Ezeris Trecut Si Prezentdoc

=== Ezeris – trecut si prezent ===

Motto :

„Trebuie să fac mărturisirea de credință că poporul este părintele meu literar: că trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruți; că mă simt ca un stejar, cu mii și mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu … De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toți cei care cântă și se simt ai acestui popor și ai acestui pământ ”

M. Sadoveanu

Școala cu clasele I – VIII Ezeriș

Ezeriș – trecut și prezent

– Studiu monografic –

– Ezeriș, 2006 –

Introducere

Lucrarea de față reprezintă produsul final al unei munci asidue, dusă de o echipă formată din elevi ai Școlii cu clasele I – VIII din Ezeriș, atent supravegheată de cadrele didactice din această școală.

Alegându-ne drept temă realizarea unui studiu monografic nu ne-am gândit la munca pe care o necesită elaborarea acestuia și anume: documentare, cercetare de teren (interviuri de grup și individuale cu veteranii și bătrânii satului, filme, fotografii, colectare obiecte vechi), studiul arhivelor, organizare de expoziții, într-un cuvânt muncă în echipă.

Acest subproiect vrea să definească școala noastră, ca fiind una comunitară, cu un program bogat în activități extracurriculare pentru elevi. Existența unor politici școlare de dezvoltare a spiritului civic al elevilor și implicarea membrilor și instituțiilor comunității în toate demersurile susținute de către școala noastră a contribuit la succesul proiectului.

Lucrarea de față a urmărit pe tot parcursul realizării ei dezvoltarea sentimentului de apartenență la un spațiu local prin revitalizarea tradițiilor culturale specifice și a spiritului comunitar.

Calitatea școlară fiind un proces continuu care presupune noi și noi proiecte ce se continuă unul prin celălalt, considerăm că și prezentului subproiect, Ezeriș – trecut și prezent i se pot aduce modificări ulterioare.

Demersul de față nu se încheie odată cu realizarea prezentului studiu monografic ci va veni întâmpinarea elevilor și membrilor comunității cu redactarea unui dicționar de expresii și regionalisme locale și a unui album de fotografii culese pe parcursul subproiectului.

Mulțumirile echipei noastre se îndreaptă către toți aceia (elevi, părinți, membrii ai comunității și instituțiillor comunitare), care ne-au susținut în acest proiect.

Echipa de subproiect

Capitolul I

Cadrul geografic

Particularități fizico- geografice

Situat în partea de sud – vest a României, județul Caraș – Severin se află așezat între următoarele puncte extreme:

în nord Vf. Rusca (45 040’10” lat. nordică și 22026’15” long. estică);

în sud Dealul Capriva (44 035’20” lat. nordică și 2909’10” long. estică);

în vest localitatea Iam (45 0 1’10” lat. nordică și 21021’40” long. estică);

în est Vf. Scărișoara (45 025’00” lat. nordică și 22043’30” long. estică).

Comuna Ezeriș este situată în depresiunea Caraș – Ezeriș, în partea de nord – vest a județului Caraș – Severin, la 18 km sud-vest de municipiul Reșița.

Ezerișul cuprinde și satul Soceni, aflat la o distanță de 6 km sud-est. Se mai învecinează spre nord cu Fârliugul, spre nord-est cu Dezeștiul, cu orașul Bocșa spre vest, spre sud-vest cu Câlnicul și spre est cu Zorlențul Mare.

Suprafața comunei Ezeriș este de 40 km2, vatra satului fiind așezată într-o vale înconjurată de dealuri domoale.

Coordonatele geografice aproximative ale satului Ezeriș sunt: 210 54' 15'' longitudine estică și 450 24' 19'' latitudine nordică.

Regiunea în care este așezat satul se află pe versantul nord – vestic al masivului Semenic, încadrându-se în seria depresiunilor erozionale de contact, cu aspect de golfuri, caracteristice pentru latura vestică a munților Banatului.

Relieful

Aproape întreg teritoriul județului Caraș – Severin aparține ca structură geologică orogenului Carpaților Meridionali, care este constituit din două unități geotectonice principale: Autohtonul danubian și Cristalinul Getic care care suportă cuverturi sedimentare.

Zona depresionară a Caraș – Severinului este reprezentată de trei depresiuni: Caransebeș – Mehadica, Almăjului (Bozovici) și Ezeriș. Depresiunea Ezeriș este situată pe locul ocupat de un fost braț al Mării Panonice. În cuprinsul ei se remarcă bazinetele de la Brebu, Ezeriș și Câlnic.

Depresiunea-golf a Ezerișului, ca și cele învecinate de la Câlnic (pe Bârzava) și Brebu (pe Pogăniș), cu care se leagă, de altfel, prin înșeuări largi, sau sculptate, deci, la zona de contact a cristalinului, respectiv a eruptivului banatic cu sedimentarul nou, ușor friabil, al ponțianului.

Formațiunile geologice din regiune sunt reprezentate de cristalinul Semenicului care este format din gnaise micacee, prin eruptivul format din banatite, ce străpunge cristalinul și, în sfârșit, sedimantarul care este constituit din roci ușor friabile, reprezentate prin marne și nisipuri.

De la Ezeriș, pe direcția NE – SV, spre munții Dognecei se dezvoltă un sinclinal de calcare și gresii.

Depresiunea Ezeriș este situată pe locul ocupat de un fost braț al Mării Panonice. În cuprinsul ei se remarcă bazinetele de la Ezeriș, Brebu și Câlnic.

Valea satului, denumită și Valea Tăului ( râul Tău străbate Ezerișul și își are izvoarele deasupra comunei Târnova la poalele Semenicului) este puternic maturizată, iar spre Fârliug (cca 5 km în aval de Ezeriș) intersectează șisturile cristaline, dând naștere unui scurt defileu epigenetic.

La locul numit Obârșia Peii se găsește o intrare în deal acoperită în prezent cu pământ, iar după aproximativ 3 metri de mers târâș se deschide în interior o boltă mare în formă de tunel, care la un momentdat are un puț foarte adânc și destul de larg – probabil un puț de mină.

La Obârșa lui Balint – Cremenița se află, în deal, o deschizătură adâncă cu diametrul de aproximativ 3 metri, despre care se spune că ar fi fost un tunel de comunicare între cetățile turcești din împrejurimi.

De asemenea, în Valea de Carpen, lângă fosta carieră de piatră se găsește o deschizătură în formă de puț, acoperită cu rugi de muri, care, se presupune, că ar fi o urmă de exploatare minieră veche, ținând seama că în jur s-a exploatat minereu de fier de foarte bună calitate.

Comuna Ezeriș este înconjurată de două rânduri de dealuri:

Spre Răsărit: Dealul Popii

Strâmba

Dealul Nanului

Linghinoasa

Spre Apus: Priporul

Dealul lu' Pătru

Dealul Boului

Dealul Răichii

Măguricea

Înălțimea dealului Măgura este de 285 m. De-a lungul Tăului se întinde lunca, cu pământ fertil – brun, favorabil culturilor de cereale. Acest tip de sol, cu însușiri fizico-chimice moderate și bune, necesită îngrășăminte pentru creșterea gradului de fertilitate.

În satul Soceni, care aparține comunei Ezeriș, există o rezervație fosiliferă. Punctele fosilifere se află în izlazul satului, pe văile Turislavului și Polițoanei și cuprind depozite de faună de vârstă sarmatică și ponțiană, cu peste 2500 specii de gastropode și lamelibranhiate.

Elemente climatologice

Datorită așezării județului în partea de sud-vest a țării, nu departe de Marea Adriatică și la adăpostul Munților Carpați, teritoriul său se integrează climatului temperat-continental moderat, subtipul bănățean cu nuanțe submediteraneene.

Subtipul climatic bănățean se caracterizează prin circulația maselor de aer atlantic și prin invazia maselor de aer mediteraneean, ceea ce conferă caracter moderat regimului termic, cu frecvente perioade de încălzire în timpul iernii, cu primăveri timpurii și cantități medii multianuale cu precipitații relativ ridicate.

Clima reprezintă elementul de legătură dintre ceilalți factori geografici, din a căror contopire ia naștere peisajul, mediul natural, în care se desfășoară viața și activitatea comunității.

Teritoriul comuniei Ezeriș are un climat ce se integrează în climatul general al țării, adică temperat-continental, cu ierni blânde și veri cu temperatui medii.

Ținutul este ferit de intemperii datorită dealurilor care îl înconjoară. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 – 100 C. Vânturile sunt diferite ca direcție și intensitate, specifice sunt cele de nord și de sud, dar și vântul caracteristic acestor zone, care se intensifică cu o oarecare regularitate, cu denumirea populară de Coșava.

Precipitațiile se încadrează și ele în mediile anuale respectiv 700 – 800. O caracteristică a precipitațiilor este că sunt foarte neregulate: anii foarte ploioși alternează cu cei secetoși. Din cauza precipitațiilor abundente, în ultimii ani, răul Tău iese din matcă, inundând lunca și gospodăriile din vecinătatea acesteia.

Hidrografia

Cea mai importantă apă, care străbate satul este pârâul Tău, care își are izvoarele la poalele Muntelui Semenic, deasupra comunei Târnova. În acest râu se varsă pârâul Crăioane.

Spre Fârliug (aproximativ 5 km în avale de Ezeriș) intersectează șisturile cristaline, dând naștere unui defileu epigenetic.

Tăul este unul dintre afluenții cei mai însemnați ai Pogănișului care izvorăște din culmile mai joase din nordul Semenicului, străbătând de-alungul celor 65 km dealurile Sacoș – Zăgujeni, depresiunea Ezeriș și câmpia Șipotului.

În acest râu se varsă pârâul Crăioanea.

1.4. Cadrul natural

Semnalăm în zonă marea varietate a cadrului natural, bogăția florei și a faunei, deoarece județul Caraș – Severin se află la limita nordică a influențelor mediteraneene.

Bogăția vegetativă a acestei zone cuprinde specii de arbori și arbuști.

Vom numi cele mai întâlnite specii de arbuști:

alun (Corylus avelana)

corn (Cornus mas)

lemn – câinesc (Ligustrum vulgare)

liliac (Seringa vulgaris)

măceș (Rosa arvensis)

mur (Rubus plicatus)

păducel (Crataegus monogyna)

porumbar (Prunus spinosa)

sânger (Cornus sanguinea)

soc (Sambucus nigra)

Arborii specifici zonei:

anin (Alnus glutinosa)

carpen (Carpinus betulus)

cer (Quercus cerris)

corcoduș (Prunus cerasifera)

dud (Morus nigra)

fag (Fagus silvatica)

gârniță (Quercus frainetto)

gorun (Quercus petraea)

mesteacăn (Betula pendula)

nuc (Juglans regia)

plop (Populus)

salcâm (Robinia pseudoacacia)

salcie (Salix alba)

stejar (Quercus robur)

tei (Tilia cordata; Tilia tomentosa)

Plante medicinale:

cicoare (Cichorium intybus )

cimbrișor (Thymu comosus)

coada calului (Equisetum arvense)

coada racului (Potentilla anserina)

coada șoricelului (Achillea milefollium)

leurdă (Allium ursinum)

mentă (Mentha arvensis)

mușețel (Matricaria chamomilla)

păpădie (Taraxacum officinale)

pătlagina (Plantagomedia)

rostopască (Chelidonium majus)

sunătoare (Hiphericum perforatum)

tătăneasă (Symphitum officinale)

troscot (Polygoni)

ștevie (Rumex crispus)

brusture (Arctium lappa)

Capitolul II.

Istoricul localității

2. 1. Banatul –provincie românească

Cercetările și descoperirile arheologice întâmplătoare sau care au avut la bază un plan bine pus la punct de către oamenii însetați de cunoaștere au scos la iveală vestigii aparținând tuturor marilor diviziuni ale istoriei, încât epoca străveche nu mai înseamnă pentru cei ce se hrănesc cu istorie o necunoscută, ci ne înfățișează în toată splendoarea mileniilor sale un Banat care s-a făcut pe sine sălaș diferitelor civilizații. Toate aceste descoperiri arheologice vin să dovedească o ,,intensă și continuă viață omenească pe teritoriul Banatului , începând cu Paleoliticul, adeverind totodată că acest teritoriu ,,a fost locuibil și locuit.”

Poporul roman, format în spațiul carpato – danubiano- pontic, a locuit pe aceste meleaguri de la începutul mileniului I al erei noastre ,fără să le părăsească niciodată. Deși constituie un tot unitar ,ca puține alte popoare ,totuși ,din cauza condițiilor istorice vitrege ,provinciile românești au fost obligate să ducă o existență politică separată, ceea ce a determinat ca fiecare să se dezvolte cu trăsăturile sale specifice .

Aflat la granițele de vest ale pământului românesc, teritoriul ce poartă numele de Banat, a constituit prin numeroasele și variatele sale bogății ,prin poziția geografică admirabilă ,un loc propice de dezvoltare a societății omenești.

Banatul a avut o istorie zbuciumată, a cunoscut stăpâniri diferite, dar bănățenii au rămas în ținutul lor de baștină.

În urma colonizărilor făcute, ponderea populației în Banat o formau românii ,ei fiind principalul factor producător de bunuri materiale și spirituale.

Ponderea însemnată a populației românești, în Banat este adeverită și de faptul că acest teritoriu a fost împânzit în sec. XIV-XV cu districte românești numeroase și bine organizate. Opt dintre ele erau districte privilegiate ,printre care se număra și districtul Caransebeșului, care avea o situație asemănătoare cu a celorlalte districte românești din Transilvania.

Elementul românesc își va menține și în secolele următoare preponderența în Banat ,cu toate suferințele și prigonirile ce s-au abătut asupra sa. O numeroasă populație românească este atestată și din vremea stăpânirii turcești asupra Banatului, în perioada 1552-1716.

Necontenitele războaie dintre austrieci și turci, de la sfârșitul sec.

al XVII-lea, au ca rezultat eliberarea Ungariei și a provinciilor românești din apusul Transilvaniei ,Banatul rămânând încă sub stăpânire turcească.

Înscăunarea stăpânirii austriece în Banat în anul 1718, a dus la împărțirea acestuia în 11 districte, populația românească fiind destul de numeroasă în aceste districte.

O bună conscripție a localităților românești din Banat ,pe la anii 1690-1700 se află în manuscrisul cu titlul ,,Conscripțio districtuum” (Conscripția districtelor), aflat în colecția Marsigli din Bologna. Satul Ezeriș aparținea districtului Bocșa.

Colonizările repetate de elemente străine, n-au reușit să modifice situația demografică din acest ținut. Astfel, în 1743,populația românească a Banatului trăia în 380 de sate ,din cele 542 câte cuprindea statistica fiscală a anului respectiv,iar în anul 1770 existau 181639 români din totalul de 317928 locuitori ai Banatului.

Rațiuni politice au determinat pe cei din conducerea imperiului austriac să treacă Banatul provincial sub administrația maghiară, între anii 1778-1780.Aceștia au împărțit Banatul în trei comitate: Torontal, Timiș și Caraș, dar pentru conducere au fost aduși nobili și funcționari maghiari.

În această perioadă satul Ezeriș avea 242 case și aparținea comitatului Caraș, districtului Vărșeț.

Populația românească din Banat își va menține aceeași pondere însemnată și în sec. al XX-lea.

Se constată că Banatul este un ținut incontestabil românesc, un lăcaș în care s-au păstrat cu sfințenie, în pofida vitregiilor timpului, tradiția și conștiința românească.

2.2. Ezerișul în istorie

Istoricul român A.D. Xenopol afirmă că satul Ezeriș se găsește pe locul vechiului castru roman Aizis sau Aixis , cetate întărită pe traseul parcurs de trupele romane în primul război dintre daci și romani, de la Berzovis spre Tapae „ De la Berzovia Traian la Aixis sau Azizis, cum îi zice Tabula lui Peutinger, si care nume pare a fi păstrat în Igirișul (lângă Fîrliug) de astăzi așezat după râul Bărsava”. Se pare că, trupele romane au trecut prin Valea Macovățului , distrugând totul în drumul lor. Aceste informații nu sunt documentate prin săpături arheologice sau date istorice precise , fiind o ipoteză a istoricului. La intersecția cu drumul Bocșa exista o fântână din timpul primei incursiuni romane (101-102) și atât pe hărțile militare silvice , cât și în toate schițele cartografice era sub denumirea de „fântâna romană”. Aceasta a fost acoperită în anul 1974, când s-a asfaltat șoseaua Lugoj – Soceni. Originea istorică a satului se pierde în negura trecutului îndepărtat. O versiune în legătură cu originea satului este cea auzită de la fostul inginer Cristen, șef de ocol silvic la Brebu, care a studiat arhivele din Viena. Acesta afirmă că, satul ar fi fost așezat în valea Zidita, ce se găsește la cca. 4 km de actuala așezare spre sud-vest. Satul avea numele de „Zecita” după zeciuiala pe care locuitorii o dădeau boierului. Unul dintre boieri, Xar de Ezer ar fi mutat satul pe locul unde se găsește astăzi, pe cotul brusc pe care-l formează vechiul drum roman Berzobis-Tapae, dându-i numele lui , de „Ezeriș”.

Prima atestare documentară este din anul 1319. Existau în valea Zidita urme de așezare și o deschizătură în deal, năpădită de vegetație , astupată în parte cu pământ , care seamănă a fi o gaură de mină probabil din vremea daco romană. În jurul acestei intrări sau făcut săpături. Între 1552 și 1718 nu avem mărturii documentare.

Totuși, din manuscrisul cu titlul „Conscripțio districtuum ” (Conscripția districtelor) aflat în colecția Marsigli din Bologna, reiese că Ezerișul aparținea districtului Bocșa prin anii 1690-1700.

La scurtă vreme după izgonirea turcilor din Banat, de către austrieci și instalarea acestora la putere, Ezerișul, împreună cu alte 72 de sate, aparținea districtului Vârșeț. În conscripția cabinetului secret din Viena, făcut în 1717, localitatea Ezeriș este menționată cu 52 de case, fiind socotită una din comunele mari ale districtului, de la începutul secolului al XVIII – lea.

Din „Statistica bisericilor din Eparhia Caransebeș” din 15 ianuarie 1757, publicată de I.D. Suciu în „Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului” reiese că Ezerișul avea 191 de case, iar în anul 1776 existau 242 de case.

Tot din această perioadă datează, pe raza satului, poduri peste ape, cel mai vechi pod de acest tip este cel care s-a construit în timpul domniei Mariei Tereza, cu prilejul trecerii acesteia prin Banat. Unul dintre poduri se află pe drumul spre Câlnic, în apropierea cantonului CFR, iar celălalt în Valea Lupilor, parțial distrus.

Rațiuni politice au determinat conducerea imperiului austriac să treacă Banatul provincial (aflat sub administrație civilă austriacă din 1751), sub administrație maghiară, între anii 1778 – 1780. Această schimbare a dus la împărțirea Banatului provincial în trei comitate: Caraș, Timiș și Torontal, Ezerișul aparținând comitatului Caraș, cercului Carașova.

Zona Banatului devine din nou, câmp de luptă între anii 1788 – 1790, când au reizbucnit conflictele militare între Imperiul Otoman și cel austriac. Războiul a adus cu sine foamete, boli, distrugeri de vieți omenești și de bunuri materiale. Nici ezerișenii nu au fost scutiți de aceste nenorociri, satul fiind ars în anul 1788, când locuitorii s-au retras din calea turcilor în pădurile de la Zleamăn, spre Ramna. Acolo, împreună cu locuitorii Fîrliugului, s-au luptat cu turcii, românii ieșind învingători. Ca urmare a acestui fapt, satul Ezeriș a primit titlul de Craivaroș și drepturile care îi reveneau acestui titlu.

În cronica Câlnicului, deoarece se pare că cea a Ezerișului a dispărut în cel de-al Doilea Război Mondial, se vorbește despre luptele cu turcii pe care locuitorii celor două sate le-au avut la locul numit Buza lui Vlad.

La Obârșia lui Balint – Cremenița, se găsește în deal o deschizătură adâncă de aproximativ 3 metri, despre care se presupune că ar fi fost un tunel de comunicare între cetățile turcești. Această informație nu este atestată documentar, ci a fost transmisă pe cale orală, culeasă fiind de la localnici.

În 1873, din confiniul militar se formează comitatul Severinului și incorporează comitatul Carașului sub denumirea de Caraș – Severin, acestuia aparținându-i și satul Ezeriș.

Banatul rămâne în continuare sub dominație austro-ungară. În jurul anului 1895, un brigadier silvic pe nume Bogdan Nicolae (urmșii lui fiind azi, fam. Berdacicu) a confecționat o bancă și o masă pentru popas, în vârful dealului Priod (la jumătatea drumului dintre Ezeriș și Bocșa). Acest loc se identifică și azi cu numele de „Scaunul lui Bogdan”, regăsindu-se, cu exactitate pe hărțile silvice actuale, la berna cu nr. 133 din U.P. V (Unitatea Amenajistică a Pădurilor).

În timpul Primului Război Mondial (1914 – 1918), bărbații din Ezeriș au fost încorporați în armata austro-ungară și au fost siliți să lupte pentru interese străine lor. În urma unui ordin au fost luate clopotele de cupru ale bisericii, pentru a fi prelucrate și transformate în muniție.

Lângă primăria din centrul satului a fost ridicat, în anul 1938, un monument pe care se află scrise numele eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Inițiatorii construirii acestui monument au fost: înv. Ioan Pătrașcu (președintele comitetului), preoții Lazăr Voin și Ioachim Jurca, primarul Petru Șofea, notarul Pantelimon Popa, încasatorii Petru Putnic, Nicolae Putnic, Dimitrie Vuia.

Dintre toți cei care au participat la lupte, 51 nu s-au mai întors. Aceștia sunt:

Antonie Bogdan 333

Vilmoș Roșca 136

Dimitrie Șofeia 64

Ianăș Stroia 37

Nicolae Stroia 37

Petru Drăgan 271

Ion Drăgan 40

Petru Imbrea 19

Anton Imbrea 19

Nicolae Nistor 206

Gheorghe Chincea 400

Traian Drăgan 354

Petru Drăgan 384

Nicolae Ștefoni 131

Dimitrie Ștefoni 266

Petru Rus 171

Nicolae Zuza 277

Petru Brândan 244

Petru Giurgianu 226

Dimitrie Răduleț 293

Ion Sârbu 173

Petru Oprea 332

Petru Ursu 228

Petru Jurca 351

Petru Sârbu 344

Simion Cata 241

Iosif Oprea 222

Petru Putnic 291

Voin Bătrâna 239

Ianăș Lucaci 208

Traian Putnic 338

Antănie Stoica 260

Nicolae Drăgan 312

Nicolae Putnic 330

Martin Ciorogariu 252

Anton Lucaci 139

Pavel Peica 22

Ianăș Necșa 82

Petru Necșa 83

Ianăș Stroia 99

Petru Gălan 399

Petru Drăgan 38

Anton Eremia 21

Ion Vrăbăț 130

Traian Necșa 170

Nicolae Ștefon 32

Anton Guruian 150

Nicolae Lungocea 90

Nicolae Stoica 297

Petru Priboi 79

Nicolae Ciurariu –

După Marea Unire de la 1918, Ezerișul intră în România Mare, iar în cursul lunii iunie 1919, autoritățile române preiau întreaga administrație din județul Caraș – Severin, primul prefect român fiind George Dobrin.

În anul 1939 au începu concentrările pentru armată, iar doi ani mai târziu a izbucnit al doilea război mondial. Nici de această dată ezerișenii nu au fost scutiți de nenorociri.

Pentru a reda cât mai concret aceste evenimente, prezentăm în continuare relatările domnului Nicolae Berdacicu (născut la 03.03.1920), veteran de război.

„Am început serviciul la 17 ani la U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reșița), ca ajutor de pădurar. La 18 ani am fost luat ca prim-militar pentru instrucție, care avea loc la Bocșa, în fiecare duminică, îmbrăcat în haine civile.

În toamna anului 1938, pe când eram la un depozit de lemne, s-a anunțat mobilizarea dată de Hitler.

Trei ierni am petrecut pe front: primul an în munții Tatra, apoi în Caucaz, iar al treilea an în Crimeea. În august 1942 am început armata în Rusia, în linia întâi. Am fost îmbarcați în trenuri până peste Nistru – Bug – Nipru. Primele lupte au avut loc la Kerch (peste Caucaz).

La început am deținut funcția de comandant de grupă, la 8 luni am fost avansat sergent, iar după 10 luni comandant de pluton. Din Crimeea am trecut în Caucaz, dar înainte de a pleca la război am conceput un plan de luptă.

Colonelul Ștefan Ghițulescu le-a vorbit sodaților în data de 31 mai 1942 astfel: „Dragii mei băieți, am venit în fața voastră, a contingentelor '42 și '43. mă adresez vouă, pentru că urmează să plecați acolo unde frații noștri mor și suferă de 6 luni. Trebuie să fiți mândri că suntem aliați la cea mai bună armată din lume – armata germană. Până balaurului roșu de la Răsărit nu-i vom rupe capul, nu vom avea liniște nici noi, nici voi, nici copiii noștri ”. Dimineața, la ora 8 preotul a împărtășit toți soldații.

Camarazii de front din Ezeriș, care mai trăiesc și azi, sunt: Șofeia Ion (Bujânca), în Tatra și Păleanu Petru (Pircu), pe frontul maghiar. Nu s-au mai întors de pe front următorii consăteni: Jurchița Nicolaei (Andrii), Drăgan Petru (Costa), Balint Petru (Fietoane), Ilia Petru (Bloju), Petrica Petru (Cârnu) și Bogdan Petru (Cireașă)”

Rezistența armată a fost inițiată și dezvoltată pe fondul unei puternice mișcări anticomuniste. Comuniștii, folosindu-se de forța oamenilor luau avutul țăranului român în contul așa-ziselor „datorii de război”. Atitudinea brutală și hrăpăreață a muscalilor ocupanți și a uneltirilor regimului comunist, ajuns la putere prin voința lui Stalin, jefuiau populația instituind un insuportabil bir pe tot ce se putea lua din ogrăzile oamenilor, generând astfel pacoste, revolte personale și de grup, chiar împotriviri cu arma.

Astfel, partizanii au început să se organizeze, reactivându-și cuiburile, frățiile de cruce și organizațiile din cadrul mișcării naționale, de la sate și de la orașe. Acestora li s-au adăugat militarii în rezervă sau care încă erau activi în armată.

Între anii 1946 – 1958, pe cuprinsul țării și județului Caraș – Severin de astăzi, au acționat numeroase grupuri de partizani. Cei mai cunoscuți partizani din Ezeriș au fost, Petru Ștefoni, Maria și Ion Cata (Păianu), care au aparținut grupului „doctor Vuc – Beg” din Zorlențul Mare.

Aceștia au fost condamnați la mulți ani de detenție grea (10 – 25 ani). Ion Cata a fost condamnat la moarte în același proces în care a fost judecat Beg, dar nu a fost executat până la 23 august 1959, când pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață, îar în 1964 a fost eliberat, odată cu toți deținuții politici prin Decretul 310/ 1964.

Pe teritoriul Ezerișului au avut loc numeroase înfruntări între partizani și comuniști. Astfel, Ion Lațcu (zis Chera) din Remetea Pogonici, care se ascundea prin pădurile din împrejurimi, a împușcat mortal pe unul dintre comuniștii veniți să ia cotele de la țărani.

Capitolul III.

Instituțiile

3.1. Biserica

Biserica și-a păstrat întotdeauna un rol important în viața unei comunități. Necontestată ca autoritate religioasă, biserica a rămas în același timp și principalul reper din punct de vedere moral și spiritual, iar preotul a fost și este păstorul sufletelor comunității.

Despre istoricul bisericii din Ezeriș s-au păstrat destule informații, deoarece preoții erau știutori de carte.

În ,,Statistica bisericilor din eparhia Caransebeș’’ din 15 ianuarie 1757, satul era înregistrat cu o biserică de lemn cu hramul Sf. Părinte Nicolae. Biserica a fost ridicată în anul 1742 sub conducerea episcopului Ioan Gheorghievici, preot paroh fiind Manea Popovici, bătrân de 90 ani.

În 1788, biserica a fost arsă odată cu satul, de către turci, lucru menționat de I. D. Suciu în ,,Istoria Mitropoliei Banatului’’, pagina 132: ,,Fiind arsă în războiul din 1788, biserica din Ezeriș a fost înlocuită peste 10 ani cu una de zid’’.

După cronica parohiei, construcția a început prin 1798-1799, după alungarea turcilor. Inițiator a fost Ianăș, feciorul lui Gavril Necșa, care ,,s-a pus chinez și prin a lui curaj s-a zidit această biserică din piatră, în doi ani, cu jețuri și moalăr cu tot’’(după cronică).

Așadar, biserica ,,Adormirea Maicii Domnului’’ datează din 1801. Pictura a fost realizată de Teodor Gherdanovici din Lugoj, după zidire, iar mai târziu de Filip Matei din Bocșa. Se pare că, tot Gherdanovici realizează și o icoană pentru biserică, în 1799.

Biserica a fost sfințită în 1802 de către episcopul Iosif Ioanovici Șacabent, iar în 1883 s-a făcut o reparație capitală, sub conducerea arhitectului Engelhar, înălțându-se zidurile cu un metru.

La început acoperișul a fost din șindrilă, apoi înlocuit cu țiglă, iar în 1883 cu tablă neagră.

Înainte de intrarea României în primul război mondial, se pare că au fost luate clopotele bisericii pentru fabricarea armelor, deoarece erau din cupru.

În anul 1914 s-a demolat vechiul turn, construindu-se actualul turn, iar șase ani mai târziu (în 1920) s-au cumpărat de la U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reșița) actualele clopote.

Deteriorarea acoperișului și a zidurilor, uzarea bolții de lemn au impus noi reparații. Astfel, în 1957 biserica a fost acoperită parțial cu tablă, iar în 1972 întreg acoperișul. În 1970-1971 s-a construit bolta din beton armat și tot atunci s-a introdus lumina electrică.

Multe din aceste lucrări s-au efectuat sub conducerea preotului Ioachim Jurca. Descendent din familie preoțească, acesta a fost hirotonit preot în 1926, distins cu brâu roșu în 1967 și hirotesit iconom în 1973. Tot din inițiativa acestuia, biserica a fost pictată de Elvira Dăscălescu din București în 1972-1973, când s-au făcut ușile de la altar, cele împărătești și cele diaconești, din stejar sculptat.

Binecuvântarea Î.P.S. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, s-a oficiat în 23 septembrie 1973.

Matricolele din 1791, protocoalele din 1783, menționează următorii preoți servanți la biserica din Ezeriș:

în 1788 Ianăș Păleanu, Florea Păleanu, Vasile Păleanu,

în 1836-1883 Ioan Oprea,

în 1856-1902 Nicolae Micloșină,

în 1855-1918 Mihai Ieremia,

în 1880-1919 Ioan Stoica,

în 1888-1924 Ioachim Jurca,

în 1922-1949 Lazăr Voin.

După cum reiese din aceste matricole, până în anul 1949, biserica din Ezeriș era slujită de câte doi preoți. Preotul Oprea, un neobosit luptător al cauzei naționale, a ajuns protopop la Timișoara și mai târziu director general la Banca Timișana. Cu un an înaintea plecării de la parohia din Ezeriș (1882), a ridicat o cruce, care se mai află în curtea bisericii. Pe cruce sunt inscripționate următoarele cuvinte: ,,Acesta santa cruce sa ridicatu cu spesele preotului Joanu Oprea la anul 1882 spre eterna memorie a sa și a reposatei sale soții Elena, apoi a fiului lor Joanu invețiatorul cu soția sa Eva și fiului Aureliu juristu, și a fiului lor Nicolae jude comunalu cu soția sa Elisaveta.’’

Celălalt preot, Lazăr Voin a studiat la Viena, beneficiind de o bursă Gojdu.

Preoților mai sus menționați, le urmează alții:

în 1950-1976 Ioachim Jurca,

în 1976-1977 Nicolae Pereș (în prezent protopop la B. Herculane)

în 1977-1983 Aron Ștaier,

în 1983-1996 Romulus Șandru,

în 1996-2001 Sorin Popovici,

în 2001-2006 până în prezent Florin Grozăvescu

Sub conducerea preotului Aron Ștaier, s-a construit casa parohială, aproape de biserică, unde se află și în prezent. Până atunci nu exista casă parohială, deoarece preoții predecesori erau localnici. La început, preotul Ștaier a stat în gazdă la familia Voică (Tomoane).

Preotul Romulus Șandru, originar din Mehadica a renovat fațada bisericii și a casei parohiale. Alte lucrări s-au făcut la cele trei troițe din sat, precum și la împrejmuirile cimitirelor. A adunat un grup de tineri, elevi de liceu, pe care i-a învățat cântări bisericești, colinde, precum și piese de teatru cu tematică religioasă. Aceștia, împreună cu preotul colindau de Crăciun casele oamenilor. Tot atunci, un grup de adolescenți îmbrăcați în costume care simbolizează împăratul Irod, magii, etc, au prezentat pe scena Căminului Cultural din Ezeriș piese de teatru religioase cu tema ,,Nașterea Domnului Iisus Hristos.’’ Datorită preotului Șandru, frecvența tinerilor la biserică a crescut, dar odată cu plecarea acestuia la o parohie din Reșița și grupul de tineri s-a destrămat.

Tânăr absolvent al Seminarului Teologic din Caransebeș, Sorin Popovici, numit preot în Ezeriș, a refăcut corul cu alți tineri, câțiva dintre aceștia elevii ai aceluiași Seminar. În timpul slujirii sale, s-a recondiționat mobilierul din biserică, picturile de pe soclul bisericii, precum și cele din pronaos.

La inițiativa preotului Popovici, biserica a fost vizitată de P.S. Episcopul Dr. Laurențiu Streza pe 21 septembrie 1997, acesta participând la slujba de vecernie.

Atât preotul Șandru, cât și preotul Popovici, au avut un rol important în îndrumarea unor tineri din sat să urmeze căile teologiei. Astfel, doi tineri, Cristian Dariciuc și Ion Ștefoni au devenit preoți, iar Ovidiu Mezeniuc și Petru Trainoschi studiază la Seminarul Teologic din Caransebeș.

Descendent din familie preoțească, preotul Florin Grozăvescu a reușit cu ajutorul comunității, în anul 2005, să asigure căldura în biserică printr-o centrală termică pe lemne.

3.2. Școala din Ezeriș (1776-2006)

În trecut, în Banat existau școli confesionale, în care se pregăteau copiii celor mai înstărite familii. Principalul obiect care se preda era religia.

În anul 1776 se face organizarea învățământului din Banat în baza legii administrative, dată de Curtea de la Viena. Guvernatorul României din acel timp dă ordin ca toate comunele care au biserică să-și clădească școală, la care să fie numiți învățători calificați. Astfel iau naștere școlile comunale, dar sunt prea puțin cercetate de elevi.

După cum rezultă din ,,Documentul de atestare bicentenară a mai multor școli, nr. 334/1776 din Arhiva Voivodinei'', printre școlile din județul Caraș- Severin atestate în anul 1776, figurează și școala din Ezeriș.

În luna august 1777, împărăteasa Austriei publică faimosul decret cunoscut sub denumirea de ,,Ratio educationes totisque rei litterarie per Regnum Hungariae et Provinciae eidem adnexas''. În realitate documentul nu este o lege, ci un complex de legi, de principii referitoare la învățământ, din care avea să decurgă sistemul școlar din Austria și țările de sub coroana habsburgilor.

Conform acestei legi, învățământul din Banat devine o problemă publică, iar școlile instituții publice. Acest decret prevedea ca ,, fiecare națiune să fie instruită prin școlile naționale.'' Aceste școli erau întreținute de comune, preoți și proprietari funciari, care erau obligați să le acorde tot sprijinul.

După cum reiese din statistica întocmită de P.Radu și D. Onciulescu, învățător în Ezeriș era Bogdan Vuia (anul 1781) și probabil tot în această perioadă, nefiind menționat anul, a fost și învățătorul Ion Hațegan.

În anul 1791, în comitatul Caraș existau 144 de școli. La această dată, școala din Ezeriș cu limbă de predare română, funcționa doar cu un număr de 43 copii, toți băieți, deși numărul copiilor apți de școală era de 338 (176 băieți, 162 fete). Numărul fetelor care frecventau școala era foarte redus în întreg comitatul Caraș.

Principala cauză a școlarizării reduse și frecvenței neregulate, o constituia sistemul social-economic și starea de sărăcie a locuitorilor.Tot din această cauză nu se puteau construi spații de școlarizare încăpătoare iar comunitățile nu puteau asigura întreținerea învățătorilor.

Conform tabelului întocmit de profesorul Ioan Wolf, reiese că numărul elevilor care frecventau școala din Ezeriș în anul școlar 1788/1789 era de 24, între anii 1795/1796 de 29, iar în anul școlar 1801/1802, 30 de elevi.

În anul școlar 1791- 1792, Vasile Nicolici, director școlar și inspector în comitatul Timiș, a ținut un curs pentru ,,preparanzii școlari'', în limba română și germană. Cursul a fost frecventat de 60 de tineri, dornici să devină învățători. Printre aceștia se numără și învățătorul Petru Draganovici, din Susani, care activa la școala din Ezeriș. La sfărșitul cursului s-a dat examen și au fost stabilite calificativele la fiecare obiect de învățământ studiat: metodica, aritmetica, caligrafia, scrierea după dictare, ortografia, catehismul, îndrumarea în comportarea morală, cântarea bisericească, limba germană.

În anul 1865 s-au constituit în Banat mai multe asociații profesionale ale învățătorilor care au contribuit la îmbunătățirea procesului instructiv de învățământ, la orientarea progresistă a învățătorilor, la creșterea solidarității lor, la promovarea culturii în masă.

Printre acestea un rol de seamă l-a avut Reuniunea Învățătorilor Români de la Școlile Confesionale Ortodoxe din Dieceza Caransebeșului, înființată la 9 aprilie 1869. În primul comitet de conducere executivă al reuniunii, a fost ales vicepreședinte un ezerișan, Ioan Oprea, învățător în sat până în anul 1893.

Acestuia i-a urmat la catedră învățătorul Iancu Străin până în 1904, apoi Ianăș Străin, care a stat până în anul 1918. Din anul școlar 1927-1928, școala din Ezeriș s-a numit Școală primară de stat, când învățătoare era Margareta Lissy. Învățătorul Ioan Pătrașcu, originar din Ezeriș, care a fost și directorul școlii, a activat între anii 1930-1952. Alături de acesta au mai predat următorii învățători: Theodor Turcu (originar din Văliug) între anii 1934/1936, Elisabeta Hramsavlievici 1936/1949 (soția referentului sârb Toto de la primărie), Rodica Albeanu (1949-1950 ), Elena Rusu (1950-1954), Petru Ienea (1952 – 1954).

În perioada 1954-1961 au profesat ca învățători Aurel Peia, originar din Ezeriș, precum și soția acestuia, Maria Peia.

Începând din anul școlar 1961- 1962 a luat ființă o școală de 7 ani, iar un an mai târziu 1962-1963 Școala de 8 ani mixtă. Astfel, la sfârșitul anului școlar 1964-1965, a absolvit prima promoție a școlii de 8 ani.

Din anul 1961, soții Peia au predat la clasele de gimnaziu. Domnul Peia a fost director până la pensionare (1974). Din anul 1971 doamna Peia revine la catedra de învățător până la pensionare (1987), în paralel deținând și funcția de director al Căminului Cultural

Deși pensionar, Aurel Peia a continuat ca suplinitor mulți ani, ocupându-se în paralel de biblioteca și partea cinematografică a Căminului Cultural.

Activitatea soților Peia a fost intensă, atât în școală, cât și în comunitate. Au servit cu dăruire școala din Ezeriș, au îndrumat cu pricepere, răbdare numeroase generații de elevi.

Un alt învățător care a servit școala mulți ani , a fost Mîndrea Petru, originar din Zorlencior. Acesta a venit în Ezeriș în anul 1961, a predat istorie un an, apoi a fost numit directorul căminului. A revenit la catedra de învățător în anul școlar 1968- 1969 până în 1997 când s-a pensionat.

După domnul Peia, directorii școlii din Ezeriș au fost următorii:

Broască Gabriel, profesor științe naturale (1974-1975)

Berdeiu Petru, profesor matematică (1975-1980)

Fîrcea Maria, profesor lb. română (1980-1984)

Cojocaru Elena, profesor istorie-geografie (1984-1988, 1992-1999)

Schinteie Maria, profesor matematică (1988-1992)

Vodiță Simona, profesor matematică (1999- în prezent).

Alte cadre didactice, exceptând pe cele menționate mai sus, care au activat la școala din sat mai mulți ani, au fost învățătorii: Tănase Ana, Roșoga Ion și Schinteie Constantin (din Soceni), Franț Monica și Mecheți Elena (din Remetea),profesorii: Vulpeș Maria -biologie, Ilia Ion -matematică, Olaru Raveca -lb. franceză (din Ezeriș), Rusu Violeta – limba română, Schnabel Persida – limba română.

Din cauza numărului redus de elevi, clasele de gimnaziu ale școlii din Soceni, au fost transferate la școala din Ezeriș, în perioada 1981-1992. Din același motiv, clasele primare sunt în regim simultan, iar din 2003 și gimnaziul.

Din cauza spațiului insuficient, comunitatea sprijinită de autorități, a construit încă o clădire între 1979-1980, cu patru săli de clasă, biblioteca și o magazie.

De-a lungul timpului, școala a suferit numeroase modificări, renovări. Cele mai recente au fost renovarea interiorului și exteriorului, introducerea apei curente (1997), asigurarea confortului termic printr-o centrală pe lemne (2003) și înlocuirea mobilierului aflat în stare avansată de degradare (2005).

Grădinița din Ezeriș, aceasta a funcționat abia din anul 1971, într-o sală a căminului, iar după 1990 a fost mutată în corpul actual. Prima educatoare care a activat în Grădinița P.N. Ezeriș a fost Mariana Lupșasca, între anii 1971-1976. Acesteia i-au urmat și alte educatoare, dar titulare au fost doar Elena Varcuș/Jurca, între anii 1977-1983 și Loredana Lupșasca din 1999 (fiica educatoarei Mariana Lupșasca),.

În prezent toate cadrele didactice ale școlii sunt calificate, dintre care șase sunt titulare.

3.3. Primăria

Din punct de vedere administrativ, comuna Ezeriș s-a încadrat ca și alte localități în unitățile administrative prin care a trecut. Până în 1948, primarii erau aleșii comunității, fără a conta nivelul de pregătire, ci doar prestigiul

acestora în sat. După 1948, primarii erau secretarii de partid ai organizației locale, impuși de criterii politice.

Din anul 1950, comunei Ezeriș îi aparține și satul Soceni, iar primarii și viceprimarii au fost din cele două sate sau aduși de autorități din alte părți. Aceștia sunt următorii:

Udrea Petru, primar din Soceni (1953-1960)

Marcu Petru, primar din Soceni (1960-1963)

Plosc Petru, primar din Ezeriș (1963-1965)

Imbrea Dănilă, primar din Ezeriș (1965-1967)

Bihoi Ion, primar din Ezeriș (1967 – 1969)

Foia Ion, primar venit în Ezeriș (1969- 1970)

Vulpe Dumitru, primar căsătorit în Ezeriș, (1970 – 1977)

Șofeia Miron, viceprimar și primar din Ezeriș (1977- 1978)

Drăgan Ion, viceprimar din Ezeriș (1970 – 1972)

Buzera Petru, viceprimar din Soceni (1972-1974)

Bugărin Petru, primar din Soceni (1978-1980)

Peica Petru, primar din Soceni (1980-1982)

Ițariu Nicolae, primar din Soceni (1982-1984)

Ignea Nicolae, primar din Reșița (1984 – 1986)

Marișescu Ion, primar din Padina Matei (1986 – 1988)

Filca Marian, primar din Reșița (1988 – 1989)

Ciovela Ion, primar din Ezeriș (1990-1996)

Peica Petru, viceprimar din Soceni (1992-1996)

Bucateș Nicolae, primar din Soceni (iulie-decembrie 1996)

Bagiu Petru, primar din Ezeriș (1996- 2000)

Rusu Ioan, viceprimar din Soceni (1996-2000); primar (2000 – în prezent)

Ștefoni Ion, viceprimar din Ezeriș (2000-2004)

Grecu Florin, viceprimar din Ezeriș (2004- în prezent)

În continuare amintim câteva din acțiunile întreprinse de Primăria Ezeriș, în vederea reabilitării unor instituții, drumuri, etc.

Primarul Nicolae Bucateș a demarat în 1996 lucrările de renovare a fațadelor școlii, a dispensarului, precum și introducerea apei curente în aceste instituții. După decesul acestuia, lucrările au fost continuate de următorul primar, Petru Bagiu.

Sub conducerea primarului Ioan Rusu și a viceprimarilor Ion Ștefoni și Florin Grecu au avut loc ample lucrări de renovare a unor instituții: Primăria, Căminul Cultural din Ezeriș și Soceni. O investiție importantă a fost asigurarea căldurii prin montarea centralelor termice, pe lemne, la școala din Ezeriș, la dispensarul și biserica din sat.

Prin Programul SAPARD, , s-a obținut Proiectul de pietruirea drumurilor comunale și regularizarea pârâului Tău, în anul 2004 cu finanțare nerambursabilă.

În anul școlar 2005-2006, în școala din Ezeriș a fost înlocuit mobilierul aflat într-o stare avansată de uzură.

3.4. Alte instituții

Pentru ocrotirea sănătății cetățenilor a luat ființă o circumscripție sanitară, încadrată cu medic și personal sanitar. Astfel, în anul 1963 s-a început construcția unui dispensar uman, precum și locuință pentru medic din fondurile Sfatului Popular Regional Banat, cetățenii depunând doar munca necalificată, iar în 1964 a fost dat în folosință.

Astfel acțiunea de prevenire a îmbolnăvirilor a fost mult ușurată, iar tratamentele s-au putut efectua în sat, nemaifiind nevoie de deplasări în alte unități sanitare.

Dintre medicii care au activat la Dispensarul din Ezeriș, amintim: dr.Corbu Ion, dr. Tamaș Ana, dr. Stepan, dr. Aurel Peia. Acesta din urmă, originar din Ezeriș, fiul învățătorilor Peia Aurel și Maria, activează și în prezent. Asistentă medicală este tot o fiică a satului, Domnica Bogdan care împreună cu medicul, de două ori pe săptămână profesează și în satul Soceni.

Locuitorii satului Ezeriș au hotărât ca prin muncă voluntară să-și construiască un locaș de cultură. Într-adevăr după eforturi de muncă încordată au reușit ca în ziua de 30 decembrie 1962 să sărbătorească darea în folosință a Căminului Cultural.

În trecut, la Căminul Cultural se desfășurau diferite activități culturale: spectacole, serbări, filme, baluri de sărbătorile de iarnă, iar în prezent au loc doar petreceri (nunți, botezuri, aniversări). Acolo exista și o bibliotecă comunală, de care se ocupa învățătorul Aurel Peia; tot el realiza și proiecțiile cinematografice, în zilele de sâmbătă și duminică.

Directorii Căminului Cultural Ezeriș au fost învățătorii Petru Mândrea, Maria Peia și profesoara Maria Fârcea

O altă realizare a locuitorilor din Ezeriș o constituie electrificarea satului în anii 1954-1955, cu ajutorul statului, a muncii voluntare și a contribuției bănești a acestora, reușindu-se ca, în numai doi ani, să se termine această lucrare irealizabilă în trecut.

Calea ferată a fost construită în anul 1938 pe traiectoriile Ezeriș-Reșița, Ezeriș- Caransebeș, Ezeriș- Bocșa., când a funcționat și primul tren personal. Probabil din acea perioadă datează și gara, construită din piatră, care se află la 2,5 km de sat.

Între anii 1960-1989, navetiștii din satele învecinate (Fîrliug, Dezești, Remetea, Scăiuș), muncitori la fabricile și uzinele din Reșița călătoreau cu trenul luat din gara Ezeriș. După Revoluția din Decembrie 1989, muncitorii rămânând șomeri și întorcându-se la agricultură, numărul călătorilor s-a redus considerabil. Ca urmare, în anii 2004-2005, gara a fost desființată, devenind haltă.

În comuna Ezeriș, a luat ființă în anul 1976 o Stație de mixtură bituminoasă, care produce bitum necesar asfaltării și reparării drumurilor și podurilor.

3.5. Viața economică. Ocupațiile

Pentru o comunitate, indiferent de poziția geografică sau de împrejurările istorice, cea mai importantă latură a vieții sale este cea economică. Oamenii acestor locuri, ca de altfel în general cei din Banat, au pus întotdeauna o mare bază pe partea materială.

Calitatea solului și conformația majoritar deluroasă a zonei au determinat ca principalele ocupații să fie creșterea animalelor, pomicultura ți cultivarea plantelor.

Între hotare , pământul satului cuprinde 4433 ha: 481 ha arabil, 2084 ha pădure, 826 ha pășune, 731 ha fânețe, 178 ha livezi, 12 ha ape și stuf, 11 ha drumuri, construcții 141 ha și 17 ha teren neproductiv.

Singura ramură mai productivă a fost creșterea animalelor: vaci, cai, oi, porci. O parte din locuitori se ocupau cu cărăușia și ca muncitori la fabricile, uzinele din Reșița.

Bogățiile solului sunt livezile cu pomi fructiferi, pășuni, păduri de diferite esențe de foioase, iar ca bogății ale subsolului putem enumera: piatra de var, piatra de construcții și minereul de fier.

Apropierea satului de Reșița industrială, i-a determinat pe mulți locuitori să lucreze în fabrici, uzine, între anii 1960-1989. După 1990, situația economică i-a dus la întoarcerea la agricultură. Tot atunci, locuitorilor satului le-au fost redate pământurile, animalele, iar din fostele grajduri, amenajări ale C.A.P., I.A.S., S.M.T. nu a mai rămas nimic.

Agricultura se face acum, ca și altădată cultivând porumb, grâu, orz, cartofi, sfeclă, iar legumele se cultivă mai ales în grădinile caselor. Pe lângă uneltele tradiționale din gospodării, există utilaje agricole ce oferă posibilitatea unei agriculturi mai productive: cca 43 tractoare, 1 combină, utilaje de ierbicidat, greble de tractor, remorci, pluguri, discuri, camioane, motocositori, mori de măcinat porumb.

Creșterea unui număr mare de animale a determinat pe unii locuitori să-și construiască sălașe, acolo unde era concentrat mai mult pământ. La sălașe sunt ținute animalele, mai ales pe timpul iernii.

Nivelul de trai este reflectat și de faptul că, în posesia locuitorilor se află în prezent 63 autoturisme, o brutărie, 3 magazine, un bar, o tâmplărie, o seră de legume și flori.

3.6. Populația

Cu o suprafață de 40 km2, comuna Ezeriș se încadrează în categoria satelor mijlocii. Satul se află pe ruta Lugoj – Reșița, D.N. 58

Dacă ne raportăm la numărul de case și locuitori de-a lungul timpului, se observă fluctuații. În jurul anului 1820, după statisticile austriece, populația satului a fost de peste 2000 locuitori.

În anul 1886, din ,,statistica credincioșilor români ortodocși și a caselor acestora din localitățile eparhiei Caransebeșului’’, reiese că Ezerișul avea 350 de case, locuite de 399 familii – 1638 persoane: 840 bărbați, 788 femei.

În anul 1964, populația întregului sat se ridică la peste 1051 locuitori, iar în prezent la 676 persoane, 280 locuințe și 226 gospodării.

Se observă foarte ușor scăderea vertiginoasă a valorilor sporului natural, din cauza scăderii natalității și creșterii alarmante a mortalității. Situația pe anul 2005 se prezintă astfel: 8 nașteri și 15 decese.

Populația satului este formată din români și aproximativ 10 familii de rromi. Din punct de vedere al structurii confesionale, locuitorii de religie ortodoxă sunt majoritari, 8-9 familii fiind penticostali sau baptiști.

Capitolul IV.

Etnografia

4.1. Obiceiuri legate de nașterea pruncilor

Un proverb străvechi spune, ,, mulțimea copiilor, averea românului” . Nașterea a fost întotdeauna un prilej de bucurie pentru orice cuplu proaspăt întemeiat.

Pentru bănățeni valoarea unei nașteri ia alte conotații, întrucât majoritatea au adoptat după ,,modelul nemțesc’’, doar o singură naștere sau cel mult două, pentru a nu fi în pericolul de a se împărți averea. Dar cu toate acestea, existau și familii care nu țineau cont de acest principiu. Pentru femeile din vechime, sterilitatea sau neputința de a avea copii, era o mare pedeapsă, fiind considerate de comunitate pedepsite de Dumnezeu. Acestea, pentru a avea copii mergeau pe la mai multe mânăstiri și biserici, pentru a li se citi rugăciuni. Femeile care făceau avorturi pentru a nu avea copii, se zicea că în cealaltă lume le sug șerpii de sâni.

Datorită faptului că bănățenii aveau unul sau doi copii, rar depășindu-se acest număr, au fost determinați să aibă mare grijă de ei, iar din această mare grijă s-au născut tot felul de superstiții și tradiții pe care mama sau o altă persoană din familie trebuie să le îndeplinească, pentru a feri copilul de boală sau de ,,lucrările celui rău”.

Așadar încă de la naștere se cunosc astfel de tradiții. Atât în trecut , cât și în prezent moașa are numeroase atribuții. Femeile din vechime nășteau acasă, fiind asistate de moașă, care tăia ombilicul copilului. Tot ea îi făcea prima scaldă, turnându-se în văniță sub forma crucii apă sfințită, pe care nașa o aduce de la biserică, fire de busuioc, tămâie, care să-l ferească de duhurile rele. După baie, dacă soarele a asfințit, nu se scoate apa din cameră până a doua zi, când este aruncată la flori sau la rădăcina unui pom.

În prezent femeile nasc în spitale, dar tot moașa aduce mama și copilul acasă, îmbrăcat în haine noi. Apoi trei zile îi aduce proaspetei mame mânca-re gătită.

Copilul nu se scotea din casă până la botez și nici nu se lăsa singur. În pătuțul copilului se puneau fire de busuioc, o icoană sau o carte de rugăciuni și un cuțit ,,ca cel rău să nu se apropie de el, iar în cazul în care vrea să se apropie, să se taie’’. Copilul avea legat la mâna dreaptă o ață roșie, pentru a fi ferit de deochi. Tot împotriva deochiului li se tăia vecinilor , cunoscuților care veneau cu daruri la nou-născut o șuviță de păr sau ațe dintr-o haină.

Dacă copilul se îmbolnăvea i se descânta astfel :

,,Fugi gigiochi dintră ochi

Dintră sprâncene,

Dintră toate osciurelele,

Din creii capului,

Din zgrâșiul nasului,

Din fața obrazului,

Din somnul lui,

Șăgerea lui,

Sângele lui,

Cum să duce fumul pă coș,

Gunoiul în bucluc.

Cum să dăsparce noapcea dă zî

Și zâua dă cătră noapce

Așa să să dăspartă

Rălile , ogârsălile,

Să să ducă- n munțî

Cu piatră mușchiată,

Unge nu-i cocoș cântător,

Pasăre cântătoare

Șî iarbă verge.

Acolo să-ș’ facă masă, casă

Pământ dă umblat

Șî loc dă stat,

(Numele) să rămână curat, luminat,

Ca Maica Domnului care l-a lăsat.

Io, dăscântătoare,

Maica Domnului lecuitoare.

Io pun dăscântecul,

Maica Domnului să pună leacul.”

Se pune într-un pahar apă și tămâie, care se ține într-o mână, iar în cealaltă un cuțit ascuțit, cu care se face semnul crucii în apă.

La sfârșitul descântecului se ia jar din cuptor și se spune:

,, Cum se stâmpără cărbunii în apă, așa să se stâmpere rălile, durerile de la (numele) să rămână curat, luminat…..să pună leacul’’.

Cuțitul se pune la balamalele de la ușă, iar copilului mama îi face cruce cu apa din pahar.

4.2. Obiceiuri legate de botez

Botezul se face la cel mult 40 de zile de la naștere. Prin botez, copilul devine membru al Bisericii lui Hristos.

Hainele de botez sunt cumpărate de nașă și în mare parte sunt de culoare albă. La plecarea spre biserică, numărul persoanelor trebuie să fie impar.

Există o tradiție care oprește mama să participe la acest act, copilul fiind dat pe mâna părinților spirituali. Cât timp copilul este cu nașii la biserică, mama trebăluiește prin casă, pentru ca pruncul nou botezat să le deprindă pe toate și să fie dibaci în tot ceea ce face. Dacă pruncul este fetiță, mama face treburi specifice unei femei: gătește, face curățenie, coase, se aranjează, citește, iar dacă este băiat specifice unui bărbat: repară mașini, taie lemne, îngrijește animalele, citește.

La întoarcerea de la biserică, copilul este dat mamei pe geam. Mai există o tradiție ca, batista cu care este miruit copilul de preot să nu o vadă mama, în caz că nu mai dorește să nască .

Apoi urmează masa în cinstea pruncului, căruia înainte de miezul nopții i se aduceau daruri.

Credințe:

Pentru ca o femeie însărcinată să afle dacă va naște băiat sau fată, se fac următoarele încercări:

Se leagă la ochi și este pusă să aleagă un cuțit sau o foarfecă: dacă alege cuțitul, va naște băiat, iar dacă alege foarfeca, va naște fată;

Pe neobservate i se pune sare pe cap femeii însărcinate: dacă prima dată va pune mâna la cap, are fată, iar dacă pune mâna la burtă, are băiat.

Scutecele spălate ale copilului trebuie strânse de pe sârmă înainte de asfințit pentru ca acesta să nu viseze urât și pentru a-l apăra de rele;

Scalda copilului (apa în care a fost scăldat) se aruncă într-un loc curat;

Femeia lăuză să nu meargă după apă la fântână timp de 6 săptămâni, că o spurcă;

O femeie însărcinată nu este bine să fure, pentru că nou născutul va avea semne pe corp. De asemenea, nu este bine să se mire sau să se sperie de ceva;

Copilul nebotezat nu este bine să-l lași singur în cameră;

Dacă nu este botezat, nu este bine să-i descânți;

Când vine cineva să vadă copilul nebotezat, este bine să-i lase o scamă din bluza sa ori fire de păr c a să nu-i fure somnul copilului;

În timpul botezului mama copilului rămâne acasă și face diverse lucruri în gospodărie pentru ca el să fie harnic și priceput;

Când iese copilul din biserică, nașa scutură puțin clopotele, ca nou născutul să aibă glas plăcut precum al clopotelor;

Lumânarea de la botez se pune la geam;

4.3 Obiceiuri legate de căsătorie

La fel ca și nașterea și botezul, căsătoria reprezintă un alt prilej de bucurie și de veselie pentru bănățeni. Ca în toate zonele țării și în Banat existau și încă se mai păstrează unele tradiții legate de logodnă și nuntă, obiceiuri ce erau păzite cu sfințenie din generație în generație, fie din motive subiective, fie obiective, datorită mentalităților comunității respective.

Pentru înfăptuirea nunții, părinții ,, cinărului’’ trebuiau să meargă la casa ,,cinărei’’, în pețit, pentru a discuta cu părinții acesteia dacă sunt de acord să o mărite cu feciorul lor. Cei ce mergeau în pețit erau întotdeauna în număr impar și erau așteptați de părinții fetei, care pregăteau o masă. Tot atunci se stabilea data logodnei și a nunții.

,,Căpara’’ se făcea întotdeauna la casa fetei, chiar dacă mergea noră sau nu. Nașii erau ai mirelui, doar dacă acesta nu avea, se puneau nașii miresei. Tot acum, mirele îi dăruiește miresei verigheta. Mirii poartă în acea zi haine cumpărate de viitorii socri. Unele cupluri în ziua logodnei făceau căsătoria civilă.

Nu la multă vreme urma nunta, care era anunțată cu trei săptămâni înainte la biserică. Cu o săptămână înainte de nuntă, mirii se împărtășeau la biserică. Tot în acea zi două femei, rude cu mirii chemau oamenii din sat la nuntă.

În ziua nunții , ,,giverii’’ mergeau după nași. La nași se află deja muzicanții, ,,stăghișul” și ,,iapa”. Nuntașii erau serviți cu țuică și prăjituri, apoi plecau împreună după mireasă.

Odată ajunși aici, doi giveri încredințau mireasa, mirelui și nașilor. În momentul în care givărul rostea următoarele cuvinte, „Iartă-ne nașule și ne alduiește”, mireasa înainta câte un pas, iar nașul răspundea astfel, „Vă iert, vă alduiesc și în grija lui Dumnezeu vă las”. După repetarea de trei ori a acestui moment, nașul, cu ajutorul unei cârje așează după gâtul miresei „sovunul”

Înainte de a pleca la biserică, o femeie în vârstă îi tămâiază pe miri, apoi îi pune să treacă peste jar cu tămâie. Mirele este dus la biserică de două fete (surorile lui sau ale miresei), iar mireasa de doi băieți(frații ei sau ai mirelui ).

Logodna se făcea în fața ușilor împărătești, acest obicei păstrându-se și acum. Apoi la cununie, după ce preotul pune mirilor cununile pe cap, mamele mirilor le prind în spate ,, sovunul’’.

Mireasa era îmbrăcată în alb. Pe cap purta o năframă brodată sau cusută cu dantelă-un colț se lăsa pe spate și celelalte se prindeau până după ureche, părul fiind făcut coc. ,, Cotrințele” erau brodate în relief, cea din față fiind mai lată decât cea din spate. Mirele era îmbrăcat în izmene, cămașă, legați la brâu cu ,,prașchie” încălțați cu cizme înalte.

La ieșirea din biserică, mirii împreună cu nuntașii joacă hora, apoi se îndreaptă spre casa unde se ține nunta. Acolo mireasa se urcă pe o masă, împrăștiind boabele de grâu dintr-un ciur, la sfârșit aruncându-l peste cap și pe acesta. Se spune că, dacă lovește o persoană de sex feminin cu ciurul, va naște fată, iar dacă este de sex masculin un băiat.

În mijlocul ,,vorețului”este pusă o masă cu bunătăți, unde stau mirii și nașii. Aceștia împreună cu ,,goșcii” intră la masă, iar ceilalți nuntași se distrează. Spre seară cu toții așteptă sosirea căruței cu zestre.

Următorul eveniment important din cadrul nunții este ,,strâgarea șinstălor”, adică dăruirea mirilor. Rudele mirilor aduceau banii prinși pe un schelet de lemn și împodobit cu față de masă, numit „pom cu bani”. Apoi se cânta ,,Jocul miresei’’ unde mireasa era jucată pe bani .

Pe vremuri nunțile țineau două zile, de duminică până luni noaptea. Luni, la ,,Gostâie”, nuntașii mergeau cu daruri la nași, iar mai târziu la o fântână sau la râu. Mirii duc o găleată împodobită cu o ,, șcergură”, în care iau apă și udă nuntașii. Nunta continuă acasă până marți dimineață.

4.4. Obiceiuri legate de înmormântare

În Banat cultul morților nu este așa de dezvoltat precum în Oltenia sau în alte zone ale țării, dar se poate observa cu ușurință credința bănățenilor în viața de apoi și în învierea morților. Această credință a fost transmisă de la o generație la alta, iar obiceiurile legate de aceste momente , au fost amplifica-te pe parcursul timpului.

Conform credințelor populare există anumite semne, care prevestesc moartea cuiva. Persoana poate să fie din casă sau din împrejurul unde se arată astfel de semne:

pocnirea unor obiecte din casă,

spargerea farfuriilor, oglinzilor,

căderea unei oglinzi sau a unei icoane și spargerea ei,

cântecul cucuvelei în apropierea casei

visul cu morți din familie.

După credința și spusele oamenilor, moartea dă de știre prin diferite semne, atât rudelor, cât și celui ce are să moară.

Ritualurile încep în timpul agoniei muribundului, când cineva din familie îi pune în mână celui ce își dă ultima suflare o lumânare împletită în trei . Aceasta se ține aprinsă până ce și-a dat duhul, apoi este folosită la toate pomenile până la un an.

După ce se constată decesul, acesta se ține trei ore în locul în care a murit, apoi îl spală, îl îmbracă și îl pune pe masă fără sicriu. Masa este împodobită cu ,,ponevi’’, ,,măsai’’, la cap se pune o pernă albă brodată, umplută cu paie. Sub mort se așează un cearșaf alb, iar peste altul mai subțire, numit ,,sălie’’. Pe pieptul decedatului se află pe o farfurie o lumânare sub formă de colac, numită ,,lumânarea de stat’’ și crucea de la biserică.

Un alt ritual este ,, chicitul mortului’’(aranjatul) în ,,săcrin’’, când acesta este dezlegat la picioare de cel care l-a legat. În sicriu se pun următoarele lucruri: rug, tămâie, fosfor de la chibrituri, mac (,,să numere ca să nu mai vină acasă’’), 44 de monede pentru a plăti la vămi și păpuși făcute din hainele vechi ale mortului. Păpușile se fac în funcție de numărul membrilor din familie rămași în viață, pentru a nu-i fi mortului dor de aceștia și a-i lăsa în pace.

Sub sicriu se pune o scândură, din care la ieșirea mortului din casă se face un podeț, zicându-se ,, să-i fie trecătoare’’. În camera în care se află răposatul se acoperă oglinzile cu pânză albă, iar la fereastră se pune o cană cu apă. Se zice că nu e bine să scoți gunoiul din casă până la înmormântare .

În acest timp, femeile din sat vin cu pomană: făină, flori, lumânări ,,numite’’ morților din casa lor, iar seara vin la ,,păzit”. Până la înmormântare, ,,crâsnicul’’ bisericii trage ,,arngul’’ cel mare de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara.

În trecut exista obiceiul, ca la răsăritul soarelui un grup de femei să cânte un bocet numit ,, Zorile’’, care avea următoarele versuri:

,,- Scoală, scoală,

Cocoșii or cântat,

Golâmbii or zburat,

Zorii mi s-or vărsat,

Trandafire, fire,

Rău ieșiși la fire.

Ce te-ai zăbovit

De n-ai înflorit,

Dă ieri gimineată

Până dă dăzneată?

– Io m-am zăbovit

Dă n-am înflorit

La-l suflet privind

Pân` s-o despărțit

Sufletul din oase

Din lumea frumoasă,

Din lumea cu soare

Din vânt cu răcoare

Și din pomi cu floare,

Din api curgătoare.

– Trandafire, fire

Dă ce ce-ai grăbit

Dă ai înflorit

Mai dă dimineață

Ca ieri dimineață?

– Dar eu m-am grăbit

Dă am înflorit

Vremea m-o venit

Ție dă pornit

Jos către apus

Unde-i soare ascuns

Unde-s toate flori

Cu toate surori.

Floarea soarelui –

În poarta Raiului

Unde-s mirosele

Seara o ploiat

Noaptea o săninat,

In zori bruma o căzut

Miroase or pierdut.

Suflet despărțit

Mai dă tot zmăcnit

Cătră rai pornit.

Pleacă și se duce

La mare ajunge

Vine marea mare

Vine în tulburare

Vine greu urlând

Lumea spăimântând

Unda ei aduce

Lumea s-o apuce

Tot Molin Călin

Brazi din rădăcini

La vadul mărilor

La bradul zânelor

Sufletul ajungea

Dă brad se ruga:

– ,,Brage să-mi fi frace

Inima ți-oi bace

Încinge, încinge,

Trupinele tele

Să trec peste ele.

Eu nu le-oi încinge

Să le poți cupringe.

Vidră lătrătoare

Dă oameni răpitoare

Eu nici n-oi clăci

Până ce-or sâmțî

Și ei ce-or lătra

Tu ce-i speria

Și în mare vei cădea

Și mi ce-i îneca.

Marea într-aia parce

Și lumea o dăsparce

Ca să fie pace.

Punce prăstă mare

Să fie trecătoare.

Paș, suflete, paș

Prântră mult năcaz

Că doar, doar vei trece

Și doar vei petrece

Cu rugare mare

Și-ale șapte vame

Și iar să ce duci

Pân' ai să ajungi

Unde drum se-nfrânge.

Drumul jumătace

Calea să dăsparce

La cea salcă mare.

Mare și-i rotată

Și-i cu frunza lată.

Ș-acolo să stai

Și sama să iei

Să n-o iei în stânga,

Că în mâna stângă

Îi o cale strâmbă

Strâmbă și urâtă

Cu lacrimi stropită;

Strâmbă ș-astupată

Cu lacrimi udată.

Tot într-aia parce

Îs câmpuri arace

Cu spini sămănace.

Ea nu are milă

Îți ia pașu din mână.

Numai tu s-o iei

În mâna gireaptă

Cum firea-ți arată

C-aia-i calea dreaptă.

Și-s câmpuri frumoasă

Tot cu flori alesă.

Tu flori vei alege

Doru ți-l petrece.

Tot într-aia parce

Îs câmpuri arace

Cu flori sămănace

Și sama să iei

Că-n două răzoare

Este cât o floare

Floare la pământ

N-atinsă de vânt.

Floare la răcoare

N-atinsă de soare.

Alea să le iei

Să nu le mai dai

C-alea-s flori din rai

Și iar să ce duci

Pân’ ai să ajungi

L-al măr dă Sâmpetru

Și al lui Sămedru.

Vârful sus pră ceri

Poale jos pră mări

La vârf înflorit

La poale –mpupit

Florile-s d-argint

Cum nu-s pă pământ.

Jos la rădăcină

Îi lină fântână

Și-i scamn dă ogină

Și-i Maica Mărie.

Roagă-ce dă Ea

Apă ca să-ți dea

Ea apă ți-o da

Lumea vei zuita

Și flori vei culege

Dorul și-l petrece

Și iar să ce duci

Până dai s-ajungi

La mândră răchită

Că-i frumos chicită

La masă-nflorită

Ea-n haină- aleasă

În haină de mătasă

Ea șăge la masă.

Ea șage și scrie

Prai vii dintr-ai morți

Le face socoți

Le samnă-a lor sorți

Roagă-ce dă Ea

Cu-ăi vii ce-o scria.

Mă tem că n-o vrea

Coala i s-o umplut

Condei ș-o pierdut

Dacă n-o vrea

Roagă-ce dă Ea

Drum ți-o arăta

Și iar duce, duce

Pră cărări bătuce

Pân’doar, doar vei ajunge

În poarta Raiului

La floarea soarelui

Acolo să ce oprești

Să mai odicnești.

S-aștepți cu răbdare

Ceas dă răntunare

Ceasu o sosi

Napoi vei veni

Și vei înturna

Și ce-om mai vedea

Când cerbii or ara

Tutche or sămăna.

Pămânce, pămânce,

Dă astăzi năince

Tu să-mi fii părince

Să nu ce grăbeșci

Să mă putrezăști

Că eu ție-ți dau

Spatele da mele

În brațele tele

Napoi nu mai iau

Țâțâșoara mea,

Subsioara mea.

Amin

Un rol important la înmormântare, precum și la pomeni îl are o femeie în vârstă, ,,făcătoarea’’, care numește tot ce se dă de pomană mortului cu ,,pristolnicul’’.

Din ziua decesului se începe ,,prânzișorul’’, adică dimineața și seara se cheamă la masă vecinii (de obicei copii). La o săptămână, prânzișorul (mâncare în oale noi, scaun și masă, față de masă) este dus unui vecin sau unei rude. Făcătoarea spune următoarele cuvinte atunci când numește masa și scaunul:

,, Să-i fie masă de mâncat și scaun de stat’’.

După scoaterea mortului din casă, cineva sparge farfuria în care a fost lumânarea de stat, iar masa pe care a stat acesta o întoarce cu picioarele în sus.

În drumul spre biserică, apoi spre cimitir, cortegiul funerar face ,,ogină’’( popas ) la toate intersecțiile.

După înmormântare, trei femei rămân la mormânt pentru a înconjura groapa cu câlți de cânepă, pun cuie ruginite și tămâiază. Tot ele tămâiază încă două zile, apoi ritualul este continuat încă șase săptămâni de un membru al familiei. Bărbatul care începe să sape groapa, primește găleata cu apă , din care s-a stropit în urma mortului.

O altă tradiție este de a ,, slobozi izvoarele’’. Există patru tipuri de izvoare:

1. izvorul de spălat, care se dă unei rude în prima duminică după înmormântare. Acesta cuprinde: lighean, săpun, prosop, cană și se dă peste mormânt,

2. izvorul de cale, care se poate da la înmormântare sau la pomana de șase săptămâni. Atunci se dă o găleată, șase ,,pupi”, prăjituri, suc.

3. izvorul de lapte(facultativ) cuprinde o oală cu lapte, brânză, față de masă, șase colaci, prăjituri, dulciuri, suc.

4 izvoarele de apă se pun astfel:

– la șase săptămâni patru izvoare (două de dimineață,

două de seară)

– la jumătate de an două izvoare

– la un an un izvor.

Cele care se slobod la șase săptămâni se numesc se făcătoare zilnic, zicând: ,,să se ducă la sufletul (numele mortului) la prima masă de dimineață (sau numele izvorului respectiv), în loc luminat, în loc cu verdeață.’’ Un izvor de apă cuprinde: o farfurie cu prăjituri, șase colaci, dulciuri, găleată, cană, prosop sau fașă de masă.

Tradiția de a slobozi izvoarele este următoarea: pe un pârâiaș făcătoarea dă drumul unui colac în care este înfiptă o lumânare, iar dacă se face acasă i se dă drumul colacului pe o scoarță de tei, zicând: ,, cum izvoare apa din izvoare, așa să izvorască izvorul de….

(numele izvorului)”.

La fiecare pomană se pun oale, farfurii noi cu mâncare, tacâmuri, pahare, căni, care se numesc și se împart vecinilor, rudelor. Tot de pomană se dau cinci bețe crestate la capăt sub forma crucii și împodobite cu flori.

În Ezeriș este obiceiul să se pomenească morții la ,,Ispas’’

(a eroilor căzuți în lupte),la ,, Arangel’’, precum și în posturile mari de peste an.

4.5. Sărbători, credințe și obiceiuri populare

IANUARIE

6 ianuarie,Boboteaza – Bocezul,

Preotul și credincioșii merg la râu pentru a sfinții Aghiasma mare. Înainte de această mare sărbătoare, preotul, cantorul și crâsnicul merg prin sat să sfințească casele. Atunci fetele se întrec să rupă un fir de busuioc din buchetul preotului, pentru a-l pune sub pernă în noaptea de Bobotează ca să-și viseze viitorul soț. În trecut, în seara de bobotează se organiza balul Ionilor când erau sărbătoriți toți cei care purtau numele Ion.

30 ianuarie, Sfinții Trei Ierarhi – Treierașii.

FEBRUARIE

2 februarie, Ziua ursului, Străcenia.

În această zi se făceau cotoroage (răcituri). se strângea apoi untura de pe cotoroage, iar vara se ungeau cu ea animalele ca să nu fie înțepate de muște.

MARTIE

9 martie, Cei 40 de mucenici, Sîmții.

Pe nemâncate, se ocolește casa de trei ori cu folomoc aprins pentru a feri casa de șerpi și ploșnițe. șomoiocul este păstrat în casă de la lunea curată a anului anterior.

25 martie, Bunavestire, Blagoveșcenie sau Blagoveșceana

În această zi se dă de 42 de ori cu ciocanul în pământ ca să iasă căldura. oile se ocolesc cu tămâie.

FEBRUARIE – MARTIE – APRILIE

Zăpostâtul, lăsata secului. începe în ultima duminică înainte de postul paștelui.

Moșii de iarnă se prăznuiesc sâmbăta înaintea zăpostâtului (25 februarie, în 2006), în această zi se dau de pomană cotoroaje. pe vremuri, în această sâmbătă, seara se făcea bal care era ultimul, până la paști.

Ziua păstorilor (27 februarie în 2006), este lunea care urmează după Lăsata de carne. acum se dă de pomană, colac, ou, brânză, pentru ca bărbații să nu se taie cu topoarele în pădure.

Postul mare

Prima zi din postul mare – lunea curată. în această zi femeile spală cu leșie toate vasele (vasele se leșuiesc) ca să nu fie de slastă (de dulce). cârpa cu care s-au spălat vasele se lasă să se usche (să se usuce), așa cu cenușă pe ea, apoi va fi folosită la sîmți.

Marțea turnului – a doua zi din post, când se aduc pomi pentru moșie (cireși, pruni, etc.).

Toate zilele de joi până la paști nu se lucrează, „de boală rea”, „de amețeală la vaci”.

Prima sâmbătă din postul mare (11 martie, în 2006) – Sântoager. În Ezeriș, din această sâmbătă și până vinerea următoare sunt Caii lui Sântoager, caii. în săptămâna Cailor, oamenii nu mai lucrează după asfințitul soarelui, de teama cailor. în sâmbăta cailor se togerează via. fetelor li se taie puțin din păr deoarece există credința că va crește mai bogat. acest ritual este însoțit de următoarea zicere: „- Toagere, Sântoagere/ Dă chicuță fecelor/ Cum dai coadă cailor”. În lunea acestei săptămâni se dă zob cailor (porumb, sare). Vinerea ies caii iar ziua este numită calul șchiop.

Duminica Floriilor (16 aprilie în 2006) – toți copiii merg la biserică, îmbrăcați în haine noi, pentru a se împărtăși. de florii se dă de pomană o olcuță cu poame fierte, colaci și floricele.

Joia Patimilor. în urmă cu aproximativ 10 ani, sub îndrumarea preotului Romulus Șandru, ezerișenii au început să prăznuiască Cina de taină.

Paștile (23 aprilie, în 2006).

Prima zi de paști, dimineața, femeile merg la mormânț cu pomană, într-un coș împletit: farfurie nouă cu prăjituri, colaci pentru fiecare mort, ouă roșii.

Lunea paștilor este Lunea finilor, deoarece finii merg la nași, cu traista în care se pune un colac mare și ouă.

Joi după Paști nu se lucrează de piatră, de trăznit, de boli.

MAI

1 mai – Sfântul prooroc Ieremia, Irimia. este zi de trăznit.

Ghermanul: sâmbăta înainte de ispas și cea de după ispas sunt numite la Ezeriș, Ghermanul. Când este Ghermanul nu se spală, nu se coase, nu se lucrează în grădină. este considerată zi de trăsnit.

Înălțarea Domnului – Ispasul – este la 40 de zile după paști (1 iunie, în 2006). De Ispas, ezerișenii țin ruga. Fiecare familie primește goști. se consideră că familia care are mulți goști este de fală în sat.

IUNIE

Rusaliile: a doua zi de rusalii (la sfânta treime) după slujbă credincioșii ies în câmp împreună cu preotul ca să sfințească și să facă o slujbă pentru o recoltă. Se iau spice de grâu și se pun la trei steaguri. aceste spice rămân în steag până anul următor. La Rusalii se dau de pomană cireșe, brânză și pupi împletiți.

Sânzienele – 24 iunie. în această zi se fac cununițe din sânziene care se pun apoi într-un cui la poarta de la intrare pentru a fi ferită de lucruri rele.

IULIE

Cele mai multe zile de trăznit sunt în iulie, în jurul sărbătorii Sf. Ilie, aducătorul de ploaie.

8 iulie (2006) Sfântul Mare Mucenic Procopie, Prăcupu.

17 iulie (2006) Sfânta Mare Muceniță Marina. Unii consideră că în această zi, la răsărit, se vede Marina jucând la răsărit.

22 iulie Sfânta Maria Magdalena

23 iulie Sfântul Foca

27 iulie Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (fratele lui Ilie), Păncelimonul.

OCTOMBRIE

26 octombrie – Sfântul Dumitru – Sâmedru

În credința populară Sf. Dumitru umblă pe Pământ, în ipostază de sfânt, însoțit de Sf. Gheorghe (Sângiorz) cu care a legat un legământ pe viață și pe moarte: Sângiorzul trebuie să înfrunzească codrul până la 23 aprilie, iar Sâmedru să-l desfrunzească până la 26 octombrie. În concluzie, Sâmedru încuie vare și desfrunzește codrul. Este o sărbătoare cu dată fixă.

DECEMBRIE

25 decembrie – Nașterea Domnului

Praznicul Nașterii domnului aduce în sufletul fiecărui creștin nostalgia copilăriei, precum și puritatea și inocența acestei vârste. De aceea, această sărbătoare este dedicată copiilor, ei fiind aceia care se bucură cel mai mult de măreția acestei sărbători. Tot ei sunt cei care vestesc Nașterea Domnului, mergând din casă în casă, cu colinda în ajunul Crăciunului.

În cele două zile de Crăciun, există obiceiul ca finii să meargă la nași cărora le duc în traistă un colac și lopăciță de porc iar moașei, 2-3 metri de cârnați.

Capitolul V.

Amintiri de la ezerișeni

O bătrână din Ezeriș, Ana lu’ Vușcu, născută în 1914 își a mintește că mergea la cules de cânepă cu mama ei, deoarece în acea vreme fiecare om cultiva cânepa în propria grădină. După ce culegea cânepa, femeile o duceau la Tău și o puneau la murat, timp de 7 zile. Apoi o aduceau acasă și o puneau la uscat alte 7 zile, după care o melițau cu melița Cânepa era trecută pe urmă prin niște pieptene iar apoi o torceau la șezători.

Ana își mai aduce aminte că nu se mânca pâine decât la sărbători. Chiar și atunci, oamenii trebuiau să mergă în alte sate ca să cumpere făină albă, pentru că aici în sat încă nu se cultiva grâu. În acele timpuri în Ezeriș nu exista decât un duchean.

La sărbătorile de iarnă, bărbații se fățuiau și mergeau cu colinda prin sat. Sătenii își țineau mereu porțile deschise și primeau toți colindătorii. Copiii care mergeau cu colinda aveau la ei un ciur, în care primeau nuci, mere sau lei. Apoi, bărbatul din casa colindată lua ciurul și dădea cu el de grinda casei. Bunătățile din ciur cădeau, iar copiii săreau să le prindă.

Capitolul VI.

Dicționar de regionalisme

Acțiuni

A.

a anina- a agăța

B.

a bâzgoia- a privi curios

a bogicăi- a căuta

a broci- a trăi bine cu cineva

a bușî – a mărunți pământul

C.

a cârci- a prevesti,

a se cânta – a se boci

a căpărî- a negocia, a plăti în avans

a chici- a aranja

a civi- a tivi

a colcăi- a fi plin

a cure – a fugi

D.

a se dăda –a se obișnui

a dohăni- a fuma

a drâglui- a grebla

a drâșcui- a nivela, a netezi betonul-zugrăveala

F.

a se face de mir – a se face de rușine

a fărbui – a vopsi

G.

a gini- a observa

a gireje – a drege mâncarea, a tăbăci piei,

a goni- a împreuna două animale de sex opus, pentru reproducere

H.

a hârconi- a sforăi

Î.

a împistri- a coase pe etamină,

a se înțâmpri- a se întări

J.

a jâmui- a râma

L.

a i se lăsa- a pofti

a lua frai – a lua liber

a lucra cu șelaina – a lucra cu hoție

M.

a milui- a-ți părea rău

a mijgura- a ploua încet

a molări- a fotografia

N.

a năimi – a tocmi oameni la lucru

a se năzări – a se părea

a năprăci- a învinovăți

O.

a se ocoși- a se făli

a-și oligni – a-și scrânti

a se opinci – a se strădui

a orândui- a face curățenie

a ostoi – a potoli

P.

a pălăpăi- a gesticula

a petrece – a conduce

a pocui- a face carnea pane

a se potopi- a se prăpădi de dor, a dori

a prici – a sfătui

a probi – a încerca

R.

a râșchia- a scurma

a roboci- a munci mult în gospodărie

S.

a sfăgi – a certa

a slăbi durerea- a lăsa,

a soborî- a face hernie

a se strofoca- a depune mult efort

a stropși – a mărunți, a toca

Ș.

a șârui- a face șiruri pe un teren agricol, cu șiruitoarea

a se șpârleca- a se răsti , a se înfuria

T.

a tăbărî- a obosi

a târsî – a curăța pământul de mărăcini

a tocmi- a se înțelege

a trâcni- a se speria, a tresări

a troncăni – a face gălăgie

a tuna – a lătra

U.

a ugi- a rămâne

a umbla vandra- a hoinări

V.

a văcălui – a vărui

a vărui – a zugrăvi

Z.

a zătri – a întârzia

a se zbiciura –a se usca

a zdrăvina – a strănuta

a zdrăngăni – a trânti lucrurile

a zdrumica – a fărâmița

a zgrăbăla – a zgâria

a zogoni – a alunga

a zuita – a uita

Lucruri

A.

aconi – ac mare de cusut

acou – vas în care se pune țuica

ai – usturoi

ampren – rântaș

apăcică – farmacie

arâng- clopotul de la biserică

astară – seara zilei în care se vorbește

B.

balmăș – mâncare din caș de oaie

bâcele – bețe cu care se cară fânul

bârșer – făcăleț

bâză – muscă

băbiță – moașă

bădâni – dispozitiv de făcut unt

băgic – tuci

beligoane –specie de mușcate

bițiclă – bicicletă

blid – farfurie

boată – ciomag

bobonț – bomboană

bocală – cană mare de apă

bolbocine – verdețuri

bontoși – saboți de lemn

borândău – mâncare specifică, făcută cu sânge la tăierea porcului

borz – bulgăre de pământ

brășiră – curea țesută

buiege – buruiană

bumb – nasture, pastilă

buș – bulgăre de pământ, mămăligă

butoară – gaură

C.

cantă – vas de metal pentru lapte

cauc – polonic

căigană – omletă

căisân – cais

căpară – logodnă, arvună

căpiță – căciulă

cătană – militar

cârșeag – urcior

ceacea – nenea, unchiul

chesui – săculeț de pânză

chică – păr prins în coadă

chimeașă – cămașă

chiși – șold

chită – buchet, mănunchi

cigane – cratiță

cimic – cămară

cinăr – mire

ciner – farfurie

cioc – polonic

cioclod –cotor de fruct sau de porumb

ciomvică – cucuvea

cipsâie – tavă de pământ pentru fript cartofii, carnea

ciurc – ilic

ciurcă – curcă

clanie – claie de fân

clăbăț – căciulă din blană de oaie

clisă – slănină

cocleanță – bibilică

coleașă – mămăligă

comină – borhot de prune

conși – coc

conț – bucată

corastă – lapte fiert de la vacă proaspăt fătată

corelnic – cotețul găinilor

coșie – căruță

coșină – coteț pentru porci

cotăriță – coș de nuiele

cotoroage – piftii

cotrință – componentă a costumului popular, catrință

coțche – cuburi de zahăr

crâsnic – paracliser

crăstăveți – castraveți

criz – griș

crumpi – cartofi

cuce – pilă

cucuruz – porumb

cuină – bucătărie

curcubătă- dovleac porcesc

curechi – varză, mâncare de varză

D.

dărăp – bucată

dârjală – coadă din lemn la topor, sapă, etc

dârză- cârpă de șters

drâglu – greblă

drot – sârmă

dubleț –dovleac turcesc

duchean – magazin

dudă – fructul dudului, țeavă

F.

farbă – vopsea

făcălău – făcăleț

fărboc – componentă a unei căruțe

fegeu – capac de oală

fereang – perdea

feștanie – slujbă de sfințire a casei

flușciucul – micul dejun

foale – burtă, stomac

folomoc – cârpă de spălat vasele

forme de sărbători- haine noi

furchiță- furculiță

fusăriță – unealtă de adunat firul de lână pe fus

G.

ghijă – pănuși de porumb

gimon – partea de sus a cuptorului de care se leagă coșul

giveri – nuntași care au anumite atribuții

glențaicuri – mirodenii, condimente

golâmbi – porumbei

goșci – musafiri

grumaz – gât

grumpi – cartofi

gutâni – gutâi

H.

hârț – șoarece

hoară – păsări de curte

I.

iancăr – ilic

imală- noroi

iorgovan – liliac

irean –hrean

Ispas – sărbătoarea ,,Înălțarea Domnului’’

istănă – adevărat

J.

jăghi- jar

jep – știulete

L.

laibăr- haină scurtă, pulover de lână

lapte covăsât – lapte bătut

lămpaș –lampă cu petrol

leșâie- soluție preparată în casă, folosită la spălat

liordă- foi de dafin, leurdă

lișiură – tărâțe sau mălai amestecate cu apă

lopar – suport din lemn, de formă rotundă, pe care se așează mămăliga

lopăciță- piciorul din față a porcului

M.

mălai – aliment preparat din făină de porumb și dovleac, eventual

măsai- față de masă

mieră ațăgane- mere acrișoare, rezistă până în primăvară

mieră dumițăle – mere galbene, mici și dulci

mieră moșanche – mere roșii-galbene, dulci

miluțânuri – medicamente

moalăr – fotograf

mormânț – mormânt

motcă – scul de lână

mumă – mamă

mursă – sirop din apă și zahăr

N.

nădragi – pantaloni

năisfert – ienibahar

nănași – nași

năramă -năframă

nărămuică – batistă

nieză – scârbă, silă

O.

ocol – livadă cu pomi

ogine- popasuri la intersecții în timpul deplasării cortegiului funerar

oloi –ulei

oloiniță – locul unde se face ulei, din semințe de dovleac și floarea soarelui

opinși –încălțăminte din cauciuc

os – sâmbure de prune, cireșe

P.

papricaș – papricaș din carne și cartofi

părădaisă – roșie

părăzol – umbrelă

păsulă – fasole

pec – smoală

pecmez- magiun de prune

peră caizăre – pere dulci

perină – pernă

peșină – carne macră; carne de porc afumată, friptă și conservată în untură.

petroloi – petrol

piaț – stradă

piersâc – nisip

piparcă – ardei

piparcă roșie – boia

pristolnic – pecete pentru prescură

pițărăi – colindători

plaț – grădină

pleu – tavă de copt, tablă de fier

plivais – creion

poame – prune afumate

podrum – beci

polmă – minge

poneavă – pătură

popoșală – mâncare din ceapă, brânză, ouă

poșmândre – bârfe

poșor – grămadă mai mică de fân

prau – praf

prașchie – brâu din piele

prinsoare – livadă cu pomi

privadă – toaletă

R.

raină – cratiță

răchie – țuică

răperți – chibrituri

rărunchi – rinichi

răstaniță – marginea patului opusă celei de la perete

rânză – pipotă

reclu – haină

reumă – reumatism

roată – bicicletă

S.

sarme – sarmale

sărciner – grămadă de fân

scobișele – măceșe

scovardă – clătită

scovârdar – tigaie de clătite

scrijăle – crame

scrob – mâncare din făină, apă și brânză

sfetăr – pulover

sobă – cameră

stăghiș – nuntaș care poartă steagul

strujac – saltea umplută cu paie sau pănuși de porumb

sucală – unealtă de adunat lâna

sucmă – șorț

sușitură – cozonac

Ș.

șcătulă – cutie

șcergură – prosop

șfung – avânt

șlarf – papuc de casă

șofru – șopron sau coridor deschis între poartă și curte

șol – cană

șorlocat- rulou pentru geam

șpais – debara

șpățâr – plimbare

șpoiert – cuptor

ștrimfi – ciorapi

șubă – palton lung din postav

șușâlă – afumătoare

T.

tăfăragă – brânză dulce de vaci

târș – arac

torba – pompa de stropit care se poartă în spate

trăgulă – unealtă de scos țuica din butoi

turce – gogoși

tureac – ciorapi fără talpă, jambiere

tutcă – curcă

tutconi – curcan

Ț.

țagăre – arătătoarele de la ceas

țăler- țelină

țăment – ciment

țăpligă – bucată de lemn

țăst – vas din tuci folosit la coacerea pâinii

țâmp- picior de pui, porc

țâmporele – chibrituri

țândale – sandale

țâră – firimitură

țoală – haină

țucor – zahăr

U.

uiagă – sticlă

uică – unchi

unsoare – untură de porc

urlab – concediu

usuși – tăiței

uzoni – nor cu ploaie

V.

vadră – găleată

vailing – lighean

văjgălău- ogaș

văndrălău – vagabond

vârcelniță – bobinatoare manuală

vârzob – unealtă de cărat fânul

venitură – om străin, venit din altă zonă și stabilit în sat, peiorativ

vics – cremă de pantofi

voreț – curte

Z.

zănat – stat de vorbă

zăr – zer

zdrumicături – firimituri

zoale – clăbuci de săpun

Zorile – cântec la înmormântare

Modalități

a fecea – gratis

asâlă – anevoie, obligat

în taină – în zadar

Însușiri

B.

beceag – bolnav

bolând – nebun

C.

cănit – afumat, murdărit

chicit – aranjat

cinăr – tânăr

F.

făr’ mince – fără judecată

fărbuit – vopsit

fișcal –îngâmfat, înfumurat

G.

gelie – dezbrăcată

I.

imos – murdar

iuce – repede

L.

lăsător – pofticios

lesne – ieftin

ligăv – mofturos la mâncare

liștăv – fără gust

M.

musai – obligatoriu

N.

năuc – amețit

O.

oceșât – potolit

ocoș – mândru, fălos

ogoit –liniștit

olicnit –scrântit

ostănit – obosit

P.

pirocit – obosit

R.

râșchiat – scurmat

reavăn – umed

Ș.

șod – comic

T.

tăbărât – obosit

V.

vânăt – albastru

văndrălău- vagabond, hoinar

Z.

zgrăbălat – zgâriat

znobaș –poznaș

zogonit – alungat

zuituc – uituc

Nume de flori, arbuști

căpița – împăratului = coroana împăratului

cepe de pană = gladiole

crin = crin

crumpi de pană = dalii, gherghine

cucuruzel= mărgăritar, lăcrimioare

iorgovan = liliac

lemn d’al alb

lemn d’al galben

lemn d’al roșu

lemn d’al verde

sânferienje

tulipani = lalele

țăvițe

țuțuricul curcanului

unguroane

Capitolul VII

Școala Ezeriș în 2006

7.1. Școala Ezeriș se prezintă 2006 – 2007

I. CADRE DIDACTICE

Director: Simona Vodiță, prof. matematică, gradul I

Studii:

– Facultatea de Științe ale naturii, specializarea matematică- fizică, Universitatea de Vest din Timișoara;

– Curs de Management și finanțe, 2001;

– Inițiatorul și managerul proiectului „Ezeriș – trecut și prezent”

Profesori: Elena Boncalo, prof. fizică, gradul I

Studii:

– Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Științe ale Naturii, specializarea fizică

– Curs de conversie profesională – Biologie, în cadrul Unității de Management a Proiectului pentru Învățământ Rural, 2005 – 2007, Universitatea de Vest din Timișoara

Cosmin Gheju, prof. istorie – religie, gradul definitiv

Studii:

– Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița, secția „Teologie Ortodoxă –Didactică – Istorie”

– Masterat „Managementul Marketingului Educațional”, Reșița 2004 – 2006

– Curs de conversie profesională – Geografie, în cadrul Unității de Management a Proiectului pentru Învățământ Rural, 2005 – 2007 Universitatea de Vest, Timișoara

Tatiana Voică, prof. Limba și literatura română, gradul definitiv

Studii:

– Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, Universitate de Vest din Timișoara, specializarea „Limba și literatura Rusa – Limba și literatura română”

– Studii aprofundate „Limba română în sincronie și diacronie”, 1998 – 2000, Universitatea de Vest din Timișoara.

– Studii postuniversitare „Lingvistică și antropologie”, 2004 – 2005, UVT

– Curs de conversie profesională – Limba franceză, în cadrul Unității de Management a Proiectului pentru Învățământ Rural, 2005 – 2007 Universitatea de Vest din Timișoara.

Institutor: Ramona Jurjoniță Ruchtenwald, inst. gradul definitiv

Studii:

– Facultatea de sociopsihopedagogie, specializarea institutor- lb. engleză;

Educator: Loredana Lupșasca, educator, gradul definitiv

Studii:

– Școala Postliceală din Băile Herculane, specializarea educator- învățător;

– Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița, secția „ Istorie” 2005 – 2008;

Învățători: Mariana Gorun, înv. gradul I

Studii:

– Liceul Pedagogic – Caransebeș

– Universitatea „Spiru Haret”, secția Sociologie/ Psihologie,2006 – 2009

– Cursul de ,,Formare- informare a învățătorilor încadrați la clasele I- a. II.a

în anul școlar 2003”

– Cursul de ,,Educație pentru sănătate’’ 2005

Florina Jorz, înv. gradul definitiv

Studii:

– Liceul Pedagogic, Caransebeș

– Facultatea de Științe economice, specializarea turism- servicii, Universitatea Eftimie Murgu, Reșița, 2006- 2009

II. ELEVII

Învățământ preșcolar – 21 preșcolari

Învățământ primar – 35 elevi

Învățământ gimnazial – 38 elevi

7.2. Și ei s-au realizat prin ȘCOALĂ …

Barna Mariana – învățătoare

Berdacicu Bogdan – preot

Bihoi Ion – tehnician silvic

Bogdan Domnica (n. Șofeia ) – asistent medical

Călina Maria (n. Rusu) – economist

Daba Nicoleta – asistent medical

Dariciuc Cristian – preot

Dariciuc Delia – jurist

Drăgan Maria (n. Spaia) – învățătoare

Drăgan Florentina – farmacistă

Goruian Maria – asistent medical

Gorun Mariana – învățătoare

Grecu Florin – economist- viceprimar

Ilia Ion – profesor matematică

Iorgovan Petru – inginer

Iorgovan Petru – jurist

Mândrea Carmen – profesor istorie

Mândrea Petru – învățător

Micșa Maria – inginer

Necșa Lucian – profesor matematică

Olaru Raveca (n. Șofeia) – profesor lb. franceză

Peia Aurel – medic

Peia Maria – învățătoare

Poroșnicu Eleonora (n. Bagiu) – asistent medical

Radu Loredana (Oprea) – învățătoare

Sârbu Ionela – asistent medical

Sârbu Marius – agent turism – servicii

Sârbu Karina (n. Dobre)– profesor biologie

Ștefoni Ion – preot

Trainoschi Nicolae – inspector silvic

Vincu Maria (n. Daba) – asistent medical

Voică Doru – profesor religie- istorie

Vulpe Aurel – acordeonist

Vulpeș Maria – profesor biologie

Bibliografie

*** Caraș – Sverin, Mnografie, Ed. Sport – Turism, București, 1981

BRĂTESCU, C., Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara 1995

CORNEANU, N., Aspecte din trecutul învățământului din Banat, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6

GHINOIU, Ion, „Obiceiuri populare de peste an”, Editura fundației Culturale Române, București, 1997

GUDEA, N., Observații în legătură cu istoria Banatuluiu în epoca romană, în Banatica, nr. 7, Reșița, 1983

HURTUPAN, I., Rezistența armată în Caraș – Severin 1958, Ed. Timpul, Reșița, 2000

5. JURMA, G., PETRICA, V., Istorie și artă bisericească, Reșița 2000

6. MAGIAR, N., Soceni – o perspectivă monografică, Editura Modus P.H., Reșița, 2000

7. MARIAN, S. Fl., Nașterea la români, Ed. Saeculum, București, 2000

8. MARIN, W., MUNTEANU, I., Unirea Banatului cu România, Muzeul Banatului, Timișoara, 1968

9. RADU P,., ONCIULESCU D. Contribuții la istoria învățământului din Banat până în anul 1800, București, 1977

10. Studiul Universității Babeș-Bolyai "Geologia- Geographia”, Cluj, 1961

11. SUCIU, I.D., CONSTANTINESCU, R., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timișoara 1980

12. ȚÂRCOVNICU, V., Istoria învățământului din Banat până la anul 1800, E.D.P., București, 1978

13. XENOPOL, A.D., Istoria românilor, vol. I, București, 1985

Cuprins

Introducere ……………………………………….………………….….…pag. 3

I. Cadrul geografic………………………………………………….………pag. 4

1.1. Relieful ………………………………………………………….……..pag.5

1.2. Elemente climatologice ……………………………………………….pag. 7

1.3. Hidrografia…………………………………………………………….pag. 8

1.4. Cadrul natural …………………………………………………….……pag.9

II. Istoricul localității ……………………………………………………….pag. 11

2.1. Banatul – provincie românească ……………………………….……..pag. 11

2.2. Ezerișul în istorie ……………………………………………………….pag. 13

III. Instituțiile ……………………………………………………………….. pag 21

3.1. Biserica ………………………………………………………………….pag. 21

3.2. Școala din Ezeriș ………………………………………………………. pag 25

3.3. Primăria ………………………………………………………………….pag. 29

3.4. Alte instituții ……………………………………………………….……pag. 31

3.5. Viața economică. Ocupațiile ……………………………………….……pag. 33

3.6. Populația ………………………………………………………………….pag. 34

IV. Etnografia …………………………………………………………………pag. 36

4.1. Obiceiuri legate de nașterea pruncilor ………………………………….pag. 36

4.2. Obiceiuri legate de botez …………………………………………………pag. 38

4.3. Obiceiuri legate de căsătorie …………………………………………….pag. 40

4.4. Obiceiuri legate de înmormântare ……………………………………..pag. 42

4.5. Sărbători, credințe și obiceiuri populare ………………………………pag. 50

V. Amintiri de la ezerișeni ……………………………………………………pag. 55

VI. Dicționar de regionalisme ……………………………………………….pag. 56

VII. Școala Ezeriș în 2006 …………………………..……………….………pag. 74

7.1. Școala Ezeriș se prezintă ………………………………………………..pag. 74

7.2. Și ei s-au realizat prin școală ……………………………………………pag. 77

Bibliografie ………………………………………………………………..….pag. 79

Anexe