Extradarea

\

LUCRARE DE LICENȚĂ

\

LUCRARE DE LICENȚĂ

Extrădarea

\

\

Cuprins

Lista abrevierilor

Introducere

Capitolul 1: Scurt istoric privind extrădarea

Capitolul 2: Noțiune și aspecte generale

2.1. Definire. Reglementare

2.2. Clasificări

Capitolul 3: Condiții

3.1. Condiții de fond pentru acordarea extrădarii

3.1.1. Persoanele supuse extrădării

3.1.2. Condiții cu privire la faptă

3.1.3. Condiții privind acțiunea penală și competența

3.2. Condiții cu privire la infractor

3.2.1. Aspecte privind cetățenia

3.2.2. Regimul juridic al străinilor în România

3.2.3. Condiții de extradăre a infractorului

3.2.4. Condiții de extrădare privind persoana condamnatului

3.3. Condiții privind urmărirea penală sau executarea pedepsei și cererea de extrădare

3.4. Particularități ale condițiilor extrădării în relațiile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene

Capitolul 4: Efectele soluționării cererii de extrădare

4.1. Respingerea cererii

4.2. Admiterea cererii. Principiul specialității extrădarii

Capitolul 5: Procedura extrădarii

5.1. Sisteme de acodrade a extrădarii

5.2. Procedura în cazul în care România este stat solicitat (extrădarea pasivă) 3

5.3. Procedura în cazul în care România este stat solicitant (extrădarea activă)

5.4. Ordinea de preferință în acordarea extrădarii și tranzitarea extrădaților

Capitolul 6: Extrădarea, în reglementarea Convenției Europene

Capitolul 7: Forme de cooperare internațională în materie penală și perspective ale evoluției extrădării 5

7.1. Forme de cooperare internațională

7.2. Perspective ale evoluției extrădării

7.3. Mandatul european de arestare

7.3.1. Aspecte generale

7.3.2. Emiterea mandatului european de arestare

7.3.3. Executarea unui mandat european de arestare

Capitolul 8: Convenții internaționale în materie de extrădare la care România este parte..

8.1. Convenția din 1975 dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză privind extrădarea

8.2. Conventia din 2002 dintre România și Republica Arabă Egipt privind extrădarea

8.3. Tratatul din 1996 dintre România și Republica Populară Chineză privind extrădarea

8.4. Tratatul din 2008 dintre România și Statele Unite ale Americii privind extrădarea

Capitolul 9: Cazuri practice cu privire la măsura extrădării

9.1. Extrădarea. Prescripția răspunderii penale

9.2. Extrădarea. Procedura de solicitare a extrădării

9.3. Extrădarea. Îndeplinirea cererilor pentru extrădare

9.4. Extrădarea. Cerința existenței mandatului de arestare emis de solicitant

Concluzii

Referințe bibliografice

Lista abrevierilor

nr. = număr

art. = articol

alin. = alineat

etc. = etcetera

pag. = pagină

cap. = capitol

pct. = punct

lit. = litera

C.C.P.I. = Centrul de Cooperare Polițienească Internațională

Î.C.C.J. = Înalta Curte de Casație și Justiție

O.N.U. = Organizația Națiunilor Unite

U.E. = Uniunea Europeană

C.E. = Consiliul Europei

M.J. = Ministerul Justiției

Introducere

Despre extrădare s-au scris multe pagini în literatura noastră de specialitate, fiind o secțiune care nu rămâne ignorată de către autorii de drept, jurisprudența tratând-o cu maxima seriozitate care i se cuvine.

În prezenta lucrare, am încercat să elaborez o analiză pertinentă a instituției extrădării, din prisma opiniilor formulate de-a lungul timpului de mai mulți autori.

Am ales extrădarea ca temă, deoarece aceasta se referă la un ansamblu destul larg de probleme cu privire la unele reglementări ale legislației penale în vigoare, care vizează cooperarea internațională în materie penală și asistență juridică a României în vederea realizării mecanismului justiției prin prisma instituției extrădării persoanei vinovate de comiterea infracțiunilor, a eșantionului de persoane extrădabile, precum și stabilirea jurisdicției statului competent de examinare și judecare a cauzei penale, potrivit principiilor generale de aplicare a legii penale sau în baza prevederilor acordurilor internaționale la care România este parte.

Creșterea îngrijorătoare a fenomenului criminalității, dar și extinderea acestuia la scară internațională, a impus necesitatea identificării unor mijloace juridice de cooperare internațională. Totodată, datorită dezvoltării rapide a tehnologiei au apărut noi forme de criminalitate, necunoscute anterior și a căror prevenire și contracarare a reprezentat pentru instituțiile abilitate acțiuni dificile sau chiar imposibil de realizat.

În acest context, era inevitabilă identificarea unor mijloace juridice de cooperare internațională pentru a preveni și a combate fenomenul infracțional, care prin ramificațiile sale devenea internațional. Grupările criminale au început să devină din ce în ce mai sofisticate, folosindu-și profitul, puterea și influența pentru a-și izola și proteja ierarhia de orice tentativă de descoperire și tragere la răspundere penală.

Țara noastră a cunoscut mutații de fond în structura și dinamica fenomenului infracțional sub toate aspectele, chiar și prin dezvoltarea crimei organizate și intensificarea faptelor de corupție. Dimensiunile criminalității organizate fac din aceasta o amenințare la adresa siguranței

naționale a României, prin afectarea domeniilor de manifestare ale mediului economic și social. Formele principalele ale criminalității organizate se manifestă în deosebi prin infracțiuni de terorism, trafic de persoane, de droguri, trafic cu obiecte de patrimoniu, cu arme și explozivi, criminalitate informatică, spălarea banilor proveniți din infracțiuni, taxele de protecție și alte infracțiuni de acest gen.

Înființarea Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, în anul 1923, la Viena, a reprezentat primul pas în lupta contra criminalității transfrontaliere. Prin urmare, în condițiile în care, odată cu deschiderea frontierelor, criminalitatea transnațională organizată a dobândit o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea juridică internațională în materie penală constituie un mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen, cuprinzând asistența juridică prin extrădare, predare a infractorilor, transfer al persoanelor condamnate etc. Din cadrul acestora extrădarea este și va continua să rămână unul din principalele mijloace de realizare a cooperării internaționale, contribuind astfel la depistarea, reținerea și tragerea la răspundere penală, urmată de condamnarea persoanelor care au comis fapte cu caracter penal.

Dacă instituția extrădării, ca mijloc de drept penal, nu ar exista, eficiența legii penale s-ar diminua, iar posibilitatea contracarării criminalității s-ar reduce considerabil. În același timp, neextrădarea infractorilor, în cazul în care aceștia au părăsit statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta, ar duce la imposibilitatea aplicării legii penale în temeiul principiilor teritorialității, personalității și realității legii penale.

Funcționând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituție de drept penal care, indirect, răspunde și intereselor comune ale tuturor statelor. Extrădarea nu poate acoperi toate necesitățile asistenței juridice internaționale în lupta împotriva infracțiunilor, însă ea este modalitatea de asistență cu cele mai importante efecte.

Actuala legislație penală a României reglementează instituția extrădării prin prisma unor reflecții normative, care implică o serie de imperfecțiuni ce urmează să fie identificate și amplu analizate. În acest context, prezenta lucrare este o analiză a instituției extrădării, prin prisma legii penale române.

Capitolul 1: Scurt istoric privind extrădarea

Secolul XVI-lea este perioada din care datează concepția politică a extrădarii, care deși era aproape imposibilă, a subzistat datorită dreptului de azil, care s-a dezvoltat în cea mai mare parte în perioada Evului Mediu, fiind favorizat de creștinism (persecuțiile religioase) și de structura orânduirii feudale (fiecare senior acorda pe feuda sa drept de azil, aceasta fiind o importantă sursă de venituri). Instituția extrădarii a fost favorizată în primul rând de dezvoltarea dreptului natural care cerea în numele moralei și al umanității îngrădirea dreptului de azil, care era considerat ca fiind dăunator pentru menținerea relațiilor între popoare și în al doilea rând de dezvoltarea relațiilor diplomatice și formarea statelor absolutiste feudale. Tratatele încheiate refuzau extrădarea infractorilor de drept comun, însă o admiteau celor politici, suveranii reușind astfel să ocrotească propria lor persoană. Cu acest caracter, extrădarea s-a păstrat până în secolul al XIX- lea când nu s-a mai admis pentru infractorii politici.

Cu privire la instituția extrădării, în România, se regăsesc documente încheiate înca din secolul al XV-lea. Astfel, relatarea “La voi se oploșesc mai mulți români fugiți din țara Moldovei, pe care grația voastră să-i trimiteți înapoi în Moldova, în puterea tratatului” se referă la un tratat de extrădare, ce reprezintă textul unei cereri adresate Principelui Lituaniei și care a fost formulat de către reprezentantul lui Ștefan cel Mare între anii 1498-1499.

De asemenea, se vorbește de extrădare și în anul 1545, când regele Poloniei, Sigismund August, extrădează pe baza vechiilor tratate cu Lituania și Polonia, două călugărițe și șapte boieri fugiți în Polonia. Totodata, în secolul al XVII-lea, pe data de 4 aprilie 1646, Vasile Lupu încheie și el un trartat de extrădare cu Gheorghe Rákóczi, care la acel moment era principele Transilvaniei.

Pentru prima oară, extrădarea a fost reglementată în România în Constituția Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, dar care nu a fost promulgată de către Alexandru Ioan Cuza, fiind respinsă prin scrisoarea nr. 206 din 12 noiembrie 1859. Conform art. 28 alin. (3) din acest proiect al Constituției, “Oricine este refugiat în statul român, nu poate fi extrădat decât existând reciprocitate de extrădare” .

Prima convenție de extrădare a României Unite, este cea cu Serbia, din iunie 1863. România mai avea și alte convenții de extrădare, de exemplu cum ar fi cea cu Austro-Ungaria, fiind cunoscută la vremea respectivă ca fiind cazul extrădării lui Andronic.

Mulți au fost cei care s-au opus extrădării deoarece o considerau a fi o practică barbară sau un simplu act de politețe care încalcă dreptul unei persoane de a locui acolo unde dorește, atâta timp cât nu abuzează de acest drept.

Pornind de la anumite concepții legate de epoca în care și-au trăit viața, mulți filozofi au încercat să explice legitimitatea extrădarii. La început, fundamentul acesteia a fost explicat prin concepții teologice, deoarece se considera ca fiind un drept al suveranității, acesta era conferit regilor de către divinitate. Alte explicații au venit pe baza dreptului natural, care, obligând pe suveran să facă dreptate pe teritoriul său, acesta trebuia să-l predea pe supusul său suveranului natural pentru a stabili cu mai multă ușurință fapta, a descoperi participanții și a proceda la pedeapsa cuvenită.

În concepția lui Jean-Jacques Rousseau și a lui Hugo Grotius, extrădarea prin sistemul contractual, obligă infractorul, prin faptul săvârșirii infracțiunii, de a se supune jurisdicției statului unde a comis-o. În cazul în care infractorul se refugiază, nu-și mai ține obligația contractuală, iar cele două state trebuie să-l silească să facă acest lucru. Din acestea rezultă că extrădarea este în toate cazurile o obligație pentru stat.

Undeva la finele secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de către reprezentanții școlii pozitiviste, s-a impus o teză conform căreia lupta contra criminalității era în foarte multe cazuri ineficace, aceasta fiind dusă doar în limitele pedepselor stabilite în codurile penale. Astfel, s-a constatat că există anumite categorii de infractori care nu se încadrează în limitele represiunii penale, cum ar fi: infractorii de obicei, toxicomanii, iresponsabilii, profesioniștii, care s-au dovedit periculoși prin exercitarea profesiei. Față de acest tip de infractori, represiunea penală clasică s-a dovedit a patelor Unite Moldova și Țara Românească, dar care nu a fost promulgată de către Alexandru Ioan Cuza, fiind respinsă prin scrisoarea nr. 206 din 12 noiembrie 1859. Conform art. 28 alin. (3) din acest proiect al Constituției, “Oricine este refugiat în statul român, nu poate fi extrădat decât existând reciprocitate de extrădare” .

Prima convenție de extrădare a României Unite, este cea cu Serbia, din iunie 1863. România mai avea și alte convenții de extrădare, de exemplu cum ar fi cea cu Austro-Ungaria, fiind cunoscută la vremea respectivă ca fiind cazul extrădării lui Andronic.

Mulți au fost cei care s-au opus extrădării deoarece o considerau a fi o practică barbară sau un simplu act de politețe care încalcă dreptul unei persoane de a locui acolo unde dorește, atâta timp cât nu abuzează de acest drept.

Pornind de la anumite concepții legate de epoca în care și-au trăit viața, mulți filozofi au încercat să explice legitimitatea extrădarii. La început, fundamentul acesteia a fost explicat prin concepții teologice, deoarece se considera ca fiind un drept al suveranității, acesta era conferit regilor de către divinitate. Alte explicații au venit pe baza dreptului natural, care, obligând pe suveran să facă dreptate pe teritoriul său, acesta trebuia să-l predea pe supusul său suveranului natural pentru a stabili cu mai multă ușurință fapta, a descoperi participanții și a proceda la pedeapsa cuvenită.

În concepția lui Jean-Jacques Rousseau și a lui Hugo Grotius, extrădarea prin sistemul contractual, obligă infractorul, prin faptul săvârșirii infracțiunii, de a se supune jurisdicției statului unde a comis-o. În cazul în care infractorul se refugiază, nu-și mai ține obligația contractuală, iar cele două state trebuie să-l silească să facă acest lucru. Din acestea rezultă că extrădarea este în toate cazurile o obligație pentru stat.

Undeva la finele secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de către reprezentanții școlii pozitiviste, s-a impus o teză conform căreia lupta contra criminalității era în foarte multe cazuri ineficace, aceasta fiind dusă doar în limitele pedepselor stabilite în codurile penale. Astfel, s-a constatat că există anumite categorii de infractori care nu se încadrează în limitele represiunii penale, cum ar fi: infractorii de obicei, toxicomanii, iresponsabilii, profesioniștii, care s-au dovedit periculoși prin exercitarea profesiei. Față de acest tip de infractori, represiunea penală clasică s-a dovedit a fi insuficientă, în sensul că odata exercitată, riscul săvârșirii unor fapte penale noi, este la fel de ridicat. Totodată, se impune ideea de a se introduce unele măsuri sau mijloace cu ajutorul cărora lupta împotriva criminalității să poată fi continuată și după executarea pedepsei sau chiar în absența uneia. În proiectele legislative și în doctrina de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, acestea poartă denumirea de măsuri de siguranță.

Privite ca instituții de drept penal de sine stătătoare, măsurile de siguranță și-au făcut apariția în cadrul legislației penale în prima jumătate a secolului XX în urma unor noi concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.

Măsurile de siguranță au apărut în urma evoluției gândirii juridice, iar înțelegerea conceptului de măsuri de siguranță necesită o trecere în revistă a concepțiilor care s-au constituit ca fiind veritabile trepte în evoluția gândirii juridice penale: școala pozitivistă, școala clasică și doctrina apărării sociale.

Capitolul 2: Noțiune și aspecte generale

Definire. Reglementare

Lupta contra infracțiunilor reprezintă o problemă care interesează nu numai un stat anume. De cele mai multe ori, efectele unei infracțiuni săvârșite pe teritoriul unui stat, se răsfrâng într-un fel sau altul și asupra altor state.

Întâlnim situații în care anumiți infractori, în urma comiterii unei infracțiuni sau în urma condamnării lor pe teritoriul unui stat, se refugiază pe teritoriul altui stat, în acest fel căutând să scape de urmărire, condamnare sau de executarea unei pedepse. Pe baza unei solicitări adresate statului pe teritoriul căruia infractorul s-a refugiat, se va recurge la predarea acestuia statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau statului care a fost lezat prin comiterea infracțiunii, ori al cărui cetățean este făptuitorul, în vederea judecării, condamnării sau executării unei pedepse, contribuindu-se astfel la lupta comună dusă pe plan internațional împotriva criminalității.

Pentru ca astfel de relații între state să fie realizate cu mai multă ușurință, s-a creat instituția extrădării. Extrădarea este consecința teritorialiății legii penale și se bazează pe colaborarea internațională, care privește asistența juridică între state.

În dreptul penal român, extrădarea este definită ca fiind un act juridic bilateral prin care un stat, numit stat solicitat acceptă să remită unui alt stat, numit stat solicitant, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea judecării acesteia ori supunerii ei la executarea unei pedepse în statul solicitant. Extrădarea apare ca o formă de asistență judiciară internațională în materie penală, care are scopul de a evita sustragerea infractorilor de la judecată sau de la executarea unor pedepse prin părăsirea teritoriului statului unde au comis infracțiunea ori unde au fost condamnați.

În materie penală, extrădarea este cea mai veche formă de cooperare internațională care odată cu implementarea unor noi forme de cooperare (recunoașterea hotărârilor penale străine, transmiterea procedurilor represive, transferul persoanelor condamnate, mandatul european de arestare), a suferit în ultimele decenii o restrângere a domeniului de aplicabilitate, dar cu toate acestea, rămâne una dintre cele mai importante modalități de asistență judiciară penală internațională.

Procedura extrădării presupune tot timpul participarea a două state, dintre care unul este statul solicitant, iar celălalt statul solicitat. Primul este cel care se consideră a fi competent pentru a proceda la judecarea infractorului sau pentru a-l obliga să execute o sancțiune și care solicită remiterea acestuia, în vreme ce al doilea stat este cel pe al cărui teritoriu se află în acel moment persoana a cărei extrădare se cere.

În dreptul internațional, extrădarea este definită ca fiind un act de asistență juridică interstatală, în materie penală, care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Extrădarea poate fi acordată numai în condiții de reciprocitate sau în baza unei convenții internaționale, dat fiind faptul că ea este un act de reciprocă asistență juridică internațională. Fiind și o instituție juridică, extrădarea beneficiază de un pronunțat conținut politic, aceasta realizându-se pe baza voinței liber exprimată a statelor, respectându-se independența și suveranitatea lor.

Din punctul de vedere al dreptului internațional, extrădarea reprezintnă un atribut al suveranități statului care o acordă, aceasta realizându-se pe baza unor convenții internaționale, de obicei convenții bilaterale de asistență juridică, dar și prin convenții multilaterale, cum ar fi Convenția interamericană de extrădare care datează din 15 februarie 1982 sau cum este Convenția încheiată între statele membre ale Consiliului Europei din data de 13 decembrie 1957. Extrădarea se mai acordă și pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar și în lipsa unor convenții speciale în care să se menționeze expres obligația de extrădare. Nu în ultimul rând, extrădarea se mai poate acorda și în temeiul unor dispoziții din legea statului solicitat.

Pentru acordarea extrădării, trebuie respectată condiția dublei incriminări, adică fapta să fie incriminată în legile ambelor state care participă la extrădare, dar în același timp, respectat trebuie să fie și principiul specialității care spune că persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată ori deținută în vederea executării unei pedepse, decât pentru infracțiunea pentru care s-a cerut extrădarea.

Potrivit dispozițiilor prevăzute în art. 14 din Noul Cod Penal al României, extrădarea poate fi cerută sau se poate acorda de către statul nostru unui alt stat, în baza unei convenții încheiate cu acel stat, pe bază de reciprocitate sau, în lipsa convenției sau reciprocitățtii, în temeiul legii privitoare la extrădare.

În prezent, materia extrădării este reglementată în dreptul nostru de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011. Actuala reglementare este în concordanță cu prevederile în materie ale Constituției revizuită în 2003, dar și cu documentele relevante în materie, adoptate la nivelul Uniunii Europene. În aplicarea dispozițiilor art. 19 alin. (4) din Constituția României, potrivit caruiă „Extrădarea se hotărăște de justiție”, legea instituie un sistem jurisdicțional de acordare a extrădării, competența de acordare a acesteia revenind în exclusivitate instanțelor judecătorești.

Legea internă este de aplicație subsidiară, deoarece aceasta se aplică în baza și pentru executarea normelor ce interesează cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaționale la care România este parte, pe care le completează în situațiile nereglementate.

Dispozițiile referitoare la condițiile de realizare a extrădării nu sunt cuprinse în legea penală, dar aceasta se mulțumește să dea prioritate și în materia extrădării, convențiilor și practicilor internaționale, în raport cu reglementările internaționale. Extrădarea, deoarece implică acordul de voință al statelor implicate, este o instituție de drept internațional și din această cauză, ea trebuie să își găsească un loc în convențiile internaționale sau să fie statornică în relațiile dintre state. Când reglementarea extrădării se face prin convenție internațională, ea își va găsi aplicare în reglementările dreptului intern. Aceasta din urmă se va aplica doar în relațiile cu statele cu care România nu a încheiat convenții privitoare la extrădare și nu practică reciprocitatea în această materie.

2.2. Clasificări

Extrădarea este repartizată în funcție de diverse criterii. În primul rand, clasificarea poate fi făcută prin prisma acțiunii celor două state, prin care se poate distinge extrădarea activă, care privește procedura derulată de statul solicitant pe lângă statul solicitat în vederea obținerii remiterii infractorului, precum și extrădarea pasivă, care se referă la soluționarea cererii de extrădare și remiterea infractorului de către statul solicitat.

În al doilea rând, extrădarea poate fi clasificată în funcție de manifestarea de voință a persoanei extrădate, putându-se distinge extrădarea voluntară, atunci când persoana a cărei remitere este cerută nu se opune extrădării și acceptă să fie remisă autorităților statului solicitant și extrădarea impusă, atunci când remiterea se face în baza unei decizii luate împotriva voinței persoanei extrădate.

În ultimul rând, clasificarea extrădării se poate face în funcție de organul competent să decidă asupra cererii de extrădare. Aici se poate distinge extrădarea administrativă, atunci când competența revine unui organ administrativ, de regulă Guvernului; extrădarea judiciară, când competența de a decide revine exclusiv puterii judecătorești, dar și extrădarea mixtă, atunci când în luarea deciziei de extrădare intervine atât autoritatea judecătorească, cât și cea exclusivă.

Capitolul 3: Condiții

3.1. Condiții de fond pentru acordarea extrădarii

3.1.1. Persoanele supuse extrădării

La cererea unui stat străin, se pot extrăda persoanele aflate pe teritoriul României, care se află sub urmărire penală sau sunt trimise în judecată pentru comiterea unor infracțiuni sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.

Există, prin excepție, unele categorii de persoane care nu pot fi extrădate sau care beneficiază de un regim special în privința extrădării.

În primul rând vom analiza situația cetățenilor români, pentru care, extrădarea a devenit posibilă doar în urma revizuirii din 2003 a Constițutiei României. După cum este solicitată, extrădarea cunoaște un regim diferit, în baza unei convenții multilaterale ori bilaterale.

Dacă extrădarea cetățenilor români este cerută în baza unei convenții multilaterale, aceasta se face sub rezerva reciprocității și numai în situația în care persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare, are și cetățenia statului solicitant, ori a comis o faptă pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. În primul și în ultimul caz, când extrădarea se solicită în vederea efectuării unei urmăriri penale sau a judecății, statul solicitant este nevoit să dea asigurări că persoana extrădată va fi transferată pentru a executa pedeapsa pe teritoriul României în cazul unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În cazul în care extrădarea este solicitată în baza unei convenții bilaterale, cetățenii români vor putea fi extrădați în condiții de reciprocitate. Diferența de tratament este justificată de specificul celor două categorii de instrumente internaționale, astfel, în cazul unei convenții multilaterale, statele părti împărtășesc un anumit număr de principii comune, ceea ce nu exclude existența unor diferențe semnificative sub aspectul standardelor aplicabile între aceste state. Convențiile bilaterale pot fi încheiate atât între statele în care există standarde similare în materia protecției drepturilor omului, cât și în statele care cunosc decalaje flagrante sub acest aspect. Avantajul acestor convenții este acela de a se putea stabili în fiecare caz în parte, dacă și în ce condiții un stat își extrădează cetățenii.

Calitatea de cetățean român se apreciază la data hotărârii asupra extrădarii. Dacă aceasta este dobândită după admiterea cererii de extrădare, dar înainte de remiterea persoanei, se va pronunța o hotărâre nouă în cauză.

Categoriile de persoane care nu pot constitui subiectul extrădarii sunt:

Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România. Dreptul de azil reprezintă protecția acordată de către un stat unei persoane care s-a refugiat pe teritoriul său din cauza persecuțiilor la care a fost supusă de către un alt stat. Această protecție se materializează și în refuzul extrădarii persoanei, care privește orice cerere de extrădare, nu doar cererea formulată de statul pe al cărui teritoriu a venit persoana ce beneficiază de azil. Dacă persoana a cărei extrădare se cere a formulat o cerere de acordare a azilului, atunci procedura de extrădare se va suspenda până la soluționarea cererii. În cazul în care calitatea de refugiat politic în România a fost dobândită de către persoană înainte de remiterea ei, dar după admiterea cererii de extrădare, în cauză se va pronunța o nouă hotărâre.

Persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicție, în limitele și condițiile atribuite prin anumite înțelegeri internaționale sau de anumite convenții. Cât timp persoanele care fac parte din această categorie nu pot fi urmărite sau judecate potrivit legii statului al cărui cetățeni sunt, ele nu pot fi remise unui alt stat în vederea urmăririi sau judecării. Imunitatea nu poate fi opusă statului care a acreditat persoana respectivă, aceasta putându-i fi retrasă în orice moment. Odată ce statul care a conferit imunitatea a formulat o declarație de renunțare la aceasta, persoana în cauză poate fi extrădată și la cererea unui stat terț.

Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite prin convenție internațională. În fața autorităților române, instituția extrădarii în raport cu conferirea imunității acestor persoane, se justifică prin necesitatea asigurării de premise unei bune desfășurări a unor proceduri judiciare. România poate amâna sau chiar refuza extrădarea acestei categorii de persoane, dacă predarea acestora este susceptibilă de a avea consecințe de o gravitate deosebită, îndeosebi din cauza stării de sănătate ori din cauza vârstei. Extrădarea va fi inadmisibilă în cazul în care există suspiciunea că persoana extrădată ar putea fi supusă de către statul solicitant la torturi și tratamente inumane ori degradante. În cazul minorilor, extrădarea se refuză atunci când minorul are legături stabile cu statul solicitat (familie, reședință etc.), iar transferul său în statul solicitant îi poate afecta reintegrarea socială.

3.1.2. Condiții cu privire la faptă

Pentru ca fapta imputată persoanei vizate de cererea de extrădare să ducă la admiterea acesteia, instanța va trebui să verifice îndeplinirea unor condiții.

Prima condiție ar presupune săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârșită să fie lezate interesele statului respectiv. Sintagma “săvârșirea unei infracțiuni”, face trimitere la dispozițiile interpretative ale art. 174 din Noul Cod Penal al României, care precizează că este vorba de săvârșirea oricărei fapte pe care legea o pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de autor, instigator sau complice.

O altă condiție referitoare la extrădare este dubla incriminare. Așadar, fapta pentru care este învinuită sau condamnată persoana a cărei extrădare se cere să fie considerată ca fiind infracțiune atât de legislația statului solicitant, cât și de cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Această condiție nu impune ca în cele două legislații fapta să facă parte din aceeași categorie de infracțiuni (de pildă, extrădarea poate fi admisă și pentru o faptă care în legea română este infracțiune, iar în legea statului solicitant este calificată drept contravenție, în măsura în care contravențiile fac parte, în acea legislație, din sfera dreptului penal), sau să aibă aceeași denumire (de exemplu, infracțiunea de tâlhărie din Codul Penal român este acelasi lucru cu infracțiunea de furt prin violență din Codul Penal francez).

Este posibil ca acțiunile comise de către infractor să întrunească elementele unei infracțiuni complexe, potrivit legislației statului solicitat, în vreme ce potrivit legislației statului solicitant să fie vorba de două infracțiuni distincte. În această situație, condiția dublei incriminări fiind îndeplinită, extrădarea se va putea acorda pentru ambele infracțiuni prevăzute în cererea de extrădare.

Prin declarația de reciprocitate sau prin convenție internațională, statele pot aduce precizări suplimentare în această materie, în sensul unei mai stricte condiționări a admisibilității extrădării de identitatea de calificare sau denumire în cele două legislații. Extrădarea se poate acorda chiar și în situația în care pentru o anumită infracțiune s-a renunțat la condiția dublei incriminări pe temeiul unei convenții internaționale la care România este parte.

Pentru ca extrădarea să fie acordată, trebuie ca infracțiunea comisă să nu fie de natură politică sau conexă unei infracțiuni politice. Dacă infracțiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată de către statul solicitat ca fiind infracțiune politică sau ca este faptă conexă unei asemenea infracțiuni, extrădarea nu se acordă. Caracterul politic al unei infracțiuni se stabilește de către statul solicitat, indiferent de calificarea faptei potrivit legislației statului solicitant. Deoarece infracțiunea politică nu este reglementată în legislația română, caracterul politic al faptei va fi stabilit de către instanța sesizată cu cererea de extrădare.

Extrădarea nu se va acorda nici în cazul în care statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea de extrădare motivată printr-o infracțiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane din considerente de rasă, religie, sex, naționalitate, orientare politică, limbă sau că situația persoanei respective riscă să fie agravată pentru unul din aceste motive.

Nu constituie infracțiune politică în sensul legii privind extrădarea: atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale, crimele contra umanității și crimele de război prevăzute în unele acte internaționale și infracțiunile prevăzute la art. 1 al Convenției europene pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997 și în alte instrumente internaționale pertinente.

În cazul în care extrădarea este cerută pentru un concurs de infracțiuni, în structura căruia intră infracțiuni politice și infracțiuni de drept comun, cererea de extrădare se va admite numai dacă statul solicitant dă asigurări că infractorul nu va fi judecat pentru infracțiune politică. În ipoteza în care pedeapsa care urmează a fi executată a fost pronunțată pentru asemenea concurs de infracțiuni, extrădarea va putea fi acordată doar dacă instanțele statului solicitant procedează la recalcularea pedepsei rezultate având în vedere doar infracțiunile neexceptate de la extrădare.

O altă condiție referitoare la infracțiune în cazul extrădarii presupune ca aceasta să nu fie una militară, exceptie făcând doar infracțiunile pur militare, cum ar fi de exemplu dezertarea. Infracțiunile de drept comun comise de militari, nu intră în această categorie, cu toate că legislația statului solicitat consideră că acestea sunt asimilate infracțiunilor militare. O infracțiune nu intră sub incidența excepției doar pentru simplul fapt că a fost săvârșită de un militar în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Gravitatea infracțiunii reprezintă o altă condiție care trebuie îndeplinită, în sensul că ea este pedepsită de legislațiile ambelor state, cu o pedeapsă privativă de libertate, de regulă mai mare de doi ani sau persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai grea. Prin introducerea acestei condiții, s-a urmărit să nu fie folosită acastă instituție deosebit de complexă și cu multe implicații, pentru fapte cu o periculozitarte socială redusă.

De asemenea, extrădarea infractorului de către statul român, nu se admite dacă potrivit statului solicitant, pentru infracțiunea săvârșită, se prevede pedeapsa cu moartea sau aplicarea de torturi. Deși această condiție negativă în acordarea extrădării nu este prevăzută în tratatele și convențiile în vigoare încheiate de România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece, în dreptul penal român de după Revoluția din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea și incriminată tortura (ca urmare a aderării României la Convenția Internațională împotriva torturii și a altor pedepse or tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante din 1984), urmând să fie considerate ca implicit modificate, în sensul arătat, textele tratatelor și convențiilor privitoare la extrădare.

3.1.3. Condiții privind acțiunea penală și competența

Una din condiții ar fi aceea că infracțiunea să nu atragă competența legii penale române. Extrădarea poate fi refuzată în cazul în care fapta pentru care a fost cerută poate face obiectul unui proces în România. Acesta este un motiv opțional de refuz al extrădării, ceea ce înseamnă că autoritățile române pot decide să acorde extrădarea chiar dacă fapta ar intra sub incidența legii noastre penale. Competența organelor judiciare române este determinată, în principal, potrivit principiului teritorialității. Astfel, dacă infracțiunea s-a comis în tot sau în parte pe teritoriul României, autoritățile române vor proceda la judecarea infractorului potrivit legii române. Cu toate acestea, admiterea cererii de extrădare este posibilă atunci când urmărirea și judecarea pe teritoriul statului solicitant sunt justificate de posibilitatea de a aplica o sancțiune potrivită, de aflare a adevărului sau de a asigura reintegrarea socială a persoanei extrădabile.

Dacă legea penală română ar fi incidentă în baza principiului personalității, ne vom afla în ipoteza extrădării cetățenilor români, iar regulile speciale în materie vor primi aplicabilitate. Când persoana este un apatrid cu domiciliul în țară, potrivit principiului personalității, competentă va fi legea penală română, însa extrădarea se va acorda pe baza condițiilor generale. În baza principiului realității, autoritățile române își pot atribui competența, însă acest principiu cunoaște o aplicare subsidiară față de convențiile internaționale, inclusiv cele în materia extrădării.

Altă condiție este ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare din oficiu, caz în care, potrivit legislației ambelor țări, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta se opune remiterii, extrădarea nu va fi acordată. În acest caz, persoana vătămată este principalul titular al acțiunii penale și ea va decide unde va fi judecat infractorul. Dacă potrivit legislației unuia dintre state, acțiunea se pune în mișcare din oficiu, extrădarea va putea fi acordată indiferent de poziția părții vătămate.

În cazul în care cauza penală privind infracțiunea ce face obiectul cererii de extrădare se află pe rolul autorităților române, fapta făcând deja obiectul unui proces în România, extrădarea poate fi refuzată, dacă se consideră că este necesară continuarea derulării procedurii în țara noastră. Acesta este un motiv opțional de refuz al extrădării. În acest caz, statul solicitant va fi înștiințat după terminarea procesului despre modul în care autoritățile române au soluționat cauza. Dacă autoritățile române vor decide să dea curs cererii de extrădare, urmărirea penală sau judecata desfășurată de către autorități vor înceta în momentul acordării extrădarii.

O altă condiție privind acțiunea penală și competența este reprezentată de cauza penală privind infracțiunea ce face obiectul cererii de extrădare, care nu trebuie să fi fost soluționată definitiv. Va fi respinsă cererea de extrădare în cazul în care persoana solicitată a fost definitiv judecată pentru aceeași faptă într-un alt stat sau în România, pronunțându-se prin hotărâre definitivă achitarea sau încetarea procesului penal în privința acelei persoane, iar pedeapsa privativă de libertate a fost executată integral sau a făcut obiectul unei amnistii sau grațieri.

Ultima condiție este ca acțiunea penală sau executarea pedepsei să nu se fi stins ca efect al prescripției, amnistiei sau grațierii. Prescripția se apreciază în raport de legislația statului solicitat și de legislația statului solicitant. Doctrina europeană consideră ca fiind nejustificată instituirea unui motiv de refuz al extrădării, raportat la normele privind prescripția din statul solicitat, mai ales când statul nu are nici o legătură cu infracțiunea comisă. Împlinirea termenului de prescripție se apreciază în raport de momentul cererii de extrădare, termenul neîmplinit întrerupându-se prin depunerea cererii și se suspendă în cazul amânării extrădării.

Când amnistia intervine în statul solicitat, va împiedica acordarea extrădării în măsura în care statul respectiv avea competența de a judeca infracțiunea. Dacă România este statul solicitat, dispoziția va determina refuzul extrădării în cazul în care intervine amnistia, deoarece prevederile privind aplicarea legii penale române în spațiu, determină o sferă de aplicare destul de vastă a acesteia, urmând ca România să aibă aproape întotdeauna competența de a judeca fapta.

Actul de grațiere adoptat de statul solicitant face ca cererea de extrădare să fie lipsită de efect sau de rezultat, chiar dacă restul condițiilor extrădării sunt îndeplinite. Din aceasta rezultă că doar grațierea totală este vizată, în cazul celei parțiale fiind posibilă acordarea extrădării doar în măsura în care partea negrațiată din pedeapsă îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

3.2. Condiții cu privire la infractor

3.2.1. Aspecte privind cetățenia

După cum se precizează într-o hotărâre a Curții Internaționale de Justiție, “Cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căruia îi este conferită (…) este în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a orcărui alt stat”. Altfel spus, cetățenia este legătura politică și juridică permanentă dintr-o persoană fizică și un stat și exprimă totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este.

Noțiunea de cetățean poate fi definită ca fiind categoria de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat, caracterizată prin totalitatea drepturilor și obligațiilor impuse sau garantate de legile acelui stat, dar și prin caracterul de permanență.

Competența exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor privind cetățenia intră în competența statului. Ca subiect de drept internațional, asemenea competență i se recunoaște numai statului. Fiind confirmat de dreptul comunitar internațional, acest principiu este larg materializat în practica internațională convențională și jurisdicțională.

În ce privește cetățenia, aceasta este, în exclusivitate, o chestiune ce aparține de dreptul intern. Statul determină, de sine stătător, modalitățile și criteriile prin care cetățenia se poate pierde sau obține, dar și drepturile și obligațiile ce le revin cetățenilor săi în baza acestei calități.

Acordarea sau refuzarea cetățeniei unui stat sau stabilirea conținutului juridic a acesteia nu este limitată de dreptul internațional, însă acesta poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale, altor state. În cazul în care, alte state subiecte de drept internațional, nu pot să conteste unui alt subiect de drept internațional dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu vor fi obligate să recunoască sau să accepte consecințele unor asemenea reguli. Prin urmare, competența normativă a unui stat în materie de cetățenie nu se contestă, dar efectele exercitării acesteia pot fi respinse dacă nu sunt luate în seamă principiile generale sau normele de drept internațional. În acest sens s-a pronunțat Curtea Internațională de Justiție care, confruntată cu o situație de dublă cetățenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivității cetățeniei în următorii termeni: “Un stat nu poate pretinde că regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătură efectivă (s.n.) a individului cu statul respectiv”.

Dreptul internațional refuză orice opozabilitate cetățeniilor de complezență, fictive, acordate abuziv de unele state unor persoane care nu le sunt efectiv și afectiv atașate. Totodată, din punct de vedere al regulilor de drept internațional privind drepturile omului, o legislație de obținere a cetățeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice va fi considerată ilicită și nu ar putea fi opozabilă altor state.

În principal, cetățenia se poate dobândi prin două modalități și anume prin naștere și prin naturalizare. Dobândirea cetățeniei prin naștere urmează una din cele două reguli. Prima este jus sanguinis, potrivit căreia, copilul dobândește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii. A doua regulă poartă denumirea de jus soli, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților.

În ceea ce privește dobândirea altei cetățenii prin căsătorie, legislațiile moderne favorizează principiul opțiunii soției, luând în considerare preocupările pe plan internațional de eliminare a oricăror discriminări împotriva femeilor. Articolul 5 din Declarația privind eliminarea discriminării împotriva femeii, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în noiembrie 1967, precizează că: “Femeia trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în dobândirea, schimbarea sau reținerea cetățeniei. Căsătoria cu un străin nu trebuie să afecteze automat cetățenia soției, silind-o să ia cetățenia soțului sau să rămână fără cetățenie”.

Cetățenia se poate dobândi prin naturalizare numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului care o acordă, cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legile acelui stat. Naturalizarea este cel mai adesea urmarea căsătoriei unei persoane cu un cetățean de altă naționalitate sau a șederii prelungite pe teritoriul unui alt stat decât a statului de origine.

Potrivit legii române numărul 21 din 1 martie 1991, cetățenia română se dobândește prin naștere, adopție, repatriere și acordare la cerere. Sunt cetățeni români cei care se nasc pe teritoriul României sau în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei beneficiază de cetățenia română, precum și copilul găsit în România, dacă nici unul dintre părinți nu sunt cunoscuți. Mai sunt cunoscute și alte modalități de obținere a cetățeniei, cum ar fi redobândirea sau reintegrarea.

Conform practicii majorității statelor, cetățenia se poate pierde prin retragere sau renunțare.

Renunțarea la cetățenie este o formă amiabilă de stingere a legăturii juridice între o persoană și un stat. Deoarece este un act individual, cererea de renunțare la cetățenie a unei persoane nu atrage după sine, în mod automat, pierderea cetățeniei de către ceilalți membrii ai familiei sale. Renunțarea la cetățenie intervine în momentul în care un individ se stabilește într-o altă țară care nu acceptă dubla cetățenie sau în cazul în care el consideră că renunțarea la vechea cetățenie îi va crea o situație mai bună în noul stat.

Retragerea cetățeniei apare, în general, ca o sancțiune. Aceasta privește, de regulă, persoanele care au comis fapte grave contra statului de origine sau au obținut cetățenia în mod fraudulos. Retragerea se poate aplica atât persoanelor care au dobândit cetățenia prin naștere, cât și persoanelor care au dobândit-o prin naturalizare.

Din cauza lipsei de uniformitate între legislațiile statelor, în ceea ce privește criteriile de acordare a cetățeniei, un individ se poate afla în situația de a avea multiple cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși nu a fost încălcată nici o lege. În acest caz ne aflam în situația unui conflict de cetățenie, care poate fi pozitiv sau negativ.

Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere dublei cetățenii sau bipatridei, care rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a pierde pe aceea a statului de origine. Bipatridia poate conduce, în unele situații, la anumite complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul. Cât timp persoana bipatridă se află pe teritoriul unuia dintre cele două state, influența cetățeniei celuilalt stat este de obicei redusă.

Situațiile conflictuale care rezultă din bipatridie pot să apară în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din statele a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilalt stat, caz în care, în practica internațională se regăsește o tendință generală de a stabili și favoriza cetățenia reală și efectivă.

Pentru că se dorește evitarea unor astfel de conflicte de cetățenie, statele încheie convenții bilaterale prin care se stabilesc anumite reguli de opțiune care duc la eliminarea cauzelor ce conduc la bipatridie.

Conflictul negativ de cetățenie rezultă din nepotrivirile legislațiilor anumitor state în legatură cu dobândirea cetățeniei, ceea ce duce la apariția unei situații specifice, numită apatridie. Ea caracterizează persoanele care nu dispun de nici o cetățenie sau persoanele care iși pierd cetățenia originară, fără a dobândi cetățenia unui alt stat. Deoarece este lipsit de legătura juridică personală cu un stat, apatridul nu are nici o obligație față de acesta, în schimb este lipsit de orice protecție din partea vreunui stat. Apatrizii sunt obligați să respecte legea statului pe teritoriul căruia se află.

Pentru că se dorește reducerea cazurilor de apatridie și să se limiteze consecințele negative ale acestei situații, s-au elaborat unele convenții internaționale, cele mai importante fiind Convențiile încheiate la New York în anii 1954 și 1961, sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite. Prin acestea se recunoaște dreptul fiecărei persoane la o cetățenie.

Conform art. 1 din Convenția din 1961, un stat va acorda cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național. Convenția enumeră și condițiile cărora acordarea cetățeniei unui apatrid le este subordonată.

Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul naționalilor și cu cel aplicat străinilor și circumscrie principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor Convenții de reținut ar fi că fiecare apatrid are obligația față de țara în care se găsește, conformându-se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice. De asemenea, obligatorie este și aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau țara de origine. Tot din conținutul Convențiilor reiese faptul că tratamentul aplicat apatrizilor trebuie să fie cel puțin la fel de favorabil cu cel acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educației religioasă a copiilor lor. Nu în ultimul rând, apatrizilor trebuie să li se acorde tratamentul aplicat străinilor.

În legislația din România, problema cetățeniei este reglementată prin Legea cetățeniei române numarul 21 din 1991. În articolul 1 al legii, cetățenia este definită ca fiind expresia apartenenței unei persoane la statul român. Același articol menționează că cetățenii români au drepturi egale în fața legii și se bucură de protecția statului român.

Conform prevederilor cuprinse în Capitolul 2 al legii anterior menționate, cetățenia poate fi dobândită prin naștere, înfiere, repatriere sau la cerere. (art. 4)

Cetățenia română poate fi obținută prin naștere, dacă părinții sunt cetățeni români, dacă copilul s-a născut pe teritoriul României cu un singur părinte cetățean român sau când acesta este născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul este cetățean român. Totodată, copilul găsit pe teritoriul României este cetățean român, dacă nici unul din părinți nu este cunoscut. (art. 5)

După cum s-a menționat anterior, cetățenia română se poate dobândi și prin înfiere, atunci când înfietorii sunt cetățeni români, iar înfiatul nu a împlinit încă vârsta majoratului. Dacă numai un înfietor este cetățean român, iar cetățenia minorului nu va fi hotărâtă, insțanta judecătorească competentă cu înfierea minorului va decide cetățenia acestuia. În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar consimțământul său. (art. 6)

Prin repatriere, cetățenia română se obține de către persoana care a pierdut cetățenia prin efectuarea repatrierii și dacă își exprimă dorința în acest sens. Cetățenia se poate obține prin repatriere și de către părinții care se repatriază, hotărând pentru copiii lor minori. Dacă părinții nu cad de acord asupra cetățeniei, tribunalul de la domiciliul minorului va decide asupra acesteia. Dacă minorul are vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său. (art. 8)

Cetățenia română se acordă la cerere cetățeanului străin sau fără cetățenie în condițiile în care, s-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau domiciliază de cel puțin 5 ani, sau dacă este căsătorit de cel puțin 3 ani pe teritoriul satului nostru, dovedind prin comportament și atitudine atașamentul față de statul și poporul român, a împlinit vârsta de 18 ani și are asigurate mijloacele legale de existență, are un bun comportament și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate și cunoaște limba română suficient de bine încât să se integreze în viața socială. (art. 9)

În Capitolul 5 din Legea cetățeniei române sunt prevăzute condițiile în care poate fi pierdută cetățenia română. Astfel, aceasta se pierde prin retragere, aprobarea renunțării la cetățenia română sau în alte cazuri prevăzute de lege. (art. 24)

Cetățenia română se retrage atunci când un cetățean român se află în străinătate și săvârșire fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României sau când cetățeanul român aflat în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război sau fie atunci când a obținuit cetățenia prin mijloace frauduloase. (art. 25)

Se aprobă renunțarea la cetățenie din motive temeinice, cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și care nu este inculpat sau învinuit într-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă penală și nu este urmărit pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din țară. (art. 17)

Data pierderii cetățeniei române prin retragere sau aprobarea renunțării la aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, a hotărârii Guvernului prin care s-a realizat aceasta. (art. 34)

3.2.2. Regimul juridic al străinilor în România

Prin străin se înțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia. Străini pot fi numite și persoanele fără cetățenie, dar și refugiații. De obicei, regimul străinilor este stabilit, în principiu, de fiecare stat în parte, care determină legislația sa, ca și prin actele administrației și justiției, drepturile și obligațiile străinilor, condițiile de intrare și ieșire din țară etc. Statutul acestora nu este același ca și cel al cetățenilor statului respectiv, acesta neavând aceeași autoritate și aceleași obligații față de ei. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași drepturi și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat.

Nu există regulă generală de drept internațional care să oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. Spre deosebire de situația în care este obligat printr-un tratat internațional și în conformitate cu drepturile internaționale, statul nu este dator să admită orice străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. De asemenea, dreptul internațional nu impune o perioadă determinată de ședere a străinilor odată admiși în teritoriul unui stat. Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste probleme cu mare grijă, deoarece prohibirea intrării străinilor, ca și expulzările nejustificate, pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor și pot genera măsuri de retorsiune. S-a ajuns astfel să se rețină în această materie următoarele orientări:

a) un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar aceasta poate fi condiționată. Astfel, un stat poate să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, considerați ca indezirabili.

b) un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.

În ceea ce privește tratamentul aplicabil străinilor, se constată că există mai multe tipuri de regimuri, dar nici în această privință nu există reguli de drept internațional cu aplicabilitate generală. Fiecare stat are dreptul de a refuza aplicarea dreptului intern în anumite domenii străinilor, precum și efectuarea de către aceștia a anumitor munci salariate sau exercitarea unui anumit gen de comerț ori diverse profesiuni. Nefiind cetățeni ai statului respectiv, străinii nu sunt nici titulari ai anumitor drepturi. În multe cazuri, prin prisma practicii actuale a unor state, străinilor li se aplică un tratament mixt.

În cadrul O.N.U., problema drepturilor străinilor a făcut obiectul unei “Declarații asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care traiesc”, adoptată prin rezoluția Adunării Generale nr. 40/144 din 13 decembrie 1985. Unele aspecte privind nediscriminarea străinilor au fost cuprinse anterior în Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din iulie 1951. Acest document nu legitimează intrarea legală într-un stat de către străin. În cuprinsul Declarației, se mai prevede că folosirea de către străini a drepturilor acordate de legile interne ale unui stat, nu este afectată de dispozițiile rezoluției.

Din articolul 5 al Declarației anterior menționate rezultă o serie de drepturi mai importante și anume: dreptul la securitatea persoanei, dreptul de a avea un statut legal în fața instanțelor judecătorești, dreptul la libertatea de gândire, opinie, religie și de a-si păstra limba, cultura și tradițiile, dreptul de a dobândi proprietăți precum și dreptul de a părăsi țara. În concluzie, rezultă că exercitarea de către străini a acestor drepturi, se realizează în contextul îndeplinirii obligațiilor de ordin general ce le revin din aplicarea legilor interne ale statelor de rezidență și al diversității legislațiilor respective, de unde rezultă diferența de tratament în funcție de interesele politice ale fiecărei țări.

În lucrările de codificare ale Comisiei de Drept Internațional al O.N.U. sunt cunoscute ca regimuri aplicabile străinilor, regimul național, care recunoaște cetățeniile unui alt stat de drept pe care le acordă propriilor cetațeni și regimul străinilor bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate prin care, în baza unor tratate internționale, se acordă străinilor regimul cel mai favorabil care a fost acordat resortisanților unui stat terț.

În România, reglementările referitoare la regimul străinilor se găsesc în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată prin Legea nr. 158/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 280 din 17 mai 2013, prin care se stabilește că, în condițiile legii, străinii au dreptul cetățenilor străini, dar și drepturi care le sunt recunoscute prin diferite legi sau prin tratate internaționale la care România este parte.

Potrivit legii în vigoare, străinii sunt obligați să respecte legislația română, atâta timp cât se află pe teritoriul țării noastre. Srăinul care încalcă legea română, sau care prin atitudinea ori comportamentul său prejudiciază interesele statului român, i se poate ridica sau anula dreptul de ședere în România de către Ministerul de Interne. Tot acesta poate impune expulzarea cetățeanului străin, în cazul în care străinului i s-a ridicat dreptul de a rămâne în țară și nu părăsește teritoriul României în termenul prevăzut de lege. În cazul în care străinului împotriva căruia s-a luat măsura expulzării nu i se permite accesul pe teritoriul statului în care urmează să intre, prin ordinul Ministrului de Interne, i se va impune obligația de a rămâne într-o localitate determinată, cu interzicerea de a se deplasa în afara acesteia.

Este posibilă interzicerea părăsirii teritoriului României a străinilor împotriva cărora se efectuează acte de urmărire penală sau există un proces penal, până la încetarea motivelor care au determinat această măsură. Mergând pe linia trecerii unor fapte legale ce prezintă un pericol social redus în categoria abaterilor administrative, legea stabilește contravențiile ce se săvârșesc prin încălcarea prevederilor legale, precum și sancțiuni corespunzătoare. Sunt străini, în sensul prezentei legi, persoanele care nu au cetățenie română, fie că au o cetățenie străină, fie că nu au nici o cetățenie.

Străinul venit în România pentru o ședere temporară este obligat să părăsească țara la expirarea termenului de ședere. În cazul în care acestuia i s-a ridicat dreptul de ședere, este obligat să părăsească țara în termen de 48 ore de la data când aceasta s-a adus la cunoștință, iar dacă dreptul de ședere i-a fost limitat, este obligat să părăsească țara la data fixată.

Străinul cu domiciliul în România căruia i s-a ridicat dreptul de a rămâne în țară este obligat să părăsească teritoriul României în termen de 60 zile de la data la care i s-a adus la cunoștință aceasta. În cazul în care nu se conformează, străinul poate fi expulzat.

Străinul învinuit sau inculpat într-o cauză penală poate părăsi țara numai după scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal sau achitarea, iar în caz de condamnare, numai după executarea pedepsei. În cazul în care condamnarea a fost pronunțată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, străinul poate părăsi țara după ce hotărârea a rămas definitivă.

3.2.3. Condiții de extradăre a infractorului

Prima condiție de extrădare este aceea că infractorul trebuie să fie cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care domiciliază în străinătate. Potrivit art. 19, paragraful 1 din Constituția României în vigoare, persoanele de cetățenie română nu pot fi extrădate, iar dacă acestea vor săvârși în străinătate diverse infracțiuni, vor fi pedepsite de legea penală română, conform principiului personalității.

A doua condiție se referă la faptul că infractorul trebuie să se afle pe teritoriul statului căruia i se cere extrădarea. În Convențiile internaționale, se menționează faptul că la cerere, statele sunt obligate să-și extrădeze reciproc persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a putea fi trase la răspundere penală. Totodată, este necesar ca făptuitorul să nu fi obținut drept de azil pe teritoriul României. În această situație, extrădarea nu va putea fi admisă.

A treia condiție sugerează că este necesar ca, față de infractor, să nu se fi pronunțat pentru o infracțiune comisă în România, o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal, ori să se fi emis o ordonanță de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a acesteia. Dacă în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești române, persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată pentru săvârșirea altei infracțiuni sau are de executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de instanțele române, extrădarea nu va putea avea loc decât după procesul penal sau în cazul în care executarea pedepsei a luat sfârșit. Legea admite posibilitatea extrădării temporare a infractorului pentru îndeplinirea actelor proceselor care nu suportă amânare, deoarece se dorește evitarea prescripțiilor răspunderii penale sau a altor consecințe care ar decurge din această amânare.

3.2.4. Condiții de extrădare privind persoana condamnatului

Condițiile prevăzute în vederea extrădării unei persoane condamnate, pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare sunt:

Condamnarea trebuie să se fi pronunțat pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul statului care cere extrădarea.

Conform art. 3, alin. (2) din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, pedeapsa aplicată trebuie să fie mai mare sau egală cu un an, iar hotărârea de condamnare să poată fi executată, adică să nu existe cauze de înlăturare a răspunderii penale.

Persoana condamnată, a cărei extrădare se cere, să fi fost condamnată și judecată de către o instanță a statului solicitat.

În cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, extrădarea va putea fi acordată doar după executarea pedepsei sau după ce aceasta este considerată ca fiind executată, în care să se facă mențiunea despre infracțiunea comisă, pedeapsa aplicată, calificarea juridică, textul de lege în care se încadrează infracțiunea, pagubele provocate, persoana condamnatului, precum și datele care îl caracterizează.

Sub aspect procedural, legea română privind extrădarea și convențiile adoptate de către statul nostru în materia extrădării condamnaților, prevăd că la cererea de extrădare trebuie anexată o copie certificată a hotărârii definitive de condamnare.

3.3. Condiții privind urmărirea penală sau executarea pedepsei și cererea de extrădare

Prima condiție este ca infracțiunea pentru care se cere extrădarea, să nu fie una dintre acelea pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Cea de-a doua condiție sugerează că potrivit legii penale române sau legii statului străin, să nu fi intervenit amnistia, prescripția sau oricare altă cauză care ar putea să înlăture răspunderea penală sau consecințele condamnării.

Cererea de exrădare va trebui să fie însoțită de o serie de înscrisuri din care să rezulte existența temeiurilor pentru admiterea extrădarii și anume: o copie după mandatul de arestare sau, după caz, a hotărârii de condamnare, o copie a textelor de lege aplicabile în cauză și date privind executarea parțială a pedepsei.

3.4. Particularități ale condițiilor extrădării în relațiile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene

În primul rând, condițiile trebuie să fie mai puțin restrictive deoarece, remiterea persoanelor care sunt urmărite pentru că au săvârșit unele infracțiuni sau a persoanelor care urmează să execute o pedeapsă, între statele membre ale U.E., nu se va face pe baza instituției extrădării, ci pe baza instituției mandatului european de arestare. Dispozițiile acestuia nu se aplică în cazul infracțiunilor comise înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, pentru care, la data aderării era deja în curs o procedură de extrădare, caz în care remiterea se va face prin continuarea procedurii de extrădare.

Dispozițiile speciale în materia extrădării, face referire la o serie de aspecte:

Între statele membre ale U.E., în aplicarea Convenției privind extrădarea, nici o infracțiune nu va putea fi considerată ca fiind infracțiune politică. Deoarece între încrederea reciprocă în funcționarea sistemelor juridice și principiile ce guvernează regimurile politice din statele membre ale U.E. există trăsături comune, momentan poate fi găsită o justificare pentru invocarea caracterului politic al infracțiunii ca impediment la extrădare.

Amnistia acordată de statul român nu împiedică extrădarea, decât în situația în care fapta prevăzută de legea penală este de competența instanțelor române. Această condiție va cunoaște aplicare doar în situații excepționale, dat fiind faptul că legea penală română cunoaște limite destul de largi de aplicare în spațiu.

Executarea pedepsei precum și prescripția răspunderii penale, sunt aplicabile doar conform dispozițiilor din legislația statului solicitant. Astfel, s-au înlăturat inconvenientele deja semnalate în privința dispozițiilor din lege care prevăd luarea în considerare a împlinirii prescripției potrivit legii oricăruia dintre cele două state.

Potrivit legislației din România, absența unei plângeri prealabile sau a unei alte condiții necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, nu va putea aduce atingere obligației de extrădare. Dacă potrivit legii penale române, respectiva infracțiune se urmărește la plângere prealabilă, persoana vătămată nu va trebui să depună plângere și în fața autorităților române pentru admiterea extrădării.

În al doilea rând, aceste dispoziții trebuie să fie aplicate în timp, deoarece domeniul lor de aplicare practică este foarte limitat, atât din punct de vedere al sferei infracțiunilor la care se aplică, cât și din punct de vedere temporal. Aceasta din cauză că ele au intrat în vigoare odata cu aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel, pentru infracțiunile comise după aderare, se va apela la instituția mandatului european de arestare, iar pentru infracțiunile comise înainte de aderare, se vor aplica prevederile privind extrădarea, aceasta doar în cazul în care procedura de extrădare era deja în curs la data de 1 ianuarie 2007.

România va putea aplica dispozițiile anterior menționate în cazul aderării altor state la U.E., pentru infracțiunile comise după aderarea României, dar înainte de data la care acele state vor implementa mandatul european de arestare.

Capitolul 4: Efectele soluționării cererii de extrădare

4.1. Respingerea cererii

Respingerea cererii de extrădare, nu are ca efect înlăturarea răspunderii penale a persoanei în cauză, iar indiferent de motivele de fond ale soluției de respingere a cererii, autoritățile române vor proceda la urmărirea și judecarea persoanei a cărei extrădare a fost refuzată.

Începerea procesului penal diferă în funcție de cetățenia sau statutul persoanei respective. Dacă este vorba de un cetățean român sau de un refugiat politic, autoritățile judiciare române vor exercita urmărirea penală și dacă este cazul, chiar judecata, acestea la cecerea statului solicitant. Acesta va trimite cu titlu gratuit, M.J. din România, toate obiectele găsite la percheziție și care au servit la săvârșirea infracțiunii sau sunt produsul acesteia, dosarele, actele și informațiile care ar servi ca dovezi de vinovăție, urmând apoi să fie informat în legătură cu soluția pronunțată în cauză. Predarea acestora va avea loc și în cazul în care extrădarea, deși a fost admisă, nu va putea fi executată din cauza dispariției sau morții persoanei respective.

În cazul în care extrădarea unui cetățean străin sau apatrid, învinuit sau condamnat în alt stat pentru o infracțiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa cu închisoarea, având un minim special de cel puțin 5 ani, se refuză, exercitarea acțiunii penale de către organele judiciare române se va face din oficiu, fără întârziere sau excepții.

4.2. Admiterea cererii. Principiul specialității extrădarii

Admiterea cererii de extrădare are ca efect remiterea infractorului autorităților statului solicitant în vederea judecării acestuia ori supunerii lui la executarea unei pedepse deja aplicate. Remiterea infractorului nu va presupune dobândirea unui drept nelimitat de tragere la răspundere a acestuia de către statul solicitant, deoarece acțiunea penală exercitată pe teritoriul său este guvernată de principiul specialității extrădării. Regula specialității este inscrisă în art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

Conform acestui principiu, persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată sau deținută în vederea executării unei pedepse, pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea.

Regula specialității a fost concepută inițial ca o grațiere împotriva judecării infractorilor pentru infracțiuni politice. În zilele noastre, aceasta a devenit un principiu fundamental în materie de extrădare fiind unanim recunoscută de majoritatea tratatelor bilaterale în materie, precum și în Convenția Interamericană privind extrădarea din 1981 și Convenția europeană de extrădare.

Majoritatea autorilor, în lucrările lor, subliniază faptul că acest principiu al specialității extrădării cere doar identitatea faptei nu și cea a calificării, care va putea fi schimbată cu condiția ca aceasta să nu ridice o nouă învinuire sau să nu adauge fapte noi pentru care nu s-a cerut extrădarea. De pildă, o persoană care a fost extrădată pentru omor și se constată că defapt a săvârșit o ucidere din culpă, sau extrădat ca fiind autor al unei infracțiuni, se constată că a fost doar complice sau tentativă la acea infracțiune. Schimbarea calificării în cazurile de față, nu lovește regularitatea cererii de extrădare. Dacă se păstrează materialitatea faptei în toată strictețea ei, calificarea poate fi schimbată într-o infracțiune mai ușoară sau mai gravă, cu condiția ca noua calificare să fie una dintre cele pentru care se admite extrădarea. Dacă prin schimbarea calificării vor fi afectate condițiile de fond ale extrădării, principiul specialității nu mai este respectat, iar individul nu va fi obligat să se înfățișeze la urmărirea penală sau la judecată. Regularitatea extrădării este lovită de nulitate, iar individul va trebui să fie înapoiat statului care l-a predat, urmând să se formuleze o nouă cerere de extrădare, în temeiul reciprocității.

Prin excepție, judecarea sau executarea unei pedepse pentru o altă faptă este posibilă în cazul în care:

Statul român care a predat-o, consimte. În acest sens, statul solicitant va trebui să adreseze statului român o cerere privind extinderea extrădării, care va fi însoțită de documentele necesare privind noua infracțiune. Statul solicitat își va putea da consimțământul în măsura în care în raport de fapta respectivă ar fi fost admisibilă o cerere de extrădare. Pe durata procedurii de acordare a extrădării complementare, împotriva inculpatului, autoritățile statului solicitant nu vor putea lua nici o măsură determinată de infracțiunea vizată de noua cerere de extrădare. De exemplu, nu se va putea dispune arestarea preventivă pentru o infracțiune pe durata procedurii, sau dacă se dispune arestarea, aceasta nu va putea fi pusă în exercitare până la obținerea răspunsului din partea statului solicitat.

Având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a întors acolo după ce l-a părăsit. Trebuie constatat însă, că persoana a avut atât libertatea de a părăsi teritoriul statului solicitant, cât și posibilitatea să o facă. Dacă pe durata termenului de 45 de zile, făptuitorul nu s-a putut deplasa din pricina unei boli sau nu a dispus de mijloacele financiare necesare pentru a părăsi teritoriul statului solicitant, judecarea lui pentru o altă faptă, nu va fi posibilă. În doctrină se apreciază că nu este imputabil statului solicitant faptul că persoana în cauză nu reușește să obțină titlu de sejur din partea altui stat. În aceste condiții, termenul de 45 de zile nu poate fi suspendat până în momentul în care persoana va obține o viză de sejur.

Principiul specialității extrădării nu se opune la schimbarea încadrării juridice în cursul procedurii, dacă aceasta va respecta cumulativ două condiții: fapta, în materialitatea sa, va rămâne descrisă în cererea de extrădare și elementele constitutive ale infracțiunii recalilficate să îngăduie extrădarea. Dacă noua calificare a faptei include printre elementele constitutive un element de natură politică, atunci nu va fi posibilă o nouă condamnare pentru această infracțiune, deoarece ar contraveni regulii specialității. Compatibilitatea extrădării cu noua calificare se va analiza și sub aspectul sancțiunii atrase de aceasta din urmă, nu doar în conformitate cu elementele constitutive ale infracțiunii recalificate. Când noua încadrare este mai ușoară, pedeapsa aplicabilă va trebui să rămână de cel puțin un an, continuarea judecății nemaifiind posibilă. În cazul în care schimbarea se face dintr-o încadrade mai ușoară în una mai grea, noua încadrare trebuie să nu atragă o pedeapsă care ar putea exclude extrădarea. De pildă, dacă încadrarea se schimbă dintr-o faptă praeterintenționată, care este sancționată cu pedeapsa închisorii, într-o faptă comisă cu intenție directă, sancționată cu pedeapsa capitală, atunci principiul specialității nu va permite aplicarea acestei pedepse.

Reținerea circumstanțelor agravante este posibilă, aceasta analizându-se ca o schimbare de calificare, când este vorba de agravante speciale. Instanțele statului solicitant vor putea constata o altă calitate a persoanei extrădate în caz de participație, fără a se încălca principiul specialității.

Autoritățile statului solicitant, nu vor putea lua față de persoana extrădată măsuri de altă natură în considerarea infracțiunilor pentru care nu s-a obținut extrădarea. Nu vor putea fi aplicate măsuri de siguranță determinate de comiterea unor asemenea fapte și nici măsuri cu caracter administrativ (retragerea pașaportului, a permisului de conducere etc.). De asemenea, se consideră că, regula specialității este încălcată și de hotărârea unei comisii de liberare condiționată care a refuzat liberarea pe motiv că persoana în cauză a mai comis și alte infracțiuni, pentru care nu s-a acordat extrădarea.

Regula specialității nu se opune luării de măsuri conservatorii, de către statul solicitant, în privința altor infracțiuni comise anterior de persoana în cauză și care nu au fost vizate de cererea de extrădare. Totuși, statul solicitant va putea lua măsurile necesare în vederea unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, sau a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, incusiv recurgerea la o procedură în lipsă. Principiul specialității autorizează expulzarea infractorului de pe teritoriul statului solicitant, dar și efectuarea actelor de procedură care au sarcina de a întrerupe cursul prescripției, în cazul altor infracțiuni decât cea care a determinat extrădarea. În plus, statul solicitant poate începe judecarea infractorului, dar numai după procedura judecării în absența acestuia.

În privința noilor infracțiuni, statul solicitant poate efectua orice acte de procedură, care nu implică prezența inculpatului, însă va fi lovit de nulitate orice act procedural ce presupune prezența acestuia.

Autorizarea efectuării actelor procedurale care nu implică participarea inculpatului este firească, aceasta putând fi efectuată și în situația în care infractorul, ca urmare a extrădării, nu ar fi ajuns pe teritoriul statului solicitant. Mai mult decât atât, conform procedurii de judecare în contumacie, s-a admis și judecarea faptelor pentru care nu a fost obținută extrădarea. Altfel spus, deși inculpatul se află pe teritoriul statului solicitant, procesul se va desfășura în absența sa, ca și cum el nu s-ar afla în țară. Regula specialității se referă la acele faptele care au fost comise înainte de predarea învinuitului și care nu au fost vizate de cererea de extrădare, fiind însă recunoscută competența statului solicitant de a urmări și judeca infracțiunile comise ulterior predării. În această categorie se pot include și problema infracțiunilor cu durată de consumare, care s-au consumat anterior predării, dar s-au epuizat ulterior acesteia. Statul solicitant va putea proceda la urmărirea acestor infracțiuni, în întregul lor, fără a aduce atingere principiului specialității, în masura în care legislația statului solicitant consacră regula ubicuității. O condamnare pentru aceste infracțiuni nu contravine principiului specialității extrădării, chiar dacă acestea nu au fost vizate de cererea de extrădare.

În condițiile în care, după extrădare, infractorul continuă să comită acte de executare pe teritoriul statului solicitant, acesta își va asuma riscul ca infracțiunea cu durată de consumare să ajungă întru totul sub incidența legii acestui stat, astfel pierzându-și beneficiul specialității în privința ei.

În cazul infracțiunii progresive soluția trebuie să fie diferită, deoarece în această ipoteză avem de a face doar cu o agravare a rezultatului unei acțiuni comise anterior și nu cu o nouă intervenție a autorului, ulterioară extrădării. De aceea, chiar dacă infracțiunea progresivă s-a epuizat după acordarea extrădării, statul solicitant nu va putea proceda la judecarea acesteia în măsura în care acțiunea care a stat la baza ei nu a fost menționată în cererea de extrădare.

Reextrădarea infractorului de către statul solicitant, la cererea unui stat terț, nu va putea fi făcută fără acordul statului român, atunci când cererea formulată de către statul terț privește fapte comise înaintea extrădării. Acest consimțământ nu mai este necesar dacă persoana extrădată nu părăsește teritoriul statului solicitant în termenul de 45 de zile.

În schimb, statul solicitant poate lua măsura expulzării infractorului după ce acesta a executat pedeapa. Expulzarea către un stat terț nu trebuie să constituie o reextrădare deghizată.

Capitolul 5: Procedura extrădării

5.1. Sisteme de acodrade a extrădării

În legislațiile în vigoare, precum și în teoria dreptului penal, se cunosc trei sisteme de acordare a extrădării și anume sistemul guvernamental, jurisdicțional și cel mixt.

În sistemul guvernamental sau politic, extrădarea este considerată ca fiind un act exclusiv politic și de aceea ea trebuie acordată de către guvernul statului solicitat, pe baza unor date culese de organele judiciare sau de cele administrative.

Sistemul jurisdicțional presupune că extrădarea este un act exclusiv jurisdicțional, iar în consecință, instanțele judecătorești aparținând statului solicitat vor fi acelea care trebuie să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare.

În sistemul mixt, se consideră că instituția extrădării are caracter atat politic, cât și jurisdicțional. La soluționarea cererii de extrădare vor participa organele judiciare care vor verifica existența condițiilor extrădării, precum și autoritatea guvernamentală care, ca purtătoare a suveranității în stat, va avea dreptul să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare. Din acest motiv, aceasta se acordă sau nu de către statul solicitat, după ce organele judiciare au verificat existența condițiilor extrădării. Sistemul mixt a fost considerat și în dreptul penal român, prin dispoziția Legii nr. 4 din 1971 (abrogat tacit prin dispozițiile Constituției din 1991), precum și prin alte Convenții de asistență juridică internațională, încheiate de România cu alte state. În raport de dispozițiile prevăzute la art. 19 din actuala Constituție a României, care prevăd că “Expulzarea și extrădarea cetățenilor străini și apatrizi se va hotărî în justiție”, instituția extrădării va fi reglementată, în detaliu, în sensul prevederilor Constituției, prevăzându-se sistemul jurisdicțional. Conform acestui sistem, hotărârea instanței nu va mai avea caracterul unui aviz, ci va fi definitivă și obligatorie.

Potrivit dispozițiilor constituționale și a Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, sistemul de acordare al extrădării este cel jurisdicțional, acordarea sau respingerea cererii de extrădare fiind judecată doar de Curtea de Apel.

5.2. Procedura în cazul în care România este stat solicitat (extrădarea pasivă)

Dacă extrădarea este analizată din punctul de vedere al statului solicitat, aceasta va purta denumirea de extrădare pasivă. Procedura de extrădare pasivă este de competența Curții de Apel în circumscripția căreia a fost localizată persoana extrădabilă. Curtea este sesizată de parchetul competent, după ce, în prealabil, direcția de specialitate a Ministerului Justiției efectuează examenul de regularitate internațională a cererii de extrădare și documentelor anexate. Persoana extrădabilă are dreptul să facă opoziție la extrădare.

Extrădarea se poate solicita sau acorda în baza convențiilor multilaterale sau a unor tratate bilaterale, ori pe bază de reciprocitate, în lipsa unor asemenea instrumente juridice. Convenția multilaterală cel mai frecvent utilizată de către statul român este Convenția europeană de extrădare încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiționale din 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978. Convenția europeană de extrădare se aplică în relația cu celelalte state membre ale Consiliului Europei, care sunt parte la acest instrument juridic multilateral și prevalează asupra dispozițiilor privitoare la extrădare din tratatele bilaterale de extrădare încheiate cu oricare din aceste state. Există numeroase convenții multilaterale, adoptate sub egida Consiliului Europei și Organizației Națiunilor Unite, care conțin dispoziții cu privire la extrădare dintre care pot fi menționate Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, convențiile O.N.U. împotriva terorismului etc.

Cererea de extrădare adresată statului român este transmisă de către Ministerul de Externe, Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care o trimite procurorului-șef al Procuraturii județene în a cărui rază teritorială își are domiciliul persoana a cărei extrădare se cere. În cazul în care domiciliul acestuia nu este cunoscut, cererea de extrădare va fi transmisă procurorului-șef al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Atunci când procurorul constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 9 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, acesta poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, în afară de cazul în care, din cuprinsul acestor acte rezultă în mod neîndoios că extrădarea nu este admisibilă, iar mandatul de arestare emis de procuror, se va comunica imediat persoanei arestate. Când din actele care însoțesc cererea statului străin nu rezultă suficiente date, procurorul poate dispune arestarea, cerând completarea actelor și fixând termenul până la care acestea trebuie trimise. Acest termen nu poate depăși 2 luni, dar, la cererea motivată a statului solicitant, procurorul îl poate prelungi cu 15 zile.

Dacă cererea de extrădare nu este însoțită de acte sau este făcută telefonic, procurorul poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare este solicitată, dacă în cerere este menționat mandatul sau hotărârea rămasă definitivă, pe baza cărora se cere extrădarea și se dau asigurări că ulterior vor fi trimise confirmări certificate de pe aceste acte, precum și celelalte acte prevăzute în dispozițiile articolului 9.

În cazul în care procurorul a dispus arestarea în condițiile anterior menționate, măsura luată nu poate dura mai mult de o lună, acest termen putându-se prelungi cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant. Dacă cererea de extrădare a fost făcută telefonic, la actele pe care se sprijină cererea de extrădare trimisă ulterior, se va atașa și cererea de extrădare formulată în scris. Ulterior, procurorul va strânge datele necesare pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile extrădării și va dispune ridicarea obiectelor care provin din infracțiuni sau care au servit la săvârșirea lor.

Persoana a cărei extrădare se cere, va fi chemată înaintea procurorului pentru a fi ascultată, declarația acesteia consemnându-se printr-un proces-verbal. Procurorul are obligația de a administra probele care se află pe teritoriul României, dacă acestea pot servi la verificarea condițiilor prevăzute la art. 3, 4 și 5, sau dacă persoana a cărei extrădare se solicită dispune de motive temeinice pentru a cere administrarea acestora.

În procedura extrădării, se aplică în mod corespunzător și dispozițiile din Codul de Procedură Penală în vigoare al României, privitoare la conținutul ordonanțelor, mandatului de arestare și proceselor-verbale, precum și dispozițiilor referitoare la administrarea de probe, conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate.

Procurorul poate dispune punerea în libertate a persoanei arestate când acesta constată că nu s-au primit în termen actele suplimentare prevăzute în art. 14 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, ori actele care trebuie trimise conform art. 15 al aceleiași legi. Totodată, procurorul, în cazul în care consideră că în lipsa acestor acte, cercetările nu mai pot continua, va da ordonanță de încetare a procedurii de extrădare. Același lucru îl va face și în cazul în care nu a fost găsită persoana a cărei extrădare se cere sau când extrădarea nu este admisibilă, va dispune punerea în libertate a persoanei arestate.

Ordonanța de încetare a procedurii de extrădare se înaintează procurorului general, care dacă constată că cercetăile sunt incomplete, o infirmă și restituie lucrările procurorului, indicându-i completările care urmează a-i fi făcute.

Dispoziția privitoare la punerea în libertate a persoanei arestate se execută de îndată, ori după confirmarea ordonanței de către procurorul general. Când ordonanța procurorului este confirmată de către procurorul general, aceasta va fi trimisă Ministerului de Externe, pentru ca acesta să comunice statului solicitant, cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare. Dacă actele care trebuie să însoțească cererea de extrădare sau actele suplimentare sunt primite după încetarea procedurii de extrădare, ori dacă persoana a cărei extrădare se cere este găsită ulterior, procedura de extrădare este reluată, iar persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată. În cazul în care Ministerului de Externe i s-au comnicat cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare, i se va aduce la cunoștință că procedura de extrădare a fost reluată.

Pe baza actelor pe care se sprijină cererea de extrădare, a declarației persoanei a cărei extrădare se solicită și a probelor adunate, procurorul va da o ordonanță motivată, prin care constată că lucrările efectuate în vederea soluționării cererii de extrădare au fost terminate și va înainta dosarul cauzei pentru a se constata dacă condițiile extrădării sunt îndeplinite. Normele de procedură penală privind judecata sunt aplicabile și în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.

Tribunalul fixează un termen de urgență și ia măsuri să se desemneze alt apărător din oficiu persoanei a cărei extrădare se cere, dacă aceasta nu are un apărător ales. În ședință secretă și la termenul fixat, tribunalul va asculta persoana a cărei extrădare se cere, iar după tragerea concluziilor de către procuror și apărător, va constata prin hotărâre dacă sunt întrunite sau nu condițiile extrădării. Arestarea persoanei a cărei extrădare este cerută va fi dispusă în momentul în care instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile extrădării, în condițiile în care măsura arestării nu a fost luată de către procuror.

Hotărârea instanței nu poate fi supusă recursului. Atunci când instanța constată ca nu sunt îndeplinite condițiile extrădării, va dispune punerea în libertate a persoanei arestate. Totodată, hotărârea instanței este înaintată Ministerului Justiției pentru a fi trimisă Ministerului de Externe, care va comunica statului solicitant rezultatul cererii. Dacă cererea de extrădare va fi admisă, se va comunica data la care se va face extrădarea și locul unde aceasta se va efectua.

5.3. Procedura în cazul în care România este stat solicitant (extrădarea activă)

Extrădarea analizată din poziția statului care o solicită, poartă denumirea de extrădare activă.

Solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, în faza de urmărire peală, la propunerea procurorului, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii, la propunerea motivată a instanței de judecată. Ordonanța procurorului sau încheierea instanței prin care se propune cererea extrădării, însoțită de actele menționate la art. 9 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, o copie certificată a mandatului de arestare, atunci când extrădarea se cere pentru executare, precum și orice alte acte necesare pentru obținerea extrădării, este înaintată, după caz, procurorului general sau ministrului justiției. În cazul în care se decide că extrădarea cerută este necesară, se întocmește cererea de extrădare și intervine prin Ministerul de Externe pentru obținerea acesteia.

În cazul în care România adresează o cerere de extrădare unui alt stat, extrădarea va putea fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută de legea penală română ca fiind infracțiune. Extrădarea cerută în vederea urmăririi penale sau judecării poate fi admisă numai dacă, potrivit legii statului solicitant cât și legii penale române, fapta atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai grea, iar dacă este cerută în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa pronunțată este mai mare de un an sau mai grea.

În cazul în care România este cea care solicită extrădarea unei persoane, acea persoană nu poate fi obligată să se înfățișeze la urmărire sau la judecată pentru o altă infracțiune decât cea pentru care s-a obținut extrădarea. Totodată, persoana extrădată nu poate fi supusă la executarea altei pedepse decât aceea pentru care a fost obținută extrădarea.

Dacă există acordul prealabil al statului român sau dacă persoana extrădată, deși a avut posibilitatea, nu a părăsit teritoriul statului solicitant în termen de o lună de la sfârșitul procesului penal, ori de la executarea pedepsei sau dacă, părăsind acel teritoriu, revine ulterior, dispozițiile anterior menționate nu vor putea fi aplicabile.

Competența întocmirii cererii de extrădare îi revine Ministerului Justiției. Aceasta poate fi întocmită doar pe baza unei încheieri motivate a instanței judecătorești competente, care stabilește dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pentru ca extrădarea să poată fi solicitată.

A fost reglementată o procedură clară de dare în urmărire internațională, din care rezultă că dacă un mandat de arestare preventivă sau de executare a unei pedepse, nu poate fi adus la îndeplinire din pricina condamnatului sau inculpatului care nu se mai află pe teritoriul României, instanța emitentă a mandatului de arestare preventivă sau instanța de executare, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliție, va emite un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării, care mai apoi se va transmite către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în vederea difuzării prin canale specifice. Mandatul de urmărire internațională în vederea extrădării trebuie să conțină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situației de fapt și nu în ultimul rând, date privind încadrarea juridică a faptelor.

În legătură cu localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internațională sau care este căutată de autoritățile judiciare române pentru a aduce la îndeplinire un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, instanța poate fi informată de unele structuri din cadrul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională și anume Biroul Național Interpol și Ministerul Justiției, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui autenticitate poate fi verificată. Instanța care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanța de executare, stabilește printr-o încheiere motivată dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea. Prin structura sa specializată, C.C.P.I., are obligația de a informa instanța emitentă a mandatului de arestare preventivă sau instanța de executare, de îndată ce Biroul Central Național Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului, a fost localizată, informația fiind trimisă direct Ministerului Justiției.

Instanța, în camera de consiliu, se pronunță prin încheie dată de un singur judecător, cu participarea procurorului și fără citarea părților. Încheierea se consemnează într-un registru special, pentru respectarea confidențialității procedurii și poate fi atacată de către procuror cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunțare. Dosarul cauzei este înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, urmând a se judeca în termen de cel mult 3 zile, de către instanța superioară în grad. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului. În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite condițiile pentru solicitarea extrădării și a actelor anexe, Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, efectuează un examen de regularitate internațională. Dacă direcția de specialitate a Ministerului Justiției constată că nu sunt întrunite condițiile de regularitate internațională pentru a se întocmi și transmite cererea de extrădare, ministrul justiției care îl sesizează pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., în vederea inițierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informează în ambele situații C.C.P.I. din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Ministrul Justiției nu poate solicita inițierea procedurii de revizuire pentru alte motive decât cele legate de concluziile examenului de regularitate internațională. Instanța, în cazul în care consideră că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menținând încheierea atacată. Hotărârea instanței de revizuire este definitivă și se comunică în termen de 24 de ore de la pronunțare ministrului justiției și procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În ambele situații, hotărârea finală revine instanței, astfel încât se elimină orice critică de neconstituționalitate care putea fi adusă vechii proceduri.

În cazul în care se constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi și transmite cererea de extrădare, direcția de specialitate a Ministerului Justiției să poată solicita instanței competente să îi transmită în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internațional aplicabil.

Încheierea prin care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se solicita extrădarea se transmite Direcției de Drept Internațional și Tratate, Serviciul drept internațional public și cooperare judiciară internațională în materie penală, din cadrul Ministerului Justiției.

5.4. Ordinea de preferință în acordarea extrădarii și tranzitarea extrădaților

Pentru a obține extrădarea unui infractor, pot fi interesate și, prin urmare, pot avea calitatea de state solicitante, statul al cărui interese au fost lezate prin săvârșirea infracțiunii, statul pe al cărui teritoriu a fost săvârșită infracțiunea și statul al cărui cetățean este infractorul, în vreme ce calitatea de stat solicitat nu o poate avea decât statul pe al cărui teritoriu se găsește infractorul. În ipoteza în care toate statele sunt interesate de sancționarea infractorului, acestea vor adresa o cerere de extrădare statului solicitat, urmând a se pune problema determinării ordinii de preferință în soluționarea acestor cereri.

În cazul în care România este statul solicitat, ordinea de preferință în soluționarea cererilor de extrădare va fi următoarea:

Statul pe al cărui teritoriu a fost săvârșită infracțiunea, avându-se în vedere faptul că pe teritoriul acestuia a fost încălcată ordinea de drept și s-a vătămat sau s-a pus în pericol valoarea socială care a făcut obiectul infracțiunii sau s-a creat starea de insecuritate care trebuie înlăturată prin înfăptuirea justiției penale.

Statul al cărui interese au fost lezate prin săvârșirea infracțiunii, în această categorie intrând și infracțiunile contra statului, contra intereselor acestuia ori contra cetățenilor săi.

Statul al cărui cetățean este infractorul.

În cazul în care statele se află în același rang de preferință, prioritatea va fi acordată statului care a solicitat primul extrădarea.

Procedura extrădării, precum și condițiile acesteia, se aplica în mod corespunzător chiar și în cazul tranzitului pe teritoriul României al unei persoane extrădate unui stat de către un alt stat. În același timp, cheltuielile de tranzit vor fi suportate de statul solicitant.

Capitolul 6: Extrădarea, în reglementarea Convenției Europene

România, intrând în rândul membrilor Consiliului Europei, a ratificat Convenția Europeană de extrădare, încheiată la Paris la data de 13 martie 1957 și a Protocoalelor adiționale, încheiate la Strasbourg la data de 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978, acceptând unele reguli uniforme în domeniu și prin aceasta înscriindu-se la marea operă de unificare a legislației comunitare.

La data ratificării Convenției, România avea deja o legislație internă în materia extrădării și anume art. 14 din Codul Penal al României și Legea nr. 4 din 18 martie 1971 privind extrădarea. Potrivit art. 14 din Noul Cod Penal, extrădarea poate fi acordată sau solicitată pe baza de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii. Articolul 2 din actul normativ privind extrădarea, stabilește că dispozițiile prezentei legi se aplică în condițiile în care nu se stabilește altfel pe bază de reciprocitate sau prin convenții internaționale. În această privință, norma constituțională stabilită prin art. 19, alin. (2) care prevede că cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate, pare a fi cea mai categorică.

Din cele menționate anterior, se poate deduce cu ușurință că normele convenționale se impun față de cele interne, situație care nu corespunde realității, deoarece prin normele legale se prevede că în afara unor dispoziții contrare ale prezentei Convenții, legea părții solicitante este singura aplicabilă în cazul procedurii de extrădare, percum și cele ale arestării provizorii. De aceea, se consideră că vor fi aplicabile prevederile Convenției Europene, privind condițiile de fond și de formă ale extrădării, iar cele interne, cu excepția celor care contravin regulilor uniforme, vor cârmui procedura extrădării.

Principalele prevederi ale Convenției Europene sunt menționate într-o serie de articole. Potrivit art. 2 din Legea nr. 80/1997, ratificarea convenției se face cu următoarele declarații:

La art. 6, paragraful 1, lit. a), se prevede că cetățeanul român și persoana căreia i s-a acordat drept de azil în România, nu pot fi extrădați.

La art. 6, paragraful 1, lit. b), se prevede că în cazul în care se va solicita tranzitarea teritoriului României, pentru un cetățean român sau pentru o persoană care a obținut drept de azil în România, cererea de tranzit va fi refuzată.

În temeiul art. 26 din Convenție, prin art. 3 din legea menționată, se prevede că ratificarea se face astfel: “Extrădarea va fi cerută și, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației părții solicitante și a părții solicitate, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă, iar în vederea executării pedepsei numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă”.

Din acestea rezultă că România, nu se va angaja în procedura de extrădare pentru faptele sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate de ce puțin un an, ca și în cazul condamnărilor la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranță cu o durată de cel puțin 4 luni, așa cum se prevede în Convenție. De altfel, în legislația noastră, nu este prevăzută extrădarea pentru executarea unei măsuri de siguranță.

Totodată, extrădarea nu se va acorda pentru infracțiuni politice și militare, iar în cazul infracțiunilor fiscale (în materie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar) se va acorda doar dacă s-a hotărât astfel între părțile contractante, pentru fiecare infracțiune sau categorie de infracțiuni.

Extrădarea se va putea refuza și pentru o infracțiune care, potrivit legislației statului solicitant, a fost săvârșită în tot sau în parte pe teritoriul său, precum și în cazul în care infractorul se află sub urmărirea statului solicitat, pentru fapta sau faptele în legătură cu care se face cererea. Atunci când făptuitorul a fost judecat definitiv de către autoritățile competente ale părții solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este corectă, aceasta nu se va acorda.

Extrădarea unei persoane care a format obiectul unei judecăți definitive într-un stat terț, care este parte contractantă la această Convenție, pentru fapta sau faptele în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda în cazul în care judecata a pronunțat achitarea sa sau când pedeapsa privativă de libertate sau altă măsură aplicată a fost executată integral ori a format obiectul unei grațieri, purtând asupra totalității sale sau asupra părții neexecutate. Extrădarea nu se va acorda nici în cazul în care judecătorul a constatat vinovăția autorului infracțiunii fără să pronunțe vreo sancțiune.

Extrădarea va putea fi acordată în cazul în care fapta care a dat loc judecății, a fost comisă împotriva unei persoane, instituții sau bun, având caracter public în statul solicitant sau dacă persoana care a format obiectul judecății avea caracter public în statul solicitant, chiar în cazul în care fapta care a dat loc judecății, a fost comisă în tot sau în parte pe tritoriul statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea, este sancționată cu pedeapsa capitală de legea statului solicitant, dar nu și de cea a statului solicitat, extrădarea nu se va putea acorda decât cu condiția unor asigurări îndestulătoare că această pedeapsă nu se va executa. Cererea privind extrădarea va fi formulată în scris și adresată de Ministerul Justiției al părții solicitante, Ministerului Justiției al părții solicitate. O altă cale va putea fi Convenița, prin înțelegerea directă între cele două sau între mai multe părți, nefiind exclusă nici calea diplomatică. În materia asistenței juridice internaționale, aceasta este înlocuită printr-o legătură directă între Ministerele de Justiție ale părților contractante.

Potrivit art. 12, paragraful 2 din Convenție, în sprijinul cererii de extrădare se vor prezenta următoarele: originalul sau copia autentică, fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în forme prescrise de legea statului solicitant; o executare a faptelor pentru care se cere extrădarea, data și locul săvârșirii lor, calificarea legală și referirile la dispozițiile legale care sunt aplicabile fiind indicate în cel mai exact mod posibil; o copie de pe dispozițiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putință, o declarație asupra drepturilor aplicabile, precum și semnalmentele cele mai precise posibile ale persoanei reclamante și orice alte informații de natură a determina identitatea și naționalitatea sa.

Conform art. 14 din Convenție, persoana care va fi predată nu va fi nici urmărită, judecată sau reținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea. Excepție de la regulă va fi atunci când partea care a predat persoana consimte. În acest scop, va fi prezentată o cerere, însoțită de actele prevăzute la art. 12 și de un proces-verbal judiciar, consemnând declarațiile extrădatului. Acest consimțământ se va da atunci când infracțiunea pentru care este cerut, atrage obligația de extrădare, potrivit prezentei Convenții. O altă excepție este atunci când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în cele de 45 de zile următoare eliberării sale definitive, teritoriul statului căruia îi fusese predată ori dacă s-a întors acolo după ce l-a părăsit. Totuși, statul solicitat va putea lua măsurile necesare în vederea unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, ori a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. Atunci când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât dacă elementul constitutiv al infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea.

În ceea ce privește arestarea provizorie, art. 16, paragraful 1 al Convenției, prevede că în caz de urgență, autoritățile componente ale părții solicitante vor putea cere arestarea provizorie a persoanei căutate, în vreme ce autoritățile competente ale statului solicitat, vor statua asupra acestei cereri, potrivit legii acestei părți. Prin urmare, se va aplica Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, cu privire la procedura extrădării, cu adaptări raportate la prevederile Convenției și ale Constituției României, astfel încât cererea de extrădare adresată statului român să fie trimisă de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Județean în a cărei rază teritorială își are domiciliul persoana a cărei extrădare se cere sau nu, iar în cazul în care domiciliul nu este cunoscut, primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul municipiului București.

Arestarea se face în temeiul unui mandat care trebuie să fie emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prelungirea arestării se va aproba numai de către instanța de judecată, cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant.

Procedura de extrădare se desfășoară în două faze. Una în fața procurorului și alta în fața tribunalului.

Atunci când extrădarea nu este admisibilă ori nu s-au primit la termen actele necesare care trebuie trimise potrivit art. 14, procurorul va da ordonanță de încetare a procedurii de extrădare, caz în care se va dispune și punerea în libertate a persoanei arestate. Același lucru se va întampla și în cazul în care se constată că persoana a cărei extrădare se cere, nu a fost găsită. Ordonanța de încetare a procedurii de extrădare se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. care, în cazul în care constată că cercetările nu sunt complete, o infirmă și restituie lucrările procurorului, indicându-i completările care urmează să fie făcute. În cazul în care procurorul general confirmă ordonanța procurorului, ea va fi trimisă Ministerului Justiției pentru ca acesta să comunice statului solicitant, cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare.

Atunci când extrădarea este admisibilă, procurorul va da ordonanță motivată, prin care se constată că au fost terminate lucrările efectuate în vederea soluționării cererii de extrădare și se va înainta dosarul cauzei tribunalului, pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile extrădării. Dacă instanța constată că acestea sunt îndeplinite, va dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, în cazul în care măsura arestării nu a fost luată de către procuror. Când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile extrădării, va dispune punerea în libertate a persoanei arestate.

În ceea ce privește teritoriile cărora se aplică, prezenta Convenție abrogă acele dispoziții din tratate, convenții sau acorduri bilaterale care guvernează materia extrădării între două părți contractante. Părțile contractante nu vor putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale decât pentru completarea dispozițiilor prezentei Convenții sau pentru a înlesni aplicarea principiilor cuprinse în aceasta. Atunci când între două sau mai multe părți contractante, extrădarea se practică în temeiul unei legislații uniforme, părțile vor fi libere să își reglementeze raporturile mutuale în materie de extrădare, sprijinindu-se exclusiv pe acest sistem, independent de dispozițiile prezentei Convenții. Acest principiu se va aplica și între două sau mai multe părți contractante, care au în vigoare o lege care prevede executarea pe teritoriul său a mandatelor de arestare emise pe teritoriul celorlalte părți. Părțile contractante care exclud sau urmează să excludă din raporturile lor mutuale aplicarea prezentei Convenții, vor adresa în acest scop o notificare Secretarului general al C.E., care va comunica celorlalte părți contractante orice notificare primită.

Convenția, rămâne deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Aceasta va fi ratificată, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse pe lângă Secretarul general al Consiliului Europei. Convenția va intra în vigoare după 90 de zile de la data depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare.

Comitetul Miniștrilor al C.E., poate invita orice stat membru al Consiliului să adereze la prezenta Convenție, rezoluția privind invitația urmând să primească acordul unanim al membrilor Consiliului, care au ratificat Convenția. Aderarea se va efectua prin depunerea, pe lângă Secretarul general al C.E., a unui instrument de aderare care va produce efect doar după 90 de zile de la data depunerii.

Orice parte contractantă va putea, în ceea ce o privește, să denunțe prezenta Convenție, adresând o notificare Secretarului general al Consiliului Europei. Această denunțare, va produce efecte după 6 luni de la data primirii notificării sale. Secretarul general al C.E. va notifica membrilor Consiliului și guvernului fiecărui stat care a aderat la Convenție, depunerea fiecărui instrument de ratificare sau aderare, data intrării în vigoare, orice declarație făcută ori rezervă formulată sau retragerea oricărei rezerve efectuate în aplicarea dispozițiilor prevăzute în Convenție.

În prezent, conform art. 19, alin. (3) din Constituția României, extrădarea se hotărăște de către justiție. Prin această normă constituțională, extrădarea este trecută din sistemul mixt în cel judiciar, după care aceasta devine o instituție pur judiciară, competența în materia extrădării fiind încredințată în exclusivitate organelor judiciare.

Deoarece în materia extrădării continuă să se aplice dispoziții ale Legii nr. 4/1971 privind extrădarea, care au fost abrogate tacit prin adoptarea Constituției, se impune adoptarea unui act normativ care să consacre o nouă concepție prin care această instituție să aibă o natură exclusiv judiciară și să se armonizeze cu Convenția Europeană, până atunci fiind firesc să se aplice direct dispozițiile constituționale.

Capitolul 7: Forme de cooperare internațională în materie penală, perspective ale evoluției extrădării și mandatul european de arestare

7.1. Forme de cooperare internațională

Lupta dusă împotriva criminalității a dus la dezvoltarea cooperării dintre state și la instituirea, alături de extrădare și a altor forme mai simple și mai puțin formale de asigurare a înfăptuirii justiției penale. Un exemplu bun îl constituie acordul dintre state de a urmări și judeca infractorul, ca pe propriul cetățean, la cererea celuilalt stat, pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul acelui stat. Astfel, se evită formalitățile pe care le implică urmărirea penală și judecarea făptuitorului pe teritoriul statului unde a fost săvârșită infracțiunea, suficientă fiind cererea adresată statului al cărui cetățean este infractorul, pentru ca acesta să fie judecat potrivit legii statului respectiv, în virtutea principiului personalității legii penale. Similară cu aceasta este și măsura predării infractorului, spre a fi judecat de către statul al cărui cetățean este, pentru săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul celuilalt stat. Astfel, statul renunță la judecarea infractorului străin și îl predă, în vederea judecării, statului al cărui cetățean este. Pe măsura creșterii încrederii între state, se vor putea aplica și alte forme de cooperare în prevenirea și combaterea criminalității.

În România, au avut loc și au în continuare transformări revoluționare, prin crearea unei noi ordini de drept și prin integrarea țării noastre în comunitatea țărilor europene, fiind în măsură să determine evoluții considerabile chiar și în domeniul formelor de cooperare internațională în lupta contra criminalității.

Deși va continua să rămână și pe viitor principalul mijloc de realizare a cooperării între state, extrădarea, va ceda o parte din teren în favoarea mijloacelor mai simple de cooperare, fiind în același timp susceptibilă de unele modificări, în afara celor deja suferite. În cazul în care, Convențiile privind extrădarea, încheiate de România cu alte state, vor fi ținute în vigoare, acestea vor trebui să fie interpretate și aplicate conform principiilor de politică penală consacrate ulterior prin norme ale dreptului penal, aceasta fiind o consecință a asumării de către România a unor obligații internaționale în domeniul combaterii criminalității. Statul român nu va putea admite extrădarea, dacă pentru infracțiunea comisă, legislația statului solicitant prevede pedeapsa cu moartea, aplicarea de torturi ori alte măsuri inumane. Dacă vor fi asumate de către țara noastră și alte obligații internaționale de natura celor menționate anterior, acestea se vor răsfrânge asupra convențiilor ce privesc extrădarea, deoarece nu este posibilă respectarea acestor obligații în dreptul intern, paralel cu nesocotirea lor prin convenții internaționale.

7.2. Perspective ale evoluției extrădării

Evoluțiile cu privire la condițiile extrădării sunt posibile pe masura creșterii încrederii între state și a apropierii dintre sistemele de drept penal. Una din posibilele schimbări ar putea privi atenuarea regulii neextrădării propriilor cetățeni sau apatrizilor fără domiciliu pe teritoriul țării, atunci când judecarea acestora în statul în care au săvârșit fapta ar realiza o justiție penală mai eficace și mai exemplară. În același timp, este posibil să devină o practică curentă judecarea cetățeanului sau rezidentului la cererea altui stat, pe al cărui teritoriu acesta ar fi săvârșit o infracțiune.

În fine, se constată că la art. 19, alin. (3) din Constituția României, se prevede că extrădarea se hotărăște de justiție, ceea ce implică, în materia extrădării, instituirea pe viitor a sistemului jurisdicțional.

7.3. Mandatul european de arestare

7.3.1. Aspecte generale

În urma introducerii unor noi instrumente de cooperare, prin Tratatul de la Amsterdam în cadrul Pilonului III, printr-o decizie-cadru a fost complet reformat mecanismul prin care o persoană aflată pe teritoriul unui stat membru, la solicitarea autorităților judiciare ale altui stat membru, se remite acestuia din urmă. Drept urmare, s-a ajuns la adoptarea unui document fundamental în materie, care a înlocuit prevederile convenționale privind extrădarea în relațiile dintre statele membre.

În dreptul roman, prevederile deciziei-cadru au fost transpuse prin dispozitiile Legii nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, astfel mandatul european de arestare este definit ca fiind o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, numit stat emitent, în vederea arestării și predării de către un alt stat membru, numit stat de executare, a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecății sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Spre deosebire de procedura extrădării, care poate fi judiciară, administrativă sau mixtă, mandatul european de arestare presupune o procedură care se derulează între organele judiciare din statele membre.

Conform art. 108 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, dispozițiile referitoare la mandatul european de arestare se aplică mandatelor care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar atunci când se refera la fapte anterioare acestei date. Astfel, executarea unui mandat european de arestare nu poate fi refuzată pentru simplul motiv că o cerere de extrădare anterioară referitoare la acelasi caz, a fost respinsă. O hotărâre de respingere a unei cereri de extrădare nu va avea autoritate de lucru judecat în raport de o procedură nouă, vizând mandatul european de arestare. Dacă statul solicitat respinge cererea de extrădare, acesta are obligația de a proceda la urmărirea și judecarea persoanei în cauză, daca nu a fost făcut deja acest lucru.

7.3.2. Emiterea mandatului european de arestare

Conform prevederilor legale române, emiterea unui mandat european de arestare se face de către instanțele judecătorești, potrivit competenței atribuite de Codul de Procedură Penală în vigoare.

Mandatul european de arestare poate fi emis în două ipoteze. Prima este cea in vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar a doua este cea în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Potrivit legislației române, emiterea mandatului de arestare în vederea executării nu este posibilă în cazul minorilor, doar în măsura în care le-a fost aplicată o pedeapsă, nu și în cazul în care este vorba de o măsură educativă privativă de libertate, chiar dacă în definiția mandatului european de arestare, prevazută în art. 77 din Legea nr. 224/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, se menționează și măsurile privative de libertate.

7.3.3. Executarea unui mandat european de arestare

Puterea în executare a unui mandat european de arestare emis de către autoritățile competente ale unui alt stat este dată de legea română în competența Curților de Apel.

Mandatul european de arestare poate fi pus în executare pentru două categorii infracțiuni. Din prima categorie fac parte cele cuprinse în lista prevazută în decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedura de predare în statele membre. În cazul acestor infracțiuni, chiar și în absența dublei incriminări, arestarea și remiterea sunt obligatorii dacă legea statului care emite mandatul prevede o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 3 ani. Statul emitent este cel care va proceda la judecarea persoanei în cauză, prin urmare tot acesta are obligația de a asigura baza legală a incriminării. Renunțarea la condiția dublei incriminări în cazul mandatului european de arestare este doar parțială, deoarece ea privește doar infracțiunile din listă. A doua categorie de infracțiuni este reprezentată de cele prevăzute în legislația statului emitent. În acest caz, remiterea poate fi refuzată dacă fapta în cauză nu este prevăzută și de legea penală română.

Decizia-cadru prevede că mandatul poate fi emis numai pentru fapte pentru care legea statului emitent prevede o pedeapsă de cel puțin un an atunci când mandatul a fost emis în vederea judecării, respectiv pentru care s-a aplicat o pedeapsă de cel puțin 4 luni atunci când mandatul a fost emis în vederea executării.

Autoritățile române se obligă să execute orice mandat emis în străinătate cu respectarea prevederilor deciziei-cadru, inclusiv un mandat referitor la executarea unei pedepse de 4 luni. În cazul în care legiuitorul transpune în dreptul intern reglementarea europeană, el poate restrânge sfera faptelor pentru care înțelege să se emită mandate europene de arestare. Acest lucru nu este posibil în sfera faptelor pentru care admite punerea în executare a mandatelor emise de către autoritățile altor state.

Ținând cont de dispozițiile deciziei-cadru și de definiția mandatului european de arestare, instanța română va fi nevoită să puna în executare mandatul și în cazul în care sancțiunea prevăzută de legea statului emitent ori aplicată în urma condamnării nu este o pedeapsă, ci o altă măsură privativă de libertate.

Situațiile în care, potrivit art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, constituie cauze de neexecutare obligatorie sunt trei la număr. Prima o constituie cazul în care, dacă din informațiile de care dispune instanța de executare reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv de către un stat membru al U.E., altul decât statul emitent, pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fie în curs de executare ori să fi fost executată sau considerată ca executată. A doua situație este cea în care infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă, potrivit legii române, autoritățile au competența de a urmări acea infracțiune. Ultima situație este reprezentată de cazul în care persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul european de arestare în conformitate cu legea română.

Există și o serie de situații care constituie cauze facultative de neexecutare a mandatului:

În cazul în care este vorba de o altă infracțiune decât cele înscrise în listă și nu este îndeplinită condiția dublei incriminări. Intră în incidența acestui caz de neexecutare facultativă și infracțiunile din listă, în situația în care pedeapsa prevăzută pentru acestea de legislația statului emitent se situeaza sub limita de 3 ani.

Când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare.

Când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european de arestare s-a pronunțat în alt stat membru al U.E. o hotărâre definitivă pentru aceleași fapte.

Când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana solicitată este cetățean român și instanța română competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române.

Persoana care face obiectul mandatului european de arestare a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al U.E., cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fie în curs de executare ori să fi fost executată sau considerată ca executată.

În cazul în care mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României.

Când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român.

Conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, daca faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Autoritatea judiciară română competentă a decis sa nu urmărească sau să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare.

Nu constituie motive de refuz al extrădării, cetățenia română a persoanei vizate de un mandat emis în străinătate ori caracterul politic al infracțiunii. În privința admisibilității remiterii cetățenilor români, Curtea Constituțională a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate în raport de dispozițiile art. 19 din Constituția României în vigoare, dar excepția a fost insuficient motivată, astfel încât Curtea nu a avut prilejul să aprofundeze analiza problematicii respective.

Dacă autoritățile române decid punerea în executare a unui mandat emis de un alt stat, atunci condiționarea remiterii infractorului este posibilă cu îndeplinirea a trei condiții suplimentare. Prima impune faptul că dacă mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse care a fost aplicată printr-o hotărâre pronunțată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului c va avea posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa. A doua condiție presupune că dacă infracțiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancționată cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate pe viață, dispozițiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevada posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranță aplicate ori liberearea condiționată, după executarea a 20 de ani din pedeapsa. Ultima condiție este ca cetățenii români să fie predați în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății cu condiția ca, dacă se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.

La fel ca și în cazul extrădării, mandatul european de arestare consacră regula specialității, potrivit căruia, persoana predata nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul de executare o consimte. Statul de executare poate să facă o notificare Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene, în sensul că acest consimțământ este prezumat, în masura în care autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.

În cazul statelor membre care nu au obținut un consimțământ în condițiile legii, judecarea sau supunerea la executarea unei pedepse pentru fapte anterioare predării este admisibilă atunci când persoana urmărită a renunțat în mod expres în fața autorității judiciare de executare la regula specialității, înaintea predării, sau a renunțat, după predare, printr-o declarație în fața autorităților statului emitent la regula specialității în legătură cu anumite infracțiuni anterioare predării sale. Tot caz de admisibilitate este și atunci când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit. Judecarea sau supunerea la executarea unei pedepse pentru fapte anterioare predării va fi admisibilă și dacă infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate sau dacă la terminarea procesului penal, nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranță.

Capitolul 8: Convenții și Tratate internaționale în materie de extrădare, la care România este parte

8.1. Convenția din 1975 dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză, privind extrădarea

Președinții ambelor state, în dorința de a contribui la dezvoltarea relațiilor de prietenie între cele două țări, pe baza principiului independenței naționale și a respectării suveranității, a egalității în drepturi și a avantajului reciproc, au hotărât să încheie prezenta Convenție, prin care statele contractante se vor obliga să își predea reciproc persoanele care, aflându-se pe teritoriul unuia dintre cele două state, sunt urmărite penal sau sunt căutate în scopul executării unei pedepse de către autoritățile judiciare ale celuilalt stat.

Extrădarea va fi admisă numai în cazul în care fapta ori faptele care fac obiectul cererii de extrădare constituie infracțiuni potrivit legislației celor două state. Totodată, extrădarea se va admite și dacă fapta a fost săvârșită pe teritoriul statului solicitat sau dacă infracțiunea pentru care se cere extrădarea a fost săvârșită pe teritoriul unui stat terț, iar legislația statului solicitat prevede urmărirea unei asemenea infracțiuni, când a fost săvârșită în afara teritoriului sau nu admite extrădarea pentru infracțiuni care fac obiectul cererii de extrădare. În cazul în care, potrivit legislației celor două state contractante, fapta pentru care se cere extrădarea este admisă sau acțiunea penală sau executarea pedepsei s-a prescris la data primirii cererii ori dacă acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cererea de extrădare se va admite.

Extrădarea nu se admite dacă persoana a cărei extrădare se cere, la data săvârșirii infracțiunii, este cetățean al statului solicitat sau dacă infracțiunea pentru care este cerută, se consideră de către statul solicitat ca fiind infracțiune politică sau infracțiune conexă la o asemenea infracțiune. Aceeași regulă se aplică și atunci când statul solicitat are motive bine întemeiate pentru a considera că, cererea de extrădare, motivată pe o infracțiune de drept comun, a fost prezentată în scopul de a urmări sau pedepsi o persoană pentru considerente de rasă, religie, naționalitate sau de opinii politice. În același timp, extrădarea nu va fi admisă nici în cazul în care infracțiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitat ca fiind infracțiuni militare, în materie de taxe și impozite, de vamă sau de schimb valutar.

Persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată sau supusă la executarea altei pedepse pentru o altă infracțiune decât cea pentru care s-a obținut extrădarea. Ea nu poate fi predată unui stat terț decât dacă există acordul prealabil al statului solicitat sau dacă, având posibilitatea să o facă, aceasta nu părăsește teritoriul statului solicitant în termen de 30 de zile de la sfârșitul procesului penal sau de la executarea pedepsei ori dacă, părăsind teritoriul, revine de bunavoie.

Cererea pentru extrădarea unei persoane urmărite este însoțită de original sau de o copie certificată a mandatului de arestare sau de orice alt act care are aceeași valoare și a fost emis în formele prevăzute de legea statului solicitant. Cererea pentru extrădarea unei persoane condamnate este însoțită de originalul sau copia certificată a hotărârii care a dobândit autoritatea de lucru judecat. În ambele cazuri, cererea este însoțită de dispoziții legale aplicabile infracțiunii și, dacă este posibil, de semnalmentele individului împreună cu fotografia sa, precum și orice indicație de natură să stabilească identitatea și naționalitatea acestuia.

În caz de urgență, la cererea autorităților competente ale statului solicitant, statul solicitat, potrivit legislației sale, poate să procedeze la arestarea provizorie a persoanei căutate, așteptând primirea cererii de extrădare însoțită de actele aferente. Ea prevede infracțiunea pentru care se cere extrădarea, data și locul săvârșirii, precum și totalitatea datelor și caracteristicilor exterioare după care poate fi identificată persoana.

Statul solicitat poate pune capăt arestării provizorii dacă, în termen de 30 de zile de la data arestării, nu a primit cererea de extrădare. La cererea statului solicitant, acest termen poate fi prelungit la 45 de zile, dacă este necesar, datorită unor împrejurări deosebite. Cu toate acestea, punerea în libertate provizorie este posibilă oricând, cu condiția ca statul solicitat să ia orice măsură va considera că este necesară în scopul de a evita ca persoana în cauză să se sustragă.

Când statul solicitat aduce la cunoștință statului solicitant hotărârea sa cu privire la admiterea extrădării, acesta va fi informat în privința locului și datei predării, precum și cu privire la durata detenției executate în vederea extrădării de către persoana cerută. Statul solicitat, poate amâna predarea persoanei, în cazul în care împotriva acesteia a început urmărirea penală pe teritoriul său ori este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru o altă infracțiune decât cea în legătură cu care se cere extrădarea. În cazul unei amânări, predarea persoanei nu poate avea loc decât după pronunțarea hotărârii, iar în cazul unei condamnari, după executarea pedepsei.

Dacă extrădarea este cerută concomitent de mai multe state, pentru aceeași faptă sau pentru fapte diferite, statul solicitat hotărăște, ținând seama de toate împrejurările și mai ales de posibilitatea unei extrădări ulterioare între statele solicitante, de data cererilor, de gravitatea și locul infracțiunilor. În aceste cazuri, dacă admite extrădarea, statul solicitat poate permite statului solicitant să predea persoana a cărei extrădare i-a fost admisă, unui stat terț care a cerut-o concomitent. În cazul în care persoana extrădată se va sustrage de la urmărire, judecată sau de la executarea pedepsei și revine pe teritoriul statului solicitat, aceasta poate fi extrădata din nou.

La cererea statului solicitant, statul solicitat sechestrează și predă, în condițiile prevăzute de legislația sa, lucrurile ce pot servi ca mijloace de probă, care provenind din infracțiune, au fost găsite înainte sau după predarea persoanei extrădate, precum și lucrurile care au fost dobândite drept contravaloarea obiectelor provenind din infracțiune. Predarea va avea loc chiar dacă extrădarea nu va putea fi realizată ca urmare a evadării sau a morții persoanei.

Fiecare stat contractant admite la cererea celuilalt stat, tranzitul pe teritoriul său al unei persoane predate acestuia din urmă de către un stat terț. În sprijinul acestei cereri, sunt prezentate actele care stabilesc că este vorba despre o infracțiune pentru care se admite extrădarea potrivit prezentei Convenții. Cheltuielile de extrădare făcute pe teritoriul statului solicitat se suportă de către acesta, iar cheltuielile de tranzit se suportă de către statul solicitant.

8.2. Convenția din 2002 dintre România și Republica Arabă Egipt privind extrădarea

România, împreuna cu Republica Arabă Egipt, din dorința de a lărgi forma de cooperare judiciară și convinse că pentru adoptarea unor reguli comune în domeniul asistenței juridice și judiciare în materie penală este de natură să atingă acest obiectiv, în interesul ambelor state, au hotărât să încheie prezenta Convenție, privind extrădarea.

Cele două state contractante se angajează să își predea reciproc, potrivit legii, persoanele care, aflându-se pe teritoriul unuia dintre ele, sunt urmărite pentru o infracțiune sau condamnate de către autoritățile judiciare ale celuilalt stat contractant.

Extrădarea se va acorda pentru fapta ori faptele care, potrivit legislațiilor celor două state, constituie infracțiuni sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an sau mai gravă. Totodată, extrădarea va fi admisă pentru condamnări pronunțate de către jurisdicția statului solicitant pentru infracțiunile sancționate cu pedeapsă privativă de libertate, cu condiția ca durata acesteia să fie de cel puțin 6 luni.

Extrădarea nu se va acorda în cazul în care persoana a cărei extrădare se solicită este cetățean al statului contractant solicitat, dacă infracțiunea pentru care este solicitată constă în încălcarea obligațiilor militare sau a fost săvârșită în tot sau în parte pe teritoriul statului solicitat. Dacă persoana solicitată a fost judecată definitiv de către autoritățile judiciare competente ale statului solicitat pentru infracțiunile pentru care se cere extrădarea ori daca s-a împlinit prescripția exercitării acțiunii penale sau a executării pedepsei conform oricărei din legislațiile celor două state contractante, în momentul primirii cererii, extrădarea nu se va putea acorda. Totodată, extrădarea va fi respinsă și dacă în oricare din cele două state a invervenit amnistia ori dacă statul solicitat apreciază că acceptarea cererii este de natură să aduca atingere suveranității, securității sau ordinii sale publice.

Extrădarea se poate refuza în cazul în care infracțiunea pentru care este cerută, face obiectul urmăririi în statul solicitat sau a fost judecată într-un stat terț sau atunci când în statul solicitat a intervenit deja o ordonanță de încetare a urmării sau de neurmărire penru infracțiunile ce motivează cererea de extrădare.

Cererea de extrădare va fi formulată în scris și adresată Ministerului Justiției al statului solicitat sau pe cale diplomatică. În sprijinul cererii vor fi prezentate un original sau copie autentică de pe o hotărâre de condamnare, de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere similară, o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, precum și semnalmentele persoanei reclamate și orice alt fel de informații de natură să determine identitatea și cetățenia sa.

În caz de urgență, autoritățile judiciare ale statului solicitant, pot cere, în vederea extrădării, arestarea provizorie a persoanei reclamate. Acestea vor aștepta primirea cererii de extrădare însoțită de actele aferente. Aceasta trebuie să menționeze infracțiunea săvârșită, durata pedepsei aplicabile sau pronunțate, data și locul săvârșirii infracțiunii, dar și cât mai multe informații care să permită identificarea și localizarea persoanei reclamante. Arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 20 de zile de la data arestării, statul solicitat nu a fost sesizat prin cererea de extrădare și documentele aferente și nu va putea depăși 40 de zile de la data arestării.

În situația în care extrădarea este cerută în concurs de către mai multe state, fie pentru aceleași fapte, fie pentru fapte diferite, statul solicitat va decide, ținând seama de toate circumstanțele și de posibilitatea unei extrădări ulterioare de către unul din statele solicitante, de datele respectivelor cereri, de gravitatea și locul săvârșirii infracțiunii, precum și de cetățenia persoanei în cauză.

Fără a prejudicia drepturile statului solicitat sau a drepturilor terților și la cererea statului solicitant, statul solicitat va sechestra și remite, conform procedurii prevăzute de legislația sa penală, obiectele care pot fi folosite ca probe, care provenind din infracțiune, au fost găsite înainte sau după predarea persoanei reclamate sau obiectele care au fost dobândite în schimbul unor obiecte provenind din infracțiune. Remiterea se va face în cazul în care extrădarea nu poate avea loc ca urmare a morții sau evadării persoanei reclamate.

Hotărârea asupra extrădării se va face cunoscută statului solicitant, pe cale diplomatică, de către statul solicitat, orice respingere totală sau parțială fiind motivată. În cazul în care cererea de extrădare este acceptată, statul solicitat va stabili locul și data predării persoanei extrădate și va infroma despre aceasta în timp util statul solicitant. Dacă persoana reclamată nu a fost preluată la dată fixă, ea va fi pusă în libertate dupa expirarea unui termen de 15 zile începând de la data preluării acesteia, termen care se poate prelungi cu înca 15 zile, daca situația o cere. În cazul în care circumstanțele excepționale împiedică predarea sau primirea persoanei care urmează să fie extrădată, statul interesat va informa despre aceasta celălalt stat, înainte de expirarea termenului.

Dacă persoana reclamată este urmărită sau condamnată în statul solicitat pentru o altă infracțiune decât cea care motivează cererea de extrădare, acesta din urmă trebuie să statueze asupra acestei cereri și să comunice statului contractant decizia sa în privința extrădării. În cazul acceptării, predarea persoanei va fi amânată până la soluționarea cauzei de către autoritățile judiciare ale statului contractant solicitat.

Persoana care va fi predată, nu va fi urmărită, judecată sau deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru o infracțiune anterioară predării, alta decât cea care a motivat extrădarea. Excepția de la această regulă este situația în care staul care a predat persoana reclamată, o consimte. În acest scop, trebuie prezentată o cerere însoțită de actele aferente și de un proces-verbal judiciar consemnând declarațiile extrădatului privind extinderea extrădării și menționând posibilitatea care îi este acordată de a se apăra în fața autorităților statului solicitat. Acest consimțământ se va da atunci când infracțiunea pentru care este condamnat, atrage obligația de extrădare. Reprezintă o excepție și situația în care având posibilitatea să o facă, persoana extrădata nu a părăsit în cele 30 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul statului solicitant, căruia i-a fost predată ori după ce a părăsit teritoriul, a revenit.

Extrădarea în tranzit pe teritoriul unuia dintre cele două state contractante a unei persoane predate celuilalt stat contractant de către un stat terț se acordă pe baza cererii transmise pe cale diplomatică. În sprijinul acestei cereri vor fi transmise documentele necesare pentru a da posibilitatea statului de tranzit solicitat să constate că este vorba despre o infracțiune ce dă loc la extrădare. Cu toate acestea tranzitul unui cetățean va putea fi refuzat. Cheltuielile ocazionale de extrădare făcute pe teritoriul statului solicitat vor fi în sacrina acestui stat, iar cheltuielile ocazionale de tranzit vor fi în sarcina statului contractant solicitant.

Cererile de extrădare și documentele care urmează să fie prezentate în executarea prezentei părți vor fi redactate în limba statului solicitant și vor fi însoțite de o traducere oficială în limba statului solicitat, fie în limba engleză, fie în limba franceză. În cazul în care nu există o dispoziție contrară prezentei părți, legea aplicabilă procedurii de extrădare va fi cea a statului contractant solicitat.

8.3. Tratatul din 1996 dintre România și Republica Populară Chineza privind extrădarea

România și Republica Populară Chineza, în scopul de a întări colaborarea lor în domeniul combaterii criminalității, pe baza respectării suveranității, egalității și reciprocității, au convenit să încheie prezentul Tratat, prin care părțile contractante se obligă să-și extrădeze, reciproc, la cerere, în conformitate cu prevederile Tratatului, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere penală ori pentru executarea pedepsei.

Extrădarea se va acorda pentru infracțiunile care, potrivit legislației ambelor părți contractante, atrag o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin un an. În cazul în care extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse aplicate pentru o infracțiune sancționată cu închisoarea, ea este admisă doar dacă durata pedepsei de executat este de cel puțin 6 luni. Dacă cererea de extrădare se referă la două sau mai multe infracțiuni pedepsite cu închisoarea de legile ambelor state, chiar dacă numai una dintre ele corespunde condițiilor anterior menționate, extrădarea se va admite și pentru celelalte infracțiuni. În cazul infracțiunilor fiscale, extrădarea nu va putea fi refuzată pe motiv că legislația părții solicitate nu prevede același regim de taxe și impozite sau nu conține același tip de reglementare în materie de taxe și impozite, vamă sau schimb valutar ca si legislația părții solicitante.

Extrădarea nu va putea avea loc în cazul în care persoana a cărei extrădare se cere, este cetățean al părții solicitate sau dacă infracțiunea pentru care se cere extrădarea este considerată de către partea solicitată ca fiind de natură politică. În același timp, extrădarea nu se va acorda dacă statul solicitat consideră că cererea de extrădare adresată de statul solicitant are scopul intentării unui proces penal sau executarea unei pedepse pentru motive de rasă, religie, naționalitate sau opinii politice ori dacă infracțiunea pentru care se cere extrădarea, este o infracțiune de natură militară. Dacă, potrivit legii uneia dintre părțile contractante, persoana a cărei extrădare se cere a dobândit imunitate de urmărire, de judecată sau de executare a pedepsei din orice temei legal, ori dacă înainte de primirea cererii de extrădare, față de persoana a cărei extrădare se cere, statul solicitat a intentat un proces penal, a pronunțat o hotărâre penală definitivă sau a încetat procesul pentru acea infracțiune, extrădarea nu va putea avea loc.

Refuzarea extrădării se va face în cazul în care, potrivit legii statului contractant solicitat, infracțiunea a fost săvârșită în tot sau în parte pe teritoriul acesteia sau într-un loc asimilat teritoriului său, ori dacă săvârșirea infracțiunii a avut loc în afara teritoriului statului solicitant, iar legea părții solicitate nu permite exercitarea acțiunii penale pentru asemenea infracțiune săvârșită în afara teritoriului său. Extrădarea va fi refuzată și în cazul în care, prin admiterea cererii de extrădare, s-ar conveni unor principii de bază ale legislației statului solicitat.

Dacă fapta pentru care s-a cerut extrădarea constituie infracțiune potrivit legii statului solicitat, dar acesta a refuzat extrădarea, la cererea statului solicitant, statul solicitat va fi obligat să supună cauza autorităților sale judiciare competente pentru pornirea acțiunii penale, conform legislației sale. Cererea statului solicitant se adresează în scris și va fi însoțită de actele și probele aferente. Părțile contractante vor comunica între ele pe cale diplomatică, excepție făcând cazurile în care prezentul Tratat prevede altfel și vor folosi limbile oficiale proprii, anexând o traducere în limba oficială a celeilalte părți sau în limba engleză.

Cererea de extrădare trebuie să fie formulată în scris și va trebui să conțină indicarea autorității solicitante, numele, prenumele, cetățenia și celelalte date cunoscute privind identitatea persoanei a cărei extrădare se solicită, locul în care acesta se află, descrierea faptei comise, inclusiv data și locul comiterii, precum și încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege. La cerere se anexează informațiile referitoare la semnalmentele persoanei a cărei extrădare se cere, date și acte privind prejudiciul și copia de pe dispozițiile legale aplicabile sau o declarație asupra acestora. În cazul în care extrădarea se solicită în vederea urmăririi penale sau judecării, la cererea de extrădare se anexează originalul sau copia de pe mandatul de arestare sau de pe alt act având aceeași valabilitate. Dacă extrădarea se solicită în vederea executării pedepsei, la cererea de extrădare se anexează originalul sau o copie certificată de pe hotărârea judecătorească definitivă și informații referitoare la durata pedepsei rămase de executat. În situația în care partea solicitantă nu poate oferi informațiile ori actele într-un termen de 60 de zile, se consideră că renunță la cerere, caz în care persoana arestată a cărei extrădare se cere, va fi pusă în libertate.

În caz de urgență, statul solicitant poate cere statului solicitat, înainte de primirea cererii de extrădare, să aresteze provizoriu persoana a cărei extrădare se cere. Cererea de arestare provizorie se adresează în scris, pe cale diplomatică sau prin organizația Interpol și va cuprinde toate datele necesare, precum și mențiunea că s-a emis mandatul de arestare ori că s-a pronunțat hotărârea de condamnare definitivă. Dacă cererea de extrădare și actele aferente nu sunt transmise de către statul solicitant în termen de 30 de zile de la arestarea persoanei, aceasta va fi pusă în libertate. Acest termen, la cererea motivată a statului solicitant, va putea fi prelungit cu cel mult 15 zile. Punerea în libertate nu exclude o nouă arestare, nici extrădarea, dacă cererea de extrădare și actele anexe sunt transmise ulterior.

Hotărârea luată cu privire la cererea de extrădare va fi comunicată de către statul solicitat, de îndată, statului solicitant. În cazul unui refuz total sau parțial al cererii, statul solicitat va fi nevoit să comunice motivele, statului solicitant. Dacă cererea de extrădare a fost admisă, statul solicitat va stabili un termen rezonabil pentru predare. Statul solicitant va fi nevoit să ia în primire persoana primită în termen de 15 zile de la data fixată pentru predare, în caz contrar considerându-se că aceasta a renunțat la extrădare. În cazul în care una din părțile contractante nu a putut să predea sau să preia, din motive independente de voința sa, în termenul stabilit, persoana a cărei extrădare s-a cerut, aceasta trebuie să informeze în timp util cealaltă parte contractantă, iar cele două se vor pune de acord asupra unei noi date de predare.

Dacă persoana a cărei extrădare se cere este implicată într-un proces penal în curs sau dacă a fost condamnată ori se află în curs de executare a unei pedepse pentru o altă infracțiune decât cea în legătură cu care se cere extrădarea, statul solicitat poate amâna predarea persoanei în cauză până la terminarea procesului sau până la executarea completă a pedepsei. Dacă amânarea predării atrage după sine împlinirea termenului de prescripție a acțiunii penale sau ar prejudicia investigarea faptelor, statul solicitat poate preda temporar persoana a cărei extrădare se cere, cu condiția ca aceasta să fie înapoiată imediat după ce statul solicitant a efectuat actele procesuale respective.

Dacă extrădarea aceleiași persoane este cerută concomitent de mai multe state, inclusiv de statul solicitant, pentru aceeași faptă sau fapte diferite, partea solicitată hotărăște cărui stat îi va extrăda persoana respectivă și va ține cont de toate circumstanțele și de relațiile convenționale, de gravitatea și locul săvârșirii infracțiunilor, de cetățenia persoanei și de posibilitatea unei extrădări ulterioare unui alt stat.

Prezentul Tratat presupune și o regulă a specialității, conform căreia statul solicitant nu poate trage la răspundere penală și nu poate supune la executarea pedepsei sau la o altă limitare a libertății personale, persoana extrădată pentru o infracțiune săvârșită anterior predării, alta decât cea pentru care s-a cerut extrădarea sau nu o poate preda unui stat terț decât în cazul în care partea solicitată este de acord sau atunci când, deși a avut posibilitatea, persoana extrădata nu a părăsit teritoriul statului solicitant în termen de 30 de zile de la sfârșitul procesului penal, iar în cazul condamnării, de la executarea pedepsei, sau dacă se reîntoarce de bunăvoie pe teritoriul acestuia.

Statul solicitat, la cererea statului solicitant, se obligă să transmită, în limitele prevăzute de legea sa, obiectele care au fost procurate de persoana extrădată prin infracțiunile care au atras extrădarea. Dacă aceste obiecte sunt necesare părții solicitate ca probe într-o altă cauză penală, transmiterea lor poate fi amânată până la terminarea procesului în cauză sau pot fi predate, cu condiția de a fi restituite. Drepturile statului solicitat sau ale terților asupra acestor obiecte rămân neatinse. Obiectele asupra cărora există asemenea drepturi, se restituie statului solicitat după terminarea procesului.

Fiecare din cele două părți contractante va autoriza, la cererea celeilalte părți contractante, transportul pe teritoriul său al persoanelor extrădate celeilalte părți contractante de către un al treilea stat. Cererea de tranzit va fi transmisă pe cale diplomatică. Statul solicitat poate refuza tranzitul, în cazul în care persoana nu ar putea fi extrădata potrivit prevederilor prezentului Tratat.

Partea solicitantă va comunica părții solicitate informații cu privire la procesul penal sau la executarea pedepsei, precum și la reextrădarea persoanei într-un stat terț. Partea solicitată suportă cheltuielile ocazionale de extrădare pe teritoriul ei, până la predarea persoanei extrădate, iar cheltuielile cu privire la tranzit vor fi suportate de partea solicitantă.

8.4. Tratatul din 2008 dintre România și Statele Unite ale Americii privind extrădarea

România și Statele Unite ale Americii, ținând cont de necesitatea respectării drepturilor omului și supremației legii și dorind să asigure între cele două părți o cooperare mai eficientă în lupta împotriva criminalității și, în acest scop, să încheie un tratat pentru extrădarea infractorilor, au convenit să-și extrădeze reciproc, în conformitate cu dispozițiile prezentului Tratat, persoanele urmărite penal, găsite vinovate sau condamnate de către autoritățile statului solicitant pentru o infracțiune care dă loc la extrădare.

O infracțiune dă loc la extrădare dacă este pedepsită de legea ambelor state cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai severă. Astfel, indiferent dacă legea celor două părți încadrează sau nu acțiunile ori omisiunile care constituie infracțiunea în aceeași categorie de infracțiuni sau descriu infracțiunea prin aceeași terminologie și indiferent dacă infracțiunea este sau nu una din cele pentru care legislația Statelor Unite ale Americii prevede dovedirea unor aspecte de natură a stabili competența pentru o instanță federală din Statele Unite ale Americii, extrădarea va avea loc. De asemenea, dacă infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va fi acordată, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții pentru extrădare, în cazul în care legislația statului solicitat premite aplicarea unei pedepse pentru o infracțiune comisă în afara teritoriului său, în împrejurări similare. În caz contrar, autoritatea executivă a statului solicitat poate să procedeze la extrădare.

Extrădarea nu va fi refuzată pe baza cetățeniei persoanei căutate, dar nu va fi acordată dacă infracțiunea pentru care se solicită extrădarea este o infracțiune politică sau dacă autoritatea competentă a statului solicitat apreciază că cererea este motivată politic. Autoritatea competentă a statului solicitat poate refuza extrădarea pentru infracțiuni militare, care nu sunt infracțiuni de drept comun. Extrădarea nu va fi acordată nici dacă persoana căutată a fost condamnată sau achitată în statul solicitat pentru infracțiunea pentru care se solicită extrădarea. Extradarea nu va fi împiedicată de faptul că autoritățile statului solicitat au decis să nu urmărească penal persoana respectivă, să înceteze orice procedură penală începută împotriva persoanei căutate sau să cerceteze persoana căutată pentru aceleași fapte pentru care se solicită extrădarea.

Extrădarea poate fi refuzată dacă s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale sau a executării pedepsei potrivit legii statului solicitant.

În ceea ce privește pedeapsa capitală, prevederile prezentului Tratat presupun că atunci când, potrivit legii statului solicitant, infracțiunea pentru care se solicită extrădarea este pedeapsa cu moartea și nu este pedepsită astfel de legea statului solicitat, statul solicitant poate acorda extrădarea cu condiția ca pedeapsa capitală să nu fie aplicată persoanei căutate sau, dacă pentru motive procedurale o asemenea condiție nu poate fi îndeplinită de către statul solicitant, cu condiția ca pedeapsa cu moartea, dacă va fi aplicată, să nu fie executată.

Cererile de extrădare și documentele în susținerea acestora trebuie prezentate pe cale diplomatică și vor fi însoțite de documente, declarații sau alte categorii de infromații privind identitatea persoanei căutate, informații care descriu faptele care au stat la baza infracțiunii, textele legale relevante care reglementează elementele constitutive ale infracțiunii pentru care se cere extrădarea și care prevăd o pedeapsă pentru aceasta, precum și textele legale privind prescripția răspunderii penale sau a executării pedepsei. Cererea de extrădare a unei persoane inculpate pentru săvârșirea unei infracțiuni va fi însoțită de copia mandatului sau ordinului de arestare ori de detenție emis de un judecător sau instanță, copia actului de acuzare și orice alte informații de natură să ofere motive rezonabile să se creadă că persoana căutată a săvârșit infracțiunea pentru care se cere extrădarea.

Documentele ce poarta certificarea sau sigiliul Ministerului Justiției din România sau Departamentului de Justiție al Statelor Unite ale Americii sau al ministerului ori departamentului responsabil pentru afaceri externe al statului solicitant vor fi admisibile în procedura de extrădare în statul solicitat, fără o altă certificare, autentificare sau legalizare. Toate documentele prezentate de statul solicitant trebuie traduse în limba statului solicitat, dacă nu se convine altfel.

În caz de urgență, statul solicitant poate cere arestarea provizorie a persoanei căutate, în așteptarea cererii de extrădare și a documentelor anexate acesteia. Cererea de arestare provizorie poate fi transmisă pe cale diplomatică sau direct între M.J. din România și Departamentul de Justiție al Statelor Unite ale Americii. Pentru transmiterea unei asemenea cereri pot fi utilizate și canalele Organizației Internaționale a Poliției Criminale (Interpol). Cererea de arestare provizorie va cuprinde descrierea și localizarea persoanei căutate, o scurtă expunere a faptelor, o descriere a dispozițiilor legale încălcate, precum și o declarație privind existența unui mandat sau ordin de arestare ori de detenție. Cu excepția cazului în care există motive temeinice pentru menținerea în stare de arest, persoana care a fost arestată provizoriu va fi pusă în libertate la expirarea unei perioade de 60 de zile de la data arestării provizorii, dacă statul solicitat nu a primit cererea oficială de extrădare și documentele în sprijinul acesteia.

Statul solicitat va trebui să informeze statul solicitant cu privire la hotărârea sa asupra cererii de extrădare. În cazul respingerii totale sau parțiale a acesteia, statul solicitat comunică motivele refuzului. În cazul în care cererea de extrădare este aprobată, autoritățile celor două părți contractante vor conveni asupra datei și locului predării persoanei căutate.

Dacă se acordă extrădarea unei persoane care face obiectul unui proces penal sau se află în executarea unei pedepse în statul solicitat, acesta poate preda temporar persoana căutată statului solicitant în vederea urmăririi penale. Persoana astfel predată va fi ținută în stare de arest în statul solicitant și va fi returnată în statul solicitat după finalizarea procedurilor împotriva persoanei respective.

În cazul în care statul solicitat primește cereri de extrădare privind aceeași persoană de la statul solicitant și de la un alt stat sau alte state, fie pentru aceeași infracțiune, fie pentru infracțiuni diferite, autoritatea executivă a statului solicitat va stabili cărui stat va preda acea persoană. Dacă România primește o cerere de extrădare formulată de Statele Unite ale Americii și o cerere de predare în baza unui mandat european de arestare pentru aceeași persoană, fie pentru aceeași infracțiune, fie pentru infracțiuni diferite, autoritatea judiciară va determina cărui stat va preda acea persoană.

Regula specialității prevăzută în prezentul Tratat presupune că persoana care a fost extrădată nu poate fi arestată, judecată sau pedepsită în statul solicitant decât pentru infracțiunile pentru care extrădarea a fost acordată sau o infracțiune denumită în alt mod, bazată pe aceleași fapte ca infracțiunea pentru care extrădarea a fost acordată, infracțiunile săvârșite după extrădarea persoanei sau infracțiunile pentru care autoritatea competentă a statului solicitat consimte că persoana să fie arestată, judecată sau pedepsită. O persoană extrădata potrivit prezentului Tratat, nu poate fi extrădată sau predată ulterior pentru nici o infracțiune săvârșită anterior extrădării către statul solicitant, cu excepția cazului în care statul solicitat consimte.

România poate autoriza tranzitul pe teritoriul său al unei persoane predate Statelor Unite ale Americii de un stat terț sau invers. Statele Unite ale Americii pot autoriza tranzitul pe teritoriul său a unei persoane predate României de un stat terț sau invers. Cererea de tranzit trebuie transmisă pe cale diplomatică sau direct între M.J. din România și Departamentul de Justiție al Statelor Unite ale Americii și va conține o descriere a persoanei în tranzit și o scurtă expunere a faptelor în cauză. Statul solicitant va suporta toate cheltuielile privind traducerea documentelor de extrădare și transportarea persoanei predate. Statul solicitat suportă orice alte cheltuieli apărute în acel stat în legătură cu procedurile de extrădare.

Părțile contractante se pot consulta reciproc în legătură cu soluționarea unor cazuri individuale și în scopul unei aplicări eficiente a prezentului Tratat. În cazul în care statul solicitant are în vedere transmiterea unei informații deosebit de delicate în sprijinul cererii de extrădare, poate consulta statul solicitat pentru a stabili măsura în care informațiile pot fi protejate de statul solicitat.

Prezentul Tratat se va aplica atât infracțiunilor săvârșite înainte, cât și celor săvârșite după data intrării sale în vigoare.

Capitolul 9: Cazuri practice cu privire la măsura extrădării

9.1. Extrădarea. Prescripția răspunderii penale

Prin sentința penală atacată cu apel de către inculpat, Tribunalul a admis cererea de extrădare formulată de Germania și a dispus extrădarea acestuia, învinuit de săvârșirea, în anul 1996, a două fapte de trafic de stupefiante și împotriva căruia autoritățile germane au emis mandat de arestare la 17 noiembrie 1997.

Declarând apel, inculpatul solicită respingerea cererii de extrădare, deoarece acesta susține că răspunderea penală pentru trafic de stupefiante era prescrisă potrivit art. 121 din Codul Penal al Romaniei, în vigoare la acea dată.

Conform art. 5, lit. c) din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, ale cărei prevederi referitoare la condițiile de fond ale extrădării sunt în vigoare, extrădarea nu se admite dacă fapta pentru care se cere luarea acestei măsuri este, potrivit legii statului solicitant ori legii penale române, prescrisă sau amnistiată ori există o altă cauză legală care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării. Or, în raport cu data săvârșirii infracțiunilor de care este acuzat inculpatul si anume anul 1996, a operat prescripția răspunderii penale conform art. 154 lit. b) din Codul Penal al României.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile Codului Penal german, infracțiunea de trafic de stupefiante se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 15 ani și că, pentru faptele sancționate de lege cu pedeapsa privativă de libertate mai mare de 10 ani, termenul de prescripție este de 20 de ani. În același timp, potrivit legislației române, infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 362 din 3 august 2000, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani plus interzicerea unor drepturi, iar termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut în art. 153 lit. b) din Codul Penal al României este de 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 15 ani.

Cum în speța în cauza nu s-a făcut dovada cum că s-ar fi întrerupt cursul prescripției prin îndeplinirea vreunui act procesual, va rezulta că termenul de prescripție al răspunderii penale pentru faptele comise în anul 1996 s-a împlinit.

În consecință, răspunderea penală privind infracțiunile pentru care se cere extrădarea inculpatului, fiind prescrisă potrivit legii penale române, apelul declarat de inculpat va fi admis, iar cererea de extrădare respinsă.

9.2. Extrădarea. Procedura de solicitare a extrădării

Judecătoria Făgăraș l-a condamnat, pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăiere și sustragere ilegală de arbori prevăzută în art. 98 alin. (3) și (4) din Codul silvic.

La 13 noiembrie 2001 s-a emis mandatul de executare al pedepsei și, întrucât condamnatul s-a sustras de la executare, a fost dat în urmărire generală și în urmărire internațională, prin Biroul Național Interpol, fiind localizat în străinătate și arestat provizoriu la 3 septembrie 2004. Mandatul de executare poartă mențiunea că inculpatul nu beneficiază de aplicarea Legii nr. 543/2002, întrucât s-a sustras de la executarea pedepsei.

Prin încheierea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Făgăraș a propus a se solicita de către Curtea de Apel Brașov extrădarea condamnatului, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 67 alin. (4) din lege, dosarul a fost înaintat Curții de Apel Brașov, competentă să solicite extrădarea. Curtea de Apel Brașov a respins propunerea privind extrădarea condamnatului, cu motivarea că, potrivit art. 37 din Legea nr. 302/2004, incidența actului de grațiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite. În speță, cercrea de extrădare este inoperantă în urma adoptării Legii nr. 543/2002, prin care a fost grațiată pedeapsa aplicată condamnatului.

Recursul declarat de procuror împotriva acestei încheieri este fondat.

Prin încheierea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Făgăraș a propus Curții de Apel Brașov să solicite extrădarea condamnatului, împotriva acestei încheieri, iar procurorul să nu declare recurs, din oficiu sau la cererea ministrului justiției. Potrivit art. 67 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, președintele secției penale a Curții de Apel Brașov trebuia să formuleze cererea de extrădare și să o transmită, însoțită de actele prevăzute în art. 38 alin. (2) din aceeași lege, direcției de resort din Ministerul Justiției.

Prin încheierea din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel Brașov, respingând propunerea de solicitare a extrădării condamnatului, și-a depășit competența, întrucât a analizat pe fond cauza, cu toate că instanța fusese învestită cu o procedură specială ce nu-i permitea acest lucru, fondul cauzei putând fi analizat numai în cadrul unui recurs împotriva încheierii Judecătoriei Făgăraș, potrivit art. 67 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, ceea ce, în speță, nu este cazul.

În consecință, recursul a fost admis, s-a casat încheierea atacată și s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Brașov, în vederea îndeplinirii formalităților prevăzute în art. 67 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.

9.3. Extrădarea. Îndeplinirea cererilor pentru extrădare

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București cu cererea de extrădare a inculpatului, cetățean albanez, formulată de autoritățile din Republica Albania.

În motivarea cererii, s-a arătat că este solicitată extrădarea inculpatului din România în Albania, în baza art. 12 din Convenția europeană de extrădare, pentru executarea unei pedepse de 10 ani, la care acesta a fost condamnat prin Hotărârea nr. 394 din 25 mai 2001, pronunțată de Tribunalul din Tirana. Pentru dovedirea cererii de extrădare, s-au anexat următoarele documente: informații privind infracțiunea, textul prevederilor legale aplicate, certificatul de naștere al cetățeanului albanez și Hotărârea nr. 394 din 25 mai 2001 a Tribunalului din Tirana.

Curtea de Apel București a constatat că este competentă să judece această cauză.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că în perioada 1995-1997, acționând în complicitate cu alți făptuitori, inculpatul a indus în eroare 62 persoane pe care le-a convins să împrumute o societate, proprietatea sa, cu diferite sume de bani, la care acesta a promis dobânzi substanțiale, pentru ca în final să nu restituie sumele împrumutate și în acest mod a cauzat un prejudiciu de 78.589.702 leka albaneze. În scopul menținerii în funcțiune a schemei de împrumut de tip "piramidal", inculpatul a rambursat parțial unele sume împrumutate și dobânzile aferente, dar și-a însușit cealaltă parte și a părăsit Albania, sustrăgându-se de la procedurile de cercetare și judiciare.

În legătură cu activitatea acestuia, s-a dovedit de către administratorii actuali ai firmei (grupul de supraveghere al Consiliului de Miniștri) că firma inculpatului nu a putut și nu poate să-și îndeplinească obligațiile fată de creditori, de a rambursa suma de 78.589.702 leka albaneze.

S-a apreciat că fapta descrisă anterior întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt prin înșelăciune, prevăzută de art. 143 din Codul Penal albanez. Această infracțiune are corespondent în legislația română în infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 din Noul Cod Penal al României.

Curtea a constatat că sunt îndeplinite și celelalte condiții pentru extrădare, cerute de legea română, privitoare la persoană, competență și la procedură.

Persoana extrădabilă s-a declarat nevinovată față de condamnarea dată de Tribunalul din Tirana și s-a opus extrădării.

Curtea a constatat că opoziția persoanei extrădabile este nefondată în raport cu actele și lucrările dosarului, din care rezultă că are de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare în Republica Albania și sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare prevăzute de legea română privind extrădarea, Legea nr. 296/2001 și de Convenția europeană de extrădare.

În consecință, Curtea a admis cererea și a dispus extrădarea cetățeanului albanez în Republica Albania, menținând arestarea provizorie a acestuia.

9.4. Extrădarea. Cerința existenței mandatului de arestare emis de solicitant

Curtea de Apel Bacău, a admis cererea de extrădare formulată de Ministerul Federal al Justiției din Germania privind inculpatul, cetățean german și a dispus extrădarea acestuia în vederea executării decizici din 25 martie 1999 a Tribunalului Landului Biclefeld, prin care s-a dispus revocarea liberării condiționate dintr-o pedeapsă anterioară și executarea restului de pedeapsă neexecutată și a menținut arestarea provizorie.

Împotriva acestei sentințe, inculpatul a declarat recurs, susținând că prima instanță a reținut în mod greșit că cererea îndeplinește cerințele prevăzute în art. 24 din Legea nr. 296/2001, în condițiile în care cererea de extrădare a fost transmisă prin fax și actele sunt incomplete, lipsind mandatul de arestare, motiv pentru care a cerut respingerea cererii de extrădare și punerea de îndată în libertate, întrucât arestarea sa este provizorie, fiind supusă unui termen de 40 de zile, care a expirat.

Examinând hotărârea și actele dosarului în raport cu motivele de recurs, se constată că prima instanță a reținut în mod corect regularitatea cererii de extrădare și că actele pe care se sprijină sunt complete.

Transmiterea cererii de extrădare prin fax nu constituie un impediment la admiterea cererii, întrucât în art. 24 pct. 1 al Legii nr. 296/2001 se prevede că cererea de extrădare se formulează în scris, fară a se referi la formele de transmitere. În lipsa unei reglementări speciale, rezultă că legea permite să se folosească orice mijloace care lasă o urmă scrisă și asigură predarea cererii, inclusiv faxul, cum este cazul în speță.

Lipsa mandatului ar fi putut constitui un temei al neprimirii cererii de extrădare numai dacă hotărârea executorie de condamnare nu s-ar fi aflat la dosar, ceea ce nu este cazul. Potrivit art. 24 pct. 2 din Legea nr. 296/2001, în sprijinul cererii de extrădare trebuie să se prezinte fie hotărârea de condamnare executorie, fie mandatul de executare, astfel încât și această critică adusă hotărârii este nefondată.

Cererea inculpatului de a fi pus în libertate pentru motivul că măsura arestării provizorii ar fi încetat prin depășirea termenului de 40 de zile, nu este întemeiată.

Articolul 33 pct. 4 din Legea nr. 296/2001 prevede că arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei urmărite, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare și prin documentele menționate în art. 24 pct. 2 și că arestarea provizorie va înceta după 40 de zile dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare și înscrisurile necesare.

Cum din actele dosarului rezultă că recurentul a fost arestat provizoriu la 24 iulie, iar cererea de extrădare a fost primită la 30 august 2001, când a fost admisă de Curtea de Apel, se constată că durata arestării provizorii nu a depășit 40 de zile la data formulării cererii de extrădare și că menținerea arestării în continuare este legală în ambele faze ale procesului.

În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.

Concluzii

Fiind un mijloc important de luptă împotriva criminalității, instituția extrădării are o istorie multiseculară, a cărei început poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri, când practica de predare a infractorilor avea inițial un caracter local. În concepția modernă, extrădarea a început sa se dezvolte mai intens abia la începutul secolului al XVII-lea. Studierea evoluției istorico-juridice a extrădării și precizarea tendințelor de dezvoltare a acesteia la etapa actuală au menirea de a evidenția o legitate importantă: fiind inițial o instituție de luptă împotriva criminalității și având la bază un aspect politic, instituția extrădării își pierde treptat caracterul politic și devine o instituție de luptă cu infracțiunile de drept comun. Totodată, umanizarea instituției extrădării devine o tendință de bază a dezvoltării sale.

Extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârșit o infracțiune ori au fost condamnate definitiv pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul unui stat ori împotriva intereselor acestuia sau cetățenilor săi și s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu are o competență principală de a judeca acele persoane.

Per ansamblu, extradarea reprezintă o procedură juridică destul de complexă, deoarece la aplicarea sa, în mod obligatoriu, se ține cont de prevederile normelor care fac parte din diferite ramuri de drept, chiar și în cazurile când normele de extrădare se regăsesc în acte normative consolidate. Astfel, realizarea practică a extrădării nu este posibilă fără a se lua în calcul normele dreptului constituțional, dreptului penal, dreptului procesual-penal, precum și a normelor altor ramuri de drept ce vizează extrădarea penală.

Extrădarea este o instituție de o importanță deosebită în aplicarea principiilor teritorialității, personalității, realității și universalității legii penale, iar scopul final este de a preveni și a combate criminalitatea transfrontalieră, prin depistarea și tragerea la răspundere a infractorilor.

Definind extrădarea, putem menționa că aceasta este actul bilateral de suveranitate statală și cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de răspundere penală pentru săvârșirea oricărei fapte în condițiile dublei incriminări și pedepsită ca tentativă sau infracțiune consumată, sau fiind cetățean al statului solicitant, poate fi predat de către statul solicitat autorităților statului care urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei cereri de extrădare.

În ceea ce privește extrădarea pentru măsuri de siguranță putem menționa faptul că ele, alături de alte încălcări ale legii penale, constituie o obligație de a extrăda. Acest fapt rezultă din prevederile art. l din Convenția europeană de extrădare, în care se menționează că părțile contractante se angajează să-și predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante.

Comunitatea statelor care își acordă susținere juridică, indiferent de sistemul de drept căruia îi aparține, face posibilă apropierea lor din punct de vedere al problemelor sociale și internaționale apărute. Odată cu internaționalizarea societății, fiecare sistem legislativ luat în particular devine tot mai complex și capătă noi trăsături distincte.

Uneori apar coliziuni între normele ce reglementează extrădarea și normele Convenției europene cu privire la apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceste coliziuni nu au caracter expres, deoarece însăși Convenția pentru apărarea drepturilor omului conține dispoziții referitoare la extrădare, precum cele din art. 5, care prevăd că orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția căilor legale, dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

În concluzie, consider că extrădarea constituie cea mai simplă și mai rapidă cale de rezolvare a unei situatii de acest gen, care altfel ar necesita timp îndelungat și importante cheltuieli, îngreunând totodată munca instanțelor judecătorești.

Referințe bibliografice

Antonescu Mădălina Virginia, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul – persoană fizică, Edit. All Beck, București, 2001.

Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internațional public, ediț. a 7-a, Edit C.H. Beck, București, 2013.

Bică Gheorghe, Griga Ioan, Paraschiv Gavril, Alecu Gheorghe, Drept penal. Partea generală, ediț. a 2-a, Edit. Fundației “România de Mâine”, București, 2008.

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan, Edit. All Beck, București, 2001.

Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Manual de drept penal. Partea generală, Edit. Universul Juridic, București, 2007.

Căzan Ileana, Denize Eugen, Marile puteri și spațiul românesc în sec. XV-XVI, Edit. Universității, București, 2001.

Cloșcă Ionel, Suceava Ion, Tratat de drepturile omului, Edit. Europa Nova, București, 1995.

Dincu Aurel, Drept penal. Partea generală, Universitatea din București, Facultatea de drept, 1975.

Dima Traian, Drept procesual penal. Partea generală și specială, Volumul I, Edit. Lumina Lex, București, 2002.

Lupulescu Nicolae, Extrădarea, Edit. Luceafărul, București, 2004.

Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ediț. a III-a, Edit. All Beck, Bucuresti, 2003.

Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, ediț. a IX-a, revizuită și adăugită, Edit. Universul Juridic, București, 2012.

Moldovan Aurel Teodor, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Edit. All Beck, București, 2004.

Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență, ediț. a II-a, Edit. All Beck, București, 2002.

Stănoiu Rodica Mihaela, Asistența juridică internațională în materie penală, Editura Academiei R.S.R., București, 1975.

Streteanu Florin, Tratat de drept penal. Partea generală, Volumul I, Edit. C.H. Beck, București, 2008.

Basarab Matei, Pașca Viorel, Butiuc Constantin, Mateuț Gheorghiță, Codul penal comentat. Partea generală, Volumul I, Edit. Hamangiu, București, 2007.

Hotca Mihai Adrian, Codul penal: comentarii și explicații, Edit. C.H. Beck, 2007.

*** – Codul penal și 10 legi uzuale, Edit. Hamangiu, actualizat la 15 ianuarie 2013.

Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 492/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție.

Breban Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

Coraș Leontin, Extrădarea în lumina dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, in Revista “Dreptul” nr. 11/2004, pag. 74-93.

Crețu Mircea, Arestarea provizorie în vederea extrădării, Revista “Dreptul” nr. 6/2005, pag. 9-12;

Retca Ion, Extrădarea cetățenilor români, in Revista “Dreptul” nr. 8/2004, pag. 207-210.

Noul Cod Penal al României, disponibil online la adresa: http://www.avocatura.com/ll491-noul-cod-penal.html, accesat la data de 23.01.2014.

*** – Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiționale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978.

*** – Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european și procedurile de remitere între statele membre.

*** – Legea cetățeniei române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 6 martie 1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 13 august 2010.

*** – Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1971.

*** – Legea nr. 118/1998 pentru ratificarea Tratatului dintre România și Republica Populară Chineză privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 222 din 17 iunie 1998.

*** – Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 18 iunie 2001.

*** – Legea nr. 438/2002 pentru ratificarea Convenției dintre România și Republica Arabă Egipt privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 17 iulie 2002.

*** – Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002.

*** – Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penala republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

*** – Legea nr. 111/2008 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 21 mai 2008.

*** – Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal.

Referințe bibliografice

Antonescu Mădălina Virginia, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul – persoană fizică, Edit. All Beck, București, 2001.

Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internațional public, ediț. a 7-a, Edit C.H. Beck, București, 2013.

Bică Gheorghe, Griga Ioan, Paraschiv Gavril, Alecu Gheorghe, Drept penal. Partea generală, ediț. a 2-a, Edit. Fundației “România de Mâine”, București, 2008.

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan, Edit. All Beck, București, 2001.

Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Manual de drept penal. Partea generală, Edit. Universul Juridic, București, 2007.

Căzan Ileana, Denize Eugen, Marile puteri și spațiul românesc în sec. XV-XVI, Edit. Universității, București, 2001.

Cloșcă Ionel, Suceava Ion, Tratat de drepturile omului, Edit. Europa Nova, București, 1995.

Dincu Aurel, Drept penal. Partea generală, Universitatea din București, Facultatea de drept, 1975.

Dima Traian, Drept procesual penal. Partea generală și specială, Volumul I, Edit. Lumina Lex, București, 2002.

Lupulescu Nicolae, Extrădarea, Edit. Luceafărul, București, 2004.

Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ediț. a III-a, Edit. All Beck, Bucuresti, 2003.

Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, ediț. a IX-a, revizuită și adăugită, Edit. Universul Juridic, București, 2012.

Moldovan Aurel Teodor, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Edit. All Beck, București, 2004.

Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență, ediț. a II-a, Edit. All Beck, București, 2002.

Stănoiu Rodica Mihaela, Asistența juridică internațională în materie penală, Editura Academiei R.S.R., București, 1975.

Streteanu Florin, Tratat de drept penal. Partea generală, Volumul I, Edit. C.H. Beck, București, 2008.

Basarab Matei, Pașca Viorel, Butiuc Constantin, Mateuț Gheorghiță, Codul penal comentat. Partea generală, Volumul I, Edit. Hamangiu, București, 2007.

Hotca Mihai Adrian, Codul penal: comentarii și explicații, Edit. C.H. Beck, 2007.

*** – Codul penal și 10 legi uzuale, Edit. Hamangiu, actualizat la 15 ianuarie 2013.

Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 492/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție.

Breban Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

Coraș Leontin, Extrădarea în lumina dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, in Revista “Dreptul” nr. 11/2004, pag. 74-93.

Crețu Mircea, Arestarea provizorie în vederea extrădării, Revista “Dreptul” nr. 6/2005, pag. 9-12;

Retca Ion, Extrădarea cetățenilor români, in Revista “Dreptul” nr. 8/2004, pag. 207-210.

Noul Cod Penal al României, disponibil online la adresa: http://www.avocatura.com/ll491-noul-cod-penal.html, accesat la data de 23.01.2014.

*** – Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiționale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978.

*** – Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european și procedurile de remitere între statele membre.

*** – Legea cetățeniei române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 6 martie 1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 13 august 2010.

*** – Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1971.

*** – Legea nr. 118/1998 pentru ratificarea Tratatului dintre România și Republica Populară Chineză privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 222 din 17 iunie 1998.

*** – Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 18 iunie 2001.

*** – Legea nr. 438/2002 pentru ratificarea Convenției dintre România și Republica Arabă Egipt privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 17 iulie 2002.

*** – Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002.

*** – Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penala republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

*** – Legea nr. 111/2008 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 21 mai 2008.

*** – Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal.