Extinderea Uniunii Europene Spre Est

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. FORMAREA UNIUNII EUROPENE

1.1. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI OBIECTIVELE SALE

1.2. SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE

1.3. PRINCIPALELE INSTITUȚII EUROPENE

1.4. SIMBOLURI EUROPENE

CAPITOLUL II. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE EST

2.1. ACORDURILE EUROPENE

2.2. CRITERIILE ȘI NEGOCIERILE DE ADERARE

2.3. PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII EUROPENE CĂTRE EST

CAPITOLUL III. ROMÂNIA ȚARĂ MEMBRĂ A UNIUNII EUROPENE

3.1. PRELIMINARII ALE ADERĂRII ROMÂNIEI

3.2. ROMANIA – MEMBRA A UNIUNII EUROPENE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După 50 de ani și cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria; 2007: Bulgaria și România. Uniunea Europeană are astăzi 28 de state membre. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizație care își propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând, în același timp, valorile și identitatea națională a statelor componente.

Cu peste 64 de ani în urmă, șase țări au cerut popoarelor europene să împărtășească ideea de a-și uni eforturile într-o Europă unită. Extinderile succesive au modificat numărul țărilor membre. Fiecare nouă extindere a adus avantaje cetățenilor europeni, noi perspective întreprinderilor europene și o mai largă adoptare a normelor europene în domenii cum sunt protecția consumatorului și a mediului, drepturile politice și sociale.

Bazele Uniunii Europene se regăsesc în preajma celui de-al doilea război mondial.

După secole de conflicte sângeroase, națiunile Europei Occidentale s-au unit în final animate de spiritul cooperării economice, odată cu semnarea tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană. Tratatul, semnat de miniștrii Comunității Europene, impunea o integrare economică susținută, politici comune de securitate, și cooperare între poliție și alte autorități ale statelor în ceea ce privește infracțiunile, terorismul și problemele referitoare la imigrare. Convenția a pus bazele instituirii unei monede unice europene, care urma să fie cunoscută sub denumirea de euro. Până la momentul în care Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare (în 1993), fusese deja ratificat de 12 state: Marea Britanie, Franța, Germania, Irlanda, Spania, Portugalia, Italia, Grecia, Danemarca, Luxemburg, Belgia și Olanda.

În condițiile în care, după căderea comunismului în Rusia și-a pierdut statutul de putere mondială (și îi va fi tot mai greu să îl recupereze, datorită situației economice precare în care se afla și datorită pierderii anumitor republici importante), statele asiatice (China, Japonia) se dezvoltă tot mai mult, SUA își consolidează puterea mondială jucând un rol din ce în ce mai important în conducerea lumii, era necesar ca Europa să înceapă un proces de autodefinire și autoafirmare.

Uniunea Europeană are mai multe obiective. În special ea lucrează pentru a promova și extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale și legate de comerț, politică externă, securitate și probleme juridice. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), care a stabilit o singură monedă pentru membrii UE. Abilitatea Uniunii Europene de a-și atinge obiectivele a fost limitată de neînțelegeri între statele membre, probleme economice și politice externe și presiune din partea noilor democrații est europene de a deveni membre.

În decembrie 1999, la Summit-ul de la Helsinki, Consiliul European a confirmat caracterul global al procesului de aderare și a decis, pe baza unei recomandări a Comisiei Europene, deschiderea negocierilor de aderare cu toate țările candidate în același timp. La Helsinki Consiliul European a confirmat de asemenea că Turcia ca țară candidată are posibilitatea de a ajunge în Uniunea Europeană, îndeplinind aceleași criterii ca și celelalte țări.

Extinderea proiectată atunci de Uniunea Europeană, era unică, făcând precedent prin anvergura și diversitatea sa: numărul țărilor candidate, suprafața (în creștere cu 34% ), populația (o creștere cu 110 milioane), bogățiile istorice și culturale. O Uniune Europeană lărgită va oferii și țărilor terțe un beneficiu considerabil: tarif vamal unic, un ansamblu unic de reguli comerciale și procedee administrative care se vor aplica, nu numai în țările care erau deja membre, dar și în Piața Unică a Uniunii Europene lărgite. Acest fapt va simplifica tranzacțiile cu Europa și va îmbunătății condițiile de investiții și comerț pe acest continent.

O Europă Unită va consolida principiile pe care s-a fondat Uniunea Europeană, regulile de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorilor va permite asumarea unui rol mai important în sferele politice și economice internaționale.

Ultimii 15 ani au fost martorii unor evenimente fără precedent în Europa care au condus la o restructurare radicală atât a spațiului vestic, cât și a celui est european.

Pe de altă parte, Comunitățile Europene s-au transformat în Uniunea Europeană, o structură complexă, atât din punct de vedere politic, cât și economic. Tratatul de la Maastricht (1992) își propunea ca obiectiv desăvârșirea Pieței Unice ce instituia o Uniune Economică și Monetară și definea componența politică a UE. Tratatul de la Amsterdam continua acest proces prin „comunitarizarea” unor domenii ce aparțineau până în acel moment cooperării la nivel interguvernamental și introducerea acordului Schengen și a protocolului referitor la politica socială în Tratatul asupra UE.

Pe de altă parte, importante transformări structurale s-au produs și în țările ex-comuniste.

Începând cu anii 1990, evoluțiile țărilor din Europa Centrală și de Est, oricât de diferite au fost și mai sunt încă, au avut totuși un numitor comun: toate aceste țări parcurg în același timp două procese: cel de aderare la UE și cel de tranziție de la economia de comandă la cea de piață. În comparație cu acest grup de țări, cele care au aderat în etapele anterioare au întâmpinat mult mai puține obstacole, acestea netrebuind să treacă de la o formă de proprietate la alta, în condiții de incompatibilitate totală între ele sau să formeze noi mentalitatea.

CAPITOLUL I

FORMAREA UNIUNII EUROPENE

1.1. Uniunea Europeană și obiectivele sale

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După 50 de ani și cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

Uniunea Europeană are astăzi 28 de state membre, două dintre ele fiind proaspăt aderate: România și Bulgaria care au aderat la 1 ianuarie 2007 iar ultima fiind Croatia aderata pe 1 iulie 2014.

La baza întregii construcții europene stă voința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Existența politicilor comune conferă unicitatea Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității statelor membre către instituțiile europene.

Misiunea Uniunii Europene este de a o organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

– promovarea progresului economic și social ( piața unică a fost instituită în 1993 iar moneda unică a fost lansată în 1999)

– afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar pentru țările membre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);

– instituirea cetățeniei europene (care nu înlocuiesc cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);

– dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție (legată de funcționarea pieței interne și în particular de libera circulație a persoanelor);

– existența și consolidarea relațiilor în baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate de către instituțiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

1.2. Scurt istoric al Uniunii Europene

50 de ani de istorie, creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcția europeană s-a concretizat după cel de-al doilea război mondial. La 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune și de oțel ale Franței și Germaniei în cadrul unei organizații deschise către celelalte țări europene. La apel au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunității Economice a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

La 25 martie 1957, cele sase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic „Tratatele de la Roma”. La cele trei Comunitatea au aderat în anii următori nouă state: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:

– primul pilon, Comunitățiile Europene, permite instituțiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piața Unică, Transporturi, Cultură, Moneda Unică, Ocuparea Forței de Muncă, Educației, Concurență, Sănătate, Protecția Consumatorilor, Cercetare, Protecția Mediului, Agricultură, etc.), urmând obiectivul de coeziune economică și socială;

– al doilea pilon, Politica Externă și de Securitate Comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu;

– al treilea pilon, Cooperarea Polițienească și Judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de justiție din cele 15 state membre pentru consolidarea securității interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, conține prevederi în următoarele domenii: drepturile cetățenilor (în special, protecția drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securității și justiției (integrarea acquistului Schengen în competențele Uniunii Europene), special, protecția drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securității și justiției (integrarea acquistului Schengen în competențele Uniunii Europene), Politica Externă și de securitate comună (alegerea unui Înalt reprezentant pentru PESC) și consolidarea democrației.

Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protecție a consumatorilor, stabilește ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului înconjurător, conferă Uniunii Europene o nouă competență în materie de ocupare a forței de muncă, consolidează protecția socială în domeniul egalității de șanse și al luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 fealegerea unui Înalt reprezentant pentru PESC) și consolidarea democrației.

Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protecție a consumatorilor, stabilește ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului înconjurător, conferă Uniunii Europene o nouă competență în materie de ocupare a forței de muncă, consolidează protecția socială în domeniul egalității de șanse și al luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul național, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conține prevederi pentru a asigura o bună activitate instituțională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membrii, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituționale ale cărei trei axe principale sunt: componența și modul de funcționare al instituțiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniștrii și consolidarea cooperării între instituții. La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

Istoria Uniunii Europene se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și instituțiilor sale:

– 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului sau CECO („ Declarația Schuman”);

– 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda;

– 1953, 10 februarie: Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională. Cele șase state fondatoare înlătura barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate;

– 1954, 30 august: Proiectul de Tratat pentru crearea unei Comunități Politice Europene eșuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra Comunității Europene a Apărării;

– 1957, 25 martie sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele șase țări: Belgia, Franța, Germania, Italia,Luxemburg și Olanda, tratatele de înființare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

– 1967, 1 iulie: intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene;

– 1987, 1 iulie: intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adăuga cooperarea politică celei economice;

– 1993, 1 noiembrie: intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunitățiile Europene (CECO,EURATOM și CEE), împreună cu Politica externă și de securitate comună și Justiția și afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE;

– 1997, 16 iulie: este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai extinsă”, care tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii și opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece țări central europene;

– 1998, 4 noiembrie: primele rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condițiilor de aderare la UE;

– 1999, 1 ianuarie: lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergență (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia,Finlanda și Irlanda);

– 1999, 1 mai: intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam;

– 2000, 15 ianuarie: sesiunea inaugurală a Conferinței ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania și Bulgaria are loc la Bruxelles în Belgia;

– 2000, 14 februarie: începe Conferința interguvernamentală cu privire la reforma instituțională a Uniunii Europene, la Bruxelles în Belgia;

– 2000, 9 mai: instituțiile europene celebrează a 50-a aniversare a „Declarației Schuman”;

– 2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate și revizuiește parteneriatele pentru aderare;

– 2000, 7 – 11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea acelerării negocierilor de aderare cu statele candidate și apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condițiile pentru adoptarea și aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuție politica de securitate și apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranța și sănătatea consumatorului, siguranța maritimă, protecția mediului, servicii de interes general, libertate, securitate și justiție, cultură, regiuni îndepărtate și relații externe. Conferința Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa;

– 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;

– 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naționale;

– 2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ce privește extinderea UE și procesul de aderare, printre altele, ca „eforturi speciale să fie dedicate asistentei acordate Bulgariei si României”;

– 2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia, evaluează situația internaționala după atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York și Washington, SUA, și stabilește liniile directoare pentru riposta UE:

– 2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate și revizuiește Parteneriatele de Aderare. Zece țări candidate își propun să încheie negocierile în 2002;

– 2001, 14-15 decembrie: Consiliul European de la Laeken, Belgia, decide să convoace o Convenție privind viitorul UE prezidata de Valẻry Giscard d’Estaing;

– 2002, 1 ianuarie: monedele și bancnotele euro întră în circulație în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;

– 2002, 28 februarie: perioada circulației monetare duale i-a sfârșit și euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenției privind Viitorul Europei;

– 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. Zece țări aderă la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria);

– 2005, 25 aprilie: România și Bulgaria semnează la Luxemburg Tratatul de aderare la Uniunea Europeana.

– 2007, 1 ianuarie, România și Bulgaria aderă împreună la Uniunea Europeană.

2014 i iulie Croatia adera la Uniunea Europeana.

1.3. Principalele Instituții Europene

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza „o uniune cât mai strânsă între popoarele europene”. Pe măsură ce competențele Uniunii s-au extins, instituțiile s-au dezvoltat și au devenit mai numeroase. Agențiile, Fundațiile și Centrele au fost înființate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeană sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcționează ca organisme cu autonomie deplină.

Cinci instituții sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul și organismul cu drept de a iniția legislație), Curtea de Justiție (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare).

Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățeniilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a UE) și Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Principalele Instituții Europene sunt:

Parlamentul European

Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Tribunalul de Primă Instanță

Comitetul Economic și Social

Curtea Europeană de Conturi

Comitetul Regiunilor

Mediatorul European

Banca Centrală Europeană

Banca Europeană de Investiții

Fondul European de Investiții

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, „popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”. Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe țări, în funcție de mărimea acestora.

Începând cu 2007, 370 milioane de alegători din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene își aleg cei 732 de reprezentanți în Parlamentul European (această cifră a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003).

Legitimat prin vot universal direct și ales pentru un mandat de cinci ani, Parlamentul European și-a sporit continuu influența și puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naționale.

Parlamentul European are trei funcții esențiale:

alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuții legislative, adică adoptă legislația Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimității democratice a textelor adoptate;

împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanță, adoptă bugetul în întregime;

exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei și are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituțiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde au loc ședințe o saptămână în fiecare lună. Unele ședințe, cele pe comisii, se țin la Bruxelles, iar Secretariatul General se află la Luxemburg.

Consiliul European este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale Șefilor de stat sau de guvern în statele membre ale Uniunii Europene, lucrări găzduite de statul membru care asigură președinția Consiliului.

Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul 4 al dispozițiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale și îi definește orientările politice generale”.

Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituție a Comunității Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esențial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dând un impuls Uniunii sau definind orientările politice generale, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluții în probleme dificile.

Consiliul European reunește șefii de state sau guverne ai celor 28 de state membre ale Uniunii Europene și Președintele Comisiei Europene. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internațional) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniștri ai celor 28 de state membre).

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură președinția Consiliului și participă la viața politică și evoluția Uniunii Europene prin întâlniri organizate cel puțin de două ori pe an ( de obicei în lunile iunie și decembrie). Aceste lucrări se constituie într-un eveniment important: prezența într-un oraș european a celor 28 de reprezentanți investiți cu legitimitate democratică incontestabilă, însoțiți de alți miniștri și colaboratori apropiați, constituie – de aproape douăzeci și cinci de ani – un eveniment politic așteptat cu mare interes.

Din 2002 și în conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel puțin un Consiliu European per Președinte se ține în Bruxelles. După extinderea Uniunii se așteaptă ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.

Consiliul Uniunii Europene este cunoscut drept Consiliul de Miniștri și este principalul for de decizie al Uniunii Europene. În baza Tratatului de constituire a Comunității Europene, Consiliul are următoarele responsabilități:

este organismul legislativ al Comunității; în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare își exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European;

coordonează politica economică generală a Statelor Membre;

încheie, în numele Comunității, acordurile internaționale dintre aceasta și unul sau mai multe state sau organizații internaționale;

împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul Comunității.

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene:

adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a politicii externe și de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European;

coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea polițienească și juridică în materie penală.

Președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata unui mandat de șase luni.

Comisia Europeană este formată din 28 de membri: un președinte și 26 de comisari, din care cinci sunt și vicepreședinți ai Comisiei.

Comisia îndeplinește trei funcții de bază:

Dreptul de inițiativă: rolul său de inițiator al politicilor comunitare este unic. În plus, Comisia funcționează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghiând la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun și în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetățenilor Europei. Membrii Comisiei sunt aleși din țările UE, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de independență.

O altă funcție a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea Tratatelor UE, astfel încât legislația UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toți cetățenii și participanții la Piața Unică să poată beneficia de condițiile unitare asigurate.

Cea de-a treia funcție a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor. Una dintre atribuțiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii, care s-a ridicat la 97 miliarde Euro în 1999, și a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii. La data aderării la UE și România are un comisar european.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene are competența de soluționare a litigiilor în care se constituie ca părți state membre, instituții comunitare, întreprinderi sau persoane fizice. Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse Curții din anul 1952, de când a fost înființată. În anul 1978 se soluționau deja 200 de cazuri noi pe an, iar în 1985 au fost pe rol peste 400 de cazuri.

Curtea are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare pe de o parte și între prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de statele membre pe de altă parte. În executarea atribuțiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituțională sau de importanță economică majoră.

Curtea de Justiție numără 25 judecători și 8 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt numiți de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleși din rândul juriștilor de o incontestabilă independență și competență profesională.

Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Președintele Curții pentru un mandat de trei ani ce poate fii reînnoit. Președintele conduce lucrările Curții si prezidează audierile și dezbaterile.

Avocații generali acordă asistență Curții în îndeplinirea atribuțiilor sale, prezentând în ședințe deschise, în condiții de completă imparțialitate și independență, avize referitoare la spețele deduse Curții. Atribuțiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte oficialități – fiind vorba în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunității.

România va avea un judecător la Curtea Europeană de Justiție și cel puțin unul la Curtea de Primă Instanță.

Comitetul Economic și Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activități economice și sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere și reflexie, atât la nivel european cât și la nivelul statelor membre.

CES este format din 320 de membri ce reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii, întreprinderile mici și mijlocii, comerțul și asociațiile mesteșugărești, cooperativele, societățile de întrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizațiile pentru protecția mediului, familiile, ONG-urile cu caracter „social”, etc.

CES are trei misiuni fundamentale:

să ofere consultanță celor trei mari instituții (Parlamentul European, Consiliul și Comisia);

să asigure o mai mare implicare /contribuție din partea societății civile la inițiativa europeană și de a edifica și consolida o Europă apropiată cetățenilor săi;

să sporească rolul organizațiilor și asociațiilor societății civile în țările nemembre (sau grupuri de țări), iar, în acest scop, de a promova dialogul organizat cu reprezentanții acestora și constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală și de Est, Turcia, țările EUROMED, ACP și MERCOSUR, etc („dezvoltare instituțională”).

România are în cadrul acestui Comitet 15 membri, din totalul de 344, cât numără acest organism european odată cu extinderea de la 25 la 28 de membrii (conform Tratatului de la Nisa).

Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuție verificarea conturilor și a execuției bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătății gestionarea resurselor financiare și informarea cetățenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autoritățile cu responsabilități de gestiune.

Curtea Europeană de Conturi este formată din 28 de membri provenind din cele 28 de state membre si numiți pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curții de Conturi sunt independenți și au experiență în domeniul auditării finanțelor publice. Membrii Curții își aleg Președintele pentru un mandat de 3 ani. La Curtea de Conturi își desfasoară activitatea 640 de profesioniști de înaltă clasă din cele 28 de țări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.

Independența Curții Europene de Conturi în raport cu alte instituții Comunitare și cu Statele Membre garantează obiectivitatea activității sale de audit. Curtea de Conturi are deplina libertate în ceea ce privește organizarea și planificarea activității sale de audit și publicarea rapoartelor.

Curtea de Conturi verifică dacă încasările și cheltuielile UE s-au efectuat legal și corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se dacă – și în ce masură- au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum și costurile aferente. Curtea Europeană de Conturi garntează astfel cetățenilor europeni ca bugetul UE a fost gestionat și executat corect și în modul cel mai eficient posibil.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicționale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv frauda, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a lua măsurile necesare.

România are un membru la Curtea Europeană de Conturi.

Înființarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii formulate de autoritățile locale și regionale de a fii reprezentate în Uniunea Europeană. În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituții Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituțional comunitar Comitetul și-a câștigat un loc bine definit datorită experienței politice a membrilor săi la diferite niveluri locale și a cunoașterii aprofundate a problematicii regionale și locale. Comitetul Regiunilor joacă un rol important în procesul de integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice și sociale a statelor membre.

Comitetul Regiunilor are 317 de membri și un număr egal de membrii supleanți, numiți pentru o perioada de 4 ani de către Consiliul Uniunii Europene, care își desfasoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reînnoit.

Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucțiuni obligatorii. Ei acționează complet independent pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene.

Comitetul Regiunilor reprezintă o „punte” de legătura între instituțiile europene și regiunile, comunele și orașele Uniunii Europene. Membrii Comitetul Regiunilor dețin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu funcționează permanent la Bruxelles și ca urmare mențin constant legătura cu cetățenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

România este reprezentată de 15 membrii din totalul de 344 (conform Tratatului de la Nisa). Aceștia vor fi politic responsabili in fața electoratului de la nivel regional sau local.

Mediatorul European (sau Ombudsman) investighează plângerile privind fucționarea defectuoasă a instituțiilor și a organismelor din cadrul Comunității Europene.

Mediatorul European nu se ocupa de plângeri care privesc administrația națională, regională sau locală din Statele Membre.

Cei care pot depune plângeri sunt cetățenii Statelor Membre sau care trăiesc într-un Stat Membru, firmele, asociațiile sau alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeana.

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) și toate celelalte bănci centrale naționale ale statelor membre. Termenul „Eurosistem” definește Banca Central Europeană și băncile centrale/naționale ale statelor care au aderat la zona Euro.

Obiectivele acestui sistem sunt:

– definirea și implementarea politicii monetare a zonei Euro;

– derularea operațiunilor externe;

– păstrarea și administrarea rezervelor Statelor Membre;

– promovarea unui sistem eficient de plăți.

SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, și anume Consiliul Director și Comitetul Executiv.

Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale naționale din statele zonei Euro.

Comitetul Executiv este compus din Președintele BCE, Vice – Președintele ei si alți 4 membri , aleși dintre profesioniștii recunoscuți în domeniul monetar bancar.

Consiliul General este compus din Președintele și Vice-Președintele BCE, precum și din guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre UE.

România este reprezentată în Consiliul General de către Guvernatorul Băncii Naționale. La momentul aderării României la moneda unică, acesta va devenii și membru al Consiliului Guvernatorilor.

Rolul Băncii Europene de Investiții este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată și coeziunea economică și socială a statelor membre. Înfințată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiții (BEI) este instituția financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanțează proiectele prin care se materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii precum și în alte 120 de țări din întreaga lume.

Consiliul Guvernatorilor este format din miniștrii desemnați de fiecare dintre Statele Membre, de regulă Miniștrii de Finanțe. Consiliul stabilește politicile de creditare, aprobă bilanțul și raportul anual, autorizează operațiunile de finanțare în afara Uniunii și ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numește membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management și ai Comitetului de Audit.

Consiliul Directorilor este compus din 26 de directori, câte unul de fiecare stat membru și un reprezentant al Comisiei și 16 membri supleanți numiți de către Consiliul Guvernatorilor.

Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operațiunile curente, face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte și răspunde de aplicarea acestora. Președintele Băncii sau, în absența sa, unul dintre Vice-Presedinți, conduce ședințele Comitetului de Management.

Comitetul de Audit verifică operațiunile și contabilitatea Băncii, pe baza activității desfășurate atât de organele interne de control și audit cât și de auditorii externi.

După aderarea la UE, conform negocierilor pentru capitolul 30 – Instituții, România devine acționar al Băncii, reprezentată în Consiliul Guvernatorilor de către un membru și de către un număr adecvat de Directori sau Adjuncții în Consiliul Director, compoziția și funcționarea acestuia putând fi modificate de Consiliu.

Fondul European de Investiții (FEI) este o instituție europeană în a cărei competență intră sprijinirea apariției, creșterii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Fondul intervine în principal cu capital de risc și instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Banca Europeană de Investiții sau Uniunea Europeană, în baza mandatelor acordate. FEI este un parteneriat public privat.

Din structura tripartită a acționariatului său fac parte Banca Europeană de Investiții, Uniunea Europeană reprezentată de Comisia Europeană și un număr de bănci și instituții financiare europene. Activitatea FEI este complementară celei a acționarului sau majoritar, Banca Europeană de Investiții.

Alte instituții europene:

Agenția Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA)

Agenția Europeană a Mediului (EEA)

Fundația Europeană pentru Formare Profesionala (ETF)

Agenția Europeană pentru Reconstrucție (EAR)

Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO)

Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene (EUR – OP)

Agenția Europeană pentru Securitatea și Sănătate în Muncă (OSHA)

Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA)

Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei (EUMC)

Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și a Dependenței de Droguri (EMCDDA)

Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP)

Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă (E.FOUND)

Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF)

Oficiul Comunitar pentru Varietăți Vegetale (CPVO)

Oficiul pentru Armonizare în Piața Internă (OHIM)

Europol

Centrul de Traduceri pentru Instituțiile Uniunii Europene

Europe Aid Oficiul de Cooperare

Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS)

Centrul European pentru Observații din Satelit (EUSC)

România este reprezentată în toate instituțiile comunitare, conform negocierilor la capitolul 30 – Instituții(finalizat în 19 aprilie 2002).

Numărul de parlamentari europeni din partea României este de 35.

1.4. Simboluri Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt: steagul, imnul, moneda unică și ziua de 9 Mai.

Steagul, cu cele 12 stele, așezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea și identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea și armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecțiunea.

Istoria steagului începe în 1964. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizație internațională apărătoare a drepturilor omului și valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităților Europene (CEE), iar, începând cu 1986, el este utilizat de către toate instituțiile Uniunii Europene.

Sursa: Internet

Imnul

Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca „Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, și ele, ca imn oficial al Uniunii Europene.

Uniunea Europeana nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naționale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspirația spre valorile comune, unitatea în diversitate și idealurile de libertate, pace și solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Moneda Unica – EURO

La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piață comună este unul dintre obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o „ uniune mai strânsă între popoarele Europei. Tratatul Uniunii Europene (1992- Maastricht) introduce Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice, iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de „euro”.

Începând cu 1 ianuarie 2001, moneda unică a intrat propriu-zis în circulație ea devenind un simbol al Uniunii Europene.

Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera greceasca epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizației și democrației europene, cât și cu prima litera din cuvântul „ Europa ”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității euro.

Sursa: Internet

Ziua Europei – 9 Mai

Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeana.

În aceea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman, a citit presei internaționale o declarație prin care chema Franța, Germania și celelalte popoare ale Europei să își unească producțiile de oțel și cărbune, ca „ prima fundație concretă a unei federații europene”.

În 1985, când proiectul construcției europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

CAPITOLUL II

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE EST

2.1. Acordurile Europene

Acordurile Europene de asociere ale țărilor central și est europene la Uniunea Europeană constituie primul cadru semnificativ de abordare politico – juridică și economico – socială a relațiilor dintre spațiul integrat vest european și statele Europei Centrale și de Est. Încheierea acestor acorduri au urmat unei perioade de pronunțată divizare a Europei în termeni politico-militari, economici și ideologici. Negocierea acestora s-a realizat pe fondul unei puternice asimetrii în ceea ce privește principiul reciprocității în sistemul relațiilor economice ale partenerilor care a determinat și o puternică asimetrie în manifestarea intereselor reciproce, în sensul unei mult mai pronunțate tendințe a țărilor Europei Centrale și de Est de a se racorda la sistemul instituțional comunitar în raport cu gradul de disponibilitate și pregătire a statelor UE de a face față provocării reprezentate de imperativul lărgirii către est a UE. Din punctul de vedere al statelor comunitare, principiul fundamental al Acordurilor Europene de Asociere la constituit acela al susținerii proceselor de reforme politice și economice din statele Europei Centrale și de Est prin deschiderea accesului spre piața comunitară – mai puțin prin asistență economică/financiară directă, conform leit – motivului: ,,better trade than aid,, (liberalizarea comercială este mai benefică decât asistența financiară ) – și asigurarea unui mecanism de dialog politic structurat.

Acordurile Europene de Asociere, încheiate cu un număr de 10 state central și est europene au fost structurate și au avut conținuturi similare. Au prevăzut realizarea unei zone de liber schimb între parteneri în domeniul produselor industriale nesensibile pe parcursul a zece ani. Pentru compensarea asimetriei în ceea ce privește forța economică și capacitatea reciprocă de penetrare comercială, acordurile au prevăzut o mai rapidă liberalizare comercială de partea comunitară în domeniul produselor amintite. Acordurile mai cuprindeau, de asemenea, unele prevederi legate de liberalizarea progresivă a comerțului în domeniul serviciilor, a circulației capitalurilor, enunțarea unor intenții în ceea ce privește liberalizarea circulației forței de muncă. O analiză critică a Acordurilor Europene de Asociere pune în evidență principiul liberalizării comerciale este aplicat destul de restrictiv de partea comunitară având în vedere tocmai gama de produse care reprezintă o sursă de avantaj comparativ pentru care statele asociate este inclusă în categoria ,,produselor sensibile,, și exceptate de comerțul liber. În absența completării acordurilor de asociere cu câteva programe substanțiale de asistență economică și în absența unor investii directe semnificative, aducând un raport tehnologic necesar pentru creșterea competitivității economiilor statelor asociate pe piața comunitară, avantajul teoretic al liberalizării asimetrice în favoarea statelor asociate prevăzut de acorduri devine mai puțin relevant. Este incontestabil faptul că acordurile de asociere au susținut relansarea economică, pe baze noi a acestor țări și au determinat recuplarea preferențială a economiilor statelor central și est europene la cele ale statelor comunitare, ponderea comerțului cu acestea depășind, în prezent, 50% în cazul fiecăruia din cei zece asociați. Acordurile Europene au constituit baza procesului de pregătire a statelor asociate pentru aderarea la UE.

„Acordurile de Asociere de a doua generație” denumite și „Acordurile Europene” au fost concepute să reprezinte principalul cadru al relațiilor dintre Comunitatea Europeană ulterior (Uniunea Europeană – UE) și țările din Centrul și Estul Europei până la aderarea acestora la UE. Acordurile de Asociere încheiate la sfârșitul anului 1991 cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și la începutul anului 1993, cu România și Bulgaria, au înlocuit vechile acorduri de comerț și cooperare și sunt considerate de aceste state a fi, atât în domeniul economic, cât și în cel politic, primul pas important în procesul de „întoarcere în Europa”. Ulterior statele baltice precum și unele state care au aparținut fostei Iugoslavia au încheiat astfel de acorduri cu UE.

Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Baza legală a acestor acorduri este articolul 238 din Tratatul de la Roma, care prevede posibilitatea Comunității de a „încheia acorduri cu un terț, stat sau organizație internațională prin care se crează o asociere de state având drepturi și obligații reciproce, prin acțiuni comune și proceduri specifice”. Acordurile de asociere au putut fi incluse în categoria acordurilor mixte, datorită faptului că nu se adresează doar problemelor economice, dar și celor politice și altor domenii față de care Comunitatea nu are puteri exprese sau implicite. În cazul acestor acorduri mixte, statele membre ale UE sunt partenere atât în mod individual, cât și colectiv. În acest sens, a fost necesar ca acordurile să fie ratificate de către Parlamentul European, parlamentele fiecărui stat membru al CE și parlamentul statelor asociate.

Principiile generale care au definit relațiile de asociere, cuprinse în acordurile respective, urmează ideea legalității, respectarea drepturilor omului, pluralitate politica și economia de piață. Acordurile Europene au fost destinate „ să asigure un cadru adecvat dialogului politic între Părți”, (…)” dezvoltarea comerțului și armonizarea relațiilor economice”, creșterea cooperării în domeniul economic, social, financiar și cultural în Europa, un sprijin mai substanțial acordat statelor est-europene în eforturile lor privind dezvoltarea economiei de piața și a sistemului democratic (art.1). Preambulul acordurilor au inclus, de asemenea, scopul acestora care este acela de a asigura un cadru pentru „integrarea graduală” a statelor din Estul Europei în Comunitate, dacă aceste țări puteau îndeplinii „condițiile necesare” stabilite prin tratatele CE. Acestea includ:

capacitatea statelor implicate de a-și asuma obligațiile ce derivă din statutul de membru („acquis communautaire”);

stabilitatea instituțiilor din țările candidate care să garanteze: democrație, legalitate, drepturile omului;

existența unei economii de piață funcționale;

susținerea de către țara candidată a obiectivelor politice, economice și monetare ale Uniunii;

capacitatea statului candidat de a răspunde competitivității și a forțelor pieței din cadrul Uniunii Europene;

capacitatea Comunității de a absorbi noi membrii, păstrând, totodată, momentum-ul Integrării Europene.

Libera circulație a mărfurilor

Prevederile referitoare la libera circulație a mărfurilor și servicilor sunt foarte clare. Un spațiu de comerț liber a produselor ne-sensibile va fi stabilit gradual după trecerea unei perioade de tranziție, de maxim zece ani. Perioada de tranziție este asimetrica, în sensul că oferă o deschidere mai rapidă a pieței CE, acordând în acest timp țărilor est-europene mai mult timp pentru deschiderea propriilor piețe. În principiu, Comunitatea acționează pentru eliminarea tuturor taxelor vamale și restricțiilor tarifare, cotelor sau plafoanelor, până la sfârșitul celui de-al cincilea an de la data intrării în vigoare a acordurilor, în timp ce partenerii din Europa Centrală și de Est vor lua aceleași măsuri până la sfârșitul celui de-al nouălea an. Nomenclatorul Combinat al Mărfurilor va fi aplicat la clasificarea mărfurilor de către părți. Pentru fiecare produs, taxa vamală de bază la care se vor aplica reducerile succesive prevăzute în Acord va fi cea aplicată efectiv „erga omnes” în ziua în care precede intrarea în vigoare a acordului. România și Comunitatea vor comunica reciproc taxele vamale de bază respective.

Taxele vamale de import aplicabile în Comunitate produselor industriale originare din România vor fi abolite treptat și progresiv în conformitate cu un calendar corespunzător. În final se va asigura o circulație liberă a mărfurilor, prin eliminarea treptată a tuturor obstacolelor tarifare și netarifare, cu respectarea principiului asimetriei concesiilor.

Conform acordului, CE elimină la importul din România orice taxa având un efect echivalent taxelor vamale de import, la intrarea în vigoare a Acordului. România elimină, la importul din Comunitate orice impunere tarifară, având un efect echivalent taxelor vamale de import, cu excepția taxei de 0.5% „ad valorem” pentru formalități vamale, care este eliminată treptat, până la sfârșitul celui de-al cincilea an de la intrarea în vigoare a Acordului.

Produsele sensibile (siderurgice, textile, cărbune) fac obiectul unor acorduri speciale incluse în protocoale separate anexate acordurilor. Comunitatea elimină taxele vamale în mod treptat în maxim 4-5 ani de la intrarea în vigoare a acordului. Pentru protecția industriei siderurgice și textile românești, s-au stabilit concesii tarifare eșalonate în timp, care se aplica în partea a doua a perioadei prevăzute în Acord. Taxele vamale pentru produsele textile vor fi reduse de CE de-a lungul a șase ani din momentul intrării în vigoare a acordurilor, în timp ce aspectele cantitative continuă să fie guvernate de acordurile comerciale bilaterale în domeniul produselor textile care sunt deja în vigoare de la sfârșitul anilor 80’. Părțile elimină reciproc la data intrării în vigoare a acordului restricțiile cantitative la importul produselor agricole.

Pentru produsele piscicole acordul prevede reducerea taxelor vamale și consolidarea avantajelor de care România beneficiază în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe convenit de Comunitate. Acordul prevede, de asemenea ca, de la data intrării în vigoare, în comerțul dintre România și Comunitate nu vor fi introduse noi taxe vamale și nici restricții cantitative la import sau export, iar cele care se aplică nu vor fi majorate. Cele două părți se vor abține de la orice masuri sau practici de natura fiscală internă, care ar introduce, direct sau indirect, o discriminare între produsele similare originare din teritoriul celeilalte parți. Acordul de asociere nu exclude restricții la import, export sau tranzit, justificate în următoarele cazuri : moralitatea publică; politică sau securitatea politică; protecția sănătății și vieții; protecția resurselor naturale; protecția tezaurelor naționale de valoare artistică, istorică sau arheologică; protecția proprietății intelectuale, industriale sau comerciale; reglementări referitoare la aur și argint.

Liberalizarea circulației persoanelor

Tratamentul acordat lucrătorilor de cetățenie română, legal angajați pe teritoriul unui stat membru, exclude orice discriminare bazată pe naționalitate, în ceea ce privește condițiile de munca, remunerarea și concedierea. Acordul de asociere conține prevederi speciale referitoare la dreptul de stabilire al cetățenilor și companiilor. În acest sens parțile vor acorda pentru stabilirea companiilor și cetățenilor și pentru operațiunile desfășurate pe teritoriu sau un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat propriilor companii și cetățeni ( „tratament național”).

În legătura cu libera circulație a persoanelor, acordurile au prevăd un acces mai larg în CE în ceea ce privește turismul și pregătirea profesională. Libera circulație a muncitorilor rămâne, în general, obiectul legislației interne a fiecărui stat membru și o liberalizare etapizată în acest sens a fost prevăzută pentru a două perioadă (după cinci ani) a asocierii. De asemenea, sunt incluse prevederi referitoare la nediscriminarea muncitorilor angajați legal în CE sau muncitori din CE angajați în țările estice partenere. Un element important îl reprezintă angajamentul Comunității de a contribui la realizarea unor sisteme de siguranță socială în țările est-europene.

Armonizarea legislativă

Acordurile Europene prevăd cooperarea în domeniul alinierii legislației statelor asociate la cea comunitară, având în vedere că aceasta reprezintă o condiție importantă pentru integrarea economică. Un mediu legal compatibil cu legislația Comunității este un interes major pentru investițiile străine și un mijloc pentru accesul mai larg pe piețele Comunității. Statele partenere recunosc faptul că este în interesul lor de a profita pe cât posibil de aceasta prevedere, care le-ar pregăti pentru a deveni membre ale Comunitatii. Comunitatea s-a oferit sa pună la dispoziție asistența tehnică și alte forme de sprijin pentru a înlesni adaptarea legislaților lor la cea comunitară. Armonizarea legislației a vizat următoarele domenii: legea vamala, legea societăților, legea bancară, conturile și taxele societăților, proprietatea intelectuală, serviciile financiare, regulile de concurență.

Cooperarea în domeniul economic, tehnic și financiar

Programul PHARE este instrumentul principal al asistenței economice și tehnice prevăzut în Acordurile Europene. Liniile directoare caracteristice asistenței PHARE reflectă prioritățile țărilor asistate. Principalele obiective sunt sprijinul economic și ajustările structurale, cu accent pe consolidarea reformei. Cooperarea în domeniul financiar este, de asemenea, un aspect important al Acordurilor Europene. Alături de PHARE, Comunitatea ar trebui să acorde asistența și în domeniul macro-economic, ca un mijloc complementar pentru sprijinirea finanțării din partea FMI și având un rol activ în antrenarea altor țări industrializate și instituții internaționale în acordarea unui astfel de sprijin.

Analiza critică a acordurilor de asociere

Potrivit teoriei avantajelor comparative privind comerțul internațional, cu cât diferența de potențial economic (nivel de dezvoltare) dintre partenerii comerciali este mai mare, cu atât mai mari sunt câștigurile de pe urma comerțului liber dintre parteneri. Din moment ce diferența dintre Vestul și Estul Europei este, incontestabil, destul de substanțială în termeni economici, se poate aprecia teoretic că sunt de așteptat rezultate optimiste ca urmare a aplicării Acordurilor Europene de Asociere.

Acordurile au inclus, într-adevăr, câteva elemente pozitive:

– au creat o piață liberă pentru produsele manufacturate ne-sensibile în decurs de zece ani;

– au propus aranjamente speciale, precum deschiderea asimetrică a piețelor Vest și Est Europene care implică un ritm mai scăzut de liberalizare a importurilor pentru statele estice;

– au acoperit o arie mai larga de probleme decât comerțul cu bunuri, incluzând cooperarea în domeniul serviciilor, circulației capitalului economic, politic, științei, mediului înconjurător și culturii;

– au recunoscut că obiectivul statelor est-europene este acela de a deveni membrii cu drepturi depline ai UE.

Cu toate acestea, au fost semnalate unele aspecte restrictive ale acestor Acorduri care limitează avantajele potențiale pe care parțile, și, mai ales, statele asociate, le-ar putea înregistra.

Problema produselor sensibile

Acordurile de Asociere nu au prevăzut o liberalizare completă a comerțului, nici măcar până la sfârșitul perioadei de zece ani prevăzută în acest sens în cadrul Acordurilor Europene. În aceste Acorduri se face o distincție clară între produsele „sensibile” și cele „ne-sensibile”. În cazul produselor „ne-sensibile”,UE a eliminat toate taxele vamale și cotele de import din momentul intrării în vigoare a acordurilor, ceea ce nu se aplică produselor „sensibile” precum cele agricole, metalurgice și textilele. Aceste produse sunt considerate a fi de „interes major” pentru UE și sunt supuse reglementarilor politicilor de piață (cum ar fi Politica Agricolă Comună-CAP).O problemă o constituie faptul că acestea sunt sectoare în care țările est-europene au un avantaj comparativ categoric. Astfel, o importanță sursă de creare și dezvoltare a comerțului nu este valorificată, limitând potențialul exportului și câștigurilor sociale prin comerț pentru țările asociate ale căror gama de produse competitive pentru export sunt destul de limitate.

Problema agriculturii merită o atenție deosebită. Agricultura reprezintă un sector extrem de important pentru țările central și est-europene, atât prin contribuția acesteia la PIB, cât și a părții din forța de muncă angajată în acest sector. Discrepanța semnificativă între cota pe care o deține sectorul agricol din valoarea totală a producției Vest Europene (5%), pe de-o parte, și cea Est Europeană (15% până la 32%), pe de alta parte, sugerează că avantajul comparativ în producția agricolă ar trebui să aparțină Europei de Est. Unii susținători vest-europeni ai protecționismului agricol au atacat cu vehemență ideea avantajului comparativ în domeniul agriculturii al Europei de Est, aducând ca argumente producția scăzută la hectar și numărul mai mare de ore de muncă prestat pe valoarea producției agricole în Europa de Est în comparație cu cea de Vest.

Utilizarea clauzelor de salvgardare, a procedurilor anti-dumping și altor instrumente de apărare comercială

Probleme foarte dificile pot apărea referitor la clauzele de salvgardare, procedurile anti-dumping și alte măsuri comerciale în vederea protejării industriei UE. În acordurile de asociere clauzele de salvgardare sunt legate de măsuri care „pot fi luate numai în conformitate și în condițiile prevăzute de Organizația Mondială a Comerțului (OMC), care reflecta instituționalizarea Acordului General pentru Tarife și Comerț (General Agreement on Tariffs and Trade –GATT)”. Acest lucru implică faptul că aceste clauze pot fi folosite numai in acele cazuri în care comerțul ar putea cauza sau amenința cu producerea unor prejudicii majore producătorilor naționali, sau ar putea perturba serios orice ramura a economiei. Se ridică, astfel, în mod evident, serioase probleme de interpretare.

Ceea ce trebuie evidențiat este faptul că există o veghe „tradiție” a UE în aplicarea de proceduri anti-dumping față de Europa Centrala și de Est.

Procedura de dumping se refera în general la discriminarea prețurilor care atrag după sine vânzarea produselor pe o piață străină la un preț care este mai scăzut decât acela de pe piața internă. Inexistența unei piețe interne autentice în cazul economiilor foste socialiste a implicat, din punctul de vedere al UE, faptul că orice fel de exporturi ale economiilor planificate pot fi considerate posibile cazuri de dumping. Mai mult, prețul pieței interne într-o economie centralizată a fost considerat a nu fi o bază adecvată pentru inițierea procedurilor anti-dumping. Posibilitatea ca țările est-europene să aibă un avantaj considerabil în unele domenii de producție (datorită costurilor scăzute ale muncii, anumite resurse naturale sau altor condiții favorabile) a fost exclusă.

Reorientarea geografică a schimburilor comerciale ale statelor central și est europene ca urmare a liberalizării comerțului, în virtutea acordurilor de asociere și a investițiilor străine directe

Integrarea economică a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul UE s-a dezvoltat prin creșterea schimburilor comerciale și a investițiilor străine directe. Exporturile țărilor din Centrul și Estul Europei cu întreaga lume s-au triplat și importurile au crescut de patru ori în 2005 comparativ cu anul 1995. Exporturile țărilor Europei Centrale și de Est cu UE au crescut de 5.5 ori, iar importurile din UE de 6.7 ori în anul 2005 față de anul 1995, conform statisticilor FMI din 2007.

Ponderea țărilor Europei Centrale și de Est în comerțul cu țările din afara UE, in aceeași perioada, a crescut, de la 3% la 9% în cazul importurilor cu țările din afara UE si de la 3% la 12% în cazul exporturilor. UE a devenit principalul partener comercial al țărilor din Europa Centrala și de Est.

Tendințe ale specializării regionale și ale concentrării industriale

Recentele abordări teoretice ale comerțului internațional si observațiile empirice existente in cazul tarilor UE sugerează că eliminarea barierelor comerciale și costurile comerciale sunt cele care conduc la o reașezare a activității industriale și, prin urmare, la o intensificare a specializării pe regiuni și la o concentrare geografică a industriilor. Specializarea crescândă și concentrarea conduc la creșterea productivității prin creșterea profiturilor. Cu toate acestea, ele creează un motiv de îngrijorare deoarece șocurile cererii industriale pot deveni șocuri specifice anumitor regiuni și costurile cauzate de modificările pe termen scurt pot fi mari în cazul reorientării firmelor.

Efectele integrării economice pe modelele specializării regionale și ale localizării activității industriale au fost analizate în cadrul ediției 2002-2003 a „Global Competitiveness Report”, care a luat în calcul cinci țări candidate la UE: Bulgaria, Estonia, Ungaria, România și Slovenia.

Aceasta analiza este interesantă, mai ales, în condițiile în care aceste țări diferă destul de mult din punct de vedere al suprafeței, progreselor făcute în vederea aderării și a poziționării geografice:

– România este o țară relativ mare, Ungaria și Bulgaria sunt țări cu o suprafață mai mică, iar Estonia și Slovenia sunt foarte mici ca întindere;

– Estonia, Ungaria și Slovenia sunt mai înaintate în procesul de aderare, față de România si Bulgaria;

– Ungaria și Slovenia sunt „mai aproape” de „inima” UE, Estonia se află în partea de nord a Europei, iar România și Bulgaria au o poziție periferică în Sud – Estul Europei;

– România nu avea granițe, la momentul efectuării studiului, cu nici o țară membră a UE. În sfârșit, Ungaria este o țară fără ieșire la mare, în timp ce, toate celelalte patru țări analizate au ieșire la o întindere de apa. Specializarea regională a crescut în România și Bulgaria și a scăzut în Ungaria și Estonia și nu s-a schimbat prea mult în Slovenia. Acest rezultat indică faptul că țările aflate, din punct de vedere geografic, mai aproape de piețele UE au devenit mai puțin specializate, în timp ce țările aflate la periferie au devenit mai specializate. O posibilă explicație este aceea a structurilor economice regionale mostenite. De exemplu, România a început tranziția la economia de piață cu o distribuție aproximativ egală a producției industriale in timp ce în Ungaria și Estonia industria a fost din punct de vedere geografic, mai concentrată.

Zonele favorizate și cele defavorizate în Europa Centrală și de Est. Analiza performanțelor economice regionale în Țările Europei Centrale și de Răsărit de-a lungul ultimilor zece ani a dezvaluit două tipuri de regiuni favorizate: zonele metropolitane și zonele aflate la granița cu UE. Există, de asemenea, două tipuri de regiuni defavorizate: zonele aflate în declin industrial și zonele rurale. O sumară descriere a caracteristicilor economice comune acestor regiuni este prezentată in continuare.

– Zonele metropolitane (în special orașele-capitală) au beneficiat de pe urma creșterii concentrării de muncă calificată, a investițiilor majore, a bunei-dezvoltări a infrastructurii și de o favorabilă pozitie geografica. Aceste regiuni au rate reduse ale somajului și venituri mai mari față de celelalte regiuni. Forța de muncă s-a îndreptat de la sectorul de producție la cel al serviciilor, cu micile întreprinderi private și investiții străine ca principale surse ale dezvoltării forței de munca.

– Zonele aflate la granițe cu UE (regiunile aflate la granița de vest și cele de coastă), zone dezavantajate în timpul regimului comunist, au resimțit o creștere a schimburilor comerciale și a investițiilor și o scădere a ratei șomajului datorită proximității acestora de UE, a infrastructurii bine dezvoltate, a costurilor scazute ale forței de munca, precum și a calității ridicate a acesteia. Aceste zone au mari sanșe de creștere a angajării forței de muncă și de dezvoltare economică pe termen lung. Un exemplu elocvent, în cazul României este reprezentat de zona Timișoara care înregistrează o puternică prezență a investitorilor străini, o rată semnificativă de creștere economică și cel mai redus nivel al șomajului din România.

– Zonele aflate în declin industrial, zone avantajate în timpul regimului comunist, au suferit dupa liberalizarea economiei și reorientarea schimburilor comerciale, ceea ce a condus la restructurarea și închiderea multor întreprinderi. Aceste regiuni nu au reușit să atragă noi oportunități de afaceri și investiții străine. În aceste zone, ratele șomajului sunt mari și muncitorii necalificați au dificultăți în gasirea unui loc de muncă, datorită calificrii scăzute și neperformanțe. Aceste regiuni sunt cele mai sigure în a se confrunta cu mari probleme sociale și economice dacă nu creează noi locuri de muncă.

– Zonele rurale sunt cele mai dezavantajate regiuni în Europa Centrală și de Est datorită infrastructurii precare: investiții scăzute; structura economică bazată pe agricultură; rata scazută de calificare a forței de muncă. Fermele agricole subzistente și migrarea spre exterior au facut ca rata șomajului să nu crească. Cu toate acestea, angajarea forței de muncă este scăzută și alte pierderi ale locurilor de muncă vor urma, ca rezultat al reformelor structurale necesare în agricultură.

2.2. Criteriile și negocierile de aderare

Parteneriatul pentru aderare a constituit "pilonul central" al strategiei de preaderare. El a fixat prioritățile pentru țările candidate în pregatirea lor pentru aderare la Uniunea Europeana și regruparea diferitelor forme de ajutorare ale Uniunii Europene în interiorul unui cadru unic.

Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997 a aprobat parteneriatul pentru aderare ca un instrument cheie de întărire a strategiei de preaderare, iar în martie 1998, acesta a elaborat un regulament abilitat să stabilească principiile, prioritățile și condițiile generale ale fiecărui parteneriat pentru aderare. Pe această bază Comisia a adoptat parteneriate pentru aderare detaliate pentru fiecare țară. Pentru Cipru, Malta și Turcia acestea au fost stabilite printr-o reglementare distinctă a Consiliului.

Parteneriatele pentru aderare, pentru fiecare țară, prezentau prioritățile clare pe termen scurt și mediu. Ele subliniau, de asemenea, instrumentele principale și resursele financiare necesare pentru realizarea eficientă a obiectivelor, devenind, astfel, cadrul unui program unic de acordare a ajutoarelor de către Uniunea Europeană. Parteneriatele pentru aderare erau regulat actualizate, în scopul ajustării priorităților și a cuprinderii tuturor ajutoarelor de preaderare disponibile.

Toate țările candidate au elaborat, totodată, un program național pentru adoptarea acquis-ului. Acest program expunea, în detaliu, felul în care țara candidată respecta prioritățile parteneriatului pentru aderare și se pregătea pentru intrarea în Uniunea Europeană, el cuprinzând un calendar al realizării priorităților și obiectivelor și, acolo unde era posibil justificarea și precizarea resurselor umane și financiare alocate.

Având în vedere perspectiva extinderii, a devenit necesar un salt calitativ în relațiile dintre parteneri și îmbunătățirea cadrului pentru dialog și cooperare. Dialogul structurat permitea țărilor candidate să se implice în activitățile desfașurate în cadrul Uniunii, înainte de a începe negocierile de aderare. Acesta a ajutat la realizarea unei colaborari mai strânse, deoarece el se referea la probleme de interes comun în domenii de interes sporit.

Cum Uniunea Europeană își propune crearea unei mai mari stabitități pe continentul european, politica externă și de securitate comună este un domeniu în care dialogul structurat are o foarte mare importanță.

Criteriile de aderare

Uniunea Europeană veghează la calitatea extinderii fiind determinate de dorința generală de a reuși. În acest sens, începând cu anii '90, programe comunitare speciale au demarat susținerea financiară și asistența tehnică în vederea stimulării eforturilor țărilor din Europa Centrală și de Est pentru a-și reforma și construi economiile. Astfel, Uniunea Europeană a devenit repede prima sursă de asistență și investiții și principalul partener economic și comercial al acestor țări.

Conform concluziilor Consiliului European de la Berlin (24-25 martie 1999), ajutorul pentru preaderare acordat țărilor candidate din Europa Centrală și de Est a fost mai mult decât dublat începând cu anul 2000: între 2000 și 2006, au fost disponibili anual 3120 milioane, în cadrul programului PHARE și a celor mai noi instrumente de pre-aderare, ISPA și SAPARD.

Ajutorul de pre-aderare pentru Cipru și Malta, începând cu anul 2000, a fost cuprins într-un regulament specific al Consiliului, regulament care prevedea un buget de 95 milioane euro pentru perioada 2000-2004. El se concentra, în special, pe procesele de armonizare (care răspund domeniilor prioritare definite de Parteneriatele pentru Aderare) și, în cazul Ciprului pe măsuri care puteau contribui la încheierea unui acord politic.

Ajutorul pentru pre-aderare alocat Turciei, începând cu anul 2000, a făcut obiectul a doua reglementări din "Strategia Europeană" pentru această țară, finanțarea fiind practic dublată.

Programul PHARE a fost una dintre bazele strategice de preaderare. În Agenda 2000, Comisia Europeană propunea concentrarea programului PHARE asupra pregătirii țărilor candidate din Europa Centrală și de Est pentru aderarea la Uniunea Europeană, axându-și ajutorul asupra a două priorități cruciale pentru adoptarea acquis-ului comunitar:

– ajutor pentru investiții;

– întărirea capacității instituționale.

În ceea ce privește ajutorul pentru investiții, programul PHARE s-a dezvoltat în direcția transformării într-un instrument financiar pe termen mediu prin care să fie valorificate oportunitățile în dezvoltarea infrastructurii și a cooperării intraregionale.

Pentru a evita prelungirea perioadelor de tranziție eforturile investiționale au fost îndreptate spre îmbunătățirea capacității țărilor candidate de a răspunde exigențelor ce decurg din aderarea la Uniunea Europeană și de a face față presiunii concurențiale. Investițiile pentru adoptarea acquis-ului comunitar au reprezentat circa 70% din bugetul PHARE.

Începând cu anul 2000, noile instrumente de pre-aderare, ISPA si SAPARD, au dublat capacitatea investițională în proiectele relative la acquis, în cadrul finanțărilor publice ale Uniunii Europene către țările candidate din Europa Centrală și de Est.

Fondurile alocate au vizat ansamblul sectoarelor eligibile ajutorului de la Banca Europeană de Investiții și s-au concentrat, în special asupra protecției mediului, dezvoltării rețelelor de transport, telecomunicațiilor și energiei ca și asupra creșterii competitivității industriei și dezvoltării regionale.

Ajutorul pentru preaderare a jucat un rol de mobilizare a fondurilor instituțiilor financiare internaționale. În acest sens, Comisia Europeană a semnat, la 2 martie 1998, un acord de lucru cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială în vederea întăririi cooperării și facilitării cofinanțării.

Banca Europeană de Investiții lucrează în stransă colaborare cu Comisia Europeană și subscrie la obiectivele politicii comunitare. Ea colaborează cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială în spiritul acordului de lucru, din 2 martie 1998.

Creșterea investițiilor firmelor comunitare în țările candidate ușurează în mod considerabil sarcina financiară a acestora.

Participarea la programele și agențiile Comunității europene presupune cooperarea între statele membre, în domenii publice specifice (sănătate publică, mediu, cercetare, energie) și favorizarea schimbărilor de specialiști și tineri în special prin programele: SOCRATES, LEONARDO DA VINCI și altele).

Obiectivul participării țărilor candidate la programe comunitare, în multe domenii, constă în familiarizarea cu maniera în care politicile și instrumentele comunitare sunt puse în practică.

Pentru a asigura o participare coerentă a acestor țări, la propunerea Comisiei, Consiliul Uniunii Europene a stabilit liniile directoare ale unei participări de ansamblu la programele, agențiile și comitetele comunității europene.

În 1993, la Consiliul European de la Copenhaga statele membre au facut un pas decisiv spre extinderea actuală, convenind că țările asociate din Europa Centrală și de Est care doresc vor putea deveni membre ale Uniunii Europene. Astfel, problema largirii nu era "dacă", ci numai "când" se va putea realiza acest proces. În acest sens, Consiliul European a dat un raspuns clar: "Aderarea va avea loc de îndată ce țările membre asociate vor fi în masura să satisfacă exigențele economice și politice", stabilind, în același timp, criteriile de aderare, cunoscute sub numele de "Criteriile de la Copenhaga".

Conform concluziilor Consiliului de la Copenhaga, aderarea cerea din partea statelor candidate:

1. instituții stabile care să garanteze democrația, primatul legii, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;

2. o economie de piață funcțională cu capacitatea de a face față la presiunile concurențiale și la forțele de piață din cadrul Uniunii;

3. capacitatea de a-și asuma obligațiile ce rezultă în urma aderării, inclusiv la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a subliniat ca aderarea presupunea, de asemenea, ca țările candidate să aibă create condițiile necesare integrării, adaptării structurilor sale administrative. De aceea, s-a adaugat un nou criteriu care solicită transpunerea legislației Comunității Europene în legislațiile naționale și eficientizarea aplicării acesteia gratis unor structuri administrative și juridice corespunzătoare.

În decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg sublinia, de asemenea, că "extinderea Uniunii necesită în prealabil o consolidare și o îmbunătățire a funcționării instituțiilor, conform dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam".

În același sens, la Helsinki, în decembrie 1999, Consiliul European a confirmat că aderarea la Uniunea Europeană era condiționată de respectarea tuturor criteriilor de la Copenhaga și a adaugat un nou criteriu: "Tările candidate trebuie să împărtășească valorile și obiectivele Uniunii Europene, așa cum sunt ele enunțate în tratate."

În particular, Consiliul European a arătat, că o condiție prealabilă, ca deschiderea negocierilor de aderare trebuie să respecte criteriile politice fixate la Copenhaga și a invitat țările candidate să le pună în aplicare. Consiliul European de la Nisa a invitat țările candidate să continue și să accelereze reformele necesare pentru pregatirea aderării.

Agenda 2000

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a invitat Comisia Europeană să facă o evaluare a cererilor de aderare a țărilor candidate, (cel mai devreme după Conferința Interguvernamentală a Uniunii Europene, în iunie 1997, conferința ce s-a încheiat la Amsterdam) și să pregatească o analiză detaliată a consecințelor extinderii asupra Uniunii Europene. Deciziile necesare demarării negocierilor de aderare urmau să fie luate în termen de șase luni de la încheierea Conferinței Interguvernamentale.

În iulie 1997, Comisia a prezentat "Agenda 2000 – pentru o Uniune mai mare și mai puternică", un cadru unic în care a schițat liniile directoare ale evoluției Uniunii Europene, politicile sale, după anul 2000, impactul extinderii asupra Uniunii Europene și viitorul cadru financiar în perspectiva unei Uniuni Europene lărgite. Acest cadru a inclus, de asemenea, avizele Comisiei asupra celor zece cereri de aderare ale țărilor din Europa Centrală și de Est.

Fiecare dintre avizele Comisiei a evaluat situația țărilor prin raportarea la criteriile de aderare. Comisia ia în considerare informațiile furnizate de însăși țările candidate, evaluările făcute de statele membre, rapoartele și rezoluțiile Parlamentului European, lucrările altor organisme Internaționale, precum și progresele realizate în cadrul Acordurilor europene. Avizele privesc nu numai evaluarea performanțelor fiecărei țări până în 1997, dar și o analiză prospectivă a progreselor scontate.

După evaluarea gradului de îndeplinire a criteriilor de aderare, realizat de țările candidate, Comisia europeană recomanda, în 1997, deschiderea negocierilor de aderare cu Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia și Cipru.

În urma analizelor, Comisia a facut rapoarte anuale regulate la Consiliu, reliefând progresele realizate de fiecare stat candidat. Pe baza acestor rapoarte și în funcție de criteriile de aderare, Consiliul a stabilit graficul negocierilor de aderare și durata acestor negocieri. O primă serie de rapoarte a fost prezentată în noiembrie 1998.

În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki decidea deschiderea negocierilor de aderare și cu celelalte țări: Letonia, Lituania, Malta, Slovacia și, sub rezerva unor condiții specifice, cu Bulgaria și România. De asemenea, recunoaștea Turcia ca și țara candidată. Totodată, Consiliul a decis convocarea, în februarie 2000, a unei conferințe interguvernamentale de revizuire a tratatelor. La această conferință, desfășurată la Bruxelles, țările candidate și-au prezentat obiectivele strategice ca și aspirațiile politice, culturale și socio-economice care le motivează cererea de aderare.

Negocierile de aderare

Uniunea Europeană a evaluat statele candidate în funcție de un set de criterii numite "Criteriile de la Copenhaga". Primul set de criterii se referea la standardele politice, care includea sistemul democratic, instituțiile, statul de drept, drepturile minorităților etc. Al doilea set se referea la crearea unei economii de piață funcționale. Al treilea set de criterii includea capacitatea unei țări de a face față competiției pieței Uniunii Europene, dar și în plan politic, administrativ, social și monetar.

Negocierile s-au desfășurat în cadrul Conferințelor Interguvernamentale pentru aderarea statului respectiv la UE. Chiar dacă mai multe state candidate negociau concomitent aderarea, totuși conferințele au fost individuale, cu fiecare candidat în parte.

"Condiția sine qua non pentru admiterea aderarii este însușirea de către țara candidată a așa-numitului acquis comunitar."

Acquis-ul comunitar este o expresie de origine franceză care semnifică ansamblul de drepturi obținute la scara UE, drepturi exprimate prin întreaga jurisdicție comunitară. El înglobează mii de acte normative emise pe baza celor trei Tratate fundamentale (Roma, Mastricht, Amsterdam) și care s-au acumulat pe parcursul a peste 40 de ani (inclusiv Acordurile Internaționale la care UE este parte).

Acquis-ul comunitar este structurat, pentru simplificare, în 31 de capitole de negocieri, care radiografiază societatea:

1. libera circulație a mărfurilor

2. libera circulație a persoanelor

3. libera circulație a serviciilor

4. libera circulație a capitalului

5. dreptul societăților comerciale

6. politica în domeniul concurenței

7. agricultura

8. pescuitul

9. politica în domeniul transporturilor

10. impozitarea

11. uniunea economică și monetară

12. statistica

13. politicile sociale și ocuparea forței de muncă

14. energia

15. politica industrială

16. intreprinderile mici și mijlocii

17. stiința și cercetarea

18. educația, formarea profesională și tineretul

19. telecomunicațiile și tehnologia informațiilor

20. cultura și politica în domeniul audiovizualului

21. politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

22. protecția mediului înconjurător

23. protecția consumatorilor și sănătății

24. justiția și afacerile interne

25. uniunea vamală

26. relațiile externe

28. politica externă și de securitate comună

28. controlul financiar

29. dispoziții financiare și bugetare

30. instituții

31. diverse

Acquis-ul comunitar trebuia preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise delogări doar în mod excepțional, precum și unele aranjamente tranzitorii și tehnice, limitate ca durată).

Nici un capitol de negociere nu era definitiv închis, până când toate cele 31 de capitole nu erau închise.

Orice punct de vedere exprimat de oricare din părți asupra unui capitol de negociere nu va influența poziția cu privire la alte capitole de negociere.

2.3. Procesul de extindere a Uniunii Europene către Est

În epoca modernă Europa a reprezentat centrul lumii. De aici s-au lansat principalele curente, de aici au plecat marii exploratori, aici s-a inventat parlamentarismul. Războaiele mondiale au slăbit forța continentului, făcând posibilă ascensiunea Statelor Unite ale Americii care chiar dacă s-au implicat în război, nu au suferit distrugeri teritoriale și nici nu le-a fost afectată economia într-o foarte mare masură. Pentru urmatoarea perioadă puterea lumii a fost împarțită între SUA și URSS în așa numitul război rece, Europa rămânând pe un plan secund.

În condițiile în care, după căderea comunismului Rusia și-a pierdut statutul de putere mondială (și îi va fi tot mai greu să-l recupereze, datorită situației economice precare în care se află și datorită pierderii anumitor republici importante), statele asiatice (China, Japonia) se dezvoltă tot mai mult, SUA își consolidează puterea modială jucând un rol din ce în ce mai important în conducerea lumii, era necesar ca Europa să înceapă un proces de autodefinire și de autoafirmare.

Cu ocazia deschiderii lucrărilor Consiliului European de la Laeken, Romano Prodi, președintele Comisiei europene declara: “Extinderea a fost și este prioritatea numărul unu a Comisiei. Ea constituie măsura exactă, testul cu adevarat grandios și responsabilitatea istorică a Europei, a puterii și îndatoririlor sale, a potențialului și ambițiilor sale. Extinderea sau, putem spune unificarea Europei, marchează în realitate concluziile unei pagini din istoria sa și premisele viitorului său…”.

De-a lungul timpului au existat mai multe valuri de extindere. S-a pornit de la 6 membrii, au devenit apoi 9 în ianuarie 1973 (prin aderarea Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei), 10 în 1981 (aderarea Greciei), 12 în 1986 (Spania și Portugalia), 15 în 1995 (Austria, Finlanda și Suedia), 25 în 2004 (Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Cehia, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Cipru), 28 în 2007 (România și Bulgaria).

Anii ’90 au marcat o nouă provocare pentru UE: extinderea spre Europa Centrală și de Est, extindere ce urma să aibă loc, nu pe un teren viran, ci pe un teren pregătit de :

experiența acumulată în procesul de formare și dezvoltare a Comunităților Europene;

extinderea succesivă a UE după cum s-a arătat, de la 6 la 28;

mutațiile intervenite după anul 1990 în relațiile dintre UE și fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est;

impactul mutațiilor mai sus menționate asupra performanțelor economice, politice și sociale ale țărilor care au devenit candidate la integrarea în UE, imposibil de imaginat în momentul publicării Raportului Delors sau chiar la data începerii negocierii Tratatului de la Maastricht.

Transformările profunde declanșate de evenimentele petrecute la sfârșitul deceniului nouă al sec.XX la nivelul statelor din Europa Centrală și de Est (SECE) au accentuat duritatea procesului extinderii transformând-o în cea mai importantă prioritate a spațiului european.

Procesul extinderii spre SECE plus Cipru, Malta și Turcia reprezintă un demers istoric al UE. Extinderea este un proiect politic essențial, iar Europa reprezintă o uniune politică în formare. Toate aceste evenimente au susținut, la nivelul UE pregătirea în paralel atăt a lărgirii integrării cu aceste țări căt și adâncirea procesului integrării țărilor membre. Dintr-o astfel de perspectivă “marea extindere”, conform expresiei lui Delors prezintă interes atât pentru UE cât și pentru SECE.

Evenimentele petrecute la începutul anilor ’90 au schimbat istoria și au antrenat transformari structural majore care au bulversat în întregime Europa Centrală și Orientală : instaurarea democrației, dezintegrarea unui “imperiu”, prabușirea unui bloc economic și lansarea tranziției spre economia de piață.

Relațiile dintre aceste transformări și contextul mai larg al spațiului European se afla la baza oricarei tentative de a înțelege și explica ceea ce s-a întâmplat în plan politico-economic.

În mod evident trebuie avute în vedere diferențele dintre condițiile inițiale ale diferitelor țări, diferențele dintre natura și ritmul reformelor întreprinse în diferitele țări, diferențele dintre natura și ritmul reformelor întreprinse în economia SECE. Nu în ultimul rând este necesar să subliniem faptul că, în momentul demarării procesului de tranziție spre economia de piață nu existau modele de referință și nici o teorie închegată referitoare la acest domeniu.

La 1 mai 2004, UE avea 25 de state membre prin alăturarea a noi 10 state și anume: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, plus Cipru și Malta , iar începând cu 1 ianuarie 2007, UE are 28 de state membre prin aderarea României și Bulgariei. În procesul de extindere va fi implicat încă un stat : Turcia. Statele enumerate mai sus au condus la formarea unui spațiu de aproximativ 4,5 milioane km2, cu o populatie de circa 500 milioane de locuitori.

La 1 ianuarie 2007 au aderat la UE, România și Bulgaria. În ceea ce privește Turcia, negocierile cu această țară depind de indeplinirea criteriilor politice de aderare.

Extinderea din 2004 și din 2007 a UE către statele din Europa Centrală și de Est (precum și extinderea viitoare) a depins și va depinde de trei factori : pregătirea internă a statelor candidate, pregătirea internă a UE la care se adaugă negocierile de aderare propriu-zise.

Din 1973, procesul de extindere s-a produs în mai multe etape, dar între lărgirile din trecut și cea din 2004, respectiv cea realizată în 2007, există mari diferențe. Astfel, cea mai mare deosebire constă în relația care a existat între țările recent integrate și cele candidate la aderare și UE, în sensul că, ultimele țări integrate și celor viitoare li s-a oferit sprijin financiar și tehnic înainte de aderare. Prin aceasta s-a urmarit reducerea discrepanței economice dintre ele și statele vechi ale UE, inlesnirea implementării legilor uniunii, mult mai complexe și mai cuprinzătoare decât cele care funcționau la momentul formării UE-15.

Prezenta extindere reprezintă o categorie mai amplă și mult mai complicată în comparație cu celelalte provocări cărora a trebuit să le facă față UE. De altfel, noua extindere este probabil cel mai ilustrativ și complex exemplu de intersectorialitate în problematica UE. Ca “politică compozita extinderea este mai mult decat o preocupare a organelor comunitare ea își are substanța într-o serie de alte politici la nivel comunitar pe care le intersectează, de care este influențată și pe care le influentează”.

Noua extindere către Europa Centrală și de Est a fost și continuă să ramană un subiect foarte dezbătut în mediile din UE. Fenomenul este explicabil. Condițiile și premisele extinderii UE către Europa Centrală și de Est din anul 2004 și 2007 sunt total diferite comparative cu cele discutate și realizate, la oricare din momentele extinderilor anterioare și anume:

extinderea într-un interval relativ scurt de timp a unui număr foarte mare de state din Europa Centrală și de Est la care se adaugă Cipru , Malta și Turcia (cu situații particulare comparativ cu state din Europa Centrală și de Est). Astfel, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene organizează condițiile aderării cu un număr ridicat de state, fapt ce a implicat din partea UE eforturi cumulate deosebite : procesul de monitorizare a performanțelor țărilor candidate pe linia îndeplinirii Criteriilor de la Copenhaga, eforturi financiare suplimentare pentru susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare a candidaților; începerea simultană a negocierilor de aderare. Toate acestea vor solicita din partea UE redefiniri de natură instituțională și administrative.

lipsa experienței participării țărilor din Europa Centrală și de Est la grupări integraționiste care să fi reprezentat succese în această direcție. UE a sugerat țărilor din Europa Centrală și de Est ca participarea la grupări integraționiste proprii anterior integrării în UE ar fi o experiență utilă pentru țările candidate în ceea ce privește beneficiile și constrângerile participării la o astfel de grupare. Acesta reprezintă un element de noutate care relevă îngrijorarea autorităților în UE cu privire la capacitatea țărilor din Europa Centrală și de Est de a face față cu succes cerințelor participării la o grupare regională aflată într-un stadiu extrem de avansat de integrare economică.

Deschizând porțile pentru primirea de noi membri, Conferința la nivel înalt a UE, de la Copenhaga elaborează o serie de noi criterii economice, politice și sociale (criterii neîntâlnite la precedentele aderări) pe care trebuie să le îndeplinească orice candidat asociat pentru a dobândi statutul de membru cu drepturi depline, și anume:

economie de piață viabilă care să aibă capacitatea de a face față
presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Pieței Unice Interne (criteriu economic);

capacitatea Uniunii de a asimila noi membrii mentionând totodată elanul integrării europene;

recunoașterea obiectivelor stabilite pentru realizarea Uniunii Europene și Monetare (UEM) și posibilitatea de a acționa în direcția îndeplinirii lor (criterii administrative);

capacitatea de a încorpora în propria legislație “acquis-ul comunitar” inclusiv prevederile privind crearea UE ( criteriul legislativ);

respectarea principiilor guvernării UE;

întărirea instituțiilor care garantează funcționarea bună a democrației, supremația legii, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților (criteriul politic) etc.

Formularea acestor numeroase condiții specific pentru țările din Europa Centrală și de Est doritoare să adere la UE ne duce cu gândul la Tratatul de la Roma care specifică o singură condiție și anume aceea ca țara solicitatoare să fie europeană. Totodată ne determină să ne gandim si la sovaiala Uniunii Europene referitoare la largirea ei spre Est , la teama justificată față de concurența țărilor asociate doritoare de integrare, care dețin o forță de muncă ieftină și un capital uman deloc de neglijat : migrația maximă dinspre Europa Centrală și de Est care ar pune în pericol locurile de muncă din UE fac un lobby puternic pe lângă guvernele statelor membre și a organismelor comunitare: presiuni asupra bugetului federal pe care ar exercita-o primirea de noi state, în general mai sărace care ar deveni consumatoare nete de ajutoare.

Procedând la o analiză a perioadei 1994-2007 s-au identificat o serie de elemente care formează cadrul principal de gestiune a extinderii UE spre Est:

acceptarea de către statele candidate a acquis-ului comunitar în întregime;

concentrarea negocierilor de aderare aproape exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea acquis-ului comunitar de către statul candidat;

rezolvarea problemelor ce apar din caracterul divers mai pronunțat al unei grupări integraționiste extinse, nu printr-o reformă fundamentală care să elimine sau să atenueze inconsecvențele instrumentelor existente ci prin crearea unor noi instrumente ce se suprapun celor existente;

integrarea noilor membrii în structura instituțional comunitară în baza unei adaptări progresive a acesteia din urmă, cu promisiunea unei reforme mai cuprinzătoare după momentul extinderii;

preferința pentru negociere cu grupuri de state care au deja relații strânse de colaborare între ele;

folosirea de către statele membre a procesului de extindere pentru urmărirea propriilor interese și externalizarea pe o bază comună a problemelor de pe plan intern;

Având în vedere costurile unei noi extinderi, faptul că timpul scurs de la ultima extindere a fost de numai trei ani (între 2004 și 2007) și faptul că în procesul de ratificare a Tratatului de Aderare unele state membre au consultat populația prin referendum, ne determină să afirmăm că conjunctura aderării României și Bulgariei la UE a fost una delicată.

Viziunea UE asupra extinderii spre Europa Centrală și de Est, viziune adoptată la sfârșitul anilor 1990 este ceea a extinderii în” blocuri regionale”. Prin urmare aderarea unor țări precum Croația și Macedonia se preconizează a se face în bloc în urmatorul val de extindere.

Pana la extinderea din mai 2004, UE avea 15 state membre cu o populație de peste 370 milioane de locuitori. Extinderea din mai 2004 a mai adus cu sine peste 75 milioane locuitori dintre care jumătate sunt polonezi.

Aderarea României și Bulgariei a adus înca aproximativ 35 milioane de locuitori. Subliniem acest aspect deoarece reprezintă o problemă importantă din punct de vedere al raporturilor dintre țările mari și țările mici care au apărut și vor continua să apară în cadrul UE . La nivel de Uniune se discută deja despre state mari și state mici. În prezent, în UE există 20 de state mici și 6 state mari, România ocupând o poziție intermediară. Chiar înainte de mai 2004 țările candidate erau conștiente că marea extindere va însemna schimbări majore pentru UE care va trebui să rezolve probleme dificile, chiar dureroase pentru unele domenii comunitare. Aceste țări recunoșteau ca noua extindere va reprezenta o provocare inedită din punct de vedere instituțional, dar și politic, pe care UE o trata cu deosebită seriozitate înca din primii ani ’90. Integrarea țărilor din Europa Centrală și de Est a determinat de altfel ca toate instituțiile comunitare să cunoască un puternic proces de restructurare și transformare.

Principalele efecte ale integrării țărilor din Europa Centrală și de Est în UE vor apărea în primul rând , nu pe linie economico-socială ci pe cea financiar-monetară. Avem în vedere bugetul comunitar care după ultima extindere este sporit prin efortul fiecarei țări membre proporțional cu potențialul sau economico-financiar. S-au purtat și se poartă discuții la nivelul UE în legătură cu mărimea și introducerea treptată a acestor contributii ce vin din partea noilor state membre.

Extinderea UE a adus fără îndoială noi oportunități pentru strategia de la Lisabona. Conferința de la Lisabona din 2000 a stabilit ca pana în 2010 Uniunea Europeană să devină spațiul economic cel mai competitiv, prin promovarea metodei deschise de coordonare a competitivității. Din această perspectivă criteriul referitor la capacitatea de a face față presiunii concurenței și forțelor pietei în interiorul UE este foarte complex deoarece cuprinde ansamblul condițiilor economice de care depinde competitivitatea: infrastructura , sistemul educational, economia de piață funcțională, politici economice adecvate noilor condiții și un anumit grad de integrare în UE prin comerțul cu bunuri și servicii si prin investiții directe, structura economică pe ramuri și tipuri de proprietăți.

Prin aderarea celor 12 țări la UE se asteaptă ca o piață economică mare, flexibilă să dea un nou impuls investițiilor și crearii de locuri de muncă, creșterii nivelului de trai, atât în noile state membre cât și în cele vechi. Extinderea oferă UE noi piețe de desfacere și anume pe termen scurt pentru reconstrucția industriei țărilor din Europa Centrală și de Est, iar pe termen lung pentru întărirea competitivității industriale și tehnologice. Totodată extinderea din 2004, respectiv din 2007, oferă UE o mai bună exploatare a diviziunii internaționale a muncii (potrivit statisticilor în Europa Centrală și de Est forța de muncă este abundentă și are un cost mai scăzut decât în UE; extinderea UE spre Europa Centrală și de Est permite creșterea producției de bunuri intensive în forța de muncă in Est, ceea ce ar elibera în Vest o parte din resurse care ar deveni astfel, disponibile pentru realizarea de bunuri cu o valoare adăugat mai ridicată). În urma actualei extinderi s-a mărit diversitatea economică în cadrul Uniunii Europene.

În ceea ce privește venitul mediu pe locuitor, statele recent integrate sunt mult mai sărace decât primele 15 state membre. Astfel, ele au în medie aproximativ 40% sau chiar mai putin din Podusul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor, exprimat în euro la Paritatea Puterii de Cumpărare, al celor prime 15 state UE. Primul loc din acest punct de vedere la nivelul Uniunii Europene este ocupat de Luxemburg urmat de Irlanda și Danemarca . Dintre statele recent aderate pe primul loc ca ordine de mărime se află Cipru , Malta și Republica Cehă .

În cele 15 state membre UE sectorul cel mai important în termeni de ocupare și de contribuție la obținerea valorii adăugate brute(VAB) este de departe cel al serviciilor cu 71,3% din VAB și cu o ocupare de 68% a populației active. O situație asemănătoare se întâlnește și în cele 10 state care au aderat în 2004 la UE, respectiv 65,2% și 54% . Ungaria, Estonia, Republica Cehă și Republica Slovacă și-au ajustat structura industrială după cea a țărilor cel mai dezvoltate din UE 15. Astfel au redus specializarea în activitățile cel mai puțin calificate, care foloseau intensiv forta de munca pentru a se indrepta catre industriile modern intensive tehnologic ameliorând calitatea exporturilor.

12 state membre UE : Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franța, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Olanda și Portugalia formează “zona zero” unde moneda natională este euro. Anglia , Danemarca și Suedia și-au conservat moneda natională proprie. Primele doua beneficiază de o clauză de exonerare care le dă dreptul să nu participe la zona euro decât dacă satisfac toate criteriile de convergență.

Integrarea unor state mai sărace determină modificarea alocării fondurilor structurale ale noile state membre își vor consolida integrarea economică cu sprijinul primelor state membre. Apoi, în cazul unor țări( Polonia, Lituania, Letonia, Bulgaria și România) o parte importantă din forța de muncă se află în agricultură. Recenta extindere face să se schimbe modul în care UE privește viitorul politicii agricole comune. Așadar extinderea UE produce schimbări la nivelul politicii economice.

Înainte de extinderea din 2004 și din 2007 țările candidate cu caracteristici, probleme și oportunități diferite recunoșteau, ca de altfel și UE, că ele se confruntau cu imense dificultăți pentru a-și îndeplini obligațiile față de aceasta din urmă. Nu numai prin pregătirea lor pentru aderare la UE, și prin acceptarea așa numitului acquis-ul comunitar ci și prin acceptarea procesului de reformă economică și politică, țările din Europa Centrală și de Est au trebuit să poarte cele mai mari răspunderi și greutăți; cele care și-au pus mai degrabă problema beneficiilor decât pe cea a costurilor vor avea de câștigat în urma extinderii atât din punct de vedere politic cât și economic. Astfel participarea lor la piața unică le permite să evolueze spre o mai bună alocare a resurselor și să-și îmbunătățească bunăstarea globală. Pentru aceste țări Consiliul European prevede o creștere medie a PIB-ului stimulate de cei 15, dar și aderarea lor la UE. Creșterea poate atinge, în viziunea experților Consiliului European 4% în 2004 și 4,2% în 2005. Rata inflației ar trebui să fie în medie 3,8% în 2004, respectiv 3,2% în 2005, în principal ca urmare a liberarizării prețurilor administrate și a creșterii impozitelor indirect. Noile state își vor putea vizibil reduce decalajele față de vechii membrii UE ca urmare a convergenței veniturilor. Acest proces va fi susținut de creșterea economică la nivelul celor 15, repartizarea mai rațională a resurselor, intensificarea schimburilor transfrontaliere între vechii și noii membrii, creșterea productivității și pe cale de consecință a competitivității în noul mediu concurențial dintre statele membre.

Procesul de aderare a țărilor ex-comuniste era condiționat de tranziția lor la economia de piață. Un exemplu al acestei tranziții dificile îl constituie fosta RDG. “În urma unificării celor două Germanii, zona estică noului stat s-a văzut direct integrată în Comunitatea Europeană. Ea a beneficiat de un ajutor financiar substanțial (sute de miliarde de mărci germane), precum și de întreaga logistică a celei mai mari puteri economice din Europa.

CAPITOLUL III

ROMÂNIA ȚARĂ MEMBRĂ A UNIUNII EUROPENE

3.1. Preliminarii ale aderării României

În contextul schimbărilor care au avut loc la nivel mondial și a noii ordini

create, după 1989 pe continentul european, integrarea într-un spațiu care să asigure dezvoltarea economică, stabilitatea politică și socială, poate fi o soluție pentru procesul de transformare economică inteprins de România și țările din Europa Centrală și de Est.

Înca din anii ’60, România a încercat să mențină un echilibru în relațiiile cu Uniunea Sovietică și țările occidentale în ceea ce privește politica externă, dovadă fiind demersurile pentru a iniția și dezvolta relații economice cu Comunitatea Europeană, cu FMI și Banca Mondială, pe de o parte,și pe de altă parte cu țările membre ale CAER.

Alegerile libere din mai 1990 au condus la adoptarea unei constituții, în Decembrie 1991, în virtutea căreia alegerile parlamentare și prezidențiale au putut avea loc în 1992.

Alegerile următoare din 1996 au marcat o primă alternanță la putere. În toată această perioadă, România a făcut mari eforturi pentru îmbunătățirea relațiilor sale cu vecinii încheind acorduri, cu Ungaria și Ucraina, privind recunoașterea frontierelor și drepturile minorităților.

Cererea de aderare la Uniunea Europeană, “strategia națională de aderare”și Declarația, semnată de președintele Republicii, președinții Senatului și Camerei Deputaților, primul ministru și liderii tuturor formațiunilor politice reprezentate în Parlament, au exprimat voința politică a României de a se orienta ferm spre consolidarea și dezvoltarea statului de drept, pluralismului politic, separarea puterilor, respectarea drepturilor omului, crearea unei economii de piață, compatibilitatea cu principiile Uniunii Europene.

România este prima țară din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații contractuale cu Comunitatea Europeană, încă din anii ’70. Prin semnarea, în 1980, a acordului privind crearea Comisiei mixte România – Comunitatea Economică Europeană, România a recunoscut oficial această grupare economică.

După 1990, România a semnat cu Comunitatea Europenă un accord de comerț și cooperare comercială, înlocuit mai târziu de Acordul European de Asociere.Aceasta este baza juridică a relațiilor României cu Uniunea Europeană. El este rezultatul negocierilor începute la București(1920 mai 1992) și încheiate prin semnarea Acordului la 1 februarie 1993.Deoarece acesta intră în vigoare abia după ratificare, procedura ce putea fi să fie de durată, prevederile economice și comerciale stipulate au fost puse în aplicare începând cu 1 mai 1993, prin semnarea unui Acord Interimar. Acordul European instituie asocierea României la Uniunea Europeană și stabilește formele dialogului politic permanent. Obiectivele procesului de asociere și principiile generale ale Acordului sunt urmatoarele:

crearea unui cadru instituțional propice dialogului politic, dialog care să permită stabilirea unor legături politice strânse;

dezvoltarea schimburilor și a relațiilor economice între părți și crearea cadrului pentru cooperarea economică, socială, culturală și financiară;

sprijinirea eforturilor României pentru înfăptuirea economiei de piață și consolidarea democrației pentru integrarea progresivă în Uniunea Europeană.

Asocierea României poate fi considerată ca fiind o etapă în procesul de tranziție spre integrarea în Uniunea Europeană. Obținerea statutului de membru asociat, care conferă dreptul de a deveni membru deplin, nu a cerut îndeplinirea unor criterii economice sau politice, ci doar a criteriilor privind apartenența la spațiul European și existența democrației. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994 a adoptat strategia de preaderare care are ca scop pregătirea economică pentru a funcționa conform reglementărilor comunitare.

În 1995, Comisia Europeană a adoptat “Cartea albă” prin care sunt identificate elementele cheie din domeniul Pieței interne și propune o ordine în procesul de amornizare a legislației, Strategia de pre-aderare a României avea la baza utilizarea unor instrumente cum erau: Acordurile Europene și dialogul structural, mecanismele de cooperare, programele de cooperare, Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană a fost, în cea mai mare parte pus în aplicare conform calendarului prevăzut. Acest accord de asociere prezenta importanță prin faptul că a creat un cadru instituțional, context de referință în relațiile României cu Uniunea Europeană, nu numai pentru domeniile economice și comerciale, ci și pentru cele politice, juridice și tehnice. Acest cadru instituțional prevedea un mecanism de punere în aplicare, gestionare și urmărire a tuturor domeniilor ce priveau aceste relații.

Principalele probleme discutate în cadrul Acordurilor Europene priveau punerea în aplicare a strategiei de pre-aderare, apropierea legislațiilor, progresul macroeconomic, problemele comerciale, derularea unor programe comunitare și cooperarea în diverse domenii. Acordurile și activitățile pe care ele le implică reliefează viziunea statelor membre ale Comunitații Europene asupra relațiilor cu această parte a continentului în dorința, pe de o parte de a sprijini procesul de transformare a acestor țări creând o zonă de securitate economică și politică și pe de altă parte de a păstra o doză de prudență în ceea ce privește finalitatea procesului.

Semnarea Acordului de Asociere “instituind o asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acesteia, pe de altă parte” a reprezentat o etapă majoră în dezvoltarea relațiilor, în care, valorile democrației pluraliste, respectarea drepturilor omului și principiile economiei de piață au fost considerate ca bază a asocierii. Acest acord conferă României un loc în noua arhitectură a Europei. Preambulul Acordului scotea în evidență caracterul tradițional al relațiilor dintre România și Comunitățile Europene și dorința acestora de a consolida aceste relații. În domeniul comercial, Acordul prevedea ca în decursul unei perioade de zece ani, considerate perioadă de tranziție, România și Comunitățile Europene să realizeze în mod progresiv o zonă de comerț liber care viza eliminarea treptată a obstacolelor tarifare și netarifare existente în fața schimburilor dintre cele două părți.

Principiile generale ale Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană erau următoarele:

asimetria în acordarea de către părți a concesiilor comerciale, concretizată în aceea ca în timp ce Comunitatea Europeană urma să își îndeplinească angajamentele preponderent în prima parte de tranziție, concesiile la care a convenit România trebuiau puse în aplicare în a doua parte de tranziție;

asocierea presupunea stabilirea unei perioade de tranziție cu o durată de maxim zece ani, împărțită în două etape succesive a câte cinci ani;

disponibilitățile părților ca după intrarea în vigoare a Acordului, pe perioada de tranziție în funcție de conjunctura existentă în sectoarele vizate de comun accord să procedeze la revederea perioadei și ameliorarea concesiilor reciproce, inclusiv accelerarea calendarului de aplicare a acestora;

angajamentul părților de a se abține de la introducerea, până la intrarea efectivă în vigoare a Acordului, a unor reglementări ce ar fi fost în contradicție cu prevederile deja negociate.

Schimbările survenite în Europa Centrală și de Est au determinat Comunitatea Europeană să facă un pas important în direcția extinderii.

Consiliul European Copenhaga, în iunie 1993, definind criteriile de aderare la Uniunea Europeană poate fi considerat un punct de pornire în procesul de extindere a Uniunii Europene, de atunci fiecare Consiliu incluzând pe agenda de lucru ca prioritate probleme legate de aceasta.

La 22 iunie 1995, România a depus oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană după ce partidele politice parlamentare adoptaseră la 21 iunie 1995, strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

În contextul pregătirii pentru aderare, România a acordat o mare importanță dialogului structural. Ea și-a prezentat politica în domeniul reformelor întreprinse și a dorit întărirea acestui dialog. Astfel România a jucat un rol semnificativ în aplicarea strategiei privind pacea și stabilitatea în fosta Iugoslavie și în Balcani.

Parteneriatul pentru aderare

Parteneriatul pentru Aderare enunțând principiile, obiectivele și prioritățile, grupând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară constituind un element cheie al strategiei de preaderare a fost aprobat de Comisia Europeană la 25 martie 1998. Prin faptul că stabilea obiective prioritare ale integrării și dirija asistența financiară acordată de Uniunea Europeană pentru realizarea acestor obiective, Parteneriatul pentru aderare a sprijinit România în pregătirea pentru aderare. “Parteneriatul pentru aderare asigura cadrul pentru o serie de instrumente politice ce se vor folosi pentru a sprijini țările candidate în procesul lor de pregătire pentru aderare”. El se concentra, în principal, pe pregătirea acesteia în vederea îndeplinirii în totalitate a criteriilor de la Copenhaga.

În acest sens, începând cu 1999 țările candidate trebuiau să întocmească programe detaliate la nive sectorial. Astfel, România a înaintat la Uniunea Europeană Programul Național de Aderare care viza recuperarea decalajelor de dezvoltare, în raport cu nivelul mediu realizat din cadrul Uniunii Europene. Acest program a fost cadrul de definire a politicilor de utilizare a fondurilor pe care România și Uniunea Europeană le alocau pentru dezvoltarea regională, concentrând eforturile admninistrative și financiare pentru îndeplinirea Parteneriatului pentru aderare. Programul viza perioada pana la 31 decembrie 2003.

Prevăzut ca un document de lucru, Programul Național de Aderare a României la Uniunea Europeană a fost permanent actualizat și îmbunătățit conform evoluției procesului de reformare și pregătire a țării pentru aderare.

“Pe termen scurt el viza: definirea priorităților politice în economie, problema pieței interne, îndeosebi a celei de capital, reformarea justiției și a afacerilor interne, realizarea programului privind protecția mediului și a consumatorilor, reforma economică și mai ales perseverența în restructurarea-privatizarea marilor societăți de stat, mai ales a celor din domeniul siderurgic, minier, agricol etc.”

Din 1998 Comisia Europeană a cerut statelor candidate să efectueze împreună evaluări comune ale priorităților în domeniul politicii economice.

Începând din 2000-2001 aceste evaluări au fost susținute continuu prin programe economice de pre-aderare care stabilesc strategiile economico-financiare prin care statul candidat este pregătit “să intre, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, în procesul de atingere a criteriilor de convergență de la Maastricht”. România este singura care, considerând că strategia pe termen mediu si planul de aplicare a acesteia erau părți componente ale unei evaluări comune, nu a încheiat o asemenea evaluare.

În octombrie 1997 Comisia Europeană a dat publicității pachetul de documente cunoscut sub numele de Agenda 2000 și avizele asupra fiecărei candidaturi. Avizele cuprindeau evaluări asupra modului și gradului de îndeplinire a fiecăruia dintre criteriile de la Copenhega și Maastricht, iar Agenda 2000 oferea o viziune coerentă și clară asupra Uniunii Europene la intrarea în secolul XXI.

Aceste avize reliefau măsura în care fiecare stat era pregătit să adere la Uniunea Europeană, ele constituind un instrument de măsura pentru eforturile pe care statele candidate le fac de la un an la altul.

În fiecare an avizele au fost urmate de rapoarte ale Comisiei Europene, rapoarte în care sunt evaluate progresele realizate de fiecare stat candidat în pregătirea lor pentru aderare și sunt prezentate concluzii cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor.

Înainte de apariția raportului Comisiei, țara în cauză își prezenta și își evalua progresele realizate, într-un raport de țară.

În acel context se simțea nevoia trecerii la o abordare calitativă în evaluarea progreselor, a gradului de armonizare, dimensiune importanță care pare a fi indispensabilă administrației românești în condițiile aderării la Uniunea Europeană.

O evaluare a evoluției poziției României într-o Uniune Europeană extinsă trebuie să se bazeze în primul rând pe analiză elementelor potențiale care dădeau forța și realismul oricăror opțiuni sau strategii economice guvernamentale de dezvoltare.

Din acest punct de vedere se putea aprecia ca suprafața țării reprezenta un mare potențial de dezvoltare economică, mai ales în condițiile în care, în cadrul țărilor candidate la aderare, există o anumită omogenitate în distribuția resurselor naturale. În general, o suprafață mare înseamnă mari și multe resurse naturale.

Populația reprezenta unul din factorii principali de progres și de resursa economică de bază, ca o categorie superioară de avuție națională. Primul și cel de-al doilea raport anual concluzionau ca România îndeplinea criteriile politice, dar în ceea ce privea criteriile economice nu putea fi considerate ca “având o economie de piață viabilă și în masură să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței Interne din interiorul Uniunii Europene, pe termen mediu”. Înregistrând însa progrese considerabile în consolidarea și aprofundarea stabilității instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectarea și protecția minorităților, raportul din 1999 a marcat un moment-cheie. Astfel, el recomandă Consiliului European de la Helsinki, din 11 – 12 decembrie 1999 să decidă începerea negocierilor de aderare în anul 2000, inclusiv cu România. Comisia a apreciat că România continuă să îndeplinească criteriile politice stabilite la Copenhaga și dovedea că este gata să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice.

Totodată s-a înregistrat o îmbunătățire a eficienței legislativului și o mai bună funcționare de ansmblu a guvernului. Cooperarea interministerială fusese întărită și se realizase o descentralizare a puterilor în favoarea autorităților locale. S-au înregistrat progrese în ceea ce privește funcționarea justiției, iar punerea în aplicare a procesului de reformă trebuia să se realizeze conform priorităților pe termen scurt, prevăzute în parteneriatul pentru aderare. Ultimele rapoarte regulate privind România arătau că aceasta dispunea de instituții stabile garantând democrația și statul de drept. Raportul de țară al României pe anul 2001 reflecta și progresele înregistrate în negocierile de aderare.

A fost aprobată o nouă legislație referitoare la folosirea limbilor minoritare și a fost adoptată o Strategie Națională pentru Îmbunătățirea Statutului romilor, pentru îmbunătățirea accesului acestora la educație. Eforturile trebuiau să se focalizeze în acel moment pe punerea în practică a strategiei, în scopul unei combateri eficiente a discriminării în masă, precum și a îmbunătățirii condițiilor de trai. În ceea ce privește criteriile economice, raportul Comisiei din 2001 arată că, “România a realizat progrese în realizarea unei economii de piață viabile, dar ea nu era încă în masură să reziste, pe termen mediu, presiunilor concurențiale și forțelor pieței interne a Uniunii. Ea obținuse rezultate în domeniul stabilizării macroeconomice, în sensul că: se relansase creșterea economică și crescuseră exporturile. Conștient de necesitatea punerii în practică a reformelor structurale, în special în domeniul privatizării și al ajustării prețului energiei, guvernul urmărea realizarea programului economic de preaderare”.

În acest sens, realizarea proceselor de reformă solicita:

Ajustarea structurala la cerințele Pieței Interne a Uniunii și la politicile comune ale Uniunii Europene;

Alinierea la principiile, normele și acțiunile politicii externe și de Securitate Comune;

Ajustarea instituțională și operațională și întărirea cooperării cu statele membre și candidate în domeniul Justiție și Afaceri Interne;

O reformă structurală și funcțională a administrației publice, în vederea creșterii supleței, eficienței și a coerenței actului administrativ, reducerea birocrației, eliminării disfunționalităților și suprapunerilor de competențe și sporirii gradului de compatibilitate cu administrațiile din țările comunitare.

În acest context, este de remarcat faptul că se înregistrau dezechilibre economice legate de o inflație ridicată pe fondul unui climat social dificil.

Combaterea inflației trebuia să fie o prioritate în activitatea guvernului în vederea relizării unei stabilități macroeconomice. De asemenea, trebuia instituită o disciplină financiară a întreprinderilor, stopând acumulările de restanțe și acordarea de subvenții din partea statului întreprinderilor ineficiente. Trebuia, de asemenea realizată o mai bună coordonare între politica fiscală și cea monetară. Existența unui context macroeconomic înca fragil, ambiguitatea cadrului legal și slaba capacitate administrativă obstrucționau încă dezvoltarea sectorului privat.

În condițiile în care o mare parte din întreprinderi nu demaraseră încă procesul de restructurare sau acest proces se afla într-o stare incipientă, amploarea reformelor pe care România trebuia să le realizeze era încă mare. În domeniul armonizării legislației referitoare la piața internă rezultatele înregistrate erau apreciate ca fiind slabe deoarece, în afara adoptării noii legislații în domeniul achizițiilor publice, progresul a fost limitat în ceea ce privește libera circulație a bunurilor și libera circulație a persoanelor. Se înregistraseră progrese în domeniul supervizării activităților bancare și de asigurare fără a fi fost însoțite de progrese în legislația referitoare la piețele de valori mobiliare și supervizarea serviciilor financiare. Totodată, legislația privind protecția datelor personale ramânea inadecvată. Alinierea legislației din domeniul companiilor și din domeniul concurenței atinsese un înalt grad de transpunere legislativă.

În ceea ce privește sistemul de impozite și taxe, România făcuse unele progrese, dar erau necesare eforturi suplimentare pentru modernizarea capacității administrative din domeniul impozitelor – inclusiv din dezvoltarea unui sistem de schimb de date electronice cu Uniunea Europeană și statele membre. Progrese notabile se realizaseră în promovarea sectorului IMM-urilor și se luaseră o serie de măsuri în vederea îmbunătățirii mediului de afaceri. Cu toate că România începuse armonizarea legislației în domeniul agriculturii, restructurarea sectorului era într-o fază incipientă.

În alte domenii cum erau transporturile, mediul, protecția consumatorului, România continuase să progreseze, pentru ca, în domeniul energiei, în sectorul telecomunicațiilor și în domeniul audiovizualului progresele să fie limitate.

În politica regională se înregistrase îmbunătățirea structurilor instituționale, dar acestea ramâneau fragile fiind încă necesare eforturi considerabile în ceea ce priveau activitățile de programare, monitorizare, evaluare pentru dezvoltarea capacității de a gestiona și controla fondurile publice.

În domeniul justiției și afacerilor interne se aprecia ca după ce s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce priveau politica din domeniul vizelor, a controlului frontierelor și al migrației, era necesară adoptarea legislației în domenii cum ar fi protecția datelor, modernizarea infrastructurii și a capacității administrative din domeniul controlului frontierelor.

România a continuat să înregistreze progrese în domeniul armonizării legislației vamale, chiar dacă se impunea îmbunătățirea capacității operaționale a administrației vamale și intensificarea eforturilor pentru computerizarea între Uniunea Europeană și România.

Capacitatea generală a administrației publice de a pune în practică legislația comunitară era în continuare limitată și constituia un obstacol în ceea ce privea progresul de pregătire a aderării României .

Concluziile Comisiei Europene cu privire la îndeplinirea de către România a obligațiilor ce îi revin în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană arătau că:

direcția în care se îndrepta țara noastră era cea bună, progresele erau evidente și exista o schimbare de imagine și credibilitate;

pe planul îndeplinirii criteriilor economice, raportul remarca faptul că se facuseră, pentru prima dată, progrese semnificative, toate acestea demonstrând că obiectivul propus, de aderare la structurile europene, avea pentru România caracter de ireversibilitate. Aspirația României era o expresie firească a “identității de idealuri, valori și principii, a vocației sale de țară democrată, profound ancorată prin tradiții, cultură și civilizație, în spațiul unic european”.

Cum în anul 2002 urmau să se facă nominalizări pentru primele țări care au aderat, România încerca să-și consolideze progresele pentru a spori șansele de a obține într-un timp cât mai scurt statutul de membru al Uniunii Europene, prioritate absolută a politicii românesti. Spania aflata pentru a treia oara în fruntea Consiliului European considera ca extinderea Uniunii spre centrul si estul Europei va fi una dintre provocările cele mai importante dacă se ține seama de faptul că în această perioadă urmau să fie negociate cele mai dificile capitole cu statele candidate. Trebuiau, de asemenea încheiate negocierile cu statele cele mai avansate, înainte de sfârșitul anului, pentru ca acestea să poată participa la alegerile parlamentare din 2004. Astfel, oficialii spanioli arătau că “suntem pregătiți să lucrăm împreună cu autoritățile române pentru a deschide toate capitolele de negociere în 2002. Dorim să menționăm toate țările candidate în procesele Uniunii Europene și intenționăm să le invităm să participe pentru prima oară la o reuniune de lucru cu cele 15 state membre, la Consiliul European de la Barcelona din luna martie a acestui an”.

În acest context, principalele direcții ale politicii externe a României, pentru perioada 2001-2004, în scopul accelerării procesului de preaderare și integrare erau:

creșterea nivelului de îndeplinire a criteriilor politice;

coordonarea activității în acest domeniu de către Ministerul Integrării Europene, ca principala autoritate guvernamentală;

realizarea unei eficiențe sporite în utilizarea fondurilor nerambursabile provenite de la Uniunea Europeană;

informarea corectă a opiniei publice asupra beneficiilor și costurilor aderării la Uniunea Europeană, asupra stadiilor și rezultatelor obținute la negocierile desfașurate;

pregătirea tinerilor în domeniul afacerilor europene;

elaborarea, împreună cu Comisia Europeană a unei strategii de imagine a României în țările membre ale Uniunii Europene.

Cadrul instituțional al dialogului Uniunea Europeană – România

Acordul European instituind o asociere între România pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, a stabilit cadrul dialogului instituționalizat între cele două părți. Acesta era structurat pe două nivele: parlamentar și guvernamental.

1. La nivel parlamentar, dialogul România – Uniunea Europeană se desfășura prin intermediul Comitetului Parlamentar de Asociere România – Uniunea Europeană. Acesta are caracter bilateral și funcționează potrivit propriilor reguli de procedură, care prevăd și modul de desfășurarea reuniunilor. Reuniunile sale se desfașura de doua ori pe an, la București, respectiv Bruxelles. Din 20 aprilie 1995, data primului Comitet Parlamentar, până în prezent, s-au desfașurat opt reuniuni ale acestui organism. Fiecare parte implicată participa cu câte 12 membri, conducătorii delegațiilor asigurând în același timp și co-președenția Comitetului Parlamentar de Asociere. Comitetul Parlamentar avea în componența sa membri ai Parlamentului European și ai Parlamentului României.

La 12 martie 2002, la Bruxelles, a avut loc cea de-a opta reuniune a Consiliului de Asociere dintre România și Uniunea Europeană având pe ordine de zi evaluarea stadiului aderării României la Uniunea Europeană: îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, situația negocierilor, aplicarea prevederilor Acordului European, participarea României la actiunea internațională de combatere a terorismului.

La nivelul Parlamentului României funcționează Comisia pentru Integrarea Europeană ale cărei atribuții acoperă un domeniu vast al procesului de integrare, de la problemele de armonizare a legislației românești cu legislația comunitară până la stabilirea strategiei și priorităților în domeniul integrării europene. Comisia pentru Integrare Europeană a Parlamentului colaborează cu comisiile de politică externă ale Camerei Deputaților și Senatului pentru realizarea acestor deziderate.

Pentru uniformizarea și armonizarea legislației românești cu cea comunitară în cadrul Consiliului Legislativ, instituția care avizează proiectele de acte normative, a fost creat un departament pentru integrare.

2. La nivel executiv, guvernamental, colaborarea între România și Uniunea Europeană se desfășura la nivelul Consiliului de Asociere pentru dialogul politic și al Comitetului de Asociere pentru dialogul etnic. Acesta din urmă, conform art. 110 din Acordul European de Asociere, asista Consiliul de Asociere în îndeplinirea sarcinilor sale. Discuțiile se desfășurau la nivel bilateral. Comitetul de Asiciere era format din reprezentanți ai Guvernului României, pe de o parte și din reprezentanți ai Uniunii Europene și membri ai Comisiei Europene, pe de altă parte.

Subcomitetele de Asociere aveau o procedură de desfășurare asemănătoare cu cea a Comitetului de Asociere, ele având sarcina unor analize individuale ale domeniilor care făceau obiectul Acordului de Asociere. Astfel, în cadrul reuniunilor fiecărui subcomitet erau discutate probleme legate de transpunerea în legislația națională a aquis-ului comunitar, dezvoltarea instituțională precum și raporturile România – Uniunea Europeană apărute ca urmare a aplicării Acordului de Asociere.

În funcție de problematica fiecărui domeniu de activitate, s-au structurat urmatoarele subcomitete:

Subcomitetul 1 – Agricultură și Pescuit;

Subcomitetul 2 – Piața internă;

Subcomitetul 3 – Comerț, Industrie, Produse CECO;

Subcomitetul 4 – Aspecte economice și monetare, Circulația capitalurilor și Statistica;

Subcomitetul 5 – Inovație;

Subcomitetul 6 – Transport, Protecția mediului, Energie;

Subcomitetul 7– Dezvoltarea regională, Ocuparea forței de muncă și Politici sociale;

Subcomitetul 8 – Vamă, droguri, spălarea banilor.

Pentru coordonarea procesului de pregătire pentru aderarea României la Uniunea Europeană a fost creat și la nivel național un cadru instituțional care cuprindea:

Ministerul pentru Integrare Europeană – instituție a administrației centrale care coordona și monitoriza procesul de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană. El constituia interfața dintre instituțiile europene și structurile administrative din România. Pentru a desfășura o activitate cât mai eficientă acesta și-a îmbunătățit permanent structura organizatorică.

Comitetul interministerial pentru integrare europeană – asigura dialogul la Nivelul înalt, definind liniile directoare ale procesului de integrare conform recomandărilor comunitare.

Institutul european din România – avea ca atribuții specializarea funcțiilor din sfera integrării europene, reliza studii de impact asupra procesului de integrare și acțiuni de sensibilizare a publicului.

Fondul Național care avea funcția de trezorerie centrală pentru fondurile comunitare, superviza gestiunea financiară și a progamelor de finanțare.

Oficiul de Plăți și Contracte PHARE – responsabil cu contabilitatea acestui program pentru România.

În scopul coordonării, pregătirii și organizării mai bune a negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană, în concordanță cu prevederile Programului de guvernare 2001-2004 au fost întreprinse urmatoarele măsuri care vizau, în principal:

Asigurarea pregătirii eficiente de catre autoritățile Române a aderării României la Uniunea Europeană.

Preagătirea negocierilor de aderare; fundamentarea și adoptarea documentelelor de poziție pentru celelalte capitole de negociere.

Asigurarea desfășurării in bune condiții a procesului de negociere.

Amortizarea punctelor de vedere și intereselor României cu cele ale Statelor membre ale Uniunii Europene și ale candidatelor la aderare, în contextual negocierilor.

5. Acordul European de asociere; respectarea dispozițiilor Acordului European de asociere.

6. Dialogul cu Uniunea Europeană în domeniul politicilor economice. Participarea la dialogul cu Uniunea Europeană în domeniul politicilor economice

7. Asigurarea compatibilității legislației românești cu cea comunitară.

8. Cadrul legislativ de acordare a asistenței financiare nerambursabile asigurarea co-finanțării în vederea utilizării fondurilor de pre-aderare.

9. Programarea și evaluarea asistenței nerambursabile.

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Asistența financiară acordată României

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au reprezentat

un proces de comunicare în care s-au cautat soluții pentru armonizarea și fuzionarea intereselor parților implicate.

În acest proces de negociere au fost respectate mai multe principii:

aquis-ul comunitar trebuia preluat integral de către fiecare stat candidat;

până când toate cele 31 de capitole au fost închise, nici un capitol de negociere nu a fost închis definitiv;

punctul de vedere exprimat de oricare dintre părți asupra unui capitol nu a influențat poziția de negociere cu privire la alte capitole.

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au fost lansate oficial la data de 15 februarie 2000. Imediat după start, în primul semestru al anului 2000 România a deschis și închis provizoriu 5 capitole: Întreprinderi mari și mijlocii, Știința și cercetare, Educație, Formare profesională și tineret, Relații externe, Politica externă și de securitate comună.

Continuând eforturile de pregătire pentru dasfășurarea în bune condiții a procesului de negociere a aderării la Uniunea Europeană la 14 iunie 2000 România a arătat că era pregătită să înceapă negocierile la încă 8 capitole. Patru din cele 8 capitole au fost deschise și numai unul a fost provizoriu închis: Statistica.

Conferințele interguvernamentale de aderare România – Uniunea Europeană (Bruxelles 30 martie 2001, Luxemburg 12 iunie 2001) au permis României să deschidă noi capitole de negocieri.

Atingerea obiectivelor de negociere a necesitat permanente consultări ale Delegației Naționale de negociere a Aderării la Uniunea Europeană, atât pe plan intern cu partidele parlamentare, cu organizațiile neguvernamentale și indicate, cât și plan extern, îndeosebi cu Comisia Europeană și statele membre ale Uniunii Europene.

Summit-ul de la Barcelona, din aprilie 2002, a fost prima reuniune la care au fost invitați șefii de stat și de guvern din țările candidate, ei având posibilitatea de a-și exprima opiniile cu privire la problemele dezbătute.

Pentru a asista țările candidate din Europa Centrală și de Est în pregătirea lor pentru aderare existau trei instrumente finanțate de Uniunea Europeană: PHARE, ISPA și SAPARD. Aceste programe se îndreptau în special spre obiectivele prioritare din Parteneriatul pentru Aderare, ajutând, totodată la îndeplinirea criteriilor de aderare. PHARE a fost primul program de cooperare tehnică și financiară al Uniunii Europene, un instrument de pre-aderare care sprijinea țările candidate la aderarea în Uniunea Europeană.

Din 1997, România a participat la programele Socrates, Leonardo da Vinci, “Tinerii pentru Europa” și alte programe cu caracter social.

Asigurându-se suportul financiar și legislativ necesar, prin eforturi perseverente și o autentică solidaritate a forțelor sociale, existau premise ca, la începutul anului 2007, România să poată îndeplini condițiile esențiale de aderare la Uniunea Europeană.

Prin programele de finanțare nerambursabilă, România putea derula acțiuni de dezvoltare și modernizare instituțional. Pentru angajamentele PHARE și alte acorduri ulterioare , România a pornit ca asistență financiară nerambursabilă 1167,6 milioane euro în perioada 1991-1999, cu o rată medie anuala de finanțare de 100 milioane euro,pana în 1999 și de 250 milioane euro în urmatorii ani. Finanțarea nerambursabilă, aproximativ 660 milioane euro, reprezintă circa 7% din veniturile bugetului de stat.

Pentru aceste programe în anii 2000-2002, România a primit de la Uniunea Europeană , 280 milioane euro din programul PHARE, 150 milioane euro din programul SAPARD și 200-280 milioane euro din ISPA. Așa cum arată ministrul integrării “România nu a mai primit, până acum, finanțări atât de importante din partea Uniunii Europene”.

Evaluarea programelor de asistență financiară se realizează în cadrul reuniunilor subcomitetelor de monitorizare pentru programele PHARE și în cadrul Comitetelor Mixte de Monitorizare. Ministerul Integrării Europene a organizat reuniunile pentru toate subcomitetele de monitorizare.

Principalele sectoare finanțate în cadrul PHARE sunt: agricultura, educația, formarea și cercetarea, infrastructura, sectorul privat, restructurarea și privatizarea, ajutorul constând, în special, în asistență tehnică și mai puțin în contribuții financiare directe.

O mare parte a finanțarii prin programul PHARE, respectiv 194,8 milioane euro, au vizat întarirea capacității administrative, adoptarea acquis-ului comunitar și îmbunătățirea coeziuni economice și sociale.

Chiar dacă în România a fost creat cadrul juridic și structurile administrative necesare coordonării și implementării programelor, în punerea în aplicare a programului, au fost întâmpinate o serie de dificultăți ca urmare a lipsei unor directive politice clare în ceea ce privește reforma, în special în agricultură și industrie. În perioada 2000-2006 numai prin PHARE, pentru România, a fost alocată suma de 242 milioane euro anual.

Fondurile au fost administrate la nivel central, sau la nivel local, o parte dintre ele fiind gestionate de organizațiile neguvernamentale.

România a încheiat în decembrie 2004 negocierile de aderare la Uniune. Pe această bază, Consiliul European din 16-17 decembrie 2004 a reconfirmat data de 1 ianuarie 2007 ca dată a aderării României la UE.

România a semnat la Luxemburg, la 25 aprilie 2005, alături de Bulgaria și de reprezentanții celor 25 de state membre Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Semnarea Tratatului de Aderare a fost precedată de obținerea avizului conform al Parlamentului European, care a fost acordat la 13 aprilie 2005, cu majoritatea absolută a voturilor parlamentarilor europeni.

Tratatul prevedea aderarea la 1 ianuarie 2007, în cazul în care Consiliul nu decidea, pe baza unei recomandări a Comisiei, amânarea aderării până la 1 ianuarie 2008.

Dupa finalizarea negocierilor, Uniunea Europeană a decis că va continua să monitorizeze atent pregătirile și realizările României și că, în acest scop, Comisia va continua să elaboreze raportări anuale privind progresele României în vederea aderării, însotițe de recomandări, dacă este cazul. Comisia a prezentat primul ei raport de acest gen în octombrie 2005. Acest raport a arătat că România era bine avansată în pregătirile pentru aderare. De asemenea, a identificat un număr de domenii în care era nevoie în continuare, de eforturi în vederea finalizării pregătirilor.

Comisia a decis să continue activitățile de monitorizare și să raporteze din nou în primăvara lui 2006. Acest raport examina pregătirile României pentru statutul de membru, concentrându-se pe domeniile în care era nevoie de îmbunătățiri, din perspectivele celor trei criterii de aderare de la Copenhaga. Astfel, raportul conținea trei mari părți:

~ Prima parte evalua aspectele politice care au fost identificate ca având, în continuare, nevoie de îmbunătățiri.

~ Partea a doua evalua aspectele economice care au fost identificate ca având, în continuare, nevoie de îmbunătățiri.

~ Partea a treia evalua stadiul în care România se afla în implemetarea angajamentelor și cerințelor rezultate din negocierile de aderare.

Raportul identifica progresele realizate din octombrie 2005, precum și lacunele în politică, legislație și implementare care rămân a fi soluționate. Pe aceasta bază, Comisia examina, într-o comunicare separată, prezentată împreună cu acest raport, daca sau nu, este necesară amânarea datei aderării.

Imediat dupa semnarea Tratatului de Aderare, România a început să participe ca observator la activitățile Uniunii, fiind asociată pe fond la lucrările tuturor instituțiilor comunitare, la nivel politic și tehnic (Consiliul UE și formațiunile sale sectoriale, grupurile de lucru ale Cosiliului, precum și la reuniunile Consiliului European). De asemenea, cei 35 de parlamentari români au început la 26 septembrie 2005 activitatea ca observatori la Parlamentul European.

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc într-un context marcat de dezbaterea asupra Constituției și viitorului UE. La acest proces de dezbatere participă concomitent instituțiile europene, statele membre, reprezentanți ai societății civile și ai mediului academic.

În contextul în care, la 1 ianuarie 2007, frontiera de nord și de est a României a devenit frontieră externă a UE, România se pregătește să contribuie la consolidarea ariei de libertate, securitate și justiție, prin asigurarea unui management eficient al frontierelor sale externe.

3.2. România – membră a Uniunii Europene

Studiul de față cuantifică și analizează transformările și efectele induse de aderarea României la Uniunea Europeană prin costurile și beneficiile generate.

Dincolo de condiționalitațile impuse pe plan juridic sau administrativ, respectarea criteriilor de aderare și implicit aderarea României la Uniunea Europeană a implicat o serie de transformări la nivel economic și politic.

Tabelul nr. 1 Impactul integrării României în UE pe termen scurt, mediu și lung

Sursa : Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II)

Este evident ca ajustările în plan instituțional, economic și social induse de adoptarea normelor comunitare și a politicilor comunitare sunt generatoare de costuri.

Tinând cont de maniera în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel administrativ (capacitatea statului de a face față obligațiilor de membru al UE) și de modul de derulare al negocierilor de aderare (care se poartă asupra eventualelor perioade de tranziție, după aderarea propriu-zisă, alocate pentru implementarea acquis-ului comunitar), cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga s-au concentrat în perioada anterioară anului 2007 ( data dobândirii statutului de membru al UE).

Principalele categorii de costuri legate în mod direct de aderarea la Uniunea Europeană pot fi grupate astfel:

costuri de adoptare a normelor și politicilor europene (acquis-ului comunitar) fiind incluse în această categorie: costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituțional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea obiectivelor comunitare de politică economică(care, în funcție de caracteristicile domeniului și/sau perioada de timp pot implica costuri ridicate pe perioade scurte de timp, evidente fiind în domeniile în care prioritățile pe termen scurt ale celor doi parteneri, România și UE diferă) etc. Cea mai mare parte a acestor costuri s-a concentrat în perioada anterioară aderării propriu-zise.

costuri legate de respectarea și implementarea standardelor definite de normele și politicile europene- se încearcă cuantificarea eforturilor necesare pentru respectarea prevederilor comunitare în domeniile care fac obiectul acquis-ului comunitar. Aceste costuri pot apărea atât la nivelul instituțional (al autorităților publice), cât și la nivel microeconomic. În această categorie se include costuri în domenii specific cum ar fi: modernizarea infrastructurii de transport, standarde de muncă și protecție socială, protecția consumatorilor, standarde de calitate, standarde de mediu etc. Tot în această categorie se includ si costurile derivate din procesele de liberalizare a circulației mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Cea mai mare parte a acestor costuri vor fi evident la nivel microeconomic și au capacitatea de a afectua competitivitatea firmelor românești. Repartizarea în timp (ante și post aderare) a acestor costuri este dificil de realizat, dat fiind faptul că materializarea lor se va produce după adoptarea și implementarea propriu-zisă unui standard European în România și că implementarea acestor norme se află în stadii diferite în funcție de domeniul analizat (spre exemplu standardele europene de mediu nu sunt în totalitate adoptate, fiind solicitate, în unele cazuri perioade de tranziție mai mari de 10 ani).

costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste costuri s-au materializat după aderarea la Uniunea Europeană și includ contribuțiile la bugetul comunitar, participarea la instituțiile comunitare etc. O mică parte din aceste costuri, ca volum,ar fi putut fi evidențiată și anterior aderării propriu-zise și se compune din contribuțiile României, sub formă de cofinanțare, la programele Uniunii Europene la care participă (de exemplu programul PHARE, SAPARD, ISPA, Leonardo da Vinci, FP6 etc.)

costuri legate de modernizarea economiei românești. Costurile cuprinse în această categorie sunt legate direct de modernizarea capacităților productive, de creșterea competitivității produselor și serviciilor românești pentru a face față presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană. Cea mai mare parte a acestor costuri este poziționată, în timp, anterior momentului aderării . În această categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea capacităților de producție din sectoarele economiei(creșterea nivelului tehnologic, creșterea calității produselor și serviciilor realizate etc.) nefiind incluse și costurile de modernizare a echipamentelor de producție pentru a asigura respectarea standardelor de producție, de mediu , de siguranță, etc., impuse de Uniunea Europeană, acestea din urmă fiind cuprinse într-o altă categorie în tipologia propusă de acest studiu. Costurile din această categorie vizează “investiții obligatorii” pentru dezvoltarea economică și socială a României și este dificilă evidențierea distinctă a costurilor de modernizare legate direct de aderarea la Uniunea Europeană și cele impuse de perioada de tranziție. Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferențele existente între structurile internaționale, prioritățile și conținutul politicilor economice la nivelul României, pe de o parte, și elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de alta parte. Aderarea la UE implică adoptarea acestui model și înlocuirea celui național și, implicit, costuri aferente de adoptare/asigurare a compatibilității/convergenței în acest sens. De asemenea, în perspectiva sectorială, cea mai mare parte a costurilor derivă din nivelul redus de dezvoltare a unor sectoare comparativ cu cele din UE, ceea ce face ca adoptarea acquis-ului comunitar să afecteze competitivitatea de preț a sectoarelor în cauză și să ridice costurile alinierii și prin dispariția anumitor firme sau domenii de activitate care nu pot susține financiar transpunerea acquis-ului comunitar.

Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate astfel;

suplimentarea și diversificarea resurselor financiare. Statutul de membru al UE asigură accesul la fondurile structurale și la fondurile de coeziune. Volumul acestor transferuri de fonduri către România și, implicit, efectele derivate fac obiectul perioadei 2007-2013. O parte din aceste beneficii au putut fi evidențiate și anterior momentului aderării precum și cuantumul și efectele pozitive ale intrărilor de fonduri prin intermediul instrumentelor financiare de preaderare și a altor instrumente și programe dezvoltate de UE pentru țările candidate.

beneficii derivate din statutul de membru. Aceste benficii au apărut ulterior aderării la UE și sunt derivate din participarea la piața unică, la uniunea economică și monetară, dintr-o mai bună susținere a intereselor naționale prin participarea la instituțiile UE etc.

accelerarea reformelor și susținerea tranziției prin furnizarea elementelor de bază pentru definirea politicilor economice naționale. Trecerea de la regimul economiei de comandă la economia de piață nu are precedent istoric. În aceste condiții, pe toată perioada de tranziție, până la aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale economice(dat fiind criteriile de aderare și dorința de integrare în UE, aceasta a însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar preluarea obiectivelor și politicilor comunitare respective în ansamblul lor sau copierea politicilor anumitor state membre , în măsura în care politica respectivă nu este comunitară). Aceste beneficii sunt dificil de estimat și pot îmbrăca forma scurtării perioadei de tranziție. Asistența tehnică acordata de UE României în diferite domenii constituie un exemplu de beneficiu din această categorie.

Costurile și beneficiile aderării la UE pot fi exprimate și sub forma implicațiilor bugetare. Efectele asupra bugetului sunt evidente la urmatoarele capitole: contribuții către bugetul comunitar, PAC și fonduri structurale (politică regională).

Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincția clară între efectele integrării și cele ale procesului de tranziție. Pe de altă parte, dihotomia caștigător/perdant este relativă. Identificarea unui sector drept caștigător sau perdant în procesul de integrare nu înseamnă că același lucru se poate spune despre orice firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neaparat unei influențe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăți. Un sector perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătățind astfel eficiența alocării resurselor în economie.

Integrarea reprezintă și atingerea țintelor de convergență socio-economică, ținte definite și actualizate periodic conform imperativelor momentului istoric. Din punct de vedere prospectiv, convergența se definește printr-un set de indicatori aleși ca reflectând acele criterii care se află dincolo de cerința de convergență. Uniunea Europeană a trecut la monitorizarea progreselor înregistrate pe calea îndeplinirii obiectivelor propuse în Consiliul de la Lisabona, urmărind să devină “cea mai dinamică și competitivă economie bazată pe cunoastere din lume până în 2010, menționând și chiar accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui sa fie atins prin așa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joaca un rol foarte important.

Unul din elementele importante generatoare de impact al procesului de integrare europeană a României este reprezentat de fluxurile financiare transferate între UE și România.

Efortul bugetar al României (angajamente) este determinat pe baza principiilor de cofinanțare stabilite prin metodologiile de acces la fondurile structurale și de coeziune ale UE, precum și de la calculul contribuției României la bugetul UE. Contribuția României la Bugetul Uniunii Europene este calculată aplicând un procent de 1.14% la PIB al României prognozat la nivelul anilor 2007-2009. A rezultat un efort bugetar al Romaniei (angajamente) de circa 7,4 miliarde euro, pentru perioada 2007-2009.

Tabel nr. 2 Pachetul financiar pentru România – plăți ( milioane euro )

Sursa : Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II)

Impactul macro-economic al pachetului financiar nu poate fi redus la valoarea absolută a sumelor acordate României. Aceasta deoarece programele și acțiunile structural dezvoltate pornind de la sumele respective pot genera și susține un proces de creștere economică durabilă, cel putin în domeniul agriculturii, al infrastructurii și mediului, al resurselor umane, o crestere a coeziunii sociale prin dezvoltarea rurala și dezvoltarea regional echilibrată.

Analizele sectoriale prezentate în lucrarea de față induc la rândul lor anumite concluzii importante:

dezvotarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, în nici unul dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna perdanți și caștigători relativi. Una dintre problemele esențiale pentru descidenții politici sunt și vor fi găsirea soluțiilor și măsurilor de politică economico-socială necesară pentru a diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt pronunțate, sau în cazul cel mai fericit, de a găsi metode pentru a transfera toate diferențele sectoriale intr-o zona de creștere globala.

Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau socială, rezultă că costurile și beneficiile posibile ale integrării sau izolării europene a României nu sunt distribuite omogen în timp. Există perioade în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau chiar pe ansamblul economiei, urmate de perioade de prevalent a beneficiilor. Analizele ar trebui efectuate pe termen mediu și lung, iar rezultatele discutate pe baza tendințelor evidențiate către sfârșitul intervalelor de prognoză.

Sectoarele care par a avea de caștigat în următorii ani, datorită proceselor specifice pre sau post-aderării, sunt: serviciile de piață care își vor continua procesul de dezvoltare început în 1990 în ritm superior restului economiei, agricultura , datorită eforturilor concertate de restructurare pe care România le va face cu un ajutor financiar și de capital cognitiv important din partea UE, precum și sectoarele foarte expuse competiției internaționale care au supraviețuit impactului concurențial inițial.

Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce privește agricultura și politica Agricolă derivă din competitivitatea și gradul redus de dezvoltare al agriculturii românești față de standardele comunitare. Date fiind preponderența suprafeței agricole în totalul suprafeței arabile (63% reprezintă suprafața arabilă), preponderența proprietății private (63% din totalul suprafeței agricole este în proprietate privată), și dimensiunea medie redusă a exploatațiilor agricole( circa 2 ha), se poate afirma ca Politică Agricolă Comună(PAC) va avea un efect semnificativ asupra României. Producția realizată de România în acest sector se află sub incidenta PAC : în 2002 57% din producția agricolă a fost reprezentată de vegetală (dominate de cereale) care reprezintă principala grupă de produse sub incidenta PAC , și 41% de producția animală – aflată în totalitate sub incidenta PAC. Astfel , în Documentul Comun de poziție prin care s-au închis provizoriu negocierile (4 iunie 2004), au fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea rurală, suprafața cultivabilă pentru cereale, zootehnie-creșterea animalelor, sectorul vitivinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului și laptelui). Aceste domenii reliefează faptul că politica Agricolă pe care România o are în vedere este coerentă cu PAS, care se orientează tot spre dezvoltare rurală, eliminarea treptată a cotelor de producție (până în 2013), reducerea treptată a plăților directe și transferul banilor către dezvoltarea rurală, reducerea subvențiilor și condiționarea acestora de respectarea normelor de siguranță alimentară, mediu și ingrijirea animalelor etc.

Un factor esențial în asigurarea creșterii economice românești pe termen lung și de manieră sustenabilă-durabilă va fi reprezentat de programele care vizează dezvoltarea treptată a capitalului uman. Pe termen scurt și mediu sunt implicate costuri inerente care apar în sfera sectorului educațional, a celui de cercetare – dezvoltare, a sectorului de sănătate și a sectorului infrastructurii informaționale.

Este necesară creșterea cheltuielilor cu educația ca pondere în PIB. Cu o singura excepție în 1998, cheltuielile publice cu educația ca procent din PIB au oscilat în jurul a 35%, în ciuda faptului că Legea Educației prevede un minim de 4% (art 170). Acest cost trebuie completat cu eforturi pentru a realiza integrarea României în spațiul European al învățământului superior și al cercetării, precum și redefinirea cadrului general al educației, formării și calificării profesionale și costurile legate de recalificarea și reorientarea personalului. Dintre beneficiile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar în ceea ce privește educația pot fi menționate: creșterea nivelului mediu de educație , ceea ce în plan economic creează premisele pentru creșterea nivelului de sofisticare a activităților productive cât și a cererii; creșterea gradului de corelare dintre abilitățile pe care la dezvolta sistemul educațional și cele cerute pe piața muncii, fapt ce contribuie la creșterea gradului de utilizare a potențialului uman; asigurarea unui cadru uniform al calificărilor și standardelor ocupaționale , ceea ce va crea premisele unei bune functionări a libertății de circulație a forței de muncă cu efecte pozitive și pe linia reglării dezechilibrelor existente pe piața muncii.

În raport cu majoritatea statelor membre UE, sprijinul acordat în România activităților legate de cunoaștere (inovație, cercectare-dezvoltare și învătământ superior) este situat la un nivel scăzut, ceea ce afectează flexibilitatea economiei noastre și a populației și diminuează potențialul de creștere în viitor. Consiliul de la Lisabona a propus ca țel principal al UE atingerea statutului de “cea mai competitivă economie a lumii” pentru UE , iar Consiliul de la Barcelona a legat aceasta țintă de factorul esențial numit politici în domeniul cercetării – dezvoltării. Costurile implicate în atingerea unui astfel de obiectiv nu sunt doar cele directe care ar însemna atingerea unui nivel de 3% din PIB cu cheltuieli totale în domeniul cercetării-dezvoltării, din care o treime cheltuieli guvernamentale, restul fiind asigurat de sectorul privat. Problrema esențială este pe de o parte dificultatea extremă și costurile mari adiacente necesare pentru a impulsiona sectorul privat să crească investițiile în cercetare – dezvoltare pe plan intern, iar pe de altă parte costul uriaș de oportunități pe care îl ascunde nerealizarea acestui obiectiv.

În domeniul tehnologiei informațiilor, costurile sunt legate de asigurarea supravegherii concurenței pe piața TIC, de finanțarea programelor de e-Government și aplicarea Planului eEurope+ și susținerea dezvoltării infrastructurii, precum și de informatizarea sistemului educațional.

Beneficiile sunt:

scăderea tarifelor la serviciile TIC ca urmare a intensificării concurenței,

creșterea ratelor de penetrare a telefoniei și internetului ca urmare a reducerii tarifelor,

participarea la programul eTen. Beneficiile acestei participări depind de abilitatea firmelor românești de a caștiga proiecte,

beneficiile generale aduse de dezvoltarea societății informaționale:

reducerea corupției(datorită creșterii transparenței)

economiile datorate simplificării interacțiunii cu instituțiile statului

intensificarea concurenței datorită creșterii vizibilității actorilor economici

racordarea la evoluțiile tehnice internaționale

creșterile de productivitate a muncii prin utilizarea TIC

economiile și fluidizarea activității economice presupuse și dezvoltarea serviciilor de e-banking si e-commerce.

9. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate pe viitor, cel puțin pe termen scurt și mediu , de costuri superioare beneficiilor , vor fi cele relaționate cu necesitatea restructurării pe linia protecției mediului înconjurător și sectoarele de utilități publice. Piața forței de muncă poate experimenta fenomene distorsionate în urmatorii ani, indiferent de scenariul ales de descidenții politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimți favorabil efectele dezvoltării sustenabile, în principal generarea de locuri de muncă.

CONCLUZII

Cu peste 64 de ani în urmă, șase țări au cerut popoarelor europene să împărtășească ideea de a-și uni eforturile într-o Europă unită. Extinderile succesive au modificat numărul țărilor membre. Fiecare nouă extindere a adus avantaje cetățenilor europeni, noi perspective întreprinderilor europene și o mai largă adoptare a normelor europene în domenii cum sunt protecția consumatorului si a mediului, drepturile politice și sociale.

Începând cu anii 1990, evoluțiile tarilor din Europa Centrală și de Est, oricât de diferite au fost și mai sunt incă, au avut totuși un numitor comun: toate aceste țări parcurg în același timp două procese: cel de aderare la UE și cel de tranziție de la economia de comandă la cea de piața. În comparație cu acest grup de țări, cele care au aderat în etapele anterioare au întâmpinat mult mai puține obstacole, acestea netrebuind sa treacă de la o formă de proprietate la alta, in condiții de incompatibilitate totala între ele sau să formeze noi mentalități.

Extinderea a asigurat reunificarea pașnică a continentului după războiul rece. Efectele ei benefice includ reconsolidarea Uniunii Europene ca actor global, creșterea securității, dinamizarea economică, creșterea competiției si lărgirea pieței interne. Continuarea extinderii UE nu a fost privită cu entuziasm de cetățenii din vechile state membre și, deși are efecte pozitive, va fi dificil de continuat în lipsa unei reforme instituționale. Unele temeri asociate extinderii Uniunii Europene sunt legate de fapt de efectele procesului de globalizare.

Bilanțul efectelor extinderii nu poate fi realizat imediat, fiind prematur ca la trei ani după extinderea de la 1mai 2004 si ultima de la 1 ianuarie 2007 să existe indicii clare privind valoarea reala a acestei lărgiri. Exista totusi beneficii deja evidente în termeni de securitate și prosperitate.

Noile state membre au beneficiat și pot continua să se bucure de progrese economice și de evoluții pozitive în dezvoltarea lor din momentul extinderii. Atenuarea asimetriilor este o prioritate a UE și vor fi regândite anumite aspecte ale protecției sociale, cum este sistemul pensiilor sau asigurările medicale. Politica de coeziune este foarte importantă pentru noile state cărora li se alocă fonduri considerabile pentru dezvoltare. România va beneficia în perioada 2007-2013 de circa 32 miliarde Euro, iar Polonia va primi aproximativ 90 miliarde în aceeași perioadă.

Procesul inițiat de recuperare a decalajelor noilor state membre față de vechile state a început încă din perioada de negociere. Pentru România și Bulgaria s-au impus noi repere pe baza experienței aderării celor zece state din mai 2004. În acest proces, politica UE a determinat o reformare la nivelul sectoarelor acoperite de acquis-ul comunitar, reformare ce stimulează procesul de reducere a decalajelor. Nivelul investițiilor străine în România, de peste 9 miliarde Euro în 2006, susține acest proces de reducere a decalajelor.

Srategia Lisabona propune ținte care implică obiective și competențe ce aparțin statelor membre, pentru că este imposibilă stabilirea de ținte comune pentru toate statele membre.

Noile state membre trebuie să demonstreze prin performanță proprie că pot contribui la dezvoltarea Uniunii Europene prin aplicarea cu succes a politicilor comunitare, susținerea valorilor europene și recuperarea decalajelor de dezvoltare. România trebuie să susțină integrarea politică a Uniunii Europene și, de asemenea, să studieze experiențele noilor țări membre pentru a învăța din experiența acestor state.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE