Extrema Dreapta Europeana

EXTREMA DREAPTĂ EUROPEANĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

EXTREMA DREAPTĂ EUROPEANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Consecințele economice, sociale și politice ale Primului Război Mondial

Ascensiunea Dreptei Radicale

Fascismul în Italia

Național-socialismul german

Alte mișcări extremiste din Europa

PARTIDE DE EXTREMA DREAPTA DIN EUROPA ÎN SECOLELE XX-XXI

Extrema dreaptă germană:

Partidul Național Democrat

Partidul Republicanii

Partidul Neonazist/ Uniunea Poporului German

Extrema dreaptă italiană:

Alianța Națională

Liga Nordului

Flamura Tricoloră

Extrema dreaptă belgiană

Vlaams Belang

Frontul Național

Extrema dreaptă din Franța

Frontul Național

Mișcarea Națională Republicană

Extrema dreaptă din Marea Britanie

British National Party

Partidul Independenței din Marea Britanie

MANIFESTĂRI NEO-NAZISTE ȘI XENOFOBE EUROPENE

Euroscepticismul Extremei drepte

Organizații și mișcări extremiste în Europa

STUDIU DE CAZ: Noua Dreaptă din România

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față încercă să surprindă multitudinea de conflicte și crize apărute la sfârșitul secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea, în diferite comunități politice de tip compozit etnic, cultural și religios. De aceea, este necesară înțelegerea schimbărilor de origine geopolitică din interiorul blocurilor de cultură și civilizație, dar, în primul rând din Occident, cercetarea impactului pe care îl au crizele economice și politice asupra comunităților umane care poate furniza premise pentru o mai bună cunoaștere a evoluțiilor care au avut loc la nivelul națiunilor.

Unul dintre fenomenele îngrijorătoare în Europa îl reprezintă ascensiunea extremei drepte. Cauzele sunt multiple: de natură economică, socială, civilizațională, chiar pierderea identității naționale în “satul global”, au dus în cele din urmă la răbufnirea fenomenelor radicale.

Situația extremei drepte este diferită în fiecare dintre țările în care aceasta au obținut rezultate bune, iar criza economică și financiară a schimbat atitudinea cetățenilor care a înregistrat o deplasare spre extreme a votului. În țări atinse de criză, extrema dreaptă a cunoscut un net recul, în anii trecuți. În Franța, de exemplu, unde multe dintre temele Frontului Național au fost preluate și promovate agresiv de partidul președintelui Sarkozy, pentru a prelua din simpatizanții FN. La ultimile alegeri prezidențiale, liderul FN, Marine Le Pen s-a clasat a treia în ordinea rezultatelor voturilor. În Marea Britanie, s-a declanșat o aprigă dezbatere pe marginea succesului BNP (Partidul Naționalist Britanic), care este apreciat drept un partid fascist, și care amintește de anii ’30 de Oswald Mosley, cu al său British Union of Fascist. Istorici și analiști politici britanici și europeni atrag atenția asupra faptului că nu este exclus să asităm la un fenomen asemănător anilor ’30, pe fondul scăderii dramatice a încrederii cetățenilor în autoritatea Parlamentului, șia crizei economice și financiare.

Deocamdată, nu putem vorbi de revenirea în forță a fascismului, dar ascensiunea extremei dreapta nu trebuie ignorată. Partidele democratice, de dreapta (care au cochetat nu o dată cu extremiștii și care i-au legitimat adesea) și de stânga trebuie să facă front comun pentru a rezolva problemele economice și sociale care au ajuns mediul de cultură pentru extremiști. Și, sunt destule, de la imigrație la creșterea sărăciei, de la problemele raporturilor cu islamul până la terorism.

Pe tot teritoriul Europei, grupările neo-naziste, capetele rase, găști xenofobe, naționaliste, comit tot felul de acte violente, hărțuiesc minoritătile etnice precum și alte ținte considerate inamicul lor. Publicul larg răspunde adeasea șocat, chiar dezgustat, însă nu există mobilizare din partea acestuia, mai mult decât luarea la cunoștință și, eventual, o părere pe baza celor vazute sau auzite. De cele mai multe ori, membrii acestor grupări sunt tineri, deoarece aceste grupuri extremiste îndeplinesc anumite nevoi fundamentale, sociale dar și psihologice. Printre motivele pe care le invocă o astfel de apartenență putem regăsi: ideologia și politica promovată, provocarea și furia exprimată, protecția, curiozitatea, aventura, violența, nevoia de a substitui figurile părintești, socializare etc.

De ce au devenit aceste grupări extremiste atractive în fața tinerilor nu este de mirare, deoarece cadrul de formare al acestora prezintă aspecte cunoscute și regăsite în structurile familiale, inducând de asemenea o stare de frică permanență, datorită convingerilor celor care văd în orice persoană un posibil inamic.

Pe parcursul acestei lucrări, vor fi analizate cele mai importante aspecte care au constituit puncte de referință pentru conturarea și definirea fenomenului extremismului de dreapta.

Structura lucrării cuprinde astfel în capitolul I o serie de delimitări conceptuale, privind ideologia de Dreapta și Stânga politică, fenomenele politice ce pot fi asociate și atribuite dreptei radicale. Pentru a putea oferi o imagine de ansamblu aupra mișcărilor, formațiunilor și partidelor politice, este necesară parcurgerea unui traseu istoric, de evidențiere a evenimentelor economice, sociale și politice care au prilejuit apariția extremismului politic. Astfel, în capitolul I sunt abordate aspecte fundamentale pentru evoluția omenirii, începând cu secolul al XIX-lea, al XX-lea și ajungând până în zilele noastre, evenimente ce au precedat structurile sociale, economice și politice ale societăților moderne; de menționat, în acest sens, sunt evenimentele de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum: creșterea importanței clasei muncitoare și a claselor dezavantajate; mișcările de eliberare națională cu rol foarte important în contextul internațional predominant imperialist; numeroasele nemulțumiri cauzate de practicile democratice și egalitariste precum corupția, politicile de compromis și neîndeplinirea promisiunilor care au înfuriat masele; concurența pentru acapararea de noi teritorii, cu scopul deschiderii de noi punți comerciale, care au dus într-un mod direct sau indirect la izbucnirea Primului Război Mondial; de asemenea, efectele sociale, politice și economice ale războiului cu o importanță majoră pentru reconstrucția societăților europene; nu în ultimul rând de menționat sunt rezultatele cele mai semnificative ale războiului la nivel ideologic și implicit la nivel politic: fascismul, național-socialismul și alte regimuri și dictaturi totalitare derivate ale acestora.

În capitolul al II-lea este tratată principala forță a extremei drepte europene, constituită sub forma partidelor, după căderea regimurilor fasciste. Extremiștii, conștientizând ruptura care s-a produs la nivelul raporturilor de forțe ale extremei drepte în Europa, au preferat mobilizarea pentru depășirea impasului și s-au angajat să reînnoiască metodele și temele. În primul rând, este necesară menționarea celor două elemente esențiale pentru definirea extremismului de dreapta: anti-constituționalismul și anti-democrația, respingerea valorilor fundamentale, procedurilor și instituțiilor democrațiilor constituționale, respingerea principiul fundamental al egalității umane. În zilele noastre, însă, fonomenul extremist de dreapta nu numai ca a devenit o categorie politică greu de definit, datorită faptului că numeroase partide prezintă caracteristici diferite, dar și a celei că forțele extraparlamentare ale extremei drepte constituie un subiect adesea provocator, asociațiile, cluburile, mișcările prezentând uneori un caracter descris ca misterios. Astfel, prin evaluarea situației unor partide de extremă dreapta din Europa, se încearcă găsirea unui numitor comun al acestora, în sensul în care acesta ar reprezenta o trăsatură fundamentală ce facilitează delimitarea dintre partidele extremiste și cele moderate. În primul rând, vor fi analizate cele mai importante trei partide categorisite drept extremiste, din Germania, Partidul Național Democrat al Germaniei (NPD), Partidul Republicanii (REP) și Uniunea Poporului German (DVU); partidele radicale de dreapta reprezentative din Italia analizate în acest context, sunt: Alianța Națională (AN) și Liga Nordului (LN); partidele extremiste de dreapta din Belgia, Vlaams Belang (VB) și Frontul Național (FN); o influență importantă asupra politicilor naționale o au partidele de extremă dreapta din Franța, în special, Frontul Național (FN) și Mișcarea Națională Republicană (MNR); iar nu în cele din urmă, actori importanți pe scena politică din Marea Britanie, sunt: Partidul Național Britanic (BNP) și Partidul Independenței din Marea Britanie (UKIP).

În capitolul al III-lea este abordată una din cele mai importante probleme la nivelul continentului european, care constituie un punct semnificativ pe agenda partidelor extremiste de dreapta, fie că acestea susțin sau resping euroscepticismul. De cele mai multe ori, partidele de extremă dreapta din Uniunea Europeană, se bucură de numeroși susținători ai programului lor politic, care include printre altele și o viziune ostilă integrării sau continuării ca și state membre ale Uniunii Europene. Edificatoare în acest sens sunt rezultatele alegerilor recente din spațiul european, precum cele din Franța, unde liderul Frontului Național, Marine Le Pen, a fost un important adversar în cursa prezidențialelor, dar și din alte state, precum Marea Britanie și Grecia, unde formațiunea neonazistă Chrysi Avgi (Zorii de Aur) a intrat pentru prima dată în parlament, după ce a obținut un scor de 6,84%, iar la alegerile din iunie 2012 a ajuns la 6,92% obținând 18 mandate în Parlament. Aceste partide văd în politicile integraționiste ale Uniunii Europene, noi forme de subminare a economiei și autonomiei naționale. Un important factor ce constituie un liant prin intermediul căruia se pot trasmite mesajele și ideologia extremei drepte, pe langă formațiunile parlamentare constituite sub forma partidelor, îl reprezintă formațiunile extraparlamentare, mișcările, grupările, asociațille care pot mobiliza cu ușurință grupuri de oameni, posibil violente și cu revendicări dintre cele mai agresive.

Nu în cele din urmă, această lucrare va aborda fenomenul extremist de dreapta din spațiul românesc, având ca subiect de analiză formațiunea Noua Dreaptă. Pentru a putea încadra ideologic această formațiune ca fiind radicală de dreapta a fost necesar, în primul rând, să ne referim la tradiția legionară ale cărei valori și obiective au fost preluate în mare parte de noua organizație, în al doilea rând, prin analiza programul Noii Drepte se încercă constituirea unei noi forțe politice, ca partid parlamentar, cu un potențial major în România și care s-ar putea bucura de susținerea unui electorat important, Partidul Naționalist.

CAPITOLUL I

EXTREMA DREAPTĂ EUROPEANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Pentru a transpune la nivelul dezbaterii politice demersul argumentativ care caută să delimiteze conceptual elementele ce pot constitui fundamentele ideologiei de Dreapta a căror simpatizanți se exprima prin mișcări și partide Naționaliste sau Fasciste, se impune a delimita și diferenția Dreapta de Stânga politică. Originea acestei „etichete” puse unei formațiuni sau partid politic se află în poziționarea în cadrul Adunării Constituante din timpul Revolutiei Franceze și anume: cei care erau în favoarea Vechiului Regim, adepții păstrării prerogativelor regelui se așezaseră în dreapta Președintelui Adunării, în timp ce de partea stângă se aflau adversarii lor. Se poate spune că deși de-a lungul timpului s-a încetățenit credința conform căreia Stânga politică tinde spre schimbare, modernizare și progres, iar Dreapta spre conservare, tradiții și ordine, am putea plasa lideri precum Hitler, Atatürk la Stânga iar lideri precum Franco, Salazar, Churchill pe aripa Dreaptă. Ori acestă afirmație nu poate constitui decât o opinie pentru că „Deosebirea devine și mai dificilă prin întrebuințarea generalizată a unor termeni ca naționalism, socialism, revoluție, acțiune se exprima prin mișcări și partide Naționaliste sau Fasciste, se impune a delimita și diferenția Dreapta de Stânga politică. Originea acestei „etichete” puse unei formațiuni sau partid politic se află în poziționarea în cadrul Adunării Constituante din timpul Revolutiei Franceze și anume: cei care erau în favoarea Vechiului Regim, adepții păstrării prerogativelor regelui se așezaseră în dreapta Președintelui Adunării, în timp ce de partea stângă se aflau adversarii lor. Se poate spune că deși de-a lungul timpului s-a încetățenit credința conform căreia Stânga politică tinde spre schimbare, modernizare și progres, iar Dreapta spre conservare, tradiții și ordine, am putea plasa lideri precum Hitler, Atatürk la Stânga iar lideri precum Franco, Salazar, Churchill pe aripa Dreaptă. Ori acestă afirmație nu poate constitui decât o opinie pentru că „Deosebirea devine și mai dificilă prin întrebuințarea generalizată a unor termeni ca naționalism, socialism, revoluție, acțiune, ordine și libertate, fără prea mare efort pentru clarificarea înțelesului lor.” ; astfel definirea unor concepte precum cele menționate nu se pot realiza în mod exhaustiv ci mai degraba le-am putea înțelege prin prisma identificării pozițiilor de tip radical sau moderat, teoretic sau spontan în cadrul anumitor fenomene politice.

Trecutul istoric este cu atât mai puțin edificator în ceea ce privește determinarea diferențelor ideologice dintre cele două sfere ideologice antagoniste: Dreapta și Stânga politică. Astfel este dificil de asociat anumiți termeni, idei precum cele de naționalism, conservatorism, schimbarea ordinii politice, unor ideologii „abtracte” ci ar trebui să identificăm trăsături non exclusiviste, determinate în situații particulare, „Ceea ce, în anumite condiții, poate apărea ca progresist sau chiar revoluționar, în alte condiții este parte a ordinii stabilite. […] Unii adepți ai Dreptei consideră că instituțiile reprezentative conduc la aristocrație, alții la dictatura gloatelor (a străzii), pe când alții le prețuiesc ca fiind factori stabilizatori. Conservatorii britanici, francezi sau italieni acceptă sistemul parlamentar. Conservatorii germani sau unguri tind să fie autoritari.”, notează Hans Rogers.

Această discrepanță, care a apărut în interiorul a ceea ce numim Dreapta politică, are și o bază explicativă de tip istorico-evoluționistă. Astfel, Profesorul Salvatore Saladino, de pildă, pune în contrast vechea Dreaptă italiană, social-conservatori moderați, parlamentari și liberali- cu nouă Dreaptă naționalistă, care s-a ridicat în anii 1890- o mișcare mai curând decât un partid, disprețuind sistemul parlamentar, activistă si radicală. Dacă, în primul caz, conservatorii de până în secolul al XIX-lea, aveau opinii și vederi conservatoare, în ceea ce privește noua Dreaptă, o dată cu cucerirea puterii în stat aceștia urmăreau impunerea unor schimbări radicale, în toate instituțiile statului, schimbari care însă nu erau în concordanță cu principiile democratice. De unde se poate deduce că, în timp ce, vechea Dreaptă avea în vedere conducerea politică conformă cu principiile constituționale și parlamentare bazat pe un sistem de „checks and balances”; în cazul noii drepte, vechea ordine era răsturnată pentru a impune una nouă, autoritară având ca și scop sporirea puterii statului bazat pe un sistem de conducere cu un caracter totalitar.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, distincțiile dintre Dreapta istorică și Stânga istorică tind să se diminueze o dată cu accederea la putere a forțelor politice de stânga, care a determinat schimbari majore în interiorul grupurilor, care au adoptat o perspectivă moderată asupra eficienței politice, astfel, „în timp ce Stânga istorică a devenit guvernamentală și moderată, locul său în avangarda reformei a fost luat de sindicalism și marxism. Dar, doctrinele lor erau doctrinele războiului de clasă; și radicalismul lor sectar nu s-a bucurat de un ecou general, nici macar în rândul claselor muncitoare.”

În ceea ce privește Dreapta istorică, radicalismul a îndeplinit mai multe funcții, „el a înlocuit radicalismul edulcolat al Stângii istorice, a oferit o alternativă radicală la marxism, și a propovăduit un mit apocaliptic, ce se dorea unificator mai degrabă decât antagonic.” Pentru a câștiga simpatia proletariatului, Dreapta radicală și-a îndreptat atenția spre muncitori și țărani decât spre aristocrație și burghezie, considerate decăzute și corupte. Acest fenomen, în viziunea profesorului Salvatore Saladino, constituie o etapă de transformare a direcțiilor de acțiune ale grupurilor politice și îl descrie ca fiind „obliterarea distincțiilor clare dintre Dreapta și Stânga, de dragul asigurării unei majorități parlamentare[…].”

Astfel, radical-naționaliștii au devenit, conform lui Ernst Nolte, imaginea în oglindă a Stângii radicale și asta datorită faptului că aceștia au preluat de la marxiști, credința conform căreia instituțiile din cadrul societății, legile și normele morale, nu reflectă altceva decât interesul clasei conducătoare, a burgheziei. Pe baza acestei constatări, Dreapta radicală nu a susținut numai opoziția intereselor proletariatului față de cele ale burgheziei, ci în plus au afirmat primatul voinței naționale și a binelui național general deasupra tuturor intereselor particulare. Invocând acest primat, al voinței naționale, practic, burghezia fabrica imaginea unității în interese ale ambelor clase; statul națiune devine în acest context, conform lui Eric Hobsbawn, nu numai un cadru al desfășurării vieții cetățeanului, mai mult, acesta „stabilea parametrii și determina condițiile concrete și limitele geografice ale luptei muncitorilor, dar intervențiile sale politice, legale și administrative erau din ce în ce mai importante pentru existența clasei muncitoare.”

Apelul la naționalism lansat în secolul al XX-lea a fost, totuși, diferit de cel din secolul anterior, deoarece revoluționarii naționaliști de secol al XIX-lea aveau un discurs fundamental iluminist de tip umanitar, pe când cei din secolul ce a urmat, au luat în considerare, după cum susținea și Nietzsche, omenirea în masă- „toți foarte egali, foarte mici, foarte rotunzi” și în care „…decepționați, particulariști și pragmatici, ei au transferat conceptul luptei de clasă pe plan tribal, și exclusivismul lor a eliminat implicațiile liberale și universaliste ale naționalismului timpuriu.”

Benedict Anderson schița apariția formei moderne a statului național rezultat „prin convergența capitalismului și a tehnologiei de tipărire asupra fatalei diversități a limbajului uman, s-a creat posibilitatea apariției unei noi forme de comunitate imaginată, care, prin structura sa de bază, a pus bazele natiunii moderne.” De aceea sistemul politic liberal specific secolul al XIX-lea, reprezentativ și parlamentar, nu a putut funcționa într-o societate de masă ale cărei pretenții democratice și egalitariste au dus în cele din urmă la slăbirea încrederii electoratului în reprezentanții săi, date fiind numeroasele cazuri de corupție, politica de compromis și neîndeplinirea unor angajamente integrale. Pentru a amâna dezvoltarea unei conștiințe a clasei dezavantajate, de ajutor a fost politica elitistă de secol al XIX-lea de tip utilitarist și raționalist, însă o dată descoperite „slăbiciunile” maselor, teoreticieni precum John Stuart Mill și Gustav Le Bon susțineau că interesele maselor sunt coagulate în jurul unor situații ce stârnesc reacții instinctuale, bazate pe emoții și nu pe faptul că oamenii o dată ce vor conștientiza care le sunt interesele vor putea acționa în acea direcție, după cum susțineau liberalismul și marxismul. În acest sens, Gustav Le Bon afirma: „Psihologia mulțimilor arată măsura redusă în care legile și instituțiile influențează natura lor impulsivă și cât de incapabile sunt ele să aibă vreo opinie oarecare, în afara acelora ce le sunt sugerate.” Astfel Dreapta, s-a folosit de această „slăbiciune” a oamenilor, care nu erau interesați decât de ceea ce avea să aducă schimbări la nivelul realității personale a ficăruia. În acest sens, universul individului reprezentat de familie, pământ, moștenire și domeniile specifice de activitate, foarte contestat de raționaliștii secolului al XVIII-lea și politica secolului al XIX-lea, redevine centrul de interes pentru mulțimi iar într-un final și asupra politicii de secol al XX-lea, însă de data aceasta a fost preluată în forme extremiste.

De asemenea, un alt aspect preluat de Dreapta secolului al XX-lea a fost teoria socială darwinistă, transpusă la nivelul ideologiei în termeni naționaliști și rasiali și care a contribuit la atribuirea unui rol revelator in istorie unor națiuni. Astfel omul secolului trecut vedea în destin sensul libertății, mijlocitorul spre autoîmplinire; în secolului al XX-lea, omul devine la fel de primitiv ca și strămoșii săi în ceea ce privește autonomia asupra propriului destin, el devine „prizonier” al soartei stabilite în istorie sau stele, în opinia lui Constantin Pobedonosțev. Mulți autori precum Oswald Spengler, Paul Valéry, Drieu La Rochelle, Karl Jaspers, André Malraux, Daniel Guérin și mulți alții, au văzut în secolul al XX-lea, moartea civilizației occidentale; viziune împărtășită și datorită eșecurilor înregistrate de democrația și tradiția liberală, iar o dată cu Primul Război Mondial, au culminat sentimentele de profundă dezamagire și frustrare ale grupurilor sociale ce au determinat creșterea numărului mișcărilor radicale, atât de dreapta cât si de stânga pe fondul creșterii nemulțumirilor în ceea ce privește exprimarea politică a categoriilor sociale dezavantajate, decăderea instituțiilor tradiționale dar și impasul economic; astfel acest fenomen surprins de sociologi, poate fi o explicație a tendințelor politice ale vremii și anume „integrarea treptată a <celor de pe margine>, a celor dezavantajați economic, explică în mare măsură alunecarea spre dreapta a politicii occidentale din zilele noastre.”

Aceste grupuri dezavantajate au constituit o nouă clasă socială, de mijloc, care se situa între proletariat și burghezie, formată din oameni ai muncii și care era destul de nemulțumită de oferta politică a vremii atât a Stângii cât și a Dreptei, pentru că nici una din cele două curente politice nu le reprezentau interesele, prin urmare acestia au ales să respingă starea de fapt precum și luptele de clasă. Totuși, pentru a oferi un sens politicii promovate, au facut apel la națiune și la interesele sale ca fiind mai presus de orice alte interese de clasă sau ale unor facțiuni politice. Se întrevede în această mișcare naționalismul exclusivist cu accente radicale de secol al XX-lea, după cum afirma Zigu Ornea, „Avem aici rădăcinile a ceea ce până la urmă avea să fie etichetat drept fascism și alimentează, de regulă, apelul naționalist.”

Astfel, în secolul al XX-lea, se observă tendințele războinice ale statelor naționale, sacrificând tot ceea ce au dobândit prin intermediul regimurilor contractuale, ceea ce dovedește încă o dată că „modernizarea politică nu ține pasul cu progresul tehnic.”

Situația la nivelul relațiilor internaționale la sfârsitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea devine din ce în ce mai ostilă, datorită politicilor agresive cu caracter imperialist al marilor puteri. Continentul european devine spațiul care prilejuiește evenimentele din 1914, deoarece concurența pentru cucerirea de noi teritorii extraeuropene, au sporirit contradicțiile dintre marile puteri coloniale pregătind astfel un conflict militar de proporții.

La baza acestor confruntări a stat politica imperialistă a marilor puteri și era determinată de „concurența colonială, comercială și financiară; teama crescândă de mișcarea democratică în general și de lupta pentru independență a popoarelor dependente în special, singura susceptibilă să determine <colaborarea> și <unitatea> puterilor imperialiste.”, observă Eric Hobsbawn. Cu toate acestea, conflictele au fost susținute și de puternice crize economice mondiale cauzate de industrializarea masivă, astfel, „Pe la sfârșitul secolului urbanizarea avansase, probabil, mai rapid si mai masiv ca niciodata mai înainte […].” Lărgirea masei electoratului din secolul al XIX-lea a condus treptat sistemele economice, politice și sociale la impas, pentru că muncitorii nemulțumiți și dezamagiți atât de condițiile de trai cât și de faptul că nu le erau reprezentate interesele din punct de vedere politic, au format astfel ceea ce a avea sa se numească clasa proletariatului. Pe zi ce trecea numărul acestora era tot mai mare, fapt care amenința structurile societăților moderne, însă la nivel european, în rândul statelor industriale, apariția acestor mase de oameni dezrădăcinate, cu frustrări tot mai accentuate, a dus la formarea într-un ritm accelerat a partidelor muncitorești, fapt rezultat și din practica politicilor democratice și electorale.

Toate aceste fenomene semnalate la sfârșitul secolului al XIX-lea au dat curs conflictelor, în condițiile în care puterile coloniale au terminat de împărțit teritoriile de pe celelalte continente, acestea, și-au manifestat interesul de a se implica și în teritoriile învecinate.

Hannah Arendt, remarcă faptul că imperialismul reprezintă de fapt o reacție a burgheziei pentru că foarte mult timp a fost exclusă de la guvernare, reprezentând totodată și dezinteres din partea acestora. Așadar imperialismul, conform Hannei Arendt, trebuie considerat primul stadiu al conducerii politice burgheze, mai mult decât ultimul stadiu al capitalismului. Pentru burghezie, statul nu reprezenta nimic mai mult decât o forță polițienească bine organizată, iar aparent nu aveau nici un interes pentru corpul politic, fiind considerate persoane private ale căror realizări se numărau în bani.

Perioada de dinaintea izbucnirii războiului, a fost, după cum afirma și Eric Hobsbawn: „o perioadă de mobilitate și migrație masivă, și, mai ales în timpul deceniilor Crizei, de tensiune socială deschisă și ascunsă.” Pentru națiunile abia create, această problemă a reprezentat un factor de o reală preocupare mai ales pentru burghezie, clasa predominantă a secolului al XIX-lea, „[…] pentru aceasta burghezie afluxul de săraci străini dramatiza și întruchipa problemele ridicate de proletariatul urban aflat în expansiune, îmbinând, așa cum s-a întâmplat caracteristicile barbarilor interni și externi, care amenințau să potopească acea civilizație pe care o cunoșteau oamenii respectabili.” Nemulțumirea se răspândise astfel în rândul tuturor claselor sociale, datorită faptului că societățile moderne erau incapabile de a face față schimbărilor ce se produceau la o viteză alarmantă de asemenea, se datorau și neputinței acestora de a ține sub control presiunile venite din partea proletariatului pentru a răsturna raportul de forțe de pe scena politică.

Ciocnirea intereselor ale marilor puteri în arena internațională dar și criza capitalismului au dat naștere alianțelor politico-militare care au prelungit starea creată de fapt și animozitățile dintre marile puteri culminând o dată cu anul 1914.

Caracteristic începutului de secol al XX-lea a fost, așadar, contradicția imperialistă care a determinat repartiția generală a forțelor în sistemul internațional predominat de confruntarea capitalului financiar anglo-german pe teritoriile locuite, exceptând Australia.

Inițiativa confuntărilor aparținea, de cele mai multe ori, imperialismului și militarismului german atrăgând deseori o mobilizare sporită a adversarilor săi. În acest context, expansiunea colonială atinsese cote spectaculoase, nemaiîntâlnite până atunci în istorie iar alt fenomen ce a stârnit presiuni în arena internațională a fost determinat de „[…] dezvoltarea considerabilă a conștiinței naționale la români, sârbi, cehi, slovaci, polonezi etc., a luptei de eliberare națională și pentru unitate națională în cadrul unor state unitare, cum militau in mod progresist, de pildă, românii, sârbii, slovacii, polonezii etc.”

În anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial, s-au intensificat crizele politice internaționale datorită faptului că din ce în ce mai multe state au fost antrenate în conflicte. Spre exemplu înainte de 1914 au existat numeroase conflicte în Balcani (1912-1913) determinate de conflictul de interese dintre politicilor ruse, italiene și otomane în ceea ce privește monopolul asupra strâmtorilor (Dardanele, Bosfor, Constantinopol), dar și asupra exercitării influenței dominante în Balcani. Situația Balcanilor devenise precară o dată cu criza din 1912, când Serbia, Grecia, Bulgaria, Muntenegru s-au aliat pentru a conduce Imperiul Otoman în afara Europei.

Dacă până în 1912, Imperiul Otoman putea să facă față presiunilor europene și rusești, în pragul Primului Război Mondial, puterea Imperiului Otoman este decimată fiind nevoită să închidă accesul prin strâmtori, cea mai afectată fiind Rusia, căreia acestă situație i-a provocat o serioasă criză economică. De asemenea statele din Balcani erau dornice de a elimina dominatia otomană din Europa.

Această situație a complicat căile diplomatice stabilite până atunci, luptele de eliberare purtate de tinerele state naționale balcanice ce s-au coalizat împotriva Imperiului Otoman și nu în ultimul rând „războiul dintre foștii aliați, care i-a urmat, au prilejuit agravarea contradicțiilor dintre puterile grupate în cele două alianțe politico-militare.”, observă Mircea Popa.

Evenimentele produse în Balcani dar și efectele acestora au relevat faptul că problema națională primează și este cea care constituie principalul factor perturbator în arena internațională. Poziția statelor europene în privința situației din Balcani a fost diferită, astfel, Italia a beneficiat de pe urma „furtunii” din Balcani, determinând turcii să părăsească Libia, înaintea izbucnirii Râzboiului din Balcani. În ceea ce privește poziția Germaniei, aceasta a privit situația din Balcani dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte salutau mișcările naționaliste susținând dreptul la auto-determinare al popoarelor iar pe de altă parte susțineau Imperiul Austro-Ungar ca mare putere în Europa.

Declanșarea Primului Război Mondial s-a datorat, pe de o parte, conflictului dintre marile imperii, problemele ridicate de sistemul capitalist în diverse țări, atât pe plan intern cât și extern, ceea ce a dus la adânciarea luptelor de clasă a proletariatului și nu în ultimul rând creșterii dimensiunii valului de eliberare națională din Balcani. Acest ultim factor a fost deseori asociat și susținut de un puternic sentiment naționalist și șovin, menținut în rândul maselor de organizațiile burgheze extremiste de dreapta care nu numai că a înăsprit lupta de clasă dar a și pregătit ceea ce avea să devină un război imperialist. Dată fiind situația antebelică pe plan internațional și politica externă a marilor puteri conduceau în mod evident spre catastrofa războiului, fapt surprins și de Vladimir I. Lenin: „Creșterea înarmărilor, ascuțirea la extrem a luptei pentru piețe în stadiul imperialist…, interesele dinastice ale celor mai înapoiate monarhii din Europa răsăriteană trebuiau în mod inevitabil să ducă și au dus la… război.”

Razboiul a început, odată cu declarația de război făcută de Austria, Serbiei, după asasinarea moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, la Sarajevo din 28 iunie 1914, de către un student naționalist sârb-bosniac. Deși multi autori contestă faptul că acest război nu putea fi evitat, conform lui Eric Hobsbawn, „Chiar la sfârșitul lunii iulie, după ce Austria declarase deja război Serbiei, liderii socialismului internațional s-au întrunit, profund tulburați, dar convinși încă de faptul că un război general era imposibil, că avea să fie găsită o soluție pașnică pentru criză.” Războiul devenise de necontrolat și inevitabil deoarece chiar „[…]împăratul Wilhem care și-a întrebat generalii, în ultimul moment, dacă războiul nu putea fi limitat, la urma urmei, la Europa de Est prin obținerea de la atacarea Franței, după Rusia- și căruia i s-a spus că acest lucru era, din nefericire, imposibil de pus în practică.” În vara anului 1914, pregătirea Germaniei pentru război atinsese cotele cele mai înalte, iar tentația de a se folosi de avansul său pentru a submina puterile Franței și ale Rusiei, era de necontestat.

Cu toate acestea, nici mișcarea muncitorească și nici cea socialistă nu au putut sta în calea catastrofei dezlănțuite, astfel „Internaționala a II a, creata ca organizație revoluționară, adversară a ordinii capitaliste și a războiului a sfârșit, dând faliment sub conducerea oportunismului de dreapta, ca organizație <<integrată>> societății existente, ca organizație a compromisului de clasă.”

În contextul războiului, raportul de forțe dintre beligeranți era de o importanță majoră datorită caracterului esențial al resurselor în materie de armament, tehnologie precum și numărul de soldați sau divizii. În lucrarea „Aspecte tehnice, economice și politice ale viitorului război” financiarul evreu Ivan Bloch a surprins efectele războiului în tranșee, „care avea să ducă la un conflict prelungit ale cărui costuri economice și umane intolerabile aveau să-i epuizeze pe beligeranți sau să-i arunce în revoluția socială.”

Consecințele economice, sociale și politice ale Primului Război Mondial

Ca și consecință imediată, costurile pentru pregătirile de război au crescut vertiginos atât pentru statele care doreau să se mențină cât și pentru cele care „jucau în ofensivă”. De aici, creșterea impozitelor, precum și numeroasele împrumuturi generatoare de inflație erau inevitabile astfel industria devenise mai mult ca oricând dependentă de stat; „industria războiului” trebuia să se mențină la o capacitate cu mult peste cea în timp de pace, pentru că guvernele să se mențină fruntașe în cursa răboiului. Această situație a creat un paradox, pe de o parte capitaliștii deținători de astfel de industrii se îmbogățeau tot mai mult o dată cu prelungirea războiului pentru că acesta le era favorabil din acest punct de vedere, pe de alta parte aceștia donau importante sume de bani cauzei păcii pentru a se menține și a nu pierde din simpatizanții sistemului economic de tip capitalist.

Creionând acest tablou funebreu, situația creată a însemnat un eșec strategic pentru campania militară germană din 1914, pentru că războiul ce a urmat era improbabil de câștigat de blocul austro-german deoarece nu se asteptau la asemenea costuri.

În războiul pentru reîmpărțirea lumii aveau să intre și state mai mici, ghidate de propriile interese, dar și de cele ale marilor puteri, astfel intrarea în război a Japoniei, Turciei, Italiei, S.U.A., Bulgariei, României, Greciei, etc. a făcut ca războiul să capete proporții considerabile. Motivația statelor mai mici pentru intrarea în război nu avea nici un punct comun cu politica marilor puteri imperialiste, acestea erau animate de un spirit al luptei drepte dar se și temeau pentru granițele lor naționale; însă, acest factor nu a putut schimba caracterul dominator, imperialist pe fondul căruia s-a produs conflagrația mondială. Nici măcar revolta maselor populare împotriva războiului nu a determinat încheierea războiului deși situația pe plan intern al țărilor beligerante nu era favorabilă prelungirii unui război costisitor și catastrofal. Creșterea nemulțumirilor maselor a condus mișcarea revoluționară spre un traseu ascendent, atingând apogeul în anul 1917. Revoluția bolșevică condusă de Vladimir Ilici Lenin a reprezentat unica posibilitate de a ieși din război a Rusiei prin mijloace revoluționare și care a exercitat o influență sporită asupra proletariatului din țările beligerante. Însemnătatea istorică a acestui fapt a constat în stimularea țărilor antrenate în război de a înceta războiul imediat după cucerirea puterii politice de către bolșevici, determinând instaurarea Puterii Sovietice o dată cu Congresul Sovietelor în cadrul căruia s-a adoptat „Decretul asupra Păcii”. Deși acest demers nu a dus la încheierea războiului, Rusia a încheiat armistițiul pe fronturile de luptă cu Puterile Centrale, astfel V.I. Lenin declara în „Raportul asupra Păcii” din 26 oct./6 nov. 1917 urmatoarele: „Guvernul propune tuturor guvernelor și popoarelor din toate țările beligerante încheierea imediată a unui armistițiu […].”

Războiul a durat mai mult de patru ani, iar efectele catastrofale resimțite de participanții la conflict se datorau în principal tehnicii militare de luptă dar și factorului politic de clasă,mai cu seamă interesele claselor dominante de a prelungi un război ce aducea colosale profituri pentru capital în detrimentul degradării situației popoarelor. Faptul că Antanta a ieșit învingătoare din Primul Război Mondial a fost ceva de așteptat, deoarece Germania wilhemeriană subestimase capacitățile de redresare a adversarilor iar vulnerabilitatea acesteia a ieșit la iveală o dată cu prelungirea războiului, când a neglijat dependența factorului militar de cel economic. Cu toate acestea, Germania și aliații săi au reușit să aducă numeroase prejudicii Antantei, cucerind importante zone din Europa.

Odată cu semnarea armistițiilor de pe fronturile de luptă ale puterilor învinse, Antantei i s-a dat prilejul de a-și realiza obiectivele urmărite în război, prefigurând condiții de pace grele pentru învinși și care aveau scopul de a subjuga, cuceri și elimina orice posibilitate de revenire ce aveau să amenințe noua balanță de putere în plan internațional. Astfel marele război pentru reîmpărțirea lumii a generat pe scena internațională schimbări profunde și radicale ale raporturilor de forțe; se prăbușiseră imperiile otoman, țarist și habsburgic, se intensificaseră luptele de clasă, peste tot în lume existau miscări revolutionare naționaliste ce amenințau formele de dominație imperialiste și coloniale.

Puterile care au ieșit din război victorioase au inclus în Tratatul de Pace de la Versailles, printre altele și clauza „vinovaților de război”, cu scopul de a justifica plata reparațiilor de război de către Germania, țărilor pe teritoriul cărora s-au purtat luptele și care au fost cele mai afectate de acestea. De asemenea, un alt factor care a contribuit la stigmatul „vinovat de război” a fost și factorul social, cu alte cuvinte, presiunea publică din Marea Britanie și Franța a încurajat conducătorii să sustragă Germaniei cât mai mult pentru reparațiile de război. Cu toate acestea, subiectul plății reparațiilor de război a căzut în derizoriu, pentru că deși era relativ simplu să aducă Germania la un stadiu inferior din punct de vedere economic, elimininând astfel posibilitatea ca aceasta de redevină o amenințare pentru echilibrul european, mulți economiști au prezis că acest fapt ar duce inevitabil la dezacorduri și animozități între statele europene, care nu vor duce decât la posibile alte războaie, iar din acest punct de vedere au avut dreptate. Cel care s-a remarcat prin viziunea sa asupra economiei europene a fost economistul englez John Maynard Keynes, care în teza sa a expus pericolul care se putea întrevede în cazul în care Germania ar fi „pedepsită” să plătească reparațiile de război. Astfel acesta subliniază faptul că ruinarea Germaniei ar provoca numeroase dificultăți la nivelul continentului în ceea ce privește revenirea de pe urma războiului, pentru că Germania era în acea perioadă motorul economic european. De aceea îngroparea Germaniei în datorii imense ar fi însemnat practic prelungirea penuriei din timpul războiului. Perioada dintre cele două războaie mondiale, a fost în termeni economici prea grea de suportat pentru Germania și în consecință pentru întreaga Europă însă beneficiari direcți ai războiului au fost Statele Unite ale Americii, care oferise numeroase împrumuturi Franței și Marii Britanii pentru a susține mașinăria de război.

Factorul social, ce a cauzat nemulțumiri în rândul populațiilor afectate pe urma războiului a fost în principal axat pe redesenarea hărții europene în baza principiului formulat în Tratatul de la Versailles și anume principiul autodeterminarii popoarelor. Autorul acestui principiu, Wodrow Wilson se poziționa împotriva imperialismului și susținea dreptul grupurilor naționale de a se autoguverna, fiindu-le acordată suveranitate în cadrul propriului teritoriu. Însă în practică acest principiu avea să creeze numeroase dificultății liderilor de pace, pentru că naționalitățile europene, în special cele din Balcani și în Europa Centrală și de Est, abia ieșite de sub dominația imperiilor, nu aveau încă conturate teritoriile naționale. Spre exemplu, Cehoslovacia, un stat creat pentru prima dată în 1919, era alcătuit din numeroase grupuri etnice încât Mussolini facea referire la aceasta drept „Ceho-Germano-Polono-Maghiaro-Româno-Slovacia”. Insistențele lui Woodrow Wilson asupra autodeterminării popoarelor a produs ca rezultat multe realități umane complexe și confuze, astfel încât paradoxal, 60 de milioane de oameni constituiau un nou stat pe când alte 25 de milioane erau transformate în minorități în cadrul acestor noi state-națiuni. Nu este de mirare de ce țări din Sud-Estul și Centrul Europei, precum Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia și Polonia, au întâmpinat multe probleme la nivel social. Acestea trebuiau să se confrunte nu numai cu problemele etnice ci și cu economiile și instituțiile fragile și slabe.

Această poziționare a puterilor învingătoare a urmat nu numai un traseu alimentat de un sentiment de altruism ci a relevat, de fapt, strategia politică a liderilor importanți, anume aceea de a înconjura Germania de state neajutorate. Cu toate acestea, liderii marilor puteri erau preocupați de problema bolșevismului ce se putea răspândi prin noua creată Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS); liderul bolșevic, Lenin, afirmase în mod explicit că revoluția din 1917 va cuprinde întreaga lume iar în contextul de după primul război era de așteptat, deoarece o dată cu poziționare statelor slabe în apropierea Moscovei, acestea aveau să constituie un teren propice pentru idealurile comuniste de a se infliltra în întreaga Europă, mai ales că „[…] URSS a traversat, în primii ani postbelici, o necesară perioadă de reconstrucție, însoțită însă de o nouă teroare și un val de antisemitism.”, afirma Marusia Cîrstea. Teama de bolșevism devenise noua preocupare la nivel internațional, iar entuziasmul Franței și Marii Britanii era motivat tocmai de acest fapt și cu atât mai mult susțineau principiul autodeterminării. Cu toate că noile state create erau impasibile de a deveni soviete, tocmai pentru că o parte din teritoriile acestora făceau parte din fosta Rusie, acestea constituiau o barieră în calea înaintării URSS-ului în Occident, iar perioada interbelică a fost caracterizată din acest punct de vedere, de numeroae alianțe și tratate semnate de Franța, Marea Britanie și mai târziu Italia care ofereau garanții statelor din Centrul și Estul Europei, promițându-le acțiuni imediate în cazul violării granițelor acestora de către vreun agresor.

În anii 1920, Statele Unite aveau să ocupe prima poziție în lume în ceea ce privește economia, loc ocupat înainte de război de către Marea Britanie. Până în anul 1929, producția industrială a Stalelor Unite ajunsese să reprezinte 42% din întreaga producție mondială, iar Germania, Marea Britanie și Franța aveau împreună undeva la 28%, conform lui Eric Hobsbawn. Inițial, avântul economic înregistrat de economia SUA a dat impresia că economia mondială supraviețuise războiului, cu mici modificări ale raporturilor de putere. Cum era de așteptat, daunele provocate de război economiei mondiale, care antrenase numeroase interdependențe la nivel global, a dus la colapsul acesteia la 29 octombrie 1929, atunci când Bursa de Valori americană de pe Wall Street a relevat încă o dată faptul că revenirea de după război a economiilor mondiale a fost iluzorie, fapt subliniat și de Eric Hobsbawn „Oricum,ceea ce nimeni nu a așteptat, probabil nici măcar revoluționarii în momentele lor cele mai sanguinare, a fost extraordinara profunzime și caracterul universal al crizei care a început, așa cum știu până și neistoricii, cu prăbușirea la 29 octombrie 1929 a Bursei de la New York”; acest colaps economic a demonstrat gradul în care statele din perioada interbelică nu erau pe deplin entități autonome în ceea ce privește economia. Rezultatul acestei crize era binecunoscut atât de americani cât și de europeni, astfel în Europa Occidentală care depindea de împrumuturile oferite de SUA, inflația era cu mult mai mare ceea ce a dus în cele din urmă la scăderea cererii de consum în principalele țări industriale care au fost nevoite să scadă producția datorită costului materiilor prime prea ridicat.

Oamenii au resimțit efectele crizei o dată cu pierderea locurilor de muncă, ceea ce a dus la resemnarea în sărăcie a multora dintre ei și chiar dacă totuși își păstrau locul de muncă, hiper-inflația și chiar colapsul monedelor naționale a dus la pierderea valorii economiilor și chiar a bancnotelor propiu-zise, fiind cazul și Republicii de la Weimar.

În termeni economici, efectele crizei au fost resimțite la nivelul întregii economii globale când statele au încercat să inverseze procesul; principalele economii capitaliste luptau mai ales pentru izolarea economiilor naționale de piața internațională. Pentru a se întâmpla acestea, statele au impus tarife vamale colosale pentru a opri importul și a promova producția internă ca autosuficientă. În această situația privilegiate au fost SUA, ale căror protecționism și izolaționism a fost cu ușurință suportat, spre deosebire de țări precum Marea Britanie, care importau materiile prime.

Situația economică a anilor ’30 a fost însoțită de numeroase tulburări politice, cauzate de fenomenele sociale și economice resimțite de oameni, care au văzut în soluțiile politice extremiste o soluție pentru revenirea la bunăstarea de altădată.

2. Ascensiunea dreptei radicale

Proporțiile mișcărilor socialiste ale clasei muncitoare căpătaseră un caracter cu mult mai important decât se așteptaseră capitaliștii europeni și, cu toate acestea, dupa cum afirmă și Eric Hobsbawn, „Lumea n-a devenit socialistă…”; burghezia, chiar și după prăbușirea vechilor regimuri s-au constituit în forțe organizate și susținătoare ale statului, realizând însă numeroase concesii cu scopul de a menține pe linia de plutire relațiile cu proletariatul. Socializarea economiilor post-belice a fost posibilă doar în anumite societăți slăbite, mai puțin dezvoltate, însă acolo unde economiile de piață funcționau, cu alte cuvinte în societățile industriale dezvoltate, revoluțiile sociale nu reprezentau o amenințare reală la adresa capitalismului. Pentru a face față presiunilor revoluționare, liberalismul burghez a trebuit să urmeze una din cele două căi: fie renunța la puterea politică, fie se ralia „partidelor social-democratice nebolșevice, nerevoluționare și „reformiste” care au apărut, în fapt, în Europa Occidentală ca principali garanți ai continuității sociale și politice, după 1917, și, prin urmare, au devenit din partide de opoziție partide potențiale sau reale de guvernământ.”

Dacă înainte de declanșarea războiului, ideologia naționalistă a stârnit claselor mijlocii în creștere, un interes pentru afirmarea unei identități colective, ca și apărătorii națiunii, sau chiar pentru întemeierea sau extinderea sa, în contextul postbelic sentimentul național a revenit sub forma teoriilor ce dobândiseră o semnificație politică importantă. Urmările catastrofale ale războiului a dus în cele din urmă la apariția diviziunilor naționale din cadrul multor popoare.

Tratatele de pace ce au urmat războiului (Versailles, Saint Germain-en-Laye și Trianon), în cadrul cărora s-au stabilit granițele noilor popoare, au avut la bază principiul „autodeterminării naționale” și în urma cărora s-au creat noile state-naționale. Revizuirea granițelor țărilor europene, teritoriilor restituite care cândva au fost cucerite de puterile învinse în război, au fost înapoiate beligeranților care au ieșit învingători. Situația creată a nemulțumit profund Germania împreună cu aliații săi, și nu numai, deoarece împărțirea arbitrară a teritoriilor statelor în Balcani, a atras în mod evident atenția asupra legitimității ideii de naționalism și altor state. Aceste nemulțumiri vor constitui în următoarele decenii, motivul declanșării unor fenomene politice extremiste, xenofobe și antisemite, ce vor culmina o dată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

De la încheierea Primului Război Mondial, unul din cele mai evidente efecte ale acestuia a constat în apariția teoreticienilor naționalismului care, condamnau puterea distrugătoare a acestuia. În mod particular, aceștia au căutat și oferit „explicații teoretice pentru natura singulară și războinică a naționalismului german, care era văzut adesea adulând sacrificiul pentru interesele statului, mai presus de scopurile spirituale ale națiunii.” Lucrările apărute în Germania făceau, pe de o parte referie la naționalism ca unealta de război, pledând pentru internaționalism, iar pe de altă parte, acestea au surprins distincția dintre naționalismul civic al Europei Apusene și naționalismul etnic specific Europei Răsăritene. Astfel de lucrări referitoare la istoriile poporului german ce oferea acestuia un rol misionar umanității au pregătit calea Național Socialismului. Deși exista la începutul secolului, încă, entuziasmul pentru pacifism și internaționalism, după război, intelectualii au căutat să condamne naționalismul german, abordând naționalismul într-o manieră subiectivă, după trauma războiului, cautând să explice înverșunarea cu care Germania luptă pentru a deveni liderul lumii; astfel profesorul de istorie Ramsey Muir surprinde caracterul distrugator al naționalismului german în următoarea afirmație: „Ceea ce a transformat mișcarea națională din Germania într-un blestem și un pericol pentru Europa a fost faptul că, în principal datorită idolatrizării rasei de către istoricii și filologii germani, ea a fost transformată dintr-o mișcare națională într-una rasială.”

De cealaltă parte, războiul a făcut să crească conștiința internatională și acum mai mult ca niciodată se punea problema naționalismului în sensul înlocuirii sale cu internaționalismul, viziune sprijinită de „creșterea mișcărilor uniunilor comerciale socialiste în acea perioadă.” Condițiile premergătoare ale împlinirii acestui fapt au ținut de cursul firesc și evolutiv al societății; astfel, o dată cu formarea statelor-naționale, lupta muncitorilor și formarea sindicatelor locale, care mai apoi au devenit naționale, au orientat industriile spre negocieri atât la scară națională, până la izbucnirea Primului Război Mondial, cât și internațională, spre sfârșitul acestuia.

Sentimentul patriotic, naționalist ce a răbufnit o dată cu războiul, nu s-a limitat la agitarea națiunilor omogene ci s-a manifestat și în statele multinaționale, în cadrul cărora nu a rezistat o perioadă îndelungată, „Și, în statele multinaționale, mișcările clasei muncitoare, organizate la nivel de stat, au dus și au pierdut o acțiune de ariergardă împotriva dezintegrării în mișcări separate, bazate pe muncitorii fiecărei naționalități. Mișcarea muncitorească și socialistă din Imperiul Habsburgic s-a prăbușit, astfel, înainte ca imperiul însuși să se prăbușească.”

Din acest punct de vedere, naționalismul ca și ideologie nu a avut succes în rândul proletariatului, pentru că exclusivismul, suspiciunea și chiar eliminarea străinului, nu erau specifice clasei de jos, pentru că aceștia aveau deja pe cine blama pentru nemulțumirile lor referitoare la modul de administrare al societății, și anume clasa de mijloc. Aceasta din urmă a constituit un mediu prielnic dezvoltării ideologiilor naționaliste, exclusiviste, „[…] de tipul celor care-și puteau pune toate nemulțumirile pe seama blestemaților de străini […]”

Un alt efect al războiului a fost semnalat ca fiind legat de apariția unor noi teorii de explicare a naționalismului din domeniul psihologiei și de care au profitat din plin liderii naționaliști începând cu anii ’20. Deși teorii care cautau să explice comportamentul uman au existat încă de dinaintea Primului Război Mondial, acestea au căpătat un caracter veridic, empiric o dată cu amploarea fenomenelor de grup. Pe de altă parte, o altă teorie încercă să explice consecințele „intrării în istorie” a mulțimii, teoria elitistă, care se bazează pe respingerea egalitarismului, și anume respingerea comunismului marxist, conturat la sfârșitul secolului XIX, care aducea în vedere beneficiile existenței unei societăți fara clase. Ideea conceperii unei societăți fără clase a stârnit reacții din partea teoreticienilor de dreapta precum Nietzsche, care contestă în mod agresiv această viziune egalitaristă asupra societății, „Nietzsche, adversarul egalitarismului, a scris că setea de egalitate se poate manifesta fie prin <<dorința de a-i coborî pe toți la propriul nivel (diminuând,îndepărtând, împiedicând), fie în cea de a se ridica cu toții (recunoscând, ajutând, bucurându-se de succesele altuia)>>” Așadar, rezultatul unei astfel de organizări societale bazate pe egalitarism, dacă la început poate avea un traseu ascendent, în cele din urmă sentimentul invidiei sociale datorate redistribuirii resurselor societătii într-un mod antimeritocratic, va declanșa nemulțumiri printre cei ce poarta povara celor mai puțin productivi.

Unii dintre teoreticienii scolii elitiste care au impulsionat mișcările de extremă dreapta fasciste în Europa secolului XX, au fost Vilfredo Pareto (1848-1923), Gaetano Mosca (1858-1941). În ceea ce-l privește pe Vilfredo Pareto, acesta prezintă o analiză critică la adresa democrației parlamentare, având o repulsie fățișă pentru democrație, explicând necesitatea unei reacții politice. Viziunea lui Pareto cu privire la liberalism comportă o dimensiune statalistă și conservatoare, iar în ceea ce privește fascismul acesta capătă o nouă formă, etatistă. Punctul de intersecție al celor două este exprimat printr-o puternică aversiune pentru democrație. Pareto este de părere că „<< azi guvernarea democratică a multora se poate defini, după anumite aspecte, ca o feudalitate în mare parte economică. Aici ca mijloc de guvernare se folosește în special arta clientelelor politice>>” Așadar , pentru Pareto redescoperirea etatică se poate produce doar prin schimbare, proces ce are loc atunci când „în clasa politică dominantă se acumulează cu timpul <<elemente mediocre>>, persoane incompetente și nesigure și în schimb, în clasa dominată cresc <<elemente de calitate superioară>>”, și astfel are loc intensificarea tensiunilor dintre clasa polică veche și noile forțe care se mobilizează pentru a dobândi putere politică. Pareto susține că regimul parlamentar italian nu este capabil să funcționeze în mod eficient, parlamentul nu reprezintă decât interese particulare însă „fascismul are meritul de a opune prospețime politică, violență vindecătoare”.

De asemenea, acesta condamnă utopia democratică pentru că ar promova mecanisme de construcție politică bazate pe consens ce evita manifestarea oricărui tip de autoritate. Argumentația lui Pareto merge până acolo încât acesta blamează guvernarea democratică pentru că „<<există o indulgență tot mai mare a delictelor comise cu ocazia grevelor sau a altor dispute economice, sociale, politice>>”. De aici Pareto deduce că „<<iluzia foarte gravă este aceea a oamenilor politici ce își imaginează că pot înlocui forța armată cu legi dezarmante>>”, acest tip de toleranță fiind cu greu acceptată pentru că ar presupune că puterea manifestată în mod autoritar nu poate fi îndepărtată fară a fi pedepsită. Consecințele acestui mod de a privi autoritatea, duce la amânarea conflictelor cu adevarat importante și rezolvarea celor de scurtă durată care nu fac altceva decât să amâne izbucnirea unor nemulțumiri generalizate. În ceea ce privește sursele legitimității puterii într-o democrație, Statul de drept și sufragiul universal, acestea pălesc în fața ideii exprimate de Pareto: „<<toate guvernele se bazează pe forță, însă toate susțin că pe rațiune>>”, iar amplificarea drepturilor politice nu oferă o nouă perspectivă asupra politicii, deoarece „<<cu sau fara sufragiu universal, totdeauna va guverna o oligarhie>>”, pentru că puterea poate fi manipulată sau cumpărată cu ușurință de către cei puțini și parveniți.

Un alt susținător al teoriei elitelor, Gaetano Mosca (1858-1941) prezintă o perspectivă conservatoare, însă acesta își urmează propriile direcții de cercetare. Spre deosebire de fascismul lui Pareto care pune accentul pe funcția de conducător, Mosca accentuează fenomenul claselor politice și al minorităților organizate. O alta diferență dintre teoria lui Pareto și a lui Mosca constă în faptul că acesta din urmă „nu a fost atât de orbit de teroare încât să solicite restaurarea cu ajutorul violenței”, deoarece acesta trasase liniile de analiza, susținând că „deschiderea constantă a societății spre o minoritate organizată ce guvernează și o majoritate dezorganizată ce se supune” duce în cele din urmă la teza conform căreia nu este „<<formula politică cea care determină modul de formare al clasei politice, ci, din contră, aceasta adoptă totdeauna formula care îi convine mai mult>>” De unde rezultă că „jocul” politic nu se schimbă o dată cu democrația, pentru că principiile după care aceasta funcționează, au doar o funcție ideologică, aceastea nu sunt în mod necesar cele care reușesc să stabilească mecanismele de formare a puterii.

Pe fondul conflictelor și agitația lumii moderne care s-au încrustat în societate de-a lungul timpului, Mosca respinge regimul parlamentar tocmai pentru este atacat de acest proces de democratizare care determină mobilizarea claselor sociale. Spre deosebire de reacționari, conservatorul Mosca, nu prevestește apogeul societății moderne, ci mai degrabă, anticipează schimbările ce vor avea loc la nivelul instituțiilor reprezentative o dată cu lărgirea sufragiului universal dar și datorate războiului mondial. Având convingeri aristocratice, Mosca este împotriva extinderii dreptului la vot în contextul în care „masele inculte” nu sunt capabile să participe la administrarea orașului. La acestea se adauga și convingerea conform căreia oamenii nu sunt egali prin natură, referindu-se la diferențele de capacitate și de cultură care face cu atât mai dificilă problematica acordării dreptului la vot, atunci când „<<suveranitatea Statului este încredințată incompetenților>>, se riscă mult un colaps al instituțiilor, victime provocate de forțe extrem de disperate.” Așadar, Mosca vede în vot forța preparatoare a revoluției, cea care induce starea de conflict în interiorul instituțiilor, pentru că participarea maselor la lupta pentru guvern va restabili interesele predominante care bineînțeles nu au nimic de a face cu capacitatea și cultura politică necesare guvernării. În ceea ce priveste mișcarea socialistă și anarhică, poziția lui Mosca se schimbă, iar din conservator acesta adoptă o atitudine reacționară și avertizează că în politica socialistă „se organizează războiul urnelor pentru azi și se pregătește pentru maine cel al baricadei.” Masa omogenă de oameni poate fi destul de nesigură, iar o dată cu extinderea electoratului, interesele divergente intra în conflict. Pentru a evita o răbufnire a nemulțumirilor, Mosca propune reprimarea și prevenirea, „este necesară o mână de fier împotriva tentativelor anarhice, trebuie distruse complet și înainte de a le respinge trebuie să știm să le prevenim; să nu ne lăsăm păcăliți de discuții despre libertate, de toleranța opiniilor, de abstracții ale minții poetice.” Statul trebuie, în viziunea lui Mosca, să folosească de forță pentru a evita spiritul de revoltă și de răzvrătire susținut de doctrina liberală care postulează neamestecul Statului în economie.

Gustav Le Bon trece de la explicarea iraționalismului maselor la subiectul „rasei”, în lucrarea sa, Legile psihologice ale evoluției popoarelor, în care acesta încercă să diminueze din credința conform căreia „rasa” și „națiunea” reprezintă concepte distincte și în care va demonstra că ideea de egalitate între indivizi, națiuni sau rase este pur si simplu superficială și nu are în vedere substraturile istorice în care acționează. Astfel el susține că nu există „rase adevărate” în sensul științific, în lumea modernă ci mai degrabă „rase istorice” care sunt rezultatul cuceririlor, imigrărilor în consecință indivizii nu pot fi delimitați spațial doar pe baza originii, „Majoritatea raselor istorice din Europa sunt încă în curs de formare[…]. În acest moment, englezul este singurul european a cărui rasă este aproape complet stabilită. În acest caz, britanicul, saxonul și normandul au făcut loc unui tip nou, foarte omogen. În Franța, dimpotrivă, provensalul este foarte diferit de breton, locuitorul din Auvergne de cel din Normandia.”

Fascismul în Italia

Preluând, în acest context, teza lui Ernst Nolte, conform câreia Marele Război devine mondial o dată cu anul 1917, atunci când SUA intră în război, și când are loc revoluția bolșevică; aceste două evenimente reprezintă de fapt cauzele care au determinat împărțirea lumii în cele două blocuri de putere din clipa în care conflictul deja depășise nivelul statelor naționale. Ideologiile politice ale vremii, nu au încetat să conteste războiul mondial, deoarece orice formă idologică o lua politica la un moment dat aceasta avea menirea de a apăra interesele unei anumite clase sociale ca urmare a dobândirii puterii politice și nu în ultimul rând avea menirea de a menține starea de echilibru în societate; astfel războiul și daunele provocate de acesta nu erau în avantajul liberalismului, conservatorismului sau socialismului. Războiul, conform lui E. Nolte, a produs o nouă entitate politică, care acea să-l reproducă la un moment dat, „Războiul a trebuit să facă loc unei noi apariții politice, născută asemenea propriului copil din propriul corp și, care, potrivit legii naturii a avut tendința firească de a-l reproduce.”

Marusia Cîrstea, surprinde efectele războiului asupra economiei naționale italiene, care a sporit fenomenul sărăciei și nu în ultimul rând al suferințelor. Pe de altă parte, pacea avea să aducă în rândul italienilor dezamagire, „Vittorio Orlando, președintele în exercițiu al Consiliului de Ministri (1917-1919), s-a lovit în permanență la Conferința de la Paris din 1919-1920, de refuzul lui Woodrow Wilson sau de neimplicarea Franței și Angliei în rezolvarea pretențiilor italiene față de cei învinși. De fapt, încă din ianuarie 1919 cei Patru Mari s-au dovedit neputincioși să trateze fondul problemelor italiene. Și, încetul cu încetul, atmosfera s-a înrăutățit.”

Iminența convulsiilor dintre cele două războaie, resimțite la scară mondială, au pus capăt Erei Imperiului, conform lui Eric Hobsbawn, iar o dată cu aceasta s-a confirmat faptul că s-a prăbușit „[…] sistemul lumii liberale și societatea burgheză al secolului al nouăsprezecelea ca normă la care, așa cum s-a întâmplat, aspira orice tip de civilizație.”

Caracterul universal al fenomenului fascism a fost determinat de imperialism, război, revoluție, apariția Uniunii Sovietice și a SUA ca actori principali pe scena internațională.

Descrierea situației postbelice făcută de Ernst Nolte este edificatoare în acest sens: „Un partid politic născut din război, care confruntase la rândul său revoluția cu mijloace revoluționare și care radicaliza imperialismul, care vedea în Uniunea Sovietică- și până la un punct și în americanizare cel mai mare pericol, nu ar fi putut rămâne limitat la scena politică locală indiferent cât de specifice ar fi fost aceste diferite condiții obietive locale.”

Confruntările politice specifice secolului al XX-lea și, mai cu seamă, cele ivite o dată cu izbucnirea războiului au avut ca epicentru continentul european, „[…] un continent aproape integral și, cel puțin în aparență, fascist[…]”, conform lui E. Nolte, și care a reușit să atragă în conflictele sale cele doua supraputeri, Uniunea Sovietică și SUA. De aceea, spune Nolte, putem numi epoca celor două războaie mondiale drept epoca fascismului. Nu puțini autori au atribuit acelei epoci calitatea de a fi fascistă, însuși Mussolini prevestea iminența fascizării Europei, fenomen care, în viziunea sa, se definea drept o „democrație autoritară, organizată și concentrată pe baze naționale.”

Contextul a fost favorabil apariției unui lider precum Mussolini, iar prin Marșul asupra Romei, acesta a stabilit contacte cu oamenii politici, oferindu-le garanții pentru viitor. Treptat acesta a devenit un fenonem obișnuit, purtatul cămășilor negre de fasciștii bine înarmați prin sustrageri din depozitele statului, aceștia erau tolerați de autorități, împânzind toate provinciile. Mussolini a reușit astfel să cucerească din ce în ce mai mulți simpatizanți, inclusiv pe cei din familia regală, conform lui Paul Guichonnet.

Autorul de origine germană, Thomas Mann, care a militat împotriva național-socialismului, descrie epoca fascistă europeană ca având continuitate chiar și după căderea regimurilor lui Mussolini și Hitler, iar ascensiunea și victoria fascismului era de neoprit, acesta fiind „[…] o boală a timpului omniprezentă și față de care nici o țară nu este imună. […] epoca fascistă a Occidentului, în care, în ciuda victoriei militare, trăim și vom trăi încă mult timp.”

Tot în Fascismul În Epoca Sa, Ernst Nolte surprinde caracterul epocal al fascismului din prisma relației dintre fenomenul propriu-zis cu mișcările apropiate sau asemănătoare din întreaga Europă. Adesea, aceste relații fie că sunt de dependență, influențare sau susținere reciprocă, au creat o legătură puternică printre liderii sau colaboratori ai curentului fascist precum: Benito Mussolini, Adolf Hitler, Corneliu Zelea Codreanu, Vidkun Quisling (politician norvegian), Sir Oswalt Mosley, Anton Adrian Mussert (politician olandez), Ferencz Szálazi (politician maghiar), Jacques Doriot ș.a. E. Nolte menționează că printre punctele negative pe care le aveau în ideologia lor, existau și o serie de puncte pozitive formulate în principii precum: „principiul conducătorului și voința creării unei lumi noi , fascinația pentru violență și patosul tinereții, conștiința de a aparține elitei și eficiența vizavi de mase, flacăra revolutionară și onorarea tradițiilor.”

Analiza fenomenului fascist dintr-o perspectivă obiectiv științifică pare destul de obtuză, însă, autorul E. Nolte prezintă acest fenomen într-o manieră evoluționistă dar nu exclude posibilitatea ca acesta să nu mai reprezinte un real interes în zilele noastre, cu toate că fascismul nu a dispărut în mod absolut și ireversibil. Obiectivitatea științifică constă tocmai în acest tip de abordare de după perioada de glorie a fascismului, în acest sens, autorul făcând următoarea apreciere: „Eventual, nu există un moment mai propice pentru obiectivitatea istorică decât cel în care ceva perceput ca vital a încetat sa mai existe ca atare; odată făcută această constatare este posibilă tranziția către o altă existență, exclusiv spirituală, în penumbră.”

Din aceast punct de vedere, autorul exclude premisele conform cărora atât național-socialismul cât și bolșevismul ar fi în esență identice datorită acelor elemente care alcătuiesc substanța fenomenului precum caracterul totalitar. Tocmai faptul că două fenomene politice sunt asemănătoare dintr-o anumită perspectivă poate constitui un element de subiectivitate, prin reducerea și subordonarea lor la noțiunea formală de „totalitarism”; ori pentru a capta elementele care pot constitui asemănări ori diferențe trebuie ca cele două fenomene să fie analizate în natura lor specific singulară pentru ca cercetarea să poată fi relevantă și obiectivă. Autorul nu neagă faptele comise de guvernările fasciste , incomparabile, nici chiar cu atrocitățile săvârșite de Stalin împotriva propriului popor, însă le pune pe seama unei puternice tendințe de gândire la nivel internațional, ce s-a bazat pe temerile și sentimentele de neliniște atât de specifice omului. Un răspuns obictiv la o întrebare ce cu greu i se poate răspunde în mod rațional în ceea ce privește determinismul fascist de a comite fapte inimaginabile, poate fi construit lăsând la o parte ura și chiar sentimentul de revoltă și repulsie provocat vizavi de acest subiect.

Specific statului național italian a fost faptul că acesta a fost rezultatul și consecința directă a revoluției antifeudale; pe de altă parte, spre deosebire de alte state europene precum Franța sau Germania, clasele sociale conducătoare înfrânte în perioada prerevoluționară nu au mai jucat un rol atât de însemnat în societate, iar administrația papală și statul pontif au dispărut din viața politică pentru totdeauna și cu toate acestea noua administrație nu a pus la îndoială, în nici un moment, supremația bisericii în viața italienilor, de aceea ruptura s-a produs deși într-o maniera mai radicală dar civilizată. Aceste două evenimente au întreținut spiritul social, politic și administrativ ce a avut ca și rezultat unificarea statelor italiene, proces cunoscut și sub numele de Risorgimento italian, care și-a menținut abordarea pozitivă dintre ideologie și curentul emancipator.

Fascismul a redat un alt sens vieții oamenilor, pornind de la concepțiile asupra naturii umane și a libertății; conform unor autori ai ideologiei Risorgimentului, Vicenzo Gioberti și Giuseppe Mazzini, noile principii fundamentale care au pus în mișcare și au determinat construcția națională aveau în vedere următoarele: „[…] legea centrală a vieții este progresul, acest progres trebuie înțeles în primul rând ca o tendință de egalitate în libertate a tuturor, principiul de naționalitate este justificat strict în acest cadru.” Așadar, ideologia fascistă, punea accentul pe existența națiunii ca întreg iar deplinătatea vieții individului se putea realiza prin națiune. Acest fapt nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât concepția organică asupra societății cea care a insuflat fasciștilor o nouă direcție ideologică, contrară liberalismului atât de specific statelor europene din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, liberalismul nu reprezenta un pericol real asupra transformărilor politice ce aveau să urmeze, pentru că însuși liberalismul era progresist iar o revoltă populară putea cel mult să determine o schimbare de formă a politicilor adaptate la noul stat și nu de fond. O dată cu extinderea dreptului la vor și intrarea maselor populare pe scena politică, practica liberală a fost supusă la multe încercări. Conform fasciștilor, libertatea individuală trebuia mărginită în favoarea unei libertăți naționale ce avea ca și scop îndeplinirea misiunii glorioase a statului.

Ca tip ideal, fascismul este un regim totalitar, ultranaționalist de extremă dreapta și o ideologie a erei politicilor de masă de secol al XX-lea. Primele mișcări naționaliste au apărut ca reacție la frământările sociale, situația economică , impactul psihologic al Primului Război Mondial (1914-1918), precum și perioada ce a urmat acestuia. Teama și deprivarea suferită de europeni în perioada războiului, împreună cu teama față de comunism, a alimentat sentimentul și tendința oamenilor de a blama alte grupuri, etnice sau rasiale, inclusiv națiuni, pentru problemele sociale și economice întâmpinate, urmând deseori vocea cea mai pregnantă a politicienilor care le alinau suferințele în discursul public. În asemenea momente, amploarea luată de mișcarea fascistă demonstrează faptul că ideile totalitare pot lua oricând locul libertăților democratice.

Privind poporul ca o masă amorfă, incapabilă de a se grupa într-o forță politică capabilă de a se conduce, fasciștii, au pledat pentru conducerea elitistă a cărei scopuri erau de a face cunoscute și rerezenta interesele întregii națiuni. Ceea ce Hannah Arendt definea drept „mase”, era viziunea larg răspândită în Europa și de care au profitat multe grupuri elitiste. Astfel, cei care aparțineau masei erau acesi „[…] oameni care, fie din cauza numărului lor, fie din cauza indiferenței, fie dintr-o combinație a ambelor condiții, nu se pot integra în vreo organizație fondată pe interesul comun, în partide politice sau guverne municipale, organizații profesionale sau sindicate.”, afirma Hannah Arendt. Precondițiile apariției maselor populare au fost, printre altele, prăbușirea societății de clasă, atomizarea socială și individualizarea extremă, care au dus la izolarea individului cauzând relații sociale anormale. Dezvoltarea psihologiei „omului de masă” a ușurat munca de convingere a demagogilor care au speculat credulitatea, superstiția și forța brutală a masei pentru idei abstracte neconforme cu interesele personale sau normele morale.

Gloria națiunii, având susținerea maselor, avea să se realizeze prin cuceriri militare, denumită de Ernst Nolte drept „cursa pentru acapararea de colonii, alături de celelalte mari puteri.”

Astfel, primul guvern fascist a preluat conducerea în Italia anului 1922, având ca și conducător pe Benito Mussolini (1883-1945). În luna septembrie a anului 1922, Mussolini își expunea obiectivele: „Noi vrem să luăm statului toate atributele sale economice […] Programul nostru este simplu: noi vrem să guvernăm Italia.” Acesta a dat mișcării naționaliste o misiune, cea de a revoluționa societatea prin intermediul administrației statale, iar dintr-o altă direcție, s-a folosit de marea masă populară, pentru a crea o comunitate organizată și robustă. De unde se deduce că acesta a acționat pe două planuri, a combinat sindicalismul cu naționalismul, iar în acele împrejurări istorice, aceast tip de strategie i-a adus succesul. Pentru Mussolini, liberățile nu puteau fi atribuite decât statului, iar singurele drepturi individuale proveneau din domeniile în care implicarea statului era minimă și nu reprezenta un real interes pentru acesta. Sub îndrumarea liderului natural, Il Duce, națiunea italiană s-a eliberat de valorile burgheze și marxiste, într-o cultură dominată de elita războinică și eroi gata de sacrificiul suprem în numele națiunii.

Analizând biografia lui Mussolini, Ernst Nolte descoperă legăturile acestuia sau anumite afinități ale ducelui descoperite încă din perioada copilăriei pentru ideologia marxistă, filosofia lui Nietzsche dar și naționalismul exacerbat. Viziunea sa marxistă s-a format încă de la o vârsta fragedă, după cum el însuși afirmase, sentimentul de nedreptate și furie a fost alimentat de la vârsta de 10 ani, când era nevoit să mănânce separat de ceilalți colegi la „masa săracilor”. Un alt factor important care a contribuit la îndoctrinarea sa timpurie a fost tatăl său și ideile sale socialiste. Astfel anii tinereții și i-a petrecut citind cărți ale socialismului și care au contribuit la formarea gândirii sale, „Toată viața, Mussolini a fost un conducător care a avut un crez sau a căutat fără încetare unul.”; de aceea experiențele sale profesionale: profesor de limbă și literatură franceză, propagandist și colaborator la diferite ziare socialiste, secretar la Camera de Muncă, redactor al unui săptămânal, editor al săptămânalului „Lupta de Clasă”, director al ziarului „Avanti!”, nu au fost întâmplătoare. Prin intermediul acestor funcții, Mussolini și-a propagat ideile, de exemplu „Cu orice ocazie i se oferă, el sărbătorește și aclamează memoria tatălui și profesorului, singurul capabil să întruchipeze compasul mișcării proletare și marxiste.” Concepțiile sale asupra societății se cristalizau în jurul a ceea ce constituia realitatea fundamentală a epocii în care trăia și anume lupta de clasă între capitaliști și proletari. Ruptura sa de Partidul Socialist Italian se realizează o data cu declanșarea Primulu Război Mondial, cănd se declară în favoarea intrării în război a Italiei împotriva Germaniei. Acest fapt se datorează frustrărilor acumulate și sentimentului de dezamagire în ceea ce privește slăbiciunile propriei națiuni, astfel acesta afirmă într-un discurs „tot ce este trădare, mișelie, batjocură, este autentic german și prusac, lucru dovedit cu prisosință tocmai de social-democrația germană, marxismul însuși nefiind altceva decât pretenția germnă la dominația totală.”; însă o dată cu declarația de război făcuta împotriva Germaniei, „el declară război totodată și propriului său trecut, luptând de acum pentru viitorul lui de apărător al culturii latine și de adept al lui Mazzini. În acest fel, toate aspectele comune, generale ale propagandei de război capătă coloratură net personală.”

Conturarea viziunii fasciste a lui Mussolini are ca fundamente teoria „elitismului” dar și teoria „iraționalismului maselor”. Teoria elitistă se bazează pe respingerea egalitarismului și anume respingerea comunismului marxist, conturat la sfârșitul secolului XIX, care aducea în vedere beneficiile existenței unei societăți fara clase. Ideea conceperii unei societăți fără clase a stârnit reacții din partea teoreticienilor de dreapta precum Nietzsche, care contestă în mod agresiv această viziune egalitaristă asupra societății, „Nietzsche, adversarul egalitarismului, a scris că setea de egalitate se poate manifesta fie prin <dorința de a-i coborî pe toți la propriul nivel (diminuând, îndepărtând, împiedicând), fie în cea de a se ridica cu toții (recunoscând, ajutând, bucurându-se de succesele altuia)>.” Așadar, rezultatul unei astfel de organizări societale bazate pe egalitarism, dacă la început poate avea un traseu ascendent, în cele din urmă sentimentul invidiei sociale datorate redistribuirii resurselor societătii într-un mod antimeritocratic, va declanșa nemulțumiri printre cei ce poarta povara celor mai puțin productivi.

Unii dintre teoreticienii scolii elitiste care au impulsionat mișcările de extremă dreapta fasciste în Europa secolului XX au fost Vilfredo Pareto (1848-1923), Gaetano Mosca (1858-1941). În ceea ce-l privește pe Vilfredo Pareto, acesta prezintă o analiză critică la adresa democrației parlamentare, având o repulsie fățișă pentru democrație, explicând necesitatea unei reacții politice. Viziunea lui Pareto cu privire la liberalism comportă o dimensiune statalistă și conservatoare, iar în ceea ce privește fascismul acesta capătă o nouă formă, etatistă. Punctul de intersecție al celor două este exprimat printr-o puternică aversiune pentru democrație. Pareto este de părere că „ azi guvernarea democratică a multora se poate defini, după anumite aspecte, ca o feudalitate în mare parte economică. Aici ca mijloc de guvernare se folosește în special arta clientelelor politice.” Așadar , pentru Pareto redescoperirea etatică se poate produce doar prin schimbare, proces ce are loc atunci când „în clasa politică dominantă se acumulează cu timpul elemente mediocre, persoane incompetente și nesigure și în schimb, în clasa dominată cresc elemente de calitate superioară […].”, și astfel are loc intensificarea tensiunilor dintre clasa politică veche și noile forțe care se mobilizează pentru a dobândi putere politică. Pareto susține că regimul parlamentar italian nu este capabil să funcționeze în mod eficient, parlamentul nu reprezintă decât interese particulare însă „[..] fascismul are meritul de a opune prospețime politică, violență vindecătoare.”

Pe fondul conflictelor și agitația lumii moderne care s-au încrustat în societate de-a lungul timpului, Mosca respinge regimul parlamentar tocmai pentru este atacat de acest proces de democratizare care determină mobilizarea claselor sociale. Spre deosebire de reacționari, conservatorul Mosca, nu prevestește apogeul societății moderne, ci mai degrabă, anticipează schimbările ce vor avea loc la nivelul instituțiilor reprezentative o dată cu lărgirea sufragiului universal dar și datorate războiului mondial. Având convingeri aristocratice, Gaetano Mosca este împotriva extinderii dreptului la vot în contextul în care „masele inculte” nu sunt capabile să participe la administrarea orașului. La acestea, se adauga și convingerea conform căreia oamenii nu sunt egali prin natură, referindu-se la diferențele de capacitate și de cultură care face cu atât mai dificilă problematica acordării dreptului la vot, atunci când „ [..] suveranitatea Statului este încredințată incompetenților, se riscă mult un colaps al instituțiilor, victime provocate de forțe extrem de disperate.” Așadar, Mosca vede în vot forța preparatoare a revoluției, cea care induce starea de conflict în interiorul instituțiilor, pentru că participarea maselor la lupta pentru guvern va restabili interesele predominante care bineînțeles nu au nimic de a face cu capacitatea și cultura politică necesare guvernării. În ceea ce priveste mișcarea socialistă și anarhică, poziția lui Mosca se schimbă, iar din conservator acesta adoptă o atitudine reacționară și avertizează că în politica socialistă „se organizează războiul urnelor pentru azi și se pregătește pentru maine cel al baricadei.” Masa omogenă de oameni poate fi destul de nesigură, iar o dată cu extinderea electoratului, interesele divergente intra în conflict. Pentru a evita o răbufnire a nemulțumirilor, Mosca propune reprimarea și prevenirea, „[…] este necesară o mână de fier împotriva tentativelor anarhice, trebuie distruse complet și înainte de a le respinge trebuie să știm să le prevenim; să nu ne lăsăm păcăliți de discuții despre libertate, de toleranța opiniilor, de abstracții ale minții poetice.” Statul trebuie, în viziunea lui Mosca, să folosească de forță pentru a evita spiritul de revoltă și de răzvrătire susținut de doctrina liberală care postulează neamestecul Statului în economie.

Recapitulând, putem observa caracteristicile esențiale ale fascismului, care este în primul rând influențat de concepțiile activiste și aristocratice bazate pe ideea omului nou, a supraomului, conform lui Nietzsche; în acest sens autorul Giuseppe Prezzolini, descrie fascismul ca fiind un „[…] sentiment, acțiune, iubire și ură pătimașă în același timp, el nu e o teorie propiu-zisă, ci o formulă de acțiune.”, al cărui fundament științific poate fi regăsit în lucrările sociologilor Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca ș. a.

O a doua caracteristică fundamentală a fascismului este clericalismul. Fascismul s-a folosit de puterea și autoritatea pe care o avea biserica pentru a oferi ideologiei o înclinație mistică menită să servească Italia, patria-mamă. Astfel, Mussolini s-a apropiat de biserică în sensul în care a ajutat clerul, a introdus în școli studiul obligatoriu al religiei, „și în cele din urmă a proclamat că fascismul este o comunitate de credință înlăuntrul națiunii.”

Un alt element ce caracterizează ideologia fascistă ar fi naționalismul etatist integral, care aduce în prim plan națiunea ca singura realitate socială conform căreia se poate construi societatea modernă, cu alte cuvinte „Ea (națiunea) e cea mai înaltă sinteză a tuturor valorilor materiale și imateriale ale rasei. Mai departe fascismul confundă națiunea cu statul și cu morala, făcând din rațiunea de stat singurul principiu normativ al oricărei activități.”

Cea de-a patra caracteristică a fascismului constă în caracterul său antidemocratic. Mussolini menționa în programul său ideologic, faptul că fascismul luptă împotriva parlamentarismului, pe care îl consideră un mecanism, care nu întruchipează voința oamenilor, atribuindu-i un rol distructiv la adresa vieții de stat. De aceea acesta critică aspru dezordinea produsă de sistemul democratic, „În locul democrației și parlamentului trebuie să domnească elita națională și forța personalității. Fascismul este inspirat, zice Mussolini, de mitul național, iar spiritul națiunii nu poate fi realizat decât de o elită și o personalitate puternică, de un dictator.”

În ceea ce privește organizarea partidului fascist și a metodelor sale, acesta s-a poziționat împotriva curentelor de stânga, revoluționare, iar cu toate acestea s-a folosit de mijloace specifice de luptă și anume acțiunea directă și întrebuințarea violenței. Pentru a pătrunde în aparatul politic, administrativ și economic al Statului, s-au creat grupe mai mici, ierarhizate, numite fascii, în care exista o disciplină severă și necondiționată. Scara de ierarhii are pe cea mai înaltă treaptă pe ducele fascimului, Mussolini, care la rândul său își i-a responsabilitatea față de comunitate. Astfel, răspândirea tuturor membrilor fasciilor în aparatul de stat, administrație, societăți comerciale și industriale, s-a realizat cu ușurință datorită sistemului bine controlat; „Mai presus de fasciile locale, comunale, se ridică federația provincială, care are și ea un comitet al ei condus de un Segretario, iar deasupra tuturor de acel Gran Consiglio din Roma, care, la rândul sau, ascultă de Mussolini, il duce del Fascismo.” Însă pentru a-și duce la îndeplinire programul său, acesta nu a ezitat niciodată să invoce puterea violenței, astfel „partidul fascist întrebuințează constrângerea pe toate căile, forța brutală, teroarea și asasinatul chiar, dacă e nevoie. La 20 septembrie 1922 Mussolini a facut elogiul violenței, proclamând că forța nu este imorală, deși câteodată morala o oprește, nu e imorală pentru că are rezultate practice, căci – adaugă Mussolini – <noi prin o forță sistematic întrebuințată ca în război, am dobândit în 48 de ore ceea ce n-am fi dobândit prin predici și propagandă în 48 de ani>.”

După cum mulți autori au observat, fascismul nu reprezintă o teorie noua ci împrumută diverse aspecte ale concepțiilor de naționalism, sindicalism, bolșevism ș.a., fiind chiar un soi de Machiavelism sub o altă înfățișare. Cu toate acestea nu se poate nega rolul benefic adus Italiei de către regimul fascist, într-o perioadă în care Italia era marcata de revolte, crize economice și politice, și în care poporul însuși nu prezenta o predilecție spre democrație fiind copleșit de patimi și interese dintre cele mai marunte. De aceea nu poate fi trecut cu vederea rolul hotărâtor pe care l-a jucat fascismul în consolidarea națiunii italiene, însă nici nu putem afirma că idealul fascist era reprezentativ pentru societatea modernă, tocmai pentru că a reprezentat o etapă spre democrație.

Național-socialismul german

Contextul economic care a determinat ascensiunea dreptei pe treptele conducerii politice germane, s-a datorat celei mai grave perioade a Marii Depresiuni, atunci când Stânga politică a regresat din ce în ce mai mult chiar și în URSS, acolo unde Comiternul a optat pentru o politică de „izolare sectară inexplicabilă”, subestimând astfel pericolul național-socialismului și a partidelor muncitorești, descrise ca „social-fasciste”. Prin comparație cu fascismul, nazismul reprezintă doar o subdiviziune a acestuia, împrumutând numeroase elemente din ideologia sa, precum: teoria economică, dictatura, ierarhizarea conducerii dar și principiul conducătorului ca simbol al mișcării naționale.

Spre deosebire de fascismul italian, fondul dezvoltării național-socialismului german are în vedere referințele concepției asupra lumii, „Weltanschauung”, determinată de literatură, presă și dezbaterile susținute în cadrul german. Liderul național-socialismului, Adolf Hitler, deși nu prezenta interes deosebit lecturii însă cu siguranța, după cum susține și Ernst Nolte, „[…] el a cunoscut bine doar literatura antisemită, integral dominată și determinată, de prin 1890, de acea ramură a gândirii europene cunoscută sub numele de ideologie rasistă sau interpretare antropologică a istoriei.” În acest fel, Hitler nu a reușit decât superficial să cunoască ideile mentorilor lui, Gobineau și Chamberlain, ale căror teze au constituit fundamentele antisemite ale ideologiei național socialismului german. Joseph Arthur de Gobineau, vorbește în Essai sur l‘inegalite des races humaines despre evoluția raselor umane și despre degenerarea acestora datorită alterării calitătii sângelui. El consideră că încrucișărire interrasiale sunt cele ce duc la degenerare pierzandu-se astfel puritatea originară. Tot el susține că rasele inferioare erau descendentele lui Ham (rasa neagră) și Sem (rasa galbenă). Rasa albă era descendentă din Iafet, unul din fiii lui Noe, singura care reușește să rămână aproape pură până la începutul erei creștine.

Huston Stewart Chamberlain, în lucrarea Grundlagen des XIX-en Jahrhunderts (Bazele secolului al XIX-lea), abordează istoria universală din perspectiva teoriei rasiale. Spre deosebire de Gobineau, Chamberlain nu respinge încrucișările rasiale, în schimb, acesta consideră că încrucișarile rasiale sunt chiar de dorit, în măsura în care proporția rasei germane este principală; Ernst Nolte surprinde în lucrarea sa aspectele mistice ale teoriei lui Chamberlain, și anume, faptul că deși mixtura de rase de pe continentul European nu permite abordări de tipul lui Gobineau, cum că ar exista o rasă pură, “rasa Ariană”, ci mai degrabă localizează locul acolo unde proporția rasei ariene este mai mare, adică la poporul german. Conform lui Chamberlain, această delimitare dintre bun și rău în ceea ce privește rasa, ține mai mult de afinități, preferințe ale unei anumite rase și nu se basează pe legăturile de sânge, prin urmare am putea considera că deși teoria invocă pretenția obiectivității, cu greu se poate clarifica. Pentru Chamberlain, noțiunile de “Nordic” sau “Arian”, atribuite unei rase nu reflectau înțelesul pe care l-au propagat naziștii pentru a alimenta comportamentul antisemit al propriului popor, ci în viziunea autorului, acestea desemnau “supraomul”, indentificat în rasa de neam germanic, căreia i-a atribuit rolul messianic de a salva omenirea de pericolul revoluționar, reprezentat de evrei. Astfel, civilizația modernă, pentru a-și îndeplini acest rol predestinat, trebuia să elimine evreii, cei care prevesteau revoluția, teorie care avea la bază urmatoarea presupoziție “talentul lor de planificare a unor imperii medianice socialiste și economic imposibile, fără a ține cont de faptul că, în acest cadru, s-ar distruge întreaga noastră civilizație și cultură, constituite cu atât de multă trudă.”, ar fi motivul pentru care reacțiile antisemite au avut atât de multă credibilitate în fața oamenilor.

Teoria rasială astfel dezvoltată în spațiul german a pus bazele teoriei politice rasiale, care s-a folosit de elementul arbitrar al relativității realității umane, în contextul în care, „în locul grijii, a temerii va apare dominantă senzația de frică; noțiunii înguste de natură îi este opusă cea de antinatură și – pasul cu cele mai mari consecințe – identificată cu o anumită grupare de oameni.” Cu toate ca această teorie era deja extremă în maniera formulată de autorii Gobienau, Chamberlain ș.a., preluarea în forma cea mai îngustă și mai radicală cu putință, care s-a transformat într-un program de ucidere în masă a fost precipitată de apariția personajului extremist Adolf Hitler.

De asemenea, un alt element esențial al nazismului a fost concepția asupra națiunii specific germnă ce a contribuit la cristalizarea ideologiei de tip nazist, xenofob, prin faptul că spre deosebire de națiunea civică, dezvoltată în Franța după Revoluția Franceză, națiunea culturală, noțiune a cărei autor se presupune a fi intelectualul romantic german Johann Gottfried Herder, considera că „legăturile culturale care uneau membrii unei natiuni într-un întreg relațional nu erau lucruri sau vestigii impuse de mai sus, ci energii vii (Kräfte) emenate din interior, înțelesuri și sentimente împărtășite care, în timp, formează sufletul colectiv al unui popor.” Sintetizând, Viziunea lui Herder în ceea ce privește națiunea se pliază pe ideea de ansamblu al gandirii romantice germane și anume viziunea organicistă asupra societății, în care omul este situat și particularizat prin cultură în societate (Kultur-națiune) și care se dovedește superioară prin: limbă, credință, obiceiuri, religie (lutheranism) de unde rezultă că naționalismul este înnăscut și nu dobândit și deasemenea se susține prin el însuși. Așadar viziunea lui Herder vine în opoziție cu cea a naționalismului francez, născut din Revoluția de la 1789, care pune în contextul unei națiuni omul abstract și universalizat lipsit de particularitățile culturale dobandite și moștenite.

Ideile lui Herder au fost dezvoltate mai târziu de către Johann Gottlieb Fichte, care pe fondul reușitei înregistrate de Napoleon I în cucerirea Prusiei, l-a determinat să-și publice ideile și convingerile sub forma unor „Discursuri pentru Națiunea germană”. Concepția lui Fichte asupra naționalismului aduce în prim plan rolul esențial al națiunii germane, care poate conduce umanitatea spre îndeplinirea misiunii universale. Spre deosebire de națiunea franceză, cea germană se bazează pe „rasă” și „sânge”, fiind singura care se apropie de perfectibilitatea umană și care poate asigura liniile generale de dezvoltare a umanității. Pentru ca acesta să se întâmple, Fichte anticipează crearea unei noi Națiuni având ca protagoniști oamenii noi, avand o educație aleasă realizata de stat. Conform lui Herder și Fichte, nu statul este cel care reprezintă națiunea și nici cel care organizează societatea, ci mai degrabă societatea este cea care deține legitimitatea și forța organizării într-un Stat. Pentru Herder, Statul prezintă un defect, și anume acela de a fi „un amestec bizar de rase și națiuni (adunate) sub un sceptru unic.”

Contextul în care se poziționa Germania, după Primul Război Mondial a precipitat ascensiunea liderului nazist care a obținut un important capital politic. Efectele războiului dar și condițiile dure la care a fost supusă Germania prin Tratatul de la Versailles, a dus economia germană la impas. Fragila Republică de la Weimar a făcut față cu greu nemulțumirilor populației, iar odată cu criza economică din 1929 și efectele acesteia asupra oamenilor, coroborată cu umilința suferită după război, a alimentat sentimentul de aversiune față de puterile care au ieșit învingătoare din război.

Național-socialismul, sau nazismul s-a născut având ca premise cele menționate anterior; în primul rând, politica de redresare economică ce avea ca și obiective eliminarea șomajului și a inflației, sporirea producției de bunuri de larg consum ce ar fi avut ca și efect creșterea standardului de viață al claselor de jos și de mijloc; în al doilea rând, ideologia nazistă privea situația internațională ca o conspirație condusă de evrei care aveau să dobândească o influență nemarginită și să conducă lumea; și nu în cele din urmă, pentru a justifica maniera totalitară de conducere a partidului, naziștii s-au folosit de teorii precum: cea a naționalismului etnic, teoria rasială, antisemită, anticomunism, anticlericalism și chiar eugenism.

Cariera politică a lui Adolf Hitler a început în 1921, atunci când acesta a devenit liderul Partidului Muncitoresc German Național-Socialist, după care la 30 ianuarie 1933 devine cancelarul celui de-Al Treilea Reich. Cadrul ideologic de bază al național-socialismului și-a gasit formularea în lucrarea scrisă de Hitler în timpul detenției din Landsberg în 1924, Lupta mea (Mein Kampf), care a devenit cartea de referință pentru național-socialism. Astfel programul partidului nazist formulat în cele 25 de puncte împreună cu lucrarea sa au ajutat la cristalizarea unui nucleu al unei mișcări încă neconsolidate și unite în spiritul său. După părerea lui Ernst Nolte, „Debutul național-socialismului este cu mult mai cuprinzător și excepțional de activ dominat de trăsătura monomanică de caracter, ireductibilă și absolut singulară, a lui Hitler, decât fusese cazul cu personalitatea lui Mussolini ca precondiție pentru fascism.”

Așadar nu numai situația economică precară (șomajul și inflația) au amenințat siguranța existențială a masei șovăitoare din Germania, care era în cautarea unei identități acceptabile după Primul Război Mondial, dar și climatul socio-politic după înfrângerea suferită în 1918, nu a contribuit la pregătirea cetătenilor în sensul participării acestora la procesul democratic de guvernare. Structura socio-politică postbelică a Republicii de la Weimar, nu a rezultat din alegerile libere făcute de cetățeni, ci mai degrabă din condițiile impuse Germaniei înfrânte de catre victorioșii Aliați, după părerea lui John Steiner.

5. Alte mișcări extremiste din Europa

Fără îndoială, ascensiunea extremei drepte în Europa după Primul Război Mondial, a avut ca principală cauză teama față de revoluția socială declanșată în 1917 ce a adus clasei muncitoare privilegiul puterii. Însă, după cum afirma și Eric Hobsbawn ar fi cu prisosință ca amploarea mișcărilor extremiste împreună cu atrocitățile comise în numele fascismului să-și gasească explicația în reacția față de revoluția rusă, „În această privință, susținătorii fascismului au, probabil, dreptate în afirmația că Lenin a dat naștere lui Mussolini și lui Hitler. Oricum, ar fi absolut ilogic să scutim de vină barbaria prin pretenția că a fost inspirată și a imitat barbariile anterioare ale revoluției ruse, așa cum au încercat să facă unii istorici germani în anii ’80.” Important pentru cristalizarea extremei drepte a fost și urmările afacerii Dreyfus, care, în primul rând a determinat participartea socialiștilor la guvernare, a separat biserica de stat, a supus puterea militară celei civile și nu în ultimul rând acest eveniment a favorizat apariția sionismului și a cristalizat ultimile consecințe ale antisemitismului.

De asemenea, un alt factor important, neglijat de unii autori în explicarea fenomenului extremist de dreapta în Europa a fost impactul războiului asupra „[…] unui strat important al soldaților sau al tinerilor naționaliști, în mare măsură din clasa de mijloc și din clasa de jos, care, după noiembrie 1918, au detestat șansa lor ratată de eroism.” Motivul pentru care s-a întâmplat acest lucru s-a datorat în mare măsură mitologiei mișcărilor radicale de dreapta, ce a ridicat la rang de eroism brutalitatea bărbaților de pe front.

Un alt element omis de autori, a constat în faptul că dreapta radicală nu s-a activizat ca răspuns la bolșevism, ci a devenit dușmanul tuturor mișcărilor ale clasei muncitoare organizate, ce amenința ordinea existentă a societății, conform lui Eric Hobsbawn. De ce ar fi constituit mișcările socialiste o amenințare pentru extremiștii de dreapta, nu ar fi un fapt greu de determinat, pentru ca amenințarea creștea practic, direct proporțional cu forța de muncă. Cu toate acestea, observă Eric Hobsbawn, ce se petrecuse după război de a permis extremismul de dreapta să domine și să controleze situația în statele europene? „Deoarece mișcările extremiste ale dreptei radicale existaseră și înainte de 1914- naționaliste și xenofobe până la isterie, idealizând războiul și violența, intolerante și antidemocratice, antiproletare, antisocialiste și antiraționaliste, visând la sânge și pământ și la o întoarcere la valorile pe care modernitatea le-a destrămat.” Ce a favorizat apariția fascismelor, a fost colapsul vechilor regimuri, împreună cu vechile clase conducătoare precum și a influenței și sistemului lor hegemonic, pentru că în țările în care nu s-a produs această „ruptură”, fascismul nu a fost prezent, sau cel puțin, nu a dobândit o asemenea influență.

Desigur, nu putem omite influența crizei economice din 1929-1933, asupra forței fascismului, care s-a transformat într-un curent politic global. Politica militară dusă de Italia, Germania și Japonia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a dominat scena internațională a timpului și era inevitabil ca acestea să nu atragă și să înfluențeze și alte state sau mișcări de aceeași orientare. Răspândirea fascismului la nivel global nu a produs nu ecou puternic, pentru că nu existau precondițiile care au generat apariția mișcărilor extremiste de dreapta peste tot în lume. Continentul European a găzduit numeroase conflicte, evenimente istorice decisive ce a fragmentat opinia publică, desigur o cauză evidenta a putut fi identificată ca fiind ridicarea mișcărilor de dreapta împotriva sionismului, liberalismului și socialismului.

Cu toate acestea, au existat anumite state în care mișcările extremiste de dreapta au găsit un sol fertil pentru a se dezvolta. Un exemplu l-ar putea constitui Japonia, care desigur a luptat alături de Germania și Italia în cel de-al doilea război mondial, și ale cărei preferințe ideologice au coincis cu cele ale dreptei occidentale; astfel Eric Hobsbawn menționa faptul că: „Japonezii erau de neclintit în convingerea lor despre superioritatea rasială și nevoia de puritate rasială, în credința lor în virtuțile militare și în sacrificiul de sine, supunerea oarbă, devotament și stoicism. […] Societatea lor a fost una a ierarhiei rigide, a devotamentului total al individului față de națiune și divinul său împărat, și a respingerii totale a Libertății, Egalității și Fraternității.”

Pe lângă multe alte exemple de state în care fascismul a inspirat mișcări și grupări extremiste, cazul Statelor Unite ale Americii comportă o atenție deosebită, observa Hobsbawn. O proporție însemnată ale acestor mișcări era reprezentată în special de emigranți germani, italieni și nu numai. Acest fapt, explica Hobsbawn a dus la izolaționismul Statelor Unite, „Antisemitismul a fost cu siguranță puternic, deși versiunea sa de dreapta din Statele Unite -așa cum era în predicile radiofonice populare ale părintelui Coughlin în afara orașului Detroit- a datorat, probabil, mai mult corporatismului de dreapta de inspirație catolică europeană. Pentru Statele Unite în anii ’30 este specific că populismul demagogic cel mai de succes și posibil cel mai periculos al deceniului, cucerirea Louisianei de către Huey Long, a venit din ceea ce a fost, în termeni americani, o tradiție de stânga radicală.”

Influența fascismului european a fost resimțită și în America Latină iar ca reprezentanți politici de menționat sunt: Jorge Eliezer Gaitán din Columbia (1898-1948) și Juan Domingo Perón (1895-1974) din Argentina iar ca și regimuri avem Noul Stat (Estado Nuevo) al lui Getúlio Vargas din Brazilia intre 1937-1945.

CAPITOLUL II

PARTIDE DE EXTREMĂ DREAPTA DIN EUROPA ÎN SECOLELE XX-XXI

Capitolul de față tratează principala forță a extremei drepte constituite sub forma partidelor. Încercarea de a expune într-un mod cat se poate de exhaustiv, necesită, în primul rând, definirea noțiunii de partid politic. O definiție dată partidelor, ce aparține lui Max Weber, este redată în felul următor: „[…] înțelegem prin partide asociațiile bazându-se pe un angajament (formal) liber, având ca scop să procure șefilor lor puterea în sânul unei grupări și militanților lor civili șanse ideale sau materiale pentru a atinge țeluri, obiective, pentru a obține avantaje personale, sau pentru a le realiza pe amândouă.” Un alt autor, Dimitrie Gusti, definește partidul o „asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește în plină lumină publică a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social.” Govanni Sartori numește partid „orice grupare politică, identificată printr-o etichetă oficială, care se prezintă la alegeri (libere sau nu) și este capabilă să-și prezinte prin intermediul lor candidații la funcțiile publice.”

Plasarea pe axa familiilor politice a extremei drepte s-a realizat conform unei tipologii ideologice consimțită de mai mulți politologi; astfel, Noberto Bobbio, realizează o schemă formată din patru cadre după care pot fi recunoscute doctrinele partidelor și mișcărilor politice; acesta plasează extrema stângă ca fiind egalitaristă și autoritară; la centru-stânga, mișcările social-liberale, cu doctrine ce promovează egalitatea și libertatea; în centru-dreapta, se află mișcările ale căror doctrine sunt libertare și inegalitare, susținute de partidele conservatoare, ale căror program suportă o relativă egalitate, cea în fața legii, precum și mecanismele democratice spre deosebire de dreapta reacționară; iar la extrema dreaptă, ca o imagine în antiteză a stângii extreme, se poziționează doctrinele și mișcările antilibertare și antiegalitare.

Conform Laviniei Florea, „Extremismul de dreapta reinstaurează sau încurajează o societate elitistă, ce susține necesitatea inegalității sociale și recompensarea inegală a indivizilor”

Ce reprezintă de fapt extrema dreaptă și cum poate fi acest fenomen analizat în contextul contemporan prezintă dificultăți pentru numeroși autori însă, Anne-Marie Duranton Crabol, în lucrarea Europa Extremei Drepte din 1945 până în zilele noastre, oferă acestuia un înțeles pe care majoritatea autorilor, ziariștilor și cercetătorilor îl atribuie extremei drepte. Tot aceasta ne atrage atenția asupra semnificației fenomenului extremismului de dreapta, care poate cuprinde culturile de tip autoritar (antiegalitariste), ierarhice, anti sau a-raționaliste, însă termeni precum naționalism de dreapta, neonazism, sau neofascism nu pot dobândi același înteles. Cei care după cel de-Al Doilea Război Mondial, se declarau drept neofasciști sau neonaziști, nu reprezentau întraga mișcare extremistă de dreapta ci, doar o minoritate care, se proclama moștenitoare a lui Hitler sau Mussolini.

În opinia lui Pierre-André Taguieff extrema dreaptă „nu este o expresie categorizată cu sensul pe care i-l dă, în fiecare apariție, utilizatorul său, în relație cu o intenție polemică. […] Eticheta de <extremă dreapta> se aplică cvasitonalității fenomenelor politice și ideologice, oriunde este potrivită, după sistemul de valori împărtășit de liberali, de socio-democrați și de comuniști, pentru a stigmatiza și a condamna.” De aceea, extrema dreaptă demnează tendințele cele mai nocive într-o societate atunci când la guvernare se află un regim de stânga, și viceversa.

Analiza extremei drepte nu s-a dovedit ușoară pentru cercetători, și asta deoarece pe lângă faptul că a luat mai multe forme în țări diferite, devenise un fenomen extrem tocmai din pricina izolaționismului mișcării ajunsese să se manifeste aproape obsesiv: portul uniformei, acțiuni în public, fricțiuni cu poliția, toate acesta cu scopul de a pune în valoare violența, îndepărtându-se în acest mod de societate. Anne-Marie Duranton Crabol, observă și subscrie ceea ce alți autori afirmau despre extrema dreaptă, și anume că nu este îndeajuns elementul ideologic în definirea sa, iar alți factori trebuie luați în considerare atunci când se încearcă definirea fenomenului extrem de dreapta: formele de organizare, sociologia aderenților și a a eventualilor alegători, resorturile psihologice, toate acestea trebuie avute în vedere. În ce mod însă, se poate clarifica înțelesurile pe care le oferim vechii drepte și noii drepte? Evenimentele istorice care au fost nefavorabile vechii drepte, au fost folosite împotriva acesteia pentru ca noua dreaptă, prin schimbul de generații să realizeze acea ruptură care constă în răzvrătirea împotriva conservatorismului celor vechi. Anne-Marie Dranton Crabol, constata că: „Refuzând o abordare pur doctrinară, constatăm că, chiar dacă nu se simt în largul lor la vremea respectivă, adepții extremei drepte reacționează totusi la contextul politic și social; pe de alta parte, istoria lor se repercutează, chiar și slab, asupra ansamblului societății; astfel s-a putut propune o schemă a circulației acestor influențe reciproce.” Desigur, supraviețuirea extremei drepte europene, după căderea regimurilor fasciste, s-a datorat constituirii acesteia într-o forță politică organizată, care avea în vedere și trata probleme ale societății în acel moment, depășind rigiditatea ideologică, interesele limitate și viziunea liniară. După căderea regimurilor fasciste, extremiștii au conștientizat ruptura care s-a produs la nivelul raporturilor de forțe ale extremei drepte în Europa, au preferat mobilizarea pentru depășirea impasului și s-au angajat să reînnoiască metodele și temele.

Pentru clarificarea conceptului extremismului de dreapta este necesară expunerea celor două elemente esențiale anti-constituționale și anti-democratice ce ajută la definirea acestuia: în primul rând, respingerea valorilor fundamentale, procedurilor și instituțiilor democrațiilor constituționale (reprezintă una din trăsăturile extremiste ale extremei drepte); în al doilea rând, respingerea puncipiului fundamental al egalității umane ( trasătura de dreapta a extremei drepte), conform lui Elisabeth Carter.

Constituirea unei forțe politice extremiste de dreapta, de la jumătatea secolului al XX-lea, s-a realizat atât sub forma forțelor parlamentare cât și extraparlamentare, având ca și deosebiri nivelul activismului politic, importanța religiei și viziunea cu privire la sentimentul european ce s-a acutizat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Așadar, forțele parlamentare ale extremei drepte s-au constituit sub forma partidelor, mișcărilor sau forțelor, conforme mecanismelor democratice parlamentare, ce prezintă un program în care sunt încorporate ambițiile și interesele acestora; de cealalta parte, forțele extraparlamentare, reprezintă o adevărată provocare la adresa cercetătorilor, datorită faptului că adesea organizațiile, cluburile prezintă un caracter deseori descris ca misterios. „Dincolo de filialele de partide, în special de asociațiile lor de tineret, descoperim, într-adevăr, o multitudine de grupări constituite pe baze ideologice, deseori ca urmare a scindărilor, cât și un numar impresionant de ziare, reviste, edituri, total independente de partide sau care nu întrețin cu ele decât legături sporadice.”, afirma Anne-Marie Duranton Crabol. Însă, această problematică, a mișcărilor extremiste de dreapta extraparlamentare va fi abordată în capitolul următor, într-o manieră mai detaliată.

În ceea ce privește partidele politice de extrema dreapta care au devenit actori importanți în politica europeană după anul 1990, acestea prezintă caracteristici diferite. Chiar mai mult, unii autori se întreabă daca acestea încă mai fac parte din aceeași familie ideologică a partidelor. O parte din partidele de extrema dreaptă, în mod special Alianța Națională din Italia, prezintă legături cu politica fascistă din anii 1930-1940. Alte partide, s-au format în urma transformărilor post-industriale din Europa Occidentală –și sunt adesea considerate drept un răspuns conservator a post-materialismului care a modificat clivajele politice tradiționale bazate pe clase și care a răsturnat tiparul clasic al suportului politic. Mai mult, o parte din aceste partide își au rădăcinile în clivajele politice regionale, precum Liga Nord din Italia. Altele militează pentru eliminarea taxelor, sunt acele partide care reprezintă o combinație între neo-liberalism și conservatorism tradițional, după cum vom vedea în cele ce urmează, Partidul Independenței din Marea Britanie se pliază acestei descrieri, susține Stephen Driver.

2. Extrema dreaptă germană

Cu toate că importanța partidelor de extremă dreapta din Germania a suferit un declin, comparativ cu anii ’90, nu se poate spune că acestea nu mai reprezintă o temă de actualitate, pentru că răbufniri violente împotriva străinilor, refugiaților, imigranților mai constituie o problemă în țările Europene. Totuși, în Germania, trei dintre cele mai importante partide de extremă dreapta din anii ’90 continuă să existe și, mai mult, acestea reușesc să atragă de partea lor un important număr de voturi în alegeri.

Partidul Național Democrat al Germaniei (NPD)

Partidul Național Democrat al Germaniei (NPD), a fost fondat în 1964, fiind cel mai vechi partid din cele trei, cele mai importante partide de extremă dreapta (Partidul Republicanii și Uniunea Poporului German); într-un sens, acesta poate fi denumit drept succesor al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist al lui Hitler (NSDAP). În anii ’60, aproximativ 20% dintre membrii NPD au fost și memmbri ai NSDAP. Platforma ideologică inițială a partidului reprezenta un amestec excentric de anti-bolșevism, nazism, conservatorism, având chiar și elemente de religie catolică. Obiectivele principale formulate în programul partidului erau unificarea Germaniei și revizuirea granițelor cu Polonia, însă, în general ideile neo-liberale ori cele ce priveau nivelul taxelor și impozitelor nu reprezentau un real interes pentru partidele de dreapta din Germania, mai cu seamă acestea cochetau, mai ales pentru a atrage susținători, cu politicile statului bunăstării. La alegerile locale la sfârșitul anilor ’60 NPD a capitalizat 10% din voturi dar cu toate acestea, la alegerile generale din 1969 partidul nu a reușit să depășească pragul de 5% și a ratat reprezentarea parlamentară la nivel național. Această înfrângere s-a dovedit a fi aproape fatală pentru NPD și a marcat începutul declinului electoral, dar și începutul luptei interpartidice ale liderilor.

În anii ’70, Partidul Național Democrat a adoptat o poziție anti-străini ( imigrația spre Germania, începuse doar cu câțiva ani în urmă) și a luat o poziție chiar mai radicală în ceea ce privește Nazismul. NPD a propus în continuare candidați, atât la nivel național, local sau municipal, dar nu a reușit să adune niciodată mai mult de 1% din voturi. De atunci, partidul intră pe o pantă abruptă și nu reușește să-și revină în alegerile electorale. Cu toate acestea, anii ’90 au însemnat pentru NPD o revenire spectaculoasă, a reușit în mod efectiv să atragă de partea sa skinheads și alți membrii violenți de dreapta, în special din regiunea estică a Germaniei. În timp ce partidul în sine s-a preschimbat dintr-un partid respectabil într-o organizație de huligani neo-naziști violenți, acesta încă beneficia de avantajele unui partid parlamentar. Aceasta situație avea să se schimbe atunci când guvernul și parlamentul federal împreună cu adunarea guvernelor Land-urilor au propus curții constituționale federale scoaterea în afara legii a NPD în noiembrie/decembrie 2000, ceea ce ar fi însemnat dizolvarea partidului și interzicerea lui.

Partidul Republicanii (REP)

Spre deosebire de Partidul Național Democrat, Partidul Republicanii este mult mai tânăr iar ca ideologie, mult mai moderat. A fost înființat în 1983 de către doi foști membrii ai Partidului Creștin Democrat care au avut divergențe dintre Uniuniea Creștin Democrată (CDU) și Uniunea Creștin Socială (CSU), în legătură cu problema Republicii Democrată Germania aflată în perioada Războiului Rece sub ocupație sovietică. În 1986, Franz Schönhuber, prezentator TV și jurnalist, care și-a pierdut locul de muncă după ce a scris o carte în care lauda unitățile militare ale partidului nazist, cunoscute și sub acronimul SS, a devenit președintele Partidului Republicanii al Germaniei în 1985 până în 1994. Un populist charismatic, acesta a putut reda o imagine partidului și programului acestuia în 10 ani, a căutat să evite orice asociere a REP cu trecutul nazist și a încercat să plaseze partidul ca o alternativă de extremă dreapta a Creștinilor Democrați. REP apăra statul bunăstării, dar dorea să limiteze beneficiile acestuia numai nativilor germani. Partidul se opunea vehement oricărei forme de imigrație, legală sau ilegală în Germania și se vedea ca protectorul culturii și stilului de viață german. De asemenea, acesta pleda pentru respectarea legilor și a ordinii, sugerând lipsa de această responsabilitate civică a străinilor. În mod obișnuit, REP, evita declarațiile ostile asupra strâinilor, de teama tragerii la răspunderii în fața legii, dar au găsit metode mai subtile de a transmite ideile rasiste și anti-semitice populației, prin intermediul propagandei.

La începutul anilor ’90, REP, a obținut 10% din voturi la alegerile europene și ale Landurilor, dar nu a reușit la altele, mai importante, precum cele de la nivel național, unde nu a depășit pragul de 5%, pentru a obține reprezentare în parlament. Spre sfârșitul anilor ’90, partidul a suferit un declin însemnat, începând cu 1996 au pierdut reprezentarea parlamentară la toate alegerile, cu toate că obțineau de obicei între 3-4% din voturi; drept urmare au pierdut locurile în parlamentul Landului în 2001. Motivul principal al acestui declin a fost probabil schimbarea structurii politicii externe, s-a înregistrat o scădere a numărului simpatizanților, în special a celor în căutare de azil politic în Germania, dar în mod sigur conflictul din interiorul partidului a contribuit la declinul acestuia. Astfel, personalitatea partidului a căzut în derizoriu, în timp ce conflictul care gravita în jurul întrebării dacă REP ar trebui să formeze o alianță informală cu Uniunea Poporului German (DVU), al treilea partid relevant al extremei drepte în Germania. Din perspectiva ambelor partide, o astfel de fuziune ar fi avut multe avantaje, printre care aceasta ar fi sporit șansele se a câștiga în alegerile electorale un procent semnificativ. Cu toate acestea, în 1995, Schönhruber, care a favorizat cooperarea cu DVU, a părăsit partidul. De atunci, succesorul său, Rolf Schlierer, a încercat să se îndepărteze de ideea de a coopera cu alte partide de extremă dreapta, însă animozitățile din interiorul partidului au continuat să existe, afectând imaginea partidului, care la alegerile federale din 2009, a obținut doar 0,4% din voturi și nici un mandat în legislativ.

Uniunea Poporului German (DVU)

Spre deosebire de celelalte partide, care au întâmpinat numeroase probleme în ceea ce priveste conflictele interpartidice, în cazul Partidului Poporului German, nu s-a întâmplat acest lucru, fiind dominat timp de aproximativ 30 de ani de fondatorul și liderul său Gerhard Frey, într-o manieră în care mulți observatori ar fi evitat etichetarea organizației drept partid. Frey este autorul de extremă dreaptă, care s-a remarcat prin scrierile și relatările sale despre adevarul din lagărele de concentre, a publicat săptămânale, casete video și amintiri nostalgice despre nazism. Acesta a fost unul dintre cel care nu a fost acuzat de Republica Federală Germania că se folosește de dreptul său constituțional la liberă exprimare cu scopul de a provoca sentimente de ură între națiuni sau să saboteze democrația, cu toate că a fost pus de multe ori în situația de a-și pierde acest drept. În 1971, Frey întemeiază Partidul Poporului German, ca un fel de club ce nu era decât o platformă de publicitate pentru publicațiile sale. Până în 1987, acesta a transformat clubul său într-un partid, însă, chiar și în zilele noastre, structurile partidului sunt greu separabile de compania de editură. Practic, membrii partidului sunt aceiași cu cei care subscriu la lucrările lui Frey, și asta datorită faptului că partidul depinde financiar în mare măsură de compania sa, ceea ce îi oferă un control de necontestat asupra partidului.

Conform programului partidului, care nu are mai mult de șase pagini și care include un jurământ asupra constituției și democrației în general, este dificil de determinat pentru ce luptă partidul și care sunt obiectivele sale. Cu toate acestea, viziunea partidului are la bază afirmațiile din ziarele și publicațiile lui Frey, și constă în protejarea intereselor germanilor, în general și cele ale muncitorilor și fermierilor, în particular; de asemenea acesta propune politici comune ale statelor europene continentale pentru a combate imperialismul bancilor și companiilor anglo-americane. Comparativ cu REP, declarațiile și publicațiile DVU, ascund mai multe elemente rasiste referitoare la trecutul german, chiar întreaga imagine a DVU este mult mai agresivă decât a burghezilor din REP.

Partidul nu a propus candidați la alegerile generale din 1990 și 1994 și a acumulat doar 1% din voturi la alegerile din 1998 dar la începutul anilor ’90 a acumulat 6% la alegerile din Landul Bremen și Schleswig-Holstein. De asemenea, a pierdut șansa de a depăși pragul de 5% la alegerile pentru Landul Hamburg în 1997, cu doar 120 de voturi. Cea mai mare realizare a a partidului a fost înregistrată la alegerile din 1998 a Landului Sachsen-Anhalt(Saxonia-Anhalt), când a obținut 13% din voturi, după o costisitoare campanie electorală. În lunile ce au urmat, DVU a înregistrat slabe scoruri la din Land-urile estice, de aceea, rezultatul alegerilor din Saxonia-Anhalt au reprezentat o excepție și s-au datorat în mare parte prezenței scăzute la vot și cunoștințelor scăzute asupra ceea ce reprezintă de fapt DVU. Acest lucru subliniază inconsistența partidului: structura sa este centralizată în contextul constituțional și legal al Germaniei, iar reprezentanții acestuia la nivel municipal și al Landurilor nu reprezintă decât niște „marionete” cu o experiență politică scăzută. Dacă partidul a reușit să obțină reprezentanți în parlament, aceștia s-au dovedit a fi incompetenți și nu și-au dus la capăt îndatoririle ca și politicieni. De aceea, DVU a fost marcat de numeroase scandaluri și chiar numeroase procese de judecată au fost intentate împotriva acestuia. De exemplu, în Landul Saxoniei Anhalt, a avut loc un conflict între membrii partidului, având pe de o parte, membrii loiali lui Frey, iar de celalată parte, cei care erau nemulțumiți de faptul că mai mult de jumătate din reprezentanții lor (9 din 16), au părăsit partidul în ultimii ani pentru a forma o nouă organizație politică.

În conluzie, chiar dacă nivelul atitudinilor extremiste de dreapta au suferit un declin în opinia publică germană, în ultimii 50 de ani, nu și-a pierdut pe deplin suportul electorilor, deoarece extremiștii văd în contextul politic actual material de propagandă politică. Așa-numitul „al treilea val”, în care s-a înregistrat o creștere a suportului pentru REP, DVU și NPD și care a început la sfârșitul anilor ’80 începutul anilor ’90 s-a bazat, în principal, pe evidențierea problemelor milenare care au continuat și în anii 2000 și anume, problema imigraționismului, nivelul protestelor politice și, nu în ultimul rând, decizia curții constituționale asupra NPD, care afectează direct sau indirect toate partidele de extremă dreapta din Germania.

În contextul actual, deși politica externă a extremiștilor a suferit modificări în ceea ce privește globalizarea, pluralismul etnic și războiul împotriva terorii, aceștia au găsit în imigranți noii dușmani ai statului Germania, nu numai pentru că aceștia reprezintă amenințări la adresa economiei naționale ci și la adresa securității. La alegerile federale din 2009 nici unul din cele trei partide de extremă dreapta nu au reușit să câștige locuri eșuând în a obține voturi peste pragul de 5% pentru parlamentul federal.

2. Extrema dreaptă italiană

Trei dintre cele mai importante partide de extremă dreapta din Italia sunt: Alianța Națională (Alleanza Nazionale, AN), Mișcarea Socială-Flamura Tricoloră (Movimiento Sociale-Fiamma Tricolore, MS-FT), și Liga Nord (Lega Nord, LN). În timp ce apartenența MS-FT la familia partidelor de extremă dreapta este de necontestat, în cazul celorlalte două partide situația este discutabilă.

Liga Nord, spre exemplu, este un partid relativ nou, ce a luat naștere în 1991, din fuziunea unor mișcări de mici dimensiuni etno-regionaliste (Liga Veneto and Lega Lombardia, fiind cele mai importante) din regiunea de Nord a Italiei. În contrast cu celelalte partide, Liga Nord nu are nici o legătură cu neo-fascismul, care reprezintă radăcina comună a Alianței Naționale și a Flamurei Tricolore, ambele fiind rezultatul disoluției Mișcării Socialiste Italiene (MSI), cel mai de succes partid de extremă dreapta din Europa postbelică, până în anii 1980.

Mișcarea Socialistă Italiană (MSI) a fost fondată în 1946, de către un grup de veterani fasciști. În timp ce în 1948 obținea scoruri electorale de 2.0% (mai mult de 70% din voturi proveneau din regiunile de Sud ale Italiei), a ajuns să obțină rezultate însemnate, oscilând între 5-7%, în alegerile din 1980, intrând în administrarea unor municipalități. Cu toate acestea, datorită ideologiei neo-fasciste și anti-democratice fățișe, partidul a fost multă vreme marginalizat de către celelalte partide parlamentare, cu excepția câtorva colaborări cu Partidul Creștin Democrat.

Pentru a înțelege caracterul ideologic și transormarea MSI, este necesar să amintim de precizările făcute pentru prima dată de către istoricul italian Renzo De Felice. Într-adevăr, istoria MSI din 1946 până în 1992 poate fi caracterizată drept o alternativă a fascismului, în care doar anumite „fațete” ale acestuia prevalează și pe care De Felice o asocia cu Mișcarea Fascistă sau Regimul Fascist. Această distincție s-a datorat în mare parte, diviziunilor interne și divergențelor de opinie asupra valorilor și atitudinilor politice ale militanților. În timp ce sub versiunea de mișcare, care reprezenta o versiune a fascismului de stânga (anticapitalist, revoluționar, anti-burghez, dar și spiritualist și anti-egalitarist), aceasta și-a extras esența din Republica Socială Italiană (RSI) a lui Mussolini, formată la Salò cu ajutorul armatei naziste germane și din regimul fascist reprezentat de autoritarismul conservator cu valori clericale și corporatiste.

La începutul anilor 1970, secretarul general al partidului, Giorgio Almirante, a declarat oficial că acceptă sistemul democratic, partidul obținând cel mai bun rezultat electoral în 1972 de 8.7%. Cu toate că referințele partidului cu fascismul erau slabe, ideologia partidului nu se schimbase. Nici măcăr în 1980, când partidul fusese acceptat ca actor legitim pentru a forma cabinetul condus de Bettino Craxi în 1983, acesta nu a modificat nici un element din ideologia sau structura sa. După scurtul mandat de secretar al lui Pino Rauti în 1990-1991, re-alegerea lui Gianfranco Fini, succesorul lui Giorgio Almirante (care fusese secretar al partidului din 1987 până în 1990) a reprezentat revenirea partidului la o imagine mult mai tradițională, concentrându-se asupra ordinii și legii, plebiscitului, naționalismului și valorilor autoritare. La alegerile din 1992, partidul a reușit să evite declinul pe care l-au întâmpinat alte „partide vechi”, obținând 5.4% din voturi și capitalizând voturi din lupta anti-partidică, care a permis MSI să se prezinte ca o nouă forță ce luptă împotriva sistemului corupt al Primei Republici.

În general, oportunitățile pentru succes ale extremei drepte în ultimul deceniu s-au schimbat in mod radical. Câțiva dintre factori s-au dovedit a fi relevanți pentru succesul MSI-ului; în primul rând, colapsul Partidului Creștin Democrat, împreună cu alte partide guvernamentale, au lasat un gol în spațiul politic de centru-dreapta, oferindu-i MSI-ului șansa de a ieși din sfera sa de izolare. „Eliberarea” electoratului de centru-dreapta de orice atașament partizan anterior, a deschis calea MSI-ului de a „acapara” acest electorat, mai ales după ce și-a moderat discursul politic,cu toate că încă facea apel la unele elemente de atutoritate și naționaliste, dar nu mai aveau o poziție radicală, xenofobă, poate pentru că imigraționismul nu reprezenta o problemă reală la acel moment. În ceea ce privește atitudinile asupra sistemului politic, implicarea limitată a MSI-ului în investigațiile asupra cazurilor de corupție în politica (Tangentopoli-„orașul corupției”), i-a oferit acestuia din ce în ce mai multă credibilitate în fața electoratului. Din acest punct de vedere, legitimitatea oferită de către liderul formațiunii de dreapta Forza Italia, Silvio Berlusconi, a avut o influență decisivă, care a contribuit la succesul electoral al partidului. În fine, media a contribuit de asemenea la construirea legitimității partidului, prezentându-l pe liderul Gianfranco Fini, calm și moderat în toate dezbaterile și discursurile susținute.

Ca rezultat al acestor schimbări, MSI a reușit să pătrundă în noua elită politică fără să fie necesară schimbarea reală a programului său. Partidul a întrat în coaliție după alegerile din 1994, cu Forza Italia lui Berlusconi și Liga Nord a lui Umberto Bossi, obținând peste 13% din voturi sub nouă denumire de MSI-Alleanza Nazionale (înființată la mijlocul anului 1993, cu scopul de a recruta candidați independenți din afara MSI-ului).

Alianța Națională (Alleanza Nazionale)

Odată cu Congresul Fiuggi, ținut în ianuarie 1995, extrema dreaptă avea să experimenteze un punct de cotitură. După o confruntare ascuțită dintre diferitele facțiuni, cea mai importantă, condusă de Pino Rauti s-a opus desprinderii de MSI și să se transforme în Alianța Națională, dând naștere MS-FT, ce continuă tradiția MSI-ului. De atunci, MS-FT (Mișcarea Socialistă-Flamura Tricoloră) a păstrat fascismul ca principalul obiectiv al politicilor sale. Rauti a fost până în 2003, liderul partidului, cu care a obținut rezultate destul de bune în alegerile ce au urmat, dupa ce a preluat conducerea MS-FT. Coaliția dominantă a acceptat schimbarea propusă la Fiuggi își anume să fuzioneze cu Alianța Națională, a cărui electorat este concentrat în partea de Sud a Italiei, dar și în alte sectoare marginale ale societății, ceea ce nu era cazul pentru MSI.

Despărțirea MS-FT s-a dovedit a avea succes, datorită relevanței strategice a partidului în competiția electorală majoritară. Prezența unui competitor de extremă dreapta a forțat AN și celelalte partide de centru-dreapta să găsească noi căi spre cooperare, în special după rezultatele alegerilor legislative din 1996 a candidaților MS-FT. Partidul ajunsese la o întelegere după rezultatele bune obținute la alegerile europene din 1999 (10,3%), prin înființarea coaliției de centru-dreapta Casa della Libertà (Casa Libertății); în unele regiuni în timpul alegerilor regionale din 2000 și în plus în unele circumscripții de la alegerile din 2001, atunci când coaliția a obținut un senator , ales în Sicilia.

În ceea ce privește Alianța Natională, îndepărtarea de tradiția MSI-ului, a fost în mare măsură discontinuă; dacă la alegerile din toamnă anului 1993, partidul a înregistrat un succes impresionant, depășind cu mult celelalte partide (liderul partidului, Gianfranco Fini, a obținut 46.9% din voturi, iar nepoata lui Mussolini, Alessandra Mussolini, a obținut 44.4%, în al doilea tur de scrutin din Roma și respectiv Napoli), în alegerile municipale din 1997, partidul a cunoscut o înfrângere dureroasă, ceea ce i-a determinat pe liderii acestuia să începă un proces de schimbare ideologică și a structurii organizatorice, astfel înfrăngerea în alegeri s-a dovedit a fi, pentru AN, motivul major al schimbării.

Din această privință, conferința ținută în primavara anului 1998 la Verona, a reprezentat primul pas important în distanțarea de ideologia neo-fascistă. În ciuda centralizării crescute din interiorul organizației (liderul partidului este acum denumit Președinte și are aproape o putere absolută asupra mecanismelor de decizie interne), doar la conferința din Verona s-a pus problema fascismului într-un mod determinat, decât s-a întâmplat la conferința de la Fiuggi, iar Gianfranco Fini și-a exprimat în mod clar opoziția asupra anumitor acte ale regimului fascist.

De asemenea, alegătorii AN, au viziuni mai moderate asupra politicii partidului, în special atunci când aceștia sunt comparați cu electoratul altor partide de extremă dreapta din Europa, în ceea ce privește probleme ca: xenofobia, etnocentrismul și autoritarismul. Se poate afirma că, deși cu multe dificultăți și incertitudini, datorate în mare parte trecutului partidului, conducerea Alianței Naționale, refuzând cooperarea cu alte partide de extremă dreapta precum FN, sau FPÖ (Partidul Libertății din Austria), acesta încearcă să împingă partidul departe de extrema dreaptă, lăsând în locul vechiului MSI, MS-FT, și Liga Nord.

La 22 martie 2009, Alianța Națională și-a anunțat dizolvarea, fuzionând cu Forza Italia a lui Silvio Berlusconi, și care avea să devină la 27 martie Poporul Libertății (PDL). Președintele Camerei Deputaților din Parlamentul de la Roma dar și lider al Alianței Naționale, Gianfranco Fini, a declarat în cadrul ultimului congres al partidului „Astăzi (22.03.2009), Alianța Națională, încetează să existe, apare Poporul Libertății, iar dragostea noastră pentru poporul italian va continua…”, conform presei internaționale. De altfel, presa a observat emoțiile vizibile de la sfârșitul discursului ale liderului Alianței Naționale, fondată în 1995, transformând Mișcarea Socială Italiană (MSI), moștenitoare a tradiției fasciste într-un partid moderat.

Liga Nordului (Lega Nord)

Partidul lui Umberto Bossi, poate fi descris ca regionalist, populist, iar ascensiunea partidului la începutul anilor 1990 a fost rezultatul crizei vechiului sistem de partide. Succesul fulminant înregistrat în regiunile Nordice la începutul anilor 1990 (devenise primul partid în câteva provincii din bogata Lombardie dar și din Nord-Estul Italiei), s-a datorat unor condiții favorabile printre care cea mai importanta a fost declinul suferit de Partidul Creștin Democrat.

Liga Nord, se poziționează la în dreapta eșicherului politic, având ponderea politică în Nordul Italiei. Discursul partidului prezintă caracteristici ale extremei drepte, fiind naționalist-extremist, xenofob și care militează pentru descentralizare administrativă, pentru a menține resursele la nivel local (in contextul în care Nordul este mai bogat decât Sudul Italiei).

Deși a început prin a fi un partid etno-regionalist, Liga a profitat de asemenea de pe urma unor atitudini existente, pe care partidele de guvernământ din „prima republică” a avut grijă să le plaseze la momentul respectiv într-un context latent. Discursul anti-politic, șovinismul manifestat pentru statul bunăstării, anti-sudist și anti-imigraționist a afectat imaginea și rezultatele alegerilor în anii ’90. Apariția fomațiunii Forza Italia a reprezentat o problemă pentru Liga: deși Berlusconi împreuna cu partidul său a sprijinit partidul si programul acestuia, l-a plasat, în același timp, în situația de a deveni mai moderat. În anii ce au urmat, partidul și-a schimbat strategia politică, mizând pe formarea de coaliții, pentru a garanta succesul în alegeri.

Cu toate acestea, din alte puncte de vedere, Liga nu putea fi recunoscută ca fiind un model clasic al partidului de extremă dreapta. În primul rând, opoziția fățisă manifestată față de fascism, denotă o distanțare față de celelalte partide extremiste care fuseseră înființare având o bază ideologică neo-fascistă. De asemena, în ceea ce privește plasarea pe axa dreapta-stânga politică, atât liderii cât și militanții au refuzat să se plaseze ca fiind de partea dreaptă a axei, cu atât mai puțin în extrema dreaptă. Unii autori, au etichetat Liga dar și electoratul său ca poziționându-se în „centrul extrem”; întradevăr, electoratul a avut tendința, la început, să se poziționeze de-a lungul întregii axe, o dată cu întoarcerea partidului în coaliție cu Forza Italia și cu AN, aceștia au avut tendința să se identifice cu centrul sau cu centrul-dreapta. După alegerile din 2001, atât AN cât si Liga, au obținut poziții ministeriale în cabinetul lui Berlusconi, conform rezultatelor electorale.

La alegerile din aprilie 2008, Liga Nord în alianță electorală cu Poporul Libertății și Mișcarea pentru Autonomia Sudului, au avut următoarele rezultate: Poporul Libertății 37,38%, Liga Nord 8,29%, Mișcarea pentru Autonomie 1,12%, coaliția propusă de Silvio Berlusconi însumând 46,81% la Camera Deputaților iar la Senat 47,32% în timp ce opoziția condusă de Walter Vetroni a obținut 37,54%, repectiv 38,01%.

3. Extrema Dreaptă în Belgia

Printre cele mai importante grupări de extremă dreapta din Europa se regăsesc în Belgia, unde cel mai cunoscut partid este Vlaams Belang, iar de celaltă parte, partidul majoritar vorbitor de limbă franceză, Frontul Național.

a.Vlaams Belang (VB)

Până în 2004, partidul a activat sub numele de Vlaams Blok (Blocul Flamand), ce a fost înființat de către naționaliștii de dreapta din Uniunea Populară, formată în anii ’70. Ideologia partidului Vlaams Blok, a luat naștere ca urmare a radicalismului naționalist, axat pe problema autonomiei flamande, după care și-a îndreptat atenția asupra imigrației și a securității, exploatarea scandalurilor politice și apărarea valorilor tradiționale. Poziția partidului în ceea ce privește imigrația, a reprezentat un subiect controversat de-a lungul timpului, iar acesta a fost desființat în 2004, în urma unui proces în urma căruia a fost sancționată discriminarea. Până atunci, partidul a fost cel mai popular partid flamand, sprijinit de unul din patru alegători flamanzi, și fusese considerat printre cele mai de succes partide de extremă dreapta din întreaga Europă.

După sentința dată de Curtea Supremă de Justiție, conducerea Vlaams Blok a fost dizolvată, iar pe 14 noiembrie a luat naștere sub numele de Vlaams Belang. Sub noua formă, VB, a instituit o serie de schimbări în programul său politic, moderându-și câteva din cele mai radicale aspecte ale vechiului partid. Totuși, liderul partidului Frank Vanhecke, a declarat în mod explicit că partidul nu-și va schimba ideolgia în mod fundamental, schimbarea a fost doar la nivelul numelui. Ca și predecesorul său, Vlaams Belang, a continuat să fie de partea opusă a cordon sanitaire (liniei de demarcație/carantină), ca urmare a înțelegerii dintre toate partidele flamande tradiționale, care nu au format niciodată coaliții cu VB, conform The Flemish Republic.

Obiectivul principal al partidului este stabilirea unei republici flamande independente, pe lângă multe alte obiective, precum: repatrierea imigranților care resping sau nu pot fi asimilați culturii flamande, luptă împotriva radicalismului islamist, deportarea străinilor care au comis fapte de injusție ș.a.

Pentru o scurtă perioadă de timp, în 2007, partidul s-a identificat cu grupul parlamentar european „Identitate, Tradiție și Suveranitate”, împreună cu Frontul Național francez; de asemenea, a păstrat legături strânse cu unele partide de extremă dreapta din Europa: Partidul Libertății din Austria, Liga Nord italiană, Partidul Popular olandez, Partidul Național slovac și cu Democrații Suedezi.

La alegerile din 2004, pentru Parlamentul Flamand, VB a avut cel mai mare număr de voturi 24,2 % din total, obținând 32 de locuri în parlament iar la alegerile din 2007, la nivel național, a obținut pentru Camera Reprezentanților 12.0% din voturi (17 locuri), iar în Senat 11.9% (5 locuri), înregistrând cel mai bun scor electoral de până atunci. În ceea ce privește alegerile pentru Parlamentul European, Vlaams Belang, a obținut 15,9% din voturi, reprezentând 2 locuri în Parlament. La alegerile generale din 2010, partidul a obținut 17.3% din totalul de voturi din circumscripțiile flamande, iar la alegerile anticipate din iunie 2010, partidul a înregistrat un scor mai scăzut cu 2,3% (15%) din numarul de voturi. Conform rezultatelor alegerilor din 13 iunie, pentru Camera Reprezentanților, Vlaams Belang a obținut 7,76% din voturi, concretizate în 12 locuri parlamentare, iar în Senat 7,60% din voturi, 3 locuri.

Frontul Național

Partidele de extremă dreapta din Belgia, în regiunea vorbitoare de franceză au apărut în a doua jumătate a anilor 1930, fiind condusă de dizidenții Partidului Catolic, puternici susținători ai monarhiei autoritare. Totuși, istoria Frontului Național începe o dată cu perioada anilor 1984-1985, când Daniel Féret, a creat o asociație non-profit denumită Frontul Național. Scopul partidului nou înființat, a fost, inițial, să beneficieze de pe urma succesului mediatic al Frontului Național Francez după alegerile europene din 1984.

De aceea, Frontul Național din Belgia a adoptat aceeași ideologie ca cea a Frontului Național francez și cea a Mișcării Socialiste Italiene dar, fiind un partid fără resurse și fără o ideologie coerentă, nu s-a bucurat de o susținere populară largă. Capacitatea Frontului Național de-a lungul timpului de a se mobiliza ca formațiune politică cu o agendă politică și media clar definită este foarte limitată, de aceea ca și mișcare socială, partidul este aproape inexistent, spre deosebire de Vlaams Belang, conform The Guardian.

Observând rezultatele alegerilor din 2003, se poate spune că partidul are potențial de a atinge rezultate impresionante, însă faptul că nu se poate mobiliza decât în perioada alegerilor, reprezinta un mare dezavantaj pe termen lung; astfel la alegerile federale partidul a obținut aproximativ 5% din voturi în regiunea Valonă, iar un an mai târziu, a reușit să mearga mai departe în alegerile regionale, obținând 8% din voturi în Valonia și 5.4% în Regiunea Buxelles.

După alegerile din mai 2003, climatul politic a devenit favorabil pentru Frontul Național, la alegerile federale obținând un loc în Camera Reprezentanților și două în Senat, ceea ce a i-a deschis accesul la finanțare publică pentru partide politice.

În general, Frontul Național a adoptat o poziție anti-sistem, pozând ca victimă a atacurilor actorilor politici și apărător al drepturilor oamenilor, ceea ce nu este tocmai specific extremei drepte. Din punct de vedere organizațional, partidul a fost marcat de multe conflicte și dispute interpartidice, ce a afectat și puținii deputați, care îi reprezentau, drept urmare, Marguerite Bastien a fost dată afară din partid, Daniel Féret, făcând referire la acesta drept „oaia neagră” a partidului, acesta fiind unul din numeroasele exemple.

La alegerile legislative din 2007, Frontul Național, a înregistrat un scor scăzut obținând pentru Camera Deputaților 1,97% din voturi și un loc iar la Senat 2,27% și un loc.

Având în vedere rezultatele slabe obținute la alegerile anterioare, conducerea Frontului Național a decis schimbarea imaginii partidului, modificând în primul rând denumirea, acesta a devenit Démocratie Nationale (DN), și a cărui miză este „calitatea în favoarea cantității”. Conform unui sondaj care exprimă intenția de vot a electorilor în Valonia, partidul a crescut ca popularitate de la 3,6% în 2009 la 5,9% în mai 2012. Programul partidului cuprinde o alternativă credibilă a posibilităților de redresare și stabilizare a societății belgiene, se opune ultraliberalismului mondial și sistemului social liberal care a condus Belgia și Europa spre ruină, conform site-ului oficial

4. Extrema dreaptă franceză

a. Frontul Național (FN)

Partidul Frontul Național a luat naștere în cadrul celui de-al doilea congres al mișcării extremei drepte Ordre Nouveau (Noua Ordine), ținut în iunie 1972, unde s-a decis crearea unui partid care să participe la alegerile legislative din 1973. Înființarea partidului a fost anunțată în mod formal, pe 5 octombrie 1972, sub denumirea de Front national pour l’unité française (Frontul Național pentru unitatea franceză), având ca scop alăturarea diferitelor grupuri ale extremei drepte. Jean-Marie Le Pen a devenit primul președinte al partidului, fiind ales datorită faptului că nu fusese membru al Ordre Nouveau, în consecință, fiind capabil să coopereze și să se apropie mai mult de grupările extremiste de dreapta.

Deși conducerea lui Le Pen a fost rareori pusă sub semnul întrebării, fiind o figură importantă pentru partid, au existat și păreri contrare, care s-au centralizat în jurul lui Bruno Mégret, care au format în 1998, partidul Mișcarea Națională Republicană.

Conform platformei ideologice pe care partidul lui Le Pen s-a bazat, se pot identifica temele cele mai importante, care au constituit subiectele politicilor partidului: întoarcerea la valorile tradiționale, independența față de Uniunea Europeană și alte organizații internaționale, revizuirea măsurilor protecționiste a importurilor slab calitative, restabilirea pedepsei capitale, restricționarea imigrației non-europene pentru păstrarea liniei de moștenire europene, oprirea imigrației musulmanilor, în special cei din Africa de Nord, Africa de Vest și din Estul Mijlociu, înăsprirea legilor și sancțiunilor ș.a.

După anunțarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din 2002, opinia publică a fost șocată de faptul că Jean-Marie Le Pen era al doilea cel mai votat candidat pentru președinție, intrând în al doilea tur de scrutin. Majoritatea se aștepta ca în cel de-al doilea tur să între Jacques Chirac și Lionel Jospin-din partea socialiștilor. Rezultatele alegerilor au fost urmările directe ale campaniei electorale, care s-a bazat pe problemele de legalitate și aplicarea legilor în spațiul francez, împreună cu acele cazuri de delicvență juvenilă care au captat atenția mass-mediei, la care s-a adăugat și prezența scăzută la vot. De asemenea, candidatura lui Jospin a fost slăbită de numeroasele candidaturi din spectrul politic de dreapta. Rezultatele alegerilor a pus, de asemenea, sub semnul întrebării sistemul scrutinului în două tururi, ce a ridicat problema diviziunii dreptei. Demonstrațiile lui Chirac împotriva Frontului Național, au fost maximizate de presa franceză, partidul lui Le Pen suferind de pe urma lipsei de popularitate, ceea ce a determinat electoratul francez să aleagă „cel mai puțin rău dintre rele”. În ziua alegerilor, cel mai titrat ziar național francez, Le Monde, a surprins pe prima pagină articolul intitulat „Chirac, bien sûr” (Chirac, bineînțeles).

La un an după ce Le Pen a reușit să intre în al doilea tur împotriva lui Jacques Chirac, acesta a propulsat-o pe fiica sa, Marine Le Pen, la funcția executivă a partidului.

Înainte de alegerile prezidențiale din 2007, Jean-Marie Le Pen și Bruno Mégret, care a format un alt partid rival Frontului Național, Mișcarea Națională Republicană, s-au aliat pentru a nu pierde voturile, datorită unor dispute interne. Cu toate acestea, Le Pen, s-a clasat al patrulea, cu doar 11% din voturi, după Nicolas Sarkozy (31%), Ségolène Royal (26%) și François Bayrou (19%).

La alegerile pentru legislativ din 10 și 17 iunie 2007, partidul nu a obținut nici un loc în Parlament, obținând 4.29% din voturi, fiind unul din cele mai slabe scoruri înregistrate de la înființarea partidului. Probabil, eșecul electoral s-a datorat în mare măsură problemelor finaciare ale partidului în acea perioadă, Le Pen fiind nevoit să vândă sediul partidului din Saint Cloud, precum și mașina personală.

Peisajul alegerilor prezidențiale din 2012 a suferit modificări, în ceea ce privește prezența și concurența serioasă reprezentată de partidul de extremă dreapta a fiicei lui Le Pen. După primul tur al scrutinului, rezultatele alegerilor din aprilie, au fost următoarele: fostul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy, candidatul din partea Uniunii pentru o Mișcare Populară, a obținut 27.18% din voturi; François Hollande, candidatul din partea Partidului Socialist, a strâns 28.63% din voturi, iar al treilea candidat clasat în ordinea voturi, a fost liderul Frontului Național, Marine Le Pen, cu 17.90% din voturi, conform rezultatelor publicate de Ministerul de Interne. Succesul înregistrat de Frontul Național la alegeri a fost unul din cele mai bune din istoria sa, iar acest fapt s-a datorat situației economice dificile întâmpinate de statele europene, și nu numai. Discursul susținut de Marine Le Pen pentru campania electorală, a înfățișat o nouă imagine partidului, evitând teme precum ani-semitismul și xenofobia. Campania electorală desfășurată de Frontul Național a pus accentul pe „preferința națională”, în detrimentul rezidenților străini, în ceea ce privește accesul la locuri de muncă și servicii sociale, ca o formă de protecționism, precum și retragerea din zona euro și din Uniunea Europeană. A susținut, de asemenea, reducerea și restricționarea imigrației legale cu 95%, prin abolirea dreptului la reunificarea familiei și reinstaurarea pedepsei cu moartea, înlăturată de către președintele François Mitterrand în anul 1981, conform presei franceze.

b. Mișcarea Națională Republicană (MNR)

Partidul Mișcarea Națională Republicană, a fost fondat în 1999, ca urmare a scindării partidului de extremă dreapta, Frontul Național. După ce a eșuat în încercarea de a prelua conducerea partidului Frontul Național, susținătorii lui Bruno Mégret, fostul vice-președinte al FN a organizat, pe 23-25 ianuarie 1999, „Congresul Frontului Național” în Marignane, congres în timpul căruia, Mégret a fost ales președintele partidului, care a revenit la denumirea de Frontul Național- Mișcarea Națională. Fiind dați în judecată de către FN, partidul a trebuit să renunțe la denumire, reorganizându-se la 2 octombrie sub numele de Mișcarea Națională Republicană. Mai mulți lideri ai FN, precum și câțiva consilieri locali și municipali s-au alăturat MNR, punând sub semnul întrebării capacitatea FN de a conduce extrema dreaptă franceză.

În ciuda succesului relativ înregistrat la alegerile municipale din 2001, MNR, ca și în cazul celorlalte facțiuni ale FN, a înregistrat o scădere de popularitate în rândul electoratului. La alegerile prezidențiale din 2002, Mégret a obținut doar 2.3% din procente, în timp ce adversarul său, Jean-Marie Le Pen, a intrat în cel de-al doilea tur al alegerilor; de asemenea, retragerea lui Mégret din partid în 2008 și reorganizarea partidului nu au contribuit în mod pozitiv la situația în care se afla partidul. În ultima perioadă, aparițiile MNR pe scena politica franceză sunt foarte scăzute, partidul fiind implicat în lupta împotriva „islamizării” Franței, precum și împotriva intrării Turciei în Uniunea Europeană.

5. Extrema dreapta din Marea Britanie

Extrema dreaptă britanică s-a născut din mișcarea fascistă, atunci când în 1932, Sir Qswald Mosley, a pus bazele Uniunii Fasciste Britanice, a cărei prezentare a statului corporatist, s-a realizat conform modelului italian. Formațiunea a fost interzisă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar în 1954, A. K. Chesterton a inaugurat Liga Loialiștilor Imperiului, cea mai importanta grupare de extremă dreapta de la vremea respectivă, fiind mai mult un grup de presiune decât un partid politic. Marea majoritate a membrilor făceau parte din Partidul Conservator, însă nu reprezentau decât o minoritate tradiționalistă mai mult decat fascistă. Pentru a dobândi un rol pe scena politică, gruparea s-a coagulat, formând partidul, care, ulterior s-a scindat în două partide: White Defence League și National Labour Party (Partidul Muncitoresc Național). Cele doua partide au participat la alegerile din 1958, iar în anul 1960 au decis să fuzioneze, formând British National Party (Partidul Național Britanic).

British National Party (Partidul Național Britanic)

După ce a suferit de pe urma conflictelor interne, în 1967, partidul și-a unit forțele cu liderul fascist John Tyndall, dar și cu reminescențele Ligii Chesterton a Loialiștilor Imperiului, pentru a forma Frontul Național. Deși rezultatele alegerilor din anii ’70, au reprezentat un relativ succes pentru partid, cu câteva locuri obținute la consilii locale, nu a reușit niciodată să câștige reprezentare în parlament.

Partidul a revenit la denumirea sa inițială, în 1982, iar împreună cu Conservative Monday Club, au militat împotriva integrării Regatului Unit în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, reputația lui Tyndall ca persoană violentă, cu antecedente comparabile cu cele ale unui huligan, împreună cu admirația sa fățișă pentru Hitler și nazism, au împiedicat partidul să câștige atât respect cât și credibilitate. Nick Griffin a preluat conducerea BNP, în 1999, introducând câteva schimbări importante asupra politicilor promovate de partid, tocmai pentru a-l face eligibil. Deși popularitatea partidului a scâzut vertiginos în anii 2000, datorită politicilor anti-imigraționiste și rasismului, la alegerile locale din 2006, BNP a reușit să obțină cel mai bun rezultat înregistrat vreodată de oricare partid de extremă dreapta din Marea Britanie, cu 33 de locuri la consilii. La alegerile locale din 2008, BNP a reușit să ocupe 100 de locuri în consilii și un loc în Adunarea Generală de la Londra, iar la alegerile europene din 2009, partidul a obținut două locuri în Parlamentul European. De asemenea, BNP a reușit să obțină rezultate electorale satisfăcătorare și la alegerile generale din 2010, având 28 de consilii, însă în perioada imediat următoare, partidul s-a cufundat în numeroase probleme atât financiare cât și conflicte interne ce au redus capacitatea partidului de a se mobiliza.

Partidul militează pentru: întâietatea britanicilor la locurile de muncă existente; prioritatea cetățenilor britanici în toate domeniile și sectoarele publice; ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană; oprirea fondurilor de ajutor social pentru străini și redirecționarea lor către pensionari; retragerea trupelor militare britanice din Afganistan, conform site-ului oficial al partidului.

Partidul Independenței din Marea Britanie (UKIP)

Partidul Independenței din Marea Britanie a fost înființat în anul 1993, de către profesorul Alan Aked precum și de alți membri ai Ligii Anti-Federaliste-partid politic creat în noiembrie 1991 cu scopul de a concentra acei politicieni care s-au opus prevederilor Tratatului de la Maastricht. Principalul obiectiv al Partidului Independenței a fost retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, iar cu acest prilej, noul partid, a atras de partea sa membrii eurosceptici ai Partidului Conservator. Principalul aspect care a stârnit controverse și care a îngreunat procesul adoptării Tratatului de la Maastricht, a fost sistemul monetar european, mai cu seamă, aceștia nu doreau renunțarea la moneda lor națională (Lira sterlină/pound) în favoarea monedei unice europene (Euro); așadar priveau cu scepticism Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene.

Partidul Independenței a participat la alegerile generale din 1997, dar cu toate acestea a fost umbrit de Partidul Referendumului (partid constituit cu prilejul realizării unui referendum ce privește apartenența Marii Britanii la Uniunea Europeană), condus de James Goldsmith.

După alegeri, Sked a renunțat la conducerea partidului deoarece elementele rasiste care împăienjeniseră partidul nu erau în concordanță cu viziunea sa în ceea ce privește Partidul Independenței.

Alegerile europene din 2004, s-au dovedit a fi primul mare succes electoral al UKIP, ieșind pe locul trei cu 12 locuri câștigate în parlament. Partidul sperase la o victorie și în cadrul alegerilor generale din 2005, dar în ciuda faptului că avea răspândiți 495 de candidați, nu a reușit să obțină decât 2.3% din numarul total de voturi ceea ce nu i-a adus nici un loc la Westminster.

Începând cu alegerile din 2010, UKIP, a reușit să câștige câteva consilii, iar la începutul anului 2011, candidata Jane Collins fiind a doua clasată în Barnsley. La alegerile locale, partidul a avut 1,217 candidați și a dus o campanie bine-organizată mai ales în Sud-Est, Sud-Vest și în regiunile de Est. Pe 7 iulie, UKIP a întrecut Liberal Democrații în două alegeri locale în ambele secții, alegeri pentru care UKIP nu mai candidase înainte. Liderul partidului, a afirmat în urma rezultatelor alegerilor, că se angajează ferm să i-a locul celui de-al treilea partid din Marea Britanie, Democrat-Liberalii. Pe data de 5 septembrie a aceluiași an, în cadrul conferinței anuale, UKIP și-a anunțat candidatul pentru alegerile la primaria londoneză din 2012, Lawrence Webb, căruia i-au fost acordate 42% din voturi.

CAPITOLUL III

MANIFESTĂRI NEO-NAZISTE ȘI XENOFOBE EUROPENE

Euroscepticismul extremei drepte

Timp de câteva secole, Occidentul s-a bazat pe un tip de stat-cel național, care a asigurat stabilitatea internă, dar și cadrul de manifestare a popoarelor pe scena politică internațională. O serie de fenomene de natură politică, socio-demografică și economică apărute la începutul noului secol au readus în discuție, printre altele, și o serie de întrebări formulate cu mult timp înainte, dar la care s-au raspuns în mod diferit. Printre acestea, întrebarea dacă acest tip de stat mai este capabil să facă față provocărilor generate de fenomenul globalizării politice și al creșterii interdependențelor economice iar o dată cu aceasta, adaptarea la ordinea politică internațională.

Evoluția unei identităti europene începând cu secolul XX s-a datorat, în mare parte, încercărilor de a creea o organizație suprastatală, care să reprezinte interesele comune ale națiunilor europene. Ceea ce avea sa fie Comunitatea Europeană iar mai apoi Uniunea Europeană nu avea decât să sporească entuziastmul Occidental cu privire la o unitate europeană. Raportul dintre CE/UE și statele membre s-a dovedit a fi destul de ambiguu de-a lungul timpului și asta deoarece pe lânga schimburile la nivel transnațional, în cadrul comunității au (avut) loc anumite procese de o dinamică complexă ce implică atât actori cât și instituții atât din interiorul statelor cât și din afara acestora. Într-o asemenea construcție, cetățenii sunt, de fapt, invitați să se considere nu ca aparținând unei comunități etnice, istorice sau lingvistice ci mai degrabă cetățeni ai unei democrații generice care întâmpină din ce în ce mai multe probleme, amenințată fiind de tendințele actuale extremiste xenofobe, rasiste.

Există, pe de o parte, cei care văd în conservarea statului-națiune securizarea matricei identității naționale, promovarea culturii naționale și a identității etnice soluția optimă pentru orice comunitate umană care trebuie să ființeze într-o lume tot mai interdependentă economic și financiar. De cealaltă parte, se găsesc contestatarii statului-națiune, care, consideră că sub impactul proceselor de globalizare, națiunea ca formă de organizare politică a unui grup uman, cât și conștiința națională nu pot rezista unor fenomene de o amploare ce depășește cadrul național și care reușeste să transforme din societățile statelor naționale, o comunitate globală.

În ceea ce privește această lucrare, vom aborda prima perspectivă, cea a susținătorilor statului-națiune, din perspectiva acelor grupări partidice opuse Uniunii Europene.

Pentru a porni demersul argumentativ, este necesară definirea fenomenului de euroscepticism, care nu însemnă nici mai mult nici mai puțin decât o idee politică, conform căreia se pune la îndoială eficiența și scopul Uniunii Europene, precum și ceea ce integrarea europenă poate însemna din punct de vedere: economic, supranațional, legal, social, cultural dar și aspectele de poltică externă.

În mod sigur, euroscepticismul a reprezentat unul din cele mai interesante fenomene politice al timpurilor noastre. Deși acest subiect a fost abordat de numeroși autori, editori și jurnaliști, caracterul său dificil constă tocmai în faptul că euroscepticismul este deosebit de greu de masurat și conceptualizat tocmai pentru ca nu are o dimensiune permanentă, atitudinea eurosceptică putând fi manipulată. Spre exemplu, în privința euroscepticismului manifestat de unele persoane, grupări, poate avea ca și cauză slaba informare, ori lipsa cunoștințelor în ceea ce privește unele măsuri ale Uniunii Europene ce necesită metode sistematice și tehnice de înțelegere. Au fost cazurile adoptării Tratatului de la Maastricht sau al Constituției Europene, cele care au stârnit opozitia față de prevederile acestora. Acest fapt nu este tocmai surprinzător, pentru că de obicei, schimbarea provoacă reacții, însă ceea ce este curios este că numeroase partide neo-fasciste, agrariene, partidele populiste, au preluat convingeri anti-europene însă în grade diferite, conform lui Paul Taggart.

Conform studiului realizat de Aleks Szczerbiak și Paul Taggart, există două tipuri de euroscepticism, unul „hard”, care include critica întregului proiect european de integrare atât politică cât și economică, se manifestă prin opoziția față de o țară de a deveni sau de a rămâne membră UE; iar un altul de tip „soft”, care implică opoziția contingentă și calificată a integrării europene, ce poate lua forma unei politici eurosceptice (opoziția față de extinderea competențelor UE) sau euroscepticism al interesului național (apărarea interesului național în contextul dezbaterilor despre UE).

De asemenea, alte opinii categorisite drept eurosceptice includ percepții despre Uniunea Europeană cum că ar fi nedemocratică sau prea birocratică; rezultatul Eurobarometrului realizat în 2009, arată că cetățenii din Letonia, Marea Britanie și Ungaria sunt cei mai eurosceptici.

Trebuie remarcat faptul că multitudinea de conflicte și crize apărute la sfârșitul secolului al XX-lea, în diferite comunități politice de tip compozit etnic, cultural și religios au întărit convingerea celor care susțineau acest curent că teoriile lor sunt confirmate de realitatea politică și socială a zilelor noastre. De aceea, este necesară înțelegerea schimbărilor de origine geopolitică din interiorul blocurilor de cultură și civilizație, dar în primul rând din Occident, cercetarea impactului pe care îl au crizele economice și politice asupra comunităților umane pot furniza premise pentru o mai bună cunoaștere a evoluțiilor care au avut loc la nivelul națiunilor.

Așadar, prezența acestui factor naționalist în indeologia extremei drepte are în vedere despotismul generat de un proiect elitist, a cărui scop nu a fost căutarea unei armonii supra-statale, ci a fost derivat al unor interese, în special economice.

Unul din principiile democrației moderne are la bază alegerea reprezentanților prin competiția electorală. Cu toate acestea, participarea directă a alegătorilor la actul de guvernare este limitat atât la nivel local, regional, național cu atât mai puțin supranațional. În acest context, partidele politice sunt cele care asigură legătura dintre societate și cetățeni, la nivel național. Problema reprezentării la nivelul Uniunii Europene, reprezintă un factor destul de important avut în vedere de către partidele naționale, pentru că, pe lângă ideologia ce conduce programele partidelor, atitudinea acestora vizavi de integrarea europenă, deși în mod general s-a moderat (ideologia trecând pe un plan secund), fie s-a acutizat, iar acest lucru se observă în pozițiile extremiste ocupate atât în stânga cât și în dreapta eșichierului politic.

Din punct de vedere economic, dezintegrarea statului-națiune, conform lui Alvin Toffler, s-a produs datorită extinderii economiilor subnaționale care treptat vor înlocui tendințele economice la nivel național, în schimb leagă națiunile diferite a căror interese coincid, fenomen care a luat forma organizațiilor transnaționale. Tocmai acest fapt, conform euroscepticilor este de nedorit, pentru că statul nu va deveni decât o formă superficială de legitimare.

În ceea ce privește poziția partidelor de extremă dreapta din Uniunea Europeană, acestea se bucură de numeroși susținători ai programului politic, care include printre altele și o viziune ostilă integrării sau continuării ca și state membre ale Uniunii Europene. Dovada acestul fapt constă tocmai în rezultatele alegerilor, care confirmă practic această tendință a populației de a se regăsi în politicile extremei drepte. Astfel, rezultatele pozitive obținute, de exemplu în Franța, la alegerile prezidențiale a lui Marine Le Pen; în Marea Britanie, Partidul Independenței a obținut la ultimile alegeri locale desfășurate pe 3 mai 2012, a obținut 8% din voturi, conform raportului alegerilor din 31 mai 2012; de asemenea, criza financiară dar și politică cu care se confruntă Grecia, a făcut să crească popularitatea partidelor extremiste, iar la alegerile anticipate organizate pe 6 mai 2012, formațiunea neonazistă Chrysi Avgi (Zorii de Aur) a intrat pentru prima dată în parlament, după ce a obținut un scor de 6,84%, conform presei internaționale. La alegerile din iunie 2012, partidul neonazist a obținut 6,92% din voturi, un scor mai bun decât cel înregistrat la alegerile în mai, revenindu-i astfel 18 mandate în Parlamentul Grec, conform Evenimentului Zilei. Cu toate că formațiunile extremiste atât de dreapta (Zorii de Aur) cât și de stânga ( reunită în coaliția Syriza împreună cu Pasok) nu au obținut rezultatele scontate, stânga radicală obținând 26,89% din voturi (71 de mandate), ceea ce a diminuat din neliniștea cu privire la ieșirea Greciei din zona Euro, partidul conservator Noua Democrație, declarat câștigător al alegerilor, nu a obținut majoritate parlamentară (29,66%), prin urmare, până la formarea guvernului, situația Greciei trebuie privită cu un optimism moderat.

Acest succes al extremei drepte s-a datorat mai multor aspecte, precum tendițele ultranaționaliste, protecționiste și nu în ultimul rând euroscepticismului, ce reprezintă un indicator politic important în contextul crizei europene: printre altele, ascensiunea radicalismului de dreapta va pune din ce în ce mai multe probleme Uniunii Europene, care a eșuat în a transmite cetățenilor ceea ce integrarea europeană presupune.

Una dintre problemele majore ale statelor europene, o constituie imigrația; acest subiect este cel mai des întâlnit în programele partidelor de extremă dreapta, care se opun diverselor forme de integrare europenă care are legătură cu libera circulație a persoanelor ( spre exemplu, zona Schengen), pentru că acestea constituie amenințări la adresa economiilor naționale dar și a societății, în general. Un alt efect al fenomenului migrației, pe care dreapta radicală îl supune dezbaterilor și care constituie un subiect sensibil pentru cei mai multi europeni este șomajul domestic, cauzat de valurile masive de imigranți, care, datorită faptului că se mulțumesc cu remunerații mai mici, provoacă dezechilibre pe piața muncii, astfel cetățenii țărilor europene dezvoltate privesc cu suspiciune politicile de uniformizare a spațiului european.

În acest context, este evident faptul că nici guvernele naționale, luate separat si cu atât mai puțin Buxelles-ul, nu au reușit să trasmită valorile europene, pentru că nu este doar o problemă de deficit democratic, înțeles ca slaba legitimitate de care organismele Uniunii Europene „se bucură”, ci mai degrabă dificultatea cu care s-au confruntat acestea în a transmite viziunea și realitatea din spatele unei Europe integrate. Fară o educație proactivă și o strategie de informare permanentă din partea Bruxelles-ului, precum și încredere în guvernele naționale în ceea ce privește implementarea politicilor, mesajul Uniunii Europene se poate pierde în acte birocratice și piedici legislative. Numeroase guverne naționale nu reușesc să propage mesajul UE cetățenilor, tocmai pentru că nu au luat în considerare decât câștigurile imediate ce urmau o dată cu integrarea și au ignorat dimensiunea socială, precum educarea și schimbarea atitudinilor pentru o unitate europeană.

În sfârșit, dezbaterea cu privire la seminficația Uniunii Europene și ce se înțelege prin identitate europeană, este considerată de mulți a fi utopică. În mod cert, Uniunea Europeană este o entitate relativ nouă, în comparație cu statul-națiune, de aceea, emergența unei identității europene, la care statele membre să adere fără nici un regret, va fi un proces de lungă durată sau chiar nu va putea fi îndeplinit niciodată. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că este necesară o politică poactivă de conștientizare și informare, realizată ca o campanie de „vânzare” a proiectului european, într-un mod pragmatic, care ar putea plasa integrarea europenă pe un plan realist, acest fapt ar putea descuraja reapariția unui discurs eurosceptic din partea extremei drepte.

Relevant în acest sens, stă interviul acordat de către Marine Le Pen, lidera Frontului Național, ziarului Adevărul, cu câteva zile înainte de alegerile prezidențiale (primul tur de scrutin a fost pe 22 aprilie 2012), și în care prezintă viziunea sa asupra actualelor probleme ale Uniunii Europene. Privitor la zona euro, aceasta este de părere că toate statele europene ar trebui să renunțe la moneda Euro, pentru că nu este sustenabilă și alimentează un sistem vicios ce afectează atât Franța dar și alte state care ar putea depăși cu ușurință criza economică declanșată în 2007, „Cred că la un moment dat trebuie să ne privim toți în ochi și să încetăm să ne spunem minciuni și să recunoaștem: experimentul euro a eșuat. Am dus continentul către faliment în doar 15 ani. Euro a fost un mijloc de a ne forța mâna pentru a pune pe picioare ceea ce eu numesc Uniunea Sovietică Europeană.”, a declarat Marine Le Pen. În ceea ce privește măsurile sociale cu character radical, aceasta susține “patriotismul social”, cu alte cuvinte, pentru a redresa economia franceză, națiunea trebuie să se înarmeze în fața globalizării, oferind privilegii cetățenilor de naționalitate franceză și descurajând ajutoarele și suportul oferit imigranților. La întrebarea, “Care ar fi prima decizie pe care ați lua-o ca președintă a Franței?”, Marine Le Pen a declarat că va numi un ministru al Suveranității, care să se implice în toate domeniile, să renegocieze tratatele UE cu scopul redobândirii suveranității bugetare, fiscale, legale și teritoriale. Referitor la suveranitatea teritorială, Marine Le Pen, denunță “cartea verde”, afirmând că “Poporul francez este singurul care trebuie să decidă cine intră și cine rămâne în Franța.”. Întrebata dacă ultima extindere a UE a fost o greșeala, aceasta a răspuns afirmativ, criticând modalitățile de aderare la UE, din prisma faptului că inegalitățile dintre statele membre, atât din punct de vedere economic cât și social a alimentat un sistem menit colapsului.

Viziunea eurosceptică a liderei Marine Le Pen, se bazează pe propuneri ce au ca scop ieșirea economiei naționale franceze din criză: ieșirea din zona euro și din Uniunea Europeană, pe care o numește “Uniunea Sovietică Europeană”. De asemenea, aceasta este de părere că extinderile successive care s-au produs, au adus numeroase probleme Uniunii; condamnă tehnocrații de la Bruxelles care au luat libertatea, suveranitatea și specificitatea fiecărei națiuni europene.

Organizații si mișcări extremiste în Europa

Fenomenul extremist de dreapta este compus din numeroase facțiuni, grupuri si organizații, care prezintă anumite trăsături comune, printre care enumerăm: naționalismul, rasismul, xenofobia, anti-democratia și care caută să sporească puterea statului.

Conform unui articol publicat în ziarul The Guardian, manifestările extremei drepte sunt în creștere în întreaga Europă, iar noile canale de social media devin intermediarele manifestanților care adoptă cu ușurință poziții anti-migrație și naționaliste. Studiul realizat de grupul britanic Demos, analizează atitudinile online ale susținătorilor de extremă dreapta; cercetătorii s-au folosit de mesajele cu scopuri publicitare postate pe paginile de grup din rețeaua Facebook, pentru a convinge peste 10.000 de simpatizanți din 14 partide și organizații din 11 țări să completeze un chestionar. Conform rezultatelor studiului, sentimentul naționalist radical este răspândit în întreaga Europă, în special printre bărbații tineri, șomeri, care sunt dezamăgiți de guvernele naționale și de Uniunea Europeană, au probleme în ceea ce privește integrarea pe piața muncii, se tem pentru ce le rezervă viitorul din perspectiva identității culturale, de aceea imigrația, în special cea care ajută la răspândirea islamismului, reprezintă o preocupare pentru această categorie de persoane.

Europarlamentarul olandez Emine Bozkurt, cel care conduce lobby-ul anti-rasist din Parlamentul European, a declarat următoarele: „Suntem la o răscurce în istoria Europei. În cinci ani, vom vedea fie o creștere a urii și diviziunilor în societate, inclusiv ultra-naționalism, xonofobie, islamofobie și antisemitism, fie vom fi capabili să ne luptăm cu această tendință îngrozitoare.”

Acest raport a fost realizat la trei luni după ce extremistul Anders Breivik, a ucis 77 de tineri aflați pe insula Utoya, lângă Oslo, pe 22 iulie 2011. Conform anchetei derulate, organele de poliție au descoperit o rețea europeană online, prin care se purtau diverse discuții referitoare la problema imigranților și teme precum naționalismul.

Conform declarațiilor lui Anders Breivik, se presupune că acesta a colaborat înaintea atacurilor, cu Liga Apărării Engleze (English Defence League-EDL), afirmând în mod deschis că a vorbit cu numeroși membrii și lideri ai mișcării, însă Liga a negat aceste afirmații.

Una dintre cele mai notorii mișcări de dreapta din Europa la această oră este Liga Apărării Engleze, fiind totodată și inițiatoarea reuniunii Anti-Jihadului European, reunit pentru prima dată în Danemarca, la Aarhus în martie 2012. La reuniune au participat reprezentanți ai Ligii Apărării din Danemarca, Suedia, Norvegia, Germania, SUA, Italia, Polonia și Finlanda, precum și grupările anti-musulmane Stop Islamizarea Europei, Stop Islamizarea Lumii și Inițiativa Libertate Europeană, conform unui articol din The Independent.

Purtătorul de cuvânt al grupului Uniți Împotriva Fascismului susține că întâlnirea din al doilea oraș ca mărime din Danemarca, Aarhus, a fost cea mai semnificativă adunare a acestor grupări, care au preluat modelul Ligii Apărării Britanice, căpătând încredere o data cu succesul înregistrat de partidele de extremă dreapta din Europa de Est. Acesta amintește faptul că Anders Brevik provine din gruparea Liga Apărării Norvegiene, iar această ascensiune a mișcărilor extremiste în condițiile economice actuale tinde să semene cu armatele de stradă fasciste care au distrus democrațiile europene în anii 1930. În condițiile acestea, dezvoltarea rețelei ar permite fasciștilor dar și populiștilor de extremă dreapta să împărtășească idei, experiențe dar și suport financiar, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze pe toți, declară Weyman Bennett pentru The Independent.

Dr.Matthew Goodwin, expert în fenomenul extremei drepte la Universitatea din Nottingham, a afirmat că o alianță care cuprinde întreg continentul va ajuta grupările extremiste în sensul în care, acestea se pot mobiliza ușor pentru a organiza demonstrații, care pot devia în mișcări violente, de asemenea, alt avantaj ar fi faptul că acestea ar putea beneficia de resurse mai mari pentru a susține la rândul lor alte organizații din Europa Centrală și de Est, citează The Intependent.

Anul trecut, liderul Ligii Apărării Britanice, Yaxley-Lennon, cunoscut și sub numele de Tommy Robinson, a anunțat că va demara negocieri cu Partidul Libertății, pentru o eventuală alianță ce ar ajuta Liga să plaseze candidați la alegerile locale. Acest aspect nu a fost însă soluționat, deoarece acest pas, de a intra pe scena politică a întâmpinat rezistență din partea unor membrii ai Ligii, citează The Independent.

Conform unui raport realizat în cadrul Universității din Northampton, a fost analizată Liga Apărării Britanice din perspectiva unei organizații sociale. Autorul Paul Jackson, susține că Liga Apărării Britanice, constituie o mișcare ce gravitează în jurul a ceea ce este etichetat în raport drept fiind ideologia „noii drepte”. Mișcarea este caracterizata de un set de idei destul de cuprinzătoare, însă există și o abordare politizată a problemelor sociale, ce combină ultra-naționalism, critica partidelor de la guvernare, precum si o agendă anti-musulmană, agresivă. Plecând de la această constatare, raportul ne prezintă următoarele conncluzii la care s-a ajuns:

În primul rând, Liga Apărării Britanice, este cel mai bine înțeleasă ca o mișcare socială, deoarece prezintă o structură organizațională socială centrală limitată, care însă oferă un nivel coerent al organizării, cu o linie partidică, care oferă o paletă largă de militanți datorită acestei rețele interconectate. Cu toate acestea, Liga se bazează foarte mult și pe sprijinul mișcărilor de la baza rețelei, precum organizația Casual Unite, precum și pe inițiativa liderilor locali și regionali, care sa dezvolte un activism bazat pe diviziuni.

În al doilea rând, Liga Apărării Britanice, și-a pus la curent și modernizat o mai veche strategie de extremă dreapta, numită „march and grow” (militează și crește). Marșurile și protestele, oferă suporterilor Ligii o atenție deosebită prin intermediul demonstrațiilor zgomotoase ce captează atenția mediei, mișcarea capătă din ce în ce mai mulți simpatizanți. Una din cele mai importante inovații aduse de Ligă este aceea a folosirii noilor canale de media, precum Facebook, cu scopul propagării mesajului „noii drepte”.

În al treilea rând, activismul Ligii Apărării Britanice este condusă, în principal, de o singură problemă, cea a agendei anti-musulmane. După atacurile din 11 septembrie, precum și cele londoneze din 7/7, impactul pe care acestea le-au avut în cultura britanică a fost important, deoarece a stârnit resentimente în rândul britanicilor, care sunt chiar și astăzi destul de actuale, mai ales datorită reprezentărilor negative din media. Prezența unui culturi anti-musulmane răspândite favorizează vizibilitatea Ligii în sensul în care face apel la sentimentul de teamă al cetățenilor față de alte posibile atacuri.

În al patrulea rând, cu toate că sentimentele anti-musulmane sunt comune în cadrul Ligii, studiile psihologice emergente arată că asemenea viziuni din cadrul mișcării sunt datorate unor frustrări generalizate cu privire la societate regăsite cel mai adesea în rândul tinerilor bărbați. Ca răspuns la aceste frustrări și sentimente de neputință, se creează o identitate masculină în cadrul protestelor violente de stradă, care, pentru a oferi legitimitate mișcării în sine, evocă o necesitate a mișcărilor de a reprezenta salvarea, având un caracter de strategie preventivă.

În al cincilea rănd, situația economică a Marii Britanii, are un impact major asupra mișcărilor de extremă dreapta, deoarece acestea sunt predominante în regiunile mai sărace ale țării. Asemănătoare a fost și tendința a British National Party (Partidul Național Britanic), care a câștigat suport în regiunile slab dezvoltate, devenind un canal de propagare al frustrărilor cetătenilor. „O strategie politică viabilă, ar fi, în aceste situații, bazată pe oferirea unui suflu nou politicilor locale în așa fel încât acestea să poată face față formelor extreme de ultra-naționalism și ultra-patriotism.”

În al șaselea rând, un alt avantaj al Ligii Apărării Britanice, este acela că are posibilitatea să denunțe incoerența și promiscuitatea partidelor de masă. Ca un important lider ce se foloseste de acest tip de protest politic, Partidul Național Britanic, confruntându-se uneori ce aceleași probleme precum partidele principale, s-a depreciat în opinia publică, oferind posibilitatea Ligii de a prelua din simpatizanții partidului. Există posibilitatea ca presiunea exercitată din interior să determine Liga să devină partid politic, chiar dacă conducerea neagă că acest lucru s-ar putea întâmpla.

În al șaptelea rând, există numeroase alte amenințări la adresa viitorului Ligii Apărării Britanice, chiar dacă conducerea va contiuna să-și exercite controlul asupra mișcării la nivel larg, așa cum a făcut până acum, este posibilitatea ca în cazul unei crize a conducerii neașteptată, să ducă la fragmentarea Ligii. Un risc major datorat fragmentării ar putea fi creșterea radicalismelor printre cei mai ardenți susținători, fapt evident în cazul acelor grupuri de „infideli” care s-au desprins de mișcarea originală.

De asemenea, există în Marea Britanie și alte grupuri protestatare afliate Ligii Apărării, precum Casuals United, formată din suporteri ai echipelor de fotbal, a căror miză o reprezintă protestul împotriva acelora care, încurajează tinerii musulmani să i-a parte la jihadul contra Marii Britanii. O alta organizație cu specific neo-nazist, Combat 18 (Lupta 18), este asociată organizației Blood and Honour (Sânge și Onoare), și a căror activitate violentă este dedicată imigranților, membrilor minorității etnice și „stângiștilor” (cei care propagă ideologia de stânga), conform unui articol publicat de BBC News. Numele organizației provine de la numele lui Adolf Hitler, 18 reprezentând ordinea în alfabetul latin al inițialelor lui, A și H. International Third Position (A Treia Poziție Internațională), este de asemenea, o organizație neo-fascistă, formată ca urmare a fracționării Partidului Național Britanic și a neofasciștilor italieni, conduși de Roberto Fiore. Organizația promovează idei rasiste, identificând evreii dar și imigranții ca principalii dușmani ai societății.

De menționat este și terorismul extremei drepte, care reprezintă combinația dintre ideologia extremei drepte cu o formă specifica de expresie, terorismul. Datorită ambiguității înțelesurilor extremei drepte, fenomenul a putut fi întâlnit în diferite facțiuni, grupuri și organizații. Însă cele mai controversate grupări ale extremei drepte sunt cele teroriste, printre care „Blood and Honour” (Sânge și Onoare), „Rezistența corsicană”, „Unitatea Națională Rusă”, și gruparea italiană „Ordine Nuovo” (Noua Ordine). Chiar dacă după evenimentele de la 11 septembrie, au atras atenția asupra terorismului religios, o data cu succesul înregistrat de partidele de extremă dreapta în Europa, atenția s-a mutat înspre organizațiile teroriste de dreapta, conform unui studiu de caz realizat în iulie 2008.

Ce însemnă toate acestea pentru viitorul Europei, în contextul crizei economice, și când va reuși economia europeană să-și revină pe deplin? Pe acest fond, răspunsul la această întrebare este oferit de Cas Mudde într-un articol publicat în Open Democracy, relevă faptul că succesele extremei drepte vor fi din ce în ce mai mari, din moment ce populația își va manifesta nemulțumirea cauzată de regresul social și financiar.”Până când această situație nu se va stabiliza, probabil, pe scena dezbaterilor socio-culturale vor reapărea mișcările extremei drepte, precum câinele adormit ce asteaptă să fie trezit de noi probleme ce prezintă interes pentru acestea. O dată ce acest proces începe, cu siguranță, extrema dreaptă va părea din nou foarte convingătoare și bine-pregătită decât multe din partidele consacrate.”, afirma Cas Mudde.

Nu în ultimul rând, consecințele politice ale eșecului zonei euro au devenit un trend al dezbaterilor actuale, mai ales după succesul înregistrat de extrema dreaptă din punct de vedere politic. În ceea ce privește mișcările și organizațiile care au un mesaj specific radicalismului de dreapta, aceastea s-au bucurat deopotrivă de numeroși simpatizanți și de atenția mediei, ceea ce a făcut din fenomenul populist un punct de referință pentru multi dintre cetătenii dezamăgiți de proiectul multiculturalist și de eșecul Uniunii Europene de a transmite integrarea ca pe un factor pozitiv în dezvoltarea societăților europene.

În articolul publicat în The National, Dani Rodrik, surprinde faptul că, provocarea, de acum înainte, consta în metodele prin care liderii politici și tehnocrații Uniunii Europene vor reuși să dezvolte o nouă politică axata pe interesele și valorile naționale, fără a exagera prin origine și xenofobie. Acesta susține că în cazul în care elitele centriste ale eșicherului politic nu se dovedesc capabile de a indeplini aceasta sarcină, cei din extrema dreaptă se vor mobiliza cu ușurință atât politic cât și prin mișcări de stradă pentru a face presiuni și a impune o nouă ordine. În zilele noastre, ceea ce ar trebui să constituie o adevarată îngrijorare pentru clasa politică și pentru societatea civilă, ar fi modalitatea de transformare a direcției dinspre internaționalism spre populism fără a provoca disfuncții și dezechilibre în cadrul statelor. În politica și economia europeană nu sunt opțiuni bune, ci doar mai puțin rele, afirmă Dani Rodrik, profesor de economie politică internațională la Universitatea Harvard.

Paul Gottfried este extrem de sceptic în privința reușitei celor care avansează noua ordine, și neagă faptul că drepturile universale ale omului vor putea construi o nouă matrice politică eficientă globalizatoare. Acest autor crede că termenul de drepturi universale a ajuns să ilustreze pericolul doctrinei înarmate, termen pe care Edmund Burke l-a conceput pentru a descrie „pretențiile universaliste și violența expansionistă a Revoluției Franceze. Ceea ce un anumit grup aflat la putere decide că e convenabil pentru el trebuie să fie aplicat tuturor, si dacă asta nu se poate face prin mijloace pașnice, atunci se vor face presiuni pentru ca toată lumea să se conformeze unui anumit principiu, unei anumite valori sau unui anumit drept.”

Liderul Liberal Democrat, Nick Clegg, s-a pronunțat de asemenea privitor la ascensiunea extremismului de dreapta alimentată de criza zonei euro, afirmând că aseastă situație nu poate continua, pentru că conform istoriei continentului european, această combinație dintre insecuritatea economică și crizele politice, vor duce în mod inevitabil la creșterea fenomenului extremist și xenofob, citează HuffPost Politics

În concluzie, conform cu tendințele actuale din sfera politică europeană cât si națională, este necesară formularea unei viziuni europene comprehensive asupra viitorului, pentru că sub impactul mișcărilor naționaliste, extremiste, xenofobe și populiste este posibil să asistăm la o criză politică și socială ce va cuprinde întreg continentul.

STUDIU DE CAZ: Noua Dreaptă din România

1.Fundamente

Conform ordinului semnat de Corneliu Zelea Codreanu la 24 iunie 1927, a luat naștere Mișcarea Legionară, „Astăzi, Vineri, 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înființează: „Legiunea Arhanghelului Mihail”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.”

Mișcarea Legionară, a reprezentat o reacție a studenților români, nemultumiți datorită faptului că majoritatea celor care studiau în unitătile de învățământ românești erau evrei, românii reprezentând o minoritate. Mișcarea a început la Iași, unde, numarul acestora era printre cele mai mari din țară, promovând o idologie națională românească și anticomunistă, ce capăta un caracter acut mai ales după Pimul Război Mondial, când evreii erau promotorii ideilor bolșevice atât în regiunea Basarabiei Țariste, care s-a alăturat României, formând România Mare, căt și în orașele unde aceștia formau deja comunităti compacte.

„Legionarismul se situează de la origini pe o linie tradițională, afirmându-se că, în fața spiritului internaționalist (cultivat de francmasonerie și de elemente alogene bolșevizante), el are de apărat românismul, adică ceea ce este specific sufletului național, vieții autohtone.” Pe lângă vectorii specificului național, legionarismul, cuprinde și un nou element de natură spirituală, credința religioasă creștină, cu precădere cea ortodoxă. Filosoful Nae Ionescu afirma că „Legiunea este expresia politică a Bisericii ortodoxe.”, notează Valeriu Neștian. Însemnătatea acestui fapt este că specificul activității politice românești trebuie să exprime, pe lângă specificul național, ideea de religiozitate.

Legiunea nu s-a înființat, ca majoritatea mișcărilor politice, în jurul unui program, al unui grup de interese sau al unei ideologii, ci ca o expresie a unei stări sufletești și a unei credințe. Ceea ce a reprezentat nucleul Legiunii, nu s-au stins nici în zilele noastre când Noua Dreaptă a preluat acestă stare sufletească și credință, neavând un program în sensul obișnuit al cuvântului.

Mai semnificativă este afirmația lui Corneliu Zelea Codreanu, „Mișcarea Legionară, înainte de a fi o mișcare politică, teoretică, financiară, economică etc. de formule, este o scoală spirituală, în care daca va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou. Mișcarea noastră legionară are mai mult caracterul unei mari scoli spirituale.”

Referitor la acest aspect Bogdan Munteanu, afirmă următoarele: „Ceea ce ne îmboldește să scriem aceste rânduri este dragostea pentru Neamul Românesc, care nu a găsit ieșirea din deșertul a patru decenii de comunism, nici acum, după un alt deceniu de rătăcire prin tunelul „tranziției”, din care încă nu se întrezărește luminița de la celălalt capăt.”

Evoluția Mișcării Legionare a avut în vedere organizarea, iar întregul sistem ce viza asigurarea unui cadrul ordonat pentru ca activitățile să se desfășoare cât mai eficient s-a bazat pe conceptul de Cuib. Conform Cărticelei șefului de cuib, scrisă de C. Z. Codreanu, în cadrul mișcării legionare nu există „membrii”, ci cuib, organizația verzilor nu este formată dintr-un număr de membri, ci dintr-un număr de cuiburi. Din acest punct de vedere, modul de organizare nu s-a schimbat prea mult, formațiunea are același căpitan, ale cărui însemnări reprezintă fundamentele Mișcării Legionare, și este de asemenea organizată în cuiburi.

Mai mult decât atât, șeful organizației legionare este, șeful de cuib, iar rețeaua șefilor formează baza Mișcării Legionare. Spre deosebire de alte formațiuni politice, „[…]comandanții nu sunt făcuți (aleși) după criterii mai mult ori mai puțin obiective, ci născuți. Puterile lui trebuie să-l numească, să-l ridice pe cineva șef. Nu dacă vrea vreun conducător ierarhic, ci dacă el poate aduna, convinge și conduce un grup.” Cuiburile sunt grupate apoi în unități, fie după criteriul vârstei și sexului, fie după criterii administrative, cu șefii respectivi care îndrumează activitatea, asigurându-i prin mare disciplină unitatea. De asemenea în Cărticica șefului de cuib, sunt fixate legile după care trebuie să se conducă aceste nuclee de educație și luptă.

Frământările politice suferite de România în perioada interbelică și ascensiunea comunismului în Europa, a făcut ca mișcarea să devină unul dintre inamicii sovietici, iar membrii însemnați ai Legiunii au fost trimiși în exil, liderul, Corneliu Zelea Codreanu fiind arestat, după care asasinat în 1938. Conducerea a fost preluată, în acest context, de către Horia Sima, care a reușit să înlăture pe Carol al II-lea de la guvernarea României, facilitând astfel, instaurarea Guvernului lui Antonescu, care ulterior va anihila activitatea Mișcării, în 1941 prin „Decretul-lege nr. 314 din 14 Februarie 1941, care abrogă statutul național-legionar și interzice orice activitate politică, Mișcarea Legionară este dizolvată de jure.”

Odată cu intrarea României sub sfera de influență a blocului comunist, prin ocupația militară condusă de Petru Groza, legionarii aveau să sufere numeroase persecuții, încarcerări, chiar Valeriu Neștian, nota „În noaptea neagră de 14-15 Mai 1948-una din cele mai active acțiuni ale politiei politice comuniste- dubele circulă de-a lungul întregii Românii până în zori, pentru a fi încarcerați cei mai buni fii ai Neamului, peste zece mii de legionari, între care circa 6.000 de studenți. Puțini sunt cei care scapa acestui val de arestări.”

După revoluția din 1989, vechii luptători ai Rezistenței Naționale Anticomuniste, au încercat să readucă în plan politic structura sistemului ce revendică valorile doctrinei național-creștine, sub diferite forme organizaționale.

Ca și arie de adresare, legionarismul a atras, în primul rând, studenți, intelectuali tineri cu status incert, avizi de o afirmare a cărui moment întârzia să apară, muncitori din orașe, dezamagiți de retorica liberală și cea socialistă, preoți din sate, mici întreprinzători, care erau convinși că o politică socială care să le ofere întâietate etnică le va asigura relansarea.

Atunci când au ajuns la la guvernare, legionarii au ratat lamentabil prioritățile statului român. Într-un context politic nefavorabil atât pe plan național cât și internațional, aceștia au proiectat imaginea creștinului muncitor și moral lipsită de orice contur. Practic, legionarii nu au văzut în problemele economice un considerent strategic pentru dezvoltare și susținere a statului român, ci mai degrabă erau preocupați de metodele prin care reușeau să îndepărteze evreii din această ecuație. Cristian Standache, nota faptul că „Accederea la guvernare a legionarilor a arătat, în condițiile tragice, cât de falimentară era doctrina legionară aplicată la nivelul realităților politice concrete, cât de mult fusese supusă degenerării și cât de nepotrivit era Horia Sima în postura unui lider real.”

Astfel judecând după modalitatea de acțiune a Legiunii, se poate spune că scurta guvernare , deși părea că reînvie spiritul naționalismului, a sfârșit în forme de antisemitism, anarhism și misticism delirant. De aceea, mișcările care au apărut ca urmare a scindării Legiunii, după 1989, au trebuit să coboare de pe culmile ideilor creștine, în plan real, cu posibilitatea elaborării unui program veridic și fezabil.

Mișcarea Pentru România

După Revoluția din 1989, a fost înființată în 1992 gruparea naționalist-creștină, Mișcarea Pentru România, de către Marian Munteanu, fostul lider al studenților din perioada fenomenului „Piața Universității”. Motivul pentru care este necesară menționarea acestei grupări, se datorează respectării unei ordini cronologice a evenimentelor pentru a putea reda o imagine cât se poate de exhaustivă a situațiilor ce au precedat apariția organizației Noua Dreaptă.

Mișcarea Pentru România își are originile în modelul legionar, fiind organizată în „grupuri” localizate în diverse localități ale țării, care amitesc de cuiburile legionare. De asemenea, latura spirituală a Mișcării se revendică din spiritualitatea legionară interbelică. Nu după mult timp, liderul Mișcării, a pus bazele Senatului MPR, conform instituției omonime a lui Corneliu Zelea Codreanu, înființată în anii ’30. Sediul oficial al MPR a fost pentru o vreme, casa profesorului și scriitorului Marcel Petrișor, gruparea găsindu-și valorile spirituale pe care le promova în gândirea lui Mihai Eminescu și Nae Ionescu, animată fiind de idealul „democrației naționale” sau al etnocrației, afirma Vladimir Tismăneanu. Cu toate că Marian Munteanu a negat orice legătură a MPR cu Mișcarea Legionară, acesta își organizase formațiunea conform modelului legionar. De altfel, aceștia se considerau drept o mișcare spirituală a generației care luptase în Revoluția din 1989 pentru înlăturarea comunismului.

Dacă în martie 1995 Marian Munteanu, printr-un comunicat, își arăta disponibilitatea de a colabora cu Convenția Democratică, după ce UDMR, PAC (Alianța Civică) și PSDR au părăsit alianța, în anul următor, 1996, Mișcarea Pentru România, avea să dipară de pe scena publică românească, Răzvan Codrescu, susținând că eșecul MPR s-a datorat, în principal, infatuării și suficienței lui Marian Munteanu, dar și imixtiunii la vârf a unor foști securiști sau național-comuniști. Comun atât Mișcării Pentru România cât și Noii Drepte este faptul că invoca radacinile legionare, „codreiste”, sau anti-simiste ce condamnă acțiunile întreprinse de Horia Sima cât timp s-a aflat la conducerea Mișcării Legionare.

Noua Dreaptă

Mișcarea Noua Dreaptă s-a înființat în anul 2000, la inițiativa lui Tudor Ionescu, care a făcut parte din Partidul Pentru Patrie (Totul Pentru Țară), și care, a renunțat, deoarece a dorit să ofere un suflu nou acestuia, încercând să atragă noi susținători și membri de partid, însă Florin Dobrescu și membrii veterani nu erau de acord cu acest lucru. În urma acestor divergențe, Tudor Ionescu a fost suspendat timp de șase luni, iar când a fost sunat de către membrii partidului, acesta le-a răspuns că a înființat deja organizația Noua Dreaptă.

Orientarea ideologică a mișcării vine pe filieră naționalistă de dreapta, prezintă aspecte asemănătoare cu cea legionară, prin faptul ca invocă credința în Dumnezeu, patriotismul, tradiționalismul, asigurând continuitatea ideilor lui Mihai Eminescu, continuând cu Nicolae Paulescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Corneliu Codreanu, Ion Moța, Vasile Marin, Alexandru Cantacuzino, Mircea Eliade, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae. Noua Dreaptă se declară cadrul de prezervare a culturii românești, prin reflecțiile asupra determinantelor specificului național ce se regăsesc în scrierile lui Dimitrie Cantemir, a reprezentanților Școlii Ardelene și ai „Daciei Literare” precum și junimiștii.

Omul politic, Adrian Iorgulescu, afirma în acest sens, „Izolat, subapreciat, creatorul român nu-și mai pricepe obârșia și sensul, se înstrăinează de substanța sa vitală, pentru că nu se mai simte nici necesar, nici recunoscut în țara sa.[…] În absența unei politici de stat pentru susținerea valorilor autohtone-cum se întâmplă în vest-supusă presiunilor europene și americane, agresată în însăși substanța ei de interesele financiare oculte și de aiurea, cultura adevărată-simbolul perenității spirituale a românilor-piere treptat, dar sigur.”, în continuare, acesta adresează întrebarea care ar fi consecințele acestei pierderi culturale? Prevăzând acest pericol, Noua Dreaptă, încercă să aducă spre dezbatere și în plan principal, aceasta problemă a pierderii identității culturale a românilor asaltați de culturi mult mai puternice și comerciale.

Într-un editorial scris de Goran Mrakici, numit „Cutezați!!!”, publicat în Gazeta de informație și lupta naționalistă: Noua Dreaptă, nr 5-6, se prezintă la cinci ani de la înființarea mișcării Noii Drepte, stadiul în care aceasta se află la momentul respectiv, acțiunile întreprinse precum si lupta lor îndreptată împotriva „satului global” și „stângii” politice. Cum organizația militează împotriva formațiunilor de tip suprastatal, „fantomatice” precum Uniunea Europeană și NATO și alte asemenea constucte, autorul adresează o întrebare pertinentă chiar și pentru clipa de față, pentru că răspunsul acesteia stă la baza nemulțumirilor și exaltărilor naționaliste, xenofobe și anti-semite ce împânzesc Europa iar apoi se răsfrâng și pe celelalte continente. Goran Mrakici surprinde, prin următoarea afirmație: „Nimeni nu a spus vreodată ce se va întâmpla cu aceia care vor refuza să devină cetățenii cuminți ai satului global […]”, ceea ce a dus la epuizarea instituțiilor suprastatale, ale căror scopuri au fost în mod evident contestate și puse sub semnul întrebării, datorita faptului că nu au reușit să surprindă în programele de uniformizare ale societăților programe și răspunsuri pentru cei mai sceptici dintre cetățenii care fac sau nu parte din anumite categorii sociale, etnice, religioase, etc.

Nu este de mirare faptul că ne confruntăm cu fenomene negative precum „[…] politicieni corupți, maneliști ajunși vedete, fotbaliști și oameni de fotbal semianalfabeți, intelectuali trădătoși […]” în contextul în care, valorile societale s-au pierdut în negura constructului european, este necesară redefinirea și reafirmarea specificului cultural românesc, conchide Goran Mrakici, în 2004.

În ceea ce privește pozițiile politice, Noua Dreaptă se declară antirăzboi, oferă suport românilor de peste hotare, condamnă homosexualitatea, este anti-semită, respingere autonomia pe criterii etnice pentru secui și este eurosceptică.

În ceea ce privește atitudinea antirăzboi, comunicatul de presă realizat cu prilejul intrării României în războiul din Irak, de către Nicolae Calota este edificator în acest sens; astfel acesta afirmă următoarele: „Ajutorul pe care, în numele nostru, clasa politică îl oferă acum necondiționat Statelor Unite poate avea consecințe nefaste în viitor. Să nu uităm că țări precum Franța, Belgia și Germania, membre cu drepturi depline ale NATO, au refuzat să participe la linșarea unei națiuni sub pretextul anihilării potențialului pericol pe care aceasta îl reprezintă prin conducătorul ei. Guvernul României acționează încă o dată în disensiune cu dorința majorității populatiei, care se declară împotriva războiului, împotriva descinderii trupelor americane în România, împotriva sacrificării soldaților români în războaiele altora, demonstrând încă o dată, daca mai era nevoie, că între clasa politică românească și populație s-a creat o prăpastie de încredere și de comunicare.” Așadar, poziția Noii Drepte în ceea ce privește războiul din Irak, a fost contrară intrării României în război, datorită faptului că motivele pemtru declanșarea unui astfel de război nu erau concludente și se bazau pe speculații și adevăruri fabricate; iar adevăratele obiective urmărite de SUA, o dată cu începerea războiului nu aveau nimic de a face cu „războiul împotriva terorismului”, ci a reprezentat un pretext pentru exploatarea resurselor petroliere ale Irakului, prin instaurarea unui „regim marionetă” la Bagdad. Militantismul Noii Dreapte românești, se caracterizează printr-o puternică respingere a imperialismului Statelor Unite manifestat în ultimile decenii. Pe 5 iunie 2004, a avut loc o manifestație de prostest împotriva SUA, organizată de Comitetul olandez Naționaliștii împotriva NATO, în cadrul caruia, „Noua Dreaptă a trimis un mesaj de susținere a protestului, declarându-și solidaritatea cu demersul Comitetului.”

Scopul acestor manifestații a fost atragerea atenției asupra opiniei publice internaționale de intervenționismului american printre care enumerăm: agresiunea împotriva fostei Iugoslavii în 1999; agresiunea împotriva Irakului ce a avut la bază falsa acuzație că aceasta ar deține arme de distrugere în masă; denunță transformarea NATO dintr-o organizație de tip defensiv, într-una de tip ofensiv; acuză SUA că încearcă să transforme Curtea Penală Internațională într-un tribunal aservit intereselor americane, menit să acorde imunitate în fața legii pentru crimele de război săvârșite de americani, iar în acest context, Noua Dreaptă a protestat împotriva politicii Guvernului Român, care a nutrit relații benefice pentru SUA și în detrimentul românilor.

În 2008, Noua Dreaptă și-a exprimat poziția față de invadarea Georgiei de către Rusia, prin organizarea unui protest în fața Ambasadei Rusiei la București.

Atitudinile față de românii aflați peste hotare, exprimate de Noua Dreaptă, se concretizează prin oferirea de sprijin, de aceea, orice decizie a Parlamentului sau Guvernului care vine în sprijinul acestora este salutată de mișcarea extremistă. De asemenea, Noua Dreaptă sprijină eforturile imigranților români case se află în legalitate și care nu vor să fie confundați cu cazurile negative despre care presa internațională scrie la ordinea zilei. De aceea se dorește sensibilizarea opiniei publice din străinătate în ceea ce privește condițiile românilor intelectuali, stigmatizați doar pentru faptul că sunt români, Noua Dreaptă împreună cu aceștia a amplasat afișe în capitala italiană, cu mesaje de tipul: „Spune NU inculturii, spune NU manelelor.”, conform declarațiilor lui Cristian Dan, reprezentantul Organizației Noua Dreaptă din Roma, acordate în septembrie 2011, în cadrul emisiunii „Români din Italia nemulțumiți de conaționali”, la Radio România Actualități.

În ceea ce privește homosexualitatea, Noua Dreaptă se declară împotriva celor care sunt implicați într-o astfel de relație, deoarece conform opiniei organizației, homosexualitatea constituie un păcat. În articolul publicat de BBC Romanian, cu ocazia organizării marșului Gay Fest, este surprins și protestul organizat de militanții Noii Drepte împotriva homosexualității, prin intermediul căruia, mișcarea a scandat lozinci ce promovează relațile heterosexuale, obiectivul acesteia fiind protejarea familiei tradiționale și combaterea tuturor fenomenelor care o subminează.

Referitor la aspectul anti-semit al ideologiei mișcării, aceasta este considerată una din principalele formațiuni ce se declară susținătoare a opiniilor rasiste și antisemite din România. Noua Dreaptă urmărește aceeași traiectorie antisemită ca cea a Mișcării Legionare, susținută de Corneliu Zelea Codreanu, „De acum începe năvala care va crește an de an peste capul nostru, al Românilor, și în special al Moldovenilor, secătuindu-ne de averi, nimicindu-ne moralicește și amenințându-ne cu pieirea.”, ce se bazeaza pe teorii conspiraționiste antisemite ce susține dominația evreiască planuită asupra lumii. ; se înscrie de asemenea în fundamentele anti-semitismului european, ce are la bază conspirația evreiască, surprinsă de Traian Romanescu, în lucrarea ‚Marea Conspirație Evreiască”, și în care susține următoarele: „Comunismul a fost de la început și este până astăzi un instrument al evreimii internaționale, de ea creat și dirijat, instrument prin intermediul căruia această mafie mondială ebraică, ajutată de francmasonerie, de sionism, de supercapitalismul iudaic și de mass-media,tot de ea fundate și controlate acum pe întreaga planetă. A încercat și încă mai încearcă și după revoluțiile din 1989, la destrămarea imperiului iudeo-sovietic, deci a U.R.S.S., să ajungă la dominația lumii sub pretextul deja menționat că evreii sunt poporul ales de Dumnezeu- de Dumnezeul lor (IAHVE), care nu are nici o legătură cu Dumnezeul creștinilor sau cu Allah al mahomedanilor.”

Noua Dreaptă și-a manifestat vederile anti-semite, prin înscrierea cu vopsea pe un zid a unei clădiri din centrul municipiului Cluj-Napoca, mesaje precum „moarte ungurilor”, „garda vă vede” ș.a., conform unui articol publicat în Monitorul de Cluj în anul 2008, însă organizația s-a dezis de acele fapte.

În 2009, cu ocazia celebrării a 120 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, membrii Noii Drepte au scandat mesaje antisemite, acuzând evreii de moartea lui Eminescu, conform site-ului de stiri Ziare.com se scanda: „Cum cine l-a ucis pe Eminescu?, întreabă un bărbat, venit la spectacolul ad-hoc: „jidanii ca Patapievici”.

Viziunea Noii Drepte asupra autonomiei pe criterii etnice pentru secui, se exprimă împotriva acesteia, inițiind chiar o campanie care are în vedere proclamarea prin lege a zilei de 15 martie ca „Zi națională de comemorare a martirilor sovinismului unguresc”, conform Site-ului oficial., cu alte cuvinte denunță orice încercare a minorității maghiare de a deveni autonomă.

De asemena Noua Dreapta s-a împotrivit aderării României la Uniunea Europeană, iar în anul 2006 a desfășurat o campanie intitulată „Vei rămâne fără țară”, în cadrul căreia a surprins o serie de posibile dezavantaje pe care o eventuală aderare ar putea-o aduce. Dintre aceste puncte, de menționat sunt următoarele: România nu va avea o putere de decizie însemnată în UE; legislația româneasca va suferi profunde modificări cu scopul adaptării la legislația europeană; modificarea prețurilor pentru uniformizarea piețelor europene; falimentarea micilor întreprinzători, în special pe cei din sectorul agricol, datorita noilor standarde impuse; mai multe drepturi și libertăți acordate minorităților; pericolul migrației dinspre continentele Asia și Africa; cenzura presei și televiziunii a poliției europene (Oficiul de Poliție al Uniunii Europene)

De asemenea, Tudor Ionescu, liderul mișcării, a susținut într-un articol intitulat Naționalismul modern: Frontul Național European, necesitatea existenței unei forme de acțiune globală, cuprinzătoare pe întreg continentul, pentru ca forțele extremei drepte europene să poată obține succese locale, nu numai în țări precum Franța, Italia, unde radicalii de dreapta sunt capabili să reprezinte o adevărată miză politică. Ionescu mai atrage atenția asupra pericolului ce poate fi întâmpinat de statele europene în cazul în care acestea nu vor reveni la promovarea identității naționale, pentru a face față politicilor de uniformizare ale U.E., și insistă asupra creării unor punți de legătură în Europa, reunite sub forma Frontului Național European.

Încă de când a fost înființată, Noua Dreaptă a avut numeroase legături externe cu alte grupări extremiste și naționaliste din alte țări. De remarcat este faptul că ND a participat, la 21 iunie 2003, la constituirea Frontului Național European, care reunește mai multe formațiuni de acest fel din Europa, precum: Partidul Național Democrat al Germaniei, Confederația Tineretului gratuit (Austria), England First Party (Marea Britanie), Bloc Identitaire (Franța), Mouvement Nation (Belgia), Partidul Național de Reformă (Portugalia), Obraz (Serbia), Renașterea Națională a Poloniei (Polonia), Frăția Slovacă (Slovacia), la care se mai adaugă și alte formațiuni ca Falanga Spaniolă, Noua Forță Italiană și Alianța Patriotică din Grecia.

Ca și simbol, ND nu a apelat la „Gardul” Legiunii, optând pentru Crucea Celtică care, în opinia membrilor, reprezintă unul din cele mai cunoscute simboluri creștine, fiind prezentă în numeroase biserici și în cultura populară a fiecărei națiuni europene.

Un nou partid de extrema dreapta în România?

La 22 decembrie 2011, organizația Noua Dreaptă, condusă de Tudor Ionescu a depus la registratura Tribunalului București cererea prin care se dorește înființarea unui nou partid-Partidul Naționalist (PN). Liderul organizației a solicitat înregistrarea înaintând 30.000 de semnături de adeziune, conform Mediafax.

Tudor Ionescu a declarat, pentru Mediafax, că prin înființarea partidului dorește să salveze statul român, participând la alegerile parlamentare din toamna anului 2012, „Scopul principal al partidului va fi salvarea statului român și a neamului românesc. Avem un program cu 25 de puncte care vor propulsa România printre primele 15 state ale lumii.”

Partidul invocă moștenirea legionară, însă mai există un partid care pretinde acest lucru, și anume Partidul pentru Patrie (înființat în 1993) devenit Partidul Totul pentru Țară, a cărui lider, Florin Dobrescu nu dorește înființarea unui singur partid alături de Tudor Ionescu, deoarece deși partidele au aceleași comisii, nu s-au pus de acord în ceea ce privește continuarea tradiției legionare și problema legata de conducerea noului partid înființat. Deși au reușit să se întâlnească, nici unul din cei doi lideri nu a cedat, Dobrescu având pretenția ca Ionescu să revină în partidul Totul pentru Țară, pentru că înființarea noului partid legionar nu-și avea rostul având în vedere faptul că acesta nu este legionar, conform spuselor lui Dobrescu. Ionescu, la rândul său a reproșat lui Dobrescu că nu a făcut nimic timp de doi ani, nu a înregistrat nici un progres.

Printre cele mai însemnate prevederi ce alcătuiesc conținutul programului partidului se află: unirea cu Republica Moldova, renegocierea Tratatului de Aderare al României la UE, abandonarea procesului de aderare al României la spațiul Schengen, păstrarea monedei naționale, reincriminarea manifestărilor publice ale homosexualilor, repatrierea românilor din străinătate și oferirea de sprijin financiar, conform Site-ului oficial.

Avocatul Mihai Rapcea, și-a exprimat, într-o prelegere ținută cu ocazia comemorării lui Mihai Eminescu, mulțumirea și entuziasmul care se datorează inițiativei de formare a Partidului Naționalist, și care „[…] este stindardul de luptă ridicat de către dreapta autentică românească, ce cheamă în jurul său pe toți aceia care au năzuit și mai năzuiesc încă la idealul unei Românii demne, înfloritoare, care să ne facă pe toți să fim mândrii că suntem români!”

Cu toate acestea, prevederile partidului intră în contradicție cu Constituția și legile în vigoare; conform Ordonanței de Urgență 31/2002/Art.1: „Pentru prevenirea și combaterea incitării la ură națională, rasială sau religioasă, la discriminare și la săvârșirea de infracțiuni contra păcii și omenirii, prezenta ordonanță de urgență reglementează interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.”

Cu cateva luni înaintea alegerilor locale, conform unei cercetări sociologice efectuată în Cluj-Napoca, de către Operations Research, la comanda Ziua de Cluj și Realitatea TV Cluj, prevede un scor de 4% pentru Ionuț Țene, care deși nu și-a anunțat candidatura la primărie, a devenit arbitrul scrutinului pentru Primăria Cluj-Napoca, potrivit CityNews

Cu toate acestea, înregistrarea Partidului Naționalist s-a amânat, datorită faptului că procurorul general a depus o contestație la ultimul termen de la Tribunalul București, astfel Noua Dreaptă este nevoită să susțină candidați independenți la alegerile locale din 10 iunie 2012. De aceea ND, susține în total patru candidați la nivel național, dintre care doi pentru consiliile județene, unul pentru consiliul local și un altul pentru primărie, informează Bistrita24.

Dintre aceștia, profesorul de istorie, Tiberius Cămăraș, a reușit să obțină 800 de semnături din partea bistrițenilor pentru a candida la Consiliul Local, și al cărui mesaj către alegători, formulat cu ocazia unui interviu postat pe blogul organizației, sună în felul următor: „(România) Se confruntă cu probleme grave: obediența față de forurile internaționale, atacuri extremiste din partea minorităților, haos legislativ, lipsă de patriotism și de modele, distrugerea educației și a bunului simț tradițional Românesc. Mesajul e simplu: Ajunge, trebuie să alegem: Noi, bistrițenii sau ei, listele de partid.” Deși nu candidează din partea Partidului Naționalist datorită susținerii acestuia, permite ca aria de adresare să fie lărgită, iar pe langa faptul că se adresează oamenilor simpli, muncitorii care sunt dezamagiți de guvernările recente ale PD-L și condamnă clientela politică a USL, este posibil ca pe langa aceștia sa beneficieze de susținerea nostalgicilor naționaliști precum și a electoratului flotant.

Referitor la șansele de înregistrare ale partidului, pentru alegerile locale, Florin Beca, președintele Noii Drepte Alba, afirma următoarele „Am pichetat instituțiile, iar acum ne propunem să intrăm în ele, cum altcumva decât democratic. Zelea Codreanu spunea că tot ce puteau oferi legionarii pe vremea aceea nu erau promisiuni cu bani, nici funcții, ci dreptate. De aici vine și spaima cea mai mare referitoare la noi. Noi, cei de aici, de la ND, am luptat timp de 12 ani în rândul societății civile. Încercăm să înlocuim mizeriile de partide naționaliste fixate acolo de o gașcă de baieți naivi, care au încercat să păcălească segmetul oamenilor naționaliști, care ține la valori, oameni care își iubesc țara.”

Mobilizarea Noii drepte la nivel național s-a dovedit a fi un succes după munca asiduă depusă de membrii organizației. În țară, activitatea Noii Drepte este monitorizată și întreprinsă cu ajutorul celor opt filiale importante: ND-Alba, ND-Bacău, ND-Brașov, ND-Buzău,ND-Covasna, ND-Iași, ND-Neamț, ND-Sibiu, și ale căror activitate vine în sprijinul programelor întreprinse de la centru dar nu numai, aceștia având și numeroase activități la nivel local.

De asemenea, Noua Dreapta prezintă și legături externe, având filiale și în Basarabia, Germania și Italia, unde românii de peste hotare pot simpatiza cu membrii organizației din țară și nu în ultimul rând se ocupă de problemele românilor și reușește să mențina viu spiritul național românesc.

Nu este de mirare că dupămulte încercări eșuate, Noua Dreaptă probabil nu va reuși să înființeze un partid, și nu pentru faptul că nu se poate compune astfel și mai degrabă, deoarece interesele marilor partide nu prevăd o altă formațiune politică în competiția pentru putere.

În schimb, dacă în 12 ani ND a reușit să se facă vizibilă în societatea românească, probabil, multe personalități și oameni politici se vor alătura acesteia în cazul în care România nu va reuși să aducă pe linia de plutire ”nava” guvernamentală.

CONCLUZII

Evenimentele interbelice care au prilejuit accederea radicalismului de dreapta la conducerea guvernelor naționale europene, s-au datorat în mare parte situației de la nivel internațional de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, atunci când se așterne vălul suspiciunii si ostilității, datorită politicilor agresive cu caracter imperialist al marilor puteri. Exemple de astfel de „eruperi” ce au avut loc și au lăsat omenirea în impas, sunt și de o dată mai recentă, și aici ne putem referi la secolul al XX-lea. Astfel, continentul european, devine spațiul care prilejuiește evenimentele din 1914, deoarece concurența pentru cucerirea de noi teritorii extraeuropene au determinat sporirea contradicțiilor dintre marile puteri coloniale, pregătind, astfel, un conflict militar de proporții.

Lărgirea masei electoratului din secolul al XIX-lea, a condus, treptat, sistemele economice, politice si sociale la impas, pentru că muncitorii nemulțumiți și dezamăgiți, atât de condițiile de trai cât și de faptul că nu le erau reprezentate intersele din punct de vedere politic. În statele industriale, apariția acestor mase de oameni dezrădăcinate, cu frustrări tot mai accentuate, a dus la formarea într-un ritm accelerat a partidelor muncitorești, fapt rezultat și din practica politicilor democratice și electorale. Teme antebelice ce au dat curs izbucnirii războiului, prevăd conflicte în ceea ce privește dominația asupra Balcanilor și dezvoltarea conștiinței naționale a popoarelor balcanice. Creșterea dimensiunii valului de eliberare naționala din Balcani a fost asociat adesea cu un puternic și susținut sentiment naționalist și șovin, menținut în rândul maselor de organizațiile extremiste de dreapta, ceea ce nu numai că a înăsprit lupta de clasă dar a și pregătit ceea ce avea să devină un război imperialist.

Raportul de forțe dintre beligeranți era de o importanță majoră datorită resurselor în materie de armament, tehnologie, precum și al numărului de soldați sau divizii. Efectele războiului în tranșee ce au adus, în cele din urmă, la prelungirea conflictului, ale cărui costuri economice și umane intolerabile, avea să-i epuizeze pe beligeranți și să-i arunce într-o revoluție socială.

În acest context, costurile pentru pregătirile de război au crescut vertiginos, atât pentru statele care luptau în defensivă și, mai ales, pentru cele ce luptau în ofensivă. De aici, cresterea impozitelor, precum și numeroasele împrumuturi generatoare de inflație erau inevitabile, astfel, industria devenise mai mult ca oricând dependentă de stat; „industria războiului” trebuia să se mențină la o capacitate cu mult peste cea din timpul păcii, pentru ca statele să rămână fruntașe în cursa războiului.

Motivația statelor mai mici pentru intrarea în război nu avea nici un punct comun cu politica marilor puteri imperialiste; acestea erau animate de un spirit al luptei drepte dar se temeau și pentru ganițele lor naționale. Cu toate acestea, nu s-a putut schimba caracterul dominator, imperialist, pe fondul caruia s-a produs conflagrația mondială.

Creșterea nemulțumirilor maselor a condus mișcarea revolutionară spre un traseu ascendent, ea atingând apogeul în anul 1917.

Războiul a durat mai mult de patru ani, iar efectele catastrofale resimțite de beligeranți, se datorau, în principal, tehnicii militare de luptă dar și factorului politic.

Tratatele de pace care au urmat au amplificat și mai mult starea de angoasă și nemulțumirea ce se răspândea în țările învinse; motivul ce stă la baza acestor nemulțumiri poate fi înțeles prin prisma punctelor care au fost stabilite prin tratatele de pace (în special Tratatul de la Versailles), care a lasat Europa dezbinată și măcinată de suspiciune. Practic, puterile învingătoare nu au făcut altceva decât să alimenteze valul de ură, datorat retrasării granițelor statelor europene de către puterea anglo-americană.

Apariția fascismului italian în anii ’20 s-a datorat specificității poporului italian și nu numai. Astfel, nevoia de unitate națională dar și de îndepărtarea ideologiilor liberale și socialiste au dus la instaurarea unui guvern fascist în anul 1922, având ca și conducător pe Benito Mussolini. Acesta a dat mișcării naționaliste o misiune, aceea de a revoluționa societatea prin intermediul administrației statale, iar dintr-o altă direcție, s-a folosit de marea masă populară pentru a creea o comunitate organizată și robustă.

În ceea ce privește dezvoltarea național-socialismului și succesul politic al acestuia în Germania anului 1933, acesta s-a datorat în primul rând programului său, ce prevedea politica de redresare economică, ce avea ca și obiective eliminarea șomajului si a inflației, sporirea producției, creșterea standardului de viață al claselor de jos si de mijloc; în al doilea rând, ideologia nazistă vedea în conspirația evreiască un motiv temeinic de mobilizare a maselor, Pentru a justifica maniera totalitară de conducere a partidului, naziștii s-au folosit de teorii precum cea a naționalismului etnic, teoria rasială, antisemitismul, anticomunismul, anticlericalismul și chiar eugenismul.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, constituirea puterilor extremiste de dreapta sub forma forțelor parlamentare cât si extraparlamentare avea ca deosebiri față de extremismul primei jumătăți de secol, nivelul activismului politic, acutizarea importanței religiei și a viziunii în ceea ce priveste europenizarea, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Așadar, forțele parlamentare ale extremei dreptei s-au constituit sub forma partidelor, mișcărilor sau forțelor, conform mecanismelor democratice parlamentare; iar, de cealaltă parte, forțele extraparlamentare reprezintă o adevărată provocare la adresa cercetătorilor, datorită faptului că, adesea, organizațiile, cluburile, prezintă un caracter deseori descris ca misterios.

Numeroase partide extremiste europene au înregistrat începând, cu anii 50-60 numeroase succese: Partidul Național Democrat al Germaniei (NPD) în anii’60; Partidul Republicanii (REP), la începutul anilor ‚90; Alianța Naționala din Italia (AN), la sfârșitul anilor;90; Frontul Național Belgian (FN), începând cu anii 2000; Frontul Național Francez (FN), care a reprezentat o adevărată forță politică de-a lungul timpului; precum și partide din Marea Britanie, Partidul Național Britanic sau Partidul Independenței, care are un electorat constant și oferă partidului posibilitatea ocupării unor fotolii locale atât pentru primării cât si pentru consilii.

În ceea ce privește poziția extremei drepte privind utilitatea Uniunii Europene, ea se opune cu vehemență continuării și integrării statelor în U.E. Acest lucru se datorează numeroaselor crize înregistrate la nivel european, atât din punct de vedere economic cât și social și politic.

Pe acest fond, au apărut numeroase alte forme de organizare ale extremei drepte ce folosesc mijloace neconvenționale de acțiune și propagandă, printre care, cele mai periculoase sunt cele teroriste.

Apariția acestor forme ale extremei drepte ce comportă un caracter violent se datorează atât nemulțumirilor economice și sociale, dar si terorismului religios, al cărui avânt a fost înregistrat începând cu 11 septembrie 2001.

În anul 2012, suflul extremei drepte pare să aprindă din ce în ce mai mulți simpatizanți care se declară nemulțumiți de evoluția politicii actuale.

Este și cazul României, unde Noua Dreaptă pare că se poate mobiliza destul de ușor pentru a întreprinde acțiuni sociale încercând, în ultimă instanță, să formeze o forță parlamentară prin Partidul Naționalist.

BIBLIOGRAFIE

Instrumente:

Kurian, George, Thomas, The Encyplopedia of Political Science, Editura Copress, Wasington D.C., 2011

Eurobarometrul 71: Opinia Publică în Uniunea Europeană, septembrie 2009

Cărți în format clasic:

Andrei, Petre, Fascismul, Editura Neuron, Focșani, 1995

Anderson, Benedict „Comunități imaginate: Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului”, Editura Integral, București, 2000

Arendt, Hannah, Originile Totalitarismului, Editura Humanitas, București, 2006

Ciorbea, Valentin, Din istoria secolului XX, Vol. I, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006

Cîrstea, Marusia, Europa în balanța forțelor, Editura TipoMoldova, Iași, 2010

Codrescu, Râzvan, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, București, 2001

Cordeiller, Serge, Poisson, Élisabeth, Națiuni și Naționalisme, Editura Corint, București, 2002

Duranton Crabol, Anne-Marie, Europa Extremei Drepte din 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 2002

Florea, Lavinia, Extrema Dreaptă Azi: ideologie,discurs, electorat, Editura Lmen, Iași, 2005

Guichonnet, Paul, Mussolini și fascismul, Editura Corint, București, 2002

Guy, Hermet Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Editura Institutul European, Iași, 1997

Hobsbawn, Eric O istorie a secolului XX, Era extremelor, Editura Cartier, Chișinău, 1999

Hobsbawn, Eric, Era imperiului 1875-1914, Editura Cartier, Chișinău, 2002

Iorgulescu, Adrian, Dreapta: principii si perspective, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Lawrence, Paul, Naționalismul: Istorie și Teorie, Editura Antet, Prahova, 2006

Le Bon, Gustav, Psihologia maselor, Editura Științifică, București, 1991

Munteanu, Bogdan, Mișcarea Legionară, Editura Imago, Sibiu, 2000

Nedelcu, Mioara Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de presiune, Editura Tipografia Moldova, 2002, Iași

Neștian, Valeriu Perspective legionare asupra timpurilor prezente și viitoare, Editura Gordian, Timișoara, 1995

Nolte, Ernst, Fascismul în Epoca Sa, Editura Vivaldi, București, 2009

Popa, Mircea, Primul Război Mondial, Editura Universitatea din București, București, 1981, p. 15

Prospero, Michele, Gândirea politică de dreapta, Editura Samizdat, Prahova, 2007

Rogger, Hans, Webber, Eugen Dreapta Europeană, profil istoric, Editura Minerva, București, 1995, p. 2

Schori, Christina Liang Europe for the Europeans, The Foreign and Security Policy of the Populist Radical Right, Editura Ashgate Publishing Limited, 2007, Hampshire, England

Standache, Cristian Îngerii Căzuți: o istorie a extremei drepte din România, Editura Corint, București, 2010

Strejnicu, Flor, Mișcarea Legionara și Evreii, Editura Imago, Sibiu, 1996

Taylor, Alan, John P., The Struggle for Mastery in Europe 1848 1918, Editura Oxford University Press, London, 1971, p. 485

Tismăneanu, Vladimir Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, Iași, 1999

Toffler, Alvin Al treilea val, Ed. Politică, București, 1983

Cărți în format electronic:

Arendt, Hannah, Imperialism part two of the Origins of Totalitarianism, Editura A Harvest Book, New York, 1976

Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics: an introduction to international relations, Editura Oxford University Press, New York, 2001

Carter, Elisabeth The extreme right in Western Europe, Editura Manchester University Press, Manchester, 2005

Cas, Mudde, The ideology of the extreme right, Editura Manchester University Press, Manchester, 2000

Davies, Peter, The extreme Right in France, 1789 to the present: from De Maistre to Le Pen, Editura Routledge, Londra, 2002

Driver, Stephen, Understanding British Party Politics, Editura Polity Press, Cambridge, 2011

Ignazi, Piero, Extreme Right Parties in Western Europe, Editura Oxford University Press, Oxford, 2003

Keynes, John Maynard, The Economic Consequences of the Peace, Editura Indo-European Publishing, Los Angeles, 2010

Kitchen, Martin, A History of Modern Germany 1800 to the present, Editura Wiley-Blackwell, New Jersey, 2012

Müller-Luckner, Elisabeth, James, Harold, The interwar Depression in an International Context, Editura Oldenbourg, München, 2002

Plettenberg, Igenborg, The League of Nations in retrospect, Editura Walter de Gruyter & Co., New York, 1983

Steiner, John M., Power Politics and Social Change in National-Socialist Germany, Editura Mouton & Co., Haga, 1975

Articole și reviste

Biswas, Krishanu, Le Monde Diplomatique, septembrie 2011, http://mondediplo.com/2011/09/08podcast

Comăneci, Cătălina-Felicia, „Imaginea Imigranților Români în presa internațională: mit sau realitate?”, în Revista Sfera Politicii, nr. 166, 2011, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/166/art17-Comaneci.php

COT Institute for Safety, Security and Crisis Management, 20th Century Right Wing Groups in Europe, Case Study, Work Package 3, Iulie 2008, http://www.transnationalterrorism.eu/tekst/publications/Rightwing%20terrorism.pdf

Delwit, Pascal, The Belgian National Front and the question of power, 2006, https://dipot.ulb.ac.be/dspace/bitstream/2013/43582/1/PDelwit-Extreme-droite_pp142-186.pdf

Drăgulin, Sabin, Conflicte și convergențe politice în societatea italiană în a II-a jumătate a secolului XX, în Revista Sfera Politicii nr. 139, 2009, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/139/art06-dragulin.html#_ftn27

Gottfried, Paul, Recenzia lucrării Richard Lee Hough, The Nation State: Concert and Chaos, 2003, http://www.independent.org/publications/tir/article.asp?a=514

Grumberg, Daniel, Noua Dreaptă sau despre reînvierea simbologiei naziste, Observatorul Cultural, nr. 24, August, 2000, http://www.observatorcultural.ro/Noua-Dreapta-sau-despre-reinvierea-simbologiei-naziste*articleID_5502-articles_details.html

Hellström, Johan, Dyamic Interactions: National Political Parties, Voters and European Integration, University of UMEA, 2009, http://www.sagepub.com

Jackson, Paul, The University of Northampton Radicalism and New Media Research Goup, 2012, http://www.radicalism-new-media.org/

Revista Forumul Creștin „Noua Dreaptă”: gazetă de informație și luptă naționalistă, București, 2004, nr. 5-6

Revista The New Right: Romanian Nationalist and Anti-Communist Bulletin, The league of national Defence (US), Brooklyn, 1999, nr. 72

Taggart, Paul, A Touchstone of dissident: Euroscepticism in contemporary Western European party systems, European Journal Of Political Research 33, 2003, http://onlinelibrary.wiley.com

Tateo, L., The Italian extreme right on-line network: An exploratory study using an integrated social network analysis and content analysis approach. Journal of Computer Mediated Communication, 10 (2), articolul 10, 2005, http://jcmc.indiana.edu/vol10/issue2/tateo.html

Surse web

http://www.photius.com/countries/germany/government/germany_government_the_republikaner_and~1420.html

http://www.flemishrepublic.org/4/

http://www.guardian.co.uk/world/2011/jul/21/belgium-walloons-french-front-national

http://www.frontnational.com/le-projet-de-marine-le-pen/

http://www.france24.com/en/20120506-socialist-hollande-triumphs-french-presidential-election

http://www.m-n-r.fr/discours.htm

http://www.opendemocracy.net/opensecurity/nicolas-lebourg/marine-le-pen-radical-right-and-french-islamophobia-part-ii

http://euobserver.com/9/30691

http://www.guardian.co.uk/uk/2007/dec/18/politics.thefarright

, http://www.springerlink.com/content/wh359fe0qlxbb2kk/fulltext.pdf

http://ukpollingreport.co.uk/blog/archives/5533?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+PollingReport+%28UK+Polling+Report%29

http://www.guardian.co.uk/news/datablog/interactive/2012/may/06/greece-elections-results-map

http://www.adevarul.ro/international/Marine_Le_Pen-liderul_Frontului_National_din_Franta_0_661734136.html#

http://www.guardian.co.uk/world/2011/nov/06/far-right-rise-europe-report

http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/far-right-unites-in-european-initiative-7441309.html

http://news.bbc.co.uk/2/hi/programmes/panorama/1672100.stm

http://www.opendemocracy.net/cas-mudde/europes-crisis-and-radical-right

http://www.thenational.ae/thenationalconversation/industry-insights/economics/the-extreme-right-benefits-most-from-euro-zone-failure

http://www.huffingtonpost.co.uk/2012/05/21/euro-crisis-nick-clegg-warning_n_1532138.html

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/06/070609_mars_gay.shtml,

http://www.nouadreapta.org/actiuni_prezentare.php?idx=370

http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/mesaj_antimaghiar_36769.html

http://www.ziare.com/cultura/cultura-generala/celebrarea-lui-eminescu-intre-biserica-invierii-si-noua-dreapta-786117

http://www.nouadreapta.org/comunicate.php?com=39

http://www.nouadreapta.org/actiuni_prezentare.php?idx=135

Organizaţia Noua Dreaptă vrea să-şi înfiinţeze partid

Avocatul Mihai Rapcea crede in Partidul Nationalist

http://www.acum.tv/articol/44396/

http://www.citynews.ro/cluj/politica-13/cu-cine-se-bate-nicoara-boc-si-un-candidat-surpriza-219460/

http://negoias.wordpress.com/

http://www.schimbarea.info/category/politica/

http://bistrita24.ro/articole/O-contestatie-obliga-candidatii-sustinuti-de-Noua-Dreapta-sa-intre-in-cursa-ca-independenti-15343.html

http://blog.nouadreapta.org/2012/05/interviu-cu-tiberius-camaras-candidat-independent-la-cl-bistrita-sustinut-de-noua-dreapta/#more-26928

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/berlusconi-returns-to-power-thanks-to-postfascist-ally-808976.html

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/berlusconi-returns-to-power-thanks-to-postfascist-ally-808976.html

http://www.electionresources.org/be/

http://www.dnat.be/index.php/presentation

BIBLIOGRAFIE

Instrumente:

Kurian, George, Thomas, The Encyplopedia of Political Science, Editura Copress, Wasington D.C., 2011

Eurobarometrul 71: Opinia Publică în Uniunea Europeană, septembrie 2009

Cărți în format clasic:

Andrei, Petre, Fascismul, Editura Neuron, Focșani, 1995

Anderson, Benedict „Comunități imaginate: Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului”, Editura Integral, București, 2000

Arendt, Hannah, Originile Totalitarismului, Editura Humanitas, București, 2006

Ciorbea, Valentin, Din istoria secolului XX, Vol. I, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006

Cîrstea, Marusia, Europa în balanța forțelor, Editura TipoMoldova, Iași, 2010

Codrescu, Râzvan, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, București, 2001

Cordeiller, Serge, Poisson, Élisabeth, Națiuni și Naționalisme, Editura Corint, București, 2002

Duranton Crabol, Anne-Marie, Europa Extremei Drepte din 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 2002

Florea, Lavinia, Extrema Dreaptă Azi: ideologie,discurs, electorat, Editura Lmen, Iași, 2005

Guichonnet, Paul, Mussolini și fascismul, Editura Corint, București, 2002

Guy, Hermet Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Editura Institutul European, Iași, 1997

Hobsbawn, Eric O istorie a secolului XX, Era extremelor, Editura Cartier, Chișinău, 1999

Hobsbawn, Eric, Era imperiului 1875-1914, Editura Cartier, Chișinău, 2002

Iorgulescu, Adrian, Dreapta: principii si perspective, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Lawrence, Paul, Naționalismul: Istorie și Teorie, Editura Antet, Prahova, 2006

Le Bon, Gustav, Psihologia maselor, Editura Științifică, București, 1991

Munteanu, Bogdan, Mișcarea Legionară, Editura Imago, Sibiu, 2000

Nedelcu, Mioara Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de presiune, Editura Tipografia Moldova, 2002, Iași

Neștian, Valeriu Perspective legionare asupra timpurilor prezente și viitoare, Editura Gordian, Timișoara, 1995

Nolte, Ernst, Fascismul în Epoca Sa, Editura Vivaldi, București, 2009

Popa, Mircea, Primul Război Mondial, Editura Universitatea din București, București, 1981, p. 15

Prospero, Michele, Gândirea politică de dreapta, Editura Samizdat, Prahova, 2007

Rogger, Hans, Webber, Eugen Dreapta Europeană, profil istoric, Editura Minerva, București, 1995, p. 2

Schori, Christina Liang Europe for the Europeans, The Foreign and Security Policy of the Populist Radical Right, Editura Ashgate Publishing Limited, 2007, Hampshire, England

Standache, Cristian Îngerii Căzuți: o istorie a extremei drepte din România, Editura Corint, București, 2010

Strejnicu, Flor, Mișcarea Legionara și Evreii, Editura Imago, Sibiu, 1996

Taylor, Alan, John P., The Struggle for Mastery in Europe 1848 1918, Editura Oxford University Press, London, 1971, p. 485

Tismăneanu, Vladimir Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, Iași, 1999

Toffler, Alvin Al treilea val, Ed. Politică, București, 1983

Cărți în format electronic:

Arendt, Hannah, Imperialism part two of the Origins of Totalitarianism, Editura A Harvest Book, New York, 1976

Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics: an introduction to international relations, Editura Oxford University Press, New York, 2001

Carter, Elisabeth The extreme right in Western Europe, Editura Manchester University Press, Manchester, 2005

Cas, Mudde, The ideology of the extreme right, Editura Manchester University Press, Manchester, 2000

Davies, Peter, The extreme Right in France, 1789 to the present: from De Maistre to Le Pen, Editura Routledge, Londra, 2002

Driver, Stephen, Understanding British Party Politics, Editura Polity Press, Cambridge, 2011

Ignazi, Piero, Extreme Right Parties in Western Europe, Editura Oxford University Press, Oxford, 2003

Keynes, John Maynard, The Economic Consequences of the Peace, Editura Indo-European Publishing, Los Angeles, 2010

Kitchen, Martin, A History of Modern Germany 1800 to the present, Editura Wiley-Blackwell, New Jersey, 2012

Müller-Luckner, Elisabeth, James, Harold, The interwar Depression in an International Context, Editura Oldenbourg, München, 2002

Plettenberg, Igenborg, The League of Nations in retrospect, Editura Walter de Gruyter & Co., New York, 1983

Steiner, John M., Power Politics and Social Change in National-Socialist Germany, Editura Mouton & Co., Haga, 1975

Articole și reviste

Biswas, Krishanu, Le Monde Diplomatique, septembrie 2011, http://mondediplo.com/2011/09/08podcast

Comăneci, Cătălina-Felicia, „Imaginea Imigranților Români în presa internațională: mit sau realitate?”, în Revista Sfera Politicii, nr. 166, 2011, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/166/art17-Comaneci.php

COT Institute for Safety, Security and Crisis Management, 20th Century Right Wing Groups in Europe, Case Study, Work Package 3, Iulie 2008, http://www.transnationalterrorism.eu/tekst/publications/Rightwing%20terrorism.pdf

Delwit, Pascal, The Belgian National Front and the question of power, 2006, https://dipot.ulb.ac.be/dspace/bitstream/2013/43582/1/PDelwit-Extreme-droite_pp142-186.pdf

Drăgulin, Sabin, Conflicte și convergențe politice în societatea italiană în a II-a jumătate a secolului XX, în Revista Sfera Politicii nr. 139, 2009, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/139/art06-dragulin.html#_ftn27

Gottfried, Paul, Recenzia lucrării Richard Lee Hough, The Nation State: Concert and Chaos, 2003, http://www.independent.org/publications/tir/article.asp?a=514

Grumberg, Daniel, Noua Dreaptă sau despre reînvierea simbologiei naziste, Observatorul Cultural, nr. 24, August, 2000, http://www.observatorcultural.ro/Noua-Dreapta-sau-despre-reinvierea-simbologiei-naziste*articleID_5502-articles_details.html

Hellström, Johan, Dyamic Interactions: National Political Parties, Voters and European Integration, University of UMEA, 2009, http://www.sagepub.com

Jackson, Paul, The University of Northampton Radicalism and New Media Research Goup, 2012, http://www.radicalism-new-media.org/

Revista Forumul Creștin „Noua Dreaptă”: gazetă de informație și luptă naționalistă, București, 2004, nr. 5-6

Revista The New Right: Romanian Nationalist and Anti-Communist Bulletin, The league of national Defence (US), Brooklyn, 1999, nr. 72

Taggart, Paul, A Touchstone of dissident: Euroscepticism in contemporary Western European party systems, European Journal Of Political Research 33, 2003, http://onlinelibrary.wiley.com

Tateo, L., The Italian extreme right on-line network: An exploratory study using an integrated social network analysis and content analysis approach. Journal of Computer Mediated Communication, 10 (2), articolul 10, 2005, http://jcmc.indiana.edu/vol10/issue2/tateo.html

Surse web

http://www.photius.com/countries/germany/government/germany_government_the_republikaner_and~1420.html

http://www.flemishrepublic.org/4/

http://www.guardian.co.uk/world/2011/jul/21/belgium-walloons-french-front-national

http://www.frontnational.com/le-projet-de-marine-le-pen/

http://www.france24.com/en/20120506-socialist-hollande-triumphs-french-presidential-election

http://www.m-n-r.fr/discours.htm

http://www.opendemocracy.net/opensecurity/nicolas-lebourg/marine-le-pen-radical-right-and-french-islamophobia-part-ii

http://euobserver.com/9/30691

http://www.guardian.co.uk/uk/2007/dec/18/politics.thefarright

, http://www.springerlink.com/content/wh359fe0qlxbb2kk/fulltext.pdf

http://ukpollingreport.co.uk/blog/archives/5533?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+PollingReport+%28UK+Polling+Report%29

http://www.guardian.co.uk/news/datablog/interactive/2012/may/06/greece-elections-results-map

http://www.adevarul.ro/international/Marine_Le_Pen-liderul_Frontului_National_din_Franta_0_661734136.html#

http://www.guardian.co.uk/world/2011/nov/06/far-right-rise-europe-report

http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/far-right-unites-in-european-initiative-7441309.html

http://news.bbc.co.uk/2/hi/programmes/panorama/1672100.stm

http://www.opendemocracy.net/cas-mudde/europes-crisis-and-radical-right

http://www.thenational.ae/thenationalconversation/industry-insights/economics/the-extreme-right-benefits-most-from-euro-zone-failure

http://www.huffingtonpost.co.uk/2012/05/21/euro-crisis-nick-clegg-warning_n_1532138.html

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/06/070609_mars_gay.shtml,

http://www.nouadreapta.org/actiuni_prezentare.php?idx=370

http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/mesaj_antimaghiar_36769.html

http://www.ziare.com/cultura/cultura-generala/celebrarea-lui-eminescu-intre-biserica-invierii-si-noua-dreapta-786117

http://www.nouadreapta.org/comunicate.php?com=39

http://www.nouadreapta.org/actiuni_prezentare.php?idx=135

Organizaţia Noua Dreaptă vrea să-şi înfiinţeze partid

Avocatul Mihai Rapcea crede in Partidul Nationalist

http://www.acum.tv/articol/44396/

http://www.citynews.ro/cluj/politica-13/cu-cine-se-bate-nicoara-boc-si-un-candidat-surpriza-219460/

http://negoias.wordpress.com/

http://www.schimbarea.info/category/politica/

http://bistrita24.ro/articole/O-contestatie-obliga-candidatii-sustinuti-de-Noua-Dreapta-sa-intre-in-cursa-ca-independenti-15343.html

http://blog.nouadreapta.org/2012/05/interviu-cu-tiberius-camaras-candidat-independent-la-cl-bistrita-sustinut-de-noua-dreapta/#more-26928

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/berlusconi-returns-to-power-thanks-to-postfascist-ally-808976.html

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/berlusconi-returns-to-power-thanks-to-postfascist-ally-808976.html

http://www.electionresources.org/be/

http://www.dnat.be/index.php/presentation