(Extrase din Manual de jurnalism , vol. I, [616296]

TEMA 1. STIREA
(Extrase din Manual de jurnalism , vol. I,
Bucuresti, Ed. Tritonic)

Prof. univ. dr.
Cristian Florin Popescu

Abordam aceasta tema de -a lungu l mai multor prelegeri.
Reperele teoretice si practice:
– – Stirea, gen fundamental de informare;
– – Continutul factual: controlarea faptelor;
– – Modalitatile atribuirii;
– – Tipuri de stiri;
– – Transformarile stirii agent iei de presa în functiede medium.

Continut:
– – Definitii;
– – Tipuri de stiri;
– – Calitatile stirii.

Obiective:
Student: [anonimizat]

1. Generalitati. O prima conditi e a realizarii continutului de
informatie (noutate, respectiv, ce este util/interesant pentru public) se refera
la îndeplinirea calitatilor informarii. În acelasi timp – din perspectiva
calitatilor profesionale ale informarii – se impun elementele obligato rii care
fac ca un text de informare sa fie complet. Din perspectiva gate keeping în
interdependenta cu agenda (setting) a media (în interactiune cu agenda
setting a acelora care "fac evenimentul", în intervalul pe care teoretic îl
putem situa între finalu l documentarii si etapele ("fluxului tehnologic" al)
publicarii, se contureaza criteriile care compun newsworthinness (calitatile

stirii care o fac publicabila); aceste criterii ajuta, pe de o parte, la stabilirea
distinctiilor dintre eveniment si fapt di vers, iar pe de alta parte, la decizia
redactionala (gate keepers + secretar general de redactie) referitoare la
cât/cum este valorizat textul (vd. Design , respectiv timp alocat în
radio/televiziune).
Stirea reprezinta întâi de toate, teritoriul genurilor redactionale ale
agentiei; în acelasi timp însa, se contureaza tipurile de stiri specifice presei
tiparite, incluzând aici si presiunile/influentele pe care le exercita media*
electronice (radio si televiziune asupra acesteia).
2. Definitii. Stirea este felurit definita. " Stirea este lucrul pe care îl
aflu azi, si pe care ieri nu îl stiam ." "Stirea este faptul care îi face pe oameni
sa stea de vorba între ei ." "Stirea este ceea ce jurnalistii decid ca este o
stire. " "Stirea este o marfa perisabila. Nimeni nu este interesat de stirile de
ieri." "Trenurile încep sa existe atunci când unul dintre ele deraiaza ."
"Stirea este o prima avizare a unui lucru întâmplat recent – considera Roger
Clausse [ La nouvelle – synthèse critique 1963; 24]. Este, în esenta,
transmiterea [reporting] pur si simplu, nu a unui simplu fapt de actualitate,
ci a unui eveniment, adica a unui fapt socialmente semnificativ, a carui
cunoastere este necesara pentru întelegerea istoriei în derularea ei zilnica ."
"Stirea comprima toate activit atile curente care au un interes uman general
– afirma Curtis D. MacDougall [ Interpretative Reporting , 1964; 96] – iar cea
mai buna stire este aceea care îi intereseaza pe cei mai multi oameni ."
"Stirea se refera la tot ce priveste bunastarea publica, la t ot ce intereseaza
sau instruieste un individ în relatiile, activitatile, opiniile, calitatile sau
comportamentele sale ." [Curtis D. MacDougall, 1964; 95]. În fine, Joseph
Pullitzer: " Stirea trebuie sa fie originala, distinctiva, palpitanta, unica,

curioasa , ciudata, cu umor, apta sa faca sa se vorbeasca despre ea ." [Apud
Hiley H. Ward, Professional Newswriting , 1985; 13].
Ceea ce se impune pregnant, este acest fapt: oricum ar fi definita
stirea, elementul ei fundamental este noutatea.
Iata cum comenteaza Karel Capek [ În captivitatea cuvintelor , 1972;
218-219] aceasta conditie sine qua non a stirii: "Un moralist (…) a scris ca
ziarele ar trebui sa publice în loc de actualitati, eternalitati si perpetualitati,
dând întâietate lucrurilor vesnice fata de lucru rile temporare. Asadar, de
pilda, în locul discursurilor lui Ciceriu, ar trebui sa tipareasca discursul lui
Cicero pentru Plaucius care, fara îndoiala, nu este actual. În locul situatiei
confuze din Parlament, ar trebui sa publice extrase din Confucius. (… )
Marturisesc ca n -as vrea sa redactez astfel de ziare (care poate ca apar în
cer); n -as sti de ce sa public tocmai astazi discursul lui Plaucius în locul
celui de -al treilea discurs contra lui Verra si de ce sa prefer din punctul de
vedere al eternitatii, tocmai astazi pe Confucius fata de Phaidon al lui
Platon. (…) Ce sa -i faci, actualitatea are pentru oameni o atractie speciala
si tainica. (…) Interesul fanatic pentru actualitate este unul din misterele
vietii; este, în acelasi timp, si unul din mister ele ziarelor ."
În Franta medievala, cei care anuntau noutatile erau numiti
nouvellistes [nouvelle = noutate; veste], iar în Italia, rapportisti. Ei se
duceau sa " raporteze" . Astfel, etimologia termenilor stire si reportaj
indica foarte clar menirea jurnal istului. În acelasi timp, aceste etimologii ne
indica faptul pe care îl subliniaza Herbert Strentz [ News Reporters and News
Sources. Accomplices in Shaping and Misshaping the News, 1989; 49] în
zilele noastre, si anume ca textul numit stire este pre-format în timpul
contactului jurnalistului cu realitatea (= etapa colectarii informatiei:
documentarea), în care actantii marcanti (newsmaker) au un rol dintre cele

mai importante. " Stirea care ajunge în coloanele ziarelor sau care este pusa
în unda – afirma Her bert Strentz [1989; 49] – nu este modelata [shaped] doar
în momentul în care jurnalistul se asaza sa scrie sau când monteaza caseta,
departe de asta: textul [the story] s-a format înainte. Tema stirii [news item]
are deja o forma, pentru ca oamenii vad sel ectiv si diferit acelasi eveniment.
(…) În plus, natura colectarii informatiei face ca stirea sa fie modelata,
inclusiv datorita presiunii timpului si a crizei de spatiu. (…) În fine,
încercând sa raspunda la întrebarea de ce acest fapt este stire? –
<<aut orul>> stirii ar putea induce o coerenta incoerentei [din realitate]
sau evenimentelor bizare ce desfid explicatia care tine de cunoasterea
curenta ."

3. Criteriile urgentei publicarii.
a) Stiri puternice (Hard News ). Stirea bomba. Apar aici doua criter ii
de evaluare cu care opereaza editorul (gate keeper -ul):
a.1.) Stirea care trebuie publicata imediat, pentru ca mâine este
depasita;
a.2.) " Stirea bomba" implica prioritatea publicarii (scoop) – ceea ce în
primul moment echivaleaza cu exclusivitatea.
b) Stiri " blânde" ( Soft News ). Stirea al caror continut are un "termen
de valabilitate" mai îndelungat. În aceasta categorie intra faptele minore sau
evenimentele repetitive.
c) În fine, Evergreen News – texte care pot fi la fel de bine publicate
azi sau p este 10 zile, deoarece evenimentul real este remanent. De exmplu, o
stire de analiza pe tema somajului.
4. Tipurile de stiri de Agentie . Din perspectiva jurnalistului/a
agentiei, a jurnalistului în general, evenimentele se grupeaza în doua

categorii: even imentele anticipate (programate, planificate), despre care se
stie ca vor avea loc (conferinte de presa, contacte diplomatice, manifestari
culturale, stiintifice, artistice, sportive etc.) si evenimentele "calde",
neasteptate. Ne vom ocupa mai întâi, de a doua categorie de evenimente.
a) Flash ; Buletin ; ± Aditiv(e) Succesiunea flash -buletin(e) va fi
continuata cu un text foarte succint care incorporeaza ultimul text difuzat
(cel mai complet) si care contine, totodata, informatii suplimentare, încât
acest t ext sa poata fi considerat o prima stire care contine si primele
precizari referitoare la context (background). Dupa care, amploarea
consecintelor evenimentului va impune (sau nu) redactarea unor lead -uri
succesive (materiale documentare, primele reactii, primele ecouri etc.). De
subliniat urmatoarele chestiuni care tin de organizarea redactionala. Din
momentul transmiterii flash -ului (buletinului), rapiditatea cu care se
deruleaza faptele, impune lucrul în echipa. Jurnalistii din desk vor fi aceia
care vor completa textele sosite de la jurnalistii aflati în teren, cu datele de
context. De cele mai multe ori, lead -ul de sinteza este redactat în desk.
Termenul lead de sinteza a fost preferat în anii din urma, renuntându -se la
termeni precum dezvoltare, aduce re la zi, sinteza – toti sinonimi, de altfel,
pentru a se accentua aceasta regula de lucru atât pentru agentii, cât si pentru
abonatii lor. Lead -ul de sinteza este redactat ca si cum ar fi prima
informare despre eveniment . În acest text sunt înglobate info rmatiile
anterioare din flash/ buletin(e), ceea ce le face inutilizabile. A le folosi pe
acestea, în conditiile existentei filei de ansamblu , înseamna a difuza o
informatie deja depasita. În cazul evenimentelor anticipate , materialele pot
fi redactate dina inte. Procedeul are avantaje, deoarece îi permite jurnalistului
sa-si foloseasca mai bine timpul, are însa si dezavantaje care pot sa apara
datorita inadvertentelor dintre ceea ce s -a anticipat si evolutia reala a

evenimentului. De unde, regula generala ca jurnalistul sa urmareasca tot
timpul realitatea. Cel mai mare avantaj al evenimentelor anticipate este însa
acela ca etapa predocumentarii se poate realiza în tihna. În fine, trebuie
amintit ca termenul flash a fost preluat si în radio si în televiziune, unde
indica o stire de ultima ora, foarte succinta, nu neaparat catastrofica.
b) Stirea Obisnuita. Este textul de sine statator în care este relatat un
eveniment, fara sa fie necesare alte texte. Cea mai mare parte a serviciului
agentiei este ocupata de a cest tip de activitate, pentru ca nu în fiecare zi apar
evenimente care prin dezvoltarea lor în timp, sa determine o succesiune de
stiri. Majoritatea evenimentelor pot fi acoperite de o stire obisnuita de 100 –
300 de cuvinte. Stirea obisnuita reprezinta rez ultatul acoperirii imediate a
evenimentului, din momentul în care se declanseaza, pâna când se încheie.
De exemplu: o conferinta de presa.
c) Ante -Fila. Este stire care se difuzeaza cu 48 -36 de ore înaintea
declansarii evenimentului. Este limpede, acest t ip de text este cerut de
evenimente anticipate, a caror desfasurare este planificata.. Acest tip de stire
anunta evenimentul, aminteste/transmite contextul acestuia, ce se asteapta de
la eveniment etc. O dificultate de principiu apare în cazul ante-filei care
anunta evenimentul cultural, datorita apropierii (relativ) primejdioase de
publicitatea mascata. Evitarea alterarii informarii în favoarea publicitatii se
poate rezolva numai prin echilibrarea informarii. În acelasi timp, textul se
apropie de sfera ju rnalismului de serviciu (imediat utilitar). Într -un ziar,
acest tip de stire formeaza rubricile programelor teatrelor, cinematografelor
etc.
d) Fila de Deschidere. Este prima stire care marcheza debutul
evenimentului. Este limpede, acest text va fi urmat de altele, atât vreme cât

faptele se desfasoara. Altminteri, acoperirea evenimentului nu este realizata
complet.
e) Follow -Up (Urmarea). Al doilea, al treilea text necesar(e)
deoarece evenimentul a continuat sa se desfasoare. Al doilea text reia
elementel e cele mai importante pe care le -a continut textul precedent si
adauga noi informtii, noi date de context, ecouri, reactii etc. De notat ca
Urmarea (Follow -Up) apare nu numai în cazul stirii, ci si în cazul relatarii,
reportajului, din aceleasi motive care tin de acoperirea jurnalistica completa
a realitatii.
f) Bilantul (Round -Up). Succesiunea fila de deschidere –
urmare/urmari este încheiata de o " stire finala" , care reia cele mai
importante elemente ale evenimentului. Dimensiunea stirii va fi practic
coma ndata de complexitatea evenimentului. În acelasi timp, bilantul, fie ca
este vorba de texte de ziar, de radio sau de televiziune, reprezinta o trecere în
revista organizata fie tematic (de exemplu: Violenta Stradala în ultimele trei
luni), fie cronologic (Retrospectiva Saptamânii Politice, Economice etc.). În
aceasta din urma situatie, bilantul se apropie de analiza, tip de text care se
afla în sfera Interpretative Reporting. De -a lungul acestor serii de texte pot
sa apara asa -numitele stiri de context : documentarul -expres, fisa tehnica,
ecouri, reactii, cadrul.
g) Documentarul Expres. Este o completare utila a stirii cu date de
context: elementele cele mai importante care s -au acumulat în timp si care
au determinat declansarea evenimentului care a facu t obiectul stirii propriu –
zise. De la caz la caz, documentarul poate cuprinde date istorice,
economice, date biografice etc.
h) Fisa Tehnica. Este un text succint în care se realizeaza rezumatul
unui document, al unei decizii, al aspectelor principale ale unui proiect sau

ale unui echipament tehnic, militar etc. Stilul este aproape telegrafic, pentru
ca materialul face parte dintr -o mica banca de date a evenimentului.
i) Ecourile. Sunt un material suplimentar facultativ, cuprinzând mai
ales elemente ale i nteresului uman legate de eveniment (intrinseci acestuia).
Daca informatiile cuprinse în ecouri ar fi avut o importanta notabila ( id est ,
un interes general), ele ar fi facut (ar fi trebuit sa faca) obiectul unei stiri de
sine statatoare.
j) Reactiile la un eveniment pot fi grupate în ordinea proeminentei
personalitatilor care le emit, apoi, în ordinea importantei
continutului/semnificatiei lor. A prefera cronologia aparitiei reactiilor ar
putea conduce la un text si dezorganizat si incomplet din perspecti va
rigorilor informarii. Gruparea lor în ordinea (descrescatore) a importantei
persoanelor sau a continutului înseamna, de fapt, organizarea în piramida
inversata. Pentru ca acest tip de text sa fie necesar, evenimentul trebuie sa
aiba o serie de calitati: sa fie important (cu impact asupra publicului), sa fie
complex, controversat. Iata de ce, reactiile nu trebuie asteptate, ci cerute (de
catre jurnalist). Refuzul de a comenta ( no comment ) este si el o reactie care
trebuie consemnata ca atare. Neutralitat ea agentiei/ziarului/a postului de
televiziune etc. va fi mai presus de îndoiala, daca este respectata cerinta
echilibrarii informarii prin care punctele de vedere divergente sa fie
prezentate în acelasi text. Daca nu s -ar proceda astfel, publicul ar oscil a de la
o zi la alta, oamenii fiind obligati sa -si schimbe repede opinia (= deruta,
confuzie, nesiguranta a reperelor).
k) Cadrul. Este un text de completare care cuprinde amanunte
neesentiale care nu au fost inserate în textul principal.
l) Continuarea (Running). Se refera la acoperirea cronologica a
evenimentului, pe masura ce acesta se desfasoara. Urmarirea unei competitii

sportive, iata o situatie care cere un asemenea text. Continuarea apare dupa
fila de deschidere . Se deosebeste de urmare (follow -up) prin aceea ca nu
reia nimic din textul anterior.
m) Punctele Principale. Sunt un material în care paragrafele sunt
dispuse în ordinea descrescatoare a importantei lor. Dezbaterile
parlamentare, conferintele de presa în care sunt abordate mai multe subie cte,
discursurile, documentele oficiale etc. – iata exemple de evenimente care pot
fi abordate prin acest tip de text. Punctele principale sunt în acelasi timp o
modalitate de organizare a textului. (Vd. Planul Textului ). Sunt de mare
ajutor pentru public, întrucât acesta poate sesiza cu usurinta esentialul.
Exemplu: Bucuresti, 1 aprilie – (Rompres) – Iata cele mai importante
subiecte ale sedintei guvernului, anuntate de purtatorul de cuvânt, dl. X: –
Înfiintarea unor noi ministere. "Accelerarea reformei i mpune crearea unor
noi ministere si departamente care sa coordoneze restructurarea regiilor
autonome." – Tratate: În virtutea acordului cu Banca Mondiala, prima
transa a împrumutului convenit pentru sustinerea refacerii infrastructurii în
telecomunicatii, va deveni operationala la data de 1 mai.; Protectia sociala:
Ministerul Muncii a supus aprobarii guvernului proiectul legii salarizarii
bugetarilor. Etc.
De notat ca în cazul unei conferinte de presa, ordinea problemelor în
text nu este obligatoriu sa coi ncida cu ordinea cronologica din realitate. Ceea
ce înseamna ca jurnalistul realizeaza o ierarhizare a informatiei – un prim pas
în interpreatre (cu semnificatia Interpretative Reporting), si nu cu aceea de
comentariu personal.
n) Biografia si Portretul. În varianta lor concisa, Bio-Expres. Texte
conscrate personalitatilor secundare. Întrucât este vorba despre punctarea
etapelor biografice, ale carierei persoanei avute în vedere, banca de date a

agentiei îsi dovedeste înca o data utilitatea. În bioportret sunt combinate
datele exterioare biografice cu o schita a caracterului, a personalitatii, fiind
incluse si elemente ale interesului uman, elemente anecdotice si marturii. De
multe ori, este posibil ca aceste materiale sa fie difuzate abonatilor dinainte,
cu embargoul de rigoare. Rezultatele previzibile ale alegerilor, decesul
iminent sunt astfel de situatii care permit elaborarea acestor tipuri de texte
pe îndelete.
o) Filmul Evenimentului. Deturnarea unui avion, luarea de ostateci
sunt evenimentele care pot fi urmarite printr -un "film", urmarindu -se adica,
momentele lor principale, pe ore si locuri. Filmul se aplica unui eveniment
care se desfasoara într -un interval scurt de timp, de la câteva ore, la câteva
zile.
p) Cronologia. Are în vedere o perioada mare de timp (ani, decenii).
În cronologie apar faptele importante care au marcat o epoca.
q) Stirea de Sinteza (Writethru). Grupeaza o selectie a informatiilor
deja difuzate, sub forma unui lead (stire). Se deosebeste de lead -ul de sinteza
(prima stire î n succesiunea flash -buletin -aditiv), prin aceea ca datele de
context sunt mai numeroase si pentru ca ultimul paragraf este unul
explicativ -concluziv (éclairage). Datorita acestui ultim paragraf, stirea de
sinteza este, practic, un text din sfera Interpreta tive Reporting. În plus,
stirea de sinteza va contine si ultimele noutati, care înca nu au fost difuzate.
În acelasi timp, pentru ca nu ignora elementele interesului uman, stirea de
sinteza se apropie de story (relatare), si chiar de reportaj (feature).
r) Material Explicativ (News Analysis) . Accentul în acest material se
pune pe întrebarile de ce? si cum? Cu toate acestea, el nu este un
comentariu. Sarcina principala a acestui tip de text este situarea cât mai
exacta a evenimentului în context.

s) Clarif icarea. Pentru Associated Press, clarificarea "este un text
publicabil menit sa clarifice sau sa largeasca semnificatiile unui text
anterior care, desi corect din punct de vedere factual, ar putea fi ne -onest
(unfair ) sau ar putea da nastere la interpretar i gresite. (…) Clarificarea
este folosita pentru a transmite date de context sau detalii în interesul
claritatii sau al onestitatii ( fairness). " [Cf. Norm Goldstein (ed.), The
Associated Press Stylebook and Libel Manuel, 1990; 327 -328].
s) Materiale Speci ale pentru Magazine (Target Story). Abonatii
unei mari agentii sunt extrem de diversi. Agentia fiind principalul producator
si depozitar de informatii, jurnalistul de agentie este un jurnalist "erudit",
atât în ceea ce priveste cele mai recente informatii dintr-un domeniu sau
altul, cât si în ceea ce priveste datele de context. Aceste stari de fapt sunt
valabile mai ales în domeniul politicii internationale ( International
Relations ), în domeniul geopoliticii. De unde, texte usor atemporale,
destinate magazi nelor. Pot fi texte de week -end când, pe de o parte, agenda
evenimentelor* este mai putin încarcata, iar pe de alta, textele de relaxare si
timp liber sunt asteptate.
6. Concluzii. Pentru a sintetiza, vom propune un tabel al textelor
realizate dupa "retet ele" Associated Press si France Presse, propunând,
totodata, termenii românesti. Vom nota cu ( ¤ ) acele tipuri de texte care nu
se realizeaza (deocamdata) în fluxurile agentiilor din România, desi
termenul este folosit. În plus, synopsisul are menirea sa arate înca o data
amploarea si nuantarea – uneori greu sesizabila – a terminologiei unei
profesiuni care a devenit tot mai riguroasa.

AP
AFP
TERMEN
ROMÂNESC
Flash*
Bulletin
Adds
Lead* Flash*
Bulletin
Additif
Lead* (Papier
d'Ensemble) Flash ¤
Buletin ¤
Aditiv ¤
–
Advance Texts/
Advance Slugs Textes Préparés à
l'Avance
–
Clarification Compl ément
d'Information
–
Kill Annulation –

Corrective Story Correction –
Elimination – –
Lead La D épêche Ordinaire Stire (Obisnuita)
Running Continu –
Follow -up (Pick -Up) Lead avec reprise Urmare ¤
Roundup Synth èse/Bilan Bilant ¤
CommenTary
(Editorial Roundup)

–

–
News Analysis Le Papier d'Éclairage
–
Writhetru Synth èse Stire de Sinteza ¤

Spot News (Advances) Avant -Papier
–

– Le lever de Rideau
(Papier Balai)

–

– Papier d'Ouverture
–
Overnight Papier de Relance
–
– Princ ipaux Points Puncte Principale ¤
– Encadr é –
– Echos Ecouri ¤
– Réactions Reactii ¤
– Biographie Biografie ¤
– Bio-portrait Bio-portret ¤
– Bio-express –
– Film de l' Événe ment Filmul Evenime ntului ¤
– Chronologie Cronologie ¤
Feature/ Target Story
/Standing Features

–

–
Dated Story
(Hard News)
–
–

Evergreen Story – –

7. Stirea în presa tip arita. La prima vedere, nu exista deosebiri
notabile între stirile produse de agentii si acelea tiparite în ziare si magazine.
Pe masura însa ce media au evoluat, pe masura ce fiecare medium a capatat
o "personalitate" tot mai distincta, diferentele în exp rimare s -au accentuat. În
masura în care aceste diferentieri ramân neesentiale, înseamna ca acel sistem
media nu a evoluat înca suficient din punct de vedere profesional. Ziarul este
el însusi o institutie de presa distincta care îsi are propriile surse de
informare. Prima sursa – cea mai importanta, în buna masura cea mai
credibila, pe scurt, indispensabila – este agentia de presa. În acest punct,
trebuie subliniate câteva aspecte foarte importante.
a) Daca ziarele s -ar multumi numai cu stirile furnizate de agentie, ele
ar fi identice în ceea ce priveste continutul si, în buna masura, în ceea ce
priveste redactarea, pentru ca fluxul stirilor agentiei este acelasi pentru toti
abonatii.
b) Diferentele se realizeaza mai întâi, prin selectia pe care o opereaz a
fiecare ziar, precum si prin tratamentul pe care îl aplica (pagina, caracter de
litera, titrare etc.).
c) În acelasi timp însa, evenimentele importante vor fi selectionate de
orice ziar. Iata de ce, o cheie de control în "masurarea pulsului" actualitati i si
a impactului asupra publicului, se refera la masura în care un eveniment este
prezent în paginile mai multor ziare. Personalitatea unui ziar, specificul,
orientarea lui sunt date mai întâi de propriile surse de informare, si, abia în al
doilea rând, d e orientarea/calitatea/ notorietatea opiniilor exprimate. Sursa
de informare esentiala a oricarui ziar se constituie din propria sa echipa de
reporteri (care asigura acoperirea jurnalistica a realitatii), reporteri speciali,
corespondenti (locali, zonali s i în strainatate), trimisi speciali. În fine, orice

ziar îsi are informatorii proprii – persoane sau/si institutii. În functie de
rubricile ziarului, apar sarcinile distincte în colectarea informatiei, si tipurile
de stiri specifice ziarelor.
Vom exemplif ica acest paragraf, (tot) cu terminologia folosita de
jurnalistii francezi. Michel Voirol [ Guide de la Rédaction, 1992; 41 -47]
împarte stirile ziarului în urmatoarele categorii:
a) Dépêche : textele ( stirile ) care provin de la agentie;
b) La Br ève (brève = scurta). Stire succinta. Nu raspunde la toate
întrebarile mesajului esential (de obicei, lipsesc raspunsurile la întrebarile
cum? si de ce? ). Nu are titlu. Primele cuvinte ale textului au rolul titlului.
Rezulta din toate acestea, ca faptul tratat astfel , este unul minor (fapt divers,
curiozitati, mici lucruri neasteptate);
c) Filet. Se distinge de brève prin aceea ca are mesajul esential
complet. Este drept însa, raspunsurile la întrebarile cum? si de ce? sunt abia
schitate. Filet are maximum 20 de rând uri dactilo. Daca ar fi mai amplu, ar
fi ceea ce francezii numesc nouvelle muscl ée (stire "cu muschi"), cu detalii
de context mai numeroase, cu citarea mai multor surse etc. Cu alte cuvinte,
amploarea/importanta evenimentului impune dimensiunile textului.
Dimensiuni mai mari înseamna informatii mai multe, nu cuvinte în plus (=
verbiaj);
d) Mouture [= montaj]. Gruparea într -un singur text a mai multor
texte primite de la aceeasi sursa sau de la mai multe, în legatura cu acelasi
eveniment. Mouture este pract ic o rescriere în care nu apare nici un
comentariu (nici o adaugire) a jurnalistului care realizeaza aceasta
operatiune;
e) Éclatement [= izbucnire, risipire]. Operatiunea inversa fata de
mouture : tratarea unui singur subiect în mai multe texte. Vocea ori ginala a

ziarului se distinge mai putin în segmentul stirii (evenimente* majore), cât în
segmentul stirii de interes general (în principal, informatii utilitare). În plus,
stirile ziarului sunt, în genere, deja stiute din seara precedenta, datorita
posturi lor de radio si televiziune. Adevarata personalitate a ziarului începe
cu aprofundarea informarii, teritoriu ocupat de Interpretative Reporting,
precum si de Investigative Reporting – teritoriu spre care, primul pas
("textual") îl reprezinta relatarea.
Vd. Breaking News.

(Calitatile) Stirii (engl.: News Values ).
Pentru Harold Evans, fost editor la Sunday Times si Times (The
Practice of Journalism , 1963), " Stirile sunt oamenii ". Pentru Denis
MacShane ( Using the Media, 1979), stirile se disting prin cinci calitati:
conflict, violenta si pericol la adresa comunitatii, neobisnuitul,
scandalul, personalitatea protagonistilor .
John Galtung ( Structuring and Selecting the News – 1973) izoleaza
urmatoarele trasaturi distinctive: frecventa: relatia dintre evenimen t si
deadline; amplitudinea: "mai mult, mai mare, mai dramatic ";
neambiguitatea: etnocentria (= proximitatea spatiala), proximitatea
culturala si (tot) ce este relevant; corespondenta: "gradul de convergenta a
evenimentelor cu asteptarile noastre ". În aces t caz – afirma autorul – "Stirile
sunt vechi ".
Referindu -se la impactul stirii, este formulata asa -numita ipoteza a
consonantei: ceea ce este familiar este înregistrat mai mult decât ceea ce
nu este familiar "; surpriza; continuitatea: "ceea ce a fost defi nit ca fiind
stire, va continua sa aiba newsworthinness, chiar daca amplitudinea este

redusa (= distorsionare) "; compozitia: "echilibru între bine si
rau, între departe -aproape ".
Jeremy Tunstall ( Journalists at Work – 1971) considera ca în
televiziune apar patru elemente de diferentiere: " Vizualul este primordial ca
importanta; sunt preferate productiile proprii; numarul textelor este mai
mic; hard news sunt preferate ". [Apud James Watson, Anne Hill, 1993; 128 –
129].
La rândul lui, Mick L acey [Media Institutions and Audiences. Key
Concepts in Media Studies, 2002; 168] realizeaza o corespondenta între
calitatile stirii, entertainment si realitate.

Calitatile stirii Entertainment (vs.)
Realitate
Magnitudine Abundenta intensitate
–
Claritate Transparenta Manipulare
Etnocentricitate Comunitate Manipulare
Consonanta Comunitate Manipulare
Surpriza Intensitate –
Centrare pe
Elite Abundenta Fragmentare, Epuizare, Saracie

Negativitate
– Fragmentare, E puizare, Saracie
Interes Uman Comunitate
–

Compozitie sau
Echilibru Abundenta
–
Locatia
Reporting -ului Transparenta Manipulare
Actualitatea
Reporting -ului Energie
–
Factorul
Mostenirii
–
–
Cadru (de
referinta) Comunitate Manipulare
Frecventa Intensitate –

Impartialitate Transparenta, Comunitate
Manipulare

Relatarea. Relatarea – ca gen jurnalistic specific presei tiparite si
numai ei – se afla la întretaierea mai multor drumuri care pornesc de la stire
catre interviu, reportaj, grand reportage, ancheta, jurnalism de interpretare.
Daca stirea (completa) transmite faptul brut situat în contextul lui, relatarea ,
"gen strict de informare, este o marturie ." [Michel Voirol, 1992; 51]. Mai
ampla decât stirea, mai ales datorita datelor de context suplimentare,
relatarea se apropie de reportaj prin aceea ca jurnalistul observa direct
desfasurarea evenimentului, dar se distinge net de acesta, datorita
neutralitatii autorului (absentei oric arei note personale). Evident, relatarea
se distinge si de stenograma si de procesul -verbal.
Textul este " o reconstituire a informatiilor alese în functie de mesajul
esential pe care jurnalistul doreste sa -l degaje ." [Michel Voirol, 1992; 52].
De aici rez ulta ca succesiunea cronologica a naremelor poate sa fie diferita

de aceea a realitatii. Iar citatele actantilor, notarea decorului, a contextului
nu fac altceva decât sa dea culoare textului. De notat ca acest tip de text în
televiziune, fara imagine sau cu imagine nesemnificativa prin raport cu
evenimentul, ar face ca televiziunea sa fie radiofonica (o etapa profesionala
de mult depasita). Iar daca imaginea cu valoare de informare exista, ne aflam
în fata reportajului de televiziune. Iata de ce, relatare a este specifica numai
presei tiparite.
Corespondentul american al termenului relatare este developing story
(text care se amplifica pornind de la stirile agentiei). Ceea ce echivaleaza cu
începutul aprofundarii.
Succesul textului – afirma Douglas A. Ande rson si Bruce D. Ithule
[1986; 162] – depinde de masura în care în lead apar " cele mai proaspete
informatii ."
Curtis D. MacDougall [1982; 183] nuanteaza si mai mult. Relatarea
este un story " de a doua zi " (dupa aparitia stirii). " O stire importanta –
afirm a autorul – erupe prea repede pentru a permite investigarea
posibilitatilor unei relatari – eventual, al unui reportaj. A doua zi, stirea va
fi dezvoltata fie prin rescriere, fie prin texte suplimentare ( sidebars) , adica
prin comentariul de a doua zi sau p rin localizare, prin running story
[=continuare], atâta timp cât exista unghiuri noi, ceea ce impune aducerea
la zi a informatiei, nu în ultimul rând, prin text revitalizat, reluat peste o
vreme, înviat, atunci când misterele se destrama ."
În fine, indife rent ca ne referim la relatare ca la un text care se
amplifica (a doua zi) sau la celelalte variante enumerate, trebuie subliniat ca
ziarul/magazinul – în partea lui de informare – îsi poate concura cu succes
partenerii extrem de patrunzatori si deci redut abili (radio si televiziune),

numai prin aprofundarea/dezvoltarea/ interpretarea stirilor brute care inunda
lumea în fiecare zi.

Resurse:
Cristian Florin Popescu: Dictionar explicativ de jurnalism si relatii
publice , Bucuresti, Ed. Tritonic, 2002; Michel Voirol, Guide de la
Rédaction, Paris, CFPJ, 1992.

INTERVIUL
(Extrase din Manual de jurnalism , vol. I,
Bucuresti, Ed. Tritonic, 2004)

Prof. univ. dr.
Cristian Florin Popescu

Tema va fi abordata în mai multe prelegeri.
Repere teoretice/practice :
– – Comunicarea interpersonala;
– – Empatia;
– – Ascultar ea;
– – Comunicarea nonverbala;
– – Elemente ale proxemicii.

Continut:
– – Definitii;
– – Tipuri de întrebari;
– – Tipuri de interviuri în functie de medium.

Obiective:
– – Dezvoltarea abilitatilor de comunicare inte rpersonala;
– – Dezvoltarea abilitatilor de tratare/redactare a informatiei culese
în urma realizarii interviului.

Etimologie: " În Oxford English Dictionary , interview a intrat în uz în
anul 1514, din frantuzescul entrevoir : <<întâlnirea persoanel or fata în

fata, special aranjata în scopul unui dialog formal [id est , oficial].>> La
sfârsitul secolului al XIX -lea, prin aparitia jurnalismului modern, interview
are un sens diferit. Webster's 1913 : << conversatie sau chestionare cu
scopul de a primi inf ormatii spre a fi publicate. (…) Termenul este recent,
folosit în ziarele americane >>. [Steven Clayman et al., The News Interview.
Journalists and Public Figures on the Air , Cambridge, Ed. Cambridge
University Press, 2002; 26].
1. Trei sunt perspectivele din care poate fi abordat interviul:
a) abordare generica apartinând comunicarii (relatie interpersonala –
relatie institutionala) în care interviul reprezinta un instrument de lucru al
managerului;
b) Abordarea sociologica – în ocurenta, ancheta sociologic a si
sondajul de opinie;
c) În jurnalism:
c.1.) Tehnica de colectare a informatiei;
c.2.) Gen radactional:
c.2.1. În presa tiparita;
c.2.2.) În radio si în televiziune. Pentru acestea din urma apar înca
doua variante:
c.2.2.1. Interviul în direct;
c.2.2.2. Interviul înregistrat.
În mod ideal, interviul este un dialog între doua persoane: una pune
întrebari, iar cealalta raspunde prompt, complet si coerent. În realitate însa,
lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca, de fapt, " interviul este o
comunicare în care nici unul dintre interlocutori nu detine controlul exclusiv
asupra comportamentului de comunicare al celuilalt, iar unul dintre ei poate

sa alege sa blocheze comunicarea". [Carl W. Downs et al, Professional
Interviewing, New York, Harper a nd Row Publishers, 1980; 8].
Autorii considera ca interviul devine o forma eficienta de
comunicare, daca ea se desfasoara în ambele sensuri. Acest lucru presupune
ca rând pe rând, cei doi devin emitatori si receptori, ceea ce (numai în acest
punct) apropi e inetrviul de conversatie. Pe de alta parte însa, interviul se
deosebeste de "simpla" conversatie, prin aceea ca se desfasoara cu un scop
(obtinerea unor informatii), dupa un plan. În masura în care în relatia
jurnalist -interlocutor, în principiu, cel de -al doilea nu este obligat sa
raspunda întrebarilor, interviul poate fi considerat ca o forma aparte de
negociere. În acelasi timp, în masura în care interviul este o comunicare în
dublu sens, relatia interpersonala care se stabileste în aceasta situatie, p oate
fi descrisa ca rol. Evident, avem doua roluri: cel care adreseaza întrebarile si
interlocutorul intervievat. [Carl W. Downs et al, 1980; 6].
O prima concluzie certa poate fi formulata însa, cu usurinta: oricare ar
fi tipul de interviu si în orie dome niu s -ar înscrie, un interviu reuseste în
masura în care intervievatorul controleaza discutia. Din aceste date
preliminare se desprind mai multe conluzii cu aplicabilitate practica:
a) Capacitatea de a asculta se dobândeste prin antrenament;
b) Un interv iu nu are cum sa reuseasca în absenta concentrarii. Care
nu este acelasi lucru cu crisparea;
c) Trebuie stabilite directiile în care se va efectua ascultarea;
d) În orice interviu, indiferent ca este o tehnica de obtinere de
informatii care vor face obie ctul oricarui tip de text (stire, relatare, reportaj
etc.) sau ca este vorba despre interviu – gen redactional, se impune în finalul
dialogului, trecerea în revista a celor discutate, tocmai pentru ca ambii
interlocutori sa fie convinsi ca au înteles acela si lucru (=feed -back).

2. Directiile – planurile ascultarii. Capacitatea de a asculta reprezinta
un efort de adaptare la modul de a fi al vorbitorului, dorinta de a comunica.
a) Modul cum spune (intonatie + limbaj nonverbal) intervievatul este
un prim pl an al ascultarii, în care aceasta coexista cu observarea;
b) Nivelul verbal este esential. Alegerea cuvintelor, înlantuirea lor,
fluenta exprimarii, contextele. Din toate acestea rezulta relatia dintre nivelele
explicit -implicit, relatiile dintre factual si interpretare, posibilitatea de a
anticipa ceea ce urmeaza sa spuna interlocutorul, în fine, relatia dintre cea ce
s-a spus si ceea ce nu s -a spus. Evaluarea corectitudinii, a pertinentei
rationamentelor, comparatiilor, asocierilor de idei. Ascultarea de vine
eficienta în masura în care tentatia inferentelor din partea intervievatorului
este reprimata. Reprimarea inferentei este tot una cu cu realizarea starii de
empatie. Pe de alta parte, devine evidenta capacitatea intervievatorului de a
formula întrebar i adecvate, deci se contureaza situatia prin care acesta
conduce discutia si astfel, sansele ca interviul sa-si atinga scopul, sporesc.
Evident, nu toate elementele pe care le -am enumerat pot fi urmarite în
acelasi timp. Directiile ascultarii vor fi alese în functie de planul/scopul
interviului. Îndeplinirea acestor cerinte ajuta în buna masura la canalizarea
discutiei pe subiectele ei importante, deci la evitarea divagatiilor. În acelasi
timp, introducerea comentariilor, mai ales critice (o forma de manife stare a
inferentei) îl poate inhiba pe interlocutor. În plus, practica si teoria presei
subliniaza necontenit cerinta ca sursele de informare, indiferent de calitatea
marturiilor lor, sa fie pastrate. Factori perturbatori ai ascultarii.
a) Erori ale jurna listului: tinuta inadecvata, prin raport cu
interlocutorul, cu locul unde se poarta discutia; agresivitate nepoliticoasa;
docilitate; întreruperi inoportune; semne de neatentie, concentrarea asupra
notitelor, asupra întrebarii care urmeaza, si nu asupra în trebarii cerute de

desfasurarea discutiei; când este evident ca jurnalistul nu este familiarizat cu
tema discutiei (întrebari la care interlocutorul a mai raspuns cu alte ocazii,
improprietati în exprimare etc.);
b) Trucuri ale intervievatului: limba de l emn, jargonul (prea
specializat), exprimare ambigua, incoerenta,, raspunsuri inadecvate
(inexistente, lacunare, digresiuni, continând informatii incorecte, mincinoase
sau mesaje insultatoare, insinuante la adresa altor persoane), atitudine ostila,
retorica avântata cu intentii vadit persuasive, dar saraca în informatii.
3. Etapele realizarii interviului.
Pregatirea interviului: predocumentarea: stabilirea subiectului -temei
discutiei; familiarizarea cu tema – domeniul. Alegerea interlocutorului este
esenti ala. Subiectul este acela care impune alegerea lui. Interlocutorul
trebuie sa fie competent, adica sa detina informatiile de care are nevoie
publicul: cunoasterea dinainte a interlocutorului: declaratii anterioare, detalii
biografice, detalii despre om (te mperament, puncte sensibile care trebuie
evitate sau, dimpotriva, exploatate). Stabilirea scopului interviului. Planul
orientativ al interviului: succesiunea întrebarilor, locul întrebarii cheie –
neplacute pentru interlocutor sau cea mai importanta pentru j urnalist -pentru
public, numita de Ken Metzler [1986; 116] " sâmburele ascuns al
interviului". Anticiparea reactiilor posibile. Anticiparea directiilor în care ar
putea evolua discutia. Totdeauna se impune existenta unui numar de
întrebari de rezerva.
4. Interviul propriu -zis. Tipuri de interviu.
a) Curtis D. MacDougall [ Interpretative Reporting , 8-th Edition, New
York, MacMillan Pub. Co. Inc, 1982; 26] distinge " interviul factual [de
informare], de opinie si I. portret (de personalitate)". În esenta, acest ea sunt
tipurile fundamentale de interviu.

b) În functie de scopul investigarii: interviul de context. Este sau un
interviu factual pentru obtinerea unor informatii suplimentare, fie de opinie,
fie portret. Este un text adiacent care completeaza textul p rincipal. Interviul
magazin – destinat magazinelor, text în care se combina cele trei tipuri
fundamentale de unde, aparenta unei discutii mai libere. Interviul cheie
(tinta).
Ar fi dificil de sustinut ca fiecarui tip de interviu îi sunt specifice
anumite tipuri de întrebari deoarece, în realitate, tactica jurnalistului trebuie
adaptata în functie de interlocutor, de particularitatile lui sau/si de
circumstante (criza de timp, de exemplu).
Cel mult, am putea încerca o clasificare (destul de artificiala) a
tipurilor de întrebari, în functie de:
a) Functionalitatea lor: care tintesc stabilirea comunicarii
(detensionarea interlocutorului, dezinhibarea lui etc.);
b) Continut;
c) Forma întrebarilor.
În fapt, formula des întâlnita " întrebarea cea mai potrivit a la
momentul potrivit adresata celui mai potrivit interlocutor " este un fel de a
spune ca nu exista retete. În ciuda faptului ca jurnalism fara interviu nu
poate fi conceput.
a) Stabilirea comunicarii. Întrebarile prin care se stabileste dialogul
sunt as a numitele întrebari de încalzire formulate relaxat, zâmbitor, amabil.
Acesta este totodata momentul lansarii -enuntarii temei interviului si
momentul potrivit pentru stabilirea (de comun acord) a duratei discutiei. Este
extrem de important ca interlocutoru l sa se simta la rândul lui relaxat,
neamenintat. Acest preludiu este util în orice situatie, singura nuanta care
poate aparea fiind aceea ca în cazul interlocutorilor care au în mod obisnuit

dialoguri cu jurnalistii, aceste momente preliminare pot fi (mul t) scurtate.
Eventualele reticente ale interlocutorului de a acorda interviul sau de a -l
acorda pe tema propusa de jurnalist, vor fi pe cât posibil înlaturate tot acum,
invocându -se printre altele, dreptul publicului de a fi informat, interesul
persoanei d e a comunica, de a -si sustine versiunea. În ultima instanta,
refuzul de a comunica ( no comment repetat) ar putea fi adevarata stire.
b) Continutul întrebarilor.
b1) Întrebarile care vizeaza mesajul esential: Cine? Ce? Unde? Prin
ce mijloace? De ce? Cum? Când?
"Abordarea jurnalistica moderna se inspira din tehnicile de
interogare ale retorilor, pentru a fonda structura unui interviu pe schema:
Cine se exprima? Ce spune intervievatul? Când a observat faptele pe care le
relateaza? De ce intervievatul se exp rima acum? Cum comunica el?"
[Lionel Bellenger, Le talent de communiquer , Paris, Ed. Nathan, 1989; 95].
b.2) Întrebari de control;
b.2.1.) Întrebari despre chestiuni pe care jurnalistul le cunoaste, pentru
a testa sinceritatea intervievatului;
b.2.2.) În situatia martorilor oculari. De regula, pentru ei, dialogul cu
un jurnalist este o noutate/ un eveniment. Nefiind observatori antrenati (asa
cum se cere jurnalistului profesionalizat sa fie), pot furniza informatii
eronate, desi sunt de buna credinta. Pot spune ca au vazut ceea ce nu puteau
vedea, pot spune ca au auzit ceea ce nu puteau auzi sau ceea ce au auzit de la
altii etc. Iata de ce, întrebarile de control prin care sa se stabileasca pozitia în
spatiu a interlocutorului, si prin care sa se estimeze daca interlocutorul a
înteles corect – sunt indispensabile. Rezulta din perspectiva colectarii
informatiei, cât de vulnerabila poate fi acuratetea, daca se renunta la
încrucisarea surselor.

b.2.3.) Întrebari care cer confirmarea/infirmarea. Prin aceste în trebari,
interlocutorul este invitat sa precizeze semnificatia pe care o are în vedere în
cazul unui cuvânt polisemantic, în situatia unei exprimari confuze sau
incomplete, aluzive, insinuante sau în situatia în care un fragment implicit
(sau subînteles) t rebuie explicitat.
Acest tip de întebare este numit de regula întrebare de urmarire.
Pentru ca aparitia ei este impusa de raspunsul tocmai formulat. Folosirea ei
(ori de câte ori este nevoie) face ca dialogul sa fie coerent, mesajul clar (prin
înlaturarea ambiguitatilor, obscuritatilor, tendintelor spre ermetism),
accesibil, complet. Nu în ultimul rând, aceste întrebari dovedesc participarea
jurnalistului la dialog (empatie, ascultare, dorinta de a întelege, curiozitate),
ceea ce îl încurajeaza -stimuleaza pe intervievat sa comunice.
b.2.4.) O varianta a întrebarilor de urmarire este " întrebarea
oglinda". [Lionel Bellenger, 1989; 118]. Si aceste întrebari cer o completare
sau o clarificare -explicitare. Întrebarile oglinda se disting prin formulare. Ele
reiau ultimele cuvinte ale interlocutorului. Exemplu: " Am întâlnit multi
cunoscuti. – Multi cunoscuti?".
b.2.5.) Întrebarea (întrebarile) filtru . Preluata din chestionarele
sondajelor de opinie. Exemplu: " Ati mai folosit aceasta marca de pix"? Se
obtine ast fel certitudinea ca interlocutorul vorbeste exact despre ceea ce
urmareste întrebarea. În plus, în interviul jurnalistic, acest tip de întrebare
restrânge aria de miscare a interlocutorului. Întrebarea filtru poate pregati
întrebarea delicata (neplacuta) l a care este de asteptat ca intervievatul sa
ezite sa raspunda, sa o evite etc. Este limpede ca aparitia acestui tip de
întrebare presupune pregatirea minutioasa a interviului.
b.2.6.) Întrebarea indirecta. André Guittet [1983; 31] considera ca în
cazul ac estui tip de întrebare generala, " cel întrebat îsi poate organiza

raspunsul. Scopul întrebarii nu este perceput direct". Autorul propune acest
exemplu: " Ce faceti în timpul liber?"
Carl W. Downs [1980; 49 -50] considera ca întrebarea indirecta are
aceasta formulare. În loc de : " Ce credeti despre…? – Ce cred cei mai multi
despre…?" În plus, autorul introduce în aceasta categorie si întrebarea
ipotetica (proiectiva): "Sa presupunem ca…Ce ati face?"
b.2.7.) Întrebarea directa. Cere un raspuns exact. (" Când ati terminat
studiile?). "Schematic, întrebarile directe se adreseaza rationalului,
constientului, întrebarile indirecte actioneaza asupra preconstientului, iar
întrebarile proiective pot atinge nivelul dorintelor sau al motivatiilor
profunde". [Andr é Guittet, L'Entretien. Technique et Pratique , Paris, Ed.
Armand Colin, 1983; 31 -32].
b.2.8.) Întrebari de relansare. "Adica? De ce? De exemplu? În ce
sens? În ce masura? Etc.
c) Forma întrebarilor;
c.1.) Întrebari închise:
c.1.1.) Care cer un raspuns exact : cine? ce? când? unde? cât? Etc.
c.1.2.) Care cer un raspuns afirmativ sau negativ: da, nu, nu stiu, nu
m-am gândit.
c.1.3.) Întrebari cu dubla alegere (alternative): "Veti continua
activitatea politica sau va veti întoarce la profesiunea dumneavoastra" ?
c.2.) Întrebari deschise: Cum? Ce credeti despre? Povestiti -ne cum s –
au petrecut lucrurile? Ce aveti de declarat? Cum comentati? Etc.
5. Alte clasificari ale (Interviurilor) Întrebarilor. Din tipologia
întrebarilor propusa de John Colbun, retinem urmat oarele segmente.
"interviul explicativ are drept scop sa largeasca discutia, sa dezvolte
informatia". Exemple de întrebari: " Cum ar rezolva acest lucru problema?

Ce alte aspecte ar mai trebui avute în vedere? Cum s -ar putea face acest
lucru? Interviul de j ustificare este menit sa puna în încurcatura idei vechi,
sa dezvolte idei noi, sa -l faca pe interlocutor sa rationeze." Exemple de
întrebari: " De ce credeti asa? De unde stiti? Ce dovezi aveti? Cum
argumentati?" [Apud Curtis D. MacDougall, 1982; 31].
6. Erori, capcane. Pentru a nu transforma interviul în interogatoriu,
este de dorit ca jurnalistul sa alterneze aceste tipuri de întrebari. Ar trebui
evitata aglomerarea întrebarilor închise si, de asemenea, formularea
interogativa ar trebui alternata cu inter ogatia indirecta (" Daca ati vrea sa ne
spuneti cine a participat la întrunire". ) Pe de alta parte, aglomerarea
întrebarilor deschise lasa impresia unei palavrageli dezlânate.
O întrebare prolixa nu are cum sa primeasca un raspuns clar, complet,
la obiect. La fel, o întrebare lunga, interminabila, înnecata în date de context.
O întrebare ambigua (care contine cel putin un cuvânt polisemantic) va primi
un raspuns ambiguu.
Regula generala: de evitat întrebarea care contine doua
probleme, doua întrebari într -una singura.
Întrebarile cu continut agresiv, delicat, neconvenabil pentru
interlocutor vor fi formulate pe un ton politicos, calm, într -un limbaj decent.
O atitudine justitiara, agresiva, indignata a jurnalistului poate bloca dialogul.
Interlocutorul poa te deveni la rândul lui agresiv sau inhibat (în defensiva)
sau divagant. În fine, întrebarile care sugereaza -induc raspunsul fie prin
formulare, fie datorita contextului în care apar, ar trebui de asemenea evitate.
7. Planul interviului. Cu toate ca unii sociologi considera ca spre deosebire
de interviul sociologic, interviul jurnalistic contine " întrebari
neierarhizate" ; iar în ceea ce priveste neutralitatea, interviul jurnalistic ar fi
"personalizat [prin intermediul] stilului jurnalistic" si "nu [ar] presupune

prezenta unor tehnici suplimentare" si s-ar aplica " unor populatii vagi (sic!)
[Gheorghe Teodorescu, Comunicare si Opinie Publica , Iasi, Ed.
Universitatii "Al. I. Cuza"1995; 205 -207], lucrurile stau cu totul altfel.
În primul rând, "stilul jurnali stic" în timpul dialogului propiu -zis se
refera doar la modul în care jurnalistul a gândit interviul si la felul în care
conduce discutia. În etapa redactarii interviului, apar chestiuni cu totul
diferite. Apoi, nu se poate vorbi despre "interlocutori vagi " câta vreme, de
cele mai multe ori, intervievatii sunt personalitati (din diferite domenii:
politic, managerial, artistic etc.). Iar când este vorba despre martorii oculari
intervievati în situatia unui fapt divers, identificarea lor completa pentru
publi c este o regula jurnalistica elementara.
Practica jurnalistica a impus doua planuri fundamentale ale
interviului. Un plan sau altul va fi ales pe de o parte, în functie de
interlocutor, iar pe de alta, în functie de tipul de publicatie în care apare
textu l (cotidian vs. magazin).
Planul deductiv (numit în teoria americana Funnel Sequence – funnel
= pâlnie). Începe cu întrebarile generale.
a) În interviul de informare: " Ce doriti sa declarati în legatura
cu…" ;
b) În interviul portret întrebarile general e, eventual de context, au
menirea de a -l pune pe interlocutor într -o dispozitie comunicativa;
c) Daca interlocutorul nu este obisnuit cu jurnalistii, este o modalitate
de a -l dezinhiba. Treptat, întrebarile devin tot mai specifice. Se cer
raspunsuri tot mai exacte, tot mai circumscrise.
Planul inductiv (Inverted Funnel Sequence; inverted = inversat). În
cazul interlocutorilor care au obisnuinta dialogurilor cu jurnalistii, si care
sunt si în criza de timp, se începe cu întrebari specifice, iar dintre ace stea,

întâi de toate, cu întrebarile vizând mesajul esential. Apoi, treptat, se
continua cu întrebari tot mai generale, încheierea cea mai utila fiind o
întrebare de maxima generalitate: " În afara de cele discutate, credeti ca ar fi
ceva (foarte) important de adaugat?".
Rezulta din toate acestea, ca în plan logic, principala exigenta pentru
ca interviul sa reuseasca, este coerenta. Calitate dificil de atins, pentru ca
jurnalistul " este sub presiune, urmarind urmatoarele obiective: a) sa
înteleaga ceea ce sp une interlocutorul; b) sa plaseze [pe loc] cele spuse în
contextul a ceea ce interlocutorul a spus mai înainte sau în legatura cu ceea
ce reporterul stie ca s -a întâmplat de fapt; c) sa se gândeasca la întrebarea
care trebuie sa urmeze; d) sa evalueze inte resul pentru public
(newsworthinness) a celor spuse de interlocutor; e) sa caute elemente
suplimentare consistente [prin întrebari suplimentare – eventual –
neanticipate în timpul pregatirii interviului ] care sa completeze chestiunile
interesante pentru pu blic, declarate de interlocutor; f) sa faca toate acestea
în asa fel, încât interlocutorul sa furnizeze toate elementele interesante
pentru public". [Herbert Strentz, News Reporters and News Sources.
Accomplices in Shaping and Misshaping the News, Iowa, Io wa State
University Press, 1989; 52 -53].
8. Interviul cheie (tinta). Dificultatilor de mai sus, li se adauga în
cazul interviului cheie (tinta), ostilitatea sursei . Interviul cheie este
punctul final (de regula obligatoriu) în procesul de colectare a inf ormatiei, în
jurnalismul de investigare american (Investigative Reporting) . De ce este
acest interviu cvasi -obligatoriu?
a) Jurnalistul cauta un plus de informatii – explicatii;

b) Jurnalismul de investigare fiind un jurnalism de informare în
profunzime, este astfel atins unul din standardele informarii corecte:
echilibrarea informarii;
c) Este respectat acel principiu juridic sacru – dreptul la aparare;
d) Este respectat unul din principiile fundamentale într -un mecanism
democratic: dreptul la libera e xprimare. Sursa este ostila, deoarece – în
principiu – a aflat deja ca activitatea sa este cercetata. Astfel pusa în garda,
îsi pregateste raspunsurile -strategia -tactica. Din toate aceste motive,
interviul cheie trebuie pregatit minutios. De regula, se luc reaza în echipa, în
toate etapele investigarii. Planul interviului va fi stabilit în functie de
dovezile pe care le -au obtinut jurnalistii, în functie de gravitatea faptelor, nu
în ultimul rând, în functie de personalitatea interlocutorului (temperament,
experienta etc.). Regula de fier însa, se refera la atmosfera pe care jurnalistii
trebuie sa o imprime discutiei: calma, destinsa, politicoasa. Menirea lor nu
este sa fie purtatorii de cuvânt ai indignarii publice, cu atât mai putin
procurori. Rolul lor ese ntial este sa culeaga informatii.
9. Redactarea interviului. Libertati, limite. Aspecte deontologice.
Redactarea textului – interviu se supune regulilor redactarii oricarui text
jurnalistic. Textul trebuie sa aiba un unghi de abordare si un plan. Aceste
exigente înseamna ca informatia *este tratata (nu alterata!). Deci
materialul obtinut poate fi aranjat " cronologic, logic, pe teme". [Lynn Z.
Bloom, Fact and Artifact. Writing Nonfiction , New York, Harcourt Brace
Jovanovich Publishers 1985; 118].
Ceea ce îns eamna ca ordinea textuala nu coincide obligatoriu cu
ordinea cronologiei reale din timpul discutiei propriu -zise.
În acelasi timp, jurnalistul are dreptul sa trateze exprimarea
interlocutorului. Frazele interminabile, transformate în enunturi clare,

conci se. Repetitiile, redundantele (inutile) pot fi eliminate. Erorile
gramaticale vor fi corectate tacit (doar daca acest element nu este
semnificativ pentru "personalitatea" interlocutorului). Raspunsurile (prea)
ample pot fi "taiate" cu o întrebare adecvata (care nu deviaza descifrarea
semnificatiei de catre public), care nici nu a fost formulata în timpul
discutiei reale, din considerente care tineau de strategia comunicarii
interpersonale (interlocutorul era "lansat", dornic sa comunice, urmarea
riguros un fir logic, era concentrat etc.) Se obtine astfel un text mai lizibil.
În interviul portret , notatiile de decor, de atmosfera, miscarile,
expresiile interlocutorului sunt indispensabile pentru ca cititorul sa poata
intra în atmosfera discutiei, sa o poata a propia de personalitatea
intervievatului.
Sapoul – "introducerea" textului – interviu care contine de la caz la
caz mesajul esential sau imaginea -trasatura dominanta (cazul interviului
portret) poate fi informativ sau incitativ. El trebuie sa completeze f iresc –
corect celelalte elemente ale titrarii.
Pericolul cel mai grav care poate compromite textul, atât din punctul
de vedere al lizibilitatii, cât si al deontologiei, este devierea semnificatiei.
"Daca citind interviul interlocutorul spune. Nu am spus ch iar asa, dar exact
asta voiam sa spun" [Michel Voirol, Guide de la Rédaction, Paris, CFPJ,
1990; 57], atunci textul este corect din toate punctele de vedere.
Un ultim cuvânt: publicul trebuie sa primeasca informatia completa.
De aceea, mai ales în intervi ul de informare, jurnalistul va completa
informatia, ori de câte ori este nevoie. Va completa (va adauga) contextul.
Va explica un mecanism, o lege etc.
10. I. în radio si în televiziune. Pierre Ganz si Jean -Pierre Chaupirat
[Le Reportage Radio et Télé, Paris, CFPJ, 1990; 39 -40] propun aceasta

clasificare a interviului în audiovizual: interviu marturie (care are drept
scop obtinerea mesajului esential), interviu declaratie, interviu explicatie
(interlocutorul este un expert în domeniul discutat), interviu document (fie
interviu portret, fie interlocutorul face cunoscute lucruri cu valoare de
document).
Enuntam la început doua situatii (concrete) de realizare a I. în radio si
în televiziune: înregistrat si în direct.
Interviul înregistrat se apropie foarte mult de interviul pentru presa
tiparita (exceptie, desigur, elementele specifice acestor canale: voce, sound,
imagine). Punctele comune cu presa tiparita sunt urmatoarele:
a) Pregatirea în prealabil a interviului este o etapa indispensabila;
a.1.) De no tat ca în cazul televiziunii, apare de multe ori un element
nou: prospectarea – inspectarea în prealabil a locului unde se va face
înregistrarea, pentru a evita o serie întreaga de surprize legate de
luminozitate, de zgomot etc.;
b) "Textul" care se difuz eaza poate sa fie identic cu (tot) ce s -a
înregistrat;
c) Tratarea textului se realizeaza prin montaj;
c.1.) Pot fi eliminate replici redundante;
c.2.) Raspunsul (prea) amplu poate fi decupat în doua parti prin insert
postsincron;
c.3.) Ordinea întreba rilor în "textul" difuzat poate sa difere de ordinea
din realitate. Noua ordine este rezultatul alegerii unui plan si a unghiului de
abordare;
c.4.) Rolul sapoului (al titrarii) din presa tiparita este preluat în radio
si în televiziune de lansare;

c.5.) Defectiunile de dictie, pronuntie, exprimare ale interlocutorului
nu pot fi corectate – decât, eventual, prin eliminarea la montaj a portiunilor
respective;
c.6.) Regula fundamentala pentru pastrarea acuratetei si a celorlalte
calitati profesionale este ac eeasi: în urma montajului, nu trebuie sa rezulte
semnificatii, accente, asocieri (de nume, de situatii), sugestii pe care
interlocutorul nici nu le -a exprimat, nici nu le -a avut în vedere;
c.7.) Imaginea nu este inocenta. Unghiul de filmare, fundalul pot
induce asocieri care sa devieze receptarea.
Interviul în direct ridica o serie de dificultati în plus, mai ales în
televiziune:
a) Controlul jurnalistului asupra desfasurarii discutiei este limitat;
a.1.) Reactiile imprevizibile ale interlocutorului pot devia discutia spre
alte subiecte sau spre propaganda (respectiv publicitate), inclusiv spre injurie
(insulta), calomnie;
a.2.) Presiunea timpului alocat poate face ca "textul" sa nu se termine.
Din aceste motive, se impun urmatoarele reguli:
a) Pregati rea interviului;
b) Pregatirea interlocutorului caruia, înainte de intrarea în emisie,
trebuie sa i se spuna:
b.1.) cât timp au la dispozitie;
b.2.) câte întrebari vor fi;
b.3.) care sunt întrebarile – în special, pentru a preveni momentele de
blocaj, lapsus, inhibare;
b.4.) daca se vor cere multe date exacte, probabil ca aceasta pregatire
a inerlocutorului trebuie sa se petreaca si mai din timp.
Tinem sa subliniem urmatoarele chestiuni:

a) În conditiile jurnalismului independent profesionalizat, pr egatirea
interlocutorului nu este sinonima cu negocierea continutului discutiei.
Decizia îi apartine în exclusivitate jurnalistului;
b) Pregatirea nu garanteaza evitarea disfunctiilor: lapsus, bâlbâieli,
incoerente, divagatii + eventuale declaratii neplan ificate si care nu sunt
neaparat în tema, dar care coincid în mod cert, cu interesele – intentiile
interlocutorului.
11. Dincolo de interviu. Masa rotunda (dezbaterea). Acest format
de emisiune presupune prezenta a cel putin doi invitati si a cel putin un ui
moderator care sa conduca discutia pe o tema data. În esenta, este vorba
despre un interviu mult mai complex, în special din perspectiva jurnalistului
care trebuie sa poata evolua pe mai multe registre ale comunicarii verbale si
gestuale. (Vd. Conversat ia, Pragmatica, Proxemica ).
Daca numarul participantilor se mareste (de pilda, doi moderatori si
trei invitati), partitura devine si mai complexa. Pregatirea discutiei trebuie sa
aiba în vedere, inclusiv distribuirea rolurilor – si, orientativ, – ordinea s i
ritmicitatea în care fiecare moderator preia rând pe rând conducerea,
orientarea dialogului.
Talk -show -ul are un alt format: public prezent în platou, care
participa la discutie. Este o emisiune oarecum interactiva.
În varianta reality -show ne apropiem de domeniul jurnalismului de
serviciu. Oamenii obisnuiti (nu vedete, nu savanti, nu experti, nu oameni
politici etc.) îsi împartasesc unii altora experienta, într -o chestiune data.
12. Interviul prin telefon – gen redactional nu poate sa apara decât în
radio. Este înregistrat sau în direct. Interventia telefonica în televiziune apare
la posturile performante doar în mod exceptional. Într -un regim de
concurenta acerba si profesionalizare profunda (SUA, de pilda), televiziunea

care difuzeaza interventia tel efonica (fara imagine) este numita peiorativ,
televiziune radiofonica.
Interviul prin telefon – tehnica de colectare a informatiei – este însa
mult folosit. " Conform statisticilor, 25% din timpul consacrat colectarii este
ocupat de I. direct si 30% de I. prin telefon". [Maurice Dunlevy, Feature
Writing , Deakin University, 1988; 69].
Este evident, exista multe avantaje ale interviului prin telefon:
economiseste timpul ambelor parti, discutia impune mult mai putine
restrictii decât dialogul face à face : telefonul ajuta ca dialogul sa fie mai
coerent. Exista însa si dezavantaje. Cel mai important decurge din
imposibilitatea observarii*. Iar interlocutorul poate întrerupe convorbirea
mult mai simplu, atunci când doreste.
Tot atât de evident este si ca intervi ul portret si interviul cheie nu
pot fi realizate prin telefon. În plus, pentru informatii importante, mai ales
daca interlocutorul nu a mai fost contactat niciodata, interviul prin telefon
este de evitat.
13. În loc de concluzii. În final, credem ca este util sa subliniem
urmatoarele aspecte. Indiferent de tipul de interviu, indiferent de faptul ca el
este destinat unui ziar sau unui magazin (deci unui segment de public cu
anumite trasaturi) sau destinat audio -vizualului (deci, diferente legate de
locul î n grila de programare si de tipul postului: local vs national; public vs
comercial; generalist vs specializat), exista o serie de constante, în absenta
carora nu putem vorbi despre jurnalism (profesional):
a) Colectarea informatiei;
b) Pregatirea intervi ului;
c) Exersarea unor abilitati: empatie, observare. Gândire rapida, logica,
spontaneitate, curiozitate, cultura generala, abilitati în exprimare, valori etice

clare. Pe aceste temelii, apar variatiunile cu ajutorul (sau sub imperiul
diversitatii actual itatii si a diversitatii interlocutorilor). Progresul profesional
– mai ales în acest domeniu, interviul, – se dobândeste prin doua cai:
exersarea si învatarea din propriile greseli si din ale altora.

Resurse: Cristian Florin Popescu, Dictionar explicati v de jurnalism,
relatii publice si publicitate , Bucuresti, Ed. Tritonic, 2002.

REPORTAJUL
(Extrase din Manual de Jurnalism , vol. I,
Bucuresti, Ed. Tritonic, 2004)

Prof. univ. dr.
Cristian Florin Popescu

Tema este abordata în mai multe prelegeri. Vom urmari urmatoarele
repere teoretice/practice:
– – Specificul reportajului;
– – Definitii;
– – Calitatile reporterului;
– – Zonele de interferenta jurnalism -genuri fictionale.

Continut:
Specificul reportajului.
Tipuri de reportaj.

Obiective:
Studentii vor avea reperele teoretice si vor î ncepe exersarea abilitatilor
practice de realizare a reportajului, inclusiv în radio/televiziune.

1. Definitii. "Ce trebuie sa ramâie în chip firesc dupa sfârsitul
lumii? Un reporter ." (Nicolae Iorga). Multi jurnalisti si teoreticieni ai presei
consi dera ca reportajul este însusi jurnalismul. Iar reporterul, adevaratul
jurnalist, jurnalistul complet. Pentru ca reporterul este jurnalistul aflat în

punctele fierbinti ale actualitatii; este acela care vede tot; întelege tot, si stie
cum sa spuna si altor a ceea ce trebuie stiut de toata lumea.
În viziunea lui Jean -Paul Sartre [ Situations II , Paris, Ed. Gallimard,
1950; 32], " calitatile cele mai necesare ale reporterului consta în
capacitatea de a sesiza intuitiv si instantaneu semnificatiile, precum si în
abilitatea de a le regrupa pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce
pot fi descifrate imediat ."
De altfel, definitiile abunda, focalizându -se când pe calitatile
reporterului, în încercarea de a -i contura portretul ideal, când pe talentul sau
de scriitor. Independent de Jean -Paul Sartre, Fred Fuller Sheld, editor la
Philadelphia Bulletin , formuleaza în alte cuvinte intuitia spontana a
reporterului [apud Curtis D. MacDougall, Interpretative Reporting , 8-th
Edition, New York, MacMillan Pub. Co. Inc , 1982; 165]:
"Un bun reporter vede lucrurile interesante într -un eveniment, pe
care un reporter mediocru nu le vede. De ce? Pentru ca mintea lui a fost
atât de antrenata, ca într -o clipa vede toate partile evenimentului, tot ce îl
înconjoara, si dincolo de eveniment, îi descopera toate fatetele. Si când
ochiul lui si mintea lui sunt asa de antrenate ca aproape natural scot la
iveala interesul latent din oameni si din lucruri, destul de curios, spunem ca
omul are nas pentru stiri ."
Michel Voirol [ Guide de la Rédaction, Paris, CFPJ, 1992; 53] merge
în aceeasi directie: " Sunt oameni care nu sunt facuti sa fie reporteri. Ei nu
vor gasi niciodata apa în mare. Îi trimiti sa faca un reportaj în uzina, si ei se
întorc cu raportul financiar si cu catalogul de masi ni."
Jean-Dominique Boucher [ Le reportage écrit , Paris, CFPJ 1995; 9;
11] largeste perspectiva.

"Reportajul este o poveste care se spune: o poveste adevarata.
Reportajul se situeaza în eveniment. Îl lumineaza, îl pune în perspectiva si
da substanta infor matiei brute. În presa tiparita, reportajul este esential.
Reportajul vizualizeaza informatia, o autentifica si îi confera credibilitate.
Mai mult ca niciodata, cititorul are nevoie sa i se povesteasca lumea în care
traieste. (…) Jurnalismul traitului perm ite parasirea potecilor batute. El
coloreaza realitatea cea mai banala. Reportajul nu este un lux. Dar în
masura în care sunt povestitori, reporterii ramân înainte de toate,
jurnalisti care informeaza ." [subl. n.].
În fine, Philippe Gaillard [ Précis de Jo urnalisme. Le Reportage,
Strasbourg, L'Institut International de la Presse, 1966; 124] este sententios:
"Cel mai bun reporter nu este acela care ofera cititorului cel mai mic
rationament gata facut, sau cea mai mica sinteza, ci acela care îl conduce
discre t dar ferm sa realizeze aceasta sinteza printr -un demers simplu si
personal, pornind de la fapte ."
Din toate aceste formulari se desprind câteva aspecte fundamentale:
a) Genul numit reportaj apartine jurnalismului de informare;
b) Termeni precum capacit atea de a sesiza intuitiv, nas pentru stiri,
jurnalism al traitului exprima, de fapt, abilitatea jurnalistului de a colecta
informatia, neuitându -i pe oameni, ale caror resorturi interioare le sunt
dezvaluite. Dezvaluirea aceasta nu este inventata de catre jurnalist, ci ea este
aflata prin tehnicile (terestre) de baza ale colectarii informatiei: în primul
rând, observarea si interviul. Stim ce blasfemie riscam: în unele privinte,
activitatea reporterului este mai complexa decât aceea a romancierului.
Pe de alta parte, în acest punct se insereaza distinctia fundamentala
dintre stire/relatare, în care " X. a declarat ", "Y a hotarât ", si reportaj, unde
"X declara cu voce tematoare " si " Y a hotarât cu strângere de inima ";

c) Empatia, sensibilitatea autorului îl pot conduce pe acesta la
exprimarea propriilor trairi (emotii). Aici apare asa -numita nota personala a
reporterului . Este o zona de mari si eterne confuzii între jurnalismul de
informare si jurnalismul de opinie pentru ca, uneori, dintr -un deficit de
emot ie, poate, propriile reactii sunt înlocuite cu opinii; pentru ca opinia ,
chiar daca nu este explicita, este indusa cititorului: exclamatia reporterului:
"Atunci mi s -a facut frica " – atrage judecata de valoare (pozitiva sau
negativa) difuza la adresa acelu ia care provoaca frica. Nu în ultimul rând,
scriitura (dialogul, dramatizarea, tropii, asamblarea narativa etc.)
impresioneaza, emotioneaza. Emotia înseamna participare. Iar participarea
– de la caz la caz – adeziune sau respingere;
d) Fidelitatea transcr ierii, fidelitatea "raportarii" nu schimba în
mod esential aceasta situatie care tinde sa iasa din rigiditatea clasificarilor
pentru ca – în masura în care este vorba cu adevarat despre un reportaj, –
cititorul "vede", "aude", "simte" ceea ce jurnalistul a vazut, a auzit, a simtit
[Cf. Michel Voirol, 1992; 52];
e) În fine, talentul de scriitor (pe care în acest context ar trebui sa -l
reducem la abilitatea redactarii) – daca exprima informatia riguros colectata,
va mentine reportajul în zona informarii on este; (daca nu, va fi necinstit
din perspectiva standardelor/idealurilor jurnalismului acestui secol în care se
cere ca faptul si comentariul sa nu fie amestecate): daca însa traitul este
fabricat prin exprimarea spectaculoasa, ne aflam în fata unei însela torii.
În ciuda tuturor acestor riscuri, jurnalistii argumenteaza patetic în
favoarea " adevarului asa cum îl vad eu ", specific Noului Jurnalism ( New
Journalism ). Iat -o pe Molly Ivins în anul 1970 (în plina perioada de
înflorire a New Journalism).

"Ideea editorilor despre obiectivitate exclude nuantele si tot ce este
subtil. Faptele fara nuantele lor – spunea Norman Mailer – nu înseamna
nimic. (…) În fiecare desk exista cel putin o persoana care crede ca a soptit
sau a scrâsnit sunt tot una cu a spus . Îndraznesc sa afirm ca noi toti am
vazut murmure, scuipaturi, lovituri în praf, ca sa nu mai mentionez toate
adjectivele si adverbele vietilor noastre. Luptati -va cu Alienarea! Sunt prea
multi oameni în lume care, pur si simplu, nu se pot descurca. Oamen i care
se tem de alti oameni, care nu înteleg tot ce se întâmpla, care se tem de
schimbare . Nu le este de nici un ajutor sa le dai un ziar care reduce aceasta
bogata, omeneasca, comica, tragica, exasperanta si captivanta prada a
evenimentelor unei zile, în fapte deshidratate, lipsite de viata, si fara
legatura între ele. Continuam sa scriem despre evenimente, ca si cum ar fi
tablouri pe pereti, ceva pe care îl putem lua de acolo si îl putem privi, când,
de fapt, ele sunt substanta vietilor noastre. Lupt a pentru ea! Foloseste
adjective! " [subl. n.] [Apud Bruce M. Swain, Reporter's Ethics , Iowa, The
Iowa State University Press, 1978; 35 -36]. Pline de sugestii, aceste
consideratiuni asupra jurnalismului, indica si faptul ca nici un domeniu al
realitatii nu (poate) ramâne strain rportajului.
2. Tentatia clasificarilor. Philippe Gaillard [1966] schiteaza o
tipologie a evenimentelor ce pot fi "transcrise" în reportaj. Autorul
considera oarecum simplifcator ca cel mai dificil reportaj este faptul divers
pentru ca, în genere, acesta este neanuntat. Simplificator, pentru, de obicei,
faptul divers este minor. Apoi, urmarind domeniile în care se petrec
evenimentele anticipate, Philippe Gaillard enumera reportajul judiciar,
politic, reportajul unei manifestatii (miti ng, mars etc.), reportajul sportiv.
În continuare, enumerarea poate da nastere la confuzii, deoarece autorul tine
sa puna un semn de egalitate, fara nuantarile de rigoare, între Grand

Reportage si ancheta (jurnalistica), pe de o parte; pe de alta, tine sa includa
în sfera reportajului (deci a jurnalismului de informare) cronica (unui
spectacol). Ceea ce este de -a dreptul o confuzie conceptuala.
O a doua axa de clasificare a reportajului cuprinde diferite tipuri de
texte care – toate – apartin genului: mic ul reportaj (le petit reportage ),
reportaj de atmosfera (chose vue – lucru vazut ), portretul, profilul.
Alte clasificari. Ken Metzler [ Newsgathering , Second Ed., New York,
Prentice Hall, 1986; 192 -193] enumera urmatoarele tipuri de reportaj
(feature ): "stralucitor " – despre un fapt divers minor. Ar corespunde micului
reportaj (petit reportage ); "de culise " – care însoteste un text principal.
"Profilul unei personalitati ." "Profil colectiv ." Reportajul de actualitate.
(Newsfeature ). "Reportaj explicativ" ( Newsfeature explicativ ) în care se
încearca surprinderea unei tendinte. O experienta personala a jurnalistului
(ar corespunde lucrului vazut – chose vue ). "Reportaj de serviciu", un text
despre "cum sa faci". Reportaj narativ. Reportajul despre o personalit ate
(portretul).
3. Arta de a scrie un reportaj. Dupa cum am mai spus, daca aceasta
arta nu se bazeaza pe informatia corect culeasa, "reportajul" nu este
jurnalism. Iar daca informatia corect culeasa nu poate fi transcrisa într -un
text viu si "palpabil" ( care îl aduce pe cititor în mijlocul evenimentului, îl
transforma în participant/martor), atunci textul nu este reportaj.
Simplificând, prin raport cu stirea -relatarea, din perspectiva redactarii,
în reportaj apare tot ce nu putea sa fie inclus în stire, pentru ca ar fi puse în
discutie neutralitatea/ obiectivitatea informarii. În stire, citatul este ales în
functie de continutul lui de informatie. Particularitatile vorbitorului sunt
"netezite", neutralizate, aduse la nivelul "zero" al limbii literare (sta ndard).
În reportaj, dimpotriva, particularitatile de pronuntare, intonare,

morfologie, sintactice, plus (eventual) regionalisme, cuvinte apartinând
registrului limbajului familiar sunt recomandate. Persoana este astfel,
"vizualizata", situata de catre cit itor.
Daca în stire dialogul nu -si are locul, dimpotriva, în reportaj dialogul
"pune textul în miscare", îl dramatizeaza . Decorul în stire se reduce la o
simpla indicare a locului (" Sala de sedinte a guvernului "); în veme ce în
reportaj, decorul se poate încarca (si cu alte) semnificatii (" În sala de
sedinte a guvernului, scaunele au ramas într -o dezordine de nedescris… ").
Locurile – ca si oamenii – sunt extrem de importante în reportaj.
"Indiferenta fata de un loc (decor) este mortala – considera Lynn Z. Bloom
[Fact and Artifact. Writing Nonfiction , New York, Harcourt Brace
Jovanovich Publishers, 1985; 131; 128]. Pentru ca sunt aproape tot atâtea
moduri de a scrie despre locuri câte locuri sunt si câte viziuni ale oamenilor
despre ele ."
Altfel spus, în reportaj, decorul si persoana interactioneaza, se
influenteaza reciproc. Locul (decorul) capata personalitate (a aceluia care
traieste în mijlocul lui, a aceluia care îl priveste, îl foloseste, îl schimba), iar
persoana primeste aerul locului (miscarile, ac tiunile, faptele etc. îi sunt
influentate). Odata surprinsa si exprimata legatura semnificativa dintre om si
loc, cel dintâi este surprins în mediul lui.
Unghiul de abordare în stire este (aproape) impus de raspunsurile la
întrebarile cine-ce? În reportaj însa, lucrurile se complica.
Jean-Dominique Boucher [1995; 35 -38] construieste o adevarata
argumentare (captivanta – de altfel), în aceasta chestiune. Subiectul
reportajului – constata autorul – este impus de eveniment. În schimb,
unghiul de abordare se alege. El este acela care îi " confera reportajului
marca noutatii si a originalitatii ", chiar daca subiectul este dat de un

eveniment repetitiv (o greva, de exemplu). " Unghiul se stabileste în functie
de propria curiozitate, de propria sensibilitate. (Ce c aut în special? Ce
simt? Ce impresie domina?) Dar alegerea se face si în functie de interesul
publicului, în functie de rubrica ."
În etapa predocumentarii se poate alege " Un preunghi ". Si atunci,
"daca ai unghiul dinainte, izoleaza -ti cât mai repede pe te ren impresia
dominanta . Astfel apare unghiul ."
Impresia dominanta este starea esentiala a reporterului. O putem
numi chiar primordiala, pentru ca ea ofera unghiul, si tot ea poate oferi
paragraful initial al textului. Impresia dominanta se sprijina pe det aliul
semnificativ care devine cu atât mai important, cu cât contine informatie
consonanta cu unghiul ales.
Pentru a pastra paralelismul stire/relatare – reportaj , sa urmarim în
continuare planul textului . În stire, evantaiul alegerii planului este în gen ere
restrâns: piramida inversata, puncte principale, abordare cronologica, mai
rar, flash -back.
Prin contrast, reportajul este polifonic . Planul reportajului se
articuleaza în functie de unghi. Ritmul textului (si articularea lui), altfel
spus, concretiza rea planului se realizeaza prin alternare: alternare a
planurilor: plan strâns/plan largit; alternare actiune -reflectie; fraze concrete
(exemple) – fraze abstracte (concepte , notiuni); alternare descriere – citate;
alternare imagini/descrieri – anecdote/ na ratiuni; alternare stil direct – stil
indirect [= citat/dialog vs. parafraza]; alternare fraze scurte (chiar fara verb)
– fraze mai lungi; alternare paragrafe scurte – paragrafe mai lungi.
Titrarea stirii aproape nu intra în discutie. Titrarea relatarii e ste de
regula informativa, evidentiind cel mai important raspuns din mesajul
esential. Titlul incitativ – am putea spune – este însa specific reportajului. El

exprima impresia dominanta sau elementul narativ esential sau – daca este
vorba despre portret – trasatura dominanta a persoanei. Titlul incitativ
stârneste curiozitatea. Dar daca el contine cel mai mici indiciu care sa -l
conduca pe cititor catre o concluzie – senzatie – sentiment – atitudine gata
facute, reportajul risca sa fie ratat. Intentia de inf ormare risca sa decada în
intentie de dirijare (manipulare).

Reportajul în România Interbelica
1. În anul 1934, Geo Bogza a initiat în paginile revistei Vremea (VII,
329, 11 martie; 334, 22 aprilie; 339, 27 mai, 342, 17 iunie) o dezbatere pe
tema Ce este Reportajul? O ancheta printre scriitorii nostri. O serie de
întrevederi cu N. D. Cocea, Felix Aderca, Brunea Fox si Nicolae Davidescu
precedate de o punere în tema – comentarii personale asupra presei, asupra
relatiilor genurilor publicistice (în principa l reportajul si pamfletul) cu
literatura – realizata de initiatorul (azi l -am numi moderatorul) dezbaterii.
Epoca în care ne plasam înregistra o serie întreaga de cristalizari în
jurnalismul european si american care interactionau cu tendintele filozofice
si literare ale vremii. Agentiile de presa mondiale si nationale erau institutii a
caror functionare profesionala si financiara ajunsese sa fie coerenta; radio
era un medium care devenea tot mai raspândit si care, la rândul lui se
institutionaliza; filmul – care beneficia deja si de banda sonora – devenise o
adevarata industrie culturala, publicitatea devenise practic un sistem de
comunicare (sociala) de sine statator; în SUA, Relatiile Publice se aflau în
plin proces de cristalizare.
În fine, atât în Eur opa cât si în SUA, pe de o parte, presa populara
(Penny Press si Yellow Journalism), iar pe de alta parte, reportajul social
"zguduitor" care aducea la lumina zilei sub forma informarii cu valente

expresive emotionale fapte/situatii/destine iesite din com un, erau în plina
înflorire. Nu în ultimul rând, în principal în presa tarilor latine persista (ca si
acum) abordarea informatiei brute cu puternice coloraturi emotionale,
subiective apartinând în realitate, teritoriului jurnalismului de opinie. Sub
influe nta bergsonimsului, a psihanalizei, dar si a Lebensphilosophie se
impunea în epoca o importanta directie a literaturii experientei: André
Malraux ( Cuceritorii – 1928; Calea regala – 1930; Conditia umana – 1933),
dar si James Joyce, Giovanni Papini, ca sa n u mai vorbim despre André Gide
– erau bine cunoscuti (cititi si admirati) atât de Geo Bogza, cât si de ceilalti
participanti la dezbatere. În paralel, curentele avangardiste, în principal
suprarealismul, dadaismul si futurismul profesau apropierea artei de viata
cotidiana.
2. Ce este gazetaria? Ce este reportajul? În viziunea tânarului pe
atunci Geo Bogza, " pamfletul reportajul si telegrama de informatie [= stirea
care provine de la agentia de presa; autorul traduce ad litteram termenul
francez dépêche ] sunt elementele esentiale, structura gazetariei moderne.
(…) Ele singure fac gazetaria fierbinte si pasionanta, ele sunt filoanele
misterioase, radacinile pline cu seva care circula permanent pe dedesubtul
frazelor, dându -le viata. (…) Ce mai poate ramâne di ntr-o pagina de gazeta
în care nu se gaseste o singura fraza caustica de pamflet, o singura
dezvaluire de senzationala umanitate a unui reportaj, o singura informatie
de ultima ora? " (Vremea, 11 martie).
În fine, tânarul scriitor devine aproape sententios : "Pentru a trai astazi
intens, pentru a descinde tumultuos în viata, nu e nevoie sa vii ca pe vremuri
înarmat cu un sistem filozofic ci cu o mentalitate de reporter ."
Cele patru întrebari (probleme) pe care Geo Bogza le propune
interlocutorilor sai se pl aseaza în zona literaturii (prima, a treia si a patra

întrebare), si una singura în planul jurnalismului. Pe aceasta din urma o
reproducem: " Credeti ca reportajul actual (…) poate fi tocmai prin
relatarea acestor fapte un instrument social de lupta pentru idealurile
umanitatii? De exemplu, reportajul de razboi, fara a avea deloc un punct de
vedere tendentios, descriind numai întâmplarile oribile de pe câmpul de
lupta, asa cum sunt ele în adevar, ajuta prin aceasta ideea anti -razboinica
infinit mai mult decâ t orice discurs pacificator? Credeti ca productiile
cinematografice, aceasta arma eminamente sociala, sunt cu atât mai reusite
cu cât fac loc în mai mare masura operei de reportaj? "
Menirea sociala a reporterului, iata ideea esentiala pe care o exprima
Geo Bogza, idee pe care a ilustrat -o prin întreaga sa opera reportericeasca,
ce începea sa se cristalizeze în anii '30.
Felix Aderca ( Vremea, 22 aprilie) formuleaza o distinctie interesanta
între reportajul care apare într -un cotidian si acela publicat într -un
saptamânal, distinctie pe care, din pacate, nu o dezvolta, desi intentia
scriitorului vizeaza pe de o parte lucrul pe text catre o redactare tot mai
expresiva, iar pe de alta, aprofundarea contextului, adâncirea lui (ceea ce
jurnalistii americani nume sc in-depth reporting ).
"Tot ce tine de scandal, e tema de reportaj imediat – considera poetul
– [în vreme ce, într -un saptamânal, se cere] renuntarea la senzationalul
imediat, de suprafata, si aflarea unui alt fel de senzational. (…) Reporterul
are timp s a se reculeaga, sa se concentreze. Daca va trebui ca în cele sapte
zile pe care le are înainte sa ia senzationalul de deasupra lucrurilor si sa -l
împinga în adâncimea lor, în fundul fiecarui cuvânt, atunci, la sfârsitul
saptamânii va putea aparea un report aj ale carui legi de viata si de comert
cu publicul vor fi cu totul altele ."

Pentru Nicolae Davidescu [ Vremea, 27 mai], " reporterul e un poet.
Trebuie lasat în pace 2 -3 zile fara constrângeri birocratice sa hoinareasca
de capul lui si, la urma, va aduce el reportajul ."
3. "De vorba cu însusi reporterul ". Asa îsi intituleaza Geo Bogza
întrevederea cu F. Brunea Fox, personalitate pe care tânarul scriitor –
reporter începator cum se considera el însusi – simte nevoia sa o introduca în
scena, dupa cum urmeaza: "Sunt de numarat pe degetele de la o mâna aceia
care au inovat în presa noastra. (…). Sunt putini aceia care când au început
sa scrie au facut impresia ca largesc colanele ziarului. (…) Este pentru
pamflet Tudor Arghezi. Tudor Arghezi a înnobilat înjuratu ra, dupa cum altii
au trivializat madrigalul – a spus odata un surprinzator adevar, mi se pare,
Al. O. Teodoreanu. Este pentru articolul frumos, Ion Vinea. Este pentru
paradox si ascutita analiza, Streitman. Este pentru articolul politico –
democratic, Teodo rescu Braniste. Este pentru reportaj, Brunea Fox. De
vorba cu d. Brunea Fox este în buna masura de vorba cu însusi reporterul,
într-atât în presa noastra contemporana notiunea de reportaj este legata de
numele d -sale, situatie de nimeni contestata ." Pentru simplul fapt ca pâna la
Brunea Fox, " reporterul se ducea la locul crimei sau în mahala cu o
mentalitate si cu mijloace stilistice de comisar [de politie]; dresa proces –
verbal de cele vazute ."
În schimb, " în reportajele lui Brunea Fox omenirea mahalalelor ,
omenirea vagabonzilor si a umilitilor a câstigat, a fost repusa în drepturile
ei. (…) Reportajele lui Brunea Fox aduceau culori vii, reflexii personale.
Adjective noi si -au facut aparitia acolo unde trebuia, si totul s -a facut
pentru redarea cât ma i nefalsificata a vietii ."
Este probabil tot ce s -a scris mai adecvat, mai calduros si mai sincer
despre acest "parinte al reportajului românesc". Si nu întâmplator. Pentru ca

Brunea Fox se dovedeste nu numai un jurnalist demn de acest nume, ci si un
teroetician subtil. Pentru Brunea Fox, " menirea reporterului " difera de aceea
a scriitorului, a autorului de fictiune. " Mai întâi – subliniaza Brunea Fox –
planul unde evolueaza [reporterul] este realitatea si numai realitatea.
Aceasta îi furnizeaza materialul ; îi serveste si de ecran pentru proiectarea
imaginilor plamadite din materialul capatat. Si tot acest element [realitatea]
e capabil – potrivit cu destoinicia, personalitatea mestesugarului ce -l
exploateaza – sa fie ridicat la un potential nobil în masura sa satisfaca si
sensibilitatea artistului ."
Aceasta viziune a lui Brunea Fox "descrie" – de fapt – ceea ce avea sa
fie Cartea Oltului , capodopera lui Geo Bogza, dar, mai ales, ceea ce avea sa
fie Noul Jurnalism al anilor '60 (New Journalism). În plus, pe ntru scriitorul
în formare, considera Brunea Fox, " reportajul e o disciplina si un filtru, un
element care sportifica [sic] facultatile, dezobloneste perceptiile, o
gimnastica pentru spontaneitate ."
Problematica asupra careia Brunea Fox insista se refera la rolul social
al reportajului. " În semnificatia sa sociala, reportajul îsi identifica existenta
si originea (…) Reporterul azi trebuie vazut în anvergura în care au evoluat
viata si timpul. Marele oras, centru de aglomeratie sociala, a trebuit sa
creeze în mod necesar reporterul. Gazetele americane l -au dat primele, ele
fiind expresia cea mai pronuntata a unei ambiante sociale moderne ."
Aceasta este o prima axa a menirii sociale a reportajului. O a doua axa
traseaza legatura cu publicul. " Amanuntul [trebuie sa fie] surprins cât mai
concentrat si [sa fie] redat astfel ca sa contureze, sa scoata în evidenta
faptul. Nu toate amanuntele cele mai personale, mai reprezentative ale lui
care [sa contureze] punctul de vedere al reporterului fata de eveniment, ci a l
evenimentului fata de public. Reportajul, forta de identitate, reportajul,

punct de vedere al lucrului în sine. Iata calitatea si rolul reporterului. " Pe
scurt, " latura sociala a reportajului primeaza ."
4. Brunea Fox, un teoretician vizionar al presei. În opinia
maestrului reportajului românesc, viitorul reportajului apartine imaginii
filmate.
"Jurnalul [filmat] (acum în urma sonor) care va evolua, sunt sigur,
pâna la a fi gazeta cotidiana si completa, reportajul definitiv. Filmarea altor
opere, reconst ituirea cinematografica a atâtor evenimente sociale nu sunt
decât o teatralizare, un reportaj de laborator. Reportajul scris azi,
fotografiile care îl însotesc nu sunt decât schemele, începuturile
reportajului -film care vine, a reportajului -sinteza ."
5. Reportajul (românesc) senzational.
N. D. Cocea ( Vremea, 25 martie) ar trebui sa fie o figura legendara a
reportajului românesc, dar el este din aceasta perspectiva, un cvasi –
necunoscut. N. D. Cocea – considera Geo Bogza – este autorul " primului
reportaj de occidental senzationalism aparut în presa româneasca " în anul
1909, la doi ani dupa rascoalele taranesti din 1907. Eroul reportajului este
haiducul Pantelimon. " Eu, reporterul – îsi aminteste N. D. Cocea – fara sa
vreau sa denaturez faptele, fara s a fiu tendentios adica, (…) am vrut sa -l fac
si l-am facut pe Pantelimon o victima a justitiei de atunci. Acesta era scopul
reportajului meu ." Povestea este cât se poate de simpla. Pantelimon era
taran; la hora, jandarmul i -a luat fata, drept pentru care t aranul l -a înjurat,
ceea ce justitia, prin hotarâre definitiva, a considerat ca este ultraj,
condamnându -l la închisoare. În acest fel a devenit Pantelimon haiduc. Mai
departe, evenimentele par rupte dintr -un roman politist: reporterul si -a cautat
eroul ti mp de 10 zile, ajutat de taranii care agatau în copaci ziarul în care era
tiparit anuntul cautarii lui de catre reporter. În acelasi timp însa, jandarmii îl

urmareau pe reporter. Pe scurt, într -un final, întâlnirea a avut loc, reportajul
a fost publicat în ziarul Dimineata si, 6 luni mai târziu, acelasi N. D. Cocea,
de data aceasta avocat, a pledat la Curtea cu Juri si i -a obtinut achitarea.
Peste ani, Brunea Fox avea sa îmbrace în calitate de reporter costumul
de scafandru, avea "sa viziteze" leprozeriile si închisorile. Altfel spus,
judecând numai pe baza acestor date sumare, rezulta ca în istoria presei
române pot fi aflate si elemente ale reportajului senzational, si elemente ale
vietii cu adevarat aventuroase, tensionate si palpitante a reporterului, s i – nu
în ultimul rând – elemente importante ale teoriei presei.

Câteva tipuri de reportaj. Reportaj de Atmosfera (fr.: chose vue –
lucru vazut).
Poate fi usor atemporal, si datorita faptului ca textul are un caracter
literar (mai) marcat. Descrie scen e sau ambiante pitoresti sau semnificative,
oferind astfel un context emotional evenimentului/actualitatii. Din
perspectiva functiei de informare a presei, sunt necesare câteva sublinieri:
a) Daca reportajul de atmosfera apare înaintea informatiei brute
importante si complete (Vd. Calitatile informarii) , acest fapt conduce la
subinformare. Orizontul de asteptari ale publicului este contrariat. Reportajul
ar fi receptat ca o divagare, ca o tentativa de a ascunde fapte importante;
b) De regula, ritmul actua litatii nu ofera prea multe momente de
respiro (= permanenta criza de spatiu). Iata de ce, locul reportajului
de atmosfera este în week -end si – mai ales – în magazine.

(Grand) Reportage.
1. Reportaj consacrat unui eveniment foarte importan t si complicat.

2. Reportaj amplu, însotit de numeroase ilustratii, considerat ca si
ancheta (jurnalistica), o suma a genurilor redactionale. Deoarece spatiul
tipografic este amplu, si în jurul textului principal pot fi grupate alte texte de
diferite fact uri (mici reportaje, interviuri succinte, portrete, profiluri etc.) –
care îl completeaza. De regula, grand reportage presupune o redactare mult
mai elaborata, în care sunt folosite elemente ale artei narative, dramatizarea
etc.
Reportajul în Televiziune. Telul reportajului în televiziune este
acelasi: sa informeze în asa fel încât telespectatorul sa se simta în mijlocul
evenimentului. Imaginile bine alese, cu continut de informare, "graitoare",
corect montate, cu un mixaj armonios (imagine + cuvânt + soun d). Prim –
planul alternat cu gros -planul subliniaza unghiul de abordare si, totodata,
planul textului. Sound -ul (zgomote, sunete din mediul ambiant) completeaza
decorul. Sunt detaliile semnificative. Citatele/dialogurile reprezinta
marturiile din si despre realitate. Iar o grimasa, o exclamatie de durere/de
bucurie spun instantaneu tot atât cât mai multe cuvinte bine alese.
Gândirea/sensibilitatea reporterului de televiziune sunt preponderent vizuale.
Dar colectarea informatiei (tehnica interviului, ascultar ea, empatia etc.) –
sunt tehnici comune, universal -valabile.
Reportajul de televiziune(în afara distinctiei valabile si pentru
interviu: în direct vs. înregistrat) se clasifica, practic, dupa aceleasi criterii.
Criteriul nu este neaparat timpul ( timing ). Asadar, mic reportaj, reportaj de
atmosfera, portret, profil, grand reportage, reportaj -ancheta. Sau/si transmisii
(reportaje) în direct, istorice: aselenizarea, asasinarea unui presedinte de stat
sau (doar?) spectacole planetare: Olimpiada, un campionat m ondial de fotbal
etc. (Vd. si Breaking News ). Reportajul scris, reportajul vazut, doua fatete
ale unei singure realitati: jurnalismul creativ, inteligent, performant.

Reporterul.
1. O serie întreaga de definitii tind sa exprime ideea ca reporterul
este însusi Jurnalistul, ca ceea ce face reporterul acopera întreaga menire a
presei. Nicolae Iorga, Jean -Paul Sartre, Michel Voirol, iata doar câtiva autori
ai definirii trasaturilor reporterului.
Pentru Douglas A. Anderson [ Contemporary News Reporting , New York,
Random House 1986; 9] " azi, reporterii sunt intervievatori si scriitori,
istorici si avocati, matematicieni si economisti. Primul pas pentru a fi un
bun reporter este sa fii un bun vorbitor care stie cum sa scrie o propozitie
simpla. Al doilea pas es te entuziasmul ."
2. Jurnalismul american a impus în întreaga lume, aceasta acceptiune:
reporterul este jurnalistul care colecteaza informatia de pe teren, de la
sursele de informare, indiferent ce fel de text urmeaza sa apara: stire,
relatare, interviu et c., si indiferent de medium: agentie, ziar, magazin, radio,
televiziune.
3. Sens restrâns: autorul unui reportaj.
Reporterul ca Intermediar. Una din functiile mai putin subliniate ale
reporterului: " Reporterul poate servi drept intermediar între diferitel e surse
de informare; analog cu rolul lui esential de intermediar între surse si
publicul stirilor ." În acest context, Hodding Carter, fost editor, fost purtator
de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA remarca: " Reporteerul este
într-o pozitie de solic itator. Tu, sursa, ai ceva ce -i trebuie lui: informatia.
Dar daca în calitate de oficial îl privesti numai în acest fel, gresesti, pentru
ca si el are ceva ce -ti trebuie tie: accesul la public ." [Cf. Herbert Strentz,
News Reporters and News Sources. Accomp lices in Shaping and Misshaping
the News, Iowa, Iowa State University Press, 1989; 14].

Resurse: Cristian Florin Popescu, Dictionar explicativ de jurnalism,
relatii publice si publicitate , Bucuresti, Ed. Tritonic, 2002.

Ancheta. Investigating Reporting.
(Extrase din Manual de jurnalism , vol. I,
Bucuresti, Ed. Tritonic, 2004)

Prof. univ. dr.
Cristian Florin Popescu

Tema va fi tratata de -a lungul a doua prelegeri.
Aspecte teoretice/practice:
– – Elemente ale colectarii în profunzime a informatiei;
– – Redactarea textului e investigare.

Continut:
– – Definitii;
– – Publicul tinta al anchetei;
– – Jurnalismul de investigare nord -american vs. ancheta
jurnalistica europeana.

Obiective:
Familiarizarea cu modalitatile colectarii informatiei ce se doreste sa
ramâna ascunsa.

Ancheta. Defini tii.
Exista diferente notabile – uneori, chiar fundamentale – între ancheta
jurnalistica (practica europeana) si Investigative Reporting (practica nord –
americana). De aceea, le vom trata separat.

"Ancheta este o demonstratie – considera Michel Voirol [ Guide de la
Rédaction, Paris, CFPJ, 1992; 58], în consens cu buna parte din teoreticienii
presei din Franta. Reportajul arata, ancheta demonstreaza. Subiectul
reportajului este spectacolul unui eveniment, subiectul anchetei este o
problema ."
În acest contex t, o problema înseamna o disfunctie sau o chestiune
complicata care trebuie lamurita/explicitata pentru public. În prima situatie,
ancheta este o dezvaluire (" o demascare "). În a doua ipostaza, ea capata
atributele dezbaterii. Indiferent ca este vorba desp re cea dintâi sau de a doua
situatie, legile decuparii evenimentului functioneaza cu strictete:
subiectul/tema de actualitate trebuie sa se înscrie în sfera evenimentului .
Este obligatoriu sa intereseze un numar mare de oameni. Altminteri, o
dezvaluire car e intereseaza prea putin colectivitatea, se apropie mult de
vendetta sau invers – de propaganda/publicitate. În ambele situatii, este o
tentativa de manipulare.
Subiectele de ancheta apar foarte des în realitatea cotidiana. Iar
etapele realizarii anchetei sunt în numar de cinci, considera acelasi Michel
Voriol [1992; 59].
1) Formularea întrebarii, pornind de la o problema adevarata
(exemplu: furtul unor tablouri de mare valoare dintr -un muzeu: " Cum au
fost furate ?");
2) Bilantul informatiilor existente [predocumentarea];
3) Formularea ipotezei de lucru;
4) Verificarea ipotezelor pe teren [= contactarea surselor =
documentarea];
5) Concluzia la care se ajunge.

Evident, ancheta corect condusa poate ajunge la concluzii care nu au
fost niciodata anticipa te. Si, ca orice demers logic (stiintific), ipoteza trebuie
pas cu pas verificata. În cazul anchetei, verificarea ipotezei se realizeaza prin
informatiile colectate, controlate prin încrucisarea surselor, pâna când se
ajunge la nucleul dur al informarii .
În faza redactarii si a punerii în pagina, ancheta care conduce spre
dezbatere devine – ca si grand reportage – o suma a genurilor. Textul
principal care contine mesajul esential (formularea problemei, ipoteza,
verificarea, solutia/concluzia) este înconjur at de diferite texte (interviuri cu
martori, cu persoane implicate, cu experti etc.), texte de context – istoricul
problemei, extrase din legi etc. si ilustratii – mai ales, tabele, grafice,
documente în facsimil, încât fiecare text corespunde unei verigi (unui pas)
a(l) demonstratiei.
În acelasi timp, fiind un gen de informare aprofundata (tinta ei
esentiala: raspunsul fundamentat, complet, la întrebarea de ce? ) – ancheta
trebuie sa se încadreze riguros în regulile informarii profesionale:
promptitudine, informatie corecta, completa, onesta, echilibrata. Acesta este
un aspect.
Un al doilea aspect are în vedere publicul tinta. Cui i se adreseaza
ancheta? Aparent paradoxal, de foarte multe ori, ancheta nu îi tinteste pe cei
direct implicati în problema, des i tocmai ei sunt "personajele" textului. O
ancheta pe tema copiilor strazii ar fi în zadar tintita catre acestia si catre
familiile lor. În mod normal, pe ei presa nu îi atinge. În schimb, apar multe
alte tinte ce pot fi grupate într -un singur termen: dife riti factori responsabili:
1) Scoala;
2) Biserica;
3) Ministerele implicate;

4) ONG -uri;
5) Legislativul – în masura în care ancheta demonstreaza ca problema
se cronicizeaza si tinde sa se agraveze si din cauza
lacunelor/imperfectiunilor legislatiei ex istente;
6) Situatia înfierilor.
Într-un fel sau altul, toti acesti factori reprezinta interesele
(preocuparile) comunitatii/opiniei publice. Prima lor datorie este sa verifice
prompt informatiile transmise prin presa, în zonele lor de competenta. A
doua datorie este sa comunice.
1) În ce masura informatiile se confirma;
2) În ce consta reactia, care sunt actiunile concrete în vederea
atenuarii/rezolvarii problemei. Daca reactia întârzie sau este ambigua, vaga,
abstracta, presa are o alta tema de anchet a: cum functioneaza aceste
institutii? Mai exact: de ce nu functioneaza corect, eficient, onest? Aceasta a
doua tema ar avea un impact si mai mare asupra publicului.
Philippe Gaillard [ Précis de Journalisme. Le Reportage, Strasbourg,
L'Institut Internatio nal de la Presse, 1986; 75 -76] are o viziune foarte
apropiata de aceea a lui Michel Voirol. " Ancheta – afirma autorul – se aplica
subiectelor la ordinea zilei, dar în marginea stirilor, a actualitatii calde
[aprofundându -le]. Trateaza mai mult sau mai puti n profund o problema
destul de vasta sau un aspect al ei. Ancheta are drept scop aprofundarea
unei probleme, Cel mai adesea economice, sociale sau culturale. Este foarte
riguros organizata ."
Doua ar fi etapele anchetei: " ancheta generala care nu se redac teaza,
pentru ca ar fi plicticoasa pentru cititor si ancheta jurnalistica, o reflectare
vie a celei dintâi. Aceasta din urma consta dintr -o suita de interviuri sau de

mese rotunde si de reportaje. Din acest ansamblu – aceasta este arta –
trebuie sa se dega je o idee generala conforma cu realitatea descoperita ."

Jurnalismul de investigare american.
Prin comparatie cu jurnalismul francez, teoria presei americane a
realizat în timp, o adevarata filozofie a jurnalismului de investigare,
întruchipata într -o zona jurnalistica distincta, atât în configurarea sumarului
publicatiilor, cât si în institutionalizarea fenomenului (de la functii
redactionale, pâna la organizatii profesionale).
Este, de fapt, o deosebire (poate mai profunda) culturala. Culturii
europene (în special în sfera tarilor latine) îi corespunde în America anilor
'20 ai secolului al XX -lea, asa numita muckraking era (epoca dezvaluirilor
scandaloase; muckraking = gunoi). Directie – stil care nu a fost nicicând
abandonat(a). Aici s -ar înscrie Fruct ele mâniei al lui John Steinbeck, dar si
cartile consacrate epocilor Vietnam si Watergate.
Se considera ca punctul de pornire a ceea ce azi se numeste
Investigative Reporting a fost textul celor de la New York Times despre
masacrul de la My Lai (din Vietn am). Din anii '60 – '70, " investigarea
activitatilor Pentagonului, ale CIA, FBI, ale sindicatelor crimei organizate
[= Mafia] si ale politicienilor corupti avea sa se numeasca Investigative
Reporting .
Acest tip de jurnalism însemna dezvoltarea unor surse suficiente,
precum si a documentelor într -o perioada de timp îndelungata, pentru a
oferi publicului o interpretare solida a semnificatiei evenimentului ."
[Michael Emery, Edwin Emery The Press and America. An Interpretative
History of the Mass Media, 8-th Edition, New York, Prentice Hall, 1996;
425].

Asadar, tinta pricipala a jurnalismului de investigare este coruptia
care – lasata în voie – poate pune în pericol functionarea corecta a
mecanismului; ceea ce unele institutii încearca sa ascunda; investigarea unor
zone prin definitie obscure si periculoase (CIA, FBI, mafia). Este o încercare
de jurnalism agresiv, luptator în numele binelui public si, totodata, în numele
dreptului la informare. Un demers profesional care porneste de la premisa
ca nimic nu poat e ramâne ascuns la infinit.

Reporterul de investigare. Reportajul de investigare.
Curtis D. MacDougall [ Interpretative Reporting , 8-th Edition, New
York, MacMillan Pub. Co. Inc, 1982; 227] schiteaza un portret ideal al
reporterului de investigare. Aces ta "este ca orice alt tip de reporter, dar cu
calitati accentuate. Mai iscoditor, mai sceptic, cu mai mari resurse si
imaginatie în a sti unde sa caute faptele, mai ingenios în ocolirea
obstacolelor, si mai apt sa îndure truda si descurajarea. El o face pe
detectivul, dar nu accepta candid orice explicatie. Iar faptul ca este
confruntat cu multe situatii delicate, îi pune la încercare integritatea ."
Pentru David Anderson si Peter Benjaminson [ Investigative
Reporting , London, Allmington, 1976; 4], reporteru l de investigare care " are
un anumit tip de personalitate ", se distinge " în principal , printr -o rabdare
extraordinara, prin credinta ca cineva actioneaza împotriva binelui public.
Credinta ca multe acte ilegale nu pot fi musamalizate pentru totdeauna.
Ades ea, ceea ce îl deosebeste pe reporterul de investigare de ceilalti
reporteri, este vointa de a cerceta cât mai adânc ."
Clark A. Mollenhoff [apud Curtis D. MacDougall, 1982; 226] este
aproape pesimist. " Investigative Reporting este o profesiune precara. În cea
mai mare parte, înseamna ore, zile si, uneori, saptamâni de munca

plicticoasa, de scotocire prin documente. Înseamna interviuri nesfârsite cu
oameni care, într -adevar, nu vor sa vorbeasca, piste [lead] care nu duc
nicaieri; frustrarea de a avea prea m ulte începuturi [lead] cu un sfârsit
edulcorat sau, si mai rau, cu rezultate neconcludente; si impenetrabilul zid
de beton al oficialilor. Si totusi, noi, reporterii de investigare suntem linia
de comunicare care este vitala pentru bilantul guvernului, în fata
publicului ."
În fine, vom cita tot dupa Curtis D. MacDougall [1982; 246], motto –
ul paginii editorial a ziarului Chicago Tribune :
"Ziarul este o institutie dezvoltata de civilizatia moderna pentru a
prezenta stirile zilei, pentru a sprijini comertul si industria, pentru a informa
si orienta opinia publica si pentru a exercita acel control asupra
guvernului, pe care nici o Constitutie nu a fost capabila sa -l exercite ."
[subl. n.]
Pentru a încheia aceste paragrafe, sa notam ca acesti luptatori îndârjit i
cu puterile întunecoase s -au grupat într -o institutie, Investigative Reporters
and Editors , menita printre altele, sa finanteze diferite proiecte de
investigare. În acest fel, reportajul de investigare devine o institutie si,
totodata, o forma de special izare jurnalistica.

Etapele investigarii.
Simplificând, am putea spune ca doua sunt planurile în care poate fi
ierarhizata activitatea jurnalistului de investigare, Un plan general – valabil
pentru orice jurnalist: realitatea, asa cum este ea , cunoscut a de jurnalist si
transmisa publicului.
Al doilea plan este specific.

1) Mai întâi, jurnalistul de investigare se afla de la bun început într -o
atitudine sceptica, apoi de adversitate fata de varianta oficiala asupra
realitatii.
"Pentru a construi o def initie operationala a reportajului de
investigare de mâine, trebuie sa începem cu aceasta observatie. Te afli aici
ca sa spui cum se petrec lucrurile, nu cum afirma declaratiile oficiale ca se
petrec ." [Paul N. Williams, Investigative Reporting and Editing , New York,
Prentice Hall, 1978; 6].
2) Aceasta adversitate nu este personala, nu tine nici de interesele de
grup, ci este o modalitate de aparare a binelui public. Este vorba deci, despre
o viziune asupra menirii de serviciu public a actului jurnalistic si, totodata,
de o atitudine riguros etica.
3) Finalitatea investigarii este una singura: eliminarea disfunctiilor,
odata dovedite.
4) Pe scurt, într -o forma sau alta, tinta jurnalismului de investigare
este coruptia .
Ce este coruptia? O spune David Bu rnham de la New York Times ,
dupa ce a investigat timp de un an si jumatate, coruptia în politia new –
yorkeza:
"Coruptia – afirma David Burnham – este mult mai mult decât o tema
morala. Este, în realitate, o fisura a birocratiei. Coruptie înseamna ca
birocr atia nu poate recruta oamenii potriviti. Îi atrage pe cei nepotriviti si îi
respinge pe cei potriviti. Înseamna ca disciplina este trimisa la naiba.
Înseamna – cu siguranta – ca legile sunt subminate ."
Care ar fi principalele puncte ale traseului jurnali stului catre adevar?
1) De cele mai multe ori, aventura investigarii porneste de la o soapta,
de la un zvon. Un singur element care se confirma on the record poate fi

suficient pentru aprofundarea cercetarii. Întrebarile obsedante ale
jurnalistului sunt d oua: Cine detine aceasta informatie? Cine este dispus
sa o transmita on the record ?
2) Pistele numeroase care conduc în directii diferite vor fi treptat
reduse la o tema specifica [= cristalizarea unghiului de abordare], ce va face
obiectul textului princ ipal.
3) În acelasi timp, regula de fier a jurnalismului actual: " scrie cu
cititorul tau în minte ", va fi tot timpul respectata, atât în etapa colectarii
informatiei, cât si în momentul redactarii. Altfel spus, trebuie aflat punctul
de întâlnire al celor doua aspecte: Cui foloseste? si Cine citeste?
4) Aprofundarea informarii (investigarea) înseamna, de fapt,
cercetarea în detaliu/în profunzime a contextului. De unde rezulta ca o
energie apreciabila va fi cheltuita de catre jurnalist, cu cercetarea
docume ntelor si cu interviurile de context. De subliniat ca – din perspectiva
acuratetei informarii – fiecare element de context (cifre, actiuni tangente etc.)
va fi verificat prin încrucisarea surselor.
5) Asemanarile acestui demers cu acela al cercetatorului arhivelor, cu
al detectivului si, în ultima instanta, cu ancheta judiciara în care sunt cautate
probe, dovezi, nu poate scapa nimanui. Rigoare, initiativa si perseverenta ,
iata calitatile principale puse la lucru.
6) Toate firele, toate pistele, toate inf ormatiile partiale trebuie, într -un
sfârsit, sa conduca la o singura problema principala si la o singura persoana.
Este persoana cheie care – de cele mai multe ori – va fi interlocutorul
jurnalistului în interviul tinta (vd. Interviul ).
7) Luciditatea jur nalistului de investigare este sinonima – aparent
paradoxal – cu sansa si curajul . Pentru ca, în orice moment, investigarea se
poate bloca: adica, ceea ce parea a fi subiectul anchetei, nu se confirma.

Invocam sansa , în conditiile în care acest blocaj apar e în momentele initiale
ale investigarii. Si invocam curajul , pentru ca blocajul poate interveni dupa
luni întregi de cercetari. Si atunci, textul – în conditiile jurnalismuui
profesional – nu se justifica. Este un risc pe care atât jurnalistul (ca persoan a)
cât si editorii (ca institutie) si -l asuma.
8) Regula si istoria investigarilor care s -au bucurat de succes impun
ideea ca textul numit ancheta va fi publicat în momentul în care cercetarea a
fost încheiata (adica, în momentul în care au fost adunate t oate informatiile
pertinente/verificate/
adevarate). A proceda altfel, înseamna fie a bloca accesul la alte informatii,
fie a pune institutia de presa în situatia jenanta pentru prestigiul ei, de a -si
cere scuze. Cazul cel mai recent, scandalul caruia cele brele CNN si Time i-
au cazut victime, publicând "informatii" foarte grave în legatura cu folosirea
de catre CIA a gazului sarin în anul 1970, împotriva unor presupusi dezertori
– informatii care s -au dovedit false.
9) Etica reportajului de investigare este mai incerta/dilematica decât
în multe alte situatii jurnalistice, pâna când impactul publicarii anchetei nu
confirma utilitatea investigarii.
"Dilema etica este clasica – afirma David Anderson si Peter
Benjaminson [1976; 6]. Este condamnabil daca jurna listul face
investigarea, si condamnabil daca nu o face. Aparitia textului va soca
sensibilitatea etica a multor persoane. Neaparitia lui îi va permite celui
corupt sa -si continue activitatea ilegala ."
Informatia fiind de regula ascunsa (inclusiv prin leg i si regulamente
care circumscriu notiunea si gradele secretului ), investigatia se desfasoara
de multe ori, la limita eticii si a legislatiei. Singura modalitate de aparare a
jurnalistului de investigare vizeaza evitarea conflictului de interese în toate

palierele lui, inclusiv în sfera " dreptului moral " de a denunta pacatele,
precum: adulter, bautura, droguri etc. Cel mai important mod de a denunta
cu îndreptatire, este corecta evaluare a raspunsului la întrebarea: Cui
foloseste? Unui grup? Sau binelui pub lic?
Rezulta din toate acestea, relativitatea axiologica a acestui tip de
demers. Ceea ce este departe de a sugera ca jurnalismul de investigare nu
este extrem de important, fie si prin presiunea pe care o exercita prin
îndeplinirea functiei de supraveghe re.
10) Odata publicata ancheta, întrebarea fundamentala atât a
jurnalistului, cât si a publicului este: Si acum, ce urmeaza? "Guvernul se va
clatina si justitia se va pune în miscare? Anumite persoane vor fi trimise în
închisoare? Se vor destrama unele c asatorii? Sumele ilegal însusite vor fi
înapoiate fondurilor publice? " [Paul N. Williams, 1978; 5].
În mod normal, justitia va verifica, la rândul ei, toate aceste informatii
publicate. Altfel spus, se va autosesiza. Numai ca, de fiecare data, când
chesti unea este complicata (si o ancheta este cu atât mai rasunatoare cu cât
miza este mai mare), reactia se contureaza dupa multa vreme. De unde,
frustrarea (jurnalistului si a publicului) care au sentimentul neplacut ca nimic
nu se schimba, nimic nu se întâmpl a. Rasunatorul scandal (de presa si nu
numai) Watergate este o exceptie aproape neverosimila.

Sursele jurnalistului de investigare.
Primul pas important consa în aceea ca jurnalistul sa stie ce fel de
informatii contin diferitele tipuri de documente. Ia t de ce – spun David
Anderson si Peter Benjaminson [1976; 25] – "oamenii care stiu aceste
lucruri sunt importanti ": avocatii vs. drepturi civile; notari/functionari ai
primariilor vs. problemele legate de spatiul locativ; procurori/politisti vs.

fraude, co ruptie, delicte, licitatii etc. Toti acestia ofera piste. Lor li se adauga
arhivari, bibliotecari, alti jurnalisti experimentati, adversarii persoanelor
vizate, organizatiile neguvernamentale, sindicatele, expertii în domeniu.
Registrele de stare civila, C amerele de Comert, acte de mostenire, de donatii,
de sponsorizare, buletine de vot, buletine medicale, actele politiei, ale
tribunalelor, nu în ultimul rând, martorii. Iata nenumarate tipuri de
documente si de surse care pot oferi informatii, piste, explic atii, clarificari.
Investigarea este arida si laborioasa, iata de ce, ea trebuie începuta cu
confirmarea detaliilor secundare, colaterale. Daca se dovedeste ca macar o
parte dintre acestea sunt corecte, atunci decizia de a continua are sanse mai
mari sa f ie adecvata.

Sursele din interior si informatorii.
Un loc aparte îl ocupa sursele din interior si informatorii (the
informants ). Ar fi greu de imaginat realizarea unei anchete fara sprijinul
unei surse din interiorul institutiei careia îi apartine act ivitatea/fenomenul
investigat(a). O sursa credibila ar trebui sa fie situata spre vârful ierarhiei
institutiei, altiminteri, nu ar fi în posesia informatiilor. De regula,
dezavantajul folosirii acestei surse tine de imposibilitatea transmiterii
informatiei on the record În schimb, pistele pe care le ofera au valoarea
unor informatii, iar confirmarea unor informatii deja achizitionate este tot atâ
de valoroasa.
Informatorii sunt benevoli. Mai întâi, jurnalistul are de evaluat
motivatia lor (reductibila, de fapt, la doua variante opuse: razbunare vs.
onestitate), tocmai pentru a elimina orice pericol de manipulare.
Oricare ar fi însa motivatia informatorului, mai importante sunt
calitatea/adevarul/acuratetea informatiei pe care o furnizeaza. Ca si în cazul

surselor din interior, dezavantajul informatorilor utili/eficienti se refera tot la
imposibilitatea citarii lor. Pentru ca, cel mai adesea, ei fac parte din categoria
surselor neconventionale . [Vd. Cristian Florin Popescu, 2002].

Sursa ostila este, de re gula, persoana tinta a investigarii. În timpul
interviului tinta, pozitia corecta a jurnalistului consta nu în a adopta
tonul/pozitia procurorului, si nici indignarea ("opiniei publice"), ci în
adoptarea acelei atitudini care sa favorizeze informarea (circ ulatia
informatiilor). Chiar si în acest moment al investigarii, jurnalistul colecteaza
informatii.

Redactarea textului de investigare.
Coerenta, consistenta si claritatea , iata calitatile principale pe care
trebuie sa le atinga acest tip de text.
Coerenta si consistenta înseamna aranjarea marturiilor, informatiilor,
documentelor, dovezilor în concordanta cu unghiul de abordare ales (dat de
tema investigarii) si cu planul textului.
Cu cât chestiunea este mai complexa, cu atât sursele si informatiile
furnizate de acestea sunt mai numeroase. Daca " rezumatul este lead-ul cel
mi comun în hard news – considera Douglas A. Anderson si Bruce D. Ithule
[Contemporary News Reporting , New York, Random House, 1987; 125] – în
textele de aprofundare se pot folosi lead-ul anecdotic , de contrast, chiar si
lead-ul interpelare , ceea ce nu înseamna ca lead-ul rezumat este imposibil
sa apara ."
Dupa care, textul se va dezvolta piramidal, urmarind " firul
povestirii ", întocmai ca o demonstratie ( nu a autorului, ci a
informa tiilor ). Textul nu este o pledoarie (atunci, ar fi un text de opinie: un

comentariu sau un editorial ), nu este expresia indignarii omenesti – de ce,
nu? – întemeiate, pentru ca ar fi un alt text de opinie ( pamflet ).
Textul numit ancheta/Investigative Rep orting este un text de
informare. Asadar, tonul va fi neutru. Informatia, echilibrata.
Nu jurnalistul se exprima, ci faptele comunica.
În loc de orice concluzii ale acestui capitol, vom cita lista întrebarilor
de control realizata de Lynn Z. Bloom [ Fact and Artifact. Writing
Nonfiction , New York, Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1985; 200].
"Gasesc subiectul fascinant? Semnificativ? Va fi semnificativ prin
continut? Sau datorita redactarii? Cine va citi? Oamenii care sunt de acord
cu mine? Care nu s unt de acord? Oamenii receptivi la schimbare? Sau
oamenii interesati ca aceasta stare de lucruri sa ramâna asa cum este? Cât
efort sunt dispus sa depun ca sa scriu despre acest lucru? Merita efortul?
Pot acoperi subiectul în timpul si în spatiul pe care le am? Informatia de
prim -plan ( foreground ) si de context îmi sunt folositoare? Îmi sunt
inaccesibile? Sunt dispus sa -mi asum riscurile scriind despre un subiect
controversat? Am o strategie realista pentru investigarea subiectului? Care,
de exemplu, sunt ce le mai importante puncte si subpuncte? Cine sunt figurile
cheie? Victime? Martori? Eroi? Care va fi strategia mea de investigare? Voi
începe cu ce stiu cel mai bine? Cu ce este mai usor de citit? Cu ce ma
intereseaza mai mult? Cine va fi sursa mea cheie di recta? Cine vor fi sursele
secundare? Unde le gasesc? Cum le voi folosi pentru a -mi asigura cititorii
de onestitatea/corectitudinea mea? Cum voi scrie despre asta? Ca o
prezentare directa a faptelor? Ca o naratiune? Ce voi accentua? Ce voi
selecta? Ce sa i nclud? Ce sa exclud? "
Fie si din amploarea acestei liste, rezulta în ce masura Investigative
Reporting este un demers intelectual lucid, responsabil, curajos si… sceptic.

Resurse: Cristian Florin Popescu, Dictionar explicativ de jurnalism,
relatii publ ice si publicitate , Bucuresti, Ed. Tritonic, 2002.