Extrădarea Forma de Cooperare Judiciară în Materie Penala
=== 10171646a1726308cd362cadfb11c1303c6c7083_671980_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND EXTRĂDAREA
Noțiunea și natura juridică a extrădării
Trăsăturile extrădării
Principiile extrădării
Considerații generale
Principiul legalității
Principiul non bis in idem
Principiul reciprocității
Principiul umanismului
Principiul neextrădării unor categorii de persoane
Principiul dublei incliminări
Principiul refuzului extrădării
Principiul confidențialității
Principiul specialității
CAPITOLUL II EXTRĂDAREA ÎN LEGISLAȚIA ACTUALĂ DIN ROMÂNIA
2.1. Extrădarea pasivă
2.2. Condiții ce trebuie îndeplinite pentru acordarea extrădării passive
2.2.1. Condiții de fond
2.2.2. Condiții de formă
CAPITOLUL III EXTRĂDAREA ACTIVĂ
3.1. Condiții pentru solicitarea extrădării
3.2. Procedura de solicitare a extrădării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
În lupta împotriva fenomenului infracțional, statele sunt obligate să-și acorde asistență juridică reciprocă, cooperând astfel în procesul de descoperire, reținere și condamnare a tuturor celor care au nesocotit în orice mod legea penală.
Este de la sine înțeles că în lupta împotriva criminalității interne și internaționale, rezultatele cele mai bune nu pot fi obținute fără o cooperare deosebită între state. Dezvoltarea relațiilor internaționale pe multiple planuri, în special după primul război mondial, a fost însoțită între altele de o creștere fără precedent a criminalității internaționale.
Imensa luptă împotriva infracționalității reprezintă una dintre preocupările majore ale tuturor statelor și mai presus de orice activitate, o prioritate în raport cu multe alte cerințe pe care socitatea le impune la un moment dat.
Această prezență îngrijorătoare a criminalității în viața internațională a determinat o reacție de solidaritate din partea statelor, conștiente de necesitatea colaborării lor în vederea prevenirii și combaterii acestui fenomen.
Nu de puține ori s-au costatat cazuri în care un infractor, după ce comitea o infracțiune pe teritoriul unui stat se ascundea fugind pe teritoriul altui stat, căutând în acest mod să scape de urmărire sau condamnare ori de executarea pedepsei.
Este evident că, datorită amplorii sale, ariei de răspândire și caracterului său organizat, această criminalitate internațională depășește capacitatea de reacție a statelor, luate izolat și nu poate fi combătută eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor.
Se poate vorbi în această perioadă despre o internaționalizare a crimei prin consumarea ei pe un anumit teritoriu și epuizarea sa pe un alt teritoriu, periclitând astfel nu numai ordinea socială dintr-un singur stat, ci prelungindu-se în mod continuu sau continuat, lezând ordinea de drept a mai multor state. Se impune așadar, o reacție comună a statelor care suportă într-un fel sau altul, aceste urmări negative pe care le produce o atare situație. Observăm astfel, că internaționalizarii crimei trebuie să-i corespundă o internaționalizare a luptei contra fenomenului infracțional.
Dat fiind aceste manifestări interne și internaționale, extrădarea reprezintă o măsură utilă în lupta împotriva fenomenului infracțional. Fără ea nu s-ar putea înfăptui aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialității în cauzele în care făptuitorul a reușit să părăsească teritoriul țării unde a comis infracțiunea. În același timp, nu s-ar putea realiza aplicarea legii penale române în temeiul principiilor personalității și realității legii penale, care au ca fundament calitatea persoanei care a săvârșit infracțiunea (de a fi cetățean român sau apatrid cu domiciliul în România), dar și natura și gravitatea faptei (săvârșirea unei infracțiuni contra statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a produs o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de un cetățean străin sau de un apatrid care nu are domiciliul în România).
Prin natura și finalitatea sa, extrădarea reprezintă un act de asistență judiciară în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi judecat și condamnat pentru infracțiunea comisă sau pentru a-și executa pedeapsa stabilită de instanță.
Dezvoltarea fără precedent a relațiilor internaționale, pe toate planurile, are drept consecință stabilirea unor raporturi juridice cu un element de extraneitate în ceea ce privește combaterea fenomenului infracțional. În condițiile unei lumi globalizate, în care criminalitatea a devenit un fenomen universal, se impune cooperarea penală internațională în vederea creșterii randamentului de minimizare a tuturor actelor antisociale. În lucrările de specialitate se vorbește deja despre „un spațiu european al crimei (eurocrima)”, despre libera circulație a criminalilor și despre „exportul de Mafie”.
De multe ori, efectele infracțiunilor săvârșite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul și asupra altor state. Este posibil ca o infracțiune să fie săvârșită pe teritoriul unui stat dar care este îndreptată împotriva intereselor altui stat. Mai frecvent însă, se întâmplă ca infractorul să comită o infracțiune pe teritoriul țării al cărui cetățean este și apoi, să se sustragă tragerii la răspundere penală, refugiindu-se pe teritoriul altui stat.
Astfel, în țara pe teritoriul căreia s-a săvârșit infracțiunea, infractorul nu poate fi tras la răspundere penală, în lipsă. În țara pe teritoriul căreia se află nu există probe despre săvârșirea infracțiunii și deci există pericolul ca astfel de persoane să scape de consecințele rigorilor juridice.
În afară de acestea, este posibil ca infractorul să fie judecat în țara în care a săvârșit infracțiunea, dar înainte de a începe executarea pedepsei ori după începerea executării acesteia, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat. Apare așadar, situația în care, o hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi pusă în executare. Cum aceste situații se pot ivi în state diferite, problema cooperării internaționale în domeniul luptei contra infracționalității devine o problemă comună.
În prezent, putem spune că extrădarea este o instituție care interesează nu numai dreptul penal și dreptul internațional, ci și dreptul constituțional. Se pornește de la premiza că extrădarea, implicând acordul de voință al statelor între care intervine, este în esență o instituție de drept internațional, și de aceea ea trebuie să-și găsească locul în diferite convenții internaționale sau să fie statornicită în practica relațiilor dintre state. Putem astfel reliefa caracterul interdisciplinar al extrădării .
Nu trebuie să privim extrădarea ca pe o sancțiune juridică; ea este o măsura prin care se poare asigura cu succes executarea unei sancțiuni. În același timp, ea nu trebuie confundată cu expulzarea, care este o măsură de siguranță ce constă în îndepărtarea de pe teritoriul unui stat a unui cetățean străin a cărui ședere prezintă pericol pentru societatea românească.
Interesant, în materia evoluției prevederilor despre extrădare este modificarea relativ recentă a dispozițiilor în materia extrădări, prin posibilitatea extrădării și cetățenilor români, la solicitarea unor state terțe (art. 19 alin. 2 Constituția României). Pâna acum o astfel de reglementare a existat numai între SUA și Anglia. În legislatia noastră principiul neextrădării propriilor cetățeni era prevăzut expressis verbis.
Aplicarea derogării de la principiul neextrădării cetățenilor români se prefigurează a nu fi lipsită de dificultăți. Până în prezent nu este cunoscut nici un caz în care derogarea să fi operat. Convențiile Internaționale la care Romania este parte nu prevăd obligativitatea extrădării propriilor cetățeni, iar în tratatele încheiate cu diferite state în materia extrădării principiul neextrădării cetățenilor români a fost în mod constant și general rezervat.
Totodată preocupările legiuitorului român în vederea armonizării și puneri de acord a legislației noastre cu cea a statelor europene, a apariției Legii nr. 302 din 28 iunie 2004, demonstrează conștientizarea din partea tuturor a importanței existentei unei strânse colaborări între state în vederea prevenirii și combaterii faptelor periculoase pentru ordinea de drept. Legea 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală reprezintă, incontestabil, cea mai completă și modernă reglementare de până acum în acest domeniu în acord cu legislația europeană. Apariția aceastei legi a fost puternic determinată de atitudinea critică europeană, fiind inspirată după modelul statelor membre Uniunii. În acest sens, România a încheiat convenții bilaterale și multilaterale cu o serie de state, prin care se obligă reciprioc sa-și acorde asistență internațională în materie penală.
Fenomenul de globalizare la care asistăm face să crească, din păcate, și sfera faptelor antisociale a căror represiune depășește cu mult sfera de reacție a unui singur stat. De aceea, este imperios necesar ca în lupta împotriva criminalității statele să-și acorde ajutor reciproc.
Această reciprocitate impune puncte de vedere asemănătoare sau chiar identice privind reacția lor în fața criminalității. Nu putem vorbi de ajutor internațional în condițiile în care două state au opinii total diferite privind reacția lor în fața unei fapte agresive.
Perioada pe care o parcurgem reprezintă una dintre epocile istorice care pot marca evoluția și dezvoltarea pe toate planurile a țării noastre. Procesul de integrare în Uniunea Europeana este unul meticulos, care necesită o atenție deosebită în coordonarea tuturor sectoarelor vieții sociale.
În această perioadă este de preferat ca legislația noastră, în domeniul represiunii penale, să corespundă cât mai mult cerințelor Uniunii Europene. Extrădarea, căci ea face obiectul acestei lucrări, este prezentă în toate legislațiile țărilor membre din Uniunea Europeană. De asemenea, ea este prezentă în legislațiile tuturor țărilor care înțeleg pericolul neputinței în fața criminalității internaționale.
Sectorul juridic este poate cel mai pretențios domeniu al vieții sociale, care nu de puține ori a ridicat probleme în plan internațional privind România. Punerea de acord sau armonizarea gândirii juridice este, la ora actuală, un element care suscită o deosebită atenție și preocupare din partea persoanelor vizate.
Este bine știut, că în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial întreaga omenire a asistat la un proces de extindere a infracționalității și în special a celei transfrontaliere. Au luat amploare manifestări criminale de natură diferită care prezentau un pericol evident pentru întreaga omenire.
Statele lumii, care garantau drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor și cetățenilor, care apărau persoana cu toate atributele sale – viața, intergritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc., s-au văzut în fața unui pericol nebănuit până atunci. Astfel, apare necesară și pe deplin utilă o colaborare strânsă între toate statele lumii, cu atât mai mult cu cât infratorii sunt din ce în ce mai dotați cu mijloace moderne de comitere a faptelor penale și în același timp s-au creeat rețele criminale formate din membri care se află în state diferite.
Identitatea instrumentelor juridice de luptă împotriva criminalității pe plan internațional sporește cu mult modalitatea de reacție a statelor în fața pericolului. Asemănarea instituțiilor presupune o punere de acord din punct de vedere juridic dar și politic, astfel încât să asistăm la apariția unui sistem juridic unitar la nivel continental, și de ce nu și la unul mondial.
Din acest punct de vedere, Romania face eforturi deosebite pentru a putea avea un sistem de reguli juridice bine stabilite, închegate, care să se bucure de o puternică stabilitate în timp și care să corespundă exigențelor internaționale. Desigur că, această transformare a sistemului juridic nu este ușor de realizat în condițiile unei pluralități de opinii, dar multitudinea de legi apărute după evenimentele din 1989 și repeziciunea cu care ele se modifică reliefează preocuparea legislativului român în domeniul armonizării gândirii juridice românești cu cea europeană și mondială.
În procesul integrarii europene, domeniul juridic are un rol primordial sub forma adoptării unor instituții comune în scopul dobândirii unei reacții cât mai puternice în fața unor situații care pun în pericol valorile sociale ocrotite atât pe plan intern cât și pe plan internațional.
Putem vorbi astfel, despre existența unei societăți internaționale, guvernată de reguli și norme la care statele membre au aderat. Această societate internațională a impus elaborarea unor noi conduite sau adaptarea celor deja existente, realizându-se o codificare la nivelul domeniilor de maxim interes.
Perioada pe care o parcurgem este marcată de cea mai dinamică dezvoltare a doctrinei, determinate de evoluția vieții și a societății internaționale. Astfel, elementele vechi sunt înlocuite de altele noi, sau sunt adaptate la noile cerințe ale vieții sociale, apar noi curente determinate de apariția unor valori și relații sociale, sau asistăm la o combinație de elemente impusă de interesele fiecărui stat participant la viața internațională.
Procesul de integrare europeană a țării noastre a impus și revizuirea cadrului legal privind cooperarea internațională împotriva criminalității, astfel încât în momentul aderării României la Uniunea Europeană, legislația națională să fie pusă de acord cu cea comunitară. Perfecționarea cadrului legal ce reglementează cooperarea internațională în materie penală reprezintă o componentă importantă a negocierilor de aderare a Romaniei la Uniunea Europeană, avându-se în vedere obiectivul creării unui spațiu comun de justiție și de securitate.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND EXTRĂDAREA
Noțiunea și natura juridică a extrădării
Extrădarea a apărut pe fondul nevoilor monarhiilor absolute de a-și păstra și consolida autoritatea, dar, în decursul timpului, a evoluat odată cu evoluția de ansamblu a instituției cooperării judiciare, devenind în zilele noastre una din cele mai eficiente forme de luptă împotriva criminalității transnaționale la nivel mondial.
Având în vedere importanța sa, instituția extrădării s-a bucurat de o atenție specială din partea guvernelor statelor lumii, iar doctrina a definit-o în modalități asemănătoare cu unele diferențe determinate de evoluția societății.
Cesare Beccaria în lucrarea sa Despre infracțiuni și pedepse, publicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, accepta pedepsirea tuturor infractorilor, dar avea rezerve față de eventuala lor extrădare. Rezervele sale erau justificate de cruzimea unor pedepse care se aplicau în unele state sau de disproporția vădită dintre fapta săvârșită și pedeapsa aplicată.
Contrar acestor teorii, profesorul Enrico Ferri aprecia importanța instituției extrădării și o definește în modalitatea următoare: „extrădarea (traditio) care este un institut de drept penal internațional și în același timp de drept penal intern, privind mai des acuzați, și consistă în consemnarea Statului, care cere, a unui individ, care să fie imputat de un delict comis pe teritoriul acelui Stat, pentru ca să poată fi judecat în acel Stat.”
Doctrina română a abordat cu perseverență această instituție definind-o în diferite moduri în funcție de evoluția legislației interne și dispozițiile instrumentelor juridice internaționale, bilaterale, încheiate de România cu alte state ale lumii.
Definind instituția extrădării, profesorul loan I. Tanoviceanu aprecia că aceasta reprezintă „predarea unui individ acuzat sau condamnat pentru o infracțiune de către un stat altui stat pentru a-i aplica legea sa penal.
Referindu-se la importanța și definirea instituției extrădării, Vespasian Pella aprecia că „Instituția extrădărei apare ca un început de solidaritate internațională, solidaritate izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei națiuni de a preda pe răufăcători justiției statului a cărui ordine publică a fost tulburată”
Într-o opinie recentă, extrădarea este definită ca fiind un act de asistență juridică prin care un stat pe teritoriul căruia s-a refugiat un inculpat sau un condamnat, care nu este cetățean al statului solicitat, îl predă pe acesta, la cererea statului în drept a-l urmări penal, a-l judeca sau supune la executarea condamnării.
După cum se observă, numeroși autori din domeniul dreptului penal, au definit extrădarea în diferite modalități, cu multe elemente comune determinate în special de evoluția juridică a instituției. între aceste definiții există o serie de deosebiri care însă nu sunt prea importante, importante fiind abordările realizate în acord cu prevederile legale care reglementau instituția extrădării în diferite perioade.
Așadar putem considera că extrădarea este o instituție cu o importanță deosebită în aplicarea principiilor teritorialității, personalității, realității și universalității legii penale române, scopul final fiind acela de prevenire și combatere a criminalității transfrontaliere, prin pedepsirea infractorilor. Foarte important este că toate țările Europei și marea majoritate a țărilor lumii au înțeles importanța acestei instituții în lupta împotriva criminalității la nivel mondial, acționând pentru traducerea în practică a acesteia, prin adoptarea unei legislații corespunzătoare.
În legislația română, instituția extrădării este prevăzută expres în art. 19 din Constituția României, art. 14 C.pen. și Titlul II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, precizăm că în practica judiciară, normele juridice interne referitoare la extrădare sunt completate de dispozițiile instrumentelor juridice internaționale la care România este parte.
Regula generală instituită prin dispozițiile legii speciale române este aceea că pot fi extrădate din România, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranță, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanței penale în statul solicitant
Potrivit dispozițiilor Constituției României, ordinea de preferință diferă în funcție de calitatea pe care o are persoana extrădabilă, respectiv cetățean român sau cetățean străin ori apatrid.
În ceea ce privește cetățenii români, regula generală instituită prin dispozițiile art. 19 alin. (1) din Constituția României este aceea că cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
Cu toate acestea, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Constituție, prin derogare de la dispozițiile menționate, cetățeanul român poate fi extrădat din România în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
Astfel, calitatea de cetățean român, solicitant de azil sau beneficiar al statutului de refugiat ori al protecției subsidiare în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. În cazul în care această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare și data convenită pentru predare, se va pronunța o nouă hotărâre în cauză.
În ceea ce privește cetățenii străini și apatrizii, în Constituție se prevede că aceste categorii pot fi extrădate din România numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.
Fără a face distincție între calitatea pe care o are persoana extrădabilă în raport cu statul român, Codul penal român prevede o altă ordine de preferință în acordarea extrădării, respectiv tratatul internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în ambele situații, cu respectarea dispozițiilor legii interne
Trăsăturile extrădării
Așa cum se susține și în doctrină, „extrădarea este deci, sub raportul finalității sale, un act de reciprocă asistență judiciară internațională. Această asistență reciprocă se poate asigura fie pe cale contractuală (prin convențiune), fie pe cale legislativă (prin legi, reglementând extradițiunea), fie pe cale de simplă atitudine curtenitoare și reciprocitate extra-contractuală.
Din cele menționate, se desprind următoarele trăsături care pun în lumină aspectele specifice ale instituției extrădării:
act de suveranitate intervenit în relațiile dintre două state;
act jurisdicțional solicitat și acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal;
act de asistență juridică internațională.
Extrădarea, „după cum se poate vedea, este de două feluri: extrădarea infractorului, în vederea judecării lui în statul unde a săvârșit infracțiunea și extrădarea condamnatului, în vederea executării pedepsei în statul unde a fost condamnat.
Așa cum s-a apreciat și în doctrină, „extrădarea are astfel o natură juridică mixtă. Ea nu este un simplu act de asistență juridică, ci este în același timp un act de suveranitate și un act jurisdicțional”.
Sub raportul finalității sale, extrădarea este un act de reciprocă asistență juridică internațională și poate fi acordată numai în baza unei convenții internaționale, sau în condiții de reciprocitate.
Extrădarea este un act bilateral, deoarece implică cererea de extrădare din partea unui stat (solicitant) și predarea infractorului de către statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază (solicitat).
Fiind o instituție juridică, extrădarea are și un pronunțat conținut politic, întrucât ea se realizează pe baza voinței liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea și independența lor.
Extrădarea este o instituție ce este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenții bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie.
Principiile extrădării
Considerații generale
În doctrina română, referitor la principiile fundamentale ale dreptului penal, se susține că: „după cum reiese și din denumirea lor, prin principii de bază sau fundamentale se înțeleg ideile sau orientările care călăuzesc și străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracțiunilor prin mijloace de drept penal”.
În același timp, „principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice definitorii pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului. Sunt reguli de drept care se oglindesc în toate normele și instituțiile care alcătuiesc ramura de drept în care acționează”.
Totodată, „principiile de bază sau fundamentale nu trebuie confundate cu alte principii, anume cu principiile speciale ale dreptului penal care privesc un câmp mai restrâns de probleme; bunăoară se consideră principii speciale principiile care se referă la aplicarea legii penale în spațiu sau în timp (principiul teritorialității, principiul aplicării legii penale în vigoare), cele care se referă la infracțiune (principiul incriminării faptelor care prezintă un pericol social deosebit), cele care se referă la pedeapsă (principiul individualizării pedepsei) și altele.”.
Așadar, putem aprecia că, luând în calcul principiile fundamentale ale dreptului penal, principiile extrădării ca instituție a dreptului penal pot fi denumite principii speciale, în timp ce, dacă avem în vedere instituția extrădării în complexitatea ei, principiile pot fi definite ca fiind de bază sau chiar fundamentale.
Principiile speciale (fundamentale, de bază) ale extrădării se pot clasifica după mai multe criterii și anume:
în funcție de modul în care sunt menționate în lege, principiile pot fi: menționate expres în textul legii (Constituție, Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr. 302/2004, convenții și tratate internaționale – cum sunt principiile – non bis in idem, reciprocității, confidențialității etc.); menționate tacit – existența acestora deducându-se din interpretarea normelor juridice respective (legalității, umanismului etc.).
în funcție de puterea lor juridică, acestea sunt: absolute (de la care nu există niciun fel de derogare, cum este cazul principiului legalității); relative (care presupune o serie de excepții (cum este principiul neextrădării propriilor cetățeni).
în funcție de condiția la care se referă, acestea pot fi: referitoare la persoană (principiul neextrădării propriilor cetățeni); referitoare la faptele pentru care se cere extrădarea (principiul neextrădării cetățenilor pentru infracțiuni politice, militare); referitoare la pedeapsă (principiul umanismului – nu se va admite extrădarea, dacă statul solicitant va aplica pedeapsa capitală, sau va supune extrădatul la un tratament inuman sau degradant); referitoare la procedură (principiul non bis in idem).
După cum sunt sau nu comune și altor instituții de drept penal, acestea pot fi: specifice extrădării (principiul dublei incriminări); comune și altor instituții de drept penal (legalitatea, umanismul).
După importanța lor, acestea pot fi: principale (dubla incriminare, reciprocitatea); secundare (refuzul extrădării).
După natura legii în care sunt prevăzute, pot fi: prevăzute în Constituție (neextrădarea cetățenilor români); prevăzute în Codul penal (principiul reciprocității); prevăzute în legi speciale (principiul dublei incriminări).
În continuare vom proceda la o examinare succintă a fiecăruia din principiile menționate mai sus.
Principiul legalității
În doctrina noastră s-a apreciat că: „în domeniul dreptului penal, principiul legalității exprimă regula că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalități: trebuie să se desfășoare pe baza legii și în strictă conformitate cu legea. Aceasta înseamnă că atât conduita pretinsă membrilor societății (fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată) cât și sancțiunea la care aceștia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancțiunilor) să se facă în deplină conformitate cu legea”
Datorită importanței sale, în decursul timpului, acest principiu este prezent în majoritatea instrumentelor internaționale cum sunt: „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” – 1789, unde se arată că: „nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior infracțiunii și legal aplicate”, „Declarația universală a drepturilor omului" – 1948, „Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice” – 1966, „Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ” — 1950.
Acest principiu este caracteristic dreptului penal, dar și instituției extrădării, și constă în necesitatea respectării întregii proceduri specificate în lege sau alte instrumente internaționale ratificate sau adoptate de România. Nerespectarea prevederilor legale va conduce implicit la declararea nulității actelor procesuale încheiate. Acest principiu are un caracter absolut, deoarece nu cunoaște niciun fel de derogare sau excepții.
Deci în domeniul extrădării, principiul legalității exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalității adoptată de către statele lumii, trebuie să se desfășoare numai în strictă conformitate cu prevederile legii (interne și a convențiilor internaționale).
Respectarea acestui principiu reprezintă o garanție a respectării libertății persoanei împotriva oricăror forme de abuz din partea autorităților judiciare și o garanție că legea se va aplica numai pe timpul cât aceasta este în vigoare.
Principiul non bis in idem
Principiul „non bis in idem” este prevăzut expres într-o serie de convenții și tratate internaționale, precum și în legislația internă.
Art. 9 din Convenția europeană de extrădare, intitulat sugestiv „ non bis in idem ” prevede că: „extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autoritățile competente ale părții solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este cerută. Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autoritățile competente ale părții solicitate au hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru aceeași faptă sau aceleași fapte”.
De asemenea, capitolul 3 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen este intitulat „aplicarea principiului non bis in idem”.
În Legea nr. 302/2004, republicată, acest principiu este consacrat în art. 8.
Importanța acestui principiu a determinat prevederea și în alte instrumente internaționale, dintre care amintim următoarele:
Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem – 1986;
Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală – Strasbourg, 1972;
Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive – Haga, 1970;
Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Doctrina română a subliniat faptul că regula non bis in idem impune, în primul rând, ca nimeni să nu fie pedepsit de două ori pentru același fapt; deci persoana care ar fi urmărită în țară poate dovedi că a fost judecată în țară străină și că a fost achitată, sau că a executat pedeapsa la care a fost condamnată.
În acest caz, trebuie să se țină seama de autoritatea lucrului judecat, rezultând din hotărârea străină, fie pentru a se înceta orice urmărire, fie pentru a se deduce din pedeapsa ce se va pronunța de instanțele din țară, pedeapsa care s-a executat în străinătate (aceasta în cazurile când, conform legii țării, faptul penal trebuie să fie rejudecat”.
În temeiul celor expuse mai sus, a normelor legale în vigoare, principiul non bis in idem poate fi definit ca reprezentând acea regulă de drept, conform căreia extrădarea va fi refuzată atunci când persoana în cauză a mai fost judecată pentru aceeași faptă și printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, sau dacă pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate.
În temeiul normelor legale în vigoare, principiul non bis in idem poate fi definit ca reprezentând acea regulă de drept, conform căreia extrădarea va fi refuzată atunci când persoana în cauză a mai fost judecată pentru aceeași faptă și printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, sau dacă pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate.
Astfel, în baza acestui principiu, oricare stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de două ori pentru aceeași sau aceleași fapte, sau de a obliga o persoană să execute de două ori o sancțiune pentru aceeași faptă.
Potrivit legii, de la regula generală, există și următoarele excepții:
când asistența este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României;
în cazul în care un tratat internațional la care România este parte conține dispoziții mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem
Se impune a menționa că principiul non bis in idem este un principiu incident instituției extrădării, fiind însă specific tuturor formelor de cooperare judiciară internațională în materie penală.
Principiul reciprocității
Acest principiu este menționat expres în Convenția europeană de extrădare, în alte instrumente internaționale la care România este parte, în Constituția României, Codul penal și Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 1 din Convenția europeană de extrădare, intitulat „obligația de a extrăda” prevede că: „părțile contractante se angajează să-și predea reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante”.
Potrivit prevederilor art. 19 alin. (2) din Constituția României, „cetățenii români pot fi extrădați (…) pe bază de reciprocitate”.
Codul penal prevede la art. 14 posibilitatea extrădării cetățenilor români „pe bază de reciprocitate”.
Extrădarea pe bază de reciprocitate este prevăzută și în legea cadru, unde la art. 6, intitulat „asigurarea de reciprocitate”, se arată că: „în cazul în care statul român formulează o cerere în condițiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaționale, asigurarea reciprocității va fi dată de către ministrul justiției, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorității judiciare române competente”.
După cum observăm, potrivit acestui principiu, părțile contractante (cele care au ratificat Convenția europeană de extrădare) au obligația de a-și preda reciproc, persoanele care sunt urmărite pentru săvârșirea unei infracțiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță.
Reciprocitatea reprezintă regula potrivit căreia, în situația inexistenței unei convenții sau unui alt instrument bilateral sau internațional, ori a unor prevederi în legislația internă, care să reglementeze instituția extrădării (sau chiar în situația existenței acestora), un stat predă unui alt stat persoana solicitată cu asigurarea reciprocității din partea statului care a primit persoana extrădabilă.
Prin asigurarea de reciprocitate (în cazul României), ministrul justiției dă asigurări în numele României că într-o situație asemănătoare România va proceda identic (asigurând executarea cererii de extrădare).
Examinarea acestui principiu conduce la concluzia că acesta are un caracter absolut de la care nu se poate deroga.
Ca și în cazul principiului non bis in idem, acest principiu este specific tuturor formelor de cooperare judiciară internațională în materie penală, inclusiv a extrădării.
Principiul umanismului
Acest principiu nu este prevăzut în mod expres în convenții internaționale sau legi interne, însă el poate fi identificat prin interpretarea art. 11 din Convenție europeană de extrădare și în art. 21 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Principiul este menționat și în alte documente internaționale ca: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – art. 7, Declarația universală a drepturilor omului – art. 5, Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. 10, Convenția europeană a drepturilor omului – art. 3, Convenția privind transferarea persoanelor condamnate.
Acest principiu reprezintă regula de drept, conform căreia, întreaga activitate privind extrădarea se desfășoară pornind de la interesele fundamentale ale omului.
În baza acestui principiu, România poate refuza executarea unei cereri de extrădare, dacă există indicii că viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol.
În situația în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu se va acorda, decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român, că, în caz de condamnare, pedeapsa capitală nu se va executa, urmând a fi comutată (art. 27 din legea specială).
În acest sens, în doctrina recentă s-a susținut argumentat faptul că: „este inadmisibil ca dându-se curs cererii de extrădare să se cauzeze suferințe fizice sau să se înjosească persoana infractorului sau, ceea ce este și mai rău, să se admită o asemenea cerere în situația clară a unui tratament inuman, degradant sau letal în statul solicitant (Pedeapsa capitală – dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată)”.
O altă expresie a umanismului în procedura extrădării este reprezentată și de refuzul României de a acorda extrădarea în situațiile în care persoana supusă procedurii ar urma să fie judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de protecție a drepturilor la apărare sau de un tribunal instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută pentru executarea unei pedepse pronunțate de un asemenea tribunal.
Tot în baza acestui principiu, extrădarea nu se va acorda în situația în care, potrivit legislației ambelor state, acțiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar acea persoană se opune extrădării.
De asemenea, România nu va acorda extrădarea atunci când există motive serioase să se creadă că aceasta este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social, sau atunci când situația persoanei riscă să se agraveze din cauza unuia din motivele arătate mai sus.
Cu toate că principiul umanismului nu este prevăzut expres de lege (ca și denumire marginală, cum este cazul altor principii), existența și funcționalitatea sa este unanim recunoscută, fiind caracteristic tuturor legislațiilor din statele ce regimuri democratice recunoscute, cu accent desigur pe cele din Europa.
În același timp, menționăm că principiul umanismului este un principiu fundamental al dreptului penal, nefiind specific instituției extrădării sau altor forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.
Principiul neextrădării unor categorii de persoane
Categoriile de persoane care intră sub incidența principiului sunt: propriii cetățeni, propriii justițiabili și azilanții politici.
.Neextrădarea propriilor cetățeni
Acest principiu este menționat expres în art. 6 din Convenția europeană de extrădare, unde se stipulează că „orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanților săi”, precum și în alte instrumente internaționale încheiate de România. Legislația internă a României face referiri la acest principiu în cadrul art. 19 alin. (1) din Constituția României (cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România) și art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, unde se precizează că nu pot fi extrădați din România cetățenii români, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 din lege.
Acest principiu stabilește regula conform căreia, propriii cetățeni nu pot fi extrădați, datorită legăturii care există între cetățean și stat.
În dreptul internațional, multă vreme a dominat principiul potrivit căruia extrădarea se acorda numai în legătură cu un cetățean străin statului solicitat, propriul cetățean fiind exclus de la o asemenea procedură. Se găsesc asemenea prevederi chiar și în convențiile bilaterale de extrădare încheiate de România la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, care vor fi examinate ulterior.
Avem aici în vedere art. 5 din Convenția de extrădare dintre România și Italia, unde se preciza că: „în nici un cas și pentru nici un motiv înaltele Părți contractante nu vor fi ținute în a-și preda pe naționalii lor în afară de urmăririle ce sunt a se face contra-le în țara lor, conform cu legile în vigoare”.
Dispoziții identice apar în toate convențiile bilaterale de extrădare încheiate de România în acea perioadă.. În doctrină s-a susținut că: „pentru justificarea principiului neextrădării propriilor cetățeni s-a avut în vedere conținutul conceptului de cetățenie (cetățeanul are o serie de drepturi printre care și cel de a se afla pe teritoriul statului al cărui cetățean este și de a beneficia de protecția legilor acestuia; dreptul statului derivând din suveranitatea puterii sale, de a constrânge prin propriile sale mijloace, în conformitate cu propriile sale legi, pe proprii cetățeni). Și modul în care este conceput principiul personalității legii penale, motivele pentru care statul are competența principală de tragere la răspundere penală a propriilor cetățeni fiind și motivele pentru care aceștia nu pot fi extrădați”.
De asemenea, „criticile aduse principiului neextrădării propriilor cetățeni pornesc de la consecințele ce decurg din aplicarea acestui principiu și anume: împiedicarea judecării făptuitorului la locul săvârșirii faptei împiedică și înfăptuirea justiție în statul pe teritoriul căruia s-a comis infracțiunea; diluarea efectului preventiv-educativ al pedepsei; evitarea tragerii la răspundere penală în unele cazuri de impunitate stabilite de statul al cărui cetățean este infractorul; restrângerea sferei de cooperare a statelor în lupta împotriva criminalității”
Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, și, în special, după adoptarea Convenției europene de extrădare, statele (în special cele europene) au început să acorde extrădarea propriilor cetățeni în special în baza reciprocității și cu întrunirea unor condiții stricte.
În acord cu noile orientări europene, Constituția României (prin modificările aduse prin legea de revizuire) prevede ca o derogare de la regula generală și posibilitatea extrădării cetățenilor români, în baza convențiilor internaționale, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
Apărută „ca o necesitate în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană extrădare propriilor cetățeni către âări care împărtășec aceleași valori democratice și respectă drepturile fundamentale ale omului, a fost reglementată, ca excepție, în legea de revizuire a Constituției”.
Din examinarea realizată mai sus, se desprinde concluzia că neextrădarea propriilor cetățeni este un principiu expres prevăzut în convenții internaționale și legi interne, având un caracter relativ și fiind specific extrădării.
Neextrădarea propriilor justițiabili
Această regulă este prevăzută în convenții și tratate încheiate de România cu diferite state precum și în art. 22 din Legea nr. 302/2004.
Acest principiu stabilește regula conform căreia, proprii justițiabili nu pot fi extrădați, deoarece statul solicitat are prioritate, întrucât la momentul transmiterii cererii, aceștia fac deja obiectul unui proces penal în România.
În cazul în care persoana solicitată a săvârșit o infracțiune pe teritoriul statului solicitat, urmează să fie judecat cu prioritate potrivit principiului teritorialității legii penale.
Persoana în cauză nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar în caz de condamnare după ce va executa pedeapsa.
Neextrădarea azilanților politici
Această regulă este menționată în art. 18 alin. (2) din Constituția României unde se arată că „dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte” și în art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.
În doctrină, s-a subliniat faptul că: „azilul este o măsură de protecție care se acordă azilantului sau urmează să se acorde solicitantului de azil”.
Același autor apreciază că: „acordarea azilului are drept rezultat acordarea dreptului de azil cu toate consecințele referitoare la conținutul acestuia”.
Solicitanții de azil pot fi străinii (cetățeni străini sau apatrizi) care „în țara lor de origine sunt supuși la persecuții pentru activitățile lor politice, democratice sau umanitare și care se refugiază pe teritoriul unui alt stat”
Unii autori apreciază că azilul poate fi politic, teritorial sau chiar diplomatic. Majoritatea statelor nu recunosc azilul diplomatic, pe motivul că acesta ar aduce atingere suveranității, cu toate că a fost practicat între statele latino-americane, pe bază de cutumă sau convenții internaționale. Astfel, prin Convenția de la Havana din 1928 și Convenția de la Caracas din 1954 se prevede posibilitatea ca statele respective să acorde refugiu în localurile ambasadelor lor din străinătate unor cetățeni ai statului de reședință persecutați pentru activități politice. In dreptul internațional nu este recunoscută această formă de azil.
Având în vedere cele expuse mai sus, apreciem că azilul poate fi:
teritorial – atunci când se acordă unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuții politice exercitate asupra acesteia în propriul stat;
diplomatic – când se referă la primirea și protecția acordată în locațiile ambasadelor străine, a unor cetățeni ai statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetățeni urmăriți de propriile autorități, ori a căror viață este în pericol din cauza unor evenimente interne excepționale;
protecția diplomatică – reprezintă protecția pe care un stat o acordă cetățenilor săi aflați în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autoritățile locale.
De reținut este faptul că acest principiu este absolut, legea neprevăzând niciun fel de excepții. Totodată constatăm că, în mod greșit, actuala legislație conferă drepturi mai mari azilanților decât propriilor cetățeni în ceea ce privește extrădarea, în sensul că în timp ce cetățenii români pot fi extrădați (în anumite condiții), cei care au obținut azil în România nu pot fi extrădați.
Principiul dublei incliminări
Această regulă este precizată în mod expres în Convenția europeană de extrădare, în alte instrumente internaționale ratificate de România, precum și în Legea nr. 302/2004.
Astfel, art. 2 parag. 1 din Convenția europeană de extrădare prevede că: „vor da loc la extrădare faptele pedepsite de legile părții solicitante și ale părții solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părții solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranță sancțiunea pronunțată va trebui să fie de o durată de cel puțin 4 luni” .
Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede că: „extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracțiune atât în legea statului solicitant, cât și de legea română”.
Așadar, dubla incriminare reprezintă regula de drept conform căreia, pentru a se acorda extrădarea, fapta care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată ca infracțiune în legislația ambelor state.
Potrivit legii, prin derogare de la regula generală, extrădarea poate fi acordată și dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerința dublei incriminări printr-o convenție internațională la care România este parte. Diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță, dacă prin convenția internațională sau, în lipsa acesteia, prin declarație de reciprocitate, nu se prevede altfel.
Așadar, legiuitorul a admis că extrădarea poate avea loc și dacă nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, în sensul că fapta în cauză nu este prevăzută ca infracțiune în legea română.
Principiul dublei incriminări este prevăzut expres în legile care au ca obiect extrădarea, are un caracter relativ și este specific extrădării, precum și altor forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.
Principiul refuzului extrădării
Principiul refuzului extrădării este prevăzut în Convenția europeană de extrădare, în alte convenții și tratate, precum și în Legea nr. 302/2004.
Acest principiu reprezintă regula de drept conform căreia extrădarea poate fi refuzată în mod obligatoriu sau opțional dacă se constată neîndeplinirea unor condiții prevăzute de lege.
Principiul confidențialității
Acest principiu este prevăzut în mod expres în art. 9 din Legea nr. 302/2004, unde se arată că statul român are obligația de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant, confidențialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de lege și a actelor anexate acestora. în cazul în care condiția păstrării confidențialității nu ar putea fi asigurată, statul român va înștiința statul străin, care va decide.
Cu toate că nu este menționat expres, principiul confidențialității apare și în alte instrumente internaționale ratificate de România.
Principiul confidențialității reprezintă regula de drept conform căreia, în cadrul procedurii extrădării, în scopul realizării obiectului acesteia, în anumite situații, se impune păstrarea confidențialității de către organele judiciare și alte instituții.
Potrivit legii, în cazul în care statul român nu poate asigura confidențialitatea unor activități, va încunoștința statul solicitant care va decide conform intereselor sale.
Cu toate că în lege nu se menționează expres, credem că păstrarea confidențialității trebuie solicitată pentru fiecare caz în parte de către statul solicitant, odată cu cererea de extrădare.
Păstrarea confidențialității se impune în mod special în faza de urmărire, identificare și prindere a persoanei căutate sau de executare a pedepsei, și mai puțin în faza de judecată.
Principiul specialității
Principiul specialității este prevăzut în mod expres atât într-o serie de documente internaționale cum este Convenția europeană de extrădare1) (precum și alte tratate și convenții), cât și în Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. 14 din Convenția europeană de extrădare, „persoana care va fi predată, nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea”. De la regula generală, menționată mai sus, există și două excepții, și anume:
când statul care a predat persoana în cauză consimte;
când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părții căreia îi fusese predată ori dacă s-a înapoiat acolo după ce la părăsit.
Art. 74 din Legea nr. 302/2004 reia prevederile menționate în Convenție, aducând și o serie de precizări pentru autoritățile române.
Principiul specialității reprezintă regula de drept conform căreia persoana extrădată nu va fi urmărită, judecată, deținută în vederea executării unei pedepse sau supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru fapte comise anterior predării (altele decât cele care au motivat predarea). în situația în care calificarea dată faptei se modifică în cursul procedurii, persoana extrădată va fi urmărită sau judecată numai dacă infracțiunea recalificată îngăduie extrădarea.
Analiza textului ne conduce la concluzia existentei a două posibilități distincte, și anume:
persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi urmărită, judecată, deținută în vederea executării unei pedepse sau supusă unor alte restricții a libertăților sale individuale, pentru orice fapt comis anterior predării, altul decât cel pentru care s-a motivat și solicitat extrădarea;
când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care infracțiunea recalificată ar îngădui extrădarea.
Acest principiu, presupune și existența unor excepții, și anume:
statul român care predă persoana consimte, în baza îndeplinirii condițiilor de extrădare de către infracțiunea pentru care se cere consimțământul;
persoana extrădată nu a părăsit în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă teritoriul statului căruia i-a fost predată, deși a avut posibilitatea să o facă;
dacă s-a înapoiat în țară după ce inițial a părăsit-o.
Cele examinate mai sus, scot în evidență faptul că principiul specialității are atât un caracter restrictiv cât și unul relativ. Principiul specialității „este destinat să garanteze respectarea drepturilor persoanei extrădatului, prin respectarea întocmai a condițiilor în care extrădarea a fost acordată, și să împiedice eludarea normelor privind extrădarea, prin judecarea extrădatului și pentru
CAPITOLUL II
EXTRĂDAREA ÎN LEGISLAȚIA ACTUALĂ DIN ROMÂNIA
Instituția extrădării în dreptul român a evoluat în timp, cunoscând la momentul actual o reglementare distinctă, în acord cu cerințele dreptului modem adoptat la nivelul Europei și a altor state cu regimuri democratice recunoscute.
În cele ce urmează voi încerca examinarea acestei instituții prin prisma legislației în vigoare, cu trimitere la doctrina și jurisprudența română și europeană, acolo unde este cazul.
În legislația actuală a României, extrădarea este reglementată în dispozițiile Titlului II art. 18-83 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere importanța și totodată complexitatea acestei forme de cooperare judiciară internațională în materie penală, legiuitorul român a reglementat-o într-un titlul separat, în două capitole distincte, în funcție de calitatea statului român.
Astfel, în primul capitol sunt prevăzute unele norme prin care se reglementează extrădarea pasivă, respectiv când statul român este stat solicitat, iar în cel de-al doilea capitol sunt prevăzute dispoziții care reglementează extrădarea activă, respectiv când statul român are calitatea de stat solicitant.
2.1. Extrădarea pașivă
Extrădarea pasivă presupune predarea de către statul român la cererea unui alt stat, a persoanelor aflate pe teritoriul României, care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru comiterea unei infracțiuni (sau mai multe), ori sunt căutate pentru executarea unei pedepse, a unei măsuri de siguranță sau a altei hotărâri pronunțate de o instanță de judecată din statul solicitant
Condiții ce trebuie îndeplnite pentru extrădarea pasivă
Condițiile de fond ale extrădării au fost identificare și examinate în literatura de specialitate încă de la începutul secolului trecut.
Astfel, la momentul respectiv, se aprecia că: „în principiu, extrădarea se admite mai de toate țările, însă trebuie a releva următoarele derogațiuni, sau, mai bine zis, condițiuni. Extrădarea se poate aplica la un individ de națiune care cere, căreia i se cere extrădarea, sau, în fine, la un individ al altei națiuni. în primul și al treilea caz, se admite fără nicio îndoială extrădarea).
Încă din perioada interbelică, doctrina română, referindu-se la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea extrădării, a susținut că acestea sunt de fond și de formă.
Analizele și observațiile prezentate mai sus rămân de actualitate și astăzi, ele fiind menționate în Constituția României, Codul penal și Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, Constituția României prevede la art 19 alin. (3) că: „cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate”.
În Codul penal român, la art. 14 se prevede că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată „în temeiul unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii”.
Legea specială, prevede la art. 4 alin. (1) că: „Prezenta lege se aplică în baza și pentru executarea normelor, interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaționale la care România este parte, pe care le completează în situații nereglementate”.
Așadar, cele trei acte normative care reglementează aspectele generale privind extrădarea, stabilesc preeminența dreptului internațional în domeniul extrădării.
În baza aprecierilor și examinărilor realizate în literatura de specialitate, în acord cu prevederile legislației în vigoare, putem aprecia că extrădarea este supusă celor două condiții esențiale, și anume de fond și formă.
2.2.1. Condiții de fond
Potrivit doctrinei din perioada interbelică, în referire la condițiile de fond ale extrădării, „în principiu, extrădarea se admite mai de toate țările, însă trebuie a releva următoarele derogațiuni, sau, mai bine zis, condițiuni. Extrădarea se poate aplica la un individ de națiune care cere, căreia i se cere extrădarea, sau, în fine, la un individ al altei națiuni. în primul și al treilea caz, se admite fară nici o îndoială extrădarea; cât despre extrădarea naționalului țării căreia se cere extrădarea, în general ea nu este admisă în dreptul internațional”.
Deși analiza autorului este realizată în baza legislației existente la începutul secolului trecut, trebuie menționat că refuzul extrădării propriilor cetățeni, era criticat de o parte importantă a specialiștilor în domeniu.
Un alt autor aprecia că din examinarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 302/2004, Titlul II, Capitolul I, rezultă că pentru a opera extrădarea din România la solicitarea statului străin, se cer a fi întrunite mai multe condiții care vizează persoana supusă extrădării; faptele săvârșite; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă sau pedeapsa care a fost aplicată de instanța de judecată printr-o hotărâre definitivă; urmărirea penală sau executarea pedepsei, cererea de extrădare și procedura
Alt autor, referindu-se la condițiile extrădării, apreciază că acestea se referă la: infracțiune, gravitatea acesteia, infractor, competență și de ordin procedural.
Din examinarea dispozițiilor legii speciale și a altor acte normative interne și internaționale ratificate de România, precum și a pozițiilor exprimate de diferiți specialiști în doctrină, rezultă că pentru aprobarea extrădării la cererea unui stat străin se cer a fi îndeplinite mai multe condiții de fond care vizează: persoana supusă extrădării, faptele săvârșite de aceasta, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanță (printr-o hotărâre definitivă) pentru infracțiunea comisă, respectiv competența și procedura.
Având în vedere importanța constatării îndeplinirii acestor condiții (fară de care extrădarea nu va fi admisă de către România), vom proceda la examinarea separată a acestora.
Condiții referitoare la persoana infractorului
În comentariul realizat în legătură cu condițiile privind persoana infractorului, profesorul Vintilă Dongoroz aprecia că acestea sunt două, și anume: infractorul să nu fie cetățean român și să nu fie un refugiat politic. Referitor la calitatea de refugiat politic, autorul menționa că: „de aceea condițiunea de a nu fi refugiat politic este o condițiune personală în sistemul legiuirei noastre, iar nu o condițiune reală, adică privitoare la natura infracțiunii. Calitatea de refugiat politic se va evidenția însă și mai mult atunci când extrădarea refugiatului s’ar cere pentru fapte care ar constitui infracțiuni politice”.
Același autor, în cadrul examinării acestei condiții prin prisma dispozițiilor legii în vigoare la acel moment, aprecia că: „în art. 17 alin. (1), se interzice extrădarea cetățenilor români și a refugiaților politici.
Chiar dacă persoana a cărei extrădare se cere a devenit cetățean român după comiterea faptului, nu va putea fi extrădată (argument art. 9 alin. (1) partea finală). Invers, persoana care nu mai este cetățean român, în momentul când se cere extrădarea, poate fi extrădată.
Calitatea de refugiat politic se stabilește fie după natura infracțiunii săvârșite, fie după considerațiunile care au determinat pe refugiat să se expatrieze.
În alin. (3) din art. 17, se prevede că, atunci când refugiatul este învinuit și de infracțiuni politice și de infracțiuni de drept comun, el va putea fi judecat de instanțele românești pentru aceste din urmă fapte, dacă ele sunt prevăzute și de legea română și dacă nu sunt conexe la infracțiunea politică”.
Procedând la examinarea condițiilor în care se acorda extrădarea, rezultă că în perioada interbelică puteau fi extrădate din România toate persoanele, cu excepția celor menționate expres în lege, respectiv cetățenii români și refugiații politici.
În perioada 1948-1989, condițiile referitoare la persoană erau menționate în art. 4 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea. Conform acestor prevederi, nu puteau fi extrădați din România: cetățenii români, persoanele fără cetățenie domiciliate în R.S.R. și persoanele care au obținut drept de azil în R.S.R.
Referitor la condițiile privind persoana, în literatura de specialitate a vremii se aprecia că: „din modul de exprimare a legii, desprindem concluzia că în cazul în care, la data săvârșirii infracțiunii, persoanele menționate nu aveau această calitate, dobândind mai târziu cetățenia română sau stabilindu-și ulterior domiciliul în țara noastră, ele nu pot fi extrădate, deoarece condițiile extrădării relative la persoană se examinează în raport cu momentul introducerii cererii, și nu în raport cu cel al săvârșirii infracțiunii”. În cazul în care persoana extrădabilă este învinuită sau inculpată de organele judiciare române ori are de executat o pedeapsă privativă de libertate pronunțată de o instanță română, extrădarea „se va amâna până când procesul penal a luat sfârșit sau după ce pedeapsa a fost executată”.
Constatăm așadar, că, în legislația anterioară, erau prevăzute mai multe situații care interziceau extrădarea unei persoane solicitate.
Potrivit dispozițiilor legii aflate în vigoare, vor fi supuse extrădării persoanele aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranță, a unei pedepse ori a unei alte hotărâri a instanței penale din statul solicitant.
Din interpretarea dispozițiilor legii, rezultă că îndeplinirea acestei condiții (referitoare la persoana infractorului), presupune verificarea următoarelor aspecte:
Cetățenie și calitatea procesuală
Potrivit dispozițiilor legii, cetățenii români pot fi extrădați din România, cu respectarea anumitor condiții prevăzute expres în lege.
În ceea ce privește cetățenii străini și apatrizii, aceștia pot fi extrădați din România numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.
Deci în ceea ce privește cetățenia persoanei extrădabile, apreciem că, în conformitate cu prevederile legislației actuale, pot fi extrădați din România cetățenii români (cu îndeplinirea unor condiții speciale), cetățenii străini și apatrizii.
În ceea ce privește calitatea procesuală a persoanei extrădabile, apreciem că aceasta poate fi de autor, coautor, instigator sau complice.
Responsabilitatea
Cu toate că legea nu prevede această condiție, apreciem că pentru a fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească condițiile generale cerute de legea română subiectului activ al infracțiunii, inclusiv cea referitoare la responsabilitate.
Firește că starea de responsabilitate se prezumă că există, iresponsabilitatea urmând a se stabili, numai atunci când există suspiciuni sau legea cere expres acest lucru.
Fără îndoială că starea de iresponsabilitate trebuie dovedită printr-o expertiză medico-legală psihiatrică.
Vârsta
Potrivit legii penale române, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a comis fapta cu discernământ.
În cazul în care cererea de extrădare vizează un minor aflat în aceste situații, extrădarea nu se va acorda.
În acord cu prevederile legii române, considerăm că extrădarea se va acorda dacă minorul a împlinit vârsta de 16 ani.
Locul în care se găsește persoana în cauză
O condiție extrem de importantă este aceea ca persoana extrădabilă să se afle pe teritoriul României. Prezența persoanei în afara zonei de jurisdicție a statului român va conduce la imposibilitatea acordării extrădării.
Persoana în cauză să nu fie exceptată de la extrădare
Această condiție presupune ca persoana extrădabilă să nu facă parte din categoria persoanelor exceptate de la extrădare, potrivit legii române.
Extrădarea să nu aibă consecințe grave pentru viața sau integritatea corporală a persoanei extrădabile datorită vârstei sau a unei boli
Precizăm însă că aceste împrejurări referitoare la persoana extrădabilă trebuie îndeplinite cumulativ.
Condiții referitoare la faptă
Această condiție a fost identificată și examinată în literatura de specialitate imediat după intrarea în vigoare a Codului penal Carol al II-lea, ocazie cu care s-au identificat și condițiile referitoare la fapta comisă ,faptul pentru care se cere extrădarea, în sensul că acest fapt trebuie să fie precizat (principiul specificității)-, acest fapt trebuie să fie incriminat de legile penale ale ambelor State (dubla incriminare)-, acțiunea penală sau pedeapsa pentru acest fapt să nu fie stinsă, după legea vreunuia din cele două State; în fine, faptul să nu fie din acelea cari sunt exceptate de la extrădare: ex. infracțiuni puțin grave, infracțiuni politice sau conexe la infracțiuni politice, infracțiuni militare etc”
Observăm că autorul identifică condițiile referitoare la faptă, respectiv să se fi comis o infracțiune, să existe dubla incriminare, acțiunea penală să nu fie stinsă, fapta să nu fie exclusă de la extrădare.
Potrivit prevederilor legislației actuale, condițiile referitoare la faptă sunt următoarele:
Să se fi săvârșit o infracțiune pe teritoriul statului solicitant, sau împotriva intereselor acestuia
Termenul de „infracțiune” este menționat chiar în Convenția europeană de extrădare „părțile contractante se angajează să-și predea reciproc, potrivit regulilor și sub condițiile determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune”. De asemenea, acest termen este menționat și la art. 174 din actualul Cod penal, unde se arată că: prin „săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricărei dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.
În cazul în care infracțiunea cade sub incidența legii penale române, potrivit principiilor personalității, realității sau universalității, extrădarea nu se va acorda, cetățeanul în cauză urmând a fi judecat în România.
Dacă un singur act al unei infracțiuni este săvârșit pe teritoriul statului român, extrădarea nu se va acorda, acționând în această situație principiul teritorialității.
Fapta să fie prevăzută ca infracțiune atât în legea statului solicitant cât și în legea română (dubla incriminare)
Această situație impune existența condiției dublei incriminări), fără de care nu ar fi posibilă extrădarea, deoarece statul solicitant nu ar avea motive să solicite extrădarea, iar România nu ar avea siguranța că extrădatul este un infractor și nu l-ar preda.
Legea prevede însă și o excepție, potrivit căreia, chiar dacă nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, prin derogare, se poate acorda extrădarea, dacă pentru acea faptă este exclusă cerința dublei incriminări printr-o convenție internațională la care România este parte.
Diferențe între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță, dacă prin convenție internațională sau, în lipsa acesteia, prin declarație de reciprocitate nu se prevede altfel).
Infracțiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să fie prevăzută în legislația ambelor state cu o pedeapsă de o anumită gravitate
Această condiție este prevăzută și în Convenția europeană de extrădare, unde se arată: „…cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin un an sau cu o pedeapsă mai severă”.
De asemenea, această condiție este menționată și în textul legii speciale la art. 26 „extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puțin 4 luni”.
Condiții referitoare la competență
Este necesar ca infracțiunea pentru care se cere extrădarea să nu atragă competența de urmărire penală și judecată a organelor în drept române, în temeiul principiului teritorialității, personalității, realității sau universalității. Astfel, fapta pentru care se cere extrădarea trebuie să fie comisă în întregime în afara teritoriului țării, deoarece atunci când se săvârșește un singur act pe teritoriul țării, competentă va fi legea penală română conform regulii ubicuității.
Menționăm că această condiție este preluată în legislația noastră din Convenția europeană de extrădare (art. 7), unde se prevede că partea solicitantă va putea refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o infracțiune care, potrivit legislației sale, a fost săvârșită în totul sau în parte pe teritoriul său sau într-un loc asimilat teritoriului său. în continuare același act normativ prevede că atunci când infracțiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în afara teritoriului părții solicitante, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislația părții solicitante nu autorizează urmărirea unei infracțiuni de același fel, săvârșită în afara teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracțiunea care formează obiectul cererii.
Condiții de ordin procedural
Să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care dorește să-l pedepsească pe făptuitor sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel condamnat.
România ca stat solicitat este obligată să-l aresteze pe făptuitor, pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să dispară
România este obligată să comunice statului solicitant data și locul predării făptuitorului.
Statul solicitant este obligat să comunice României informații cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat. După pronunțarea hotărârii judecătorești definitive, o copie a sentinței va fi transmisă statului român.
Autoritățile române vor trebui să realizeze examenul de regularitate internațională.
Infracțiunea săvârșită de persoana a cărei extrădare se cere să nu fie dintre acelea pentru care, potrivit legislației române, cât și a statului solicitant, acțiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.
Să nu fi intervenit, potrivit legislației române ori potrivit legislației statului solicitant, o cauză care înlătură răspunderea penală ori consecințele condamnării (amnistia, prescripția)\
Persoana extrădabilă să nu fie judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a drepturilor la apărare sau de un tribunal național instituit anume pentru cazul respectiv, ori extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunțate de acel tribunal.
Condiții de formă
Condițiile de formă „privesc regularitatea cererii de extrădare și a actelor pe baza cărora se sprijină, de ex. dacă cererea emană de la organul care are căderea și dacă ea s-a făcut pe calea cuvenită, dacă piesele, ce servesc la documentarea cererii, sunt complecte și legal întărite etc.”
Condițiile de „fond și de formă ale extrădării trebuie să se afle într-o deplină concordanță sub raportul îndeplinirii lor concrete, ultimele să asigure cât mai bine dovedirea primelor, să conțină reflectarea exactă a acestora. In multe cazuri (în tratate, cursuri, monografii), condițiile de formă nu sunt prevăzute sau, respectiv, cercetate separat, fiind înglobate în cadrai normelor sau explicațiilor privind procedura extrădării cu care fac de altfel corp comun”.
Condițiile de formă privesc: cererea de extrădare, verificarea depunerii plângerii prealabile de către persoana vătămată în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare în acest mod, prescripția, amnistia, grațierea și decesul infractorului).
Cererea de extrădare
Examinarea prevederilor legii speciale, ne permite să apreciem că cererea de extrădare este documentul prin care statul solicitant își manifestă dorința de a obține extrădarea unei persoane și baza legală în temeiul căreia statul solicitat aprobă extrădarea. Cererea de extrădare trebuie formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant și se adresează Ministrului Justiției din România.
Chiar dacă, în general, cererea de extrădare se referă la o singură persoană, totuși în raport de situație, aceasta poate viza și mai multe persoane care au participat la săvârșirea aceleiași infracțiuni, sau care au fost condamnate în aceeași cauză.
în sprijinul cererii de extrădare se vor prezenta mai multe documente, absolut obligatorii, menirea acestora fiind aceea de a certifica oportunitatea solicitării extrădării
Documentele care trebuie să însoțească cererea de extrădare sunt absolut necesare pentru statul român care, în baza lor, trebuie să hotărască cu privire la admiterea sau respingerea acesteia.
în general, actele care însoțesc cererea de extrădare sunt înscrisuri care certifică situația juridică a persoanei a cărei extrădare este cerută, deci dacă cererea privește o persoană urmărită, acest înscris este copia certificată a mandatului de arestare, dacă cererea privește o persoană condamnată înscrisul necesar este copia certificată a hotărârii de condamnare rămasă definitivă. Aceste acte trebuie să cuprindă elemente din care să reiasă: data când a fost comisă infracțiunea (pentru a se constata dacă termenul pentru prescripția acțiunii s-a împlinit sau nu), locul săvârșirii, contribuția la săvârșire a persoanei urmărite etc
De asemenea, actele care însoțesc cererea de extrădare trebuie să precizeze despre ce infracțiune este vorba, calificarea faptei și textul de lege, date foarte importante pentru stabilirea incidenței dublei incriminări și a principiului specialității. Sunt necesare, de asemenea, o serie de date minime pentru identificarea persoanei și anume: cetățenia, informații privind domiciliul, amprente digitale etc.
Legea prevede că atunci când statul solicitat consideră că actele trimise nu sunt suficiente poate cere completarea lor, situație în care statul solicitant este obligat să o realizeze în timpul solicitat, riscul fiind acele de întrerupere a procedurii de extrădare de către statul solicitat.
Toate aceste documente trebuie traduse în limba română sau engleză ori franceză
Lipsa plângerii prealabile
În situația în care infracțiunea pentru care se cere extrădarea face parte din categoria celor care condiționează acțiunea penală de existența și menținerea unei plângeri prealabile, iar persoana vătămată de infractorul refugiat în România nu a formulat o asemenea plângere, extrădarea nu se va acorda.
Această dispoziție este prevăzută și în conținutul art. 30 din Legea nr. 302/2004, unde se menționează că, extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislației române, cât și legislației statului solicitant, acțiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.
Prescripția, amnistia, grațierea și decesul infractorului
Potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din legea specială, extrădarea nu se va acorda în cazul în care „prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislații române, fie potrivit legislației statului solicitant”.
De asemenea, depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior [art. 33 alin. (2) din legea specială].
Extrădarea nu se va admite nici în situația în care în cauză este avută în vedere o infracțiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competența să urmărească acea infracțiune, potrivit legii penale române (art. 34 din legea specială).
În asemenea împrejurări, se vor avea în vedere principiile teritorialității, personalității personalității, realității și universalității legii penale române.
Pe aceleași coordonate sunt avute în vedere și situațiile în care a intervenit grațierea în statul solicitant, chiar dacă celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite (art. 35 din legea specială).
Deoarece extrădarea presupune predarea fizică unei persoane căutate statului solicitant, decesul acesteia face ca cererea de extrădare să rămână fară obiect
CAPITOLULIII
EXTRĂDAREA ACTIVĂ
Potrivit art. 2, lit. h din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală extrădarea cerută de statul român mai este numită și extrădare activă. În altă ordine de idei extrădarea activă reprezntă „procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant” .
3.1. Condiții pentru solicitarea extrădării
Ca și în cazul extrădării pasive tratate anterior, pentru realizarea extrădării active trebuiesc îndeplinite anumite condiții referitoare la infracțiune, pedeapsă, infractor, competență, care în cea mai mare parte a lor sunt similare cu cele de la extrădarea pasivă.
Condițiile referitoare la infracțiune sunt:
– să se fi săvârșit o infracțiune pe teritoriul statului solicitant, în concret – România, de către un cetățean român ori prin fapta săvârșită să fi fost lezate interesele statului român. Conform art. 174 C. pen. „prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.”. Prin urmare, poate fi cerută extrădare de către statul român atât pentru infracțiunile consumate cât și pentru infracțiunile rămase în stadiul de tentativă comise pe teritoriul statului român. De asemeni, se poate cere extrădarea pentru un participant la infracțiunea săvârșită cu forma de vinovăție a autorului dar și a unui participant care a săvârșit infracțiunea în calitate de instigator ori complice. Cu privire la condiția ca prin fapta săvârșită să fi fost lezate interesele statului solicitant se pot face unele precizări. În primul rând considerăm că această condiție nu se referă la situația savârșirii unei infracțiuni de către un cetățean străin și refugiat în statul al cărui cetățean este. În această situație operează principiul internațional potrivit cu care statele nu-și pot extrăda proprii lor cetățeni. În al doilea rând nu există nici un impediment care să limiteze dreptul statului nostru de a cere extrădarea unui cetățean străin care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul statului nostru și s-a refugiat pe teritoriul altui stat al cărui cetățenie nu o are. În anumite condiții se poate cere și extrădarea unui cetățean din statul al cărei cetățenie o are dacă persoana extrădabilă are și cetățenia română sau statul solicitat este membru al Uniunii Europene.
– fapta săvârșită să fie considerată infracțiune atât în legislația statului nostru, cât și în cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Mai concret, este vorba despre condiția dublei incriminări, fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor. Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 condiția dublei incriminări poate fi exlusă prin prevedrea expresă, într-o convenție internațională, bilaterală sau multilaterală la care România este parte .
Condiția referitoare la pedeapsă este:
– infracțiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să prezinte o anumită gravitate, în sensul că trebuie sancționată, în legislația ambelor state, cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an ori persoana a cărei extrădare se cere să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin patru luni. De aici se deduce că nu se poate cere extrădarea unei persoane care este condamată la o pedeapsă pecuniară indiferent de valoarea ei. Prin această prevedere s-a încercat să se limiteze procedura de extrădare pentru infracțiuni care nu prezintă un grad prea ridicat de periculozitate, infracțiuni care nu pot justifica antrenarea unui mecanism atât de complex cum este cel a extrădării. O altă precizare ce merită a fi făcută se referă la instituția suspendării executării pedepsei. Potrivit art. 28 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, instituția extrădării nu va opera nici în situația în care persoana extrădabilă beneficiază de suspendarea executării pedepsei în totalitate. Extrădarea poate opera, totuși, în situația în care suspendarea executării pedepsei este parțială iar restul de pedeapsă privativă de libertate corespunde cerințelor art. 26 din legea nr. 302/2004.
Condițiile referitoare la infractor.
– o primă condiție ar fi aceea ca persoana a cărei extrădare se cere să fie cetățean român. Această condiție nu ridică probleme deosebite. În situația în care se cere extrădarea unei persoane care are altă cetățenie trebuie să facem unele precizări. Potrivit legii nr. 302/2004 statul român poate cere extrădarea unui cetățean străin în anumite condiții. În primul rând în România pot fi extrădați cetățeni străini în baza unor convenții sau tratate bilaterale sau multilaterale la care România este parte și pe bază de reciprocitate. În al doilea rând, România poate cere extrădarea unui cetățean străin dacă infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României sau a adus atingere intereselor statului nostru. În al treilea rând, poate fi solicitată extrădarea unui cetățean străin, dacă acesta are domiciliul în România sau este cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene. În privința acestei condiții, statul Român poate cere extrădarea cetățeanului străin în vederea judecării dar trebuie să dea asigurări că pentru executarea pedepsei aplicate va dispune trimiterea persoanei condamnate în statul al cărui cetățean este. În al patrulea rând, se poate cere extrădarea unui cetățean de altă origine, chiar din statul al cărui cetățean este, dacă acesta deține și cetățenia română.
– persoana a cărei extrădare este cerută să se găsească pe teritoriul statului solicitat. În convențiile internaționale se stipulează că statele se obligă să-și extrădeze reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere penală.
– împotriva persoanei a cărei extrădare se cere, trebuie să se pună în mișcare acțiunea penală, în condițiile Codului de procedură penală. Așadar potrivit acestei condiții pentru ca România să poată cere extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, trebuie să facă dovada că împotriva ei a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Condiția privind competența.
– infracțiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să fie comisă pe teritoriul statului Român sau în străinătate dar să aducă atingere intereselor statului nostru.
3.2. Procedura de solicitare a extrădării
Ministerul Justiției îi revine competența de a de a întocmi și transmite cererile de extrădare în numele statului român.
Legea 300/2013 vine cu o modificare a art 65 referitor la darea în urmărire internațională care se solicită și se dispune pentru identificarea și căutarea unei persoane în scopul localizării și arestării provizorii în vederea extrădării sau predării în România. Așadar, prin dare în urmărire internațională se înțelege darea în urmărire prin canalele Organizației Internaționale de Poliție Criminală – Interpol sau introducerea în Sistemul de Informații Schengen a unei semnalări cu privire la o persoană căutată pentru a fi arestată în vederea extrădării.
Darea în urmărire internațională se solicită atunci când persoana menționată, după caz, în mandatul de arestare preventivă, mandatul de executare a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori în hotărârea prin care s-a luat măsura privativă de libertate nu a fost găsită și există presupunerea rezonabilă că a părăsit teritoriul României.
Darea în urmărire internațională se dispune de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române la cererea instanței care a emis mandatul de arestare preventivă sau a instanței de executare. În acest sens, instanța va transmite informațiile prevăzute la art. 44 alin. (4) lit. a)-f), precum și orice alte date și informații suplimentare solicitate.
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române comunică în cel mai scurt timp instanței solicitante data dării în urmărire internațională și data introducerii semnalării în Sistemul de Informații Schengen.
De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiției, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internațională sau căutate de autoritățile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanța de executare sau instanța care a emis mandatul de arestare preventivă stabilește, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se solicita extrădarea.
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, prin structura specializată, are obligația de a informa instanța de executare sau instanța emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Național Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiției.
Judecata se va face de urgență și cu precădere, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu participarea procurorului și fără citarea părților. Judecătorul se pronunță prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunțare. Dosarul cauzei este înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanța superioară în grad. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condițiile pentru solicitarea extrădării, însoțită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiției. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile pentru a se solicita extrădarea se comunică și ea Ministerului Justiției în cel mult 3 zile de la pronunțare.
Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, efectuează un examen de regularitate internațională în termen de cel mult 3 zile de la data primirii încheierii definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru solicitarea extrădării.
În funcție de concluziile examenului de regularitate internațională, direcția de specialitate a Ministerului Justiției fie întocmește cererea de extrădare și o transmite, însoțită de actele anexe, autorității competente a statului solicitat, fie întocmește un act prin care propune ministrului justiției, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea inițierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situații Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române. În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi și de a transmite cererea de extrădare, direcția de specialitate a Ministerului Justiției poate solicita instanței competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internațional aplicabil.
În cazul în care nu sunt întrunite condițiile de regularitate internațională pentru solicitarea extrădării, ministrul justiției, prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cere revizuirea hotărârii judecătorești definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru solicitarea extrădării. Revizuirea nu poate fi cerută pentru alt motiv decât cel legat de concluziile examenului de regularitate internațională.
Legea 300/2013 prevede în plus la art. 66 și forma de extrădare simplificată atunci când persoana dată în urmărire internațională pe canalele Organizației Internaționale de Poliție Criminală – Interpol sau cu privire la care s-a introdus o semnalare în Sistemul de Informații Schengen este de acord să fie extrădată în România, prezentarea unei cereri formale de extrădare nu mai este necesară dacă autoritatea centrală a statului solicitat informează în acest sens, iar convenția internațională aplicabilă în relația cu statul solicitat sau legislația acelui stat reglementează o astfel de procedură."
În cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanța competentă, din oficiu sau la cererea procurorului, stabilește, printr-o încheiere motivată, că nu mai subzistă condițiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea și va dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului Justiției în termen de 24 de ore de la pronunțare. Ministerul Justiției va retrage neîntârziat cererea de extrădare și va informa despre aceasta Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.
În cazul în care, în vederea soluționării cererii de extrădare, autoritățile statului străîn solicită transmiterea unor informații suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de autoritățile statului solicitat, de către Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate.
CONCLUZII
Așa cum am putut observa pe parcursul lucrării, instituția extrădării reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente juridice de cooperare internațională în materie penală. Luând în considerare amploarea pe care a luat-o fenomenul criminalității transfrontaliere, în contextul dezvoltării globazlizării, considerăm că acesta este unul dintre cele mai eficiente modalități de preveni și combate acest fenomen.
Din cele prezentate, conchidem că autorii de specialitate au acordat o atenție deosebită acestei instituții, definind-o în numeroase forme, tocmai pentru a surprinde multitudinea de aspecte specifice, care o particularizează.
Extrădarea, este, așadar, instituția menită să asigure cooperarea juridico-penală dintre state pentru a nu crea posibilitatea infractorilor dintr-un stat, care s-au refugiat pe teritoriul altui stat, să scape de răspunderea penală ori să se sustragă de la executarea sancțiunii aplicată printr-o hotărâre de condamnare definitivă.
Mai mult decât atât, este una din cele mai vechi forme de cooperare internațională în materie penală, cunoscute încă din antichitate – Egiptul antic, Grecia Antică, Imperiul Roman. Sigur că așa cum am putut observa, aceasta nu era folosită așa cum o cunoaștem astăzi, în lupta declarată împotriva fenomenului criminalității, ci în scopuri egoiste a monarhilor și suveranilor, care doreau pedepsirea opozanților și inamicilor refugiați pe teritorii străine.
În contemporaneitate, însă, este de neconceput ca scopul și finalitatea ultimă a acestui instrument juridic de cooperare internațională să fie altul decât sancționarea, conform legii, a persoanelor care au nesocotit dispozițiile penale și, implicit, preîntâmpinarea și combaterea fenomenului criminalității transnaționale.
Trebuie să subliniem și faptul că extrădarea presupune o importantă componentă de drept internațional, preeminența acestuia fiind sesizată și din dispozițiile Legii nr. 302 din 2004. Considerăm că asistența și cooperarea juridică internațională a statelor în materie penală nu este numai o obligație de ordin juridic, asumată prin tratate bilaterale și convenții internaționale, ci este o datorie în vederea înfăptuirii justiției care excede, prin ea însăși, cadrul dreptului.
Așadar, prin intermediul instituției extrădării, alături de alte forme de cooperare internațională, statele se pot asigura că autorii unor infracțiuni internaționale prezentând un pericol social sporit și un nivel înalt de gravitate nu se vor putea sustrage de la tragerea la răspundere penală ori de la executarea unei pedepse ce le-a fost aplicate conform legii, prin fuga și refugierea pe teritoriul unui stat străin.
În ceea ce privește cadrul normativ în materia extrădării, România a ratificat cele mai importante documente internaționale în materie – precum Convenția europeană de Extrădare – și a încheiat tratate bilaterale cu numeroase state, în baza cărora se realizează extrădarea.
La nivelul Uniunii Europene, în România, precum și în toate celelalte state membre, sunt aplicabile actele normative adoptate de forul decizional al Uniunii. Astfel, așa cum am observat pe parcursul lucrării, începând din 2007 – data aderării României la Uniunea Europeană – dispozițiile în materie de extrădare au fost înlocuite de dispozițiile privind mandatul european de arestare.
Pe plan intern, extrădarea este prevăzută în Constituția României, precum și în Codul Penal. Considerăm că prin adoptarea și modificarea Legii nr. 302 din 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, legiuitorul român a reușit să armonizeze reglementarea internă cu normele juridice internaționale, făcând un important pas în evoluția legislativă.
Legea nr. 302 din 2004 reglementează în amănunt toate aspectele referitoare la extrădare în Titlul II: condițiile ce trebuie îndeplinite, procedura extrădării pasive, procedura extrădării active, etc. În ceea ce privește sistemul instituit prin revizuirea Constituției din 2003 și prin Legea nr. 302 din 2004, în speță sistemul jurisdicțional, care presupune competența exclusivă a instanțelor de judecată de a decide în legătură cu extrădarea, considerăm că acesta este cel mai eficient și echitabil sistem dintre cele cunoscute.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Unviersul juridic, București 2007;
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, ediția a II-a; Editura C.H.Beck, București, 2014;
Al Boroi, Tratat de cooperare judiciară internațională în materie penală, Editura C.H. Beck, București 2016;
V. Cristiean, Principiul umanismului- principiu general al cooperării judiciare internaționale în materia penală, Editura Pro Universitaria, București 2013;
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, E.D.P. București 1971;
R.M. Stănoiu, Asistența juridică internațională în materie penală, Editura Academiei RSR, București 1975;
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal și procedură penală, Facultatea de Drept din București, 1901-1902
Legislație
*** Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M.Of. nr. 377 din 31 mai 2011;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Extrădarea Forma de Cooperare Judiciară în Materie Penala (ID: 115350)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.