cu fragmente textile;
– spargeri – unde fragmente de îmbrăcăminte au rămas agățate, de exemplu, în
punctul de acces;
– accident rutier cu fugă de la locul faptei – unde fragmente de îmbrăcăminte au
fost agățate de vehicul.
Probele sub formă de materiale textile pot avea caracteristici individuale și
generale. Proprietăți cum ar fi natura, tipul, nuanța culorii, direcția de rotire a fibrelor
(torsionarea) și numărul f irelor pot fi folositoare pentru caracterizarea probei și
efectuarea comparațiilor.
Localizarea probelor în punctul de acces sau aspectul materialului textil pot fi
importante ca surse de informații. Se poate astfel presupune localizarea rupturii pe un
articol textil sau tipul de material textil care trebuie să fie găsit pentru examinări
comparative. Fragmente de sfoară sau funie sunt uneori găsite la fața locului, acestea
putând fi comparate cu cele model de comparație.
Când un nasture de la un anumit obiect vestimentar este rupt, în general rămâne
atașată și ața utilizată la cusut, dar și material textil, iar dacă este disponibil pentru
comparație, obiectul de îmbrăcăminte (sau porțiuni din acesta), în cauza respectivă se
poate formula o concluzie mai pr ecisă.
Investigatorii riscă să omită fibrele pentru că sunt extrem de mici în comparație
cu întregul material textil. La fața locului se pot întâlni, ca probe, mai multe tipuri de
fibre textile:
– fibre naturale de proveniență animală (lână, mătase);
– fibre naturale de proveniență vegetală (bumbac, in, cânepă);
– fibre sintetice (poliester, poliamidă, poliacrilonitril – PNA etc.);
– fibre artificiale (vâscoză, celofibră etc.);
– fibre minerale (vată de sticlă);
– amestecuri de fibre sintetice și natural e (de exemplu poliester și lână), sau de
diverse fibre artificiale și sintetice.
Toxice
Microurmele de substanțe toxice se pot întâlni sub formă de pulbere, picături
sau pete de substanță absorbite în diverse materiale.
Urme/microurme de explozivi
Acestea nu se pot observa cu ochiul liber din cauza descompunerii lor aproape
complete în momentul exploziei, dar ele pot exista pe fragmentele de material aflat inițial în apropierea epicentrului exploziei.
Hârtie
Microfragmentele și fragmentele de hârtie devin p robe și pot fi examinate în
cazuri de:

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
121 – spargeri – acoperirea vizorului apartamentelor cu fragmente de hârtie pentru a
nu permite locatarilor să observe evenimentul în cauză;
– distrugerea mecanică, termică sau chimică a unor obiecte din hârtie
(documente, bancnote) care pot proba vinovăția autorului în diverse cauze (falsificări,
furturi, luare de mită).
Probele de hârtie se analizează comparativ din punct de vedere al:
– caracteristicilor fizice, chimice și microscopice ale fibrelor din compoziția
hârtiei;
– materialului de umplutură al suportului de hârtie.
Pentru analiza comparativă a probelor de hârtie este necesară recoltarea unor
probe de comparație cu caracteristici fizice cât mai apropiate de cele ale probelor în litigiu: fragmente obținu te prin rupere sau fragmente carbonizate.
Urme metalice
Urme și microurme metalice se pot întâlni în special în cazurile de forțare cu
instrumente mecanice.
Factori suplimentari ai împușcăturii (GSR)
Aceștia apar în cazul utilizării armelor de foc și se po t depune atât pe mâna
trăgătorului și pe hainele acestuia, cât și în jurul orificiului de intrare al glonțului în victimă.
Particulele numite „factori suplimentari ai împușcăturii” (GSR – „gunshot
residue”) se pierd repede de- a lungul primei ore după trage re. În practică, particulele
GSR pot să dispară după șase ore, în cazul unei persoane vii. În oricare din cazuri, sunt extrem de importante tehnicile de colectare a probei. Prelevarea urmelor GSR de la o persoană vie trebuie să fie efectuată cât mai repede posibil după ce aceasta a tras cu
arma.
În prezent, prelevarea microurmelor din câmpul infracțiunii a devenit o
activitate tot mai necesară și își găsește însemnătatea în rezultatele determinărilor efectuate cu noile cuceriri ale tehnicii care conduc la concluzii spectaculoase.
Metode de căutare și descoperire a microurmelor
Dezvoltarea vertiginoasă a științelor naturii, înzestrarea laboratoarelor cu
instrumente de cercetare din ce în ce mai perfecționate permit obținerea unor informații mai precise dintr -o cantitate mai redusă de material cercetat.
Astfel se explică interesul criminaliștilor pentru urme cărora în trecut nu li s -a
acordat atenție din cauza lipsei sau limitării posibilităților de detectare și cercetare și deci de utilizare a acestora î n investigarea criminalistică. Este vorba aici, bineînțeles,
despre microurme.
Detectarea urmelor unei infracțiuni nu se poate limita numai la locul infracțiunii
și la împrejurimile lui cele mai apropiate.
În măsură din ce în ce mai mare, detectarea urmelo r infracțiunii trebuie să fie
raportată la infractori, la uneltele folosite de ei, precum și – în condiții determinate – la
victimă.
Chiar și un rezultat negativ al analizării urmelor la fața locului și lipsa acestora
nu exclude posibilitatea probațiunii pe baza descoperirii unor microurme.
Deosebit de avantajoasă pentru organele de urmărire penală este situația când
există posibilitatea găsirii unor urme pe obiectele de vestimentație sau pe corpul suspectului. Aceasta, ținând seama că a fost la locul infr acțiunii, poate să aibă asupra
sa, în special pe obiectele de îmbrăcăminte și pe instrumentele pe care le- a folosit în
timpul comiterii infracțiunii, urme, microurme, care să constituie o legătură între persoana făptuitorului și infracțiunea comisă.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
122 Detect area și protejarea microurmelor impune o precizare cu privire la modul de
acțiune în toate etapele de lucru la locul faptei, din momentul descoperirii infracțiunii și
până la terminarea investigațiilor.
Este lesne de înțeles că, în primul rând, trebuie să fie salvată viața umană,
această acțiune fiind mai importantă decât urmărirea infractorului. De aceea, acordarea primului ajutor sau constatarea decesului constituie singurul motiv care justifică intrarea la locul faptei, însă și în aceste cazuri trebuie s ă se procedeze astfel încât
urmele existente să fie protejate optim.
Dacă pe baza urmelor microscopice privind activitatea infractorului, se poate
determina drumul pe care s -a deplasat acesta, se va alege pentru accesul la victimă un
drum care să aibă cât mai puține puncte comune cu drumul parcurs de infractor.
Ori de câte ori este posibil, victima trebuie să fie scoasă de la locul unde a avut
loc evenimentul/fapta, abia apoi acordându -i-se primul ajutor.
Trebuie amintit că pe victimă se pot găsi microurme provenind de la infractori
și, în consecință, este oportună conservarea imediată a obiectelor de îmbrăcăminte ale victimei.
Dacă la locul evenimentului/faptei sosește un medic pentru acordarea primului
ajutor sau pentru constatarea decesului, acesta trebui e să se deplaseze pe același drum
care trebuie să fie marcat.
Lucrătorul care sosește primul la locul evenimentului/faptei este obligat, după
sosirea echipei de investigare, să arate conducătorului acesteia drumul pe care s -a
deplasat, locul și poziția în care s -a găsit victima și să dea informații cu privire la
persoanele care s -au găsit la locul evenimentului/faptei, înaintea lui sau împreună cu el.
Este vorba aici numai de date personale, dar și de a stabili cum au fost îmbrăcate persoanele respective ( îmbrăcămintea pe care o purtau la exterior, încălțămintea).
Aceste informații au o mare importanță pentru colectarea corespunzătoare a
materialului servind la eliminarea microurmelor care nu au legătură cu infracțiunea. Se întâmplă frecvent ca sub influenț a emoțiilor puternice, persoanele respective să nu -și
aducă aminte cum au fost îmbrăcate, pe ce drum s -au deplasat și ce au făcut.
În ceea ce privește descinderile la fața locului, protejarea rapidă și
corespunzătoare a locului evenimentului/faptei a const ituit întotdeauna unul dintre
principiile de bază ale criminalisticii. Această problemă se conturează în prezent ca având o importanță mult mai mare.
Ridicarea tuturor acestor „urme” fără posibilitatea stabilirii unor legături
selective între o parte dintr e aceste urme și eveniment sau făptaș, ar putea, în loc să fie
de folos, să fie chiar dăunătoare, să producă o dezinformare și să ducă la concluzii necorespunzătoare.
Investigarea criminalistică la fața locului presupune în teorie cercetarea locului,
a per soanei și a obiectelor.
Considerăm că, pentru o investigare completă care să permită descoperirea
tuturor urmelor infracțiunii, aceasta trebuie să fie completată cu activități de examinare în condiții de laborator. Trebuie să se procedeze așa, deoarece pos ibilitățile de
descoperire a unor urme și, în special, a microurmelor sunt mai favorabile în laboratoarele specializate.
De aceea se ridică din ce în ce mai frecvent de la locul faptei obiecte care
urmează a fi supuse, în laboratoare, unor cercetări amănu nțite în scopul detectării
urmelor/microurmelor.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
123 Și cercetarea criminalistică a persoanelor pentru detectarea unor microurme și -a
schimbat caracterul său. În prezent este interesat în cercetarea persoanelor, nu numai
medicul, dar și alți specialiști din domeniul descoperii urmelor.
Reproducând modul comportării infracționale a făptașului trebuie să se
urmărească stabilirea tuturor locurilor posibile în care infractorul prin contact direct ar fi putut să lase microurme de contact, provenind cel mai frecvent de la îmbrăcămintea
pe care o poartă pe deasupra.
De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că au putut să rămână pe făptaș anumite
microurme specifice locului, obiectului cu care a intrat în contact sau victimei. Fibrele mărunte și alte impurități descoperite și ridicate cel mai frecvent în aceste locuri pot constitui o sursă importantă de informații.
Posibilitățile numeroase de transmitere reciprocă a unor microurme de contact
nu permit nici măcar enumerarea lor informativă.
De exemplu, putem indica faptul c ă, la intrarea infractorului într -o încăpere
printr -un geam spart în fereastră, trebuie să se verifice dacă în fragmentele de sticlă
rămase în cercevele nu există fibre de îmbrăcăminte.
Totodată, trebuie să se analizeze posibilitatea rămânerii pe îmbrăcămintea
infractorului a unor particule mărunte de sticlă, de praf, de zgârieturi pe încălțăminte, produse din cauza rugozității tencuielilor etc.
Constatarea că infractorul a deplasat la locul respectiv un obiect greu trebuie să
ducă la stabilirea ipotetică a metodelor posibile pentru efectuarea acestor operații, căutându -se apoi urme/microurme în locurile stabilite.
În aceste cazuri se poate presu pune că în locuri determinate și la înălțimi
corespunzătoare s -ar putea găsi urme/microurme ale contactului dintre îmbrăcăminte și
obiect. Pe pardoseală pot apărea urme/microurme provenind de la apăsarea puternică a încălțămintei, ceea ce poate avea drept urmare ca în anumite locuri să se găsească
vopsea sau pastă transmisă de la pardoseală la încălțăminte.
În mod similar, microurmele trebuie să fie căutate și în locurile în care a avut
loc un contact reciproc între îmbrăcămintea infractorului și îmbrăcămintea victimei. O urmă frecventă pe îmbrăcămintea victimei este formată din fire de păr ale infractorului.
Situațiile prezentate aici conferă o informare modestă privind o bună înțelegere,
necesară atât în reconstituirea desfășurării unui eveniment, cât și în posibilitatea
descoperirii unor microurme.
Investigarea criminalistică a locului faptei trebuie să fie începută de specialistul
pentru microurme care, pe lângă asigurarea lor, trebuie să marcheze și locurile în care au fost descoperite. Abia apoi se va trece la căutarea și descoperirea altor urme.
Există posibilitatea de a introduce în acțiunea de cercetare și alți specialiști,
înainte de a termina colectarea microurmelor, cu condiția însă să se acționeze numai pe terenul care a fost de acum verificat di n punct de vedere al microurmelor, iar
materialele folosite de ei (de exemplu argentorat), să nu se transmită și zonei care nu a fost încă examinată.
Descoperirea și ridicarea microurmelor este o operațiune laborioasă, absorbind
multă manoperă, necesitând o concentrare a atenției și deci trebuie să dureze un timp
corespunzător de lung. Graba duce în mod inevitabil la o muncă imprecisă și la micșorarea rezultatelor. Nu există nimic mai rău decât a urgenta această activitate.
Folosirea unei tactici ca cea des crisă mai sus garantează o efectuare cu precizie
a cercetării la fața locului, protejându -se împotriva distrugerii și microurmele care se
găsesc la locul evenimentului/faptei.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
124 De asemenea, se preîntâmpină transmiterea altor microurme (cum ar fi de
exemplu microfibrele) provenind de la îmbrăcămintea/încălțămintea celui care
efectuează cercetarea.
Astfel, Poliția din Elveția, care este considerată pionierul în utilizarea
microurmelor, având, deci după cum se poate presupune, cea mai mare experiență în
domeni u, folosește pentru echipa de cercetare la fața locului o îmbrăcăminte specială.
Această îmbrăcăminte se caracterizează prin faptul că fibrele din care este confecționată sunt marcate în mod special, ceea ce permite eliminarea lor ușoară din ansamblul urme lor descoperite.
Descoperirea microurmelor necesită folosirea diferitelor instrumente și
materiale auxiliare ca: dispozitive de mărire, diferite surse de lumină, luminofore etc.
Ca dispozitive de mărire se folosesc lupa, dispozitivul tip binoclu cu putere de
mărire de circa zece ori și microscopul stereoscopic portabil.
În domeniul iluminării se folosesc surse reglabile de iluminare, lămpi cu
halogen transportabile cu o putere de 30 -50 W, surse de radiații ultraviolete, infraroșii
și luminofore.
În privința radiaților ultraviolete se obțin condiții bune de observare, limitând
accesul radiaților vizibile și folosind o sursă de radiație ultravioletă de intensitate corespunzătoare.
Îndeplinirea acestor condiții întâmpină mari dificultăți în cazul când se lucrea ză
în aer liber, unde locul respectiv nu poate fi acoperit și unde trebuie să fie folosite lămpi ultraviolete alimentate cu baterii, având în mod necesar o putere mai mare.
Relevarea microurmelor unora dintre substanțe (sânge, resturi de cupru produse
prin frecare și altele) invizibile la mărimile care pot fi obținute cu ajutorul
dispozitivelor folosite în afara laboratorului, se face folosind cromofore ca: lusinol, lucigenina sau siloxen.
În condiții alese în mod corespunzător, aceste luminofore dau o
chimioluminiscență în domeniul vizibil de spectru, ceea ce va permite observarea unor
astfel de microurme chiar și cu ochiul liber.
Aplicarea acestei tehnici necesită o calificare superioară, ținând seama de
necesitatea alegerii condițiilor de folosire a cro moforelor precum și posibilitatea
distrugerii microurmelor de alte tipuri.
În unele cazuri, poate fi de utilitate mare folosirea radiațiilor infraroșii în
combinație cu un set de televiziune industrială, la care camera de luat vederi este echipată cu o opt ică corespunzătoare și cu un tub vidicon sensibil la radiații infraroșii.
Rezultatele cercetărilor pot fi înregistrate în acest caz pe o bandă magnetică video.
Descoperirea microurmei înseamnă deja foarte mult, însă constituie abia o
parte din succes. Mai trebuie să fie documentată existența ei la locul evenimetului/faptei, iar urma/microurma trebuie să fie ridicată/conservată pentru cercetări.
Din motive de procedură procesuală, prezintă importanță descrierea exactă în
procesul verbal de cercetare a locului în care s -a găsit urma, inclusiv microurmele.
Independent de descrierea lui în procesul verbal, locul descoperirii urmei trebuie
să fie fixat pe o schiță, dar și cu ajutorul fotografiei sau videofilmului judiciar. În special trebuie să fie fotograf iate acele locuri în care amplasarea microurmelor poate să
dea indicații cu privire la efectuarea din partea făptașului a unei operații sau a unei mișcări determinate.
De exemplu, așezarea microurmelor pe o suprafață rugoasă de care s -a frecat
făptașul poa te să indice direcția în care s -a deplasat.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
125 Prezența unor microurme determinate într -un anumit loc al unui obiect, precum
și absența lor din alte locuri permit tragerea unor concluzii referitoare la partea
îmbrăcămintei făptașului din care provin microurme le respective.
Procedee și mijloace de ridicare a microurmelor
Modul de ridicare a microurmelor trebuie să fie strâns legat de cercetările
ulterioare, precum și de caracteristicile fizico -chimice atât ale microurmei, cât și ale
suportului de pe care se cul eg aceste microurme.
De exemplu, nu se pot ridica pentru cercetări în infraroșu materialele produse
prin frecare cu cauciuc folosind o bandă adezivă, deoarece aceasta poate conține un adeziv care să nu se separe de cauciucul microurmei, din cauza solubilității apropiate a
ambelor substanțe.
Acest lucru ar presupune cercetarea materialului necurățat, iar pe urmă, pe baza
unui spectru de absorbție al masei adezive efectuat separat, să se extragă din acest material acele fragmente care provin din masa adezivă a benzii. O astfel de procedură
mărește în mod necesar numărul cercetărilor și nu duce întotdeauna la scopul urmărit.
În cazul descris, ținând seama de construcția chimică similară a ambelor
substanțe, determinarea fragmentului care provine de la cauciuc și a celui care provine
de la masa adezivă cel mai probabil nu va fi posibilă.
În cazul ridicării unui material pentru cercetări spectrografice se impune cu
necesitate să se păstreze o probă a substratului din care se desprinde acest material.
Este chiar necesar să se trimită la cercetare uneltele (pensete, bisturie) cu
ajutorul cărora s -a ridicat materialul, întrucât există posibilități ca materialul destinat
cercetării să fie impurificat prin metalul provenit de la unealta folosită.
În practica j udiciară din țara noastră s -a înregistrat un astfel de caz în care s -a
cercetat identitatea unor particule de sticlă găsite pe costumul celui bănuit.
S-a constatat faptul că valoarea coeficienților de difracție a luminii este aceeași,
însă cercetările spectrografice au demonstrat că probele cercetate au compoziții chimice diferite. În una dintre probele de sticlă au apărut cantități însemnate de crom, iar în a doua probă de sticlă nu au apărut urme de crom. După cum s -a dovedit ulterior, cromul
care a apăr ut pe suprafețele porțiunilor cercetate provenea de la penseta care a fost
folosită pentru colectarea lor. În cazul descris s -a dispus de câteva tuburi de sticlă, ceea
ce a permis lămurirea deplină a diferențelor constatate inițial.
În faza de descindere l a fața locului și de colectare a urmelor/microurmelor, nu
se știe care dintre ele vor prezenta importanță pentru cercetarea în curs și în consecință trebuie să fie ridicate și conservate toate urmele/microurmele descoperite.
Abia pe parcursul cercetărilor următoare, după ce specialistul criminalist
examinează întregul material prezentat (aceasta se face abia în laborator) se poate constata care dintre urme/microurme prezintă importanță și trebuie să fie supuse unor cercetări detaliate și care pot fi elimina te.
În laborator, atât condițiile, cât și instrumentele folosite permit o efectuare mai
exactă a cercetărilor și de aceea este indicat ca ridicarea urmelor să se facă împreună cu suportul (obiectul) pe care apar. Trebuie însă avut grijă ca acestea să ajung ă nealterate
la locul în care se face examinarea.
Astfel se procedează cu îmbrăcămintea, cu unelte sau cu orice alt obiect sau
părți de obiecte care pot fi transportate fără distrugerea urmelor/microurmelor la laborator.
Dacă nu există posibilitatea de a ridica urma/microurma cu suportul ei, aceasta
trebuie să fie ridicată folosind metode nedistructive și conservată.
Ridicarea microurmelor descoperite se face cu ajutorul:

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
126 – aspiratorului de praf, prevăzut cu un sistem de colectare a microurmelor pe
hârtia de filtru;
– benzilor adezive transparente;
– recipientelor de sticlă;
– magneților pentru pulberile metalice.
Folosirea benzilor adezive transparente pentru colectarea microurmelor a fost
începută în Elveția.
Literatura de specialitate arată că această t ehnică are un număr la fel de mare de
partizani cât și de opozanți.
Opozanții afirmă că masa adezivă care se găsește pe bandă schimbă culoarea
microfibrelor, făcând imposibilă efectuarea unor cercetări spectrografice și că
microurmele ridicate folosind ba nda adezivă ar putea fi folosite numai pentru cercetări
sub microscop.
Cu toate că discuția referitoare la acest aspect continuă, folosirea benzilor
adezive transparente se generalizează din ce în ce mai mult, iar dificultățile menționate de opozanți sunt învinse pe măsura acumulării de experiență.
Totuși, banda adezivă nu trebuie să fie folosită în orice ocazie. Există situații în
care se exclude folosirea ei, de exemplu în cazul unor microurme de cauciuc. Această bandă trebuie folosită în toate cazurile î n care permite natura microurmei și suportul pe
care se găsește și când nu există posibilitatea utilizării altei tehnici pentru desprinderea microurmei.
Ridicarea microurmelor prin folosirea benzii adezive transparente constă în
lipirea benzii pe locul în care au fost descoperite microurme sau în care se crede că ar
putea fi prezente microurme, desprinderea acesteia cu precauție și aplicarea ei, împreună cu microurmele care s -au lipit pe suprafața adezivă, pe o plăcuță de sticlă
curată, de exemplu pe o lamă de microscop sau pe o plăcuță din material plastic.
O metodă bună este și lipirea benzii pe o a doua secțiune, curată, din aceeași
bandă adezivă, bineînțeles pe partea acoperită cu adeziv.
Nu trebuie să se folosească bandă adezivă dacă microurmele apar pe un suport
față de care aceasta are aderență foarte bună (de exemplu hârtia), deoarece desprinderea ei de pe un astfel de suport este foarte dificilă, provocând cel mai frecvent ruperea stratului superior din acest suport.
Banda adezivă transparentă este f olosită în special pentru recoltarea fibrelor
textile și a cioburilor mărunte de sticlă.
Din experiențele efectuate rezultă însă că folosirea unor benzi mai lungi de 5 -6
cm nu este posibilă din cauza dificultăților în derularea benzii de pe rolă ci, din ca uza
străpungerii și lipirii împreună cu banda desfășurată. În cazul în care este necesar a se desprinde microurma de pe o suprafață mai mare, se poate folosi în acest scop o folie incoloră de dactiloscopie. Masa adezivă care se găsește pe aceste folii are, în
comparație cu banda „Collex", o aderență defavorabilă. În majoritatea cazurilor însă, această aderență este absolut suficientă.
În situațiile în care nu se pot determina cu precizie locurile în care există
microurme, poate fi de mare folos un dispoziti v care folosește o rolă de bandă adezivă
transparentă în care masa adezivă este aplicată pe partea exterioară a benzii. Rola este montată într -un mâner suport și se poate roti în acesta. Prin rostogolirea rolei pe
suprafața care ne interesează, toate micro particulele care se găsesc pe această suprafață
se lipesc pe rolă.
După colectarea în modul arătat a microparticulelor pe o suprafață determinată
(de exemplu de pe mâneca dreaptă a sacoului), banda se scoate de pe toată

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
127 circumferința rolei și se protejează în același mod ca și în cazul folosirii unei benzi
normale. Banda rămasă pe rolă este imediat gata pentru a fi folosită mai departe.
Un alt dispozitiv foarte folositor în colectarea microurmelor este aspiratorul de
praf care este prevăzut cu un dispozitiv având în componența sa un filtru care permite
reținerea microurmelor aspirate.
Dispozitivul suplimentar menționat este înzestrat cu diferite piese terminale
interschimbabile care se folosesc în funcție de forma și mărimea suprafeței de pe care
urmează a se colecta microparticulele.
Piesele terminale sunt executate din sticlă, ceea ce permite observarea unor
impurificări eventuale a pereților, ușurând totodată și curățarea. Filtrele pe care sunt reținute particulele colectate sunt executate dintr -un material sintetic special, poros.
Aceleași filtre se folosesc la aparatele pentru determinarea gradului de poluare a atmosferei.
După colectarea microparticulelor de pe suprafața care ne interesează, se scoate
din acest dispozitiv filtrul, care se va a mbala într -un plic de celofan sau de polietilenă,
pregătit în prealabil. În continuare se vor respecta toate regulile referitoare la sigilare.
Folosirea din nou a acestui dispozitiv suplimentar necesită introducerea unui
filtru nou și înlocuirea sau curăți rea pieselor terminale.
La ridicarea microurmelor, trebuie să se țină seama și de necesitatea culegerii
de material comparativ care este absolut necesar pentru eliminarea elementelor componente ale suportului.
Dacă se ridică, de exemplu, microfibrele de pe un scaun de automobil, de la
draperii, de la covor etc., este absolut necesar de a lua și probe de fibre ale materialelor din care sunt executate obiectele respective.
În timpul unei cercetări la fața locului trebuie ridicate, de asemenea, probe din
mater ialele care ar fi putut să se transmită infractorului și care, după reținerea celui
bănuit, ar permite cel puțin dovedirea faptului că acesta are o anumită legătură cu locul infracțiunii.
Alegerea materialelor pentru care este necesar să se ridice eșantioanele se face
în urma reconstituirii în plan mental a desfășurării evenimentului, completate cu informațiile obținute în cazul cercetărilor detaliate.
Conservarea microurmelor
Urmele/microurmele ridicate la locul evenimentului/faptei, putând proveni de la
un făptaș încă necunoscut, precum și probele de material comparativ trebuie să fie păstrate după examinarea efectuată în laborator.
Se pune aici problema cum și unde urmează să fie păstrate aceste probe.
Deoarece microurmele ca atare, din motive obiective n u pot fi folosite în munca
de urmărire (acestea nu pot fi arătate celui bănuit și nu pot servi ca modele pentru căutarea unui material comparativ) întrucât, după cercetările de laborator rămân sub forma unor preparate de diferite feluri, se impune ca ele s ă fie păstrate în laboratoarele
criminalistice.
Conservarea microurmelor se face în coli de hârtie curate sau, atunci când la
ridicare se folosește banda adezivă, aceasta se va aplica peste o altă bandă adezivă, folie de plastic ori lamelă de sticlă curată.
Pentru o cât mai bună conservare a microurmelor, este interzis cu desăvârșire ca
obiectele sau celelalte categorii de urme să fie ambalate în vată.
Odată conservate, microurmele vor fi sigilate și păstrate în condiții care să nu
permită impurificarea ace stora.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
128 Aparatură și metode fizico- chimice de examinare a urmelor și microurmelor
În timp, microurmele pot suferi diferite modificări fizico -chimice, cum ar fi
procesele de oxidare sau reducere, de hidroliză etc., aspect de care trebuie să se țină
cont în special în acele cazuri când a trecut mai mult timp între momentul ridicării unei microurme și momentul ridicării materialului comparativ.
În analiza urmelor și microurmelor se folosesc o serie de metode și tehnici
instrumentale, dintre care amintim:

Microscopia

În activitatea criminalistică, microscoapele de diferite tipuri sunt instrumentele
cele mai folosite. Sub lupă sau sub microscopul stereoscopic se pot desprinde cantități mici de substanță de pe materiale mari. Tot sub microscop p utem elimina impuritățile
existente într -o substanță care ne interesează și se pot observa rezultatele unor reacții de
culoare sau de precipitare.
Microscopia are o utilizare largă în cercetarea fibrelor naturale, artificiale și
sintetice, atât în identificarea, cât și în compararea acestora.
Pentru analiza morfologică, probele textile se analizează cu ochiul liber, în
lumină naturală (unde este posibil acest lucru), apoi la stereomicroscop, atât în lumină naturală (Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob.2,5x), cât și în lumină artificială (Nikon 80i cu oc.10x, ob.10x, 20x, utilizând programul LUCIA Forensic).
Când există probă în cantitate suficientă (fragment de țesătură sau chiar întreg
obiectul de îmbrăcăminte, tapițerie etc.) se procedează, după caz, ast fel:
– se extrag fibre din toate categoriile care alcătuiesc țesătura respectivă și, unde
este cazul, inclusiv din ața de cusut a părților componente ale obiectului de îmbrăcăminte, tapițerie etc.;
– se extrag fibre doar din categoriile corespondente care alcătuiesc țesătura, fiind
inutilă analiza comparativă a unor fibre de culori total diferite.
Când proba trimisă la analiză este în cantitate mică, microfibrele aderente pe
diverse suporturi sunt analizate la stereomicroscop în lumină naturală, pentru a putea fi transferate în mediul de glicerină, pe lama de sticlă, cu ajutorul pensetei.
Laboratorul poate determina tipul de fibră și dacă este sau nu similar cu fibrele
de comparație. Nu este posibil să se stabilească cert că fibra textilă provine dintr -o
anumită sursă, deoarece obiectele textile sunt astăzi produse la scară industrială.
Pentru analiza nuanței culorii fibrelor, respectiv microfibrelor textile, se
utilizează un microspectrofotometru UV -VIS QDI 1000 cu soft GRAMS/AI 7.02, unde
se obțin spectre de transmisie, respectiv fluorescență (unde este cazul), care pot fi
comparate între ele.
Folosind microscopul se pot face, de asemenea, cercetări de identificare –
comparare a fragmentelor de hârtie. Microscopia ajută la determinarea compoziției fibroase a hârtiei, iar pe baza rezultatelor reacțiilor de culoare cu soluție de iod clorură
de zinc, precum și pe baza aspectului exterior (construcția morfologică) se pot determina natura fibrei, gradul ei de alb, onctuozitatea și tipul fibrei (celuloză, sulfit,
sulfat etc.).
Stereomicroscopul mai este utilizat în analiza morfologică a peliculelor de
vopsea. Cu ajutorul lui se stabilește nuanța culorii, numărul de straturi, precum și succesiunea lor.

Microscopia

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
129 Microscopia electronică cu baleaj
Este o metodă tehnică nouă c are completează microscopia electronică prin
transmisie și care în ultimul timp a devenit utilă în investigațiile criminalistice de
laborator.
Microscopul electronic cu baleiaj, prin disponibilitățile oferite în examinarea
topografică, morfologică, precum și prin varietatea foarte mare de materiale care pot fi
abordate, a devenit un instrument indispensabil în investigațiile tehnico- criminalistice.
Imaginea la acest microscop se obține prin intermediul unui fascicul foarte fin
de electroni și care mătură (baleiază) suprafața urmei /microurmei cercetate.
Avantajele acestui aparat sunt următoarele:
– posibilitatea investigării unor urme/microurme, fără o pregătire tehnică
specială a probei, fără distrugerea termică a acesteia;
– claritatea mare în profunzime, conjugată cu posibilitatea realizării unei imagini
aparent speciale;
– puterea de mărire a acestui aparat este foarte mare.
Microscopul electronic cu baleiaj este utilizat într -un număr mare de aplicații și
poate furniza rezultate valoroase în:
– analiza f actorilor suplimentari ai împușcăturii;
– identificarea armelor de foc (compararea urmelor lăsate pe glonț);
– investigarea pietrelor prețioase și a bijuteriilor;
– examinarea particulelor de vopsea, a fibrelor textile și a firelor de păr;
– examinarea filamentelor farurilor în accidentele în trafic;
– examinarea documentelor scrise de mână și a celor tipărite/falsuri;
– analiza bancnotelor contrafăcute;
– compararea urmelor;
– examinarea materialelor care nu conduc curentul electric etc.
Folosind microscopul (cu încălzire controlată) se pot efectua cercetări
comparative ale unor particule de sticlă microscopice. Cercetările constau în determinarea coeficientului de difracție al luminii de sodiu al acestor particule.
Acești coeficienți sunt atât de caracteristici și diferențiali pentru anumite tipuri
de sticlă și chiar pentru diferite șarje ale cuptoarelor de sticlă, încât pot fi folosiți în analiza criminalistică a sticlei. Pe lângă coeficientul de difracție al luminii de sodiu este necesar să se determine și coeficientul de difracție al luminii violete și roșii și să se calculeze dispersia optică.
Pot exista cazuri în care coeficientul de difracție al luminii de sodiu este identic
la două sortimente de sticlă, pe când ceilalți doi coeficienți pot fi diferiți.
Metode de analiză spectrală Investigarea criminalistică de laborator reclamă frecvente examinări destinate
determinării cantitative și calitative ale elementelor chimice care intră în compoziția unor probe materiale sau urme/microurme de diverse materii, descoperite în câmpul
infracțional, în vederea identificării ori stabilirii provenienței lor.
La acestea se adaugă expertize de genul celor privind cercetarea înscrisurilor, a
urmelor/microurmelor lăsate de armele de foc, a substanțelor toxice et c., ceea ce face
necesară apelarea la metode științifice de investigare, cu înalt grad de precizie și sensibilitate, dintre care un rol important îl are analiza spectrală.
Analizele spectrale, așa cum sunt folosite în cercetările criminalistice, prezintă
multiple avantaje:
– analiza spectrală se caracterizează prin precizie, sensibilitate și rapiditate;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
130 – nu se folosesc cantități mari de substanță, fiind suficiente cantități minime, de
genul celor întâlnite în microurme;
– analiza spectrală este necesară în multe domenii, dintre care amintim:
cercetarea urmelor/microurmelor (organice/anorganice), a resturilor de materie întâlnite
în incendii, accidente de circulație, a falsurilor, în cercetarea urmelor/microurmelor tragerilor cu armele de foc etc.
În anali zele criminalistice moderne de laborator se folosesc următoarele metode
de analiză spectrală pentru cercetarea unor cantități mici de substanță:
Avantajul acestei metode este posibilitatea cercetării în mod univoc a două
probe de substanțe, pe baza faptului că spectrele lor determinate în aceleași condiții sunt identice. În cercetările criminalistice intervine de multe ori necesitatea de a compara probele materiale fără necesitatea efectuării unor cercetări depline. În cazul efectuării unor cercetări deplin e, informațiile obținute pe baza interpretării spectrului
substanțelor respective permit stabilirea direcției cercetărilor care urmează a fi efectuate. Spectrul în infraroșu al fiecărei substanțe organice prezintă multiple benzi caracteristice și poate fi considerat ca o amprentă a acesteia.
Analizele chimice efectuate cu microspectrofotometrul UV -VIS, model QDI
1000, sunt nedistructive, efectuând analiza nuanțelor de culoare prin înregistrarea și compararea spectrelor de transmisie, reflexie și fluorescen ță, obținute în domeniul de
lungimi de undă de 800 -350 nm (în domeniul ultraviolet și vizibil).
Din categoriile de probe expertizate amintim:
– microfibre textile;
– micropelicule de vopsea;
– elementele de siguranță (fluorescente) din structura bancnotel or;
– materiale scripturale din compoziția traseelor și imaginilor grafice.
Rezultatele analizelor fizico -chimice obținute cu microspectrofotometrul UV –
VIS sunt prezentate sub formă de spectre, la care pe abscisă sunt reprezentate valorile lungimilor de undă la care absoarbe fiecare component, materializate sub formă de picuri, iar pe ordonată intensitatea acestora.

Definitia si clasificarea urmelor si microurmelor
Metode de relevare a urmelor create de maini

Analiza prin fluorescență de raze X (XRF) constă în producerea spectrelor de
raze X caracteristice probei de analizat, folosind drept sursă de excitare un fascicul de radiații X.
Aparatul este destinat analizei calitative, respectiv cantitative, nedistructive și
simultane, a elementelor chimice c u numărul atomic mai mare de 10, de la sodiu
(Z=11) până la uraniu (Z=92), din următoarele tipuri de probe: solide, pulberi, paste, lichide.
Analiza calitativă se face pe baza poziției picurilor din spectrul obținut, situate
la diverse energii caracteristi ce tranzițiilor electronice ale diverselor elemente din care
este formată proba.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
131 Analiza cantitativă se face determinând intensitatea radiațiilor caracteristice
emise de un element.
Dintre probele a căror analiză se poate efectua cu acest aparat menționăm:
– pelicule de vopsea;
– sol;
– sticlă;
– metale pure;
– aliaje;
– probe lichide suspecte, care conțin substanțe anorganice;
– urme și microurme de substanțe anorganice existente pe diverse suporturi.
Metode cromatografice
Cromatografia de gaze este o metodă de separare bazată pe repartiția diferențiată
a moleculelor componenților amestecului de separat între o fază mobilă gazoasă și o
fază staționară solidă cu proprietăți absorbante.
Cromatografia în fază gazoasă își găsește largi aplicații, de la anal iza gazelor
permanente la analiza substanțelor solide nevolatile, care pot fi convertite în derivați volatili sau pot fi supuse pirolizei.
Cromatografia de gaze asociată cu piroliza se folosește la identificarea
materialelor polimerice de tipul cauciucului, materialelor plastice etc.
Cromatograful de gaze se utilizează pentru detectarea următoarelor substanțe:
– produse petroliere;
– băuturi alcoolice;
– substanțe și amestecuri de substanțe, pe baza timpului de reținere.
Dacă cromatograful de gaze este cupl at cu un spectrometru de masă, analiza
substanței oferă mai multe informații. Spectrometria de masă este o metodă de analiză care poate conduce la determinarea structurii și masei moleculare a unei substanțe (determinarea formulei moleculare).
Cuplajul gaz -cromatograf/spectrometru de masă se utilizează pentru detectarea
unor microurme de substanțe organice care prezintă o volatilitate suficientă pentru a putea pătrunde în coloana cromatografică:
– medicamente (inclusiv droguri);
– pesticide;
– diverse substanțe toxice de natură organică;
– produse petroliere (inclusiv tetraetil- plumb);
– solvenți.
Aparatul este utilizat în cazuri cum ar fi:
– identificare de medicamente sau droguri (fie ca atare sau în amestecuri, fie în
urma extracției din diverse lichide sau sânge – cazuri de tâlhării);
– identificare de pesticide (în cazuri de falsuri sau contaminări de vegetație);
– identificarea unor substanțe toxice aflate în lichide consumate (în cazuri de
intoxicații sau morți suspecte);
– identificarea unor even tuale urme de produse petroliere (în cazuri de incendii
provocate);
– identificarea tuturor componenților unor amestecuri de solvenți (în cazuri de
precursori de droguri);
– identificarea urmelor de di – și trinitrotoluen (în cazuri de explozii ale unor obiecte tip grenadă).

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate și monografii:
1. Mircea I ., Criminalistica , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
2. Popa Gheorghe , Brevet de invenție nr. 111413 C1/31.10.1996, OSIM
București .
3. Stancu Emilian , Tratat de criminalistică , Editura Universul Juridic,
București, 2002.
4. Popa Gheorghe – Microurmele – o problemă pentru practica criminalistică
romanească – Editura Sfinx 2000, Targoviște, 2003
5. Locard Eduard – Manuel de technique polici ère, Ed. Payot, Paris 1948
6. Ruiu Marin – Valorificarea stiintifică a urmelor infracțiunii, Editura Little
Star, București 2003
7. Tratat practic de criminalistică vol. I -III, Editura MINISTERUL DE
INTERNE, București 1976

II. Legi.
1. Codul penal român, adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 510/24.07.2009, intrat în vigoare la 01.02.2014, conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/12.11.2012.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
133
MODULUL VI
EXPERTIZELE CRIMINALISTICE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaționale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I.10. Scurt istoric.
U.I.11.Expertiza grafică. Expertiza tehnică a documentelor.
Expertiza dactiloscopică. Expertiza balistică judiciară a armelor
de foc și a urmelor lăsate de acestea. Expertiza traseologică.
Expertiza fotografiei de portret. Expertiza fizico -chimică.
Expertiza biocriminalistică.
= 2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind expertizele în
criminalistică .

Obiective operaționale: Vor fi evidențiate elementele specifice
privind expertiza grafică, expertiza tehnică a documentelor,
expertiza dactiloscopică, expertiza balistică judiciară a armelor de foc și a
urmelor lăsate de acestea, expertiza traseologică, expertiza fotografiei de
portret, expertiza fizico -chimică, expertiza biocriminalist ică, investigarea
comportamentului cu ajutorul biodetecției

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
134 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10
Scurt istoric
În ceea ce privește istoria expertizei, cele mai vechi date există în legătură cu
expertiza medicală întâlnită la mai multe popoare, cu precădere cele europene, existând
mențiuni despre medici și moașe în calitate de specialiști în cursul desfășurării procesului pena l.
În dreptul roman sunt mențiuni referitoare la:
– expertiza medicală (acele leges regiae precedau examinarea cadavrelor de
către medici);
– expertiza psihiatrică (legea celor 12 table în partea despre tutela smintiților
care prevedea obligația stabilirii de către un om de știință a gradului de iresponsabilitate a individului cercetat);
– expertiza tehnică (pentru problemele de grănițuire prin intermediul unor
ingineri hotarnici numiți mensores );
– expertiza scrisului și cea cu caracter agricol.
În dreptul francez, la sfârșitul sec XVIII expertul apare tot mai des în procesul
penal. În anul 1845 apare primul tratat de medicină legală, urmând ca reglementarea corectă și exactă a expertizei medico -legale să fie făcută în anu l 1875.
Fondatorul criminalisticii, judecătorul de instrucție Hans Gross intitula
capitolul V din „ Manualul practic de instrucție judiciară pentru uzul procurorilor,
judecătorilor de instrucție, ofițerilor și agenților de poliție judiciară, funcționarilor de
poliție, jandarmilor, agenților din serviciul siguranței etc.” – Expertul și maniera de
utilizare , cu referire la rolul expertului și atribuțiile sale.
În vechiul drept românesc instituția expertizei a fost tratată în documente cum ar
fi „Codul lui Ipsi lanti”, „Legiuirea lui Caragea”, „Codul Calimachi” în care experții
și părerile lor aveau o putere de convingere mai mare decât mărturiile.
Prima expertiză oficială în România datează din anul 1832, fiind vorba de o
expertiză medico -legală care privea un caz de moarte suspectă.
În anul 1914 s -a efectuat prima expertiză dactiloscopică în România de către
Nicolae Episcopescu, șeful Serviciului de identitate și fotografie din Poliția Capitalei .
În anul 1958, lua ființă Laboratorul central de expertize criminal istice de pe
lângă Ministerul Justiției, iar în anul 1968 se înființa Institutul de Criminalistică al Poliției Române.
Expertiza criminalistică a fost reglementată prin Legea nr. 43 din anul 1969.
Considerații generale
Specificul activității desfășurate de organele de urmărire penală și de judecată
constă în stabilirea exactă a unor fapte petrecute în trecut. Această stabilire se face cu ajutorul probelor judiciare, care constau în „orice elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexist enței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit -o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei
și
care contribuie la afalarea adevărului în procesul penal ” 121.
În anchetarea unor cauze penale, organele judiciare sunt puse în fața unor
probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru aceasta fiind necesare cunoștințele unor persoane cu pregătire de specialitate în aceste domenii. În acest sens, legea le permite, iar în unele situații le obligă să recurgă la concursul specialiștilor sau
experților.

121 Codul de Procedură Penală , art. 97 (1) 
Scurt istoric

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
135 Activitățile desfășurate de aceștia sunt denumite în actele normative prin
termenul de expertize.
În literatura de specialitate s -au formulat diferite definiții ale expertizei ca
mijloc de probă, dar în ultimă analiză ea poate fi definită ca fiind activitatea de
cercetare a unor împrejurări de fapt necesară stabilirii adevărului în cauza supusă
soluționării de către un expert, prin cunoștințele specifice fiecărui domeniu, activitate desfășurată la cererea organului j udiciar în situația în care acesta nu poate să
lămurească singur respectiva împrejurare de fapt.
Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizei judiciare
și constituie un mijloc de probă valoros prin care, pe baza unei cercetări f undamentate
pe date și metode științifice, aduce la cunoștința organelor judiciare concluziile cu privire la faptele pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Definirea noțiunii de expertiză prezintă atât un interes teoretic, cât și unul
practic. Potrivit reglementărilor actuale, expertiza se dispune la cerere sau din oficiu,
„când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce
prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară și opinia unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din
oficiu, efectuarea unei expertize
122”.
Din textul citat rezultă destul de clar atât sarcina, cât și scopul expertizei,
concretizate în următoarele elemente:
– este o examinare care se efectuează asupra probelor materiale din dosar pentru
descoperirea de noi fapte probatorii;
– examinarea se realizează de către o persoană care are cunoștințe de specialitate
în domeniul respectiv;
– examinarea se face în scopul aflări i adevărului în cauză.
Experții sunt numiți de organele de urmărire penală printr -o rezoluție motivată
sau ordonanță, iar de către instanțele de judecată printr -o încheiere motivată. În vederea
realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are d reptul să ia la cunoștință de
materialul dosarului necesar pentru efectuarea propriu- zisă a expertizei.
Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de
judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei.
Concluziile rezultate în urma efectuării expertizei sunt expuse într -un raport
scris. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză,
eventualele deosebiri de opinii fiind consemnate în cuprinsul lucrării sau într -o anexă.
În vederea expunerii sintetizate a problemelor legate de expertiză, legea
procesual penală a prevăzut ca raportul de expertiză să cuprindă trei părți123:
– o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data dispunerii, numele și pr enumele expertului, data și locul unde a fost
efectuată, obiectul expertizei și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul
pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile au dat explicații în cursul
expertizei;
– raportul de expert iză cuprinde, într -o parte distinctivă , descrierea în amănunt a
operațiunilor de efectuare a expertizei;
– în partea finală a raportului sunt expuse concluziile expertului, care cuprind
răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectul ui expertizei.

122 Codul de Procedură Penală , art. 172 alin. (1) și (2)
123 Codul de Procedură Penală , art. 123

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
136 Concluziile expertului reprezintă o probă deosebită, la baza lor aflându- se
cercetarea științifică, organul de urmărire penală sau instanța de judecată obținând
această probă în împrejurări procesuale deosebite de cele în care se obțin celel alte
probe.
Deși, Codul de procedură penală stipulează că „probele nu au o valoare mai
dinainte stabilită” ,124 practica judiciară a demonstrat că expertiza criminalistică este
apreciată mai mult decât celelalte probe din dosar. Această apreciere este creată de
faptul că expertiza este efectuată de o persoană cu pregătire de specialitate, care nu are nici un interes în cauza penală judecată, iar moralitatea acesteia nu poate fi pusă la îndoială.
Expertul se află într -o împrejurare deosebită de a celorlalți participanți la
proces. El este împuternicit cu anumite drepturi, poate lua cunoștință de materialele cauzei, poate cere ca organul de urmărire penală sau instanța de judecată să prezinte alte materiale decât cele existente în dosar, poate ca el singur să st rângă diferite
materiale care să ajute la efectuarea expertizei (procurarea de specimene, obținerea unor modele de comparație).
Concluziile pe care expertul le poate formula în raport depind de sarcinile
primite de la organul care a dispus efectuarea exper tizei. Organul de urmărire penală
sau instanța de judecată, odată cu dispunerea expertizei, determină obiectul și limitele cercetării.
În funcție de felul în care expertiza răspunde la întrebările puse de organul care
a dispus -o, se pot distinge următoarele aspecte:
– situația în care toate problemele puse au fost rezolvate;
– imposibilitatea formulării unei concluzii din cauză că întrebările puse
expertului depășesc limitele fie ale cunoștințelor acestuia, fie ale posibilităților tehnice sau datorită insuficienței cantitative ori calitative a materialelor puse la dispoziția sa;
– situații în care răspunsurile date de expert sunt mai restrânse decât obiectivul
fixat de organul de urmărire penală sau instanța de judecată;
– situații în care, pe lângă întrebările puse, expertul și -a lărgit sfera cercetărilor
asupra altor probleme, astfel încât rezultatele expertizei depășesc obiectul fixat.
Atunci “când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la
cererea părților sau din ofici u, că expertiza nu este completă iar această deficiență nu
poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de
expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei al te expertize, de către un alt expert
125.
Ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța constată că „ concluziile
raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii, ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicț ii, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin
audierea expertului”, va proceda la dispunerea unei noi expertize
126.
Trebuie subliniat că, în practică, concluziile experților sunt de cele mai multe
ori luate ca atare, fără să se facă o apreciere critică a lor. De asemenea, trebuie
menționat faptul că se acordă mai mult credit noii expertize decât primei expertize.
Importanța crescândă a expertizei criminalistice în procesul penal este o
consecință a perfecționării continue a mijloacelor științifice și te hnice de aflare a

124 Codul de Procedură Penală , art. 103
125Codul de Procedură Penală , art. 180 alin. (1)
126 Codul de Procedură Penală , art. 181 alin. (1)

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
137 adevărului, ca și a necesității folosirii unor mijloace tehnice complexe, ceea ce
determină oficializarea treptată a acestei activități prin încredințarea ei unor instituții specializate ori unor corpuri constituite de experți, care să as igure atât nivelul științific
și tehnic ridicat, cât și cel mai înalt grad de obiectivitate.
Efectuarea expertizei este o activitate complexă de cercetare științifică a
urmelor și a altor mijloace materiale de probă, în scopul identificării persoanelor, obiectelor și fenomenelor, a determinării anumitor însușiri sau schimbări intervenite în conținutul, forma sau structura acestora. În timpul efectuării expertizei sunt parcurse mai multe etape:
– studierea și însușirea obiectului lucrării , etapă în care se p rocedează la
lecturarea actului prin care s -a dispus efectuarea expertizei, fiind necesar să se acorde o
atenție deosebită condițiilor în care au fost descoperite, ridicate și conservate obiectele supuse examinării;
– examinarea separată a materialului în litigiu , având ca scop determinarea
caracteristicilor generale și individuale ale acestuia, scoțându -se în evidență toate
particularitățile esențiale, proprii numai obiectului respectiv și nerepetabile la toate celelalte, inclusiv la cele care îi sunt asem ănătoare;
– examinarea separată a modelelor de comparație , de obicei în cazul
expertizelor traseologice și balistice, care sunt urme create experimental cu obiectele presupuse că au legătură cu cauza. Pe cât posibil, condițiile de prelevare a modelelor de comparație trebuie să corespundă cu cele în care au fost create probele în litigiu. În cazul expertizelor grafice pot fi folosite scripte sau semnături preexistente, pentru a se elimina posibila tendință de deghizare;
– examinarea comparativă se face, de regulă, prin procedeul confruntării și
poate fi realizată prin mai multe metode: pe cale sintetică, cu ajutorul tabelelor
sinoptice, pe bază de diagrame, prin suprapuneri sau prin juxtapuneri;
– demonstrația servește la fundamentarea concluziilor prin invocarea de
argumente care, în succesiunea lor logică, conduc la o cunoaștere calitativă nouă a probelor examinate de expert;
– formularea concluziei este etapa finală și reprezintă răspunsul la întrebările
formulate de organul judiciar, precum și părerea ști ințifică a expertului asupra
obiectivului expertizei. La formularea concluziei, expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real.
Concluziile pot fi certe (pozitive sau negative), de probabilitate sau de
imposibilitate .
Atunci când materialele supuse examinării conțin caracteristici generale și
individuale suficiente efectuării unor demonstrații pertinente și concludente, care pot convinge fără tăgadă organele de anchetă și părțile implicate în procesul penal, se
formulează o concluzie certă.
Când materialele supuse examinării conțin caracteristici generale și individuale
relativ suficiente pentru expert pentru a -și forma o convingere intimă, dar insuficiente
pentru a convinge și alte persoan e, se formulează o concluzie de probabilitate. Aceasta
se poate traduce prin aceea că expertul este convins în proporție de 90 – 95% că în
speță ar putea fi emisă o concluzie cert pozitivă, dar nu o poate demonstra total convingător.
Concluzia de imposibil itate se formulează atunci când materialele supuse
examinării nu conțin suficiente caracteristici individuale, întrebările puse expertului depășesc limitele cunoștințelor acestuia sau posibilitățile tehnice.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
138 Formularea unei concluzii de imposibilitate nu r eflectă „nepriceperea”
expertului, ci conștiința profesională că materialele puse la dispoziție, cunoștințele sale
ori metodele tehnice nu îi permit formularea unei concluzii de probabilitate, și cu atât mai puțin a unei concluzii certe. Edmond Locard, o s omitate în domeniul expertizei
criminalistice afirma: „Nu vă considerați niciodată obligați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimați -o”.
În timpul efectuării expertizei tre buie acordată o grijă deosebită față de
materialele puse la dispoziție și în special față de cele în litigiu, care constituie probe materiale, de cele mai multe ori unice în cazul respectiv.
În cadrul examinărilor desfășurate în cazul expertizelor grafice, dactiloscopice,
traseologice, precum și de cele mai multe ori în expertizele de tehnică a documentelor și balistice, materialele în litigiu nu suferă modificări, deci ele nu vor fi supuse alterării ori distrugerii. Nu același lucru se poate spune în cazul expertizelor biocriminalistice și
fizico -chimice, când metodele de examinare au uneori un caracter distructiv, prin
folosirea diverșilor reactivi. De asemenea, atunci când expertiza balistică are ca obiect stabilirea stării de funcționare a muniției, cu a ceasta se vor face trageri experimentale,
irepetabile, fiind restituite organului judiciar numai tuburile rezultate în urma acestor trageri.
Trebuie reținut faptul că atunci când metodele de examinare impuse de
problematica la care trebuie să se răspundă au un caracter distructiv, total sau parțial, folosirea lor se va face după obținerea acordului scris din partea organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
Din punct de vedere al tehnicii criminalistice, între expertiză și constatarea
tehnico -științifică nu există deosebiri. Ambele folosesc aceleași proceduri de lucru și
etape de examinare, iar raportul final are același conținut.
Din punct de vedere procesual penal, între ele sunt deosebiri. Astfel, constatarea
tehnico -științifică se dispune atunci când este îndeplinită una din următoarele
condiții
127:
– există pericolul dispariției unor mijloace de probă ori de schimbare a unor
situații de fapt;
– este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Prin pericol de dispariție a unor mijloace de probă se înțelege nu numai
primejdia distrugerii intenționate ori neintenționate în forma sau substanța sa a unui mijloc de probă, nu numai posibilitatea înlăturării lui din câmpul infracțiunii și sustragerea acestuia examinării, ci și s ituațiile când mijloacele de probă pot suferi
modificări care să le altereze însușirile care le individualizează.
Prin pericol de schimbare a unor situații de fapt se înțelege posibilitatea
intervenirii unor elemente care ar putea modifica aspecte semnificative în configurația locului faptei.
Din punctul de vedere al organelor judiciare, constatarea tehnică- științifică are
un caracter de urgență și se dispune în faza actelor premergătoare, în timp ce expertiza se dispune în faza urmăririi penale sau a celei de judecată, fiind necesară
încunoștințarea părților cu privire la obiectivele acesteia.
Din punct de vedere criminalistic, interesează competența de efectuare a
constatării sau expertizei. Prima poate fi efectuată de către specialiști sau tehnicieni, în timp ce a doua se efectuează de către experți oficiali acreditați.

127 Tactica criminalistică , Colectiv, Serviciul editorial M.I., București, 1989

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
139 Trebuie menționat faptul că la efectuarea expertizei poate participa și un
tehnician sau specialist, dar sub coordonarea unui expert.
În privința importanței ca mijloc de probă, expertiza e ste aceea care deține locul
principal, fapt rezultat din art. 172 (12) C.P.P. în care se consemnează: „După
finalizarea raportului de constatare, cand organul judiciar apreciază că este necesară
opinia unui expert sau când concluziile raportului de constat are sunt contestate, se
poate dispune efectuarea unei expertize ”.
Uneori, în practica judiciară, atunci când una dintre părți a contestat concluziile
unui raport de constatare tehnico- științifică, s -a dispus greșit efectuarea unei „noi
expertize”. După cum reiese din textul de lege prezentat anterior, în această situație
trebuie dispusă efectuarea unei expertize, iar nu a unei noi expertize.
Tot din practică a rezultat că uneori sunt dispuse expertize înainte ca în cauză să
fie începută urmărirea penală, fapt care duce la imposibilitatea folosirii acesteia ca mijloc de probă.
Printr -un management al calității eficient, aceste disfuncționalități pot fi
eliminate, evitându -se risipa de timp și materiale care nu au finalitate judiciară.
Genurile expertizei criminalistice sunt următoarele: expertiza grafică și tehnică
a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza traseologică, expertiza balistică, expertiza de portret, expertiza vocii și a vorbirii, expertiza biocriminalistică, expertiza fizico -chimică și expertiza comportamentului simulat (poligraf).

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11
11.1. Expertiza grafică
Odată cu apariția limbajului, a apărut necesitatea fixării ideilor și transmiterii lor
urmașilor. La început, ideea s -a transmis pe cale orală, dar lipsa unui mijloc de fixare a
ei prin scris a făcut ca fiecare generație să redescopere ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Originea scrisului o constituie desenul, care fixa evenimentele, fenomenele și
obiectele din natură prin trăsăt uri din ce în ce mai simplificate, ajungând în final la
semne. Astfel iau naștere pictogramele și scrierea numită „pictografie”. Apar apoi ideogramele, care nu poartă numai semnificația obiectelor desenate, ci reprezintă și o mențiune sau idee legate de ob iectul respectiv. Este cazul scrierii „hieroglifice” a
egiptenilor, care conținea circa trei mii de semne, fundamentată pe combinarea a trei elemente de bază: sunetul, grupul de sunete și cuvântul.
Sisteme asemănătoare au apărut independent în mai multe părți ale lumii, ca de
exemplu Mesopotamia, Asiria și Babilon, unde s -a format scrierea „cuneiformă”, care
reprezenta suma multiplelor variațiuni a combinării micilor semne în formă de cui, plasate pe orizontală și verticală.
În scrisul chinezesc și cel japo nez desenele simplificate ale unor imagini s -au
transformat, printr -un proces lent, în scriere care reprezintă un cuvânt întreg sau o
silabă. Numărul semnelor existente în scrierea chineză se ridică la circa 65.000, dar cotidian se folosesc aproximativ 3.000 de semne.
Gruparea semnelor (care reprezintă fiecare câte un sunet) într -un alfabet a fost
opera „Hicsosilor”, uniune de triburi de diferite seminții care, venind din Asia Mică, au străbătut Peninsula Sinai și au cucerit Delta Nilului. Alfabetul lor, n umit în secolele 
Expertiza grafică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
140 următoare „alfabetul sinait”, a fost preluat de către fenicieni, care foloseau 22 de
consoane, vocalele fiind reprezentate prin puncte.
Grecii au preluat și completat alfabetul fenician cu semne pentru vocalele din
limba lor, ridicând numă rul semnelor grafice la 26, renunțând apoi la sensul de scriere
de la dreapta la stânga.
Alfabetul grecesc în plin proces de formare a fost preluat de către etrusci și
romani, apoi de către armeni și goți. Adoptarea și adaptarea literelor grecești de către romani au avut urmări durabile, alfabetul latin devenind cel mai important în scrierea din Europa.
În Europa răsăriteană scrisul a fost adus de către călugării misionar Chiril și
Metodiu (Metodie), care au tradus din limba greacă în cea slavă cărți de cul t creștin.
Chiril a întocmit și un alfabet slav, pornind de la scrierea cursivă bizantină, pe care a stilizat- o. Din cele 38 de litere ale alfabetului, 24 erau împrumutate din scrierea
grecească, celelalte fiind preluate din din alfabetele orientale.
În se colul X, ucenicii lui Chiril și Metodie au întocmit un nou alfabet, mult mai
asemănător cu cel grecesc, denumit „chirilic” în cinstea marelui înaintaș.
Datorită legăturilor strânse dintre statele feudale românești și statele slave
vecine, scrierea slavă ch irilică s -a răspândit și pe teritoriul carpato- dunărean, pornind de
la textele bisericești.
Începând cu secolul al XVI -lea alfabetul chirilic este folosit la noi pentru
scrierea cuvintelor din limba română, iar în anul 1860, ca urmare a dezideratelor mișc ării revoluționare din 1848 și a unirii Principatelor Române din 1859, alfabetul
chirilic a fost înlocuit cu cel latin, corespunzător foneticii limbii latine în esența ei.
Expertiza grafică a scrisului și semnăturilor datează din antichitate,
reprezentând probabil unul din cele mai vechi mijloace tehnice de probațiune judiciară,
ceea ce dovedește că odată cu intensificarea folosirii și circulației actelor au apărut și primele falsuri.
Găsim o urmă a expertizei grafice încă de pe vremea împăratului Constant in
(277 – 337 d. Hr.). O scrisoare falsificată în numele acestuia a servit papilor pentru a
fundamenta pretențiile lor asupra puterii laice din Europa de Apus. În această scrisoare Constantin ar dărui Papei Silvestru de la Roma semnele demnității de împăra t și i -ar
preda puterea asupra Romei, Italiei și a întregii Europe de Apus
128.
În anul 539 Justinian citează în „novela” 73 o eroare judiciară datorată unor
experți care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost stabilită ulterior. El scrie : „Asemănarea scrisurilor mi se pare foarte suspectă, este un argument care ne -a
înșelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune”
129.
În aceeași nuvelă sunt consemnate unele modificări obiective ale scrisului:
„Asemănarea scrierilor poate fi cu totul înșelătoare; pe de altă parte, neasemănarea formelor încă nu dovedește falsul; acela care este tânăr și plin de putere scrie altfel decât atunci când el îmbătrânește și când mâna lui începe să tremure; iar aceste schimbări pot să se producă și datorită boalei; chiar schimbarea materialelor scrierii
este capabilă să violeze asemănarea totală”
130.
În „novela” 49 se arată că „compararea scrierilor trebuie să se facă de o
persoană care a depus jurământul”. Se admitea să s e folosească ca model pentru

128 Terziev N.V., Eisman A.A. , Introducere în cercetarea criminalistică a documentelor , 1952
129 Locard Edmond, Les foux en ecriture , Paris, 1959, traducere
130 Terziev N.V., Eisman A.A. , Introducere în cercetarea criminalistică a documentelor , 1952

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
141 comparație numai acelea (documentele) care au fost prezentate în instanță de însăși
partea potrivnică sau care se păstrează în arhivele publice131.
Prima încercare de organizare a activității de expertiză grafică a fost făcută în
Franța, după ce în anul 1569 un falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneț semnătura lui Carol al IX –lea, și când oameni având o competență recunoscută au primit sarcina de a examina acest document apocrif.
În anul 1570, specialiști grupați în „Comunita tea scriitorilor experți verificatori”
primesc de la cancelarul l’Hôpital, prin ordonanța dată la Saint -Germain des Près,
hrisovul prin care membrii noii corporații sunt calificați „Maeștrii jurați scriitori
experți verificatori ai scrisului, semnăturilor, conturilor și calculelor contestate în
justiție” .
Fiecare dintre cei care intrau în corporație trebuia să dea un examen care consta
în efectuarea unei expertize de probă și în executarea „unei caligrafii artistice”. În funcție de calificarea lor, membrii corporației se împărțeau în: jurați meșteri scriitori și
jurați meșteri experți scriitori. Membrii corporației urmau să fie confirmați de locotenentul (șeful) poliției, care era și președintele corporației
132.
Prima lucrare în domeniu este „Avis pour les ins cription en faux” a lui Francois
Demelle (1604). Cartea a avut trei ediții, iar în ea compararea scrierilor se fonda în principal pe forma literelor.
Cea mai completă lucrare a epocii a fost „Tratatul înscrierilor în fals” a lui
Jacques Raveneau, unul din membrii corporației mai sus amintite a scriitorilor experți, apărută în anul 1666 și reeditată în 1673.
Raveneau își începe cartea cu sfaturi privind procurarea modelelor de
comparație, după care descrie metodele de falsificare folosite de infractori și pr ezintă
elementele după care se pot descoperi falsificările. El atenționează asupra producerii unor erori atunci când documentele sunt examinate superficial. „Nu trebuie să ne bazăm exclusiv pe forma literelor, acest caracter este cel mai ușor de imitat. O asemănare extrem de mare între semnătura dubioasă și model poate dovedi existența copierii: aceasta din urmă se cunoaște după asemenea caractere cum sunt încetineala scrisului, sinuozitatea liniilor, îndreptările. Pentru ca să ne convingem că semnătura dubioasă este luată de pe un model original, care se găsește în mâinile expertului, trebuie să le suprapunem și să le privim la lumină” .
În prima jumătate a secolului al XIX –lea expertiza grafică a fost tratată cu mare
neîncredere. De exemplu, K. A. Mittermaier afirma că „ un instructor de bună credință
trebuie să aibă întotdeauna în vedere înșelăciunea comparării scrierilor și nici odată să nu admită asemenea metode pentru a stabili dacă documentul respectiv provine
realmente de la învinuit
133.
Tot el afirma: „ chiar dacă persoane competente s -au exprimat categoric că
documentul este scris de învinuit totuși, unei asemenea concluzii i se poate acorda numai o valoare de probabilitate, deoarece nu există reguli temeinice de cunoaștere a scrisurilor; manuscrisele di feriților oameni sunt adeseori extrem de asemănătoare între
ele, iar pe de altă parte sunt dese cazuri când în mod îndemânatic se imită o scriere străină” .
În același spirit se exprimă și juristul francez Bonnier. El afirmă că „judecătorii
trebuie să trate ze cu cea mai mare atenție rapoartele experților asupra comparării

131 Ibidem.
132 Ibidem.
133 Mittermaier K. A., Das deutsche strafuerfahren , Heidelgerg, 1832

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
142 scrisurilor. În cazul acestei probe, oricât de pregătiți ar fi experții, trebuie să aibă
precădere declarațiile martorilor134”.
Din păcate, secolul al XIX -lea a reprezentat perioada penibilă a expertizei
grafice, cauze răsunătoare punând pe experți în situații dificile. În afacerea „La
Ronciere” (1835) deși experții au concluzionat corect, justiția a apreciat greșit probele
și astfel un prim discredit a lovit expertiza grafică. În afacerea „La Boussinière”
experții au dat o concluzie de autenticitate în cazul unui fals, dar situația a devenit de- a
dreptul dramatică în afacerea „Dreyfus” (1894).
Acuzatul era Alfred Dreyfus, căpitan în armata franceză, inculpat că ar fi
furnizat secrete militare colonelului german Max von Schwartzkoppen. Dovada era o
singură bucată de hârtie pe care erau enumerate documente secrete care fuseseră dezvăluite armatei germane. Experții au concluzionat că scrisul era executat de către învinuit, dar ulterior, s -a stabilit că scrisul în cauză era o imitație, iar falsificatorul a
recunoscut această manoperă frauduloasă.
Nu ne mirăm de această eroare (care a avut o latură importantă în puternicul
anti-semitism manifestat în cea de a III -a Republică Franceză, iar Alfred Drey fus era de
origine evreu), atâta timp cât însuși Hans Gross, cel care a definit criminalistica, avea o părere jalnică despre grafoscopie, el fiind de fapt adeptul aplicării grafologiei în rezolvarea cauzelor penale. El scria: „Instructorului sau judecătorului care s -a
experimentat în grafologie îi este suficient o privire rapidă la sfârșitul procesului-verbal pentru a determina caracterul martorului după semnătura lui, ca de exemplu de a stabili că martorul este un mic meseriaș de 40 – 50 ani, bun, curajos, cinstit, de talie
mică, mărunt, limitat”
135.
În secolul XX expertiza documentelor a intrat pe o cale științifică, după ce o
pleiadă de experți grafici au scris tratate care conțin metode de examinare aplicabile celor mai dificile lucrări: Alphons Bertillon, J. Crepieux -Jamin, Edmond Locard și
Albert Osborn.
Bertillon afirma că „expertiza grafică nu se poate limita numai la analiza
caracterelor monografice, ci trebuie să se aibă în vedere și caracterele generale ale scrisului – înclinarea, mărimea, coeziunea, respectarea sau nerespectarea liniei
rândurilor
136”.
Locard a introdus metoda grafometică. El scria: „compararea obișnuită a
formei literelor și a caracterelor lor, precum și a caracterelor generale ale srisului poate fi suficientă numai în cazuri relativ simple pentru identificarea celui care a scris.
Omul care tinde să- și deghizez scrierea poate schimba forma literelor și a legăturii
dintre ele, însă nu proporțiile scrierii sale”
137.
Tot Locard este acela care a renunțat la metoda grafometrică, el elaborând în
anul 1959 o lucrare amplă privind falsul în documente, ale cărei principii sunt valabile și astăzi, fapt pentru care, mulți specialiști îl apreciază ca fiind „părintele grafoscopiei moderne”.
Dintre specialiștii români care s -au ocupat de pro blema scrisului, s -au remarcat
la început Ștefan Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), I.T. Ulic (1916), C.I. Parhon (1917), Aurel Boia (1943) și apoi L. Bidian și Ioan Vicol (1970), Lucian Ionescu (1973), M. Constantinescu (1978), Petru Dume (1978), M. Marin și N. Buzatu
(1996), Adrian Frățilă și Gheorghe Pășescu (2008).

134 Bonnier, Traite theorique et practique des preoves , Paris, 1835
135 Gross Hans, Îndreptar pentru instructorii judecătorești
136 Bertillon A., Compararea scrisurilor și identificarea grafică , Paris, 1987
137 Locard Edmond, Traite de criminalistique , Lyon, 1931

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
143 Examinarea documentelor în vederea identificării autorilor grafici ai scrisului și
semnăturilor nu a evoluat fundamental în ultimele decenii, depinzând în mare măsură
de talentul și experiența profesională a expertului, pe fondul unei pregătiri profesionale
temeinice.

Considerații generale

Expertiza grafică are ca obiect examinarea scrisului de mână și a semnăturilor,
considerate ca fiind un complex de mișcări și deprinderi care permit identificarea scriptorului sau a semnatarului prin compararea lor cu probele aparținând cert persoanei sau persoanelor bănuite.
Ea este cunoscută și sub denumirea de expertiză grafoscopică și are cea mai
mare pondere în activitatea de expertiză criminalistică. Frecvența mare cu care se apelează la acest gen de expertiză se explică prin aceea că înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiție, iar pe de altă parte, complexitatea activităților economico –
sociale implic ă întocmirea și ținerea unor evidențe stricte pe o gamă largă de
documente și formulare.
În practică se fac de multe ori confuzii între grafoscopie și grafologie , datorită
faptului că ambele au ca obiecte de examinare scrisul și semnăturile. Cu toate acest ea,
între cele două domenii sunt deosebiri esențiale. Astfel, dacă grafoscopia are ca obiectiv principal identificarea persoanei care a scris și semnat un document, grafologia încearcă să stabileacă temperamentul, caracterul și personalitatea scriptorului ori
semnatarului, pe baza manifestărilor grafice din caracteristicile generale (viteză, presiune, direcția și amplitudinea mișcării etc.).
Scrisul este reprezentarea grafică a semnelor și cuvintelor dintr -o limbă, ca
rezultat al acțiunii nervoase și muscul are a omului concretizată într -un complex de
mișcări și deprinderi dobândite . La baza executării scrisului stau o serie de legături
nervoase produse în cortex, asociate cu mișcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele g rafice. Prin exerciții repetate, cu timpul se
creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacții stabile cu caracter unitar care devin în final automatisme.
În faza de formare a scrisului aceste mișcări sunt puternic controlate, scriptorul
concentrându- se asupra elementelor de detaliu, acțiune care scade pe măsură ce,
datorită exercițiului, se ajunge la deprinderea mâinii de a reda literele și legăturile dintre ele. Pe timpul formării stereotipului dinamic, controlul conștient al executării
scrisului scade, fără a dispărea cu totul, chiar dacă are un caracter subconștient.

Fundamentul științific

Fundamentul științific al identificării persoanei după scrisul de mână îl
constituie cele două proprietăți principale: individualitatea și stabilitatea relativă.
Individualitatea scrisului se exprimă prin particularitățile de ansamblu și ale
celor de detaliu (modul de construcție a semnelor grafice și a legăturilor dintre ele).
Cu toate că fiecare dintre aceste particularități luată izolat poate fi întâlnită în
scrisul mai multor persoane, combinația lor nu se repetă niciodată în scrisul a doi sau mai mulți scriptori datorită manierii de elaborare a scrierii specifice fiecărei pe rsoane,
ce este influențată de particularitățile individului și de tipul de activitate nervoasă proprie acestuia. 
Considerații generale

Fundamentul
științific

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
144 Particularitățile anatomice și funcționale ale sistemului nervos și muscular al
brațului și mâinii determină individualizarea gesturilor grafice.
În afară de baza fiziologică și psihologică a formării deprinderii de a scrie care
este factorul fundamental, la elaborarea și individualizarea scrisului mai contribuie și
alți factori:
– un rol important îl are metoda de predare a scrisului și modelul caligrafic oferit
spre învățare. Cu toate că sunt condiții egale pentru toți (vîrste egale, același profesor, aceleași instrumente de scriere), încă de la început se pot observa diferențe evidente între scrisurile lor;
– după numeroase exerciții, odată cu deprinderea mâinii de a executa mișcările,
ritmul începe să se accelereze, iar semnele grafice nu mai sunt imitate ci memorate, iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul inițial (caligrafic) conturându- se și consolidându- se treptat particularitățile proprii, bine exprimate,
rezultînd un scris cu caracter grafic individual specific fiecărei persoane.
Pe măsura însușirii deprinderilor grafotehnice, atenția elevului se deplasează
spre conținutul textului, apărând noi forme de construcție a literelor, de îmbinare în cuvinte, care să asigure o rapiditate mai mare,un mod mai comod de executat și un efort minim.
Stabilitatea relativă a scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul
că, odată instaurate în grafismul unei pe rsoane, caracteristicile generale și majoritatea
celor individuale rămân constante toată viața.
Deprinderile de a scrie nu devin stabile dintr -o dată ci se consolidează treptat în
procesul practicării scrisului. Perioada formării deprinderilor se încheie în momente diferite în timp la diferiți indivizi, de obicei către vârsta de 25- 30 de ani.
Această stabilitate a scrisului nu este însă absolută, scrisul suferind modificări în
timp, de obicei fără repercusiuni asupra posibilităților de identificare a scriptorului.
Aceste modificări nu trebuie însă să fie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilitați grafice mari, care se manifestă prin capacitatea lor de a putea executa voit mai multe variate de scris.

Expertiza grafică a scrisului de mână
138

Problemele pe care le poate rezolva expertiza grafică sunt:
– identificarea autorului unui scris sau a unei semnături;
– identificarea persoanei care a efectuat o semnătură prin imitație liberă ori
servilă;
– identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat;
– stabilirea situației în care scrisul de pe un document a fost executat de una sau
mai multe persoane.
Dacă între două scrisuri pe lângă asemănări există și unele deosebiri, a cestea
trebuie să fie menționate și explicate, ele putându -se datora unor condiții diferite de
executare, dar și al tendinței de deghizare (modificarea intenționată a scrisului de către
o persoană).
Pentru identificarea scriptorului expertul grafic trebuie să aibă în vedere și
următoarele aspecte care caracterizează scrisul unei persoane.
Interpretarea textului

138 Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crișan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor și
mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico -științifice și expertize criminalistice , curs postuniversitar, București, 2008 
Expertiza gra fică a
scrisului de mână

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
145 La interpretarea textului se au în vedere caracteristicile generale ale limbajului
scris, cum sunt: gradul de cultură, fondul de cuvinte folosit, st ilul expunerii, așezarea
textului ținând seama de sensul conținutului celor scrise, maniera de separare a ideilor
principale și a conținutului principal al documentului. În afară de acestea mai există o serie de caracteristici particulare, astfel:
– natura greșelilor gramaticale;
– existența unor cuvinte și construcții specifice (arhaisme, idiotisme,
provincialisme, expresii proprii unei limbi și care nu se traduc mot -à-mot, folosirea
unor cuvinte dintr -o limbă literară străină, folosirea unor termeni profesionali etc).
Caracteristicile limbajului scris au o valoare de identificare auxiliară. Ele pot
servi, de asemenea, în scopul formării cercului persoanelor care ar putea fi implicate în întocmirea actului în litigiu.
Este absolut necesar să se aibă în vedere la interpretarea textului incriminat și la
examinarea scrisului, posibilitatea ca acesta să fi fost conceput de o persoană, iar scrierea lui să aparțină altei persoane, după dictare sau prin copierea unei ciorne
139.
Această ipoteză se verifică mai al es în caz în care se constată o evidentă
discordanță între aspectul rudimentar al grafismului și exprimarea curgătoare, clară și variată a conținutului.
Obținerea probelor de comparație
Probele de comparație se împart în: libere și experimentale. Probele de
comparație libere sunt scrisuri executate de o persoană în condiții obișnuite, fără să fie în legătură cu cauza respectivă. Așadar, în momentul executăriii lor persoana respectivă nu numai că nu știa, dar nici nu putea presupune că manuscrisele respective vor deveni
un material comparativ (autobiografii, cereri, scrisori, conspecte, notițe etc.). De regulă, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material comparativ.
Aceste probe de comparație t rebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
– să provină cert de la persoana în cauză și să fie certificate de ea și de cel care
le ridică;
– să corespundă, în privința perioadei redactării, cu materialul în litigiu;
– să fie scrise cu instrumente de acel ași tip și pe același fel de suport cu cel în
litigiu;
– să fie ridicate în condițiile legii și pe bază de proces verbal în care să fie bine
individualizate.
Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu atât mai mare trebuie să fie cantitatea
de scris de pr obă, pentru ca specialistul să poată urmări frecvența caracteristicilor
cercetate.
Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului
de urmărire penală de către persoana bănuită că a executat actul în litigiu. Ea nu trebuie
să știe, de obicei despre scopul luării lor (sub dictare sau liber).

Examinarea semnăturilor
La început, expertul studiază semnătura în litigiu pentru a stabili dacă poate sau
nu să facă obiectul unei cercetări grafice criminalistice. În continuare, examinează

139 Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crișan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor și
mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico -științifice și expertize criminalistice , curs postuniversitar, București, 2008 
Examinarea
semnăturilor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
146 documentul care o conține, stabilește instrumentul și substanța cu care s -a scris, data
executării semnăturii.
În această fază se impune a fi puse în evidenta eventualele urme care atestă că
semnătura în litigiu nu este autentică. În acest scop, cu ajutorul unui stereomicroscop
sau cu un convertizor electrooptic se studiază traseul semnăturii și porțiunile învecinate,
în vederea depistării unor urme, cum ar fi: opriri nejustificate pe traseu, retușări, înțepături, urme de apăsare tangente traseului ori de radiere, urme de transferare a semnăturii de pe un alt document, urme ale substanței cu care s -a copiat inițial
semnătura, devieri de traseu și altele.
Faza următoare a examinării constă în determinarea compoziției semnăturii,
respectiv a proporției și repartizării taseelor literale și neliterale din alcătuirea ei. Pentru aceasta este foarte important ca expertul să cunoască numele și prenumele titularului semnăturii în litigiu.
Rezultatele examinării compoziției semnăturii nu sunt întotdeauna edificatoare.
Aceasta se datorează faptului că semnătura se poate schimba la una și aceeași persoana, iar în cazul în care individul intenționează să depună o semnătură modificată, va căuta să-i schimbe compoziția. De asemene a, trebuie să se aibă în vedere faptul că în cazul
unei imitații reușite este firesc să existe o compoziție foarte asemănătoare cu cea a semnăturii model.
În continuare se studiază gradul de evoluție a semnăturii, se determină
caracteristicile generale și cele individuale care pot conduce la identificarea
scriptorului.
Examinarea separată a semnăturii are rol de a- l familiariza pe expert cu toate
detaliile pe care aceasta le poate oferi.
Concomitent, este apreciată de către expert și valoarea de identificar e a
caracteristicilor relevate, îndeosebi a celor individuale.
În cursul studiului el poate să execute schițe ale unor detalii, să le selecționeze și
să le mărească pe fotografii ori să- și facă anumite însemnări cu privire la cele
observate, care să- i asig ure un ajutor în procesul examinării comparative.
În cazul când la semnătura în litigiu se observă trăsături nesigure, expertul
trebuie să stabilească dacă titularul semnăturii a suferit sau nu în perioada respectivă de o maladie care ar fi putut influența scrierea, ori dacă se găsea într -o altă stare de natură
să-i provoace anumite schimbări temporare ale scrisului (o emoție puternică, o slăbire
în urma unei boli, starea de ebrietate etc.)
140.
Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere și faptul că se po ate distinge
tremuratul natural (patologic), care se reflectă în semnătura titularului, de tremuratul falsificatorului, acesta din urmă manifestându -se în poziție cu primul prin
discontinuități, vizând îndeosebi trăsăturile drepte, fiind grosier, apăsat, c u un număr
redus de oscilații și cu tendința de scădere spre sfârșitul semnăturii.
Cunoașterea eventualelor stări de natură să fi influențat scrierea se impune cu
atât mai mult cu cât însuși falsificatorul poate avea un tremurat patologic specific, pe care să nu- l aibă titularul semnăturii.
Întrucât semnătura reprezintă adeseori un material grafic sărăcăcios în privința
caracteristicilor de identificare, este absolut necesar ca materialul de comparație să îndeplinească anumite condiții indispensabile, după cum urmează: să fie suficient sub
aspect cantitativ pentru a da posibilitatea expertului să observe constanta caracteristicilor generale și individuale, în vederea aprecierii valorii lor; să fie executat

140 Vlasov V.P., Tehnica criminalistică – Îndrumar pentru juriști , Moscova 1959, pag. 167

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
147 din poziția „șezând” și din „picioare” ori dintr -o altă poziție în care expertul presupune
că a fost executată semnătura în litigiu; să cuprindă semnături din perioada în care a
fost executată cea în litigiu, precum și anterioare și ulterioare; să conțină diverse variante de execuție folosite de persoana de la care se prelevă modele de comparație; să
existe certitudinea că toate modelele de comparație provin de la persoana în cauză.
Este greșit procedeul de a se pune în față persoanei de la care se prelevă probe
de comparație semnătura în litigiu, pentru a o folosi ca model, întrucât se pot formula
concluzii eronate, cu consecințe grave, mai ales atunci când expertul nu este încunoștințat de acest lucru.
În cazul în care materialul pus la dispoziția expertului nu întrunește condițiile
care să- l facă apt pentr u studiu, expertul este dator și totodată interesat să solicite
completarea ori refacerea lui. Cu cât semnătura în litigiu este mai săracă în ceea ce privește caracteristicile de identificare, cu atât mai numeroase trebuie să fie modelele de comparație pen tru ca expertul să poată aprecia just constanța și valoarea
caracteristicilor de identificare
141.
Atunci când se apreciază că semnătura în litigiu nu este autentică și se pune
problema identificării falsificatorului, este necesar ca de la persoanele bănuite să fie
prelevate și semnături de comparație executate pe numele titularului semnăturii în litigiu.
După ce expertul s -a convins că materialul de comparație este corespunzător, se
procedează la examinarea caracteristicilor generale și individuale ale semnăt urilor și se
selectează cele care oferă cele mai multe particularități din fiecare variantă, dacă persoana în cauză semnează în mai multe feluri.
După aceasta, expertul studiază și alte particularități din care se pot trage
concluzii valoroase. În acest caz, trebuie manifestată mare atenție, deoarece unele asemănări dintre semnătura în litigiu și cele de comparație emanate de la titular se pot datora măiestriei cu care falsificatorul a imitat semnătura ori a copiat -o după una
autentică.
În etapa examinării comparative se pun în evidență fie asemănări de construcție
grafică, fie deosebiri, în funcție de materialul supus examinării. Tot în această etapă sunt evidențiate, dacă este cazul, caracteristicile care atestă procedeul de falsificare a semnăturii în litigiu.
Studiul comparativ trebuie să fie făcut în ordinea în care sunt reflectate
caracteristicile individuale în piesa în litigiu și în cele de comparație. Este necesar să se explice orice deosebire care apare între semnături, să nu se neglijeze niciun det aliu și să
se clarifice situația lor, fie că sunt deosebiri care indică un alt autor decât titularul, fie că reprezintă variante normale ale unei semnături originale
142.
Pentru efectuarea comparațiilor este indicat ca materialul în litigiu să se așeze în
partea stângă, iar cel de comparație în partea dreapta, împreună cu schițele și
însemnările făcute în cursul examinărilor separate, apoi să se analizeze fiecare caracteristică în parte, aprecierile fiind consemnate într -un tabel.
Cu ajutorul reproducerilor fotografice executate la aceeași scară, semnăturile
pot fi selectate pe porțiuni, respectând părțile incipiente, mediane, finale și parafele, care se examinează apoi comparativ. De asemenea, poate fi selectat și examinat fiecare grafism care alcătuiește semn ătura, fără să se neglijeze ulterior și legăturile dintre ele.

141 Sandu Dumitru, op. cit., pag 63
142 Ionescu Lucian – Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iași, 1973 , pag 270

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
148 În cursul examenului comparativ se pot executa proiecții ale semnăturilor,
măsurarea unor grafisme sau înclinații. De asemenea, pe fotografiile executate la
aceeași scară pentru completarea examenului comparativ pot fi trasate, în sus și în jos, linii drepte în prelungirea grafismelor semnăturilor; ele formează prin intersectare diferite figuri geografice, care la rândul lor se examinează comparativ.
În Institutul de drept penal de pe lângă Universitatea din Varșovia s -a folosit cu
eficiență metoda cercetărilor geometrice structurale, care de fapt reprezintă o îmbinare a grafometriei lui Locard cu desenarea unor figuri geometrice plane care se creează prin circumscrierea acestora în
jurul unor ansambluri mai mici sau mai mari de grafisme, ori
chiar în jurul anumitor litere. Condiția de bază este aceea ca în ambele ansambluri
comparate figurile să fie trasate la fel. În acest mod se pot examina și pozițiile reciproce
ale caracteristicilor structura le, ale trăsăturilor sau ale diferitelor ansambluri de
grafisme, metoda fiind de un real folos în ilustrarea elementelor unui grafism.
Criminalistul sovietic Matvieiev, de asemenea, recomanda să se folosească mai
mult măsurătorile în expertiza semnăturilor . După părerea sa, deplasarea punctului de
sprijin al mâinii diferitelor persoane în timpul scrierii poate fi regulată sau neregulată,
fapt care se reflectă în înclinarea deosebită a elementelor unui grafism. Pentru a pune în
evidență acest fapt se procede ază astfel: într -un sistem de coordonate se amplasează pe
axa „x” locul fiecărei litere a semnăturii de pe linia de bază, iar pe axa „y” înclinația literei în grade, în raport cu aceeași linie de bază. Măsurătorile se fac numai în ceea ce privește liniile drepte. Se trasează curbele în sistemul de axe, care apoi se compară între
ele. Evident această metodă nu poate fi aplicată în cazul semnăturilor executate de o persoană care nu și -a format deprinderea de a scrie și nici atunci când semnăturile au
fost executate în condiții anormale.
Diagnosticarea ca fals a scrierii sau a semnăturii examinate nu este întotdeauna
o sarcină ușoară. Condițiile neobișnuite de scriere ori de executare a semnăturii, accidentele de scriere și chiar unele dereglări intenționate al e propriului grafic dau
naștere la elementele care se aseamănă cu cele rezultate dintr -un proces de contrafacere.
De aceea simptomele prezentate de anumite forme de contrafacere nu trebuie privite unilateral, ci corelativ, în interdependență cu toate împre jurările care au concurat la
apariția grafismului supus examinării; numai în felul acesta se vor delimita elementele de fals de cele autentice ale grafismului adevărat
143.
Cercetătorului îi sunt necesare date cu privire la titularul scrisului ori semnăturii
în litigiu, precum și cu privire la condițiile concrete în care acestea au fost executate. Interesează vârsta, gradul de cultură, faptul că persoana respectivă scrie cu mâna stângă, dacă are afecțiuni la ochi sau suferă de maladii nervoase, dacă a scris sau semnat cu mâna traumatizată sau înghețată ori după o activitate fizică grea, dacă era în
stare de ebrietate etc.

11.2. Expertiza tehnică a documentelor

Acest gen de expertiză are ca scop stabilirea autenticității sau contrafacerii
unor acte, bancnote și alte mijloace de plată, precum și a faptului dacă acestea au fost
falsificate .
Noțiunea de „document” este mai largă decât aceea de „act” sau „înscris”, ea
acoperind toată gama materialelor care pot face obiectul ex aminărilor criminalistice,

143 Sandu Dumitru, Falsul în acte – descoperirea și combaterea prin mijloace criminalistice , Editura Lumina Lex, București 1994 
Expertiza tehnică a
documentelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
149 acte care atestă identitatea, calitatea sau profesia, proprietatea asupra unor bunuri,
proveniența unor valori etc.
Deși legea penală nu face nicio deosebire între activitățile desfășurate pentru
realizarea falsului, practica teh nico-criminalistică face distincția între falsificare și
contrafacere.
Prin falsificare se înțelege intervenția asupra unui document preexistent pentru a
schimba conținutul acestuia sau valoarea inițială, realizată prin radiere, spălare, corodare, retușare , repasare, adăugire, înlocuirea fotografiei titularului.
Contrafacerea constă în realizarea unui document cu totul nou, care nu are
nimic în comun cu emitentul, neavând nimic autentic. De aceea, în timp ce falsificarea poate fi considerată un fals parțial, contrafacerea este un fals total.
Pentru contrafacerea unui document se folosesc trei procedee:
– copierea – reproducerea unui formular autentic sau a unei bancnote cu ajutorul
unui copiator alb- negru sau color;
– tipărirea – folosirea tiparelor pl ane, înalte și uneori adânci (intaglio);
– editarea computerizată – implicând folosirea tandemului format din
calculator, scanner și imprimantă.
Documentele contrafăcute nu vor conține elementele de protecție specifice
documentelor autentice, ele fiind cel mult imitate și redate necorespunzător. Din punct
de vedere al elementelor de protecție, contrafacerile vor avea următoarele caracteristici:
– hârtia va avea fluorescență proprie, ca urmare a folosirii în procesul de
fabricație al înălbitorului; cea a doc umentelor autentice nu are fluorescență datorită
compoziției speciale, bogate în fibre textile;
– filigran -ul poate fi imitat prin aplicarea unei cerneli de culoare deschisă cu
ajutorul unui clișeu sau prin presarea ori corodarea hârtiei. În primul caz cer neala va fi
vizibilă în lumină incidentală și în radiații ultraviolete, iar în celelalte hârtia va prezenta urme de apăsare sau scămoșare.Aceste aspecte nu se întâlnesc la un filigran autentic, care este vizibil numai la examinarea în transparență;
– desen ele de protecție foarte fine nu vor fi redate, iar cele cu nuanțe pastelate
vor fi întărite, contrastând cu fondul. Sunt redate necorespunzător zonele în degrade, trecerea fiind mai bruscă decât la documentul original;
– elementele fluorescente de cele mai multe ori lipsesc. Au fost încercări de
redare a acestora, dar fluorescența și densitatea erau diferite de cele ale documentului autentic;
– fibrele colorate nu sunt inserate în masa hârtiei. Ele sunt preluate la copiere
sau scanare ca elemente ale graficii sau sunt desenate cu instrumente scriptuale cu vârf ascuțit. În cazul copierii, dacă este folosită intensitatea de culoare mică fibrele nu vor fi redate, iar dacă se folosește intensitatea mare, acestea vor fi reproduse accentuat contrastând cu fondul.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza tehnică a documentelor :
– dacă documentul examinat este autentic sau contrafăcut, ținând cont de
elementele de protecție specifice unui document original de acest fel – filigran, fir de
siguranță, imprimare intaglio, hologramă, microtext, imagine latentă, elemente fluorescente etc.;
– dacă documentul prezintă modificări – radieri, adăugiri, acoperiri de text,
retușuri etc. și în ce constau acestea;
– dacă semnătura depusă pe document este preexistentă textului – dată în alb –
sau a fost falsificată prin copiere, scanare etc.;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
150 – dacă diverse părți ale documentului au fost scrise cu același instrument
scriptural;
– dacă vreuna din filele documentului a fost substituită;
– dacă fotografia titularului a fost înlocuită;
– dacă documentul prezentat în copie a fost realizat prin colaj, având la baza
două sau mai multe documente;
– dacă impresiunile de ștampilă depuse pe document au fost aplicate cu
ștampilele autentice.
Examinările sunt efectuate cu aparate optic e de mărit, în lumină naturală,
radiații ultraviolete sau infraroșii, în lumină incidentală și în transparență.
Mijloace tehnice folosite la expertiza tehnică a documentelor
Dacă la efectuarea expertizei grafice se folosesc doar aparate optice de mărit,
cum ar fi lupa dactiloscopică cu picior sau stereomicroscopul SM xx, la examinarea
tehnică a documentelor sunt folosite tehnologii avansate, cum ar fi comparatorul video-spectral VSC 5000 și comparatorul spectral FORAM 685- 2.

Comparatorul video- spectra l VSC 5000 este o stație de lucru dedicată
laboratoarelor de examinare a documentelor. Beneficiind de captarea imaginilor de mare rezoluție, sistemul oferă facilități multiple de examinare a documentelor și a elementelor de siguranță întrunind toate cerinț ele unor examinări performante.
Posibilități de examinare:
– ajustarea contrastului vizual prin selectarea sursei de lumină și alegerea
spectrului de filtre, pentru a pune în evidență diferitele adăugiri, radieri sau elementele de protecție specifice docum entului examinat;
– măsuri și comparații pentru determinarea diferențelor dintre documentele
examinate;
– spectrometrie și colorimetrie, pentru analiza diferiltelor cerneluri și pigmenți;
– managementul studiilor de caz necesar pentru efectuarea raportului de
expertiză.
Sistemul este dotat cu mai multe surse de iluminare: – lămpi cu radiații ultraviolete, cu lungimi de undă de la 254 la 365 nanometri
pentru punerea în evidență a elementelor de protecție fluorescente sau a urmelor de corodare chimică existen te pe documente;
– lumină transmisă de mare intensitate și spot de lumină adițional, folosite în
paralel cu filtrele încorporate pentru a pune în evidență eventualele adăugiri de text;
– iluminare pentru examinarea elementelor de siguranță realizate cu cer neluri
anti-stekes, cerneluri fluorescente numai atunci când sunt iluminate cu spot infraroșu
pur;
– lumină incidentală de mare intensitate pentru examinarea tipurilor de
imprimare.
Aparatul este prevăzut cu un sistem optic de filtre și cu un microspectrometru
care asigură compararea a două cerneluri prin mai multe metode: absorbție, reflexie și
fluorescență.
Comparatorul spectral FORAM 658- 2 foloseste efectul de împrăștiere RAMAN
denumit astfel după inventatorul său, omul de știință indian C.V. Raman. Efectul implică împrăștierea inelastică a luminii, în care o proporție redusă a luminii împrăștiate de pe suprafața unui material este deplastă frecvent de către vibrațiile
atomice din molecule.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
151 Spectrometrul Raman cu Foram 685 -2 este destinat în special comparațiilor de
cerneală. Lumina de excitare provenită de la o diodă laser de 685 nm este focalizată
asupra probei, iar lumina împrăștiată Raman este colectată de către lentilele
microscopului. Aceasta este analizată de spectrometrul determinat cu un set al valorilor intensității.
Datele spectrale pot fi afișate ca un set de grafuri și printate ca raport. Software –
ul asociat FORAM 685 -2 oferă util izatorului o mare gamă de manipulare a spectrului și
comparare, precum și facilități de căutare în banca de date a spectrelor necunoscute.
Sistemul optic este format din următoarele componente:
– o diodă laser de 685 nm pentru excitarea emisiei Raman de la proba de
cerneală selectată;
– lentilele obiectivului microscopului pentru colectarea luminii Raman
împrăștiate;
– spectometru de difracție cu detector Peltier pentru separarea componentelor
lungimilor de undă ale luminii colaterale;
– cameră video pentru afișarea unei imagini a zonei de probă și spectrul laser.

11.3. Expertiza dactiloscopică
Expertiza criminalistică dactiloscopică, mijloc de probă în proce sul penal,
conform prevederilor art. 97 Cod procedură penală, reprezintă etapa finală a
activității de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la fața locului, persoana care le -a creat, precum și
precizarea raportului dintre urmă și activitatea infracțională a persoanei.
Obiectul expertizei criminalistice dactiloscopice îl constituie determinarea
provenienței urmelor digitale, palmare și plantare ridicate de la locul faptei în cazul comiterii unor infracțiuni, respectiv identificarea degetului, palmei sau tălpii piciorului
care le- a creat. În mod frecvent se realizează identificarea persoanei după urmele
digitale și palmare, denumite generic „urme papilare” după papilele dermice care le creează.
Fundamentul științific al identificării persoanei după impresiunile papilare este
dat de proprietățile acestora: individualitatea, stabilitatea, inalterabilitatea și longevitatea.
Individualitatea (unicitatea) desenului papilar este o proprietate care face ca
fiecare desen să fie identic numai cu el însuși. Din calculele făcute, în care s -au luat în
considerație doar patru elemente individuale, a rezultat că abia la șaizeci și patru miliarde de desene pot fi întâlnite două identice. Ținând cont de faptul că există 22 de elemente individuale, posi bilitatea ca două desene papilare să fie identice este practic
exclusă.
Stabilitatea (fixitatea) este o însușire caracterizată prin aceea că modificările
desenului papilar în timpul vieții individului privesc doar dimensiunile datorate
procesului de crește re a acestuia, neapărând sau dispărând creste papilare.
Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că el este
indestructibil, indiferent de factorii externi care acționează asupra lui, exceptând situațiile unor afectări profunde. Dacă a fost afectat dermul, desenul papilar nu se mai
reface, dar apar cicatricele, care în loc să îngreuneze identificarea persoanei, o înlesnesc, acestea fiind deosebit de valoroase prin forma, dimensiunile și plasamentul lor. 
Expertiza
dactiloscopică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
152 Longevitatea se explică prin aceea că încep să se formeze în luna a treia de viață
intrauterină și capătă formă definitivă în luna a șasea, rămânând neschimbate privind
forma și detaliile de construcție chiar și după moartea persoanei, dispărând în cadrul procesului firesc de putrefacți e.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza dactiloscopică Expertiza criminalistică dactiloscopică poate contribui la soluționarea
următoarelor probleme:
– relevarea urmelor papilare latente de pe diferite obiecte;
– identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare incriminate;
– identificarea persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în
cartotecile antropologice;
– identificarea persoanelor care și -au declarat o identitate falsă;
– verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului de către persoanele
analfabete.
În marea majoritate a cazurilor, acest gen de expertiză are ca obiect identificarea
infractorilor care au lăsat urme papilare la locul faptei. În aceste situații sunt efectuate comparații dactiloscopice între fotog ramele urmelor papilare în litigiu și impresiunile
papilare ale persoanelor incluse în cercurile de bănuiți sau aflate în cartotecile dactiloscopice.
În vederea formulării unei concluzii, expertul criminalist examinează
comparativ dactilograma impresiunii luate experimental cu dactilograma urmei de la locul faptei, procedând la constatarea coincidențelor de grup dintre ele și apoi a celor de detaliu, specifice. În lipsa acestora, se examinează porii, cicatricele și liniile albe pe care expertul le utilizează în subsidiar.
În ceea ce privește expertiza criminalistică a urmelor papilare de picioare,
studiate în condiții de laborator , aceasta oferă date în legătură cu mărimea și forma
generală a tălpii detalii ale crestelor papilare de pe talpa piciorului desculț și deschid posibilitatea stabilirii modului de comitere a infracțiunii, atunci când sunt studiate în raport de locul și obiectele pe care au fost descoperite, în comparație cu urmele de altă natură.
La efectuarea demonstațiilor din cadrul examinărilor comparative elementele
coincidente ca formă, dimensiune și plasament vor fi marcate cu săgeți, în sensul de deplasare a acelor de ceasornic. Pot fi efectuate juxtapuneri sau diagrame ale punctelor coincidente atunci când urma
papilară nu a fost imprimată d ecât parțial, iar numărul
caracteristicilor individuale este mic.
Constatările se demonstrează și vizual prin fotografii și desene. În cadrul
examenului comparativ nu trebuie să se aibă în vedere numai numărul punctelor de coincidență, ci și varietatea (di versitatea) lor. De exemplu, într -o comparare,
specialistul trebuie să nu se limiteze numai la 2 sau 3 feluri de detalii cum ar fi: început, sfârșit de creastă, bifurcație, ci să caute și altele în așa fel încât să se ajungă la 6 – 7
feluri de detalii. Exa minarea comparativă va cuprinde mai multe etape:
– stabilirea unui număr cât mai mare de puncte de coincidență;
– selectarea celor mai rare (valoroase) puncte de coincidență;
– căutarea unor puncte de coincidență cât mai diverse.
Modul de examinare comparativă cel mai uzitat de specialiști și experți
dactiloscopi este tehnica juxtapunerii imaginilor și constă în prezentarea alăturată a fotografiilor celor două amprente comparate, mărite la aceeași scară, pe care se trasează concomi tent cel puțin 12 puncte de coincidență descoperite în urmă și impresiune

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
153

LITIGIU COMPARAȚIE
1. contopire de creste
2. contopire de creste
3. sfârșit de creastă
4. anastomoză
5. bifurcare de creastă
6. bifurcare de creastă
7. bifurcare de creastă
8. început de creastă
9. bifurcare de creastă 10. contopire de creste
11. sfârșit de creastă
12. început de creastă
13. sfârșit de creastă
14. bifurcare de creastă
15. contopire de creste
16. bifurcare de creastă
17. sfârși t de creastă
18. contopire de creste

Elementele de individualizare sau caracteristicile vizibile pe cele două imagini
pot fi marcate prin diverse trăsături (cercuri, pătrate, săgeți) realizate în culori vizibile și numerotate, în vederea canalizării atenției privitorului spre asemănările sau deosebirile
dintre ele.
Detaliile comune pot fi colorate pe ambele fotografii, dar fără a se da impresia
că au fost desenate elemente noi acolo unde inițial nu existau. De reținut că demonstrarea coincidenței detaliilor caracteristice este valabilă atunci când pe cele două
fotograme juxtapuse nu există nici un punct necoincident.
În cazul urmelor la care s -au examinat porii, se întocmește o planșă cu ilustrarea
separată comparativă a acestora.
Când urmele sunt imprimate complet și nu prezintă deformări se poate ilustra
verificarea continuității liniare a desenului papilar prin segmentarea în două sau mai multe părți a fotogramelor celor două amprente ce se compară și inversarea fragmentelor între ele pentru a se constata dacă desenul își schimbă aspectul morfologic.

Verificarea coincidenței detaliilor caracteristice descoperite în ambele amprente
și demonstrarea vizuală a acestui fapt se efectuează frecvent prin diagrama punctelor de coincidență.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
154 De regulă, se constată mici diferențe între dimensiunile comp onentelor celor
două diagrame, explicabile prin mecanismul diferit de formare a celor două amprente,
care este influențat de următorii factori:
– suportul diferit pe care au rămas amprentele;
– gradul de apăsare a degetului este diferit în cele două cazuri ;
– direcția și felul de rulare a degetului în cazul impresiunii și contactului static al
degetului cu suportul în cazul urmei;
– curbarea sau rugozitatea suprafeței pe care a rămas urma (bec, sticlă,
scândură);
– greșeli de tehnică, în cazul fotografierii urmei la fața locului;
– îmbâcsirea sau imprimarea incompletă a unora din caracteristici.
În practica expertizei dactiloscopice se întâlnesc și alte metode de ilustrare care
au ca obiect identificarea persoanei care a creat urma descoperită la fața locului.
În cazul când, în afară de examinări comparative, în cadrul expertizei s -au
efectuat și experimentări, acestea vor fi descrise amănunțit, cu arătarea mijloacelor și condițiilor în care s -au desfășurat.
După terminarea tuturor examinărilor din partea des criptivă se trece la
redactarea ultimei părți a raportului: concluziile. Ele vor cuprinde răspunsurile la toate întrebările puse.
Răspunsurile redau atât părerea expertului sau specialistului respectiv, cât și
opinia sau avizul specialiștilor de la alte in stituții care au fost solicitați să participe sau
să asiste la efectuarea lucrării, în conformitate cu prevederile art. 119 alin. 3 Cod de procedură penală.
Este necesar ca răspunsurile să nu depășească obiectul constatării tehnico –
științifice sau al exper tizei și de asemenea, ele trebuie să decurgă în mod logic din
demonstrațiile făcute. Răspunsul care nu -și găsește demonstrarea corespunzătoare în
cuprinsul raportului poate fi considerat ca subiectiv, iar lucrarea nesatisfăcătoare din acest punct de vedere.
Concluziile trebuie să fie scurte, clare, precise, fără echivoc, direct la obiect și
să răspundă, pe puncte, la întrebările puse în ordonanță sau în rezoluție.
Cu privire la concluziile care se pot formula în expertiza dactiloscopică, pe plan
mondial, s -au exprimat două doctrine: cea a pozitivității și cea a probabilității.
Doctrina pozitivității este acceptată de experții din majoritatea țărilor și susține
că examinarea unei urme digitale reținute pentru comparare, poate conduce fie la o concluzie catego rică de identificare, fie la excludere, sau la faptul c[ urma este
considerată ca fiind inaptă pentru a se ajunge la o concluzie.
Exprimarea opiniilor în termeni de probabilitate nu este acceptată.
Toate comparațiile dactiloscopice care nu se finalizează cu o identificare sau o
excludere sunt considerate ,,neconcluzive”.
Această doctrină a pozitivității a fost acceptată la Conferința J.A.I. din 1988,
care a statuat că identificarea dactiloscopică poate fi: pozitivă, negativă sau imposibilă.
Referitor la sta ndardele punctelor coincidente caracteristice utilizate în
dactiloscopie de diferite țări, acestea sunt următoarele:
– Italia – 16- 17 puncte caracteristice;
– Anglia – 16 puncte caracteristice;
– Belgia, Franța, Finlanda, România, Israel, Irlanda, Grecia, Polonia, Portugalia,
Slovenia, Spania, Turcia, Japonia, țările Americii de Sud – 12 puncte caracteristice;
– Germania, Suedia, Olanda, Elveția – 8- 12 puncte caracteristice;
– Africa de Sud – 7 puncte caracteristice.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
155 Expertiza dactiloscopică, spre deosebire de alte genuri de expertiză
criminalistică, excelează prin concluzii certe datorită elementelor exacte cu care
lucrează. În cadrul acesteia nu se dau concluzii de probabilitate, concluziile expertizei dactiloscopice putând fi doar certe sau de imposibilit ate.
În cazul în care participă mai mulți experți ori specialiști și acestia au păreri
diferite, concluziile vor consemna separat părerile și răspunsurile fiecăruia.
Când impresiunile digitale sunt prea fragmentate pentru a putea avea elemente
suficiente de identificare dactiloscopică, se folosesc metodele
poroscopice datorită
faptului că glandele sudoripare sunt repartizate în număr mare în pielea mâinii și a
tălpilor picioarelor.
În prezent, posibilitățile științifice oferite de expertizele dactiloscopic e în
examinarea urmelor de mâini sunt multiple, însă ele sunt dependente de faptul dacă
expertului i se prezintă numai urma sau și modelele de comparație.
În acest sens, expertului îi pot fi adresate întrebări în funcție de materialul pus la
dispoziție:
Cu privire la urmele papilare:
– dacă obiectul pus la dispoziție prezintă urme papilare și câte anume;
– dacă un anumit profil papilar conține în cuprinsul său detalii caracteristice
provenite din două sau mai multe desene papilare;
– dacă urma este digital ă, palmară sau plantară;
– care este tipul, subtipul și varietatea urmei;
– de la ce mână, deget sau plantă provine urma papilară;
– dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
– care este mecanismul de formare a urmei papilare;
– dacă urma ridicată de la fața locului și impresiunea papilară prezentată ca
model de comparație sunt create de aceeași persoană;
-în anumite situații se poate stabili cu aproximație vârsta persoanei care a creat
urma papilară ( în cazul copiilor de până la 10 ani), precum și vechimea urmei papilare
în funcție de anumiți factori de mediu și de studiile realizate până la data solicitării.
Cu privire la impresiunile papilare:
– dacă impresiunile papilare înaintate sunt apte comparațiilor dactiloscopice;
– dacă impresiunile papilare înaintate se regăsesc în baza de date AFIS și cu ce
date de stare civilă;
– dacă două sau mai multe seturi de impresiuni papilare au fost create de una și
aceeași persoană sau de persoane diferite și care sunt datele de identifica re ale acestora.
Astfel:
– dacă expertului i se prezintă numai urma ridicată de la fața locului, acesta are
posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână provine, regiunea mâinii sau
degetul care a format -o, din ce tip sau varietate de desen face parte, în ce mod s -a
format, natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul
primitor de urmă, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente
de identificare;
– în cazul în care expertului i se prezi ntă și impresiunile digitale luate persoanei
suspecte ori cele existente în baza de date, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași
persoană.
Pentru efectuarea expertizei dactil oscopice, în primul rând a examinărilor
comparative, este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a
investigațiilor.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
156
Cauze care pot genera formularea unor concluzii eronate în expertiza
dactiloscopică

În practică se întâlnesc amprente complete numai atunci când sunt obținute
experimental de la persoanele suspecte în vederea comparațiilor. Expertiza arată că
asemenea amprente au circa 200 de detalii caracteristice, iar combinațiile sunt atât de diverse, încât nu se poate accepta decât unicitatea lor.
Urmele găsite la locul comiterii infracțiunii reproduc o mică parte din amprenta
completă, care uneori posedă mai mult de 10 – 12 detalii caracteristice și în cazul lor se
poate discuta despre repetarea la un număr de amprente a unei anume configurații papilare fragmentare. Acest lucru este posibil mai ales între rude care pot avea amprente papilare asemănătoare, dar nu identice.
Eroarea într -o exp ertiză dactiloscopică nu poate proveni din faptul că s -ar putea
descoperi o amprentă de la o persoană nevinovată care să fie identică cu a autorului faptei, ci ca urmare a confundării fragmentului lăsat de autor cu un sector asemănător din amprenta întreag ă care aparține persoanei nevinovate.

O astfel de eroare poate apărea atunci când la demonstrație se folosesc numai
puncte coincidente cu o frecvență mare de apariție (început și sfârșit de creastă,
contopire și bifurcație a crestei papilare), când număru l acestora este relativ redus (sub
12), iar între fragmentul de urmă și amprenta de comparat nu există niciun element de
deosebire144.
Pentru evitarea erorilor, concluziile expertizei dactiloscopice care se bazează pe
un număr redus de puncte coincidente tre buie să vizeze detaliile caracteristice de rară
frecvență și să folosească categorii cât mai variate de detalii caracteristice.
În procesul efectuării comparațiilor dactiloscopice, elementele generale care
caracterizează urma, cum ar fi tipul, varietatea și chiar nucleul sau delta, pot fi stabilite
greșit din cauza deformărilor generate de mecanismul de creare a urmei la fața locului,
a aprecierii subiective a regiunii desenului papilar care a creat urma ori a stabilirii greșite a formulei monodactilare în cadrul verificărilor în cartotecă.
În practica efectuării comparațiilor dactiloscopice s -au constatat o serie de
situații tipice care pot genera erori:
Confruntarea unei urme negative cu urma pozitivă Se știe că urmele degetelor rămân în stare latentă dat orită depunerii pe suprafața
obiectelor atinse a transpirației și grăsimii, care se găsesc permanent pe vârful crestelor papilare.
Când mâinile unei persoane sau ale autorului unei infracțiuni sunt murdărite
superficial cu o substanță colorată, cum ar fi p raf, sânge, vopsea, funingine, prin
atingerea suprafețelor din jur, rămân urme vizibile clare, care reproduc în detaliu desenul papilar al degetelor sau palmei. Prin atingerea repetată a suprafeței obiectelor, substanța colorată de pe vârful degetelor se ș terge treptat, astfel că urmele, care la
început sunt foarte pronunțate, pe măsură ce se depun, sunt din ce în ce mai slabe până când devin invizibile. Acest fenomen se explică prin dispariția substanței colorate de pe deget, ca efect al transferării acest eia pe suprafața atinsă în mod repetat.
Când degetele sunt puternic acoperite cu o substanță colorată, în așa fel încât și
șanțurile dintre crestele papilare se umplu cu aceeași substanță, urmele care se creează prin contact apar, în primele momente, ca ni ște pete sau mânjituri care de cele mai

144 Drăghici Constantin, Tehnica criminalistică , Editura ERA, București, 2003, pag. 167 – 170 
Cauze care pot genera
formularea unor
concluzii eronate în
expertiza
dactiloscopică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
157 multe ori nu au valoare de identificare. În practică, astfel de urme se întâlnesc frecvent
la omucideri, când mâinile autorului sunt puternic murdărite cu sânge.
Prin atingerea succesivă cu degetele a diverselor obiecte din câmpul infracțiunii,
treptat vârful crestelor papilare se curăță, dar sângele sau substanța colorată rămâne între creste. Dacă se apasă puternic pe diverse suprafețe, datorită presiunii, substanța dintre creste se depune, astfel că pe obiectul prim itor va apărea desenul papilar clar.
Compararea urmelor create de același deget prin cele două mecanisme
menționate (unul reproducând șanțurile și altul crestele papilare) evidențiază numeroase deosebiri.
Confundarea urmei negative cu urma pozitivă se poat e întâlni și în cazul
urmelor papilare create prin destratificarea substanțelor colorate aflate pe suprafețele atinse.
Procesul de apariție a urmei este de această dată invers, crestele papilare preiau
prin contact substanța de pe suprafața atinsă, lăsând în locul lor spații curate, iar în
dreptul șanțurilor substanța colorată rămâne neatinsă creând urma vizibilă
145.
Aceasta poate fi una dintre erorile de comparație cel mai frecvent întâlnite.
Pentru evitarea erorilor, în scopul comparării cu amprentele prele vate de la persoanele
suspecte, se vor obține și fotograme cu imaginea negativă a acestor urme.
Amprentele suprapuse
În multe cazuri, la fața locului urmele papilare nu sunt singulare, ci datorită
mecanismelor de formare condiționate de timp, activității infracționale, și folosirii persoanei în drept (proprietar, cercul de prieteni ai acestuia) le întâlnim suprapuse.
Suprapunerile sunt de mai multe feluri:
– suprapunerea parțială sau totală a urmelor papilare ale autorului peste propriile
urme create anteri or ca efect al atingerii repetate a acelorași obiecte aflate în câmpul
infracțiunii;
– suprapunerea urmelor papilare ale autorului peste cele care au fost produse de
persoane care n -au legătură cu fapta penală, dar care anterior au avut acces în acest loc.
Semnele după care se poate recunoaște o suprapunere sunt:
– urma în litigiu are o suprafață nefiresc de mare, prelungită într -o parte spre
sectorul care are caracteristicile care nu sunt coincidente, respectiv spre partea suprapusă;
– în sectorul de supra punere, urma prezintă o claritate brusc redusă a crestelor;
– o parte din urmă pare prospătă, iar o regiune a acesteia are crestele estompate,
cu contururi difuze, specifice urmelor mai vechi;
– în sectorul de suprapunere apar creste mai groase sau dedublate;
– în sectorul de suprapunere în unele situații crestele nu sunt paralele, având
tendința de a se apropia sau chiar de a se intersecta.
Erori datorate deformării detaliilor caracteristice ale desenului papilar în
procesul de creare a urmei
În comparația dactiloscopică se poate da o concluzie eronată prin interpretarea
greșită a detaliilor caracteristice care le posedă desenul papilar creat în anumite situații, acestea putând reflecta deformări morfologice accidentale.

145 Pășescu Gheorghe, Constantin R. Ion, Secretele amprentelor papilare , Editura Națională, București, 1999

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
158 Cel mai frecvent sunt întâ lnite deformările morfologice care se referă la lipirea
capătului de creastă de una dintre liniile vecine și transformarea lui în bifurcație sau
contopirea de creste se transformă într -un început sau sfârșit de creastă.
Aceste deformări au mai multe cauze:
– o apăsare prea puternică a degetelor pe suportul creator;
– apariția transpirației, care poate lipi un capăt de creastă de o altă creastă
vecină, transformându- le într -o bifurcație;
– îmbâcsirea amprentei în procesul relevării ei cu pulberi colorate, as tfel încât
spațiul liber extrem de mic poate fi completat cu granule de pulbere, modificând morfologia detaliului urmei;
– punctul papilar, printr -o apăsare puternică poate deveni creastă aderentă, cârlig
sau anastomoză.
Pentru elucidarea situațiilor gener atoare de erori, practica judiciară, precum și
principiile criminalistice recomandă regula de a păstra obiectul purtător de urmă până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Erori datorate imprimării fragmentare în urmă a desenului papilar
La locul com iterii faptei, urmele digitale care rămân pe diferite obiecte reproduc
adesea centrul desenului papilar. Pe baza acestuia se poate stabili tipul și varietatea desenului papilar care trebuie să fie căutat.
Dacă desenul papilar central prezintă anomalii de r eproducere există condiții ca
în procesul comparării amprenta să fie clasificată eronat. Reproducerea fragmentară a urmelor papilare impune, în cazul urmelor fragmentare, reținere și prudență, precum și emiterea unor raționamente cu privire la alte tipuri și varietăți ale desenelor papilare din
care poate face parte urma în litigiu.
De multe ori, urmele fragmentare nu sunt numai digitale, ele putând proveni din
regiunea palmei sau a plantei. Regula de bază pentru a stabili dacă o urmă fragmentară
este digit ală sau palmară este de a studia urma pe obiectul purtător. Astfel, după modul
de creare și respectiv de apucare a obiectului sau după modul cum a fost atins de autor, putem aprecia dacă o urmă este creată de deget, de o zonă a regiunii palmare sau de planta piciorului.
Surse de eroare în comparațiile dactiloscopice
Rezultatele greșite ale comparațiilor dactiloscopice pot fi generate de mai multe
cazuri care țin de:
– calitățile și pregătirea tehnicianului dactiloscop;
– organizarea activității de ridicare și prelucrare a urmelor papilare;
– organizarea și funcționarea cartotecilor dactiloscopice;
– mecanismul de creare a urmelor papilare;
– mijloacele tehnice folosite la relevarea, ridicarea, examinara urmelor, precum
și prelevarea amprentelor papilare.
Calitatea și pregătirea tehnicianului dactiloscop
Descoperirea, relevarea, ridicarea, examinarea și valorificarea urmelor și
amprentelor papilare prin stabilirea identității persoanei de la care provin sunt activități care presupun un nivel de calificare profesională ridicat, care nu poate fi atins de oricine și într -un timp scurt.
Experiența laboratoarelor de criminalistică a demonstrat că tehnicienii
specializați în examinarea amprentelor și urmelor papilare trebuie să posede o bună

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
159 acuitate vizuală, în special pentru distanțele mici, o structură psihic ă care să- i permită
concentrarea atenției asupra unei imagini pe perioade relativ lungi de timp146.

Organizarea activității de ridicare și prelucrare a urmelor papilare
Prin nerespectarea metodologiilor de lucru în domeniul ridicării, prelucrării,
examinări i și valorificării urmelor papilare se poate ajunge la situații generatoare de
erori.
Nerespectarea operațiilor de fixare a urmelor papilare sau fixarea incorectă a
urmelor poate genera ulterior erori în procesul comparațiilor dactiloscopice:
– de exemplu, nu se descrie și nu se fotografiază poziția urmei pe obiectul
primitor, realizându -se numai ridicarea propriu -zisă a urmei.
– în procesul -verbal nu se precizează tipul urmei papilare, în ce parte se găsește
delta, ce culoare au crestele papilare, care est e mecanismul de producere a urmei
(stratificare cu o substanță colorată, destratificare a prafului, la suprafață sau în adâncime);
– prelucrarea greșită a imaginii fotografice a urmei;
– etichetarea greșită a urmelor papilare ridicate;
– comparațiile de ex cludere incomplete.
De multe ori, după terminarea cercetării la fața locului nu sunt amprentate pe
loc toate persoanele care locuiesc sau lucrează acolo, precum și membrii echipei de
cercetare la fața locului pentru ca pe baza comparațiilor dactiloscopice urmele acestora
să fie eliminate. Cauzele acestor erori pot fi subiective, respectiv comoditatea, superficialitatea, dar și obiective, respectiv persoanele neamprentate sunt plecate din localitate, au decedat sau au dispărut.
Cartarea necorespunzătoare a fișelor în cartotecile de identificare poate genera
erori în procesul comparărilor dactiloscopice când se numără crestele pe linia
deltocentrală sau când se situează un detaliu pe spațiul cercurilor de pe reticul.
Mecanismul de creare a urmelor papilare și modul de amprentare a persoanelor
pot deveni surse de eroare în comparațiile dactiloscopice.
Amprentarea defectuoasă, nerularea completă a degetului, îmbâcsirea cu tuș a
degetelor, apăsarea exagerată în diferite momente ale rulării degetului, transpirația
abundentă a palmei și degetelor pot provoca deformări ale desenului papilar în timpul amprentării. Deformările sunt în general similare celor întâlnite la urmele digitale și pot contribui la codificarea greșită a fișelor dactiloscopice și apoi la cartarea în alte grupuri
decât cele corespunzătoare desenului din regiunea centrală a falangetei.
Mijloacele tehnice folosite la relevarea, ridicarea și examinarea urmelor pot
genera la rândul lor erori.
Relevarea prin procedee mecanice presupune folosirea pensulelor și a pulberilor
care aderă la substanțele incolore din componența urmei. Dacă pensula folosită este îmbâcsită ori dacă are fibrele lipsite de elasticitate, aspre, poate produce modificarea detaliilor caracteristice ale desenului papilar. De exemplu, capetele de creastă se pot
transforma în bifurcații prin depunerea unor particule între creste. Traseul crestelor
papilare poate fi întrerupt prin acțiunea fibrelor solidificate ale pensulei.
Tehnologia modernă în domeniu, respectiv sistemele afis contribuie la creșterea
operativității și preciziei examinării amprentelor papilare, fiind proiectate special pentru
o capacitate mare de stocare a informațiilor, viteză rapidă de lucru, compararea urmei

146 Butoi T., Sandu I., Considerații de ordin psihologic asupra profilului aptitudinal al ,,operatorului de cartoteci” . Tratat practic
de criminalistică, vol. II, Editura M.I., București, 1978

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
160 sau impresiunii papilare în litigiu cu toate imaginile din ban ca de date, astfel fiind
evitate erorile de codificare, clasificare și cartare a acestora. Aceste sisteme sunt
prevăzute cu dispozitive electronooptice de amprentare, au posibilitatea aproape instantanee de vizualizare a imaginii negative și pozitive a urm ei examinate, de
inversare a poziției deltelor, de mărire a unor detalii până la clarificarea modificărilor survenite în desenul papilar al urmei, precum și facilitatea de corectare a acestora.
11.4. Expertiza balistică judiciară a armelor de foc și a urmelor lăsate de
acestea

Fundamentul științific al identificării armei de foc după urmele lăsate în timpul
tragerii pe tub și glonț se datorează fenomenelor produse din momentul armării și până
la părăsirea țevii armei de către proiectil.
În acest proces complex consumat într -un timp foarte scurt, pe t ubul cartușului
și pe proiectil sunt create urme formă produse de camera de detonare, de percutor, de peretele frontal al închizătorului, de gheara extractoare și de pragul armator.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza balistică judiciară:
a) dacă dispozitivul prezentat pentru examinare constituie sau nu armă de foc, în
sensul legii;
b) marca, modelul, seria și calibrul armei;
c) starea de funcționare a armei;
d) posibilitățile de tragere cu o armă defectă;
e) posibilitatea de autodeclanșare a ar mei, fără a se acționa asupra trăgaciului;
f) starea de funcționare, calibrul și eficacitatea unei arme de construcție
artizanală;
g) existența pe țeava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii;
h) datele care atestă o tragere;
i) distanța și di recția din care s -a tras, eventual poziția victimei și a trăgătorului;
j) dacă ținta a fost lovită printr -un foc tras direct sau prin ricoșeu;
k) relevarea seriei armei de foc, în cazul când aceasta a fost înlăturată;
l) tipul, modelul și marca armei cu ca re s-a tras, după urmele de pe gloanțele și
tuburile supuse examinării;
m) dacă tuburile și gloanțele ridicate de la fața locului au fost trase sau nu cu
arma în litigiu pusă la dispoziție, ș.a.
Cea mai importantă problemă pe care poate să o rezolve expertiza balistică
judiciară rămâne însă identificarea armei de foc cu care s -a tras. Aceasta se face
examinând comparativ urmele specifice (striații) create pe tubul cartușului și pe glonțul în litigiu ridicate de la fața locului cu urmele rămase pe tubu rile și gloanțele rezultate în
urma tragerilor experimentale efectuate cu arma bănuită că ar fi fost folosită la comiterea unei infracțiuni.

Examenul tehnic al armei de foc

Cu acest prilej specialistul sau expertul va proceda la o examinare generală
exterioară a armei pentru a stabili dacă aceasta prezintă componentele principale
(pat/crosă, mecanism de dare a focului, țeavă), care este gradul de uzură și dacă arma a fost bine întreținută sau nu.
Tot cu această ocazie specialistul sau expertul va urmări să stabilească
particularitățile de construcție ale armei (construcția țevii, sistemul de funcționare, 
Expertiza balistică a
armelor de foc și a
urmelor lăsate de
acestea

Examenul tehnic al
armei de foc

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
161 modul de montare -demontare a țevii, modul de montare -demontare a închizăt orului,
felul și modul de funcționare a piedicii de siguranță, direcția de aruncare a tuburilor) și
în final, dacă arma este sau nu încărcată, dacă are muniție în canalul țevii ori în încărcător.
În cazul în care examinarea tehnică se realizează asupra unei arme care, din
cauza gradului avansat de oxidare a componentelor metalice, este greu de demontat, pentru stabilirea particularităților acesteia, dar mai ales pentru stabilirea faptului dacă arma este sau nu încărcată, se va proceda la fotografierea ei su b incidența razelor
Gamma ori Roentgen. Metoda se bazează pe proprietatea razelor Gamma sau Reontgen de a pătrunde în mod inegal prin diferite obstacole de aceeași grosime și prin material omogen de grosimi diferite.
Determinarea tipului, modelului și cali brului armei de foc
147
Determinarea tipului, modelului și calibrului armei se realizează prin simpla
studiere a înscrisurilor existente pe piesele armei de foc.
În cazurile în care inscripțiile lipsesc fie din cauza vechimii armei, fie din cauza
înlăturării, fie din cauză că arma este de proveniență exogenă, iar modelul nu este
cunoscut, se procedează la stabilirea datelor tehnice ale armei, cum ar fi: lungimea țevii, lungimea totală a armei, sistemul de funcționare, de blocare, de montare a mecanismului de tragere etc. Datele obținute sunt confruntate cu tabelele, cataloagele sau bazele de date stocate cu ajutorul tehnicii de calcul, în care sunt înregistrate caracteristicile armelor de foc.
În situația în care arma nu a fost găsită este posibilă stabilirea tipului, modelului
și calibrului pe baza datelor desprinse din examinarea tuburilor și proiectilelor. Astfel, urmele formate pe tub de mecanismele de tragere (percutor, închizător, gheara extractoare, ejector etc.) reflectă foarte clar particularitățile de construcție, iar urmele
ghinturilor oglindesc, în ansamblu lor, caracteristicile țevii armei și deci ale modelului de armă.
Stabilirea stării de funcționare a unei arme de foc
Stabilirea stării de funcționare a unei arme de foc este necesară mai ales în
cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esențiale:
– dacă arma se putea declanșa accidental, fără apăsarea trăgaciului;
– dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuși folosită pentru tragere.
Examinarea unei arme se efectuează în laboratoare criminalistice și se face
potrivit particularităților constructive ale fiecărui tip sau model de armă. Mai întâi se determină starea tehnică a armei și modul de funcționare a elementelor componente. Apoi se studiază fiecare piesă în parte, interesând gradul său de degradare, de uzură, care pot constitui principalele cauze ale declanșării accidentale. La piese se cercetează dacă sunt originale sau improvizate.
Arma se poate declanșa și din cauza neatenției sau imprudenței, cazuri întâlnite
în pra ctica judiciară. În astfel de situații, multe persoane invocă deseori declanșarea
accidentală (deși arma era în stare bună de funcționare), mai ales atunci când fapta le este evident imputabilă.

Una dintre metodele tehnico -științifice de investigare o con stituie examinarea
defectoscopică, adică cercetarea în radiații de tip gamma și în radiații roentgen.
Examinarea prin metode specifice defectoscopice devine necesară la armele
aflate într -o stare de degradare sau de ruginire avansată, a căror manipulare reprezintă
un pericol pentru expertul balistic.

147 Stancu Emilian, Criminalistic a, Editura Actami, București , pag.241

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
162 Prin gammagrafie se stabilește dacă arma este sau nu încărcată, care este starea
elementelor componente și dacă lipseste vreunul dintre aceste elemente ale armei.
Prin examinarea comparativă a clișeelor radiografice ale armei în cauză și a
armelor de referință este posibilă stabilirea modelului armei folosite la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală.
Alături de aceste metode, unii specialiști au insistat și asupra examinării
„sonografice”. Aceast ă metodă constă în analiza parametrilor acustici, caracteristici
împușcării, a celorlalte zgomote produse de mecanismele de tragere (armare, percuție, aruncarea tubului).
Verificarea armei în vederea stabilirii stării tehnice trebuie să parcurgă două
etape:
– verificarea în stare montată;
– verificarea în stare demontată.
Verificarea armei montate se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a
pieselor și modul lor de funcționare, specialistul sau expertul urmând să observe dacă:
– părțile componente a le armei prezintă rugină, zgârieturi și dacă piesele vizibile
au fisuri, crăpături;
– șplintul extractorului și capul percutorului sunt în poziție normală ori
deplasată;
– arcul dispozitivului de oprire a închizătorului se menține în poziția montat;
– dispozitivul de oprire a închizătorului reține închizătorul în stare deschisă la
introducerea încărcăturii fără cartușe;
– cartușul este împins din încărcător în camera cartușului;
– piedica de siguranță montată în poziția „asigurat” face imposibilă efectuarea
tragerii etc.;
– dacă mecanismele de tragere funcționează bine. În acest sens se va verifica
dacă la apăsarea pe trăgaci cocoșul scapă ușor de pe poziția armat și dacă la încetarea apăsării trăgaciului mecanismul de tragere va reveni în poziția anterioară .
La arma demontată se va examina fiecare piesă în parte pentru a stabili dacă
toate piesele poartă aceeași serie ori dacă prezintă defecte.
Printre defectele pieselor armei se pot enumera:
– uzura generală a suprafeței exterioare a închizătorului și a lăc așului acestuia;
– uzura arcului susținator al trăgaciului;
– curbarea și slăbilirea arcului trăgaciului;
– uzura pieselor care mențin percutorul în poziția armat;
– slăbirea arcului percutorului etc.
Aceste defecte pot provoca autodeclanșarea armei sau imposibilitatea efectuării
de trageri, arma fiind astfel nefuncțională.
După verificarea armei montate și demontate, pentru stabilirea cu certitudine a
stării de funcționare se vor efectua trageri experimentale în poligoane special amenajate și folosind muniție adecvată calibrului armei examinate. Totodată, muniția utilizată la efectuarea tragerilor va fi fotografiată înainte și după executarea acestei operațiuni.
Arma va fi fotografiată atât montată, cât și demontată.
De asemenea, se vor fixa prin fotograf iere inscripțiile referitoare la
caracteristicile și seria armei, precum și defectele constatate cu ocazia examinărilor.

Examinarea muniției folosite la armele de foc


Examinarea muniției
folosite la armele de
foc

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
163 Paralel cu examenul armei este necesar să se efectueze și examenul muniției
care a făcut obiectul material al infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și
munițiilor.
Cu ocazia constatării tehnico -științifice sau expertizării muniției, specialistul sau
expertul va trebui să lămur ească următoarele probleme:
– starea muniției;
– anul de fabricație;
– dacă muniția poate fi utilizată pentru tragere;
– modelul, tipul și calibrul muniției;
– proveniența cartușelor prezentate (dacă fac parte din același lot sau serie de
fabricație);
– dacă muniția este fabricată sau artizanală;
– dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu alicele sau cartușele prezentate
pentru comparație;
– modul de sertizare a cartușelor;
– la ce tip de armă se poate folosi muniția supusă examinării etc.
Pentru stabilirea stării de funcționare a muniției se vor efectua trageri
experimentale în poligoane special amenajate, folosindu -se arme de calibru similar cu
al muniției.
Muniția supusă constatării tehnico- științifice sau expertizării va fi fotografiată
înainte și după efectuarea tragerilor experimentale.
Se vor efectua fotografii de detaliu asupra inscripțiilor de pe capsa și rozeta
cartușelor.
În cazul în care specialistul sau expertul nu are la îndemână o armă de calibrul
muniției, acesta va proceda pentru st abilirea stării de funcționare, astfel:
– va desertiza muniția și va scoate din tuburi pulberea;
– va percuta cu un dorn ascuțit capsa;
– va incendia pulberea.
Atunci când capsa, în urma percuției, a provocat zgomot sub formă de
pocnitură, iar pulberea a a rs degajând flacără și fum, înseamnă că muniția a fost în stare
de funcționare.
De menționat este faptul că muniția supusă examinării nu va fi trasă în totalitate.
Este necesar ca o parte din aceasta să rămână intactă pentru a fi utilizată în cazul în care se dispune o nouă constatare tehnico -științifică sau expertiză balistică judiciară.
Expertiza criminalistică a urmelor formate de armele de foc

Expertiza urmelor principale ale tragerii
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale tragerii constă din examinarea
orificiilor de intrare și ieșire a canalelor formate atât pe corpul uman cât și pe obiectele
cu care glonțul a venit în contact. Totodată sunt supuse examinării și urmele de ricoșare
148.
În privința expertizei orificiilor de intrare, o primă problemă de rezolvat este
aceea a stabilirii faptului dacă aceste orificii sunt sau nu consecința folosirii unei arme de foc sau a unei arme de altă natură. Răspunsul se poate formula pe baza studierii
caracteristicilor generale reflectate de urma de intrare a glonțului, caracteristici care diferă în funcție de natura obiectului împușcat (țesut, lemn, metal etc.).

148 Levinschi V., Tratat practic de criminalistică , vol. III, Editura M.I.București, 1980, pag. 175 -182 
Expertiza
criminalistică a
urmelor formate de
armele de foc

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
164 Alături de aceste caracteristici privitoare la forma orificiului sunt avute în
vedere și caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai împușcăturii, cum
ar fi: urmele de funingime, arsurile, tatuajele și rupturile provocate de gaze, precum și inelele de frecare și de metalizare formate indiferent de distanța de la ca re s-a tras
149.
În cazul în care sunt găsite mai multe orificii de intrare și de ieșire, se impune a
fi clarificate și alte aspecte, ca de exemplu: dacă aceste orificii au fost formate de același tip de glonț, dacă ele au fost produse ca urmare a tragerii cu una sau mai multe
arme dintr -o singură direcție sau din direcții diferite și dacă distanța de tragere a rămas
aceeași.
Toate aceste aspecte se clarifică pe baza examenului comparativ dintre urmele
în cauză și urmele împușcăturilor efectuate experimental cu arme bănuite a fi fost
folosite și pe suporturi asemănătoare celor găsite la fața locului.
Expertiza criminalistică a urmelor secundare ale tragerii
Cercetarea criminalistică a urmelor secundare ale tragerii este destinată
descoperirii și examinării urmelor aparținând factorilor secundari ai tragerii cu o armă
de foc, formați în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca și a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care a folosit arma de foc.
Prima etapă a expertizei criminalistice a unor astfel de urme, denumită și
expertiză preliminară, este destinată examinării obiectului presupus purtător de urme suplimentare de tragere. Această examinare se face cu ajutorul microscopului optic, deși rezultatele sale nu sunt înto tdeauna cele dorite. De aceea, se recurge la metode
specializate ca: examinarea chimică, examinările spectrale etc.
Examinarea chimică. Cu ajutorul acestei metode sunt puse în evidență urmele
suplimentare de împușcare existente în jurul orificiului de intr are, în țeava armei și pe
mâna celui care s -a folosit de arma de foc respectivă. De exemplu, se caută
identificarea nitraților cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină, impregnați pe o hârtie fotografică. Hârtia se introduce sub m aterialul presupus purtător
de urmă după care se calcă cu un fier cald, prezența nitraților
150 conducând la apariția
unor puncte roșii.
Pentru identificarea nitraților de pe mâna trăgătorului se mai apelează la „testul
cu parafină” care este mai curând spect aculos decât concludent, ca de altfel întreaga
examinare chimică ce nu este strict specifică, dând rezultate pozitive și în alte cazuri,
din care motiv el trebuie să fie interpretat de organele judiciare cu rezerva cuvenită.
Testul cu parafină constă în prelevarea reziduurilor de tragere depuse pe mâna
persoanei sau pe alt suport, prin turnarea de parafină topită la care vor adera particule
reprezentând urme secundare ale tragerii cu o armă de foc. După aceea se folosește un reactiv pe bază de difemilamin ă în acid sulfuric diluat.

Examinările spectrale (microanaliza și spectrofotometria de absorbție atomică)
servește la punerea în evidență a particulelor de cupru, plumb etc., existente în urmele suplimentare ale tragerii cu o armă de foc.
Prin aceste metod e este posibilă punerea în evidență a inelului de metalizare
care duce la determinarea naturii proiectilului.
Metodele de cercetare constau în stabilirea cu certitudine a existenței urmelor
specifice tragerii, mai ales ale celor de pulbere, inclusiv pe mân a trăgătorului.
Dintre tehnicile de vârf utilizate în laboratoarele criminalistice menționăm
următoarele:

149 Stancu Emilian, Criminalistica , Editura Actami, București , pag. 243
150 Nitrați- compuși ai Na, folosiți în medicinmă și în industriat cernelurilor, Dicționarul limbii române , Editura Academia
Română,1958

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
165 – microscopia electronică cu baleiaj conjugată cu microscopia spectrală în
radiații roentgen, cu microscopia electronică de radiații cu dispersie de e nergie. Acest
gen de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe
mâna trăgătorului prin microscopie urmată de analiza spectrochimică propriu- zisă;
– microspectrofotometria în radiații infraroșii permite analiza unor particule de
pulbere cu diametrul de 20 milimicroni, stabilind cu certitudine natura lor.
Această metodă este efectuată cu aparate de tip „Nanospec”. Aparatul se
compune dintr -un microscop cu detector în radiații infraroșii, un înregistrator spectral și
un ordinator pentru interpretarea datelor151.
Alte tehnici de descoperire sau delimitare a suprafeței în care se află factori
suplimentari ai tragerii se bazează pe examinarea în radiații infraroșii, rezultatele fiind observate cu ajutorul transformatorului el ectromagnetic sau fixate în fotografie.
Hârtia fotografică se introduce sub obiectul presupus purtător de urmă de
funingine, după care va fi expusă la radiații infraroșii. Acestea vor străbate obiectul, cu
excepția locului în care se găsesc particulele de funingine, impresionând hârtia în
funcție de gradul de penetrare. Dintre examinările cu caracter orientativ care pot servi
la stabilirea faptului că o persoană a ținut în mână o armă sau un alt obiect metalic,
menționăm detectarea urmelor de metal cu ajuto rul unei soluții de testare. Reacția
dintre soluție și particulele metalice va determina apariția unei fluorescente specifice sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Tehnica este denumită prescurtat TMDT (Trace Metal Detection Tehnique).
Identificarea armei de foc cu care s -a săvârșit o infracțiune reprezintă scopul
final al oricărei expertize balistice judiciare.
Mecanismul formării striațiilor pe glonț poate fi explicat astfel: în momentul
exploziei pulberii, sub presiunea gazelor care iau naștere, glonțul se angajează complet
între ghinturile existente pe canalul țevii armei. Datorită faptului că diametrul glonțului este mai mare decât calibrul armei el se deformează, micșorându -se. Cămașa glonțului,
care se freacă de ghinturile din interiorul țevii va fi sensibil zgâriată, luând forma
canalului țevii.
La examinarea acestor striații un rol important îl are microscopul comparator
care permite vizualizarea în paralel a câmpurilor de striații și juxtapunerea acestora în cazul în care ele coincid ca formă, plas ament și continuitate liniară.
Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanțelor, a
tuburilor descoperite la fața locului, cu gloanțele trase experimental cu arma găsită în câmpul infracțional ori ridicată de la persoana suspectă.
Exam inarea destinată identificării armei de foc parcurge două faze principale. În
prima fază se determină grupul sau categoria din care face parte arma, în baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil și pe tub. În a doua
fază are loc identificarea propriu -zisă, prin examenul comparativ al caracteristicilor
individuale specifice țevii ghintuite și fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere.

Identificarea armei după urmele formate pe proiectil (glonț)
Identificarea armei după urmele formate pe glonț presupune, în faza inițială, o
delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonț. Pentru

151 Vasiliu F., Bojin D., Microscopie electronică , Editura Științifică și Enciclopedică, București, pag. 82 -86

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
166 aceasta se iau în calcul numărul ghinturilor, lățimea acestora, unghiul și sensul de
răsucire, calibrul152.
Pentru obținerea modelelor de comparație se efectuează trageri experimentale
cu armele examinate. Tragerile se efectuează după prealabila verificare a stării lor tehnice, la n evoie recurgându- se la gammagrafiere.
Rezultatele examinării, care pot fi cert pozitive sau negative, dar și de
probabilitate, sunt fixate prin fotografiere, procedeu care, prin el însuși poate constitui un mijloc de examinare a proiectilelor (compararea i maginii panoramice a
proiectilului).
Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului
Acest gen de identificare se desfășoară în aceleași condiții și faze ca și
identificarea după urmele formate pe glonț. Captarea tuburilor de comparație se realizează mai ușor, prin folosirea unor săculețe ori sertărașe în dreptul ferestrei carcasei închizătorului.
Identificarea după urmele formate pe tubul cartușului prezintă un avantaj
important față de identificarea armei după urmele existente pe proiectil, tubul rămânând
intact în marea majoritate a cazurilor de tragere, spre deosebire de proiectil, care se poate deforma la impactul cu obiectele mai dure. Mai mult, tubul permite și identificarea armelor a căror țeavă nu conține suficiente caracteristici indi viduale, în
special țevile lise (din această categorie fac parte și armele de vânătoare). Factorii de individualizare a armei sunt formați pe tub de către mecanismele de încărcare, tragere și extragere a cartușului tras. Astfel, principalele urme incluse î n sfera cercetării de
identificare sunt cele formate pe rozeta tubului, gheara extractoare, pragul aruncător, pereții camerei cartușului etc.
Pentru examinarea urmelor de pe tuburi se mai folosesc: discurile Metzger, care
servesc la măsurarea unghiului for mat de urma percutorului cu urma ghearei
extractoare; dispozitivul de grafiere „Dolegal” care permite fotografierea simultană a
12 tuburi
153.
Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator,
căruia i se poate adăuga compararea de mi crofotograme executate separat pentru tubul
în litigiu și cel tras experimental154.
Obținerea modelelor de comparație
Pentru obținerea modelelor tip de comparație se efectuează trageri
experimentale cu armele examinate. Tragerile se efectuează după prealabil a verificare a
stării tehnice a armei, la nevoie recurgându -se la gamma grafiere.
De asemenea, este necesară curățarea țevii armei de rugină, praf, de alte
reziduuri de tragere etc. Pentru trageri se apelează la muniție cu caracteristici asemănătoare celei descoperite la fața locului. De exemplu, dacă proiectilul are un
calibru diferit de cel al armei bănuite, la tragerile experimentale se folosesc cartușe de calibrul și calitatea celui descoperit, ceea ce nu exclude și folosirea de muniție normală.
Trageri le se efectuează în dispozitive speciale, denumite captatoare de proiectile
care pot fi de mai multe tipuri:
– cutii sau lăzi lungi dreptunghiulare, umplute cu vată ori câlți și împărțite pe
compartimente (în prezent fiind cele mai utilizate);

152 Popa Gheorghe , Buzatu Nicolae, Hanga Gheorghe, Conicescu Octavian , Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice,
Editura ERA București 2005 , pag. 58
153 Stancu Emilian, Tratat de criminalistică , Ed. Actami, București, 2003, pag. 309
154 Roques -Carmens C., Profilometrie și balistică. Microscopul mecanic cu baleiaj, Revista de Police Tehnique et scientifique nr.
4, 1990, Paris

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
167 – tuburi de circa 4m cu apă închise cu membrană de cauciuc;
– cutii cu compartimente umplute cu materiale plastice.
Captatorul de proiectile folosit la noi în țară este format dintr -o cutie lungă de
circa 3m cu o latură de 40cm, împărțită în mai multe compartimente (sertare) umplute
cu vată. Numărul tragerilor experimentale este limitat la aproximativ 3 -5 focuri, fiecare
proiectil fiind analizat separat, indicându -se numărul tragerii, data și expertul care a
efectuat această tragere.
Dintre tehnicile comparative, mai semnificative sunt:
– examinarea la microscopul comparator. Acest tip de examinare permite
observarea directă a continuității liniare sau discontinuității liniare a striațiilor formate pe glonț de particularitățile microreliefului țevii;
– compararea mulajelor obținute de pe proiectilul în litigiu și cel tras
experimental. Aceste mulaje se realizează cu materiale plastice transparente sau prin galvanoplastie. Se mai pot realiza examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe, care descriu grafic relieful proiectilului. Este posibilă și recurgerea la procedeul rulării proiectilelor pe suporturi plastice (ceară, aliaje termoplastice).
Rezultatele examinării pot fi cert pozitive sau negative, dar și de
probabilitate.Aceste rezultate sunt fixate prin f otografiere.
Refacerea inscripțiilor ștanțate pe armele de foc
Refacerea inscripțiilor (seriilor) înlăturate de pe armele de foc este necesară
pentru stabilirea locului de proveniență a armei, a modelului armei și a anului de fabricație.
Infractorii îndepă rtează prin răzuire, inscripțiile ștanțate de pe armele de foc
pentru ca acestea să nu fie identificate în cazul în care au fost sustrase dintr -un depozit
de armament.
Restabilirea inscripțiilor ștanțate se poate face prin următoarele metode:
chimică, electrochimică și feromagnetică. Această refacere este posibilă datorită modificărilor structurale de adâncime, suferite de metal pe locurile stanțate și comportării diferite a acestor locuri față de acțiunile chimice, electrolitice sau magnetice.
Metoda chimi că. Pentru aplicarea metodei chimice, porțiunea de metal unde
urmează să se refacă inscripția răzuită se netezește până la luciul de oglindă, apoi se degresează cu eter sau amoniac, se îngrădește cu un parapet de plastilină și se toarnă reactivul. Pentru obiectele de fier sau oțel reactivul este format din acid azotic 25 ml, acid acetic glacial 25 ml, alcool etilic 50 ml.
Reactivul se depune într -un strat de 2- 3 mm, se lasă 2 ore, apoi se înlocuiește cu
unul proaspăt, operația repetându- se până la apariția imaginii.
Imaginea apare în întregime sau parțial, în mod succesiv, ea trebuind să fie
fotografiată imediat, deoarece nu poate fi refăcută a doua oară.
Metoda electrochimică sau metoda electrolitică
155. Această metodă se bazează
pe faptul că părțile care au suferit o deformare plastică prin ștanțare se dizolvă mai ușor
în procesul de coroziune electrochimică. Suprafața respectivă este lustruită și degresată. Baia electrolitică este formată dintr -o soluție apoasă de de 2% clorură de sodiu, iar
sursa de energie electrică este o baterie de buzunar. Arma se acoperă cu un strat de
plexiglas în partea care urmează a fi introdusă în electrolit, tăindu -se o ferestruică în
dreptul locului unde urmează a se reface inscripția înlăturată. Arma se leagă la anod, iar

155 Drăghici Constantin, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică , Editura SITECH, Craiova, 2007, pag. 303;
Popa Gh., Relevarea s eriilor pilite sau deteriorate , Buletinul nr. 1 al Institutului de Criminalistică, 1991

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
168 la cat od se pune o placă de plumb. Imaginea formată se menține mai mult timp. Dintre
variantele acestei metode cea mai viabilă este considerată varianta bazată pe aparatul
denumit „Electronoserpil” care funcționează la o tensiune rețea de 120 V sau 220V, precum și la o tensiune de 6 volți (baterie).
Este prevăzut cu un palpator în cavitatea căruia este un tampon cu vată îmbibată
cu o soluție electrolitică (acid clorhidric 40ml, apă distilată 30ml, alcool etilic 25ml și clorură de cupru 5g).
Suprafața metalică se șlefuiește bine și se curăță cu alcool. Cu ajutorul
electrolizei, cuprul se depune pe urmele seriilor sau inscripțiilor bătute în metal. Seriile astfel relevate rămân stabile putând fi fotografiate, însă timpul de evidențiere este în general scurt, de câteva minute.
Metoda feromagnetică. Această metodă se bazează pe proprietatea părților care
au fost ștanțate de a reține diferit magnetizarea față de restul metalului obiectului cercetat.
Relevarea inscripțiilor îndepărtate se face prin sedimentarea unor micr oparticule
magnetice pe suprafața care în prealabil a fost magnetizată. Se folosește o suspensie magnetică, formată din particule feromagnetice (miniul de fier, ocrul) în suspensie, în alcool, benzină sau apă. Oxizii de fier se mojarează împreună cu alcool metilic, apoi se
sedimentează până se obține o pulbere foarte fină. Metoda feromagnetică se poate repeta fără să dăuneze calităților metalului în ceea ce privește reconstituirea inscripțiilor înlăturate de pe o armă de foc.
Toate aceste metode pot fi fol osite în cazul refacerii seriilor sau inscripțiilor
înlăturate de pe orice obiect metalic (refacerea seriilor motoarelor, caroseriilor mașinilor furate, precum și a altor mașini, utilaje înseriate).
Examinări acustice și alte genuri de examinări balistice
Investigațiile „acustice” presupun examinarea urmelor sonore ale împușcăturii,
armării și percuției, ele servind atât la stabilirea tipului și modelului de armă, cât și la identificarea propriu -zisă, pe baza examenului comparativ al sonogramei în cauza cu
sonogramele obținute prin trageri experimentale
156.
Identificarea ar fi posibilă teoretic, numai prin existența unei imprimări a
„urmelor sonore” ale împușcăturii, în momentul săvârșirii infracțiunii, imprimare care trebuie să îndeplinească, obligatoriu, anumite condiții de ordin calitativ.
Controversa privitoare la ceea ce s -a denumit expertiza fonobalistică nu este
lipsită de temei; zgomotele produse de o anumită armă sunt realmente greu de diferențiat fonic de zgomotele unei alte arme similare care foloses c aceeași muniție.
Ceea ce s -a încercat în practică a fost stabilirea numărului de trăgători în cazul
asasinării presedintelui Kermedy. Cele două expertize efectuate în anii 1970 și 1981 au ajuns la concluzia, cu caracter de probabilitate, că în cazul menț ionat au existat doi
trăgători. Problema identificării ca atare a armelor nu a fost însă evocată
157.

Alte genuri de examinări balistice

Examinarea armelor de foc atipice sau de fabricație artizanală

156 Anghelescu I., Expertiza fonobalistică judiciară , Editura M.I. București, 1975
157 Stancu Emilian, op.cit., pag. 311 
Alte genuri de
examinări balistice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
169 Această examinare este destinată stabilirii caracteristicilor de fabricație, a
particularităților balistice generale, precum și a eventualelor elemente particulare pe
baza cărora se poarte face identificarea armei de foc. Dintre expertizele de acest gen, cele mai frecvente privesc armele de fabricație artizanală ori improvizații de arme (unele confecționate din țevi).
Examinarea urmelor lăsate de pistoalele de împlântare a bolțurilor
Aceste arme deși nu sunt incluse în categoria armelor de foc, sunt apte să
producă leziuni mortale, în practică întâlnindu -se asemenea cazuri datorate neglijenței
sau neatenției
158.
Privitor la pistoalele de împlântare a bolțurilor, este necesară efectuarea
expertizei balistice cu caracter tehnic general, întrucât în practică au fost semn alate
cazuri de încercări de modificare a funcționării lor. Prin aceste modificări, autorii urmăreau transformarea pistolului de împlântat bolțuri într -o armă de foc, pretabilă la
săvârșirea de infracțiuni.
Examinarea armelor de apărare care folosesc gaze nocive
Acest gen de examinare specifică oricărei examinări tehnice criminalistice, este
tot mai frecventă astăzi și urmărește stabilirea tipului de țeavă a armei, de regulă aceasta fiind obturată, destinată numai gazelor.
O atenție deosebită se acordă muni ției, identificării tipului de gaze folosite, a
modului și a locului de fabricație a armei respective. În această categorie de arme de foc intră armele de împrăștiere a gazelor nocive, iritante sau de neutralizare.
Mijloacele tehnice folosite la efectuarea expertizei balistice judiciare
La efectuare expertizei balistice un rol important îl ocupă microscopul
comparator, care permite examinarea simultană a două zone de interes (microstriațiile
create de plinurile țevii, urmele de percuție de pe capse, urmele ghiarei extractoare a tuburilor trase din camera de detonare și urmele ejectorului create pe tubul cartușului) perm ițând și efectuarea juxtapunerii în vederea stabilirii continuității liniare a striațiilor.
În prezent sunt folosite două tipuri de microscoape comparatoare, respectiv Leitz și Leica DMC.
Ambele se compun din oculare, un sistem optic de prisme cu două căi, două
ansambluri de obiective interschimbabile cu zoom și diafragme, două mese reglabile pe care sunt fixate obiectele examinate, precum și din surse de iluminare reglabile.
Ca accesorii, în complexul microscopului comparator intră diverse piese care
servesc la fixarea gloanțelor și tuburilor în funcție de calibru.
Microscopul comparator Leica DMC are un sistem modern de fixare a
rezultatului examinărilor prin fotografiere pe film, precum și achiziționarea de imagini cu o cameră video, vizualizarea pe monit or și printarea acestora.
Expertiza balistică poate fi completată cu examinări fizico -chimice în vederea
stabilirii compoziției materialelor explozive sau a proiectilelor. Ea poate fi asociată și cu examinări biocriminalistice, atunci când în cauză prezint ă interes urmele biologice
descoperite la fața locului pe tub, proiectilul ori pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau făptuitorului.

Care sunt etapele ce se parcurg în timpul expertizei ?

158 Tomescu M., Tratat practic de criminalistică , vol. III, Editura M.I., București, 1980, pag. 256 -259

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
170

11.5. Expertiza traseologică

Expertiza traseologică are ca scop identificarea obiectelor care au creat urmele
formă (de adâncime sau de suprafață) descoperite la locul faptei în cazul cercetării
diferitelor genuri de infracțiui.
Sunt examinate urmele în litigiu ridicate de la fața locului prin fotografiere,
mulaj sau obiectele purtătoare în urme, comparativ cu modelele experimentale create de expertul criminalist cu ajutorul obiectelor presupuse că le -au creat la locul infracțiunii.
Este foarte important ca modelele de co mparație să fie create în condiții cât mai
apropiate formării urmelor în litigiu.
Fundamentul științific al expertizei traseologice este dat de unicitatea,
stabilitatea relativă, individualitatea și reflexivitatea urmelor din această categorie.
Categorii de urme care fac obiectul expertizei traseologice:
– urmele de picioare și de încălțăminte;
– urmele de dinți create pe corpul victimei, pe alimente, fructe, obiecte;
– urmele de buze, urechi și alte părți componente ale feței;
– urmele lăsate de instrumen tele de spargere;
– urmele mijloacelor de transport;
– f și legături;
– așchii de lemn, resturi de fumat, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, produse
textile, substanțe toxice, stupefiante ș.a

Expertiza urmelor de încălțăminte

Urmele de încălțăminte iau naștere prin contactul dintre talpă și elementele
componente ale locului faptei (sol, dușumea, parchet, linoleum, gresie, covor etc.). Ele
ajută să identificăm drumul parcurs de infractor și încălțămintea care le -a creat.
De regulă, sunt urme formă (de adâncime sau de suprafață), însă pot fi găsite și
urme materie (când încălțămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.).
În cazul acestor urme valoarea caracteristicilor de identificare este dată de
natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei și mai ales de
elementele individuale formate în procesul folosirii acesteia și în cel de fabricație.
Elementele generale se referă la lungime, lățime, contur exterior, modelul
desenului de pe talpă etc .
Obținerea modelelor de comparație ale urmele de picioare ale bănuitului
În cazul urmelor de suprafață, i se cere suspectului să calce mai întâi pe o placă
pe care s -a întins tuș tipografic și apoi pe o coală de hârtie (picior desculț).
La urmele de încălțăminte de adâncime se creează urme cu încălțămintea brută
și se ridică prin mulaj de ghips.
Prin expertiza criminalistică traseologică se poate stabili încălțămintea care a
creat urma la fața locului, când aceasta conține suficiente elemen te de identificare
pentru formularea unei concluzii certe pozitive.
Când urma a fost lăsată de fața încălțămintei, se examinează următoarele
caracteristici:
– numărul de orificii pentru șireturi; 
Expertiza traseologică

Expertiza urmelor de
încăltăminte

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
171 – forma și numărul cataramelor;
– numărul cusăturilor feței, al împletiturilor pe cm2.
Pe baza dimensiunilor urmei de încălțăminte, expertul poate estima cu
aproximație talia persoanei.
În cazul cărării de urme sunt examinate următoarele elemente:
– linia mediană care stabilește direcția de mers;
– linia mersului;
– lățimea și lungimea pasului;
– unghiul pasului.

Expertiza urmelor de dinți

Studiind urmele de dinți în condiții de laborator , expertul poate stabili dacă
mușcătura în cauză este de om sau de animal, apreciază vârsta aproximativă a
persoanei, modul cum a fost realizată mușcătura examinată și ajunge chiar să identifice
persoana respectivă pe baza unor caracteristici individuale.159
Urmele de dinți pot fi lăsate de infractor pe diferite produse alimentare, pe
corpul victim ei ori de către victimă pe corpul infractorului. În cadrul examinărilor se
vor avea în vedere următoarele elemente:
– forma arcadei dentare;
– dimensiunea mușcăturii;
– dimensiunea spațiului interdentar;
– alinierea sau nealinierea dentiției;
– prezența tu berculilor dentari;
– fisuri, fracturi dentare;
– resturi radiculare;
– malformații congenitale.
Prin expertiza traseologică poate fi identificată persoana care a creat urma de
mușcătură în litigiu.

Expertiza urmelor de buze, de urechi, de nas și alte părți ale feței umane

Urmele de buze, de urechi, de nas și alte părți ale feței umane sunt urme care
rămân în stare latentă pe suportul pe care au fost lăsate (capota mașinii în cazul
accidentelor de circulație, uși, pereți etc.).
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului și formei exterioare ale buzelor,
create pe diverse suprafețe în procesul săvârșirii unei infracțiuni.
Urmele pot reproduce întregul relief (ridurile orizontale sau verticale) al buzelor
și dimensiunile lor, sau numai o parte din acestea.
După mecanismul de formare, urmele de buze pot fi statice sau dinamice, de
adâncime sau de suprafață. Specialiștii apreciază că această categorie de urme are aceeași valoare de i dentificare ca și urmele papilare. Papilele sau șanțurile coriale
existente pe suprafața buzelor nu trebuie însă să fie conundate cu crestele papilare de pe suprafața palmelor, natura lor fiind alta. Mecanismul de formare a urmei de buze prezintă unele dif erențe, în sensul că urma papilară se formează în principal prin

159 Asanache Gh., Pășescu Gh., în co lectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, I.G.M., București, 1978, pag. 68 -70 
Expertiza urmelor
de dinți

Expertiza urmelor de
buze,urechi,nas și alte
părți ale feței umane

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
172 depunerea transpirației secretate de piele prin orificiile sudoripare, pe când urmele de
buze iau naștere prin depunerea altor substanțe.
Suporturile pe care rămân urmele de buze sunt diverse (pahare, sticle, linguri
metalice etc.), iar relevarea lor se face cu materiale dactiloscopice. Prin interpretarea urmelor de buze se pot obține date referitoare la sex, vârstă, tip antropologic, înălțimea persoanei, urme adiacente (sânge, ruj).
Urmele de urechi sunt formate de pavilionul extern al acestora, care poate lăsa,
ca urmare a secreției glandelor sudoripare, prin contact cu obiectele care au suprafețe plane, lucioase, urme vizibile sau latente, statice ori dinamice. Se imprimă, de regulă, margine a exterioară a pavilionului urechii (helixul) și lobul, dar când presiunea este
puternică se imprimă și celelalte elemente, cele mai valoroase fiind urmele statice.
Prin interpretarea acestor urme se pot stabili date referitoare la sex, vârstă,
malformații ale urechii, mecanismul de formare și se poate realiza chiar identificarea
persoanei. Ele sunt cele mai valoroase, deoarece urechea diferă de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea și modul de dispunere, cât și prin caracteristicile proprii fiecărui element (helix, antehelix, tragus, și lob), precum și prin proprietățile privind unicitatea și fixitatea acestor elemente.
Urmele lăsate de nas, frunte și alte părți ale feței prezintă importanță în
identificarea persoanei c are le -a lăsat, iar în anumite situații, în coroborare cu alte
categorii de urme găsite la fața locului, pot contribui la stabilirea apartenenței de gen și a altor date cu privire la persoana care le- a creat.

Expertiza urmelor de instrumente

În denumirea generică de ,,instrumente” sunt incluse toate uneltele, sculele,
aparatele și oricare alte obiecte care se folosesc la comiterea unei infracțiuni. Din
practică rezultă că cele mai des utilizate sunt: clești, ciocane, cuțite, topoare,
șurubelnițe, ferăstraie, răngi, leviere, foarfeci, chei fixe și mobile, dispozitive de forțare a butucului yalelor, chei potrivite, iar pentru autovehicule ,,piciorul de căprioară”, instrument folosit pentru forțarea portierelor, ștanțe, matrițe, iar, mai nou, copiatoare și
imprimante
160.
După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: statice sau dinamice, de
suprafață sau de adâncime, ponderea deținând -o cele de adâncime.
Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori:
– felul instrumentului folosit și procedeul utilizat;
– natura suportului asupra căruia s -a acționat sau a materialelor în care au fost
ambalate.
După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire,
apăsare, tăiere, înțepare, frecare- alunecare, prin detonarea unor fragmente din
instrumentelor folosite etc.; urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, al făptuitorului, pe mecanismele de închidere -deschidere, pe uși, ferestre, case de bani,
dulapuri, sertare, autoturisme etc.
Corpul uman sau obiectele pot fi lovite cu un anumit instrument formându- se
urme de suprafață sau de adâncime care vor reda mai mult sau mai puțin fidel aspectul materialului de construcție al instrumentului folosit ori a unei părți a acestuia.

160 Tratat practic de criminalistică, Editura M.I., București, pag. 251 
Expertiza urmelor de
instrumente

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
173 Ca urmare a forțării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de
frecare -alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafață, de
deformare sau de distrugere parțială a materialului. În cazul unor asemenea urme nu se
poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit, caracterul dinamic al urmei
din care rezultă striații constituind un element important în identificarea traseologică individuală.
Prin expertizarea acestor urme pot fi stabilite următoarele:
– ce fel de instrument a creat urma;
– care este mecanismul de formare al urmei;
– care este succesiunea de creare a urmelor;
– dacă urmele au fost create cu același instrument;
– dacă urmele au fost create cu instrumentul corp delict pus la dispoziție;
– dacă fragmentele descoperite la fața locului au făcut corp comun cu
instrumentul prezentat pentru examinare;
– dacă instrumentul este fabricat în serie sau artizanal.
În cazul furturilor din locuințe, birouri, cabinete și alte spații asigurate, atunci
când nu sunt descoperite urme de forțare la nivelul ușilor și ferestrelor se creează suspiciunea că s -a pătruns prin chei potrivite . În aceste situații, încuietorile vor fi
ridicate în vederea examinării în laborator. Cel mai des întâlnite sunt încuietorile cu cilindru (tip yalle), datorită gradului relativ ridicat de securitate, la unele tipuri existând
peste 3000 de modele de chei.
Odată cu butucul se ridică și cheile folosite în mod curent, fără ca vreuna dintre
acestea să fie introdusă în sistemul de asigurare.
La încuietorile îngropate (cele plasate sub clanța ușii) se marchează partea care
a fost plasată spre exterior și care ar fi putut fi deschisă cu ajutorul cheilor potrivite sau cu alte instrumente.
Pentru efectuarea examinărilor comparative traseologice este necesar să se
obțină modele de comparație . Acestea se execută cu instrumentele cu care se presupune
că au fost create urmele în litigiu. Realizarea modelelor experimentale se face, de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au urmele la fața locului și prin
același mecanism.
Ca mijloace tehnice de examinare se folosesc stereocomicroscopul S.M.xx,
microscopul comparator și sistemul de achiziție și prelucrare digitală a imaginilor LUCIA FORESINC, destinat activităților specifice criminalisticii care poate realiza:
– preluarea imaginilor digitale de la diverse surse;
– îmbunătățirea calității imaginilor preluate;
– stabilirea și marcarea caracteristicilor generale și individuale;
– calibrarea unei imagini și stabilirea dimensiunilor obiectelor sau traseelor
ilustrate în aceasta;
– aducerea la aceeași scară, poziție și orientare a două imagini în vederea
efectuării comparațiilor;
– ilustrarea rezultatelor comparațiilor în șase variante (continuitate liniară pe
orizontală, continuitate liniară pe ver ticală, suprapunere prin transparență, suprapunere
prin diferențe de nuanțe, suprapunere prin linii alternative, suprapunere bicolor);
– imprimarea, salvarea și gestionarea tuturor rezultatelor prelucrărilor.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
174 Reconstituirea seriilor și inscripțiilor ștanțate pe metale
Inscripțiile de pe metale de regulă sunt aplicate de către producătorul unui
echipament sau ale unei piese în scopul individualizării și identificării acestora și sunt
îndepărtate în totalitate sau parțial de către falsificatori în scopul ascunderii identității
acestora și în special a provenienței. Ulterior îndepărtării seriei autentice falsificatorul ștanțează o inscripție diferită sau doar modifică unele dintre caracterele seriei originale.
În practica de expertiză criminalistică curentă, acest gen de examinare se
efectuează în special asupra seriilor mijloacelor de transport pentru a evidenția seriile de motor și pe cele aplicate pe șasiul autovehiculelor, precum și asupra seriilor de identificare a armelor de foc.
Producătorii c are ștanțează serii de identificare pe produse sau piese aleg, de
regulă, o suprafață metalică plană și relativ vizibilă. Cea mai utilizată metodă de ștanțare este poansonarea cu tipar înalt, fapt care face ca seria rezultată să fie formată dintr -o serie d e șanțuri relativ superficiale. Majoritatea producătorilor utilizează roboți
industriali în acest scop, precum și caractere speciale care sunt mai greu de reprodus.
În țara noastră, în prezent, sunt utilizate două metode de relevare a seriilor care
au fost îndepărtate neautorizat, respectiv metoda electro -chimică și metoda
feromagnetică
.

Metoda electrochimică , uneori denumită și eletrocorodoare chimică,
exploatează modificările produse în structura cristalină a metalului cu ocazia procesului de poansonare. Chiar dacă suprafața metalică pe care se află seria este polizată pentru a
îndepărta traseele caracterelor care compun seria, aceste modificări de structură ale metalului rămân și pot fi detectate. Metoda electrochimică folosește o serie de soluții a căror compoziție chimică diferă în funcție de tipul metalului pe care se află seria. Cea
mai comună soluție este pe bază de clorură de cupru și acid clorhidric și este utilizată pentru suprafețe din aluminiu sau aliaj din aluminiu. Toate soluțiile chimice utilizate au în componență un acid (acid clorhidric sau azotic), al cărui rol este de a coroda superficial suprafața metalică în zonele în care structura cristalină a fost afectată de poansonare, și o substanță de contrast al cărei rol este de a colora zonele corodate
pentru a face vizibile traseele relevate. De asemenea, așa cum sugerează și denumirea metodei, este utilizat curentul electric continuu (de regulă 12V) pentru a accelera reacția însă acest lucru nu este neapărat necesar și uneori este chiar contraindicat. Înainte de aplicarea soluției, suprafața pe care se află seria care urmează a fi relevată
este curățată de vopsea sau lac (dacă există), este șlefuită foarte bine cu un abraziv cu
granulație mică și apoi degresată. Cu cât suprafața metalică este m ai bine șlefuită, cu
atât seria reconstituită va fi mai ușor vizibilă.

Metoda electromagnetică se bazează pe același fenomen de modificare a
structurii cristaline a metalului poansonat, însă de această dată se exploatează proprietatea suprafețelor magneti ce de a reține în mod diferit magnetizarea, față de
zonele nemodificate. În acest scop se utilizează o soluție pe bază de oxizi de fier sub formă de pulbere și alcool butilic. Suspensia foarte fină de particule metalice se depune pe suprafața metalică exam inată, iar reconstituirea seriei îndepărtate este posibilă
datorită sedimentării microparticulelor magnetice pe marginile zonelor modificate prin ștanțare, conturând seria. Avantajul utilizării acestei metode constă în aceea că suprafața metalică examinată nu trebuie să fie modificată, iar procesul poate fi repetat.
Reconstituirea întregului din părțile componente

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
175 Stabilirea întregului după părțile componente prezintă un deosebit interes,
întrucât adesea în timpul cercetării la fața locului se găsesc micro sau macrofragmente
desprinse din mijloacele utilizate de făptuitor, așa cum pe instrumentele sau hainele
acestuia se pot găsi micro sau macrofragmente preluate de la locul faptei. Fundamentul științific al identificării pe baza reconstituirii întregului din părțile componente îl constituie faptul că nu se pot produce două fragmente dintr -un întreg în condiții
identice. De aceea, prin examinarea macro sau microscopică a caracteristicilor rămase pe obiectul din care s -a desprins o parte, pe baza procedeului c unoscut în criminalistică
drept stabilirea continuității liniare se poate restabili întregul de către expert.
Pașii premergători efectuării examinărilor în condiții de laborator se efectuează
cu ocazia ceercetării la fața locului când trebuie să fie colect ate toate fragmentele care
pot proveni din obiecte sau materiale de dimensiuni mai mari. Acestea sunt fragmentele care vor fi comparate cu cele prelevate din domiciliul suspectului, din autovehiculul acestuia, de pe hainele sale etc. Fragmentele care pot f ace obiectul acestui gen de
examinare provin de regulă de la sistemele de iluminare/semnalizare sau de la parbrize ale vehiculelor, material lemnos, instrumente utilizate de făptuitor, obiectele sparte etc.
Dată fiind multitudinea de situații în care se impune reconstituirea întregului
după părțile componente, modul de examinare a acestor caracteristici este diferit de celelalte genuri de expertiză criminalistică. Caracteristicile generale sunt constituite din forma componentelor, dimensiunile acestora, asp ectul zonelor marginale și inscripții,
date sau modele care sunt prezente. În cazul parbrizelor și geamurilor se pot stabili forma, dimensiunea, grosimea fragmentelor și numărul de folii de sticlă. Caracteristicile individuale care sunt utilizate în proces ul examinării sunt detaliile de formă neregulată
existente în conturul zonei de rupere, despicare, spargere sau detașare. Pe toată zona de rupere se produc caracteristici care conferă un caracter strict individual, al căror corespondent se găsește în zona din care s -a desprins fragmentul examinat.
Odată determinate caracteristicile generale și individuale proprii obiectului, ca
și cele ale macro sau microfragmentului care se presupune că s -a desprins din el,
următorul pas îl constituie examinarea comparativ ă. Zonele marginale ale celor două
obiecte se examinează cu ajutorul unui microscop comparator sub același unghi de incidență și, prin tatonări repetate, se încearcă restabilirea continuității liniare, care se fixează fotografic. O altă metodă o reprezintă alăturarea fragmentelor în scopul
obținerii continuității detaliilor diferitelor inscripții, emblemele și nervurile sau componentele desenului existent pe suprafața fragmentelor examinate. În cazul fragmentelor de dimensiuni foarte mici se examinează: for ma, grosimea și alte
caracteristici microscopice, căutându -se aceleași caracteristici și în locul unde trebuie să
fie alăturate sau suprapuse, în scopul obținerii continuității liniare în cele mai mici detalii.
Ca și mijloace tehnice sunt utilizate lupa, microscopul, microscopul comparator,
aparate de fotografiat, surse de lumină, programe software, alături de pensete, șublere, micrometre.

Expertiza urmelor mijloacelor de transport

Expertiza urmelor
mijloacelor de
transport

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
176 Urmele mijloacelor de transport pot fi create de părțile de rulare ale
autovehiculelor, care prezintă caracteristici ale desenelor anvelopelor și unele
defecțiuni care permit identificarea de gen sau individuală. Ansamblurile și subansamblurile vehiculelor pot crea urme de l ovire, frecare, compresiune, produse de
barele de protecție, faruri, capote etc. Pe baza urmelor mijloacelor de transport ridicate de la fața locului, expertiza traseologică poate stabili:
– numărul osiilor vehiculului;
– tipul, modelul, marca;
– lungimea urmelor de frânare;
– diametrul roților vehiculului;
– direcția de deplasare și viteza cu care circulă;
– dacă toate frânele au funcționat.
Aceste date sunt foarte importante în cazul accidentelor de circulație cu fugă de
la locul faptei, dar și al altor infracțiuni la comiterea cărora au fost folosite vehicule, putând duce la identificarea mijlocului de transport și implicit a autorului faptei penale.
O deosebită importanță o prezintă urmele lăsate de anvelope care reproduc
construcția exterioară a acesto ra și care pot fi de adâncime sau de suprafață (formate
prin stratificare ori destratificare). Analizând urmele create de pneurile autovehiculelor trebuie să se stabilească tipul și modelul mijlocului de transport, folosind următoarele elemente generale:
– situarea și numărul urmelor;
– ecartamentul (distanța dintre roțile laterale);
– ampatamentul (distanța dintre roțile din față și cele din spate);
– lățimea benzii de rulare;
– lungimea circumferinței anvelopei;
– desenele anvelopelor.
Pentru identificare a propriu -zisă a autovehiculului, care a lăsat urmele pneurilor
la locul faptei, se au în vedere următoarele elemente individuale:
– urmele exploziilor, tăieturilor, înțepăturilor;
– urmele de vulcanizare;
– elemente de uzură a benzii de rulare;
– diferite corpuri străine în desenul anvelopei.

Expertiza u rmelor de noduri și legături

Urmele nodurilor și legăturilor apar în cazul strangulărilor și spânzurărilor,
fiind studiate atent pentru a se putea stabili cu certitudine dacă este vorba de înscenare
sau nu.
Cu ocazia cercetării bănuitului, acesta va fi pus să facă noduri și legături sau să
împacheteze un obiect, obținându- se astfel modele de comparație.
Prin expertiza traseologică se poate eventual stabili profesia persoanei care a
executat nodul sau legătura, aspect ce constituie un indiciu în formarea cercului de suspecți .

Expertiza urmelor materie macroscopice

Expertiza urmelor de
noduri și legături

Expertiza urmelor
materie macroscopice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
177 Urmele de vopsea apar la fața locului sub forma unor fragmente sau pelicule de
diferite culori, nuanțe și grosimi. Uneori, aceste urme apar sub formă de dungi sau
ștersături ca urmare a impactului unui obiect vopsit cu altul, și pot fi descoperite pe îmbrăcăminte, încălță minte, obiecte de lemn sau metal. Practica a demonstrat că urmele
de vopsea apar cel mai des în cazul accidentelor de circulație și în furturile prin efracție la care se folosesc instrumente de spargere. Prin interpretarea urmelor de vopsea se pot obține date cu privire la:
– obiectul care le- a creat (forma, înălțimea la care s -au creat, culoarea peliculei
de vopsea);
– mecanismul de formare a urmei (tamponare, presare, frânare, forțare);
– adâncimea aproximativă a urmei.
Prin expertiza chimică a urmei de vopsea se pot stabili:
– caracteristicile vopselei (culoare, straturi, compoziție chimică);
– dacă peliculele de vopsea trimise spre analiză provin sau nu de la vopseaua
originală;
– dacă urma de vopsea prezintă aceleași caracteristici (natură, culoare,
compoziție chimică, număr de straturi) cu modelele de vopsea prelevate pentru comparație.
Urmele de sticlă se formează prin spargere, lovire, tăiere etc. și rămân sub
formă de cioburi sau bucăți mai mari. Datorită mecanismului de formare, aceste particule de sticlă pot fi descoperite la locul faptei pe hainele victimei sau făptuitorului,
în interiorul autoturismului, pe instrumente etc.
Prin expertiză se pot lămuri, în principiu, următoarele probleme:
– care este natura urmelor și din ce obiecte provin (gea m, parbriz etc.);
– dacă urma sau fragmentul de sticlă provin dintr -un obiect care inițial a fost
spart;
– care este compoziția chimică a sticlei;
– care este originea spărturii sau tăieturii, mecanismul de formare a urmelor;
– dacă urmele de sticlă prezintă identitate din punct de vedere al compoziției și
proprietăților chimice sau fizice cu modelul de comparație;
– dacă fragmentul ridicat de la fața locului a făcut corp comun cu obiectul ridicat
pentru comparație.
Alte categorii de urme traseologice (așchii de lemn, urme de sol, urme de
produse textile, resturi de fumat, urme de hârtie, substanțe toxice și stupefiante, noduri și legături, resturi alimentare, nasturi etc.).

11.6. Expertiza fotografiei de portret
În activitatea de cercetare a infracțiunilor se întâlnesc situații când făptuitorii
sunt identificați pe baza altor date și indicii decât cele oferite de urmele descoperite la locul faptei.
De multe ori organele judiciare sunt puse în situația de a descop eri autorul unei
infracțiuni după datele și relatările unui martor ocular sau ale victimei, care a reținut unele semnalmente exterioare ale infractorului.
Organele judiciare folosesc în activitatea de identificare a infractorului o serie
de elemente cum ar fi: aspectul exterior al feței, corpolența, alura de mers, existența
unor anomalii congenitale sau accidentale, existența unor ticuri sau obiceiuri, unele semne particulare etc. 
Expertiza fotografiei
de portret

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
178 Această identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare a fost
denum ită metoda portretului vorbit este o metodă științifică în care descrierea și
compararea semnalmentelor unei persoane se face după o terminologie specială, unitară
și precisă.
Bazele portretului vorbit au fost puse în sec.XV de către Leonardo da Vinci,
care a sistematizat organele corpului uman considerând a fi drepte, concave și convexe.
El arată că tehnica portretului vorbit constă în maniera de a reține și de a reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată.
Tehnica identificării persoanelor după metoda portretului vorbit a intrat în
practica organelor de poliție datorită lui Alphonse Bertillon, considerat întemeietorul poliției științifice moderne, care a elaborat și metoda antropometrică de înregistrare penală a inf ractorilor recidiviști în 1874, lărgind acest sistem antropometric prin
introducerea fotografiei de semnalmente (față și profil), notând în evidența sa culoarea pielii, expresia feței, a cicatricelor, culoarea și forma părului și alte detalii ale feței.
În România această metodă a fost oficializată prin înființarea în 1892 la
București a unui serviciu de antropometrie de către prof.dr. Mina Minovici.
Fundamentul științific al expertizei de portret constă în faptul că fiecare om
prezintă o individualitate ce rtă, invariabilă și obiectivă, care acumulează în timp mutații
de ordin fiziologic inerente dezvoltării biologice, precum și unele modificări datorate unor maladii, intervenții chirurgicale, accidente etc.
Metoda portretului vorbit poate fi folosită și în vederea identificării persoanelor
după trăsăturile exterioare redate în fotografii. Examinarea lor comparativă permite să se stabilească dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea uneia și aceleiași persoane ori a două persoane diferite.
Fotogr afiile se aduc la aceeași scară prin reproducere și poziționare luându -se ca
elemente de reper distanța dintre pupila ochilor, distanța de la baza nasului până la
vârful bărbiei, lățimea și înălțimea frunții etc.
În efectuarea expertizei de portret atât an alizarea, cât și compararea trăsăturilor
exterioare reproduse în imaginile sau fotografiile puse la dispoziție permit expertului sau specialistului criminalist să stabilească dacă acestea reprezintă aceeași persoană sau două persoane diferite.
În descriere a semnalmentelor unei persoane prin compararea fotografiilor sau
imaginilor puse la dispoziție trebuie să se respecte anumite criterii sau principii după cum urmează:
– în descrierea semnalmentelor statice se analizează atât construcția anatomică
cât și pa rticularitățile morfologice și de structură ale feței;
– se vor individualiza caracteristicile morfologice ereditare ori cele rezultate din
anumite fenomene patologice (modificări ale sistemului funcțional al unor organe, negi, alunițe, depigmentări ale pi elii, cicatrice chirurgicale sau traumatice, riduri sau cute ale
feței, tatuaje etc.);
– se va folosi o terminologie comună, precisă și unitară pentru a se evita
eventualele greșeli sau confuzii în activitatea practică;
– se va urmări o succesiune logică î n descriere, chiar dacă din cauza unor
condiții obiective în examinare nu se pot observa în întregime toate semnalmentele;
– în cazul fiecărui reper anatomic se va ține cont de:
– mărime prin aprecierea înălțimii și lungimii;
– formă;
– poziția atât prin d istanța față de alte repere anatomice cât și față de
planul anatomic;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
179 – culoare;
– direcție.
În vederea sistematizării examinării, zona feței a fost împărțită în trei etaje
distincte:
– etajul frontal (superior) : cuprins între linia de inserție a părului p ână la
arcadele sprâncenoase și rădăcina nasului;
– etajul nazal (mijlociu) : cuprins între rădăcina și baza nasului;
– etajul bucal (inferior) : situat între baza nasului și menton.
Repartizarea celor trei etaje pe dimensionări aproximativ egale corespunde unei
anatomii faciale proporționale, orice abatere a vreunui etaj de la dimensiunea de 1/3 din
totalul lungimii feței indicând o neregularitate de construcție morfologică.
În cadrul fiecărui etaj al feței se descrie semnalmentul care face obiectul
comparaț iei din punct de vedere al variantei detaliului analizat.
În cadrul examinării comparative a fotografiilor sau imaginilor puse la
dispoziție, expertul ori specialistul criminalist trebuie să analizeze atât caracteristicile generale, cât și caracteristicile individuale.
Caracteristicile generale sunt reprezentate de semnalmentele anatomice –
statice – care pot fi observate pe fotografia persoanei și anume:
– sexul;
– vârsta;
– rasa;
– forma capului și a feței;
– etajele feței.
Caracteristicile individuale se referă la semnele particulare, respectiv:
– cicatricele;
– tatuajele;
– negii, alunițele, petele și depigmentările;
– ridurile;
– anumite particularități ale reperelor anatomice componente ale feței.
Metode și tehnici folosite la efectuarea expertizei de portret
În practică, avându -se în vedere scara imaginii celor două fotografii se folosesc
diverse procedee de efectuare a examenului comparativ și anume:
Compararea prin confruntarea trăsăturilor
Este un procedeu mai simplu constituind etapa inițială în efectuarea examenului
comparativ și constă în așezarea celor două fotografii (cea a persoanei necunoscute în stânga, iar a celei cunoscute în dreapta), după care se caută elementele com une care
trebuie să coincidă sub aspectul formei, mărimii, poziției, cât și a semnelor particulare,
când cele două imagini reprezintă persoane diferite.
Cel mai des folosite sunt elementele referitoare la:
– distanța între pupile;
– distanța între iris și vârful nasului;
– distanța între nas și vârful bărbiei;
– lungimea lobului urechii și depărtarea de față;
– alunițe, cicatrice etc. 
Metode și tehnici
folosite la efectuarea
expetiz ei de portret

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
180 Elementele descoperite (asemănările și deosebirile) vor fi reținute și descrise în
raportul de expertiză și, în funcție de c oncluzia la care se ajunge, se marchează aceste
elemente pe ambele fotografii .

Măsurarea valorilor unghiulare
Acest procedeu constă în alegerea unuia sau mai multor elemente fixe ale figurii
din care se trasează linii tangente la extremitățile altor eleme nte, formându- se astfel
unghiuri determinate de forma, mărimea și poziția detaliilor figurii.

Proiectarea punctelor comune
Procedeul presupune ca cele două fotografii care se compară să fie realizate la
scări diferite, dar imaginile să fie realizate în același plan (din față).
Imaginea mai mare se lipește în partea de jos a unei coli de hârtie, iar imaginea
mai mică deasupra acesteia.
Se alege apoi un punct superior din care se trasează o axă care trece prin vârful
nasului și rădăcina acestuia. În continuare se caută puncte comune, bine conturate în
cele două fotografii, cum ar fi: comisurile ochilor, ale gurii, nările, helixul superior al urechilor etc. Se unesc elementele de același fel din cele două fotografii și se apreciază că cele două imagini reprezintă una și aceeași persoană când liniile trasate se proiectează într -un singur punct sau în puncte foarte apropiate.

Tehnica suprapunerii fotografice se realizează cu ajutorul a două negative
făcute la aceeași scară care se mixează sau se proiectează, o bservându- se dacă
elementele figurilor se suprapun exact .
În tehnica criminalistică se utilizează, pentru efectuarea acestui gen de
expertiză, programul LUCIA FORENSIC, care poate realiza:
a) preluarea imaginilor digitale de la diverse surse (scaner, camer e video analog,
videocasetofoan analog, aparate foto digitale, orice mediu de stocare a informațiilor digitale);
b) îmbunătățirea calității imaginilor preluate; c) stabilirea și marcarea caracteristicilor generale și individuale;
d) calibrarea unei imagini și stabilirea dimensiunilor obiectelor sau traseelor
ilustrate în aceasta;
e) aducerea la aceeași scară, poziție și orientare a două imagini în vederea
efectuării comparațiilor;
f) efectuarea comparațiilor între două imagini statice sau între o imagine statică
și una live;
g) ilustrarea rezultatelor comparațiilor în șase variante (continuitate liniară pe
orizontală, continuitate liniară pe verticală, suprapunere prin transparență, suprapunere prin diferențe de nuanțe, suprapunere prin linii alternative, suprapunere bicoloră);
h) imprimarea, salvarea și gestionarea tuturor rezultatelor prelucrărilor
161.
Pentru efectuarea examinărilor comparative se procedează la aducerea la aceeași
scară de prezentare și la același raport între verticala și orizontala a imagin ilor puse la
dispoziție („Litigiu” și „Comparație”), folosindu -se în acest sens distanța interpupilară.
Acest procedeu se poate efectua prin trei metode și anume:
– prin metoda punctelor corespondente;

161 Metodologia programului LUCIA FORENSIC

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
181 Condiții de realizare:
– cele două imagini trebuie să reprezinte o regiune comună a subiectului;
– în regiunea comună trebuie să fie redate cel puțin trei puncte sau
elemente caracteristice corespondente.
– prin metoda manuală;
Condiții de realizare:
– cele două imagini trebuie să reprezinte o regiune comună a subiectului.
– prin aducerea la scară a două imagini care conțin fiecare o unitate metrică
sau același obiect de referință;
Condiții de realizare:
– fiecare imagine trebuie să conțină o unitate metrică sau același obiect
de referință.
Programul LUCIA FOR ENSIC permite ilustrarea rezultatelor comparațiilor prin
diferite modalități și anume:
– permite realizarea continuității liniare pe verticală (îmbucșare) între imaginile
„Litigiu” și „Comparație”;
– permite realizarea continuității liniare pe orizontală ( îmbucșare) între imaginile
„Litigiu” și „Comparație”;
– permite suprapunerea imaginilor prin transparență;
– permite suprapunerea imaginilor prin intercalarea liniilor de pixeli (un rând de
pixeli pe orizontală redă imaginea din „Litigiu”, iar următorul pe cea din „Comparație”
etc.);
– permite suprapunerea celor două imagini „Litigiu” și „Comparație” prin
colorarea acestora în verde, respectiv roșu („Litigiu” – verde, „Comparație” – roșu);
– permite suprapunerea a două imagini binare sau o imagine binară cu o imagine
color;
– permite suprapunerea celor două imagini „Litigiu” și „Comparație”, prin
colorarea acestora în alb, respectiv negru („Litigiu” – alb; „Comparație” – negru);
– într-o fereastră rectangulară se prezintă alternativ imaginea din „Litigiu” și cea
din „Comparație”.

Concluziile care se pot formula:
– cert-pozitivă: „Imaginea…și imaginea… reprezintă aceeași persoană”;
– cert-negativă: „Imaginea…și imaginea… nu reprezintă aceeași persoană”;
– de probabilitate: „Imaginea…și imaginea… reprezintă probabil aceeași
persoană”;
– de imposibilitate: „Nu se poate stabili dacă imaginea… și imaginea
…reprezintă aceeași persoană”.
În efectuarea expertizei de portret o problemă importantă rămâne totuși calitatea
fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziție într-o anumită cauză. În general această
calitate scăzută este determinată de mai multe cauze, precum:
– poziția subiectului în momentul fotografierii sau filmării;
– distanța și unghiul de la care s -a efectuat fotografierea sau filmarea;
– distanța focal ă a aparatelor de fotografiat sau de filmat utilizate;
– posibilitățile tehnice ale echipamentului cu care s -a efectuat fotografierea
subiectului sau s -a preluat imaginea acestuia;
– rezoluția;
– condițiile de luminare și de spațiu.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
182 În general, se recomand ă ca materialele puse la dispoziție să îndeplinească
anumite cerințe minime de calitate:
– ambele fotografii sau imagini digitale să fie bust, preluate frontal, cu aceeași
poziție a capului și pe cât posibil la diferențe mici de vârstă;
– fotografiile:
– să fie trimise fotografii color fără ca hârtia fotografică să prezinte
zgârieturi, decolorări, rupturi etc.;
– fotografiile să fie originale;
– imaginile în format digital:
– să fie efectuate la o rezoluție minimă de 800X600 (640X420 atunci
când este prezen tată doar zona feței);
– să fie puse la dispoziție în format digital ;
– să nu fie prelucrate.
În cazul fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziție ca model de comparație
care au fost procurate de la familia suspectului sau efectuate într -un mod profesi onal
trebuie să se ia în considerare faptul că este posibil ca acestea să fie retușate. În această
situație acestea nu pot fi utilizate în vederea efectuării unei analize pertinente, deoarece scopul principal al unui retuș este acela de a îmbunătăți aspect ul prin eliminarea unor
imperfecțiuni sau îmbunătățirea aspectului unor caracteristici fizice.
Chiar și prin aplicarea machiajului se pot pierde elemente importante pentru
identificare, deoarece în acest mod se pot acoperi anumite semne particulare sau se poate crea impresia unei aspect mai tânăr al persoanei în cauză.
Prezența aspectelor mai sus -menționate nu permite exploatarea tuturor
elementelor faciale caracteristice individuale și implicit formularea unei concluzii certe în cauza respectivă.

11.7. Expertiza criminalistică fizico -chimică
Rolul chimiei judiciare în stabilirea adevărului și locul pe care aceasta îl
ocupă în domeniul criminalisticii

Criminalistica, din punct de vedere aplicativ, este indisolubil legată de diferite
domenii, cum ar fi domeniul chimia, biologia, fizica, anatomia etc. Legătura cu chimia constă în aceea că ea pune la dispoziția criminalisticii o serie de mijloace și metode tehnico -științifice, unele dintre acestea fiind special adaptate și perf ecționate pentru a
răspunde necesității procesului de investigare penală. Perfecționarea continuă a metodelor și echipamentelor tehnice din domeniul chimiei influențează în mod pozitiv activitățile specifice criminalisticii, ceea ce permite specialiștilor și experților din acest domeniu să
depășească sfera clasică a investigării criminalistice .
În ultimii ani evoluția tehnico -științifică a atins un stadiu fără precedent, iar
apelarea la cunoștințele unor experți în domeniul chimiei judiciare pentru examinar ea
cu mijloace moderne a urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă a devenit o necesitate fără de care este greu de conceput că s -ar putea ajunge la adevăr. De aceea,
asistăm în această perioadă la o dezvoltare și diversificare a expertizei crimi nalistice
care vine să lărgească cu mult sfera mijloacelor și metodelor clasice de analiză.
În lucrarea „Crimă și știință”, autorul J. Thorwald se servește de o cazuistică bine
selecționată pentru a demonstra puterea științei în finalizarea ideii de dreptate. Probațiunea științifică s -a impus cu autoritate și a deschis căi procesuale noi de ameliorare a cercetării 
Expertiza fizico –
chimică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
183 științifice care se cuplează cu acuratețea investigării ineditului judiciar, creând șanse
maxime de rezolvare veridică și echitabilă a oricăror s pețe judiciare.
Prezentarea cazurilor și, pe marginea lor, a valorii probelor, constituie un
exemplu de aplicare a metodelor și logicii științifice în orice afirmație procesuală, printre care cerința principală de desfășurare a expertizei fizico -chimice ca adevărate
protocoale de cercetare științifică din care trebuie să decurgă aptitudinea concluziilor științifice, aptitudinea constructelor fizico -chimice de a stabili corespondența fidelă cu
realitatea faptelor petrecute.
Puțini sunt cei care atunci când v orbesc de criminalistică ating și domeniul chimiei
judiciare. Mulți consideră că obiectul criminalisticii este definit de laturile aplicative clasice: dactiloscopia, traseologia, balistica, grafica, fără să ia în considerare și posibilitățile oferite de chimia judiciară cum sunt: spectroscopia în infraroșu, spectrometria de fluorescență în raze
X, spectrofotometria UV -VIS, microscopia electronică etc.
Dacă expertizele biocriminalistice, dactiloscopice, grafice au la bază
examinarea unor caracteristici intr inseci individului (desenul papilar, respectiv profilul
ADN), expertizele chimice, în majoritatea cazurilor, se referă la examinări și analize a unor elemente sau caracteristici ale obiectelor care au legătură cu împrejurările infracțiunii, în special ale celor care au legătură directă cu rezultatele examinării.
Întrucât majoritatea probelor ridicate de la fața locului constituie o matrice
neunitară din punct de vedere al compoziției chimice, expertizarea presupune abordarea de către expertul chimist a unui întreg evantai de mijloace și metode analitice prin care
matricea inițială să fie descompusă în elementele constitutive astfel încât, prin examinarea comparativă cu proba model de comparație ridicată de la o persoană suspectă să poată fi formulată o concl uzie certă sau de probabilitate din punct de vedere
al similitudinilor compozițiilor chimice.
Caracterul uneori probabil al concluziilor expertizelor chimice este consecința
unor factori obiectivi, cum ar fi lipsa unor metode și tehnici adecvate de cerceta re,
volumul redus al materialului prezentat pentru examinare etc., precum și a unor factori subiectivi cum ar fi săvârșirea unor greșeli în cercetarea locului faptei. Caracterul probabil al concluziilor este de preferat în locul unor concluzii categorice, nefundamentate științific. Concluziile probabile, bazate pe date obiective și coroborate
cu alte mijloace de probă, permit stabilirea adevărului în procesul penal.

Metode și instrumente analitice moderne care stau la baza expertizelor fizico –
chimice

Dacă în urmă cu câțiva ani balanța și biureta erau instrumentele principale de lucru
ale chimiștilor analiști, astăzi situația este complet schimbată. Cerințele tot ma i mari impuse
de cantitatea probelor de analizat, care în domeniul chimiei judiciare sunt la nivel de urme
și microurme, și de necesitatea prelucrării rapide a informațiilor obținute și a luării deciziilor pe baza acestora au dus la modificări profunde în domeniul analizei chimice. Un
prim pas în această direcție l -a constituit apariția și dezvoltarea unui mare număr de metode
de analize fizico -chimice. Ulterior, s -a trecut la mecanizarea și automatizarea parțială sau
totală a aparaturii de analiză, urmată de saltul calitativ care a avut loc odată cu introducerea
tehnicilor moderne de calcul electronic.
Lipsa unor echipamente analitice moderne de investigare criminalistică are
consecințe negative imediate în planul eficienței activității de cercetare la fața locului a 
Metode și instrumente
analitice moderne
care stau la baza
expertizelor fizico –
chimice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
184 infracțiunilor, precum și în cel al valorificării prin expertize criminalistice a probelor
ridicate, în scopul identificării autorilor, a probării vinovăției sau nevinovăției acestora.
În acest sens, dotarea unui laborator de chimie judiciară trebuie să cuprindă un
minim necesar de instrumente analitice cum sunt:
– Aparate de analiză optică;
– Spectrofotometre în spectru vizibil și ultraviolet;
– Spectrofotometre IR;
– Spectrofotometre de absorbție și fluoroscență atomică;
– Spectrofotometru IR cu transformare Fourier;
– Aparate de analiză cromatografică;
– Gazocromatografe;
– Lichidcromatograf;
– Dispositive pentru cromatografie în strat subțire;
– Spectrometre de rezonanță magnetică nucleară;
– Spectrometre de rezonanță electronică de spin ;
– Spectrometru de masă;
– Spectrometru de fluorescență în raze X ;
– Microscop electronic cu baleiaj și sondă analitică.

Descrierea principalelor instrumente tehnice de analiză

Spectrometrul în infraroșu

Spectrometrul în infraroșu este inclus în categoria aparatelor optice. Principiul
de bază al tuturor spectrometrelor (IR, UV -VIS etc.) constă în cuantificarea
interacțiunii radiațiilor electromagnetice cu atomii și moleculele probei de analizat. Radiațiile electromagnetice sunt o formă de energie radiantă, care prezintă proprietăți atât de undă, cât și de particulă. Unda electromagnetică este caracterizată de lungimea
de undă (λ) și de frecvență (υ). Forma undei este sinusoidală, iar lungimea de undă reprezintă distanța dintre două puncte corespunzătoare de pe curbă.
Frecvența reprezintă numărul de unități de lungimi de undă care trec printr -un
anumit punct în unitatea de timp.
Intensitatea undei electromagnetice «I» reprezintă energia care trece prin
unitatea de suprafață în unitatea de timp. Prin acțiunea radiațiilor electromagnetice
asupra probelor de analizat are loc u n schimb de energie bine definit între radiații și
particulele din probă (atomi, ioni, molecule), care poate fi descris pe baza legilor
mecanicii cuantice.
La efectuarea analizei se obțin semnale corespunzătoare unor tranziții între
anumite stări energeti ce, care, ordonate grafic în funcție de energie (λ sau υ), ne dau
spectrul probei de analizat.
Spectrele pot fi de emisie sau de absorbție. Spectrele de emisie se obțin în urma
trecerii particulelor probei în stări cu energie mai mare (stări excitate), de exemplu prin
excitare termică, după care revin la starea cu energie mai mică (starea inițială sau fundamentală), prin emisie de radiații. Radiațiile emise sunt captate de un detector și materializate printr -un semnal care reprezintă spectrul caracteristic de emisie al probei.
Spectrele de absorbție se obțin la iradierea probei cu radiații a căror frecvență
(υ) sau lungime de undă (λ) variază continuu, din care vor fi absorbite anumite porțiuni 
Instrumente tehnice
de analiză

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
185 caracteristice în urma trecerii particulelor probei în stări d e excitație. Spectrele conțin
codificat informația analitică, furnizându- ne atât date calitative, cât și date cantitative.
Frecvențele, respectiv lungimile de undă ale semnalelor înregistrate, sunt
caracteristice pentru natura probei sau elementelor sale structurale, în timp ce
intensitățile corespunzătoare ne dau informații cantitative. Informații structurale calitative pot fi date și de întregul spectru, care în raport cu natura probei studiate poate fi frecvent considerat ca o amprentă a acesteia.
Un sp ectrometru IR este alcătuit
162 din:
– sursa radiației;
– monocromatorul;
– celula cu probe;
– detectorul;
– partea electronică.
Sursa de radiație (filament cromnichel) prin trecerea curentului electric
generează un spectru larg de emisie filtrat cu ajutorul monocromatorului în domeniul
infraroșu. Regiunea cea mai utilă din punct de vedere analitic este cuprinsă între 3600
cm-1 și aproximativ 300 cm-1 (2,8 – 33 μm). Spectrometrul de absorbție în infraroșu este
utilizat în special pentru identificarea și determinarea structurii unor compuși, atât de
natură organică, cât și anorganică. Spectrul infraroșu al moleculelor organice este deosebit de bogat, furnizând informații asupra legăturilor chimice și a funcțiunilor prezente.
Pentru obținerea unui spectru în inf raroșu, de mare importanță este pregătirea probelor
pentru analiză. Probele solide solubile în solvenți organici pot fi analizate sub formă de film (peliculă), depuse pe o fereastră de bromură de potasiu care este transparentă pentru radiații IR. Probele i nsolubile în solvenți organici se analizează sub forma unor pastile obținute prin
amestecare cu pulberea unei substanțe transparente în IR și presarea în vid a amestecului fin mojarat cu ajutorul unui dispozitiv special construit în acest sens.
Domeniul IR mediu, cuprins între 4000- 650 cm
-1 este constituit din regiunea
frecvențelor de grup 4000 -1300 cm-1 și regiunea de amprentă (1300- 650 cm-1). În regiunea
frecvențelor de grup, benzile principale de absorbție pot fi atribuite vibrațiilor unor unități
constând din doi atomi ai moleculei, frecvențe care sunt determinate de grupările funcționale
prezente în moleculă și nu de întreaga structură moleculară.
În intervalul 4000- 2500 cm-1, benzile de absorbție sunt caracteristice vibrațiilor de
întindere ale legă turilor formate de hidrogen cu elemente cu masă ≤ 19. Regiunea 2500 -1540
cm-1 corespunde vibrației unor legături triple (2500 -2000 cm-1) sau duble (2000- 1540 cm-1)
(C=O, C=S, S=O). În regiunea de “amprentă” a spectrului (1300 -650 cm-1) radiația este
absorbită datorită vibrațiilor de întindere al unor legături simple și a vibrațiilor de deformare ale sistemelor poliatomice (vibrații de schelet). Spectrul de absorbție în acest domeniu este caracteristic întregii molecule.

În cazul unor compuși puri, identific area acestora va fi făcută prin compararea
spectrelor obținute cu spectrele unor substanțe cunoscute, spectrul IR fiind ca o amprentă moleculară unică, putând fi ușor diferențiată de a altor molecule. Suprapunerea exactă a celor două spectre ne confirmă că substanța necunoscută este aceeași cu compusul pur a
cărui structură se cunoaște.

162 Bădilescu Simona , Spectoscopia în infraroșu a polimerilor și auxiliarilor , Editura Tehnică București, 1982

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
186 Identificarea naturii chimice a probelor analizate, în speță a celor de natură
organică (substanțe toxice sau medicamentoase, polimeri, solvenți etc.), se face prin
compa rarea automată a spectrelor IR obținute cu spectrele IR din colecțiile de spectre
ale laboratorului. În cazul când proba de analizat este un amestec de compuși, spectrometria în IR ne permite determinarea grupărilor de atomi prezenți în spectru, dar identi ficarea componenților individuali este destul de greu de făcut. În acest scop,
datele obținute prin spectrometrie IR sunt corelate cu date furnizate de alte metode analitice cum sunt spectrometria de rezonanță magnetică, spectrometria de masă etc.
În general, se poate spune că interpretarea unui spectru în IR este destul de
dificilă. Deși unele benzi de absorbție pot fi imediat corelate cu natura probei, totuși foarte multe spectre conțin o cantitate de informații atât de mare, încât numai o parte din acesta este utilizabilă chiar de un chimist experimentat în spectrometrie IR.
Cantitatea minimă de probă necesară pentru obținerea unui spectru IR cu benzi
suficient de intense pentru a putea fi interpretat este de minimum 1 mg.
În ultimii ani, spectromet ria IR a cunoscut o dezvoltare tehnică deosebită.
Spectrometria optică IR cu transformare Fourier s -a impus datorită avantajelor
evidente pe care le are față de metodele clasice:
– raportul semnal util/zgomot de fond este de 10 -100 de ori mai bun;
– viteza de răspuns mare, fapt care permite cuplarea acestei metode de analiză
cu alte metode cum sunt cromatografia de gaze, cromatografia de lichide etc.
Microspectrometria în infraroșu permite obținerea unor spectre cu intensități
interpretabile și pentru probe care din punct de vedere cantitativ sunt la nivel de
microurme. Chiar și prezența unui cristal de substanță e suficient pentru a putea fi analizat prin această metodă.
Spectrometru de fluorescență de raze X
Radiațiile X pot fi utilizate în chimia judiciar ă pentru analize calitative, cantitative
și de structură ale probelor ridicate de la fața locului.
Principiul metodei
163
Pentru efectuarea unor analize chimice utilizând radiații X sunt necesare:
– o sursă de radiații;
– un sistem de separare a radiațiilor;
– un detector.
Sursa de radiații X numită și tub de radiații, constă dintr -o incintă vidată, în care
se găsește un catod și un anod. Prin încălzirea catodului, acesta emite electroni care sunt accelerați spre anod de un câmp electric de înaltă tensiune. Di ferența de potențial
aplicată între catod și anod este de ordinul 10.000 – 100.000 V. Electronii emiși de
catod transferă energia lor cinetică atomilor anodului. O parte din energia primită este emisă sub forma unui spectru continuu, așa -numita radiație de frânare care în spectrul
de fluorescență al probei trebuie să fie considerată ca zgomot de fond.
Radiația de frânare este rezultatul interacțiunii electronilor accelerați cu învelișurile
de electroni ale atomilor. Electronii care bombardează anodul trebui e să aibă o energie
suficientă pentru a smulge electronii de pe straturile interioare ale atomilor anodului. Locul rămas liber va fi ocupat imediat de un electron aflat pe un strat mai îndepărtat de nucleu, care va fi ocupat în continuare de un electron de pe un strat și mai îndepărtat, procesul
repetându -se.
Fiecare cădere a electronilor de pe straturile interioare este însoțită de emisia de
radiații X. În ultimele etape însă, fiind vorba de electroni din învelișurile exterioare, se vor

163 Analiză chimică instrumentală

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
187 emite radiații din domeniul vizibil și ultraviolet. Radiațiile X emise se vor suprapune peste
spectrul continuu dând naștere spectrului de radiații X, caracteristic atomilor anodului.
Spectrul de radiații X al unui element poate fi obținut prin iradierea probei cu un
fascicul de radiații X care provin de la o sursă primară, care emite radiații cu o energie
suficientă pentru a îndepărta electroni de pe învelișurile interne ale atomilor. Fenomenul se
numește fluorescență de raze X .
Sub impactul radiațiilor emise de tubul de r adiații, proba de analizat emite
radiații X de fluorescență. Acestea sunt colimate pe suprafața unui cristal analizor, care realizează separarea acestora în funcție de lungimea de undă sau de energia de dispersie, conform relației lui Bragg. Radiațiile ref lectate de planurile cristalului trec
printr -un al doilea colimator și ajung la detectorul de radiații. La rotirea cristalului cu
unghiul θ, detectorul este rotit cu unghiul 2θ captând astfel radiațiile reflectate de cristal. Radiațiile sunt apoi amplifica te și traduse electronic în semnale sub formă de
picuri.
Analiza calitativă se face pe baza poziției picurilor de fluorescență în spectru. Analiza cantitativă are la bază determinarea intensității radiațiilor caracteristice
emise de un element. Concentrați ile elementelor identificate în probă sunt redate sub
formă tabelară sau grafică
.
Pentru obținerea unor rezultate corecte, un rol important îl are prepararea
probelor pentru analiză. La analiza unor probe solide, acestea trebuie să fie într -o stare
fizică cât mai asemănătoare cu a standardelor. Este importantă forma și mărimea
particulelor, deoarece acestea determină gradul în care radiațiile X incidente sunt absorbite sau împrăștiate. Probele sub formă de pulberi sunt presate sub forma unor pastile, pentru care se face analiza.
Fluorescența de radiații X este o metodă de analiză a elementelor anorganice din
compoziția aliajelor metalice, toxicelor, solului, vopselelor, pigmenților din materiale scripturale etc. Este o metodă de analiză precisă. Limita de detecție prin fluorescență de
raze X este 10
-8 grame probă. Metoda este selectivă, apărând foarte puține interferențe
spectrale datorită simplității relative a spectrului. Alt avantaj este acela că metoda este nedistructivă și pot fi analizate straturi foa rte subțiri, fasciculul de electroni pătrunzând
numai la 1 -2 µm în proba de analizat.
Gazcromatograf cuplat cu spectrometru de masă164
Spectrometria de masă reprezintă una din cele mai importante metode de
investigație în studiul structurii substanțelor orga nice.
Spectrometria de masă se bazează pe ionizarea atomilor sau moleculelor probei de
analizat (frecvent are loc și fragmentarea moleculelor), accelerarea ionilor formați, separarea lor în funcție de raportul masă/sarcină, înregistrarea și interpretarea s emnalelor
obținute. Spectrul de masă obținut permite efectuarea unei analize calitative, pe baza poziției în spectru a semnalului caracteristic unui anumit ion și a unei analize cantitative prin măsurarea intensității semnalului.
Spectrometria de masă se deosebește în unele privințe esențial de celelalte metode
spectrometrice de analiză, în cazul spectrometriei de masă substanța de analizat suferind o reacție chimică, neavând loc numai modificări fizice.
Aceasta prezintă un avantaj de bază în investigarea chimică, prin aceea că are o
specificitate analitică deosebită. Sunt foarte puține specii ionice care au același raport masă/sarcină. De asemenea, fragmentele de molecule rezultate la fragmentarea probelo r

164 Karl Pfleger , Mass Spectral and GC Data of Drugs, Poisons, Pesticides, Pollutants and Their Metabolites, Mass Spectral and
GC Data of Drugs, Poisons, Pesticides, Pollutants and Their Metabolites , Parts I -IV, Hardcover

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
188 sub impactul electronilor emiși de sursă sunt caracteristice și pot oferi informații privind
masa moleculară și structura moleculei. Pentru efectuarea unei analize sunt necesare cantități foarte mici de probă, de la câteva miligrame la cantități mai mici de un nanogram
(10
-9 grame).
Spectrometria de masă este utilă în analiza urmelor de substanțe toxice de
natură organică (alcaloizi, medicamente, pesticide etc.), produse petroliere, urme ridicate de la fața locului în cauze de incendii și explozii etc.
Principiul aparaturii utilizate în spectrometria de masă
Părțile componente esențiale ale unui spectrometru de masă sunt prezentate în
figura de mai jos.

În prezent, în spectrometria de masă este folosit unul din următoarele tipuri de
surse de ioni:
– cu impact electronic;
– ionizare în câmp;
– ionizare pe suprafață;
– cu descărcări electrice;
– cu fotoionizare.
Sursele de ioni cu impact sunt cele mai folosite. Ele constau într -un filament de
wolfram sau reniu.
Proba de analizat se introduce, în cantitat e foarte mică, sub forma unui flux
gazos, într -o incintă vidată. Fasciculul de electroni emiși de filamentul incandescent al
sursei de ioni bombardează moleculele probei. Sub incidența energiei electronilor de la
sursă este smuls un electron de pe stratul de valență al moleculelor probei. Prin
pierderea unui electron molecula "A" se transformă în ion A+ după următoarea schemă:
Ionii moleculari ai probei rezultați în urma bombardamentului cu electroni au un
număr impar de electroni și sunt fragmentați iar fr agmentele rezultate au, de asemenea,
caracter de ioni.
În continuare, ionii sunt trecuți în analizatorul de masă unde sunt separați în funcție
de raportul dintre masă și sarcină. Cele mai folosite tipuri de analizatoare în spectrometria
de masă sunt anali zatorul magnetic și analizatorul tip filtru de masă (cuadrupol). Ionii
filtrați de analizator sunt convertiți într -un curent electric de către detector
(fotomultiplicator), care este amplificat și înregistrat sub formă de spectru de masă.
La analiza unui compus organic, spectrul de masă este format dintr -o serie de
picuri corespunzătoare fragmentelor ionice rezultate prin disocierea moleculei. Identificarea se poate face pe baza fragmentelor
rezultate la disocierea moleculei în
incinta sursei de ionizare. Se poate spune că spectrul de masă este ca o „amprentă” a
unei molecule, deoarece doi compuși nu se fragmentează niciodată exact la fel. De obicei se face o „normalizare” a datelor dintr -un spectru, atribuind picului cel mai

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
189 intens (pic de bază) valoarea 1 00. Celelalte picuri sunt date ca procente din acest pic de
bază.
Spectrometrul de masă servește la determinarea exactă a masei moleculare,
formulei moleculare și la stabilirea structurii moleculelor, prin cuplarea cu un
gazcromatograf.
Microscopul electr onic
Inventarea microscopului electronic a fost posibilă în urma unor studii
experimentale și teoretice în fizică și inginerie. Principalul concept pe care microscopul electronic s -a format a fost asimilarea faptului că electronii au undă asociată. În 1932
inginerii germani Max Knoll și Ernst Ruska construiesc primul microscop de transmisie electronică. Ernst Ruska a realizat primele experimente cu ajutorul microscopului electronic construit de el însuși.
Deosebirea esențială dintre un microscop optic și unul electronic constă în
faptul că cel de- al doilea tip, în locul fasciculului focalizat de raze de lumină, utilizează
un fascicul de electroni focalizați cu ajutorul lentilelor electronice. Primul microscop electronic putea mări imaginea obiectelor doar de 400 de ori.
Este cunoscut faptul că puterea separatoare a instrumentelor optice este invers
proporțională cu lungimea de undă a radiației utilizate. Microscoapele optice nu vor putea da imagini clare ale unor obiecte cu dimensiuni mai mici de circa 0,15 µm. Puterea
separatoare a putut fi sensibil mărită cu ajutorul microscopului electronic, deoarece lungimea de undă a undei asociate electronului este mult mai mică decât a radiațiilor vizibile sau ultraviolete utilizate de microscopul optic.
Microscoapele pot doar să mărească structuri care sunt mai mari decât lungimea
undelor (unda luminoasă). Acestea pot obține mult mai multă putere de mărire decât microscoapele standard care folosesc lumina solară pentru că electronii au lungime de
undă asociată mai mică decât cea a lungimii de undă a luminii. Dacă microscoapele
optice moderne au puterea de mărire de maxim 2000X, microscoapele electronice pot ajunge la magnificări de aproximativ 1.500.000 X.
Din punct de vedere constructiv, microscopul electronic are o st ructură mult mai
complexă decât microscopul optic. Totuși, părțile principale ale microscopului electronic îndeplinesc aceleași funcții ca și lentilele microscopului optic. Ele sunt magnetice sau electrice, după cum devierea fasciculului de electroni are l oc într -un
câmp magnetic sau într -un câmp electric.
Principalele componente ale microscopului electronic sunt
165:
– sistemul de iluminare format din tunul electronic si blocul lentilelor
condensoare. Tunul electronic este format dintr -un filament de wolfram (catodul) si
anodul. Electronii emiși de către filament sunt accelerați la o tensiune înaltă de 40kV până la 100kV aplicată între catod si anod, formând fasciculul de electroni. Lentilele
condensoare controlează fasciculul de electroni și îl focalizează pe probă;
– sistemul de formare a imaginii alcătuit din lentilele obiectiv și proiectoare.
Lentilele obiectiv formează prima imagine intermediară a preparatului, iar lentilele
proiectoare formează imaginea reală pe ecranul fluorescent;
– camera de vizualizar e a imaginii în care se află ecranul fluorescent pe care se
vede imaginea mărită a preparatului. La această cameră se poate atașa o cameră TV și o cameră CCD care pot face parte dintr -un sistem de achiziție și prelucrare a imaginii.

165 Clarebrough L.M., Electron Microscopy of Interfaces in Metals and Alloys C T Forwood ; CSIRO Manufacturing Science and
Technology, Australia

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
190 Microscopul electronic este folosit în diferite domenii de cercetare, inclusiv în
domeniul criminalistic.
Microscopul electronic cu destinație specială în domeniul criminalisticii este
dotat cu sondă analitică de tip EDAX166 (sistem de analiză elementară pen tru 92
elemente chimice) cu ajutorul căreia se pot obține analize compoziționale, calitative și
cantitative, precum și distribuția elementelor chimice din compoziția probei analizate
pe întreaga suprafață a acesteia. Dacă din punct de vedere analitic, într e microscopul
electronic cu baleiaj și sondă analitică și spectrometrul de fluorescență în raze X nu există deosebiri, in schimb primul instrument oferă rezoluții impresionante, dimensiunile microparticulelor analizate putând fi la nivelul 0,14 – 0,2 nanom etri.

Expertize fizico -chimice aferente domeniului chimiei judiciare

În literatura de specialitate nu există o clasificare propriu -zisă a expertizelor fizico –
chimice care să satisfacă din toate punctele de vedere. Unul dintre criteriile de bază care
trebuie luat în considerare atunci când se dorește să se realizeze o clasificare a expertizelor fizico -chimice este genul infracțiunii, deoarece, în majoritatea cazurilor există o legătură
indisolubilă între natura substanței care face obiectul expertizei și infracțiunea comisă. De
exemplu, în cazul unui incendiu sau al unei explozii provocate cu intenție, infractorul se folosește de un anumit produs sau substanță, cum ar fi benzină, motorină , diluant sau un
material exploziv (dinamită, astralită, exploziv plastic etc.).
Din acest punct de vedere, expertizele fizico -chimice sunt clasificate după cum
urmează:
– expertize fizico -chimice în cauze de incendii și explozii;
– expertize fizico -chimice în cauze de accidente rutiere;
– expertize fizico -chimice în cauze de intoxicații cu moartea victimei comise
intenționate sau accidental;
– expertize fizico -chimice în cauze de omor sau tentativă de omor;
– expertize fizico -chimice în cauze de trafic sau consum de stupefiante;
– expertize fizico -chimice în cauze de trafic cu metale prețioase sau
semiprețioase;
– expertize fizico -chimice în cauze de falsuri de documente;
– expertize fizico -chimice în cauze de falsuri de produse alimentare și băuturi
alcoo lice;
– expertize fizico -chimice în cauze de falsuri de obiecte de patrimoniu;
– expertize fizico -chimice în cauze de furturi etc.
Obiectivul de bază al expertizelor fizico -chimice este determinarea naturii probelor
ridicate cu ocazia investigării locului faptei și examinarea comparativă a acestora în contextul
stabilirii adevărului juridic.
Enumerarea categoriilor de probe care pot fi abordate analitic în cadrul chimiei
judiciare este superfluă, diversitatea acestora neputând fi redată în mod exhaustiv. În tabelul
de mai jos sunt prezentate principalele categorii de probe care pot fi ridicate din câmpul infracțiunii în cauze penale dintre cele mai diverse.

Nr.
crt. Natura probei Cauza penală

166 Goldstein Joseph, Scanning Electron Microscopy and X -Ray Microanalysis , Hardcover 
Expertize fizico –
chimice aferente
domeniului chimiei
judiciare

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
191 Nr.
crt. Natura probei Cauza penală
1 – materiale parțial carbonizate prelevate din focarul
incendiului sau epicentrul exploziei în vederea identificării
naturii lichidului inflamabil sau a explozivului utilizat de
autor în comiterea actului infracțional;
– produse petroliere sau materiale explozive ridicate de la
persoane suspecte în vederea efectuării examinărilor fizico –
chimice comparative. incendii și
explozii
2 – urme materie susceptibile a fi toxice (resturi alimentare,
recipienți, băuturi alcoolice și nealcoolice etc.);
– probe biologice (sânge, urină, vomismente, conținut
stomacal etc.) prelevate de la cadavru în vederea decelării
toxicului care a provocat decesul. morți suspecte
3 – obiecte de îmbrăcăminte ale victimei pe care sunt evidențiate
urme materie create de elementele componente ale
autovehiculului sau ale carosabilului (vopsea, ulei m ineral, sol,
produse petrolier etc.);
– elemente detașate din caroseria autovehiculului implicat în
accident care au fost găsite la fața locului: pelicule de vopsea,
cioburi de sticlă, fragmente de plastic etc.;
– probe ridicate de pe caroseria autovehicul ului suspect:
microfibre textile, fire de păr. accidente rutiere
4 – diverse instrumente utilizate de infractor în comiterea
infracțiunii (clește, patent, burghie, pânze de bomfaier etc.) cu urme materie existente pe suprafața activă a acestora (microurme de vopsea, microparticule metalice etc.);
– microfibre textile transferate de la victimă la agresor sau
invers, urme de sol, urme de vegetale. omor, tâlhării,
furturi.

Expertiza substanțelor toxice
În literatura de specialitate se consideră în majoritatea cazurilor că, în general,
substanțele toxice sunt cele care, venind în contact, în cantități foarte mici, cu organismul uman sau animal, produc vătămări mai mult sau mai puțin grave și care în unele condiții pot provoca moartea.
Între substanțele care exercită efecte toxice există diferențe mari în ceea ce
privește doza: unele produc moartea în cantități de miligrame sau chiar fracțiuni de miligrame pe kg greutate, altele necesită cantități mai mari pentru a produce acest
efect
167.
Din punct de vedere al gradului de toxicitate exprimat la dl 50 mg/kg (doza
letală), în administrare orală la șobolani, substanțele toxice sunt clasificate după cum
urmează:

Categoria
substanțelor Dl50 per os la
șobolan Exemple
extrem de toxice sub 1 mg/kg alcaloizi

167 Șuțeanu ș.a , Toxicologie și toxicoze , Ed. didactică și petagogică București -1977 
Expertiza substanțelor
toxice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
192 Categoria
substanțelor Dl50 per os la
șobolan Exemple
foarte toxice 1 – 50 mg/kg pesticide organofosforice,
as2o3
moderat toxice 50 – 500 mg/kg pesticide organo -clorurate,
săruri ale metalelor grele
slab toxice 500 – 5 000 mg/kg triclorfon, clorthion,
îngrășăminte chimice
practic netoxice 5 000 – 15 000
mg/kg aditivi alimentari
relativ lipsite de
nocivitate peste 15 000 mg/kg substanțe greu
absorbite

După originea lor, toxicele pot fi:
– de origine anorganică (minerală): metale, metaloizi, acizi minerali și alcalii;
– de origine vegetală: plante toxice bogate în alcaloizi, glicozizi, saponine,
uleiuri eterice;
– de origine animală: veninurile unor insecte sau șerpi;
– toxice sintetice: pesticide, îngrășăminte chimice, medicamente administrate în
doze care depășesc dozele terapeutice etc.
Intoxicațiile, din punct de vedere criminalistic se împart în două grupe:
intenționate și accidentale.
Cele intenționate sunt intoxicațiile în care intoxicarea s -a făcut în scopul uciderii
sau sinuciderii. În evul mediu, intoxicații le intenționate erau foarte răspândite: pentru
otrăvire era folosit mai frecvent arsenicul alb, care este aproape insipid, nu are miros și intră în compoziția a numeroase tratamente empirice.
Intoxicațiile accidentale se împart în profesionale la cei care lucrează cu mercur,
plumb, azbest etc. și obișnuite, din care fac parte, de exemplu, intoxicațiile apărute în urma ingerării unor produse alterate, intoxicațiile legate de șederea într -o încăpere în care
încălzirea cu sobe sau gaze nu este bine amenajată, într-o încăpere prost ventilată după ce s –
a făcut o dezinfecție sau dezinsecție. Dintre intoxicațiile accidentale obișnuite mai fac parte cele care apar în urma manipulării neatente și incorecte a unor substanțe „casnice” cum sunt soda caustică, medicament ele etc.
Folosirea timp îndelungat a unor substanțe toxice poate duce la obișnuință:
narcomanii sunt capabili să suporte, fără a prezenta fenomene însemnate de intoxicare, doze de morfină, opiu și alte substanțe care depășesc cu mult doza letală. De asemen ea,
trebuie să remarcăm obișnuința față de arsenic și alte toxice.
Intensitatea acțiunii toxicului variază în funcție de modul de administrare (de
exemplu, curara administrată subcutanat este foarte toxică, pe când administrată pe cale orală are o acțiune foarte slabă, aproape inofensivă).
Probe care fac obiectul expertizei substanțelor toxice:
– probe prelevate de la fața locului în cauze de sinucideri, intoxicații accidentale
sau criminale:
– urme materie existente în interiorul unor recipiente din care se bănuiește că
persoana vătămată a consumat (pahare, căni, farfurii etc.);
– urme materie din conținutul stomacal sau al vomismentelor victimei;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
193 – probe de țesut uman și secreții biologice (ficat, creier, rinichi, sânge,
urină) prelevate de la cadavre în conținutul cărora prin analize de laborator pot fi
identificate urme de substanțe toxice;
– diverse alte probe ridicate de la fața locului presupuse că au venit în
contact cu victima;
– probe prelevate de la persoane fizice sau juridice în cauza nerespectării
prevederilor decretului nr. 466/1979 privind regimul substanțelor și produselor toxice;
– substanțe cu potențial toxic asupra mediului: pesticide, cosmetice, medicamente,
aditivi alimentari și „chimicale comercializate”, ultima categorie incluzând cele mai multe
substanțe chimice industriale.
Metode de analiză a substanțelor toxice
În general, probele puse la dispoziția expertului chimist în vederea identificării
substanței/substanțelor toxice, prin natura lor sunt însoțite de o matrice în car e substanța
incriminată se află, din punct de vedere cantitativ, la nivel de urme sau microurme. Acest fapt impune ca premergător analizelor efectuate, toxicele din probe să fie izolate prin extragere cu solvenți organici și concentrarea prin evaporarea so lventului în vid
pentru prevenirea descompunerii termice a acestora
168. Pentru a mări eficiența
extractivă a solventului, se adaugă substanțe adjuvante (acizi sau baze).
În situația când natura toxicului din probe este anticipată, se efectuează așa zisa
„extracție selectivă” prin utilizarea unui solvent specific toxicului cercetat. Când lipsesc
indicații sau informații asupra naturii toxicului, se efectuează o extracție generală prin
utilizarea unui solvent organic cu capacitate mare de dizolvare a unei game largi de
toxici și care totodată este și deproteinizant, cum ar fi de exemplu, alcoolul etilic.
Toxicul izolat este analizat prin una sau mai multe metode de analiză cum sunt:
reacții de culoare, reacții de precipitare, spectrofotometrie UV și IR, analiza prin
spectrometrie de masă, analiza RMN etc.
Spectrometria de masă, metodă analitică structurală, poate fi de cele mai multe
ori unica metodă folosită pentru identificarea unor substanțe necunoscute, despre care
prin celelalte metode de analiză (reacții d e culoare, cromatografie în strat subțire,
gazcromatografie) se obțin doar informații aproximative.
Identificările prin spectrometrie de masă depind nemijlocit de capacitatea de
separare a compușilor din amestec de către coloana gazcromatografică. În acest sens,
un rol important îl are alegerea corespunzătoare a tipului fazei staționare, precum și a programului de temperatură aferent metodei de separare. În toate situațiile trebuie să se stabilească cu precizie puritatea picurilor cromatografice, în caz con trar rezultatele
putând fi eronate. Pentru realizarea unui „screening” cu obținerea unor informații semnificative despre probe este indicată folosirea unei coloane cu polaritate medie, de exemplu OV -1 sau SE -52.
La probele deosebit de mici, a căror concent rație este la limita de sensibilitate a
detectorului de masă, analiza se poate efectua numai țintit
, căutându -se un număr
limitat de compuși, a căror comportare gazcromatografică este cunoscută prin analize
anterioare. În aceste situații, analiza poate fi mult ușurată de obținerea unor date
suplimentare despre probă, pe baza colaborării cu organele de investigații (simptomele
manifestate de victimă, efectele fiziologice probabile ale probei, inscripționarea
flaconului de ambalare, proprietăți organoleptice, proveniență etc.).
Prelucrarea anterioară a probei joacă un rol important în succesul analizei prin
GC-MS. Probele în care componenții de interes sunt în urme, pot da, la analiză, picuri

168 Cotrău Marțian , Toxicologie analitică , Editura medicală București, 1988

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
194 deosebit de largi corespunzătoare unor compuși de interferență, masc ându- se astfel
substanțele urmărite, fiind imposibilă din aceasta cauză obținerea unui spectru de masă
caracteristic. De aceea, este absolut necesară o preseparare a componenților pentru înlăturarea balasturilor (de exemplu zaharide, lipide, alcali etc.) ș i concentrarea la
maximum a substanțelor de interes.
Cele mai convenabile metode de preseparare sunt cele cromatografice
(cromatografie pe coloană sau cromatografie în strat subțire), deși uneori metode mai puțin pretențioase (extracții lichid- lichid, lichid -solid etc.) pot fi eficiente.
Identificarea compușilor de interes toxicologic se face prin obținerea spectrelor
de masă a ionilor pozitivi la impact electronic și compararea automată a acestor spectre cu spectrele de masă cuprinse în colecțiile de s pectre disponibile. Deși foarte utilă,
căutarea computerizată nu trebuie absolutizată, fiind necesară de fiecare dată compararea de către specialist a spectrelor având cele mai mari scoruri din lista de hituri cu spectrul substanței necunoscute și luarea deciziei numai după coroborarea cu rezultatele celorlalte investigații efectuate pe probă. În caz contrar, există de multe ori posibilitatea unor erori.
De asemenea, trebuie să se estimeze dacă substanțele de interes rezistă la condițiile
de temperatură, de multe ori brutale, din poarta de injecție și din coloana cromatografică.
Sunt multe substanțe care suferă transformări la temperaturi ridicate astfel încât numai o mică fracțiune din cantitatea injectată în coloană rămâne nemodificată, această cantitate putând fi sub sensibilitatea metodei. Grupările polare ale substanțelor cu masă moleculară
mare, termic instabile, se protejează în aceste cazuri prin derivatizare cu silani sau anhdride acide (anhidridele acizilor organici perflorurați). Derivatizarea este necesară și în cazul
unor substanțe având spectrele de masă sărace în benzi, cu benzi plasate în zona inferioară a domeniului de masă, de exemplu amfetaminele.
Analiza probelor biologice recoltate de la persoane care au făcut obiectul unor
tâlhării cu mod de operare prin folosire de substanțe tranchilizante , este esențială pentru
clarificarea acestora. Prin modificarea parametrilor de ionizare și focalizare a fragmentelor moleculare în sursa de ionizare, se poate mări în aceste cazuri sensibilitatea instru mentului
analitic, făcându -se un compromis necesar cu puterea de rezoluție a aparatului. Prin acest
procedeu se pot obține spectre de masă suficient de clare pentru a putea fi comparate cu succes în vederea identificării în colecțiile de spectre de masă ex istente în dotarea
laboratorului.
Dacă în cazul unor substanțe, care parțial rămân nemodificate în organism, căutarea
este ușurată prin selectarea ionilor caracteristici ai acestora, în cazul substanțelor metabolizate rapid este necesară o anticipare a cin eticii de metabolizare, precum și a naturii compușilor
de descompunere a căror concentrație este suficientă pentru identificarea substanței inițiale.
Aspecte privind modul de recoltare și ambalare a probelor susceptibile a fi
toxice
În vederea prevenirii intoxicării persoanei, persoanelor implicate în actul de
investigare penală, se va acorda o atenție deosebită activității de recoltare, ambalare și transport a probelor, după cum urmează:
– asigurarea măsurilor de tehnica securității muncii în situația cân d probele
ridicate de la fața locului sunt extrem de toxice (exemple: acid cianhidric folosit ca momeală, fosfuri de aluminiu sau zinc, fosfor elementar, fiole conținând gaze sau lichide volatile toxice etc.); manipularea acestor probe va fi făcută după o prealabilă
informare privind gradul de toxicitate al probei; se vor purta mănuși de protecție, măști de gaze corespunzătoare toxicului manipulat;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
195 – ambalajul să fie sigur din punctul de vedere al conservării probei și al
asigurării etanșeității pe timpul transportului, pentru evitarea accidentelor. În același
scop se vor recolta mostre din substanțele respective în cantități care se află în
domeniul de sensibilitate al metodelor de analiză, evitându -se astfel expedierea unor
cantități mari de astfel de substanțe;
– transportul pentru substanțele cu un mare pericol de diseminare în mediu se va
face obligatoriu cu mijlocul propriu al instituției organului de cercetare penală și nu
prin mesageri ile clasice existente .

Expertiza fizico -chimică în cazul incendiilor și exploziilor

Incendiul și explozia sunt fenomene tehnice complexe care pot fi provocate într –
un număr extrem de mare de moduri și au evoluții de o mare varietate. Aceste
caracteristi ci creează dificultăți în efectuarea cercetărilor pentru stabilirea cauzelor și a
vinovaților de producerea incendiilor și exploziilor169.
Trebuie avut în vedere faptul că și incendiul și explozia prin modul în care
evoluează după declanșare, distrug urmele prin arderea materialelor combustibile sau
greu combustibile și degradarea puternică a celor necombustibile.
Ca fenomen chimic, atât incendiul, cât și explozia, în esența lor, sunt fenomene
în cadrul cărora se produc arderi, adică reacții chimice (oxidări) , care presupun
combinarea unui material combustibil și a oxigenului.
În cazul incendiului arderea poate cuprinde orice material combustibil aflat în zona
afectată și are ca efect direct, imediat degajare de căldură, care poate fi mai mare sau mai mică, î n funcție de puterea calorică a materialului combustibil. Căldura degajată este cea
care provoacă degradarea parțială sau totală a elementelor de construcție și instalații, leziuni asupra persoanelor surprinse în zonă etc.
Deosebirea dintre incendiu și explozie constă în aceea că cea din urmă, deși este
tot o ardere, se produce cu o viteză atât de mare încât practic poate fi considerată ca instantanee. În cazul exploziei există și efecte specifice suplimentare față de cele al incendiului, reprezentativă fiind presiunea mare care se formează în timpul arderii
instantanee în spațiul care cuprinde amestecul exploziv. Din cauză că în momentul declanșării unei explozii se degajă o temperatură foarte mare, aceasta provoacă la rândul ei aprinderea materialelor combustibile aflate în zona afectată și ca urmare, de
regulă, exploziile sunt urmate de incendii.
Probe care fac obiectul acestui gen de expertiză
– sol, cenușă, fragmente parțial carbonizate (răzuială din dușumea, eșantioane de
mochete, covoare etc.) reco ltate din zona sau din apropierea focarului incendiului;
– lichide inflamabile găsite la fața locului și la persoanele suspecte;
– fragmente de materiale dislocate din craterul exploziei (sol, lemn, material
plastic, asfalt, beton etc.);
– fragmente de mat eriale suspecte că provin din corpul dispozitivului exploziv
improvizat sau din dispozitivele de inițiere (capse pirotehnice sau detonante, conductori electrici, surse de curent electric -baterii, schije etc.).

169 Crăciun I. ș.a, Stabilirea și prevenirea cauzelor de incendii , Editura Tehnică București, 1993 
Expertiza fizico –
chimică în cazul
incendiilor și
exploziilor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
196 Metode de analiză a substanțelor în cazul i ncendiilor și exploziilor
Confirmarea obiectivă a ipotezei existenței unei incendieri intenționate sau a unui
act terorist comis prin folosirea unor dispozitive explozive improvizate se poate face prin
analize fizico -chimice ale probelor ridicate de la faț a locului.
A stabili cauza unui incendiu sau a unei explozii înseamnă a preciza fără
echivoc:
– primul material care a ars;
– sursa de căldură care a inițiat arderea;
– împrejurarea (condițiile) în care primele două elemente au intrat în contact
necontrol at de acțiunea umană ori a fost provocată cu intenție de persoane interesate.
În Institutul de Criminalistică a fost pusă la punct o metodologie de examinare a
probelor recoltate în cazul evenimentelor de incendii utilizând cromatografia în fază gazoasă cu plată cu spectrometria de masă (GC -MS).
Proba este încălzită la cca.100 -110
oC și vaporii formați sunt reținuți pe o rășină
fenolică TENAX, care apoi este extrasă cu n -hexan de înaltă puritate (HPLC),
obținându- se extracte relativ pure, libere de balastul inerent unei extracții directe.
Extractul este concentrat prin evaporare la temperatură joasă, evitându -se evaporarea
exagerată care poate duce la diminuarea cantităților de substanțe de interes. În etapa următoare, extractele sunt analizate prin cromatogr afie de gaze cuplată cu spectrometrie
de masă. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute se face prin urmărirea existenței în probe a unor compuși țintă stabiliți prin cromatografierea anterioară a unor probe de substanțe petroliere supuse la diverse grade de evaporare pentru a se simula pierderea
compușilor ușor volatili pe timpul incendiului. Se urmărește atât prezența tuturor compușilor țintă stabiliți (alchil- benzeni, -naftaleni, alcani etc.), având aceiași timpi de
reținere pe coloană cu substanț ele din amestecul etalon, cât și existența unor rapoarte
relative similare cu cele din produsul petrolier bănuit.
Substanțele țintă sunt astfel alese încât să se evite la maximum existența lor
accidentală în probe care nu conțin urme de produse petroliere. Substanțele țintă nu
trebuie să fie alese din categoria celor care se pot forma prin piroliza materialelor plastice. Așa cum au dovedit cercetările efectuate în acest sens, prin încălzire în prezența aerului se pot forma hidrocarburi aromatice, dar aceste a vor conține 1- 2 grupe
funcționale cu oxigen (crezoli, cetone, acizi etc.). De aceea, se va urmări evidențierea prezenței hidrocarburilor aromatice alchilate existente în benzină, motorină, petrol lampant, uleiuri minerale etc. Decelarea substanțelor care prezintă interes se face prin
determinarea spectrelor de masă ale compușilor situați la timpi de reținere apropiați de
cei ai compușilor din produsele petroliere. Cercetările au stabilit că un număr de 10 compuși pot fi folosiți ca substanțe țintă în vede rea evidențierii produselor petroliere.
Trebuie precizat că lipsa din probe a lichidelor inflamabile nu conduce automat
la negarea posibilității inițierii incendiului prin astfel de substanțe. Recoltarea și ambalarea incorectă a probelor sau temperaturile ridicate pot diminua considerabil
cantitatea de substanțe inflamabile, care poate fi sub limita de sensibilitate a metodei (1 microgram produs petrolier).
De asemenea, trebuie să fie tratate cu suficientă circumspecție și rezultatele
pozitive, eliminându- se toate cauzele unor erori cum ar fi contaminarea accidentală a
probelor prin ambalarea în același colet a probelor ridicate de la locul incendiului cu probele de produse petroliere ridicate de la bănuit.
Metoda de analiză prin cromatografie gazoasă cupl ată cu spectrometrie de masă
și-a dovedit utilitatea și în alte situații, cum ar fi de exemplu stabilirea explozivului
utilizat în cauze de explozii cu dispozitive explozive improvizate . Condiția esențială

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
197 pentru folosirea metodei este rezistența la temperatură a substanței explozive, știut fiind
că, exceptând nitroderivații aromatici, celelalte substanțe explozive se descompun în
condițiile relativ agresive din sistemul analitic (injector, coloană). În cazul unei probe de TNT, analiza GC -MS permite identificarea explozivului în concentrații mai mici de
1 ppm.
Aspecte avute în atenție în vederea determinării focarului incendiului sau a
epicentrului exploziei
Termenul de „ARSON”, utilizat în literatura de specialitate și generalizat pe
plan internaționa l, nu are echivalent în terminologia juridică românească, dar poate fi
asimilat cu termenul de „incendiere intenționată”. Pe plan european, numeroase studii statistice evidențiază o creștere alarmantă a numărului de incendii intenționate, în strânsă corelare cu situația social -economică din țările respective. Principalele ținte
pentru incendiatori sunt locuințele (40%), autovehiculele (17%), clădirile publice. Incendierea intenționată a devenit unul dintre comportamentele criminale cele mai costisitoare pen tru societate, ponderea daunelor provocate atingând cca. 30%.
Determinarea focarului incendiului se poate face, în majoritatea cazurilor, prin
examinarea atentă a construcțiilor, instalațiilor etc., știut fiind că în zona focarului arderile sunt mai pronunțate, aici constatându -se carbonizări sau calcinări.
În situația în care incendiul a izbucnit inițial cu putere, producându- se o flacără
cu temperatură ridicată, obiectele din jurul focarului vor prezenta pe suprafețe situate spre focar fie afumări intense, fie calcinări, fie urme de ardere specifice dacă obiectele
sunt metalice. Aceste fenomene, în funcție de condițiile existente (de exemplu prezența vântului), se pot produce uneori mai departe de focarul propriu- zis, pe direcția acțiunii
vântului c are deplasează în mod artificial focarul, mai exact fenomenele care
marchează focarul.
În cazul construcțiilor cu zidărie, beton sau alte materiale asemănătoare, focarul
și evoluția în timp a incendiului, pot fi determinate prin examinarea calcinărilor produse (fărâmițarea tencuielilor și a stratului superficial de beton), a colorației în gri deschis a acestora (după o ardere mai îndelungată) în zonele în care a acționat focul.
În cazul exploziilor, locul producerii acestora este marcat de existența unor
cratere de diferite dimensiuni, în raport cu amploarea exploziei, iar obiectele
construcțiilor, instalațiilor etc. din jurul acestora sunt deformate sau distruse dinspre focar spre exterior.
Dacă explozia s -a produs în interiorul încăperii sau clădirii, deformarea pereților
este orientată spre interior. Geamurile sparte vor fi găsite căzute în interiorul încăperilor.Utilajele, instalațiile sau părți componente ale acestora vor prezenta
deformări, loviri sau ruperi pe direcția de propagare a undei de șoc, dinspre focar spre periferia zonei, ca urmare a lovirii lor de către obiecte, fragmente metalice sau zidărie proiectate de explozie.
Prezența certă în focare a unor substanțe inflamabile sau resturi de explozivi,
atunci când în locurile respective nu se lucreaz ă cu astfel de substanțe, sau nu se
depozitează, indică, de asemenea, de cele mai multe ori, provocarea intenționată a incendiului sau exploziei. În astfel de situații este absolut necesară, prelevarea de probe de sol, de cenușă sau alte resturi de obiecte arse, pentru efectuarea unor examene
chimice, de specialitate, în vederea stabilirii naturii și proprietăților substanțelor respective.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
198 Aspecte privind modul de recoltare și ambalare al probelor în cazul incendiilor
Recoltarea probelor trebuie făcută c u mare grijă și în cantități suficiente, iar
ambalarea se va face în vase de sticlă etanșe pentru a împiedica impurificarea întâmplătoare
a probei sau evaporarea resturilor substanței, de regulă foarte volatile.
Este recomandat să se ridice probe de cenușă , sol sau din pardoseala încăperilor,
din toate acele locuri în care există indicii că s -ar afla focarul inițial, pentru ca prin analize
calitative și cantitative să se poată stabili prezența unor substanțe inflamabile. Uneori pentru a se putea recolta pro bele respective, este necesar să se înlăture molozul căzut sau alte
materiale prăbușite ca urmare a exploziei sau incendiului.
În procesul analizelor de laborator, identificarea în probele ridicate de la fața
locului, a unor urme de lichide inflamabile sau substanțe explozive întâmpină unele
dificultăți din cauza existenței unor factori obiectivi sau subiectivi cum sunt:
– scăderea cantității primerului sub limita de sensibilitate a metodelor de analiză
a cantității de substanțe din cauza temperaturilor mar i dezvoltate de incendiu sau
explozie;
– contaminarea majoră a probelor cu substanțe folosite la stingerea incendiului;
– interferențe provocate de materiale care formează prin piroliză (descompunere
termică) substanțe asemănătoare din punct de vedere stru ctural cu reziduurile de
evaporare ale lichidelor inflamabile.
În depășirea acestor obstacole un rol deosebit îl are modul de recoltare,
ambalare și expediere a probelor spre laboratorul unde se desfășoară analiza.
Trebuie subliniat în acest sens necesitat ea recoltării a unor probe parțial
carbonizate din locul probabil de inițiere al acestuia, din zonele protejate de flăcări sau căldură. Este superfluă întrebarea privind existența unor lichide inflamabile în probe ridicate la distanță mare de zona de debut a incendiului. De asemenea, este imposibilă
evidențierea unor asemenea lichide în probe care au fost supuse la temperaturi foarte
înalte (cenușă, materiale topite etc.). Probele cele mai potrivite a fi ridicate de la cercetarea unor evenimente de incendiu sunt probele de sol, resturile textile de bumbac
sau lână, lemn sau resturile vegetale parțial carbonizate. Materialele plastice sunt contraindicate pentru a fi recoltate întrucât acestea conțin în compoziție substanțe care interferează cu primerii utiliz ați la inițierea incendiilor.
Ambalarea probelor se va face astfel încât să se prevină atât pierderea urmelor
de substanțe prin evaporare, cât și contaminarea din surse externe în timpul transportului. Probele vor fi plasate în containere închise etanș. Containerul însuși poate constit ui o sursă de contaminare importantă, având în vedere cantitățile mici de
substanțe care urmează a fi evidențiate.

Expertize fizico -chimice în cazul accidentelor rutiere

Accidentele rutiere sunt probleme globale care afectează toate sectoarele
societății, dar până acum ele nu au beneficiat de suficientă atenție nici la nivel național, nici la nivel internațional (din cauza lipsei de informații referitoare la mărimea consecințelor directe și indirecte, abordării fataliste a lor și lipsei unor responsabilități politice și a unor abordări interdisciplinare). În anul 2003, în întreaga lume, 1.260.000 de oameni au murit în accidente de circulație reprezentând 2,2% din totalitate a
deceselor și 25% din decesele provocate de accidente în general (cauza principală a deceselor pentru persoanele cu vârsta între 15 și 44 ani și pe locul 9 pentru toate categoriile de vârstă). Prognoza OMS pentru 2020 indică trecerea accidentelor de 
Expertiza fizico –
chimică în cazul
accidentelor rutiere

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
199 circu lație de pe locul 9 pe locul 3 la cauza deceselor după sinucideri și afecțiuni
cardiovasculare.
Părăsirea locului accidentului fără încuviințarea poliției ori a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei, precum și modificarea sau ștergerea ur melor
accidentului de către conducătorul oricărui vehicul angajat într -un accident de
circulație, deși sunt incriminate penal, sunt întâlnite frecvent, astfel de fapte
reprezentând cca. 30% din totalul accidentelor rutiere înregistrate.
În procesul de inve stigare criminalistică a unor astfel de cazuri, un rol important
în stabilirea cu certitudine a circumstanțelor în care a fost comisă fapta îl are expertul chimist care prin examinarea și analiza probelor puse la dispoziție de organul de cercetare penală p oate emite concluzii pertinente de incriminare a mijlocului auto
implicat într -un astfel de eveniment.
Probele ridicate de la fața locului sunt dintre cele mai diverse, cum ar fi:
– microurme dinamice de vopsea evidențiate pe caroseria autoturismelor
implicate în eveniment sau pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei;
– microfibre textile găsite pe autovehiculul suspect, care au fost detașate din
materialul textil al obiectului de îmbrăcăminte al victimei, în timpul accidentului;
– diverse fragmente de metal, plastic sau sticlă găsite la fața locului care pot proveni
de la părțile componente ale autoturismului (caroserie, geam, bară de protecție, piese de ornament etc.);
– urme de ulei mineral, asfalt, sol etc. identificate pe obiectele de îmbrăcăminte ale
victimei sau prelevate de la fața locului etc.
Natura extrem de diversă a probelor ridicate de la fața locului impune expertului
chimist utilizarea unei palete largi de metode analitice de identificare, astfel încât, rezultatele examinărilor comparativ e efectuate să permită formularea unor concluzii
certe sau de probabilitate în clarificarea aspectelor solicitate de investigator.
Dezvoltarea tehnologiei în ultimii ani a determinat apariția unui mijloc eficient de
analiză criminalistică a probelor și an ume microscopul cuplat cu spectrometru în raze
ultraviolete și vizibile (UV -VIS).

Microscop cuplat cu spectrometru UV -VIS

NNr.
crt. Denumirea
instrumentului analitic Caracteristicile fizico -chimice
determinate:
1 Stereomicroscop optic – numărul straturilor de vopsea, al peliculelor
și succesiunea acestora;
– nuanța culorii peliculelor de vopsea;
– aspectul morfologic al solului și stabilirea
microstructurii acestuia;
– aspectul morfologic al microfibrelor textile
prelevate de pe autoturismul bănuit că a fost
implicat în accident etc.
2 Spectrometru IR – natura liantului din care sunt fabricate
micropeliculele de vopsea;
– natura polimerului din care sunt fabricate
probele din plastic și fibrele textile ridicate

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
200 de la fața locului;
– natura urmelor de produse petroliere grele
(uleiuri minerale, vaselină etc.).
3 Spectrometru de
fluorescență de raze X – natura elementelor anorganice din
compoziția micropeliculelor de vopsea și a
urmelor dinamice evidențiate pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei;
– natura elementelor anorganice din
compoziția solului și sticlei.
4 Cromatografia în fază
gazoasă cuplată cu
spectrometria de masă – natura urmelor petroliere (bitum, uleiuri
minerale, benzine, motorine etc.)
5 Spectrometria UV -VIS – nuanța cu lorii peliculelor de vopsea și a
microfibrelor textile cuantificată prin spectrele radiațiilor aferente (spectre de
reflexie, transmisie și de fluorescență)

11.8 Expertiza biocriminalistică
Istoricul și evoluția metodelor științifice care stau la baza biocriminalisticii
judiciare

1771 – Anatomistul britanic William Hewson descrie primele cercetări referitoare la
coagularea sângelui, reușind să izoleze ceea ce el a denumit „limfă coagulantă”, echivalentul
fibrinog enului.
1901 – Karl Landsteiner publică descoperirea grupelor sanguine, inițial
denumite A, B și C, care ulterior va deveni O. Definind în urma rezultatelor experimentale noțiunea de reacție de aglutinare, anticorpi și aglutinie.
1902 – Karl Landsteiner, alături de Alfred von Decastello și Adriano Sterly
finalizează studiile și experimentele practice referitoare la caracteristicile grupei sanguine AB.
1914 – Doctorul Albert Hustin din Belgia demonstrează proprietățile
anticoagulante ale citratului de sodiu.
1916 – Francis Peyton Rous și J.R. Turner demonstrează că o soluție de
glucoză -citrat de sodiu poate asigura păstrarea sângelui după recoltare pentru o durată
de câteva săptămâni, descoperire care va salva multe vieți în primul război mondial.
După fundam entarea științifică a compoziției sângelui au fost validate metode
care vizează determinarea unor categorii de proteine fixate pe membrana eritrocitară sau existente în serul sangiun care discriminează indivizii în diverse categorii. De aceste metode sunt legate numele unor medici, fiziologi, unele purtându- le numele:
metoda Beth -Vincent, Simonin, Holtzer etc.
Știința se va dezvolta rapid, iar descoperirile biologiei moleculare vor deschide
o nouă eră, cea a geneticii.
1953 – J Watson și F. Crick sunt cei doi savanți care prin difracția razelor X,
stabilesc structura de dublu helix a macromoleculei de ADN, motiv pentru care în anul 1962 li se decernează premiul Nobel.
1985 – Hegemonia amprentelor papilare este egalată prin progresele recente
înregistrate d e biologia moleculară prin folosirea celui mai discriminativ criteriu biologic, 
Expertiza
biocriminalistică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
201 molecula ADN (acidul dezoxiribonucleic), purtătoarea codului genetic. Metoda a fost
adaptată scopurilor judiciare de către geneticianul Alex Jeffreys și are ca fundament
științific hipervariabilitatea genomului uman, ce determină unicitatea individului.
Inițial a fost utilizată metoda R.F.L.P. (restriction fragment lenght
polymorfism), care are ca principiu polimorfismul lungimii fragmentelor de restricție prin scindarea macromo leculei de A.D.N. cu ajutorul enzimelor de restricție,
vizualizarea acestor fragmente și compararea profilelor obținute.
Această metodă este laborioasă, materialul genetic analizat trebuie să fie integru și în
cantitate relativ mare, durata determinărilor considerabilă, vizualizarea utilizând markeri
radioactivi.
1993 – Karry Mullis, laureat al premiului Nobel, fundamentează metoda
„reacției în lanț a polimerazei” (Polymerase Chain Reaction), prin care este posibilă multiplicarea de miliarde de ori a cantității de A.D.N. dintr -o urmă. Procesul de
amplificare permite investigarea materialului biologic parțial degradat, în acord cu realitatea.
Individualizarea aproape certă a urmelor biolgice prin genotipare, a determinat
în mod greșit să i se atribuie, prin similitudine cu unicitatea impresiunii papilare, acestei metode denumirea de „amprentă genetică”, termenul științific unanim acceptat fiind acela de profil genetic.

Expertiza serologică

Fundamentul științific
Serologia judiciară a constituit o etapă „clasică” în istoria criminalisticii, care a
răspuns unor exigențe ale momentului.
Polimorfismul structural al proteinelor reprezintă o caracteristică generală a lumii
vii, proprietate pe care se fundamentează multe dintre me todele criminalistice.
Configurațiile structurale sunt comune diferitelor specii de animale, astfel încât
unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite specii animale, mai
ales la mamiferele superioare.
În general noțiunea de grup san guin are în vedere sistemul AB0 descoperit în
1901 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe AB0 sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A).
Noțiunea de „grupă sanguină” cuprinde totali tatea sistemelor grupale rezultate din
polimorfismele structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, în proteinele plasmatice sau pe celulele ori limfa celulară din diferitele țesuturi și organe.
În cazul omului, antigenele sunt prezente într -o proporție de 80% în toate
organele, în unele secreții, conferind persoanei „caracter secretor”, restul proporției de
20% având statut de persoane „nesecretoare”. Alături de factorii de grupe AB0, în
fiecare caz este prezentă și antigena H, care diferenșiază sângele uman de cel animal,
aceasta existând și la persoane cu grupa 0. Chiar Landsteiner și cercetările ulterioare au demonstrat faptul că pe membrana eritrocitului și a altor celule hematice sunt numeroase variații in dividuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de
grupe independente.
Cercetările prin metoda gel -electroforezei au demonstrat prezența în serul
sanguin a izoenzimelor specifice de grup, denumite „grupe serice” care sunt expresia altor tipur i de variabilitate. 
Expertiza serologică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
202 Apartenența indivizilor la anumite grupe sanguine, grupe de izoenzime serice GPM
(fosfoglucomutaza), EAP (Fosfataza acidă eritrocitară), GC (Componentul de grup
specific) își găsește aplicabilitatea în serologia judiciară, prin determin ări comparative ale
urmelor biologice ridicate din câmpul infracțional cu standarde ale căror caracteristici sunt foarte bine cunoscute, în final atribuindu -se în cazul unor reacții identice, proprietățile
comune celor două tipuri de probe.
Această discrim inare este relativă și limitată, statisticile demonstrând că în general
70-80 % dintre indivizi aparțin grupelor sangine 0I și AII, 10- 12% grupei sanguine BIII, iar
restul grupei sanguine ABIV, deci este evident că situația în care victima și bănuitul pot aparține aceleiași grupe sanguine este foarte frecventă.

Etapele examinării urmelor biologice prin metodele serologice

Urmele de sânge
Identificarea urmelor de sânge depuse pe suporturi sau în stare lichidă se
realizează prin reacții de orientare și reacții de certitudine.
Reacțiile de orientare se bazează pe proprietățile componentelor sângelui care
prin modificare chimică în prezența unor cromofori duc la apariția unor culori specifice. Reacțiile de orientare au un mare avantaj fiind foarte rapide și sensibile, dar prezintă un
dezavantaj din punct de vedere al specificității, existând posibilitatea unor interferențe. Lumea științifică a acceptat principiul prin care dacă mai multe reacții de orientare sunt pozitive (de obicei combinații între cele deosebit de sensibile și cele foarte specifice) se
consideră demonstrată natura acestor urme. Dintre reacțiile de orientare, cele mai utilizate în laboratoarele criminalistice sunt: reactivul Adler, reactivul Guarino, reactivul Kastl -Mayer etc.
Reacțiile de certitudine au ca principiu demonstrarea prezenței hemoglobinei,
sunt mai costisitoare, necesitând un timp mai îndelungat pentru determinări. Cele mai utilizate sunt reacția Taichmann, reacția Gabrielli – Bertrande sau reacția Takayama.
Aceste metode sunt completate de examinarea microspectroscopică, caz în care urmele
de hem prezintă 2 benzi de absorbție în zona lungimilor de undă de 589 –577 nm și 556
– 536 nm.
Urmele de spermă
Se bazează pe proprietățile biochimice, enzimatice și imunologice ale lichidului
spermat ic.
Pentru suporturile cu suprafață mare, una dintre cele mai uzitate metode o
reprezintă examinarea suprafețelor mari prin examinare în lumină U.V., în care urmele
de spermă prezintă fluorescență, specifică însă și altor substanțe.
Dintre reacțiile de pro babilitate, cel mai des folosite sunt cele bazate pe reacțiile
cristalografice, enzimatice și antigenice ale lichidului seminal.
Reacțiile cristalografice au ca principiu obținerea de cristale specifice ca urmare a
reacției dintre componentele anorganice ș i cele ale lichidului seminal (reacția Florance,
Barberino, Bocarius etc.). Limitele acestor determinări sunt generate de cantitatea mare de probă necesară.
În practică cele mai utilizate metode sunt cele care se bazează pe activitatea
fosfatazei acide a l ichidului seminal (reacția Phosphatesmo) și reacția de determinare a
antigenelor specifice din prostată (glicoproteine intracelulare cu masă moleculară de 3400 Dalton, sintetizate numai de către glandele prostatice – r. P.S.A. Check).
Reacțiile de certitu dine 
Etapele examinării
urmelor biologice

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
203 Indiferent de rezultatul testelor de orientare, se efectuează frotiuri pentru
observarea directă a prezenței sau absenței spermatozoizilor. Pentru vizualizare se
folosesc diverse sisteme de colorare (hematoxilin -eozină, eritrozină etc.) care au drept
scop colorarea diferențială a materialului nuclear față de cel citoplasmatic, fiind foarte bine definite criteriile de identificare (formă, mărime, colorație).
Urmele de salivă
Sunt în general greu detectabile la o examinare preliminară, în lumină
ultravio letă emițând o fluorescență slabă.
Reacția de identificare se bazează pe vizualizarea acțiunii amilazei, care în
prezența unui substrat de amidon înalt polimerizat colorat în albastru va elibera în reacție colorantul.
Urmele de natură piloasă Se recoltează împreună cu alte fibre depuse pe suporturi, atribuirea naturii (fibre
vegetale, textile, animale sau umane) realizându -se numai prin examinarea
microscopică între lamă și lamelă. Examinarea microscopică urmărește observarea caracteristicilor mor fologice (canal medular, cuticulă, secvență de culoare, grosime și
bulb). Aceste examinări aduc informații în vederea stabilirii speciei, iar în cazul firelor de păr umane se pot indica zona de proveniență, modul de detașare, elementele de asemănare sau di ferențiere între firele de păr în litigiu și cele model de comparație.
Reacțiile pentru stabilirea speciei

Pentru stabilirea speciei urmelor biologice se utilizează un control pozitiv
constituit din sânge uman sau al diverselor specii de animale, în cazul reacțiilor identice
ale litigiului și ale controlului pozitiv demonstrându -se că ambele probe provin de la
aceeași specie.
Reacția de precipitare (Uhlenhut – Cistoreici – Wassermann)
La limita de joncțiune dintre maceratul urmei de sânge și serul precipitat se
formează o peliculă fină (inel) de precipitat albicios.
În cazul urmelor de spermă, pentru determinarea speciei se utilizează serul anti –
spermă umană.
Reacția Hartmann Toilliez (de difuziune în gel)
Reacția de imunoprecipitare este realizată prin difuziunea spontană a proteinelor
(antigene) față de anticorpii din serul precipitant. Proteinele din urme se dizolvă și difuzează în geloză în mod circular. Totodată, difuzează și anticorpii din serurile de te stare,
iar la frontul de întâlnire al antigenelor cu anticorpii specifici va produce o linie (sau 2- 3
linii) de precipitare. Aceste linii sunt caracteristice.
Testul imunocromatografic (Hexagon OBTI).
Se bazează pe detecția imunologică a hemoglobinei, sens ibilitatea metodei fiind
de 0,05µg/ml.

Reacții pentru stabilirea grupelor sanguine ale urmelor biologice

Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine din urmele biologice se bazează pe
principiul activității biochimice a antigenelor prezente pe membrana eritrocitelor și a
anticorpiilor naturali serici, atât în cazul urmelor biolgice lichide cât și în caz ul urmelor 
Reacțiile pentru
stabilirea speciei

Reacții pentru
stabilirea grupei
sanguine

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
204 biologice depuse pe suporturi, activitatea lor fiind dependentă de expunerea la factorii de
mediu.
Metoda pentru identificarea grupelor sanguine din urmele biologice va fi adaptată
întotdeauna la condițiile concrete: vechimea, gradul de uscare, gradul de alterare și suportul
urmelor (dacă acesta este absorbant sau nu, dacă are influență asupra reacției antigen –
anticorp).
Pe membrana eritrocitelor se constată prezența sau absența aglutinogenelor A și
B, individual sau împreună. În serul sanguin se identifică aglutininele α și β.
Metodele de determinare a grupei sanguine pun în evidență prezența, sau
absența aglutinogenelor și aglutininelor.
În cazul sângelui lichid, stabilirea grupei se efectuează pe baza reacției dintre
serurilor de testare din g rupele anti – A,B,O cu suspensia de eritrocite neidentificate
(metoda Beth – Vincent), respectiv prin reacția serului litigiu cu suspensie de eritrocite
A și B (metoda Simonin). În criminalistică se utilizează ambele procedee simultan.
Identificarea agluti ninelor
Se poate realiza prin metoda Lattes, atât pentru urmele de sânge cât și pentru
secreții (spermă, secreție vaginală, salivă).
Identificarea antigenelor Se realizează prin metoda absorbției -eluției, metoda absorbției și prin metoda
Holtzer.

Formularea concluziilor

Concluzia pozitivă
Reprezintă certitudinea determinărilor efectuate, al căror rezultat a fost pozitiv
(identic cu cel al controlului), pentru stabilirea naturii urmei biologice (sânge, salivă, fire de
păr, lichid seminal, secreție vaginală etc.), pentru determinarea provenienței umane sau
animale a urmelor și pentru determinarea apartenenței acestora la un anumit grup sanguin.
Concluzia negativă Reprezintă certitudinea analizelor al căror rezultat a fost ne gativ, determinând
excluderea unor urme care deși au aspect de urme biologice, nu posedă această calitate.
Concluzia de probabilitate
Reprezintă ilustrarea discordanțelor parțiale cu seria controalelor pozitive și
negative ale reacțiilor de determinare.
Exemple:
– urma biologică determină reacție pozitivă numai în contact cu reactivul Adler,
contactul cu reactivul Guarino neproducând reacție specifică (deși reacția controlului pozitiv este evidentă) – „urma este probabil de sânge”;
– în contact cu serul a nti-om, maceratul urmei biologice produce un inel foarte
subțire, greu vizibil (deși reacția controlului pozitiv este evidentă) – „urma de sânge
este probabil umană”.
Concluzia de imposibilitate
Se formulează în cazul lipsei generale de reactivitate datorate cantității foarte
reduse de probă, vechimii, acțiunii prelungite a factorilor de mediu, impurificării urmei cu produși chimici etc.
Performanțe și limitele serologiei judiciare
Performanțele acestor metode constau în timpul relativ scurt de efectuare și costuri
scăzute. Nu necesită aparatură de laborator deosebită. 
Formularea
concluziilor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
205 Limitele majore sunt determinate de puterea redusă de discriminare a urmelor,
iar în cazul amestecurilor urmelor biologice nu se pot stabili grupele sanguine sau
serice ale participanților, ci numai cea a amestecului în totalitate.
Un alt dezavantaj îl constituie cantitățile mari de probe biologice necesare
determinărilor și caracterul de probabilitate al unor determinări din cauza limitării cantitative.
Proteinele, clasa de substanțe majoritar ă în determinările serologice, sunt
substanțe foarte sensibile față de acțiunea factorilor de mediu motiv pentru care posibilitatea compromiterii rezultatelor obținute este foarte frecventă.

Expertiza genetică

Fundamentul științific

Informația genetică a fiecărui individ este stocată în genom. Acesta este definit
ca un set complet de cromozomi moștenit ca o unitate de la ambii părinți. În structura cromozomului sunt prezente genele care controlează caracteristicile ereditare ale organismului. Poziția ocupată de o genă în cromozom poartă denumirea de locus. Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici – ADN sau ARN în cazul
unor viruși. Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali și doi care determină sexul, astfel încât nucleul unei celule normale conține 46 de
cromozomi diferiți sau 23 de perechi, una care provine de la mamă și una care provine de la tată.
Materialul genetic, ADN -ul din cromozomi este compus din secvențe codante
denumite exoni (porțiuni care codifică sinteza proteinelor) și porțiuni noncodante cunoscute sub numele de introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca gene și conțin informația necesară pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman există aprox imativ 50000 – 100000 de gene.
Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau markerii regăsiți la nivelul
regiunilor noncodante ale genomului uman.
O fracțiune mică din ADN -ul total (cca. un milion de nucleotide – unități de
bază ale acizil or dezoxiribonucleici) diferă de la individ la individ, ceea ce face ca
fiecare individ să fie unic. Aceste regiuni variabile permit folosirea informației ADN pentru identificarea umană.
Au fost dezvoltate metode de localizare și caracterizare a variabili tății genetice
din aceste regiuni ale genomului uman.
Altfel spus, intronii sunt formați din blocuri repetitive de cca. 3- 7 nucleotide care se
repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ.
În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulți markeri sau
loci. Fiecare locus are un conținut de alele, care poate fi definit ca unități repetitive. Cu cât
sunt determinați mai mulți markeri, cu atât mai mare este probabilitatea ca doi indivizi genetic diferiți să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat suplimentar
face să crească gradul de discriminare atunci când se afirmă că două probe având aceleași profile ADN provin de la același individ.
Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea și exprimarea p rofilului genetic
al unei persoane sunt utilizate și anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare locus este moștenit independent de ceilalți loci, atunci pentru a calcula frecvența unui anumit profil 
Expertiza genetică

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
206 ADN se înmulțesc frecvențele tuturor genotipurilor care intră în profilul respectiv. Acest
calcul este cunoscut sub numele de regula produsului .
Variabilitatea genetică a secvenței ADN de pe tot globul este stocată într -o bază
de date computerizată, GenBank. GenBank este realizată de National Center for
Biotech nology Information (NCBI), departament al National Library of Medicine din
cadrul US Institutes of Health. NCBI a fost înființat în anul 1988 ca instituție națională pentru informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătățirii înțelegerii proceselor moleculare legate de starea de sănătate și boli. Până în august 1999
GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări de secvențe ADN, cuprinzând peste 3,4 bilioane de nucleotide. Peste 55.000 de specii sunt prezente în GenBank. Secvențele ADN din Ge nBank pot fi accesate din pagina NCBI, la adresa
http://www.ncbi.nlm.nih.gov.
Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes în rezolvarea
sau aducerea unor informații pentru rezolvarea unui caz, se extrage ADN -ul, care este
apoi purific at și amplificat. Metoda utilizată pentru amplificare este „Short Tanden
Repet” (Fragmente Mici Repetitive) cuplată cu „Poly Chain Reaction” (Reacția de Amplificare în Lanț), care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a ADN –
ului este replicată de mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii ale unei
anumite secvențe ADN. După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (10
9) de copii
ale zonei țintă din matrița ADN. Utilizându -se reactivi specifici fluorescenți, produșii
astfel amplificați s unt analizați prin electroforeză capilară.
Rezultatele obținute sunt sub forma unor picuri grupate într -o
elelectroferogramă, care ocupă anumite poziții în cadrul unei scări care conține toate
alelele studiate. Fiecare astfel de pic poartă un anumit număr, obținându- se în final o
combinație de cifre.
Performanțele metodei
Cea mai importantă caracteristică a acestei metode este obținerea unor profile
genetice corespunzătoare urmelor biologice din care a fost extras ADNul. În cazul a
două profile genetice i dentice recoltate din două urme biologice diferite, se poate
afirma că au fost create de aceeași persoană cu foarte mare probabilitate (aproape certitudine).
Dintre avantajele metodei pot fi notate: – poate analiza ADN parțial degradat;
– pot fi folosite cantități foarte mici de matriță ADN provenind chiar și dintr -o
singură celulă – o cantitate minimă de ADN de 0,2ng;
– ADN -ul degradat până la fragmente de câteva sute de perechi de baze poate
servi drept matriță pentru amplificare;
– permite discriminarea amestecurilor de urme biologice care provin de la
persoane diferite;
– poate fi parțial automatizată.
Limitele metodei Puterea de discriminare a indivizilor în cazul unor amestecuri de mai multe persoane
este invers proporțională cu creșterea numărului de profile aflate în amestec.
Probele biologice care au fost supuse timp îndelungat acțiunii apei, luminii solare
au fost degradate bacterian sau cele în care probele biologice sunt în amestec cu inhibitori (coloranți, sol, materii grase etc.) pot limita ana lizele genetice, deoarece acțiunea acestor
factori poate inhiba procesul de multiplicare a fragmentelor de A.D.N. țintă.
Dacă probele biologice care urmează a fi analizate nu sunt recoltate conform
unei strategii caracteristice, se pot obține rezultate ne interpretabile.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
207 Etapele expertizei genetice judiciare
În cadrul sistemului, fluxul de analiză a probelor ridicate de la fața locului este
complet separat de fluxul de procesare a probelor de referință. Se respectă astfel una
dintre cerințele importante pe ntru prevenirea intercontaminării probelor, pericol care
există atunci când fluxurile de analiză se intersectează.
Determinarea naturii urmelor biologice identificate și reacțiile pentru stabilirea
speciei sunt etape comune cu determinările utilizate de serologia clasică.
Extracția va fi adaptată la tipurile de probe analizate:
– izolarea ADN -ului din urmele biologice ridicate de la scena crimei – extracția
organică cloroform/alcool izoamilic/fenol;
– izolarea ADN -ului din probe de sânge și probe bucale – extracția cu rășină
chelex; – izolarea ADN -ului din secreția vaginală – extracția diferențială cu ajutorul
proteinazei K și DTT (ditiotreitol).
Cuantificarea ADN, esențială pentru obținerea unor rezultate finale valide, va
urmări inițial determinarea ADN -ului total, iar ulterior se va determina ADN -ul uman
din probele analizate:
– cuantificarea ADN -ului total, fluorimetric, cu colorantul Hoechst 33258
(bisbenzimidă): λexcit = 365 nm; λ emisie = 458;
– cuantificarea ADN -ului uman (etape):
– amplificarea locusului FGA cu Termocycler PE 9700;
– electroforeza în gel de poliacrilamidă;
– colorare prin silver staining.
Amplificarea secvențelor repetitive scurte (STR – Short Tandem Repeats) se va
face numai în sisteme multiplex, cu primeri marcați fluorescent, sistemele folosite permițând o discriminare la nivel înalt a probelor, cu excluderea oricăror erori în
stabilirea condițiilor de identificare a unei probe. Vor fi folosite două sisteme multiplex:
– AmplFISTR Identifiler Kit – 16 locusuri : CSF1PO, D3S1358, D5S818,
D7S820, D8S1179, D13S317, D16S539, D18S51, D21S11, vWA, FGA, TH01, TPOX, D2S1338 and D19S433 și Amelogenin (patru ma rkeri fluorescenți)
– AmplFISTR SGM plus – 11 locusuri: D3S1358, D8S1179, D16S539, D21S11,
vWA, D18S551, FGA, TH01, D2S1338 D19S433 și Amelogenin Analiza
produșilor
PCR și obținerea profilelor genetice ale probelor biologice se realizează automat, pe aparate moderne, de mare productivitate – secvențiatoare livrate de firma Applied
Biosystems – ABI Prism 310 (pentru probele ridicate de la fața locului) și ABI 3100
(pentru probele analizate pentru baza de date).
Prelucrarea rezultatelor și compararea în baz a de date se va executa pe baza unui
soft dedicat acestui tip de aplicație, capacitatea de stocare a mijloacelor informatice fiind de un milion de profile genetice.
Interpretarea rezultatelor analizelor genetice
Rezultatele analizelor genetice, respectiv profilele obținute sunt prezentate sub formă
tabelară și pot fi interpretate prin:
– identitate – între genotipurile probelor de referință și cele ale urmelor sau
microurmelor biologice litigiu nu există deosebiri;
– includere – profilele genetice ale prob elor biologice de referință sunt incluse în
amestecurile de profile obținute în urma genotipării probelor biologice în litigiu;
– excludere – prin compararea genotipurilor probelor biologice de referință și a
celor în litigiu rezultă diferențe care pot fi explicate numai prin faptul că acestea provin
din surse diferite;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
208 – transmiterea ereditară a caracterelor – jumătate din genotipul părinților este
transmis la copii.
Fiecare identificare implică analize biostatistice aferente care sunt prezentate
sub formă de frecvență a genotipului respectiv și/sau grup populațional în care profilul
genetic la care se adresează este unic.
Pentru populația României a fost efectuat un astfel de studiu în urma căruia au
fost obținute frecvențele fiecărei alele utilizate actu al în Sistemul de Analize Genetice.
Rezultatele obținute pot fi folosite în calculele biostatistice pentru populația din
România, la estimarea frecvenței profilelor genetice atât în cazuistica judiciară cât și în cea civilă.
Au fost studiați 15 loci STR te tramerici (D8S1179, D21S11, D7S820, CSF1PO,
D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, D5S818, FGA) corespunzători kit -ului multiplex AmplFI STR Identifiler (Applied
Biosystems), utilizând 682 de profile de referință ale persoane lor.
Frecvențele alelelor corespunzătoare celor 15 loci STR studiați și puterea de
discriminare a persoanelor (PD) pe baza acestora au fost publicate în Revista de Criminalistică.
Profilele genetice analizate pentru persoanele neînrudite genetic din eșanti onul
de indivizi studiat respectă echilibrul Hardy -Weinberg, neobservându- se deviații, iar
puterea de discriminare pentru cei 15 loci studiați este de 0.9999999978.
Dacă interpretarea și exprimarea rezultatelor în cazul profilelor genetice unice
este mai p uțin laborioasă, deoarece se calculează frecvența regăsirii acestuia în grupul
populațional studiat, în cazul amestecurilor sunt necesare abordări din punct de vedere statistic mai complexe.
În calculele statistice efectuate expertul folosește o estimare a proporției din
populație care are un anumit
genotip pentru a aprecia probabilitatea ca un anumit profil
genetic să poată aparține unei alte persoane decât cea în cauză.
Să presupunem că profilul unei urme biologice de la fața locului este identic cu
al un ei persoane din cercul de suspecți și are frecvența de 2,8×10-13, ceea ce semnifică
un grup populațional în care este unic de 3,57×1012 indivizi. Pentru explicarea acestui
rezultat poate fi folosit cazul ipotetic a două insule, populate fiecare cu câte 3,57×1012
indivizi, iar persoana în cauză locuiește pe insula A și conform calculelor biostatistice are un profil unic în acest grup populațional. Dacă sunt reunite populațiile celor două insule obținându- se 2×3,57×10
12 indivizi, atunci, vor exista două pe rsoane cu același
profil genetic, conform teoriei probabilităților.
Raționamentul Bayesian este cel mai bun model de care dispunem pentru
interpretarea probelor științifice. El permite înțelegerea unor aspecte altfel greu de sesizat. Desfășurarea procesulu i în instanță impune respectare a trei principii:
– evaluarea incertitudinii oricărei propoziții se face comparativ cu examinarea a
cel puțin unei propoziții alternative – vor exista minimum două puncte de vedere opuse:
unul al apărării și celălalt al acuz ării. În această situație este valabilă forma teoremei lui
Bayes în care sunt menționate șansele fiecărei a dintre acestea și posibilitatea calculării
veridicității acestora, una în raport cu cealaltă;
– în interpretarea științifică a probelor există între bări de genul „Care este
probabilitatea datelor obținute dacă se acceptă ca reală o anumită propoziție”;
– interpretarea științifică a rezultatelor este condiționată nu numai de propozițiile
opuse ci și de cadrul circumstanțelor în care acestea sunt evalua te.
Pentru interpretarea amestecurilor de profile genetice se consideră întotdeauna
două ipoteze: ipoteza acuzării (Hp) și ipoteza apărării (Hd). Aceasta semnifică faptul că

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
209 putem folosi forma de calcul a șanselor, conform teoremei lui Bayes, iar informați ile
aduse de analiza genetică judiciară se pot trata separat de celelalte informații, care sunt
evaluate prin șansele anterioare (preliminare).
Interpretarea unui amestec depinde foarte mult de împrejurările infracțiunii.
Calculele care se efectuează treb uie să țină cont că trebuie să se demonstreze prezența
materialului biologic al unui individ (victimă sau suspect) pe un obiect în litigiu sau pe o altă persoană (suspect sau victimă).
Pentru interpretarea acestor rezultate sunt formulate două ipoteze:
– suspectul sau victima, în funcție de caz, este contribuitor în amestecul de
profile genetice obținut din materialul biologic studiat;
– nu suspectul sau respectiv victima a fost persoana care a contribuit la crearea
urmei biologice genotipate, ci o altă pe rsoană necunoscută, al cărei profil genetic în
combinație cu celălalt considerat inclus a determinat obținerea amestecului.
În urma calculelor de biostatistică aferente și a raportului dintre ipoteze se
concluzionează printr -o valoare numerică varianta pos ibilă. Această valoare este
denumită LR (Likelihood Ratio) și exprimă raportul celor două șanse.
Pot fi totuși situații în care această prezumție nu este valabilă, de exemplu o
probă în cazul unui viol care poate fi constituită dintr -un amestec de sânge și spermă.
Dacă profilul genetic al probei include genotipurile victimei și suspectului, iar victima identifică obiectul respectiv, propoziția acuzării va fi similară cu cea de mai sus:
Hp: proba în litigiu conține ADN provenind de la victimă și de la suspec t, iar
pentru propoziția apărării pot fi admise următoarele variante:
Hd1: proba în litigiu conține ADN provenind de la victimă și de la o persoană
necunoscută;
Hd2: proba în litigiu conține ADN provenind de la suspect și de la o persoană
necunoscută;
Hd3: proba în litigiu conține ADN provenind de la două persoane necunoscute.
Raportul șanselor poate fi folosit analizând simultan două ipoteze:
– urma conține ADN provenind de la victimă și de la o persoană necunoscută;
– urma conține ADN provenind de la două persoane necunoscute.
Evaluarea raportului șanselor se face ca în cazurile de mai sus, astfel că
specialistul va avea posibilitatea să concluzioneze: „ Probele pledează pentru faptul că este de LR ori mai probabil ca prima dintre aceste ipoteze să fie adevărată decât ca cea
de-a doua ipoteză să fie adevărată”.
Stabilirea faptului că victima a fost sau nu violată pe obiectul respectiv pe care
există urma depinde nu numai de probele biologice genotipate, ci și de alte circumstanțe pe care instanța le va lua în considerare. Dacă instanța va stabili că într –
adevăr obiectul de pe pat este asociat cu violul, atunci este util să se analizeze următoarele ipoteze:
– urma conține ADN provenind de la victimă și de la suspect;
– urma conține ADN provenind de la victimă și de la o persoană necunoscută.
Evaluarea raportului șanselor pentru această alternativă decurge ca mai înainte.
Concluzia specialistului va fi de forma: „Probele ADN demonstrează faptul că este de LR ori mai probabil ca prima dintre aceste afirmații să fie adevărată.”
Pentru exemplificare să luăm amestecul de profile genetice provenit de la două
persoane, notate cu P1 și P2 și să calculăm șansele ca P2 să fie contribuitor la crearea acestuia. În acest sens putem formula următoarea ipoteză a acuzării:
Hp: Proba în litigiu conține ADN provenind de la persoana 1 și persoana 2.
În acest caz pentru propoziția apărării pot fi admise următoarele variante:

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
210 Hd1: Proba în litigiu conține ADN provenind de la persoana 1 și de la o
persoană necunoscută.
Hd2: Proba în litigiu conține ADN provenind de la persoana 2 și de la o
persoană necunoscută.
Hd3: Proba în litigiu conține ADN provenind de la două persoane necunoscute
ale căror profile genetice combinate determină obținerea amestecului respectiv.
Pentru exprimarea raportului șanselor vor fi anlizate simultan câte două ipoteze:
– urma conține ADN provenind de la persoana 1 și de la o persoană
necunoscută;
– urma conține ADN provenind de la două persoane necunoscute;
– urma conține ADN provenind de la persoana 2 și de la o persoană
necunoscută;
– urma conține ADN provenind de la două persoane necunoscute.

Conform calculelor biostatistice efectuate, se poate afirma că prima ipoteză,
aceea că persoana 2 a contribuit la crearea urmei biologice genotipate, este de 2,14×1013
ori mai posibilă decât a doua. Aceasta semnifică faptul că un individ necunoscut al
cărui profil genetic poate substitui pe cel al persoanei 2 din amestec va fi regăsit la un
număr mai mare de 2,14×1013 persoane.
S-a ignorat în explicațiile date mai su s orice informație, cum ar fi intensitatea
(aria) sau înălțimea picurilor, care ar putea fi un indicator al cantităților relative de ADN care provine de la un contributor din cadrul unui amestec. Luând în calcul diferențele de intensitate dintre picurile u nei
electroforegrame care conține un amestec
de două profile genetice, se poate crește capacitatea de discriminare a analizei.
Studiile recente au demonstrat utilitatea interpretării amestecurilor de profile
genetice, utilizând pe lângă metodele numerice, cunoscute ca „ Linear Mixture
Analysis” (LMA), și tehnica „ Least Square Deconvolution” (LSD), pentru separarea
persoanelor contributoare.
„Least -Square Deconvolution” este un algoritm matematic prin care se pot
stabili cu certitudine combinațiile numărului de participanți (date sub formă de vectori),
în funcție de masa materialului genetic al fiecăruia din amestec.
La interpretarea amestecului prin tehnica LSD, se obțin separat cele două profile
genetice, iar specialistul poate utiliza în calculele biostatistice frecvențele profilelor
genetice deoarece cele două ipoteze se reduc la:
Hp1: Persoana 1 a creat urma de la fața locului,iar apărarea:
Hd1: O altă persoană a creat urma existentă la fața locului și
Hp2: Persoana 2 a creat urma de la fața locului,iar a părarea:
Hd2: O altă persoană a creat urma existentă la fața locului.
În mod clar, Hp și Hd se exclud reciproc și sunt exclusive (nu mai poate fi o altă
propoziție adevărată). Specialistul va folosi o estimare a proporției din populație cu
genotipul G pentru a aprecia probabilitatea ca proba de la locul faptei să fi fost creată de către persoana 1 și 2.
Utilizând frecvențele alelelor markerilor genotipați se poate afirma că:
– frecvența profilului genetic al persoanei 1 în populația caucaziană este de
9,18×10
-22, ceea ce înseamnă că într -un grup format din 2,78×1022 de indivizi profilul
genetic al persoanei 1 este unic;

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
211 – frecvența profilului genetic al persoanei 1 în populația caucaziană este de
4,05×10-23, ceea ce înseamnă că într -un grup format din 3,59×1022 de indivizi profilul
genetic al persoanei 2 este unic.
Rezultate analizei genetice judiciare constau în a determina dacă o anumită
persoană este sau nu sursa creării unei urme sau microurme ridicate din câmpul unei
infracțiuni. Profilul genetic al un ei probe biologice recoltate de la o persoană trebuie să
fie comparat cu cel în litigiu pentru a determina dacă sunt identice sau dacă primul este inclus în cazul unui amestec de profile genetice.
Rezultatele fiecărei analize/comparații se exprimă prin un a din următoarele
afirmații:
– nu a fost obținut un profil genetic;
– profilul genetic obținut nu este interpretabil/conclusiv;
– profilul genetic al probei biologice de referință nu poate fi comparat, deoarece
nu există rezultate ale determinărilor genetice pentru urmele sau microurmele biologice
ridicate de la fața locului.
– profilul genetic al probei biologice de referință nu este identic cu cel al
urmei/microurmei biologice în litigiu;
– profilul genetic al probei biologice de referință este identic cu cel al
urmei/microurmei biologice în litigiu;
– profilul genetic al probei biologice de referință este inclus în amestecul de
profile genetice creat de minim „n” persoane, obținut din urmele/microurmele biologice
în litigiu;
– profilul genetic al probei biologice de referință nu poate fi inclus sau exclus
din amestecul de profile genetice creat de minim „n” persoane;
– persoana „ n” nu poate fi exclusă sau inclusă ca fiind contribuitoare la crearea
urmelor/microurmelor biologice în litigiu.
Cel puțin jumtate din alelele profilului genetic al persoanei „n” sunt identice cu
cele ale profilului genetic al persoanei „m” – pentru cazur ile de paternitate, maternitate
sau transmiterea unor indicii investigatorului despre compararea profilelor genetice ale urmelor în litigiu și cele de referință ale persoanelor investigate sau din baza de date.
Profile genetice cu sursă unică O probă biologică poate fi considerată ca fiind creată de o singură persoană,
dacă numărul de alele observate pentru fiecare locus nu este mai mare de 2 (dacă una sau două alele sunt prezente la fiecare din locii studiați), iar intensitatea înălțimii peak –
urilor pentru alelele heterozigote ale unui locus nu au o diferență mai mare de 70%. Dacă una sau două alele sunt prezente la fiecare din locii studiați, iar la unul din loci apar trei peak -uri (alelele determinate), iar raportul ariilor/înălțimilor pentru restul
alelelor din întregul profil genetic este respectat, atunci este vorba de o trizomie și alelele trebuiesă fie definite ca atare.
Identificările pot fi declarate numai dacă:
– profilele genetice obținute sunt identice (reproductibile) în doi produș i de
amplificare obținuți din aceeași sursă și fac obiectul aceleași extracții (protocol de extracție);
– sunt insoțite de calcule biostatistice care exprimă frecvența și grupul
populațional.
Excluderile pot fi declarate dacă cele două profile genetice sun t diferite la
oricare locus studiat.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
212 În cazul testelor de paternitate, maternitate sau înrudirilor genetice , minim
jumătate din alelele unui profil genetic trebuie să fie identice cu ale celui interogat
(tată/copil/mamă).
Profile genetice parțiale
Profil ele parțiale sunt profilele genetice obținute la mai puțini loci decât cei
testați (locii corespunzători kit- ului Identifiler, SGM+, Y -filer etc.) și sunt rezultatul
degradării ADN template sau concentrației scăzute a ADN din extractul obținut. Pentru probele care conțin cantități mici de ADN template și ale căror profile genetice sunt parțiale, exprimarea rezultatelor se poate face dacă sunt respectate următoarele:
– alelele definite au înălțimea minimă de 100 RFU și sunt reproductibile în
minim două electroferograme ale produșilor de amplificare obținute din același extract de ADN;
– sunt însoțite de calcule biostatistice care exprimă frecvența și grupul
populațional.
Amestecuri cu contribuitori majoritari/minoritari
Anumite amestecuri de profile genetice pot avea surse de ADN clar
discriminabile în componenți majoritari și minoritari, cu contribuitori cunoscuți. Dacă rapoartele normalizate dintre componentul majoritar și cel minoritar pentru un locus este respectat la toți locii, atunci profilele sursă po t fi clar diferențiate. Dacă
componentul majoritar respectă raportul de minim 3:1 (sau 30%) față de cel minoritar, pentru toți locii analizați, poate fi tratat ca un profil unic. Aceasta se realizează ținând cont de următorii factori:
– fiecare locus inter pretabil sau supus interpretării prezintă un component
minoritar;
– nu există alele minoritare peste 30% din înălțimea celor majoritare în cadrul
aceluiași locus – explicații în capitolul de mai jos;
– în același mod ca și la profilele unice, criteriile de atribuire a denumirii alelelor
și clasificarea în minoritar și majoritar trebuie să țină cont de suprapunerile peste stutter
sau între ele
.

Tehnica LSD – Least Square Deconvolution

Intensitatea (aria) sau înălțimea picurilor este un indicator al cantităților relative
de ADN care provine de la un contributor din cadrul unui amestec. Luând în calcul
diferențele de intensitate dintre picurile unei electroferograme care conține un amestec de două profile genetice, se poate crește capacitatea de discriminare a analizei.
Studiile recente au demonstrat utilitatea interpretării amestecurilor de profile
genetice utilizând pe lângă metodele numerice, cunoscute ca „ Linear Mixture Analysis”
(LMA ) și tehnica „ Least Square Deconvolution” (LSD), pentru separarea persoanelor
contributoare.
„Least -Square Deconvolution” este un algoritm matematic prin care se pot
stabili cu certitudine combinațiile numărului de participanți (date sub formă de vectori),
în funcție de masa materialului genetic al fiecăruia din amestec.
Deconvoluția amestecurilor sau separarea amestecurilor de profile în
componenți a fost studiată în principal de către Perlin și Szabady (2001) și Wang (2002), pe baza studiilor anterioare a plicabile în multe alte domenii, cum ar fi chimia,
fizica, astronomia și multe altele, utilizând informațiile aduse de ariile picurilor din 
Tehnica LSD

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
213 electroferograme, care sunt direct proporționale cu cantitatea de ADN al participanților
la amestec.
Intensitatea benzilor fiecărei alele măsurate în unități relative de fluorescență,
reprezentând aria picurilor respective, conține informații despre aportul adus de către contributori în amestecul de urme biologice analizat.
Interpretarea haplotipurilor – markeri Y -STR
Electroferogramele sunt procesate mai întâi cu software „Gene Scan” după
selectarea culorii orange pentru size standard, urmărind procedura descrisă mai sus.
După analiza cu „Gene Scan”, în urma căreia sunt obținute informațiile privind
calitatea haplotipu lui, proiectul salvat este importat în template Y -filer din software
„Genotyper”. Haplotipurile sunt interpretate ținând cont de aceleași reguli descrise mai sus pentru Identifiler sau SGM.
Alelele conținute de către Y -filer (allelic lader) sunt prezentate în diagrama de
mai jos.

Limitări ale metodei de analiză genetică În momentul actual, limitele metodei își mai pot face simțită prezența doar în
cazurile în care urmele biologice se găsesc într -o stare de degradare biologică sau
chimică totală sau se găsesc într -un amestec în care unde numărul de contribuitori este
mai mare de patru persoane sau contribuitorul de interes este în cantitate foarte mică (minoritar) în amestec cu unul sau mai mulți contribuitori care sunt în cantitate mare (majoritar). Aceasta are ca rezultat o creștere a valorii LR (Likelihood Ratio) pentru
profilul genetic vizat, concomitent cu o scădere a grupului populațional în care acesta este unic.
Vom considera că pe suprafața unui mâner al unei uși de acces într -o incintă am
identifica t urme de celule epiteliale remanente în urma contactului cu mâinile
persoanelor care îl utilizau pentru deschiderea sau închiderea acesteia. Să presupunem că în incinta respectivă aveau acces în mod normal, trei persoane, notate aici cu persoana 1, 2 și 3. În urma unei infracțiuni, autorul a deschis ușa, lăsându- și pe aceeași
suprafață celule epiteliale de pe palmă.
Recoltarea celulelor a fost efectuată din trei regiuni ale mânerului, iar
genotiparea ADN -ului extras din acestea a evidențiat trei amestecur i de profile
genetice:
– urma „a” – un amestec de profile genetice care provin de la minim două
persoane;
– urma „b” – un amestec de profile genetice care provin de la minim trei
persoane;
– urma „c” – un amestec de profile genetice care provin de la minim patru
persoane.
Profilele genetice ale probelor de referință recoltate
de la cele trei persoane și de la suspect

Categoria Profil genetic
Persoana 1 Profil genetic
Persoana 2 Profil genetic
Persoana 3 Profil genetic
suspect
Marker Al. 1 Al. 2 Al. 1 Al. 2 Al. 1 Al. 2 Al. 1 Al. 2
D8S1179 12 14 13 15 13 14 12 15
D21S11 29 30 30 32.2 29 30 30 32.2
D7S820 8 11 10 11 12 13 10 11

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
214 CSF1PO 10 11 10 13 10 14 11 11
D3S1358 18 18 14 15 15 17 15 18
TH01 7 7 8 9.3 9 9.3 7 9.3
D13S317 8 9 11 11 8 12 8 12
D16S539 11 13 11 12 11 12 12 13
D2S1338 17 23 19 23 20 25 19 20
D19S433 14 15 14 15 16 17 14 14
vWA 16 17 15 18 17 18 15 16
TPOX 8 9 8 8 8 11 8 11
D18S51 13 16 15 19 13 17 12 14
AMEL X Y X X X X X Y
D5S818 11 12 11 11 11 13 12 12
FGA 22 26 23 24 20 21 20 25

Frecvența de regăsire a profilului genetic al suspectului, în populația europeană
este de 3,82×10-21, calculată pentru rezultatele obținute cu kitul Multiplex ABI –
IDENTIFILER. Probabilitatea de regăsire a acestui profil genetic în populația europeană este de 1 la un număr de 2,62×10
20 persoane, calculată pentru rezultatele
obținute cu kitul Multiplex ABI – IDENTIFILER.
Vom analiza și efectua calculele biostatistice aferente, separat pentru cele trei
amestecuri de profile genetice.
În amestecul de profile obținut din ADN extras din urma „a” prelevată de pe
mâner sunt regăsite la locii corespunzători profilele genetice ale probelor de referință recoltate de la persoana 1 și suspect.

Amestecul de profile genetice obținut din ADN extras din urma „a”
prelevată de pe mâner și profilele de referință al persoanei 1 și al
suspectului

Categoria Profil genetic
Persoana 1 Profil genetic
suspect Amestecul rezultat
Marker Al. 1 Al. 2 Al. 1 Al. 2
D8S1179 12 14 12 15 12 14 15
D21S11 29 30 30 32.2 29 30 32.2
D7S820 8 11 10 11 8 10 11
CSF1PO 10 11 11 11 10 11
D3S1358 18 18 15 18 15 18
TH01 7 7 7 9.3 7 9.3
D13S317 8 9 8 12 8 9 12
D16S539 11 13 12 13 11 12 13
D2S1338 17 23 19 20 17 19 20 23
D19S433 14 15 14 14 14 15
vWA 16 17 15 16 15 16 17
TPOX 8 9 8 11 8 9 11
D18S51 13 16 12 14 12 13 14 16
AMEL X Y X Y X Y

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
215 D5S818 11 12 12 12 11 12
FGA 22 26 20 25 20 22 25 26

În urma calculelor de biostatistică aferente și al raportului dintre prezumții se
poate concluziona că profilul genetic al suspectul are de 1,7×1016 mai multe șanse să fie
prezentă în amestecul obținut decât cel al unei persone necunoscute din populație.
Altfel spus, o altă persoană necunoscută, care în combinație cu profilul genetic al persoanei 1 conduce la același amestec, poate fi regăsită la un număr mai mare de 1,7 x10
16 persoane.
Pentru rezultatele obțiunute cu kit -ul SGM+ (10 loci utilizați pentru calcule),
grupul populațional este 3,8×1012.
În ame stecul de profile obținut din ADN extras din urma „b” prelevată de pe
mâner sunt regăsite la locii corespunzători profilele genetice ale probelor de referință
recoltate de la persoanele 1, 2 și suspect.
Amestecul de profile genetice obținute din ADN extras din urma „b”
prelevată de pe mâner și profilele de referință ale persoanei 1, 2 și ale suspectului

Rezultatele obținute în urma calculelor biostatistice afirmă că șansele
suspectului sunt de 5,98×1010 mai mari decât ale altei persoane necunoscute din
populație. Altfel spus, o altă persoană necunoscută care în combinație cu profilele
genetice ale persoanelor 1 și 2 să conducă la același amestec poate fi regăsită la un număr mai mare de 5,98×10
10 persoan e.
Pentru rezultatele obțiunute cu kit -ul SGM+ (10 loci utilizați pentru calcule),
grupul populațional este 4,34×108.
În amestecul de profile obținut din ADN extras din urma „c” prelevată de pe
mâner sunt regăsite la locii corespunzători profilele genetice ale probelor de referință
recoltate de la persoanele 1, 2, 3 și suspect.

Amestecul de profile genetice obținut din ADN extras din urma „c”
prelevată de pe mâner și profilele de referință ale persoanei 1, 2, 3 și al suspectului

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
216

Efectuarea calculelor biostatistice aferente demonstrează că suspectul are de
10.1×106 mai multe șanse să fie contribuitor la formarea amestecului decât o altă
persoană necunoscută din populație. Altfel spus, o altă persoană necunoscută care în
combinație cu profilele genetice ale persoanelor 1, 2 și 3 să conducă la același amestec
poate fi întâlnită la un număr mai mare de 10.1×106 persoane.
Pentru rezultatele obțiunute cu kit -ul SGM+ (10 loci utilizați pentru calcule),
grupul populațional este 6.33×105.
Calculele comparative pentru situațiile utilizării kit- ului Identifiler sunt
prezentate în următoarele figuri. Se poate observa o scădere semnificativă a grupurilor populaționale în care profilul suspectului este unic.
Utilizarea kit- ului SGM+, care conți ne un număr de 10 loci, duce, de asemenea,
la o scădere a grupurilor populaționale.
Dacă se vor lua în calcul, din anumite considerente de siguranță, doar 8 loci
atunci grupul populațional va fi de 3311 persoane. În condițiile utilizării în calcule doar
a 5 loci, grupul populațional va fi de 181 persoane, iar pentru 3 loci 44 persoane
.
Dacă împărțim populația studiată în gupuri de câte P, unde P este grupul
populațional în care suspectul este unic, vom obține numărul de alte profile genetice,
respectiv pers oane, care mai pot fi regăsite astfel încât în combinație cu cel al
persoanelor 1, 2 sau 3, pe care le -am considerat incluse, deoarece utilizau frecvent acel
mâner, se va obține același amestec pentru locii analizați .

Raportarea rezultatelor

Scopul final al genotipării judiciare este acela de a determina dacă o persoană
este sau nu sursa donoare de material biologic în litigiu. În primul rând trebuie să se obțină profilul genetic al urmei sau microurmei ridicate de la fața locului (în litigiu) și
cel de referință obținut dntr -o probă biologică recoltată de la o persoană. Apoi profilele
trebuie să fie comparate pentru a determina dacă sunt identice, incluse (în cazul amestecurilor de profile genetice) sau nu. În final, dacă profilele genetice sunt identice sau incluse în amestecuri, este important de înțeles semnificația acestora pentru a interpreta din punct de vedere biostatistic.

ReaRaportarea
rezultatelor

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
217 Rezultatul fiecărei comparări va fi unul dintre următoarele:
– nu a fost obținut un profil genetic, din cauza cantității insuficiente de probă,
observabil la cuantificarea ADN -ului;
– profilul genetic obținut nu este concludent sau nu este interpretabil;
– profilul genetic al unei probe biologice de referință nu poate fi comparat
deoarece nu există rezultate pentru urmele sau microurmele ridicate de la fața locului;
– profilul genetic pentru urmele sau microurmele ridicate de la fața locului nu
poate fi comparat deoarece nu există rezultate pentru probele biologice de referință;
– profilul ge netic al probei biologice de referință nu este identic sau inclus (în
cazul amestecurilor de profile genetice) cu/în cele obținute din urmele sau microurmele
biologice în litigiu;
– profilul genetic al probei biologice de referință este identic sau inclus (în cazul
amestecurilor de profile genetice) cu/în cele obținute din urmele sau microurmele biologice în litigiu.
Aceste rezultate trebuie să fie incluse în raportul de expertiză în mod implicit
sau explicit pentru fiecare profil sau amestec de profile gen etice. Rezultatele genotipării
sunt exprimate în raportul de expertiză sub formă de tabele. Dacă un locus este inconclusiv sau dacă nu au fost obținute rezultate pentru acesta, nu va fi exprimat în raport și explicit calculele biostatistice nu vor conține respectivul locus. Rezultatele
genotipării care nu probează o infracțiune vor fi exprimate, de asemenea, în raport, spre exemplu fracția epitelială obținută în urma extracției diferențiale. Aceasta poate fi utilizată ulterior la demonstrarea provenienței p robei genotipate și la realizarea
conexiunii dintre victimă și autor.
În cadrul concluziilor sunt utilizate raportări diferite pentru cazurile în care
există surse unice, amestecuri cu contribuitor majoritar din care poate fi eliminat cel minoritar, ameste curile care pot fi interpretate prin tehnica Last Square Deconvolution
și amestecurile de profile genetice care sunt interpretate prin metoda bayesiană.
Concluziile raportului pot include o afirmație de includere sau excludere.
Afirmațiile de includere tr ebuie să fie însoțite de explicații ale metodei de interpretare
aferente calculelor biostatistice aplicate. Când în urma calculelor biostatistice sunt obținute valori ale grupului populațional de regăsire mai mari de 1 la 289×10
9 pentru
fiecare dintre grup urile populaționale calculate, iar profilul genetic obținut dintr -o urmă
sau micorurmă de la fața locului are în componență minimum 13 loci identici cu cel al
unei persoane, atunci se poate afirma cu certitudine că a fost identificată sursă, iar
acuzarea î n instanță poate ține seama doar de această afirmații, fără altă asociere de
probe. Dacă sursa urmei/microurmei de la fața locului nu este identificată, atunci în cadrul raportului va fi specificată afirmația că profilul genetic obținut din aceasta aparțin e unei persoane de sex masculin/feminin necunoscute. Analistul va exprima prin
cifre și litere unicitatea profilelor genetice, utilizând calculele biostatistice efectuate cu Popstats, Familias, manual, pe baza formulelor matematice standardizate sau cu ajutorul web sites special dedicate acestora (https://lsd.lit.net//litapps/lsd_form.cgi sau
http://www.yhrd.org/index.html ).
Excluderea
O excludere trebuie să fie raportată utilizând una din următoarele expresii:
„Profilul genetic al urmelor/microurmelor biologice notate cu … (codurile
numerice de identificare ale acestora în cadrul probei și respectiv al expertizei) în
componența cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) nu es te identic cu profilul genetic al probei biologice recoltate de la persoana A. Cu alte

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
218 cuvinte, persoana A este exclusă ca posibilă contribuitoare la crearea urmei/microurmei
notate cu………”.
„Genotiparea urmelor/microurmelor biologice notate cu … (c odurile numerice
de identificare a acestora în cadrul probei și respectiv al expertizei) în componența cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) a determinat obținerea unui ameste de profile genetice creat de minim n per soane. Persoana A nu
este inclusă în acest amestec. Cu alte cuvinte, persoana A este exclusă ca posibilă contribuitoare la crearea urmei/microurmei notate cu………”.
Includerea – Sursă unică
Pentru raportarea identificării persoanelor sursă care au creat urme sau
microurme biologice din care au fost obținute profile genetice unice, vor fi utilizate următoarele expresii:
„Profilul genetic al urmelor/microurmelor biologice notate cu … (codurile
numerice de identificare a acestora în cadrul probei și res pectiv al expertizei) în
componența cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) este identic cu profilul genetic al probei biologice recoltate de la persoana A […la loci D8S1179, D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S 317, D16S539,
D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 și FGA. Sau pentru
locii corespunzători kit -ului …]. Frecvența de regăsire a acestui profil genetic în
populația caucaziană este de ……… Grupul populațional în care acest profil genetic este unic: ……..”.
Mai mult,
„opinia expertului : Persoana A este sursa care a creat urmele/microurmele
biologice notate cu … (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei și respectiv al expertizei) .”
sau
„….. populația aproximativă existentă pe suprafața Terrei este de
6.300.000.000.”
Includerea – cazul în care poate fi decelat componentul majoritar al unui
amestec de profile genetice, iar calculele biostatistice se efectuează prin metoda bayesiană.
Pentru cazul în care poate fi decelat componentul majoritar al unui amestec de
profile genetice, atunci când raportul ariilor/înălțimii peak -urilor alelelor
corespunzătoare profilelor genetice ale contribuitorilor este de minim 30%, calculele biostatistice se efecuează prin metoda „Least Square Decinvilution”, iar raportarea afirmației de includere se face folosind următoarele expresii:
„Genotiparea urmelor/microurmelor biologice notate cu … (codurile numerice
de identificare a acestora în cadrul probei și respectiv al expert izei) în componența
cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) a determinat obținerea unui amestec de profile genetice creat de minim n persoane. Profilul genetic (profilele genetice) al probei biologice de referință reco ltată de la Persoana A
(Persoanele B, C, D …) este inclus în acest amestec.
În urma calculelor biostistice efectuate cu software …….., rezultă că Persoana A
are de „m” ori mai multe șanse să fie contribuitoare la crearea acestui amestec de urme/micr ourme biologice decât o altă persoană necunoscută. […la loci D8S1179,
D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338,

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
219 D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 și FGA. Sau pentru locii
corespunzători kit -ului …]. O altă persoană necunoscută care ar putea substitui
Persoana A din acest amestec, iar în urma genotipării să se obțină aceeași combinație de
alele pentru fiecare locus studiat, poate fi regăsită la un număr mai mare de „m” persoane.
sau
Persoana A nu poate fi exclusă ca posib ilă contribuitoare la crearea
urmei/microurmei notate cu……….
În urma calculelor biostatistice efectuate cu software …….., rezultă că Persoana
A are de „m” ori mai multe șanse să fie contribuitoare la crearea acestui amestec de urme/microurme bio logice decât o altă persoană necunoscută. […la loci D8S1179,
D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 și FGA. Sau, pentru locii
corespunzători kit -ului …]. O altă persoană necunoscută care ar putea substitui
Persoana A din acest amestec, iar în urma genotipării să se obțină aceeași combinație de alele pentru fiecare locus studiat, poate fi regăsită la un număr mai mare de „m” persoane.
și
„Opinia expertului : Persoana A este sursa componentului majoritar al
amestecului de profile gentice obținut din urmele / microurmele biologice notate cu … (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei și respectiv al expertizei) în componența cărora au fost observate (sânge uman , salivă, spermă, celule epiteliale
etc.) (excluzând gemenii monozigoți).” Frecvența de regăsire a acestui profil genetic în
populația caucaziană este de ……… Grupul populațional în care acest profil genetic este unic: ……..
sau
„ … populația aproximativă existentă pe suprafața Terrei este de
6.300.000.000.”
Includerea unui profil genetic într -un amestec de profile genetice
În cazul în care într -un amestec de profile genetice nu poate fi decelat
componentul majoritar de cel minoritar (nu sunt îndeplinite condițiile discriminării stabililte într -un raport de 1:3), includerea unui profil genetic se va raporta utilizând
următoarele expresii:
„Genotiparea urmelor/microurmelor biologice notate cu … (codurile numerice
de identificare a acestora în cadrul probei și respectiv al expertizei) în componența cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) a determinat obținerea unui amestec de profile genetice creat de minim n persoane. Profilul genetic (profilele genetice) al probei biologice de referință recoltate de la Persoana A (Persoanele B, C, D …) este inclus în acest amestec.”
sau
„Persoana A nu poate fi exclusă ca posibil contribuitoare la crearea
urmelor/microurmelor biologice notate cu … (codurile numerice de ide ntificare a
acestora în cadrul probei și respectiv al expertizei). […la locii D8S1179, D21S11,
D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 și FGA ]. Probabilitatea ca Persoana A să fie
substituită din acest amestec de către un alt individ neînrudit cu acesta este de 1 din
„m” persoane, conform calculelor biostatistice efectuate cu.., pentru populația caucaziană (locală). Populația aproximativă a Terrei este de 6.300.000.000.”

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
220 Dacă într -un amestec d e profile genetice se determină a fi incluse victima și
suspectul, calculele statistice se efectuează pentru ambii, pentru a demonstra șansele de
a fi contribuitori la crearea urmelor sau microurmelor în amestec (de exemplu tampon vaginal)
Raportarea rezultatelor neconcludente
În anumite cazuri, analizele genetice pot avea rezultate inconclusive sau
neinterpretabile. În aceste situații, raportarea rezultatelor se face prin:
– nu au fost obținute profile genetice din cauza cantității reduse de probă,
demons trată prin cuantificarea ADN total uman din urmele sau microurmele existente
pe o probă;
– profilele genetice obținute sunt neinterpretabile;
– rezultatele genotipării sunt neconcludente.
Raportarea combinată și secvențiată a rezultatelor În anumite cazuri este necesar ca rezultatele genotipării să cumuleze excluderea,
includerea și explicațiile legate de rezultatele calculelor biostatistice.
Exemplu: genotiparea microurmelor biologice prelevate din depozitul
subunghial a determinat obținerea unui amestec de profile genetice. Victima este exclusă ca posibil contribuitor. Persoanele A și B nu pot fi excluse ca posibil contribuitori la locii D3S1358, vWA, FGA, Amelogenin, D8S1179, D21S11, D18S51, D5S818, D13S317 și D7S820. Șansele persoanei A sunt de 1 la 400.000, iar ale persoanei B de 1: 350.000, calculate pentru acești loci. Persoana C nu poate fi exclusă ca posibil contribuitoare la locii D3S1358, vWA, FGA, Amelogenin, D8S1179, D21S11, D18S51, D5S818 și D13S317. Șansa ca Persoana C s ă poată fi substituită din
amestec este de 1:1.000 pentru populația locală. Populația aproximativă a Terrei este de 6.300.000.000.
Similar, pentru un amestec parțial de profile genetice între un component
majoritar regăsit la toți locii și unul minoritar r egăsit în amestec doar la anumiți loci,
în exprimarea rezultatelor se combină includerea, excluderea și explicația conform căreia expertul consideră componentul majoritar identic cu profilul genetic al unei persoane, iar la anumiți loci raportează un amest ec de profile în care este regăsită a
doua persoană.
Exemplu: genotiparea urmelor biologice existete pe suprafața externă a unui
prezervativ a determinat obținerea unui amestec de profile genetice creat de minim două persoane.
„Profilul genetic al victimei este majoritar pentru locii D3S1358, vWA, FGA,
Amelogenin, D8S1179, D21S11, D18S51, D5S818, D13S317 și D7S820” (este respectat raportul minim de 1:3). Aici exprimarea rezultatului este însoțită de calculele biostatistice ale frecvenței și grupul populațional de unicitate în populația studiată, pentru persoanele neînrudite, în special frați gemeni monozigoți.
și
„Profilul genetic al suspectului nu poate fi exclus ca posibil contribuitor la locii
D3S1358, Amelogenin, D8S1179 și D5S818”. Pentru acești loci, șansele ca suspectul
să poată fi substituit de către o persoană neînrudită genetic din populația studiată este de 1 la 20.100. Populația Terrei este constituită din aproximativ 6.300.000.000.
Probele de referință alternative
Când nu sunt disponibile probe biologice de referință pot fi utilizate probe
alternative pentru comparație, din care să reiasă includerea sau excluderea uneia dintre

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
221 persoane (de exemplu: secreție nazală, fire de păr existente pe piepteni sau perii, sânge
de pe obiecte de îmbrăcăminte etc).
Raportarea rezultatelor în aceste cazuri se face prin:
„Profilul genetic al urmelor notate cu ….., recoltate de pe obiectul în litigiu …..,
este identic cu cel al secrețiilor nazale notate cu ….., recoltate de pe șervețel. Considerând că Persoa na A este sursa secrețiilor nazale, profilul genetic al acesteia este
identic cu cel al urmelor notate cu …., prelevate de pe obiectul în litigiu. Frecvența de regăsire în populația caucaziană este de ….. Grupul populațional este: …… ”
sau
„Profilul genetic al urmelor notate cu …., prelevate de pe obiectul în litigiu ……,
nu este identic cu cel al secrețiilor nazale notate cu ….., recoltate de pe șervețel. Considerând că Persoana A este sursa secrețiilor nazale, acesta este exclusă ca sursă a
urmelor biologice notate cu ……., prelevate de pe proba în litigiu …..”

Teste de paternitate/maternitate/incesturi
Exprimarea rezultatelor în cazul testelor de paternitate, maternitate sau
înrudirilor genetice trebuie să fie însoțită de calc ule biostatistice – indice de paternitate,
maternitate sau grad de înrudire.
În cazul incesturilor, rezultatele, pe lângă indicele de paternitate sau maternitate,
mai conțin și exprimarea procentuală a excluderilor și/sau includerilor din cadrul indivizilo r populației studiate, folosind relația:
% din populație care nu poate fi tatăl/mama=[(W/ (W + 1)] x 100, 100 – [(W/ (W + 1)]
x 100=% din populație care mai poate fi tatăl/mama
W – indicele de paternitate sau maternitate

11.9 I nvestigarea comportamentului cu ajutorul biodetecției

Biodetecția judiciară este o metodă de investigare a comportamentului
persoanei și se realizează cu ajutorul tehnicii poligraf, așa -zisul „detector de minciuni”.
Ideea folosirii aparaturii pentru detecția comportamentului persoanei aparține
lui Cesare Lambroso, care în anul 1895 a inventat un aparat care permitea înregistrarea modificărilor tensiunii arteriale apărute în timpul interogatorului.
În România, tehnica poligr af, ca mijloc de investigație, a fost introdusă la
mijlocul anilor ’70.
Folosirea acestei tehnici nu -și poate valorifica potențialul științific decât lucrând
cu subiecți sănătoși din punct de vedere medical, care nu au fost supuși unor anchete prelungite d e natură să -i aducă într -o stare de epuizare psihică sau fizică.
Fundamentul științific al biodetecției judiciare se bazează pe reacțiile
involuntare ale sistemului nervos vegetativ care atunci când detectetază o amenințare, determină modificări ale ritmului cardiac, tensiunii arteriale, tonusului musculaturii vaselor sanguine, care sunt percepute de senzorii poligrafului.
Testarea persoanelor trebuie să se efectueze într -un laborator special
amenajat
alcătuit din două încăperi: una pentru activități pregăt itoare și alta pentru testarea
propriu- zisă.
În scopul realizării unei examinări cu înalt grad de exactitate și obiectivitate
trebuie să se respecte următoarele reguli :
– studierea detaliată a dosarului de cercetare penală pentru cunoașterea
evenimentelor în scopul formulării unor întrebări pertinente; 
Investigarea
comportamentului cu
ajutorul biodetecției

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
222 – interzicerea accesului altor persoane în laboratorul de testare în timpul
efectuării acestei activități;
– persoanele testate trebuie să fie apte din punct de vedere al stării psiho –
medicale;
– împotriva persoanelor aduse la testare nu se vor face amenințări, constrângeri
sau îndemnuri, întrucât se poate vicia rezultatul;
– nu vor fi testate următoarele categorii de persoane:
– femeile însărcinate, cele care alaptează în perioada premergătoare
testului sau în momentul solicitării examinării poligraf;
– minorii sub 18 ani;
-alcoolicii cronici;
-persoane cu afecțiuni psihice, indiferent de diagnosticul formulat în
documente medicale;
-persoane aflate sub tratament medical care nu poate fi întrerupt;
-orice al te persoane despre care expertul apreciază motivat că nu sunt
apte pentru efectuarea examinării.
Etapele obligatorii care trebuie să fie parcurse pentru examinarea poligraf sunt:
-studierea dosarului;
-interviul pre-test;
-examinarea propriu -zisă.
Problemele care pot fi rezolvate în urma examinărilor poligraf:
– excluderea suspecților neimplicați în cauzele cercetate, prevenindu -se erorile
judiciare, pierderile de timp prin verificări inutile evitându -se implicarea cadrelor de
poliție în activități ineficiente;
– identificarea autorilor de infracțiuni, indiferent de gen;
– verificarea veridicității declarațiilor persoanelor implicate în procesul judiciar;
– stabilirea sincerității apărărilor formulate de către persoanele implicate în
comiterea unor i nfracțiuni (cauze care înlătură caracterul penal al faptei, legitima
apărare, starea de necesitate, eroarea de fapt, constrângerea fizică sau morală);
– stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
– depistarea caracterului cal omnios al unor denunțuri sau plângeri penale;
– soluționarea contradicțiilor care apar între declarațiile persoanelor constituite
ca părți în procesul penal, atunci când procedeul clasic al confruntărilor nu a dat
rezultate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate și monografii:
1. Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crișan Mucenic,
Necula Ionel, Conicescu Octavian , Valorificarea urmelor și mijloacelor materiale de
probă prin constatări tehnico- științifice și expertize criminalistice , curs postuniversitar,
București, 2008.
2. Ionescu Lucian – Expertiza criminalistică a scrisului , Ed. Junimea, Iași, 1973.

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE
223 3. Sandu Dumitru, Falsul în acte – descoperirea și combaterea prin mijloace
criminalistice , Editura Lumina Lex, București 1994.
II. Legi.
1. Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în
Monitorul Oficial nr. 486/15.07.2010, intrat în vigoare la 01.02.2014, conform Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 515/14.08.2013.