Extensi unea Bălți Republica Moldova (IF) [613564]

Ministerul Educației Naționale a României
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept , Specializarea Drept european
Extensi unea Bălți – Republica Moldova (IF)

LUCRARE DE DISERTAȚIE

TEMA : PROTECȚIA CONSUMATORULUI
ÎN UNIUNEA EUR OPEANĂ

Coordonator științific,
Prof. dr. Cătălin TURLIUC

Masterand: [anonimizat], 201 9

2 CUPRINS :

LISTĂ DE ABREVIERI ………………………………………………………. ………………………………….. p. 3
ADNOTARE …………………………………………………………………………………………………………….. p. 4
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………. ……….. p. 5-8
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROTECȚIA
CONSUMATORULUI
1.1. Categoria persoanelor protejate – conceptul de consumator ………………………… ……… p. 9 – 13
1.2. Politica Uniunii Europene de protecție a consumatorului ……………………………… …. p. 13 – 17
1.3. Cadrul legislativ comunitar și național în domeniul protecției consumatorului ……. p. 17 – 20
1.4. Cadrul instituțional privind protecția consumatorului ………………………………………. p. 20 – 26

CAPITOLUL 2
PROTECȚIA CONSUMAT ORULUI ÎMPOTRIVA RISCURILOR
LA ADRESA SIGURANȚEI ȘI A INTERESELOR ECONOMICE.
ANGAJAREA RĂSPUNDERII JURIDICE

2.1. Obligația de securitate în condițiile reglementării generale a protecției
consumatorului ………………………………………….. ………………………………………… …….. p. 27 – 30
2.2. Noțiuni și reglementări privind răspunderea survenită în urma daunei cauzate de produsele
defectuoase analizată prin prisma normelor de protecție a consumatorului …………. p. 30 – 32
2.3. Condițiile și efectele aplicării răspunderii pentru prejudiciile cauzate
consumatorului ………………………………………………………………………….. …………….. … p. 32 – 37
CAPITOLUL 3
ASPECTELE PRACTICE ȘI PRACT ICA JUDICIARĂ ÎN MATERIA PROTECȚIEI
DREPTURILOR CONSUMATORULUI

3.1. Soluționarea litigiilor în domeniul protecției drepturilor consumatorului ……………. p. 38 – 45
3.2. Armonizarea legislativă conformă acquis -ului comunitar în materia protecției
consumatorului …………………………………………………………………………………………. … p. 45 – 52
3.3. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de protecție
a consumatorului ……………………… ……………………………………… ………………………… . p. 52 – 56

CONCLUZII GENERALE …………………………………………………………………….. ……….. p. 57 – 58
BIBLIOGRAFIE ………………………….. …………………………………………………………….. ….. p. 59 – 63

3 LISTĂ DE ABREVIERI
ANPC – Agenția Națională de Protecție a Consumatorilor
AUE – Actul Unic European
CE – Comisia Europeană
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CJE – Curtea de Justiție Europeană
CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
CSJ – Curtea Su premă de Justiție
ECC – Centrele Europene ale Consumatorilor
ECC – Net – Rețeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor
JO L – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
MO – Monitorul Oficial
OMC – Organizația Mondială a Consumatorilor
ONU – Organizația Na țiunilor Unite
RAPEX – Sistemul pentru schimbul rapid de informații
RM – Republica Moldova
SAL – Soluționarea alternativă a litigiilor
SOL – Platforma de soluționare online a litigiilor
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea European ă

4 ADNOTARE
Protecția consumatorilor reprezintă o preocupare activă și continuă a UE . Fiecare din noi
practică legea zilnic fără a fi pe deplin conștienți de aceasta : fie că ne căsătorim , că solicităm un
credit unei bănci, c ă scrie m un testament sau c ă dobând im un bun de cons um sau un bun
imobiliar , dreptul de consum este peste tot .
Acum la începutul secolului al XXI -lea, l egea nu părea niciodată atât de complexă, iar
domeniul atât de vast. Niciodată i ndividul nu a pretins atât de mult la accesul la informație , la
transparență și la explicarea a ceea ce este sau ce reprezintă pentru societate în calitate de om –
cetățean, om – consumator, om – contribuabil, om – coproprietar sau om – părinte.
Fiind conștient de aceste realități, am decis să cercetez subiectul p ropus pentru a pune la
dispoziția cititorilor un instrument de informare clar și complex în materie de protecție a
consumatorului.

ANNOTATION
Consumer protection is a continuous active concern of the European Union . Each of us
practice the law daily witho ut being fully aware of this : when to get married, to request a credit
to the bank, to write a testament , to buy a good of consumption or a real estate, the right of
consumtion is everywhere .
Now, at the beginning of the twenty -first century, the law never seemed s o complex, and
the field so comprehensive . The individual has never so much claimed access to the information,
to the transparency and to the explanation of what it is or what it represents for society as a
human – a citizen, a human – a consumer, a human – a taxpayer, a human – co – owner or a
human – a parent.
Conscious of these realities, I decided to investigate the proposed subject and to provide
the readers a clear and complex consumer protection tool for study.

5 INTRODUCERE
Problema protecției consumatorului este una dintre cele mai actuale în soc ietatea
contemporană reprezentând temă de discuții continuă în literatura juridică de specialitate.
Drepturile fundamentale ale consumatorului și rep ararea prejudiciului cauzat acestuia urma re a
consumului și/sau utilizării unui produs defectuos au constituit și constituie un obiect de
preocupare pentru participanții la raporturile consumeriste din diferite state, pentru analiștii de
renume din do meniul relațiilor contractuale dar și pentru a sociațiile de cons umatori în vederea
elaborării unor contracte de consum.
Actualitatea și importanța problematicii abordate pune în evidență necesitatea de
cercetare a modalităților de apărărare a drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor în
comunitatea europeană și cu titlu comparativ, în RM , sub aspectul integrării europene a statului
prin ratificarea Acordului de Asociere dintre RM și UE.
Ținând cont de faptul că prote cția consumatorului constituie un domeniu destul de vast
pentru c ercetare, în această lucrare prezentăm o analiză sistematizată vizând cele mai importante
aspecte teoretice și practice în materie.
Un aspect important care impune actualitatea temei abordate îl reprezintă analiza
răspunderii în rezultatul încălcării drepturilor co nsumatorului, în special pentr u prejudiciul
cauzat acestuia de produsele defectuoase , cercetare efectuată prin prisma normelor de protecție a
consumatorului și a prevederilor comunitare și naționale din acest domeniu. Un alt moment care
demonstrează caract erul novator al lucrării, rezidă în analiza tentativelor de armonizare
legislativă națională în materie de protecție a consumatorului cu reglementările comunitare.
În investigațiile noastre , drept punct de r eper legal , au servit regulamentele, directivele,
deciziile, actele normative comunitare și cele naționale . De asemenea , au fost supuse examinării
diverse cărți, articole, reviste, monografii, precum și alte documente și pagini web care au fost
relevante temei lucrării respective .
Unele din aspectele teo retice ale temei abordate au făcut obiect al analizei și atenției multor
autori străini în starea în care conștientizarea de către consumator a drepturilor și intereselor sale
legitime a constituit o prioritate , spre deosebire de doctrina națională care do ar izolat dezbate
această problematică.
Scopul lucrării constă în aprofundarea cunoașterii prevederilor și interpretărilor doctrinare
în domeniu l protecției consumatorului dar și conștientizarea ansamblului normativ european și
național menit să reglement eze tendințele tot mai expansive ale domeniului analizat.
În vederea realizării scopului propus , au fost pre stabilite următoarele obiective :
– de a elucida noțiunile ce se referă la termenul de consumator;

6 – de a determina politica UE privind protecția consuma torului;
– de a analiza reglementările comunitare și cele naționale în materie de protecție a
consumatorului;
– de a stabili cadrul instituțional privind protecția consumatorului;
– de a prezenta obligația de securitate în condițiile reglementării generale a pro tecției
consumatorului;
– de a prezenta forma de răspundere rezultată din încălcarea obligaț iei de securitate ;
– de a analiza conceptul de răspundere juridică pentru prejudiciul cauzat consumatorului
de produsele defectuoase în lumina normelor de protecție a c onsumatorului ;
– de a clarifica condițiile și efectele aplicării răspunderii pentru prejudiciul cauzat de
produsele defectuoase ;
– de a identifica posibilitățile de soluționare a litigiilor în materie de protecție a
consumatorului;
– de a analiza tentativele de armonizare legislativă comunitară în materie cu
reglementările interne ale statelor membre ;
– de a prezenta compatibilitatea legislației naționale în domeniu cu Directivele europene ;
– de a elucida aspectele practice și practica judiciară în ma teria protecție i consumatorului ;
– de a prezenta exemple de cazuri examinate de CJUE în domeniul protec ției juridice a
drepturilor consumatorului.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute constă în faptul că lucrarea prezintă o analiză
de teorie ge nerală, legislativă ș i practică, reunind în conținutul ei, diverse aspecte ale protecției
consumatorului, de la conceptul de consumator și până la analiza aspectelor practice și a practicii
judiciare în materie de protecție a consumatorului.
Problema științifică soluționată constă în determinarea și fundamentarea științifică a
protecției consumatorului în UE prin abordarea sistemică a cadrului legal de reglementare și a
viziunilor doctrinare în domeniu.
Caracterul complex al studiului a determinat diversitatea mare a metodelor, procedeelor și
tehnicilor utilizate . Așadar , în procesul de elaborare a tezei am utilizat :
– metoda analizei istorice – pentru cercetarea genezei, originii și evoluției instituției
protecției consumatorului ;
– metoda analizei log ice – folosită pentru efectu area sintezei opiniilor autori lor din
domeniu ;
– metoda analizei comparative – necesară pentru efectuarea studiului comparat dintre
pozițiile specialiști lor din domeniu și între acte le normative comunitare și naționale ;

7 – metoda ana lizei sistemice – utilizată în cadrul studierii norme lor juridice care
reglementează protecția consumatorului pe plan internațional și în interiorul statelor ;
– metoda analizei dinamice – utilizată pentru elucidarea evoluției acest ui fenomen de -a
lungul istori ei;
– metoda de sinteză – utilizată pentru a generaliza aspectele supuse analizei și pentru a
formula în mod clar și concis concluziile .
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării este determinată, mai întâ i de
toate, de importanța instituției protecției consumatorului . În studiul efectuat au fost sintetizate
cele mai relevante reglementări juridice, concepții și opinii expuse în doctrin ă precum și
propriile puncte de vedere și interpretări cu privire la aspectele analizate.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura prezentei lucrări cu tema „ Protecția
consumatorului în Uniunea Europeană” a fost determinată în funcție de scopul și obiectivele
preconizate. Ea constă din introducere, trei capitole, concluzii generale și bibliografie.
Introducerea cuprinde fundamentarea și justificarea temei alese, relevarea actualității și
importanței problemei abordate, formularea scopului și obiectivelor tezei, precizarea metodelor
științifice utilizate în procesul cercetării, argumentarea semnificației teoretice și valorii aplicative
a lucrării.
În Capitolul 1 al tezei de master, intitulat „Considerații generale privind protecția
consumatorului”, sunt supuse investigației și analizate opiniile doctrinarilor referitoare la
conceptul de consumator, politica UE privind protecția consumator ului, cadrul juridic și cadrul
instituțional cu privire la protecția drepturilor consumatorului.
Capitolul 2 al tezei de master , intitulat „Protecția consumatorului împotriva riscurilor la
adresa siguranței și a intereselor economice. Angajarea răspunderii juridice ”, are un caracter
teoretic și este consacrat prezentării obligației de securitate în condițiile reglementării generale a
protecției consumatorului, conceptului de răspundere juridică civilă , reglementării comunitare și
naționale a răspunderii pen tru produse defectuoase . De asemenea, sunt analizate particularitățile
condițiilor aplicării răspunderii pentru produse defectuoase .
Capitolul 3 al tezei de master, intitulat „Aspectele practice și practica judiciară în materia
protecției drepturilor consu matorului ” prezintă aspectele practice și practica judiciară în m aterie
de protecție a consumator ului, avâ nd importanță pentru cei interesați privind funcționarea
mecanismului de apărare , cercetează problemele ce vizează soluționarea litigi ilor în materie dar
și armonizarea legislațiilor naționale cu legislația comunitară în materia protecției
consumatorului. De asemenea, sânt prezentate câteva exemple de cazuri soluționate de CJUE în
materie de protecție a consumatorului.

8 În ceea ce privește concluzii gene rale, acestea sunt prezentate la finalul lucrării. Sunt
expuse concluzii succinte pe marginea subiectului cercetat pentru a accentua prioritățile studiului
efectuat și îndeplinirea sarcinilor ș i obiectivelor propuse.
Nu în ultimul râ nd, menționăm că lucrar ea de față și -a propus drept scop sensibilizarea
persoanelor interesate de problemele consumatorilor în general, și de cea a produselor
defectuoase și a pericolelor pe care acestea le prezintă, în particular.

9 CAPITOLUL 1 . CONSI DERAȚII GENERALE PRIVIND PROTECȚIA
CONSUMATORULUI
1.1. Categoria persoanelor protejate – conceptul de consumator
Definirea noțiunii de consumator este relevantă în diferite domenii, dar mai ales, în cadrul
relațiilor contractuale destinate să protejeze „partea mai slabă” de furnizorul produsului sau al
serviciului, presupus a fi mult mai puternic din punct de vedere profesional. Considerăm necesar
și oportun examinarea principalelor noțiuni ce țin de conceptul de consumator pe care ar fi bine
să le cu noască fie care persoană în vederea contribui rii la funcționarea unui sistem eficient de
protecție a consumatorului.
Pentru prima dată, noțiunea de consumator a fost definită în “Carta drepturilor
consumatorilor” propusă de președintele american John Fitzgerald Kenne dy în martie 1962 în
cadrul unui mesaj adresat Congresului american. Atunci, președintele a exclamat: “Consumers,
by definition, incluse us all” , ceea ce în traducere, înseamnă “Consumatori, prin definiție,
sântem noi toți” . Această Cartă a servit drept mo del pentru multe din legislațiile naționale și
regionale cu privire l a consum formulate în deceniile șapte și opt, în diverse colțuri ale lumii.
Cuvântul consumator provine din f ranțuzescul consommateur și înseamnă persoana care
consumă bunuri rezultate d in producție.
O altă noțiune legată de noțiunea de consumator este consumerismul1. Într-o primă
accepțiune, prin cuvântul consumerism se subânțelegeau doar eforturile organizate ale
consumatorilor în vederea corijării și suprimării nemulțu mirilor pe care le-au acumulat ulterior
într-un context pluridimensional, această noțiune ajungând să semnifice ansamblul eforturilor
conjugate ale consumatorilor, ale întreprinderii și ale guvernului, în vederea ameliorării calitative
și cantitative a nivelului de trai. Noțiunea de consumerism este anglofonă prin excelență, dar
acceptată ca neologism de toate limbile lumii, s -a impus cu precădere în perioada postbelică,
tentația consumatorilor de a se grupa, înființând anumite organizații care să le apere interesele, s –
a manifestat cu peste un secol și jumătate în urmă. Se are în vedere fondarea cooperativelor de
consumatori, organizații care, la începuturi, împrumutau mult din modul de acțiune a
organizațiilor sindicale, până și -au creat propriul stil2.
O abordare dest ul de amplă a noțiunii de consumator este prevăzută de legislația
Comunității Europene cu privire la protecția consumatorului. Așadar, noțiunea de consumator,
mai întâ i a fost prevăzută în Tratatul de la Roma (încheiat la 25 martie 1957, în vigoare de la 1
ianuarie 1958), iar mai apoi a fost reglementată în Convențiile aplicabile stat elor membre ale

1 Morar R. , Sisteme de protecție a c onsumatorilor, Lumina Lex, 2005, p . 21.
2 Smochină A., Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte teoretice și legislația în
vigoare, Revista Națională de Drept, N r. 9, 2003, p. 41.

10 UE, și anume în Con venția de la Bruxelles din 1968 privind competența jurisdicțională și
executarea hotărârilor în domeniul civil și comecial , și în Convenția d e la Roma din 1980 privind
legea aplicabilă obligațiilor contractuale (art. 5 (1))3. Astfel, în accepțiunea Convențiilor
menționate, „consumatorul” este acea persoană care încheie un contract fără a avea legătură cu
activitatea sa profesională (art. 13) 4 și (art. 5 alin.(1)).
Totodată, în principalele acte normative comu nitare prin care se realizează protecția
consumato rilor – directivele, termenul de consumator este utilizat, dar din păcate , nu întotdeauna
definit. Deci , noțiunea de consumator nu este d efinită în Directiva 84/450/CEE privind
apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre referitoare la
publicitatea înșelătoare5. O altă Directivă care funcționează față de consumato rii prejudiciați este
și Directiva 8 5/374/CEE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și
administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru produsele defectuoase6, dar nici
aici termenul de consumator nu este definit. Abia Directiva 85/577/CEE cu priv ire la protecția
consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara sediilor comerciale7, definește
consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce încheie tranzacții (în sensul Directivei) într -un
scop străin activității sale profesionale. Același sen s al termenului de consumator este prevăzut și
de Directiva 87/102/CEE de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale
statelor membre privind creditul de consum8, dar și de Directiva 93/13/CEE privind clauzele
abuzive din contrac tele încheiate cu consumator ii9.
În cadrul Uniunii , calitatea de consumator este privită ca o nouă formă de cetățenie.
Cetățeanul european trebuie să se bucure de aceleași garanții, deoarece ca și consumator are
acces nu numai la produsele ce provin din pr opria sa țară dar și la produsele din celelalte țări
membre. Așadar, calitatea de consumator aparține tuturor cetățenilor, iar drepturile cetățeanului
în calitatea sa de consumator, sunt drepturi ale omului. În acest context, Directiva 85/374/CEE se
încadr ează în programul complex de protecție a consumatorului în care guvernează principiul
îmbunătățirii calității vieții cetățenilor Uniunii. Categoria persoanelor protejate de Directivă
rezultă din prevederile Preambulului acesteia și ale art. 6 privind defec tuozitatea produsului.
Așadar, în această categorie, pe lângă consumatorul sau utilizatorul produsului defectuos, ar
trebui incluși și terții prejudiciați de asemenea produse. În această ordine de idei, noțiunea de

3 Giuliano M., Lagarde P. , Rapport on the Con vention on the law aplicable to contractual obligations, An nex V, p.
265.
4 Gaudemet -Tallon H. , Les conventions de Bruxel les et de Lugano, Compétence internationale, reconnaissan ce et
exécution des jugements en Europe // L.G.D.J. (Paris) 1996, p. 12.
5 Publica tă în JO L 250 din 19.09.1984, p. 17.
6 Public ată în JO L 210 din 7.08.1985, p. 29.
7 Publica tă în JO L 372 din 3 1.12.1985, p. 31.
8 Publicată în JO L 42 din 12.12. 1987, p. 48.
9 Publicată în JO L 95 din 2 1.04.1993, p. 29.

11 consumator folosită de Directivă este der utantă, pentru că, de fapt, Directiva se aplică și cu
privire la pre judiciile provocate terților și de ac eea termenul nu este adecvat, din moment ce
servește protecției victimei indiferent dacă aceasta este sau nu, un consumator10. De al tfel, cu
titlu compa rativ, în Decretul prezidențial N r. 224/1988 privind răspunderea pentru produse
defectuoase al RM se menționează că textul legii de implimentare a Directivei nu folosește
termenul de consumator, ci pe cel general de “persoană” sau “reclamant” , pentru desem narea
categoriei persoanelor protejate. Opinia noastră, este că, prin folosirea termenului general de
“persoane” , Directiva nu exclude, ci lasă deschisă această problemă. Din moment ce protecția
consumatorilor este un drept fundamental al orică rui cetățean al Uniunii , se justifică interpretarea
în sens larg a sferei persoanelor protejate de Directivă, în sensul includerii terților prejudiciați11.
În literatura de specialitate, noțiunea de consumator este privită prin prisma a două
concepții: obiectivă și sub iectivă12. Potrivit concepției obiective, în noțiunea de consumator intră
orice persoană, iar potrivit celei subiective, pentru ca persoana să fie consumator, ea trebuie să
dobândească, să posede, să utilizeze un bun sau un serviciu în fața competenței sau specialității
sale. Așadar, referindu -ne la legisla ția RM , noțiunea de consumator are o natură subiectivă.
Astfel, conform art. 1 al Legii Nr. 105 -XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor13,
prin noțiunea de consumator se înțelege “orice persoană fizică ce intenționează să comande sau
să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități vitale
nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională” . De asemenea, legea reglementează și
raporturile dintre consuma tor și agentul economic care, la rândul său, este “orice persoană fizică
sau juridic ă autorizată pentru activitatea de întreprinzător, care fabrică, transportă,
comercializează produse ori părți din produse, prestează servicii (execută lucrări) ”. Ar părea că
Legea oferă o definiție completă a termenului de consumator, doar că, dacă cercetăm și alte
definiții, de exemplu cea oferită de Legea privind protecția drepturilor consumatorilor Nr. 2300 –
1 din 07.02.1992 a Federației Ruse sau de Hotărârea Plenului CSJ a RM despre practic a aplicării
legislației privind. protecția consumatorilor la examinare a dosarelor civile din 10.07. 1997, vom
vedea diferența. Așadar, conform Legii anterior menționate, consumatorul este cetățeanul care
utilizează, dobândește, comandă sa u intenționează să dobândească sau să comande produse
(lucrări, servicii) pentru necesități vitale personale14. În accepțiunea acestei definiții, consumator
este numai cetățeanul (cetățenii străini și apatrizii) ce procură, comandă, folosește (consumă) sau

10 Faure M. G., Product Li ability and Product Safety in Europe: Harmonisation or Differentiation?, Kyklos, 2000,
vol. 53, Issue 4.
11 Jozon M., Răspunderea pentru produse defectuoase Uniunea Europeană, Editura C. H. Beck, București, 2007, p.
37.
12 Ungureanu T., Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive, All
Beck, București , 1999, p. 134.
13 Publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003.
14 Верховцев А. В., Как защищается потребитель, Москва., ИНФРА, 1997, p. 14.

12 intenționează să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru necesitățile vitale, nelegate de
obținerea profitului15.
Deci, în mod clar, Legea asimilează consumatorul cu cetățeanul, care are intenția de a
cumpăra sau comanda produse (servicii) în sco pul de a fi utilizate pentru necesitățile personale,
familiale și alte necesități, acestea nefiind legate de activitatea sa profesională. Astfel, pentru ca
persoana să se bucure de protecția consumatorilor, pe lâ ngă faptul ca ea să procure, comande,
utiliz eze (consume) mărfurile și serviciile obținute de la agentul economic, în calitate de
destinator final, ea poate doar să intenționeze să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru
necesități vitale. Observăm că, de fapt, aceste două noțiuni în esența lor sunt compatibile – în
primul caz, consumator fiind “orice persoană fizică” , iar în cel de -al doilea – “cetățeanul” (care
este și el o persoană fizică).
În temeiul celor expuse, considerăm că definiția noțiunii de consumator stipulată în Lege
trebuie c ompletată cu expresia executare de lucrări, deoarece nu toate operațiile efectuate de
agenții economici pentru consumatori cad sub incidența serviciilor, de exemplu luc rările.
Aceasta reiese și din punctul 2 al Hotărârii Plen ului CSJ sus-menționate care s tipulează că
Legea privind protecția drepturilor consumatorilor reglementează raporturile dintre consumator
și agentul economic care efectuează lucrări și prestează servicii consumatorilor.
Reieșind din cel menționate mai sus , este necesar de menționat fap tul neconfundării
noțiunii de “cumpărător” cu noțiunea de “consumator”. În cazul în care criteriul de delimitare a
acestor noțiuni este rap ortul juridic obligațional în cadrul căruia este utilizată noțiunea, termenul
“consumator” dispune de o arie de acope rire mai amplă. Așadar, consumatorul poate dobândi
sau poseda un bun nu neapărat ca efect a l încheierii unui contract de vâ nzare – cumpărare.
Concomitent, posesia sau proprietatea poate rezulta nu numai dintr -o relație contractuală, ci
dintr -un raport juri dic în cadrul căruia consumatorul este terță persoană (ex.: contractul în folosul
unui terț), adică consumatorul nu s -a aflat în relații contractuale cu întreprinzătorul (ex.:
transportul gratuit al pensionarilor (în calitate de consumatori ai serviciilor de transport), ca efect
al contractului de subvenționare încheiat între autoritatea publică și societățile de gestionare a
transportului public).
Totodată, termenul “cumpărător” are un caracter mai extins, deoarece in clude atât
persoanele fizice câ t și ce le juridice, iar termenul “consumator” poate fi atribuit numai
persoanelor fizice.
Așadar, consumator poate fi numai persoana fizică ce încheie anumite tranzacții fără
legătură cu activitatea profesională, astfel încât atât în legislația RM , cât și în leg islația statelor

15 Stanciu G. , Nivel ul de implementare a regulilor comunitare referitoare la protecția consumatorilor în si stemul
juridic român, Dreptul, N r. 7, 2007, p. 56 -70.

13 europene, consumatorul este partea slabă din contractele de consum sau victima produselor
defectu oase (nocive), a serviciilor necorespunzătoare utilizate sau consumate, atunci când
acestea au fost dobândite într -un scop privat, fără legăt ură cu activitatea profe sională a
consumatorului16. Totodată, dacă examinăm pluridimensionalitatea noțiunii de consumator, vom
ajunge la concluzia ca ea trebuie să includă nu numai persoanele fizice -cetățenii (cetățenii străini
și apatrizii) , dar și agenți i economici pentru anumite cazuri17.

1.2. Politica Uniunii Europene de protecție a consumatorului
Protecția consumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziții de natură publică sau privată
care asigură respectarea drepturilor și intereselor consumatorilor18, constituind una din
modalitățile de asigurare a dreptului consumatorului la produse și servicii calitative și inofensive
în urma acțiunilor de plasare pe piață din partea comercianților.
Protecția consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promo vate de către orice
stat. Aceasta studiază protecția vieții, sănătății și securității consumatorilor, protecția intereselor
economice și informarea acestora, dar și acțiunile întreprinse din partea statului în vederea
protecției drepturilor consumatorilor. Totuși, datorită importanței pe care o prezintă, este nevoie
ca să se constituie într -o politică independentă cu obiective, priorități și instrumente proprii.
Având în vedere modificările operate în comercializarea produselor și serviciilor, ca
rezultat al globalizării economiei, al extinderii comerțului electronic și a n oilor tehnologii
informaționale precum și importanța structurilor de reglementare în cadrul pieței interne a UE,
politica de protecție a consumatorilor capătă un rol deosebit de important . Eforturile de ajustare
ce rezultă din libera circulație a mărfurilor sunt importante atât pentru țările nou intrate în
Uniune cât și pentru cele mai vechi s tate membre ale UE , îndeosebi în sectoarele unde
liberalizarea în cadrul Acordurilor e uropene a fo st mai limitată și unde sunt previzibile
modificările cele mai semnificative.
Modul în care fiecare stat membru a perceput drepturile consumatorilor a fost determinat
de factori specifici fiecărei țări. În Franța, spre exemplu, dreptul consumatorului este subordonat
ideii că statul cunoaște cel mai bine interesul general , și în consecință, cea mai bună abordare
este considerarea dreptului consumatorului ca ramură separată a dreptului. Încă din 1905,
legislația franceză sancționa penal anumite fraudări în m ateria mărfurilor. Abordarea germană,
însă, prefera încorporarea în dreptul civil, fiind influențată de modelul economiei de piață

16 Smochină A., Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte teoretice și legislația în
vigoare, Revista Națională de Drept, N r. 9, 2003, p. 41.
17 Idem
18 Patriche D., Protecția consumatorilor în economia de piață , București: Athenaeum, 1994.

14 sociale, iar în ceeea ce privește statele scandinave, acestea identificau dreptul consumatorilor cu
un drept independent al c omportamentului pe piață.
De fapt, politica de protecție a consumatorilor a cunoscut mai multe etape de dezvoltare.
Premisele acesteia le regăsim încă din anul 1957 în prevederile Tratatului de instituire a CEE
(numit și Tratatul de la Roma) , în preambulul căruia se făcea referire la îmbunătățirea constantă
a condițiilor de viață și de muncă în interesul consumatorilor din țările membre. Deși, Tratatul
prevedea câteva obiective ce făceau referire la unele aspecte ale protecției consumatorilor, și
anume, în art. 2 unde se menționa despre „creșterea rapidă a nivelului de trai” , art. 39 prin care
se asigura o ofertă corespunzătoare de produse agricole la „prețuri accesibile pentru
consumatori” , dar și art. 86 ce prevedea regulile în domeniul concurenței prin ca re se interziceau
toate abuzurile ce „aduc prejudicii consumatorilor” , politica consumatorului nu a fost
menționată expres de Tratatul de la Roma.
Așadar, normele distincte de protecție a consumatorilor sunt prezente în diferite sisteme de
drept. Acestea s unt rezultatul dezvoltării grupurilor de protecție a consumatorilor în societatea de
consum și al programelor național e de protecție a consumatorilor care au început în Marea
Britanie cu Raportul comisiei Molony în anul 1962, și în Statele Unite ale Americ ii prin “Carta
drepturilor consumatorilor” în care au fost enunțate primele drepturi fundamentale ale
consumatorilor: dreptul la securitate, dreptul la informare, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a
alege produse și servicii. Totodată, Carta drepturilor consumatorilor a servit drept model de
referință la elaborarea legilor de protecție a consumatorilor ce au apărut în deceniile VII și VI II
în SUA și în alte țări din continen tul american (Canada, Mexic), câ t și în Europa (Belgia, Franța,
Germania, Suedia) .
Preocupările la nivel european privind drepturile consumatorului cunosc mai multe etape:
abordarea de către Consiliul European în anul 1973 a “Cartei pentru protecția consumatorilor ”,
elaborarea și abordarea de către Comisia Europeană a primului program de protecție a
consumatorului care include și drepturile fundamentale ale acestora punându -se accent pe
protecția sănătății și siguranței consumatorului. Ansamblul de măsuri care se constituie în politici
de protecție a consumatorilor s -a structurat în ur ma unei dezvoltări intense a producției de masă.
Voința politică de a dezvolta protecția consumatorilor a fost exprimată la Summit -ul de la
Paris din 7 și 8 octombrie 1972, atunci câ nd Comisia Europeană a prezentat primul program de
acțiune privind politic a de protecție a consumatorilor. Această voință politică va fi exteriorizată
în cadrul programelor și planurilor de acțiune pe care Comisia le elaboreaz ă și Consiliul le
adoptă începâ nd cu anul 1975, grație directivelor pe care le vor adopta ulterior.
Intrarea în vigoare a AUE din 17.02.1986 , a marcat un moment important în evoluția
politicii de protecție a consumatorilor stabilind bazele cadrului legal pentru protecția

15 consumat orilor în interiorul CEE , care la rândul său, a considerat că protecția consuma torului
este un obi ectiv al politicilor CEE . Directivele adoptate au generat o nouă dezvoltare a dreptului
consu matorului, ce includea nevoile acestuia de a avea încredere într -un set minim de reguli
protectoare la nivel comunitar și pentru a avea curajul să cumpere de peste hotarele naționale .
În cadrul preocupărilor în domeniul protecției consumatorilor, trebuie amintită Rezoluția
ONU N r. 35/6 3 privind practicile comerciale restrictive , adoptată în ședință plenară N r. 83 din 5
decembrie 1980 . Rezoluția cu prinde un ansamblu de principii și de reguli privind controlul
practicilor comerciale restrictive, sub formă de reglementări menite să prevină prejudiciile
cauzate comerțului, în special și cel al țărilor în curs de dezvoltare , și să contribuie la dezvolta rea
și ameliorarea relațiilor internaționale, pe o bază justă și echilibrată. Asemenea recomandări se
adresează statelor, inclusiv societăților transnaționale, întreprinderilor, la nivel național, regional
și subregional, stabilindu -se și o serie de măsuri cu caracter internațional. De asemenea, prin
Rezoluția Nr. 39/248 privind protecția consumatorului din 16.04.1985 , ONU a stabilit o serie de
“principii directoare” pentru protecția consumatorilor menite să asigure guvernelor tuturor
țărilor , un cadru care să poată fi folosit în elaborarea și fundamentarea politicii și legislației
pentru protecția consumatorilor. Așadar, cele mai importante obiective cuprinse în Rezoluție
sunt:
– facilitarea producerii ș i distribuirii de produse corespunză toare nevoilor consu matorilor;
– încurajarea eticii celor angajați în producerea și distribuirea bunurilor de consum și
serviciilor către consumatori;
– asigurarea ținerii sub control, prin intermediul organizațiil or naționale și internaționale,
a practicilor comerciale abuzive c are afectează consumatorii;
– promovarea unei cooperari internaționale în domeniul protecției consumatorului;
– încurajarea dezvoltării condițiilor de piață, care să asigure consumatorilor o gamă largă
de produse, la prețuri avantajoase acestora;
– stabilirea un ui sistem de priorități privind protecția consumatorilor din fiecare țară, a
circumstanțelor economice și sociale specifice nivelului de dezvoltare atins, precum și a nevoilor
caracteristice populației statului respectiv;
– protecția consumatorilor față de p ericolele ce afectează sănătatea și siguranța lor;
– promovarea și protejarea intereselor economice ale consumatorilor;
– asigurarea accesului consumatorilor la informațiile corecte, care să permită acestora să
facă o alegere conformă dorințelor și necesitățil or personale;
– crearea unui sistem de educare a consumatorilor.
În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real
partener de piață, ale cărui poziții ocupate în cadrul pieței se consolidează pe măsura dezvoltării

16 societății19. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai mult mai
multe întreprinderi, organ izații, organisme și instituții, de aceea, consumatorului îi este acordată
o atenție din ce în ce mai mare. Atât guvernele, cât și alte organisme ce activează în domeniul
protecției consumatorilor , își stabilesc anumite structuri și domenii pentru programele lor de
protecție a consumatorilor. Există anumite domenii ale protecției consumatorilor asupra cărora s –
au oprit toate guvernele, as ociațiile, instituțiile și organismele cu implicații în protecția
consumatorilor. Acestea sunt:
a) îmbunătățirea consumului populației prin politice sociale ale statelor;
b) asigurarea calității bunurilor și serviciilor oferite spre vâ nzare în cadrul pieții ;
c) asigurarea unui sistem de prețuri în concordanță cu cerințele pieței și cu calitatea
produselor,
d) organizarea unui sistem de in formare util pentru consumatori;
e) apărarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale agresive și a publicității
mincinoase.
Pentru țările care trec în această perioadă spre o economie de piață se impun și alte
obiective pentru protecția consumatorilor între care enumerăm20:
– obligarea statului de a asigura o poziț ie dominantă a consumatorului pe piață prin legi
specifice și prin prog rame de protecț ie a consumatorilor;
– respectarea unui pach et de norme juridice legate de î ntregul proces de comercializare și
consum al mă rfurilor;
– înlăturarea discriminărilor în asigurarea serviciilor către consumatori;
– înlocuirea răspunderii subiective a celui care oferă bunuri de consum sau asigură
diferite servicii, cu ră spunderea obiectivă sau așa numită “răspundere pentru rezultate”;
– determinarea administraț iei publice de a crea orga ne de stat specializate, care să
vegheze, prin mijloace specifice, asu pra modului de respectare a drepturilor consumatorilor.
Observăm că, măsurile europene de protecție a consumatorilor vizează protecția sănătății, a
siguranței și a intereselor economice și jurid ice ale consumatorilor europeni indiferent de locul
unde aceșt ia locuiesc, călătoresc sau fac cumpărături în UE . Reglementările din domeniul
Uniunii vizează mai multe sectoare, printre care medicamentele, organismele modificate genetic,
produsele din tutun, cosmeticele, jucăriile sau explozivii.
Din practica Curții Europene de Justiție s -a constatat că prevederile de protecție care se
aplică consumatorilor au rezultat din preocuparea de a -i proteja pe aceștia ca parte considerată
mai vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie jurid ică,

19 Goicovici J., Dreptul consumației, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006.
20 Sedivec P., Concepția referi toare la protecția consumatorului în condițiile mecanismului de piață și trecerea la
acest mecanism în Republica Cehă , Buletinul comercial, N r. 7-8, 1990.

17 decât cealaltă parte contractuală. Aplicarea acestor prevederi nu trebuie extinsă în cazul
persoanelor a căror protecție nu este justificată. Rezultă că reclamantul care acționează în calitate
profesională și care nu este prin urmare un consumator, nu se bucură de beneficiile regulilor de
competență specială.
Așadar, într -o economie eficientă și integra tă precum cea a UE , cetățenii au nevoie de
garanția că drepturile lor vor fi protejate în cazul în care se vor confrunta cu probleme
când achiziționează bunuri și servicii din alte țări m embre a Uniunii . Contra unui cost anual de
numai 5 cenți de persoană , Programul privind protecția consumatorilor pentru perioada 2014 –
2020, cu un buget de 188,8 milioane de Euro , asigură respectarea legislației în materie de
protecție a consumatorilor în cadrul pieței unice, oferind cetățenilor un grad ridicat de protecție
juridică .

1.3. Cadrul legislativ comunitar și național în domeniul protecției consumatorului
Putem afirma cu certitudine că în prezent, dispunem de un cadru normativ bogat în
domeniul protecție i consumatorului. Î n cele ce urmează, vom elucida principalele act e legislative
adoptate în vederea asigurării protecției drepturilor consumatorului atât la nivel internațional , cât
și în interiorul statelor membre ( și nu doar) ale UE .
Legislația Uniunii în materie de protecție a consumatorilor contribuie, în esență, la buna
funcționare a pieței interne. Scopul său este de a garanta că relațiile dintre întreprinderi și
consumatori sunt echitabile și transparente, ceea c e, în ultimă instanță, sprijină bunăstarea
generală a consumatorilor europeni și economia Uniunii.
După cum am menționat anterior, conceptul privind drepturile consumatorilor își are
originea în Carta drepturilor consumatorilor definită de fostul președint e al SUA – John
Ferdinand Kennedy – în martie 1962 sub forma unui mesaj special adresat Congresului
american21. Deși Carta nu a mai fost definitivată (în același an președintele Kennedy a fost
asasinat), ea ramâne importantă prin conturarea drepturilor fund amentale ale consumatorilor:
dreptul la alegere liberă, dreptul la informare, dreptul la petiție și ascultare, dreptul la protecție,
dar mai ales prin faptul că ea a servit drept model de referință la elaborarea legilor de protecție a
consumatorilor ce au apărut în deceniile șapte și opt în SUA și în alte țări din continentul
american (Canada, Mexic), cât și din Europa (Germania, Suedia, Belgia, Franța).
Un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în Uniune oferă Tratatul privind f uncționarea
UE (art. 11 4 care se referă la realizarea pieței interne și art. 169), și Carta Drepturilor
Fundamentale (art. 38). Așadar, în conformitate cu ar t. 169 din Tratat „Uniunea trebuie să

21 Morar R., Sisteme de protecție a consumatorilor, Lumina Lex, 2005, p. 88.

18 contribuie la protejarea intereselor economice ale consumatorilor și la promovarea d reptului
acestora la informare și educație în scopul apărării intereselor lor ”.
Un rol important pe arena europeană care protejează interesele economice ale
consumatorilor îl au și cele patru direct ive ale UE: Directiva 2011/83/CE privind drepturile
consu matorilor22, Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor
de pe piața internă față de consumatori23, Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii24 și Directiva 98/6/CE privind prote cția consumatorului
prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor25.
Cea mai nouă și cea mai cuprinzătoare D irectivă privind drepturile consumatorilor din cele
patru menționate , este Directiva 2011/83/CE privind drepturile consumatorilor26. Pe lângă
Directiva 97/7/CE privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță27 și
Directiva 85/577/CEE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara
sediilor comerciale28, prezenta D irectivă asigură un nivel rid icat de protecție a consumatorilor
prin standardizarea anumitor aspecte cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii, în special
în ceea ce privește obligația impusă asupra informațiilor precontractuale, forma contractelor și
dreptul consumatorului de retragere. Totodată, Directiva contribuie în mod semnificativ la buna
funcționare a pieței interne, și contribuie la creșterea securității juridice pentru comercianți și
consumatori, mai ales pentru cei implicați în comerțul transfrontalier.
Preocupări pr ivind protecția consumatorilor rezultă și din prevederile Rezoluției ONU Nr.
35/63 privind practicile comerciale restr ictive, adoptată în ședința plenară din 05.12.1980 unde
sânt reglementate o serie de reguli și principii privind conceptul protecțiilor co merciale menite să
prevină prejudiciile cauzate comerțului, în special din țările în curs de dezvoltare, dar și de a
contribui la dezvoltarea și înbunătățirea relațiilor internaționale.
Edificatoare pentru opțiunile UE privind protecția consumatorilor rămâ ne Carta Albă
privind pregătirea țărilor asociate din centrul și estul Europei pentru integrarea pe piața internă a
UE, care, precizând condițiile minime absolut necesare în materie legislativă ce trebuie însușite
de fiecare țară în parte pentru a asigura funcționarea pieții interne, scoate în evidență și
obiectivele și măsurile ce trebuie întreprinse în vederea asigurării drepturilor și protecției
consumatorilor. În principal, asemenea măsuri trebuie să aibă în vedere: protecția vieții, sanătații
și securi tății consumatorilor, protecția intereselor lor economice, formarea specialiștilor în
domeniul protecției și educă rii consumatorilor, accesul la j ustiție al consumatorilor, crearea și

22 Publicată în JO L 304/64 din 22.11.2011, p. 64 .
23 Publicată în JO L 149 din 11.06.2005, p. 22 .
24 Publicată în JO L 95 din 21.4.1993, p. 29 .
25 Publicată în JO L 80 din 18.3.1998, p. 27 .
26 Publicată în JO L 304/64 din 22.11.2011, p. 64 -88.
27 Publicată în JO L 144 din 04.06.1997, p. 19 -27.
28 Publicată în JO L 372 din 31.12.1985 , p. 31 -33.

19 dezvoltarea de asociații ale consumatorilor și sprijinirea activității l or, perfecționarea cadrului
legislativ și instituțional în domeniu și elaborarea de programe pentru educarea consumatorilor29.
Protecția consumatorului constituie un obiectiv important și pentru RM. Așadar, în prezent,
și RM dispune de multiple legi și act e normative cu aplicabilitate deplină sau parțială în
domeniul protecției consumatorului . Fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul RM, în
calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care apără drepturile și diversele interese
ale aces tuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau
repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și
adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton30.
Așadar, p rima și cea mai importantă lege, este Constituția RM din 29.07.199431 – Legea
Supremă care garantează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului RM. Conform art.
37 alin. (1) “Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din pun ct de vedere
ecologic pentru viață și sănătate, precum și la produse alimentare și obiecte de uz casnic
inofensive ”.
Un alt act normativ este Codul Civil Nr. 1107 – XV32 – cel mai voluminos și detaliat act
legislativ în materie de drept privat în RM. Având putere de lege organică, pe lângă faptul că el
reglementează statutul persoanelor, obligațiile, proprietatea, moștenirea și dreptul internațional
privat, acesta conține și câteva dispoziții referitoare la protecția consumatorului în calitatea sa de
persoan ă fizică. Astfel, art. 1 prevede principiul protecției vieții intime, private și de familie, cel
al bunei -credințe și al protecției consumatorului, iar art. 2 și 3 precizează rolul respectării
drepturilor omului și a tratatelor internaționale în raporturil e civile. În acest context, reamintim
faptul că Legea privind protecția consumatorilor Nr. 105 -XV, cu modificările ulterioare33 explică
că, consumatorul este de fapt, o persoană fizică, așadar acea sta va obține calitatea de subiect în
cadrul raporturi lor juridice civile.
Intrarea în vigoare în anul 2003 a Legii sus -menționate, a pus bazele cadrului juridic în
domeniul protecției drepturilor consumatorului și a mărit coeficientul de încredere a
consumatorilor în sistem, dinamizând totodată și activitatea în dome niul protecției
consumatorilor. Legea reglementează raporturile juridice dintre consumatori și agenții economici
producători sau comercializatori de produse și servicii. De asemenea, Legea oferă
consumatorului libertatea de alegere și o protecție sigu ră împotriva riscurilor produselor și
serviciilor care prejudiciază viața, sănătatea sau securitatea sa prin instituirea unei serii de

29 Bojin E., Protecția consumatorilor în Cartea Albă a Uniunii Europene, Tribuna Economică, Nr. 21 – 22, 1996 .
30 Plotnic O., Protecția consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglem entărilor europene, Revista
Națională de Drept, Nr. 7 -8, 2010.
31 Publicată în MO al RM Nr. 1 din 27.08.1994.
32 Publicat în MO al RM Nr. 82 – 86 din 22.06.2002.
33 Publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003 .

20 obligații agenților economici: de la abținerea de la practicile comerciale abuzive și redactarea
clară și precisă a clauz elor contractuale, până la acordarea des păgubirilor pentru prejudiciile
cauzate de calitatea neco respunzătoare a produselor sau serviciilor și restituirea contravalorii lor
sau înlocuirea acestora.
Practic , drepturile fun damentale stabilite prin Legea an terior menționată (dreptul la
protecția de către stat a intereselor consumatorilor, dreptul consumatorilor la repararea
prejudiciilor cauzate de achiziționarea de mărfuri și servicii necalitative, dreptul consumatorilor
la o informație completă, au tentică și exactă privind caracteristica de bază a produselor și
serviciilor, dreptul consumatorilor la pro duse inofensive pentru viața, sănă tatea și securitatea sa,
dreptul consumatorilor la asociere în organizații pentru protecția drepturilor consumatori lor,
dreptul consumatorilor la recuperarea pierderilor și repararea prejudiciului moral ), se
intercalează cu principiile directoare de protecție a consumatorilor recomandate de ONU . De
asemenea, este de remarcat faptul că Legea stabilește nu numai bazele juridice pentru protejarea
de către stat a persoanelor în calitatea lor de consumatori, dar și transpune Directiva 2005/29/CE
privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de
consumatori34.

1.4. Cadrul instituțional privin d protecția consumatorului
În vederea asigurării unei protecții eficien te a drepturilor consumatorilor, în cadrul UE au
fost create structuri instituționale care să răspundă la problemele consumatorilor. În același timp,
au fost create și structuri consult ative, fie generale, cum este Comitetul Consultativ al
Consumatorilor din UE, fie specifice, care reprezintă interesele consumatorilor și asigură
participarea acestora la procesul decizional.
În ultimele decenii, pe lângă faptul că au fost create diverse i nstituții și organisme în scopul
protejării consumatorilor: departamente de protecție a consumatorilor, oficii sau departamente
care să urmărească corectitudinea comercianțilo r, departamente de prețuri, laboratoare cen trale
sau regionale de analiză, servic ii regionale de anchete economice sau depistare a informațiilor, în
marea majoritatea a țărilor a fost creat și un tip nou de unități de protecție a consumatorilor.
Avem în vedere institute sau centre naționale de cercetare științifică create în vederea ac ordării
unei largi asistențe de specialitate (consum, juridică, tehnică etc.) tuturor categoriilor d e
consumatori. Misiunea acestora este deosebit de complexă, conturâ ndu-se trei importante
categorii de preocupări: informare, protecție, tehnică.

34 Publicată în JO L 149 din 11.06.2005 , p. 22-39.

21 Interacțiu nea dintre state în relațiile economice , a creat condiții pentru înființarea în cadrul
UE a Direcției Generale de Protecție a Consumatorilor care este o instituție pentru consumatori.
Acțiunile întreprinse de Uniune legate de protecția drepturilor consumat orilor constau în
protej area sănătății și securității, a drep turilor lor economice, de piață, educarea corespunzătoare
a consumatorilor și acționarea în j ustiție a agenților economici care încalcă normele legale
privitoare la protecția consumatorilor. Rol ul Direcției Generale este de a apăra drepturile
consumatorilor prin dezvoltarea politicii consumeriste a UE , garantarea transparentei pieței,
asigurarea și îmbunătățirea calității și serviciilor35.
După cum am menț ionat anterior, ONU a stabilit prin Rezol uția 39/248 din 16.04. 1985
privind protecția consumatorului, o serie de „principii directoare” pentru protecția
consumatorilor menite să asigure guvernelor tuturor țărilor un cadru care să poată fi folosit în
elaborarea și fundamentarea politicii și legisl ației pentru protecția consumatorilor. Așadar,
„Principiile directoare” privind protecția consumatorilor, docum ent adoptat de Adunarea
Generală a ONU în anul 1985, este rezultatul eforturilor pe plan internațional ale OMC
(Consumers International) fondată în anul 1960 de cele câteva asociații naționale de consumatori
existente la acea vreme. Reamintim că, aceste organizații s -au întâlnit în noiembrie 1997 la
Santiago, în cadrul celui de -al XV -lea Congres mondial sub deviza “Puteri sporite pentru
consumatori în secolul XIX. Consumatorii în societatea civilă”. Mesajul Congresului a fost
foarte clar: în toate țările, oamenii, în calitatea lor de consumator, joacă un rol crucial în
dezvoltarea instituțiilor care apar ca urmare a procesului continuu de democratiz are și
liberalizare economică36.
În prezen t, OMC are un rol deosebit în apărarea drepturilor consumatorilor pe arena
mondială și cuprinde în jur de 250 de organizații membre din 120 de țări. Avându -și sediul la
Londra, Marea Britanie cu oficii în America La tină, As ia, Estul Mijlociu și Africa, acest
organism internațional reprezintă inte resele și sprijină organizațiilor consumatorilor din întreaga
lume. Sprijinul acordat de către fundația non -profit, se manifestă în trei direcții: promovarea
colaborării într e membri prin schimburi de mărfuri și de experiență, extinderea mișcării
consumatoriste și sprijinirea organizați ilor consumatoriste nou apărute și reprezentarea
intereselor consumatorilor în forurile internaționale.
De asemenea, la nivel european, funcți onează și ECC -Net care include 30 de centre din
toate cele 28 de state membre ale UE, precum și Islanda și Norvegia. Centrele oferă informații,
consiliere și asistență gratuită și personalizată clienților care au probleme cu tranzacțiile
transfrontaliere e fectuate într -o altă țară din cadrul rețelei. Totodată, aceasta îi ajută pe cetățeni să

35 Popa I. F., Obligația de securitate – mijloc de protecție a co nsumatorului, Revista Dreptul, N r. 3, 2003 .
36 Ungureanu T., Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive , All
Beck, București, 1999, p. 134 .

22 se asigure că le sunt respectate drepturile de consumatori și ca ei să beneficieze de avantajele
pieței interne.
În același timp, în asigurarea drepturilor și protecție i consumatorilor, activează câteva
structuri consultative, fie generale, cum este Comitetul Consultativ al Consumatorilor din UE, fie
specifice, care reprezintă interesele consumatorilor și asigură participarea acestora la procesul
decizional.
Este necesar de menționat faptul că , un rol la fel de important în protecția consumatorilor ,
îl au și organismele nonguvernamentale. În ultima perioadă au fost create o serie de unități de
protecție a consumatorului (juridice, tehnice) care au scopul de a asigura asis tența de specialitate
a co nsumatorilor. În acest sens, acestea trebuie să prevină promovarea unor produse
necorespunzătoare sau a unor practici comerc iale dăunătoare consumatorilor efectuând o serie de
analize și teste de laborator. Toate acestea se concre tizează în pliante, comunicate , etc., care apar
la televiziune, în publicații proprii, având rolul de a face public co ncluziile unităților
respective37. În vederea realizării misiunilor sale, o rganizațiile participă la elaborarea
docu mentației tehnice norma tive ce stabilește condiț iile ca litative ale produsului, sesizând la
necesitate, organele puterii de stat și ale procuraturii în vederea tragerii la răspundere a
persoanelor vinovate de comercializar ea produselor necorespunzătoare. Consumatorii apelează
în mod frecvent la serviciile acordate de către aceste organisme, creându -se așadar acel “dialog”
între reprezentanții societății c ivile cu structuri le de stat abilitate cu mecanismele necesare de
protecție a drepturilor și intereselor lor.
În țările europen e, în general, dar mai ales în cele membre ale UE, se consideră că
reprezentarea consumatorilor în activitatea de adoptare și armonizare a legislației în domeniul
protecției consumatorilor, implicarea acestora în urmărirea aplicării, respectării reglementă rilor
ilegale în domeniu este o necesitate absolută, apărând diverse tipuri de organizații, de asociații,
ce și-au propus o serie de obiective ambițioase cu privire la protecția consumatorilor38.
Constituirea unor organizații sau asociații ale consumatoril or a fost favorizată de cadrul
legislativ permisiv creat în cele mai multe țări europene. Într -un asemenea context și având în
vedere ordinea apariției acestora, este de remarcat paleta largă de asociații consumeriste
organizate în SUA, Belgia, Olanda sau Luxemburg, unde , exista și așa -zisele „comisii”,
organizate pe grupe de produse, pe bunuri și servicii sau chiar pe produse. De asemenea, în
Germania, consumatorii sunt organizați sub forma unor centre ale consumatorilor, asociații,

37 Morar R., Sisteme de protecție a consumatorilor, Lumina Lex, 2005 , p. 130 -131.
38 Patriche D., Pistol Gh., Protecția consumatorilor, Academia de Studii Economice, București, 1998 .

23 organizații ale gospod ăriilor, comunității de economie casnică , etc., iar în Franța sub forma unor
uniuni naționale și organizații regionale ale consumatorilor39.
Dreptul consumatorilor la protecția de către stat a intereselor lor este asigurată prin
obligația statului de a st abili o poziție dominantă a consumatorilor pe piață. Această poziție este
garantată de către stat prin crearea cadrului juridic pentru protecția drepturilor consumatorilor și
prin diferite programe. De asemenea, dreptul consumatorilor la protecția de către stat a
intereselor sale este garantat prin crearea instituțiilor publice specializate cu scopul de a
supraveghea, prin mijloace specifice asupra modului de respectare a drepturilor
consumatorilor40. Astfel, fiecare stat membru al UE dispune de acele instituții publice
specializate care își desfășoară activitatea în sfera protecției drepturilor consumatorilor. În acest
sens, vom menționa câteva dintre ele.
Așadar, în Germania, protecția intereselor consumatorilor în domeniul juridic și comercial
este asigurată de Ministerul Federal de Justiție și Protecție a Consumatorului, iar în Grecia – de
Avocatul Poporului pentru protecția consumatorilor – autoritate independentă pentru protecția
drepturilor consumatorilor ce funcționează sub tutela Ministerului D ezvoltării Regionale și al
Competitivității. În ceea ce privește Cehia, comunicarea și distribuirea informațiilor către
consumator sunt o prioritate a Asociației Consumatorilor Cehi, iar în Italia – protecția și
reprezentarea consumatorilor este asigurată de Asociația I ndependentă Uniunea Națională a
Consumatorilor. Suedia informează și oferă asistență permanentă consumatorilor săi prin
intermediul Agenției Consumatorilor Suedezi dar și prin serviciul național “Bun venit,
consumatorule! ”. În Ungaria, spre e xemplu, o responsabilitate generală pentru implementarea
politicii de consum îl are Ministerul Economiei Naționale prin Departamentul Comerțului și
Protecției Consumatorului. Pe lângă acesta, în Ungaria găsim un șir de autorități pentru protecția
consumato rului, ceea ce nu prea întâlnim în alte țări membre ale UE. Aici activează Autoritatea
Ungară a Protecției Consumatorilor, dar și Asociația Națională pentru Protecția Consumatorului
– de fapt, singura organizație non -guvernamentală din țară, care are grijă de cele mai importante
probleme ale consumatorului. În Letonia și Estonia, activează Centrul pentru Protecția
Consumatorilor, iar în Estonia – Consiliul de Protecție a Consumatorilor.
În acest context, menționăm că aceste două ultime instituții , au creat cooperări cu Agenția
Națională de Protecție a Consumatorului din RM – scopul creării căreia este eficientizarea
activității statului în materie de protecție directă și indirectă a consumatori lor prin supravegherea
pieței, informarea și educarea consumatorilor, întărirea capacității decizionale și stimularea
capacității de autoprotecție individuală și asociativă a consumatorilor.

39 Morar R., Sisteme de protecție a consumatorilor, Lumina Lex, 2005 , p. 1 34-135.
40 Smochină A., Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte teoretice și legislația în
vigoare, Revista Națională de Drept, 2003, N r. 9, p. 41.

24 Concomitent cu dezvoltarea cadrului normativ în domeniul protecț iei consumatorilor, s -au
depus eforturi considerabile pentru a consolida și cadrul instituțional în RM care ar asigura
implementarea prevederilor legale astfel încât consumatorii să beneficieze de o protecție
resimțită în general și de fiecare consumator î n parte. În acest context, Legea Nr. 105 -XV din
13.03.2003 privind protecția consumatorilor41, prevede cadrul instituțional în domeniul protecției
consumatorilor dar și care sânt atribuțiile acestora .
Așadar, organele abilitate cu funcții de protecție a co nsumatorilor în RM sânt următoarele :
– Autorit ățile administrației publice centrale cu atribuții în domeniul protecției
consumatorilor (Ministerul Economiei , Agenția pentru Protecția Consumatorilor, Consiliul
Coordonator în domeni ul Protecției Consumatorilor );
– Organele administrației publice abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor în
diverse domenii precum : protecția vieții și sănătății consumatorilor, trasportul interurban și
internațional, construcții, turism, energetică, telecomunicații, asigură ri și servicii bancare
(Ministerul Sănătății, Agenția Turismului, Banca Națională, etc.);
– Autoritățile administrației publice locale privind protecția consumatorilor;
– Asocia țiile obștești de protecție a consumatori lor (Centrul pentru protecția drepturilor
consumatorilor, Liga pentru apărarea drepturilor consumatorilor, Asociația Obștească “Protecția
consumatorilor”, Asocia ția Farmaciștilor, Asociația “Certitudine” – CAS Nord, etc. ).
Totodată , Legea stipul ează și atribuțiile de realizare a politicii destinat e ANPC.
Una din p reocupările de bază ale ANPC este să contribuie la creșterea capacității
decizionale a consumatorilor, să informeze consumatorii despre drepturile lor și, pe de altă parte,
să prevină eventualele încălcări din partea agenților economici pr in informarea și consilierea în
domeniul prevederilor legale și bunelor practici ce țin de protecția drepturilor consumatorilor42.
Agenția beneficiază de sprijinul din partea Comisiei Europene, în cadrul Programului (DCFTA
în Moldova) de implementare a Acor dului privind Zona de Liber Schimb Aprofundat și
Cuprinzător.
În vederea sporirii eficienței activității de supraveghere a pieței în scopul garantării plasării
pe piață a unor produse și servicii i nofensive și calitative, ANPC a semnat acorduri de colabora re
cu Institutul Național de Standardizare, Institutul Național de Metrologie și cu Centrul de
Metrologie Aplicată și Certificare. Documentele prevăd o serie de acțiuni comune menite să
promoveze rolul evaluării conformității prin asigurarea conformității produselor și serviciilor pe
piață, precum și a rolului metrologiei prin asigurarea măsurilor pe întreg teritoriul RM. Totodată,
în vederea informării și educării consumatorilor, a dezvoltării sistemului de supraveghere a

41 Publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003.
42 Protecția consumatori lor, Anuar APC, revistă elaborată de către Agenția pentru Protecția Consumatorilor din RM ,
2018 .

25 pieței, dar și a menținerii pe pia ță a produselor și serviciilor sigure orientate spre consumator,
Agenția a creat cooperare cu Autoritatea Națională pentru Prote cția Consumatorilor din România
despre care vom relata în cele ce urmează.
Așadar, ANPC din România îndeplinește o serie de atri buții prevăzute de Hotarârea
Guvernului Nr. 700/2012 privind organizarea și funcționarea A NPC43 și care controlează
respectarea prevederilor regulamentelor emise de Comisia Europeană din domeniul său de
competență. Totodată, conform art. 3, alin. (3) „Autor itatea este punct național de contact
pentru sistemul de schimb rapid de informații privind produsele periculoase – RAPEX între
statele membre și Comisie, în baza Directivei 2001/95/CE a Parlamentului European și a
Consiliulu i din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor – GPSD”.
Conform prevederilor Hotarârii sus-menționate, instituția participă împreună cu alte
organe, la elaborarea strategiei în domeniul protecției consumatorului, elaborează proceduri
privin d obiectivele, condițiile și modul de colaborare în desfășurarea activității de protecție a
consumatorilor. Agenția efectuează analize și încercări în laboratoarele acreditate conform legii
sau în laboratoarele proprii ori agreate, sprijină asociațiile de consumatori în acțiunea de
înființare și funcționare a centrelor de consultanță, informare și educare a consumatorilor. De
asemenea, aceasta prezintă informări periodice Guvernului și organelor administrației publice
centrale interesate referitoare la acti vitatea proprie privind respectarea drepturilor și intereselor
consumatorilor. Printre atribuțiile acesteia se numără și participarea la realizarea programelor
interne și internaționale în domeniul protecției consumatorilor.
ANPC colaborează cu organismele neguvernamentale cu rol în protecția consumatorului:
Asociația pentru Protecția Consumatorilor din România, Centrul European al Consumatorilor din
România, Asociația Națională pentru Protecția Consumatorilor și Promovarea Programelor și
Strategiilor din R omânia.
Pe lângă Asociația pentru Protecția Consumatorilor, în prezent, în România, există și alte
instituții publice, organizații și asociații cu atribuții de protecție a consumatorilor, cum ar fi:
– Centrul de Consiliere și Informare a Consumatorilor Bu curești – serviciu asigurat de APC
România;
– Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, organizație bugetară guvernamentală, înzestrată
cu atribuții de control, inspecție și sancționare;
– Oficiul pentru Protecția Consumatorilor din București, care este org anul teritorial al
Oficiului pentru protecția consumatorilor;
– Oficiul Concurenței.

43 Publicată în MO al României Nr. 491 din 18.07.2012.

26 De fapt, sistemul de protecție a consumatorilor în România se compune din două categorii:
organisme cu rol bine precizat în protecția consumatorilor, subordonate administr ației centrale
sau locale și cadrul organizațional propriu al societății civile.
Așadar, protecția consumatorului în România , constituie unul din obiectivele de bază ale
programelor de protecție socială. Legislația românească recunoaște o serie de drepturi de care
beneficiază un consumator. Acestea sânt stipulate în Ordonanța Guvernului Nr. 21/1992 privind
protecția consumatorilor44 și Ordonanța Nr. 58/ 2000 pentru modificarea și completarea acestei
Ordonanțe : dreptul de a alege, dreptul de a fi informat core ct asupra produselor și serviciilor și
de a fi educați pentru a face o alegere cât mai avantajoasă, dreptul de a fi în siguranță, dreptul de
a se organiza în asociații pentru protejarea propriilor interese, dreptul de a avea acces la o gama
variată de mărf uri, dreptul de a fi protejați contra riscului de a cumpăra bunur i care le pun în
pericol sănătat ea, dreptul de a fi despagubiți.

44 Publicată în MO al României Nr. 212 din 28.08.1992.

27 CAPITOLUL 2 . PROTECȚIA CONSUMATORULUI ÎMPOTRIVA RISCURILOR
LA ADRESA SIGURANȚEI ȘI A INTERESELOR ECONOM ICE.
ANGAJAREA RĂSPUNDERII JURIDICE
2.1. Obligația de securitate în condițiile reglementării generale a protecției
consumatorului
Noul context socio -economic caracterizat prin dezvoltarea economiei de piață, a
progresului tehnic , a creșterii ofertei de bu nuri dar și a diversificării produselor, au impus
apariția necesității unei protecții juridice mai eficiente a drepturilor consumatorilor împotriva
prejudiciilor ad use sănătății și bunurilor lor. Securitatea consumatorului reprezintă un obiectiv de
primă i mportanță în politica fiecărui stat, deoarece co nsumatorul înseamnă în primul râ nd, omul.
Protejarea vieții și securității cetățeanului împotriva consumului sau utilizării unui produs
defectuos este de datoria statului, agentului economic și nu în ultimul rând al consumatorului
însuși , deoarece acesta din urmă trebuie să fie precaut atunci când procură un produs.
Problema protecției consumatorilor este una dintre cele mai stringente și actuale în
societatea contemporană, reprezentâ nd o temă de discuții cont inuă în literatura juridică de
specialitate. Cu titlu prioritar, este discutată problematica reparării prejudiciilor cauzate
consumatorilor în vederea obținerii unui mecanism de o eficiență maximă, ceea ce ar permite
asigurarea reparări i integrale a tu turor pierderilor patrimoniale pe care consumatorul le -a suferit.
În această ambianță legislativă este reglementată obligația de securit ate în favoarea
consumatorilor care incubă tuturor persoanelor care, în calitate de profesioniști, pun în circulație
produse , precum și prestatorilor de servicii. Obligația de securitate este îndatorirea agenților
economici de a comercializa produse și de a presta servicii care nu pun în pericol viața, sănătatea
și integrit atea corporală a consumatorilor dar și bunurile acestor a. Ea a fost consacrată mai întâi
în dreptul comunitar și apoi transpusă în legislația națională a statelor membre și a cel or asociate
la UE .
Problema răspunderi i se pune în contextul adoptării și promovării legislației europene și
naționale privind prote cția consumatorilor. Astfel, astăzi se vorbește despre existența unui
adevărat drept al consumatorilor sau consumului. Așadar , în legislația europeană în acest sens,
un rol complementar joacă două directive : Directiva 2001/95 CE privind siguranța generală a
produselor45 și Directiva 85/374/C EE din 25.07.1985 cu privire la apropierea dispozițiilor
legislative, regulamentare și administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru
produsele defectuoase46 care a suscitat numerose contraverse și rezis tențe arzătoare. Este

45 Publicată în JO L 11 din 15.01.2002, p. 4 -17.
46 Publicată în JO L 210 din 7.08.1985 , p. 29 -33.

28 important de menționat faptul că, pe lâ ngă răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte, Directiva consacră și obligația de securit ate în favoarea consumatorilor.
Franța reușește să transpună prezenta D irecti vă prin Legea din 19 mai 1998. Directiva definește
regimul responsabilității survenite în urma daunei cauzată persoanelor sau bunurilor de un
produs – orice tip de mobil, cu excepția materiei prime agricole și a produselor vânătorești.
Sistemul reținut es te cel al responsabilității fără greșeală a producătorului, identificat ca
fiind fabricantul produsului sau în lipsa acestuia – furnizorul. Producătorul este “răspunzător
pentru daunele cauzate de un defect al produsului său” (art. 1), victimei însă reveni ndu-i sarcina
de a dovedi “daunele, defectele și relația cauzală dintre defect și daune ” (art. 4). Defectul
presupune că produsul nu oferă acea securitate la care te poți aștepta în mod legitim, luând în
considerație prezentarea acestuia, utilizarea rezona bilă și momentul punerii lui în circulație (art.
6). Acesta este un sistem de responsabilitate dacă nu obiectivă, cel puțin de prezumție a
responsabilității. Un sistem riguros pentru un producător, care nu poate fi exonerat de
răspundere, în cazul când se dovedește că dauna a fost cauzată de un terț, dar demonstrând
numai greșeala victimei (art. 8) , sau în cazul când culpa este posterioară momentului de punere
în circulație a produsului și, în sfârșit, atunci când a fost dovedit că produsul este în confor mitate
cu reglementarea în vigoare. Responsabilitatea producătorului este limitată pentru 10 ani, cu
începerea de la data punerii în circulație a produsului și acțiunea pentru repararea prejudiciului se
reduce la 3 ani, cu începere de la momentul cunoașter ii de către victimă a daunei cauzate, culpei
și a identității producătorului.
Această Directivă a fost completată de altele peste 200 de obiective “verticale” privind
asigurarea securității relativ la diferite produse determinate (cum ar fi de e xemplu, Dir ectivele
75/319/CEE ș i 81/851/CEE privind produsele farmaceutice sau Directiva 89/662/CEE privind
produsele de origine animală). În același context, menționăm și Direc tiva 2001/95 CE privind
siguranța generală a produselor 47 care a intrat în vigoare la 1 .01.2004.
Directiva 2001/95/CE a instituit un sistem pentru siguranța generală a produselor care
prevede că orice produs de consum comercializat pe piață care nu intră sub incidența unei
legislații sectoriale specifice , trebuie să respecte totuși anumite sta ndarde în ceea ce privește
informarea consumatorilor, măsurile necesare pentru a evita amenințările la adresa siguranței,
monitorizarea siguranței produselor și trasabilitatea. Totodată, c apito lele IV, V, și VI din
Directivă prevăd obligațiile statelor mem bre raportate la obligația generală de securitate,
procedurile comunitare în cazul intervenției și cu referire la raporturile dintre statele membre și
Comisia Europeană, precum și cu privire la procedurile comitetului de pe lângă Comisie 48.

47 Publicată în JO L 11/4 din 15.01.2002 , p. 4 -17.
48 Popa I. F., Obligația de securitate – mijloc de protecție a co nsumatorului, Revista Dreptul, N r. 3, 2003, p. 59 -65.

29 În cazul în ca re un produs prezintă o amenințare gravă care necesită măsuri rapide, statul
membru respectiv informează imediat Comisia Europeană prin intermediul RAPEX – sistemul
pentru schimbul rapid de informații dintre statele membre și Comisie. Menționăm că c omisia a
publicat în februarie 2013 un nou pachet legislativ privind siguranța produselor pentru
consuma tori și supravegherea piețelor având ca obiectiv revizuirea sistemului actual. Ambele
propuneri au fost adopta te de Parlament în plen, la 15.04.2014 și nu au f ăcut obiectul unor
negocieri prealabile în cadrul trilogului.
Directiva europeană N r. 2001/95/CE privind siguranța generală a produselor49 este
transpusă în legislaț ia internă a RM prin Legea nr. 422 din 22.12. 2006 privind securitatea
generală a produ selor50 intrată în vigoare la 16.06. 2007. De asemenea, menționăm și Legea nr.
105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor51 care stabilește bazele juridice pentru
protejarea de către stat a persoanelor în calitatea lor de consumatori, în conformitatea c ăreia se
aprobă și Hot ărârea Guvernului N r. 1465 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a
produselor nealimentare și a termenelor de garanție52.
Din textul acestor reglementări rezultă că încălcarea obligației de securit ate a produselor și
serviciil or văzută ca o obligație legală de rezultat, constă în punerea pe piață de produse și
prestarea de servicii care nu sunt sigure și care pot pune în pericol integritatea fizică, sănătatea și
viața consumato rilor precum și bunurile lor. În cazul nerespectări i acestei obligații se va angaja
răspu nderea persoanelor prevăzute de lege pentru prejudiciile cauzate consumatorilor de
produsele cu defecte, nesigure și de serviciile necorespunzătoare.
Fundamentul obiectiv al răspunderii pentru produse defectuoase este ideea de garanție
care are ca suport obligația de securitate generală a produselor puse în circulație. Obligația de
securitate este o obligație de rezultat prevăzută de lege prin norme imperative care generează
pentru toți consumatorii garanția că produse le pe care le dobândesc prin punerea în circulație de
către diferiți producători sunt sigure pentru viața, integritatea corporală, sănătatea și inclusiv
bunurile lor. Aceasta se constituie ca punctul nodal al unui adevărat drept al consumatorilor la
securi tate. Pentru stabilirea conținutului său, elementele esențiale și necesare pe care trebuie să le
observăm sunt: inferioritatea defectului produsului, previzibilitatea riscului și rezistența la
producerea consecințelor prejudiciabile. Așa se face că , la obl igația de securi tate în sarcina
producătorilor atunci când vorbim despre fundamentul răspunderii de față, se impune să asociem
și principiul precauțiunii care, în cazul nostru, presupune obligația producătorului de a lua toate

49 Publicată în JO L 11/4 din 15.01.2002, p . 4-17.
50 Publicată în MO al RM Nr. 36 -38 din 16.03.2007.
51 Publicată în MO al RM Nr. 126 -131 din 27.06.2003.
52 Publicată în MO al RM Nr. 248 -253 din 08.12.2003.

30 măsurile necesare ca produsel e pe care realizează și pune în circulație să nu prezinte riscuri
necunoscute care ar comporta un pericol grav pentru consumatori. Acest principiu este de natură
a evidenția importanța prevenției și precauțiunii în materia răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de defectele produselor puse în circulație.

2.2. Noțiuni și reglementări privind răspunderea survenită în urma daunei cauzate de
produsele defectuoase analizată prin prisma normelor de protecție a consumatorului
Dezvoltarea fără precedent a producț iei industriale și a schimburilor economice aferente, a
generat doctrina și practica juridică să elaboreze o nouă formă de răspundere pe măsura
soluționării problemelor legate de deficiențele de calitate ale produselor care pot provoca
pericole pentru sănă tatea și securitatea consumatorilor.
Conceptul de răspundere juridică poate fi definit ca fiind consecința incompatibilității
dintre conduita unui subiect de drept și dispoziția unei norme juridice. Analiza diverselor surse
juridice de specialitate a deter minat clarificarea noțiunii de răspunderea juridică ca fiind un
complex de dreptu ri și obligații conexe care se naște ca urmare a sav ârșirii unei fapte ilicite ce dă
naștere posibilității de constrângere statală prin aplicarea unei sancțiuni pentru a se aj unge la o
stabilitate a raporturilor sociale și pentru a determina membrii societății să respecte ordinea de
drept. În calitate de temei al răspunderii juridice este încălcarea de drept. Încălcarea normelor de
drept în mod inevitabil atrage după sine apari ția răspunderii juridice și aplicarea măsurilor de
răspundere juridică (sa ncțiunilor juridice) prevăzute de asemenea, de norme de drept.
Răspunderea civilă este prezentată în literatura de specialitate ca fiind una din cele mai
importante manifestări conc rete ale răspunderii juridice. Așadar , răspunderea juridică civilă este
o formă a răspunderii juridice, ce servește ca mijloc de apărare și asigurare a drepturilor civile,
precum ca mijloc de constrîngere forțată a exercitării obligațiilor civile în caz de neexecutare
benevolă, prin intermediul căreia se contribuie la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor
legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice53.
În baza apartenenței de ramură , răspunderea juridică civilă se divizează în: răspunderea
juridică civilă delictuală și răspunderea juridică civilă contractuală .
Răspunderea juridică civilă contractuală repr ezintă îndatorirea debitorului ca parte într -un
raport juridic contractual, de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea,
executarea cu întâ rziere sau neexecutarea necorespunzătoare a unei o bligații, conduita sa
reprezentâ nd o încălcare a prevederilor contractului civil.

53 Cojocari E., Drept Civil. Răspunderea juridică civilă ., Busness , Elita Chișinău , 2002, p. 233.

31 În ceea ce privește r ăspunderea juridică civilă delictuală , acesta reiese din obligația unei
persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr -o faptă ilicită extracontractuală sau după caz,
prejudiciul pentru care este chemat legea să răspundă54. Într -un recent studiu, autorul Sache
Neculaescu55 propune o nouă definiție a răspunderii juridice civile delictu ale ca fiind „obligația
impusă de lege de a repara prejudiciul injust suferit de victimă” .
Elementul central și esențial al răspunderii delictuale și contractuale îl reprezintă repararea
unui prejudiciu, acesta fiind un punct de tangență între ele.
În urm a analizei efectuate, constatăm că una din principalele forme ale răspunderii civile
este răspunderea civilă delictua lă ce survine în rezultatul săvâ rșirii unei fapte ilicite
prejudiciabile și care a format obiectul a numeroase studii și a unei bogate prac tici judiciare.
Așadar, o nouă formă de răspundere civilă cu conținut specific, ale cărei condiții de incidență
sunt determinate de legile speciale, este răspunderea producătorului pentru prejudiciul cauzat de
produsele defectuoase sau periculoase. De fapt , răspundere nu poate fi încadrat ă în unul din
conceptele de răspundere civ ilă contractuală sau delictuală.
În scopul sistematiză rii optime a materiei, normele juridice referitoare la răspunderea
delictuală au fost incluse în capitolul XXXIV din Codul Civil al RM56. Aceast a se explică prin
faptul că, avâ nd trăsături comune pentru ambele concepte, răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de produsul defectuos comportă unele pa rticularități ce o deosebesc atâ t de condiți ile răspunderii
contractuale, câ t și de c ele ale răspunderii delictuale. În acest sens, este relevantă prevederea art.
13 al Directivei 85/374/C EE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și
administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru produsele defec tuoase57,
conform căreia: „Prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor pe care o persoană vătămată
le poate avea în conformitate cu normele legii privind răspunderea contractuală sau
extracontractuală sau cu un sistem de răspundere specială existent în momentul notificării
prezentei directive ”. Practica statelor memb re ale UE a demonstrat că, de râ nd cu normele
adoptate în vederea imp lementării Directivei 85/374/ CEE, acestea au păstrat și schemele
tradiționale de remediere a prejudiciilor cauzate de pro dusele defectuoase și anume răspunderea
delictuală (în baza vinovăției) sau contractuală (în baza nerespectării clauzelor contractuale și a
garanției) care, în dependență de caz, pot fi invocate în continuare ca alternativă a răspunderii
pentru produsul de fectuos.
Deci, l a nivel comunitar , problema răspunderii producătorului pentru produse defectuoase
este reglementată prin intermediul Directivei sus-menționate care stabilește principiul

54 Neculaescu S., Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor fundamentării răspunderii civile
delictuale în dreptul civil român , Șansa, București, 1994, p. 265 .
55 Idem
56 Publicat în MO al RM Nr. 82 – 86 din 22.06.2002.
57 Publicată în JO L 210 din 7.08.1985 , p. 29 -33.

32 răspunderii obiective sau al răspunderii fără culpă a producătorului p entru pagubele cauzate de
un produs defectuos. Directiva se remarcă printr -un cuprins laborios, într -un stil clar și concis,
definind “produsul” (art. 2), “producătorul” (art. 3), “defectul” (art. 6), “cauzele de exonerare”
(art. 7), “dauna ” (art. 9), “termenul de prescripție și de decădere” (art. 10-11).
Consumatorul păgubit care dorește o compensație trebuie să dovedească în termen de trei
ani paguba, un defect al produsului și o legătură cauzală dintre cele două, iar la rîndul său,
Directiva 98/6/CE privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite
consumatorilor58 obligă comercianții să indice prețurile de vânzare și prețurile pe unitate de
măsură pentru a îmbunătăți și simplifica comparațiile de preț și cantitate între produse le de pe
piață.
În legislația internă a RM, în scopul de a proteja persoanele de efectele negative pe care le
pot produce unele bunuri fabricate și pus e în comerț, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
produsele cu viciu se conține de fapt , în două acte legislative : în Legea nr. 105-XV din
13.03.2003 pr ivind protecția consumatorilor59 și în Codul Civil al RM nr. 1107 -XV din
6.06.200260. Dispozițiile legale prevăzute de art. 1425 -1431 din Secțiunea a II -a ale Codului
Civil sunt armonizate aproape în totalit ate cu Direct iva 85/374/CEE cu privire la apropierea
dispozițiilor legislative, regulamentare și administra tive ale statelor membre în materia
răspunderii pentru produsele defectuoase61.
Este o tendință extrem de pozitivă, avâ nd în vedere aspirațiile RM de integrare europeană.
Totodată, această constatare mai este importantă și pentru aplicarea corectă a noului concept,
proces care poate fi realizat cu succes dacă se va lua în considerație practica interpretării și
aplicării unor norme echivalente de către CJUE .

2.3. Condițiile și efectele aplicării răspunderii pentru prejudiciile cauzate
consumatorului
Analiza condițiilor răspunderii presupune răspuns la întrebarea: Cine este chemat să
răspundă în cazul în care un produs existent pe piață este defectuos sau periculos? Va fi
responsabil față de cum părător (consumator) vînzătorul en -detail, vâ nzătorul en -gros,
importatorul, producătorul? Una dintre persoanele enumerate sau toate împreună?
Rațiunea legiuitorului a fost ac eea de protecție a intereselor cumpăr ătorului în calitatea sa
de consumator care, de multe ori, atunci câ nd achiziționează un produs, se găsește în fața unui
contract de adeziune, văzâ ndu-se nevoit de a semna un contract ale cărui clauze nu le poate

58 Publicată în JO L 80 din 18.03.1998, p. 27 -31.
59 Publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003.
60 Publicat în MO al RM Nr. 82 – 86 din 22.06.2002.
61 Publicată în JO L 210 din 7.08.1985 , p. 29 -33.

33 negocia. Așadar, obiectul protecției juridi ce îl reprezintă securitatea și dreptul la sănătate al
consumatorului, care este susceptibil de a fi î ncălcat prin producerea și comercializarea unui
produs defectuos. Deci, c onform Directivei 85/374/CEE cu privire la apropierea dispozițiilor
legislative, regulamentare și administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru
produsele defectuoase62, pentru angajarea răspunderii producătorului, persoana prejudiciată,
parte contractantă sau terț, trebuie să facă dovada existenței a trei condiții ob iective sau
materiale:
– existența unui prejudiciu;
– existența unui produs cu defect;
– existența unui raport de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și defectul produsului.
Vinovăția sau culpa producătorului nu este o condiție a acestei răspunderi, fiind v orba de o
răspundere obiectivă fară vinovăția persoanei răspunzătoare.
Așadar, observăm că s arcina probei c u privire la cele trei condiții care trebuie să fie
îndeplinite cumulativ pentru a se putea angaja răspunderea , revine consumatorului prejudiciat. În
acest context, considerăm că ar fi mai bine dacă sarcina probei să îi revină producătorului și nu
consumatorului, deoarece de obicei, expertizele sunt costisitoare, iar producătorul este acea
persoană care activează în s copul obținerii unui profit, având obligația de securitate de a pune pe
piață numai produse sigure.
Pentru a stabili domeniul de aplicare a răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de
produsele defectuoase este necesar să determinăm sfera persoanelor între care operează
răspunderea și să circumscriem produsele la care se referă. Așadar, persoanele chemate să
răspundă pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului său, sunt în principal, producătorii și în
subsidiar, distribuitorii. Directiva 2001/95/CE privind siguranța generală a produselor63
reglementează o serie de obligații în sarcina producătorilor (și secundar și în sarcina
distribuitorilor), toate fiind menite să asigure securitatea consumatorului. În acest sens , credem
că trebuie enumerate :
– Obligația generală de securitate (c apitolul II din Directivă ) – sensul acestei obligaț ii este
acela că “producătorii sunt obligați să introducă pe piață numai produse sigure” ;
– Obligația de informare a consumatorilor – conform art. 5 alin. (1) din Directivă,
“producătorii furnizează consuma torilor informații relevante pentru a le permite să evalueze
riscurile inerente prezentate de un produs pe parcursul perioadei sale de utilizare normale sau

62 Publicată în JO L 2 10 din 7.08.1985, p. 29 -33.
63 Publicată în JO L 11/4 din 15.01.2002, p. 52 -67.

34 care poate fi prevăzută în mod rezonabil, atunci când aceste riscuri nu sunt imediat evidente
fără avertizări adecvate, și să ia măsuri de precauție împotriva acelor riscuri ”;
– Obligația producătorului de a lua măsuri menite să asigure o autoinformare a acestuia în
legatură cu riscurile produselor introduse pe piață, precum și să -i permită efectuarea uno r acțiuni
concrete de intervenție în vederea: retragerii de pe piață a produsului, atențio nării adecvate a
consumatorului;
– Obligația de a informa autoritățile competente din statele membre atunci când cunosc
existența unui risc incompatibil cu cerința gene rală de siguranță (conform art. 5 alin. (3) din
Directivă). Acaestă obligație revine în eg ală măsură și distribuitorilor, care, spre deosebire de
producători , au o serie de obligații mai puțin severe.
În ceea ce privește p ersoanele prejudiciate care au dre ptul la reparație în condițiile acestei
răspunderi sânt consumatorii. Aceștia au dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul legii. În
privința modalităților concrete de reparare a prejudiciului, fiind vorba despre o formă de
răspundere civilă, se vor apl ica principiile acesteia și anume:
– principiul reparației integrale a prejudiciului suferit (pe rsoana care a suferit prejudiciu l
trebuie să fie repusă într -o situație câ t mai asemănătoare celei existente înainte de producerea
acestuia, motiv pentru care vo r trebui repa rarate atât prejudiciile materiale, câ t și ce le morale, va
trebui reparat atât prejudiciul efectiv produs, câ t și beneficiul realizat etc .);
– principiul reparării în natură a prejudiciului cu posibilitatea reparării prin echivalent , în
condiți ile în care repararea în natură nu mai este posibilă64. Chiar dacă producătorului i s-ar oferi
șansa de a dovedi intervenția faptei victimei, acesta oricum nu ar fi exonerat total de răspundere
în baza acestui temei.
Directiva nr. 85/374/CEE cu privire la a propierea dispozițiilor legislative, regulamentare și
administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru produsele defectuoase65
asimilează cu victima și persoanele pentru care ea răspunde, în acest caz fiind însă necesară
îndeplinirea condiț iilor clasice din dreptul răspunderii civile delictuale (de exemplu, în cazul
răspunderii pentru prepus, acțiunile culpabile să fi fost exercitate de către prepus în îndeplinirea
unor sarcini impuse de comitent).
În ceea ce privește pe copii, aceștia reprezintă un caz aparte întrucâ t ei sunt nu numai
persoane pentru care victima trebuie să răspundă, ci și victime ale produselor defectuoase.
Aceasta însea mnă că și copiii fără descernămâ nt sunt considerați victime care au dreptul, prin
reprezentanții lor leg ali, la acțiune în despăgubire pentru daunele suferite ca urmare a unor
produse defectuoase. Problema se pune însă dacă în cazul culpei copiilor, fabricantul va fi sau nu

64 Stătescu C., Bîrsan C., Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor, All Beck, București , 1998, p. 453.
65 Publicată în JO L 210 din 7.08.1985, p. 29 -33.

35 exonerat de răspundere, în condițiile în care copi ii minori, lipsiți de discernămâ nt, nu sunt
răspunzători. În literatura juridică66 s-a exprimat opinia că, atunci câ nd copilul (victimă directă) a
comis o greșeală, chiar dacă aceasta nu este răspunzător pentru faptele sale, greșite, producătorul
nu va mai fi răspunzător, întrucâ t părinții săi, victime prin ricoșeu, sunt în culpă pentru lipsă de
supraveghere.
Dispozițiile secțiunii analizate ridică semnificativ nivelul de protecție a consumatorilor
împotriva produselor defectuoase, deoarece, în primul râ nd, acestea încurajează pro ducătorii să
întreprindă eforturi maxime pentru a pune în circulație doar produse inofensive, iar în al doilea
rând, odată ce efectul preventiv a eșuat și defectul produsului a provocat un prejudiciu, oferă
victimei posibilitatea obținerii reparației preju diciului din partea producătorului.
În ceea ce privește p rodusele pentr u care se angajează răspunderea, Directiva 2001/95/CE
relativă la siguranța generală a produselor67 se aplică produselor, fiind excluse serviciile. În
accepțiunea art. 2, lit. a ) al pre zentei Directive prin “produs” se înțelege “ orice produs – inclusiv
în contextul furnizării unui serviciu – care este destinat consumatorilor sau care poate, în
condiții ce pot fi prevăzute în mod rezonabil, să fie folosit de consumatori chiar dacă nu este
destinat acestora și este furnizat sau pus la dispoziție, indiferent dacă pentru a fi luat în
considerare sau nu, în cursul unei activități comerciale și indiferent, dacă este nou, folosit sau
recondiționat” . Conform aceluiași articol, “produs sigur” este “orice produs care, în condiții de
utilizare normale, sau care pot fi prevăzute în mod rezonabil, inclusiv durata și, acolo unde este
cazul, punerea în funcție, instalarea și întreținerea, n u prezintă nici un risc sau num ai riscuri
minime compatibile cu u tilizarea produsului, considerate ca fiind acceptabile și respectâ nd un
nivel ridicat de protecție pentru siguranța și sănătatea persoanelor. ..”. Pentru completarea
definiției produsului sigur trebuie să se țină seama și de art. 3 alin. 2) din Directivă, conform
căruia “un produs este considerat sigur dacă, în absența unor dispoziții comunitare specifice
privind siguranța produsului respectiv, el este conform cu reglementările specific e din legislația
națională a statului membru pe al cărui teritoriu se co mercializează produsul …”. Totodată, se
definește și “p rodusul periculos” care înseamnă “orice produs care nu îndeplinește definiția unui
“produs sigur ”” (art. 2 lit. c )).
În vederea armonizării legislației interne a RM cu legislația comunitară, Legea N r. 422 din
22.12.2006 privind securitatea generală a produselor68, transpune în totalitate definițiile
produsului și produsului sigur stipulate în Directiva 2001/95/CE relativă la securitatea generală a
produselor.

66 Toader C., Răspun derea pentru produsele defectuoase. Situația transpunerii în legislațiile naționale a Directivei
85/374/CEE cu privire specială la Franța și Germania, Revista de drept comercial, nr. 11, 1998, p. 104.
67 Publicată în JO L 11/4 din 15.01.2002 , p. 4 -17.
68 Publicată în MO al RM Nr. 36 -38 din 16.03.2007.

36 Cu titlu de drept comparativ, menționăm Lege a României nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte69, care stipulează
expres că prin produs se înțelege „orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într -un alt
bun mobil sau imobil; prin produ s se înțelege și energia electrică” (art. 2). Observăm, că
reglementarea legală are în vedere numai categoria bunurilor mobile, indiferent că este vorba de
o materie primă netransformată sau transformată ori de un bun mobil încorporat în altul.
Totodată, î n vederea armonizării legislației României cu cea comunitară, aceasta transpune
în totalitate conținutul art. 10 și art. 11 al Directivei în art. 11 și art. 12 al Legii anterior
menționate . Astfel, Legea pune la dispoziția consumatorilor care au suferit un prejudiciu, în
termenii în care acesta este definit de lege, o acțiune pentru repararea pagubelor aceleași condiții
stipulate în Directivă. Această prevedere se justifică prin uzura produselor care pot fi cauza
defectelor, îmbunătățirea continuă a normelo r de securitate și creșterea exigenței consumatorilor
și progresul tehnico -științific. Competența de judecare a acestei acțiuni aparține instanței de
judecată în a cărei rază teritorială s -a produs paguba, se afla sed iul său, sau după caz, domiciliul
pârâtului.
Atunci câ nd sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, se va angaja răspunderea civilă,
adică se va naște un raport juridic de obligații , victima avâ nd dreptul la repararea prejudiciului
cauzat de către pro dusul defec tuos. În cazul în care se de pistează un defect de fabricație sau de
funcționare, cumpărătorul în conformitate cu clauzele din contractul de vînzare – cumpărare are
tot dreptul legal de a pretinde remedierea, înlocuirea sau restituirea contravalorii produsului.
În legislația internă, acest drept al consumatorului este reglementat de Legea RM N r. 105
din 13.03.2003 p rivind protecția consumatorilor70. Astfel, conform art. 15, alin. 1,
“Consumatorul este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat de produsele, serviciile
necoresp unzătoare indiferent de faptul dacă s -a aflat sau nu în relații contractuale cu vînzătorul,
prestatorul” .
În cazul încălcării obligației de conformitate, în favoarea consumatorului parvin patru
remedii: repararea bunului, înlocuirea bunului, reducerea adec vată a prețului și rezoluțiunea
contractului în privința bunului în cauză. Aceste drepturi îi sunt recunoscute consumatorului dacă
deficiențele de conformitate existau la data predării bunului. Consumatorul are dreptul la
repararea bunului sau la înlocuire a acestuia, cu condiția că această formă de reparație să nu fie
imposibilă sau disproporționată71. Cererea consumatorului de a i se înlocui produsul sau de a i se
restitui contravaloarea lui urmează să fie executată dacă produsul nu este utilizat, nu și -a pierdut
calitățile de consum și dacă există p robe că a fost cumpărat de la vâ nzătorul respectiv.

69 Publicată în MO al României Nr. 552 din 07.06.2004.
70 Publicat ă în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003.
71 Kirmici C., Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, Chișinău, 2010.

37 Conform legislației comunitare, reducerea prețului sau rezoluțiunea sunt remedii
subsidiare, ele pot fi solicitate numai dacă consumatorul nu are dreptul la rep arare sau înlocuire.
De remarcat este faptul că , potrivit art. 3 pct. 6 al Directivei 1999/44/CE privind anumite aspecte
ale vînzării de bunuri de consum și garanțiile conexe72, rezoluțiunea contractului nu poate fi
cerută de consumator dacă defectul de con formitate este minor. S -a constatat că această ultimă
precizare este expres ia principiului bunei -credințe, care nu -l poate lipsi total pe un ul din
contractanți, în speță vânzătorul, de prețul obținut, atâta timp câ t neajunsul cauzat
cumpărătorului este nes emnificativ, de exemplu, cantitatea lipsă predată reprezintă 5 % din
total73.
Consumatorul are dreptul la restituirea prețului, precum și la dobânda prețului între data
achitării lui și data restituirii de către producător. În acest caz nu este neaparat ca consumatorul
să intenteze o acțiune în justiție pentru a pretinde remediile recunoscute, ci este suficientă o
înștiințare a producăt orului despre defectul de conformitate și soluția pentru care optează.
Răspunderea producătorului este integrală și reparați a va trebui să acopere prejudiciile
actuale și viitoare certe cauzate de defectul produsului pe care l -a pus în circulație. De asemenea,
răspunderea producătorului este pentru întregul prejudiciu, chiar și atunci când acesta a fost
cauzat de defectul produ sului cumulativ cu acțiunea sau omisiunea unei terțe persoane74. În cazul
în care prejudiciul este cauzat atâ t de defectul produsului, cît și de fapta culpabilă a victimei sau
a altei persoane pentru care aceasta este chemată de lege să răspundă (cum ar fi de exemplu
copilul minor sau interzisul judecătoresc aflat sub supravegherea sa), răspunderea producătorului
este limitată sau înlăturată.

72 Publicată în JO L N r. 171/12 din 07.07. 1999, p. 12 -16.
73 Toader C., Răspunderea pentru produsele defectuoase. Situația transpunerii în legislațiile naționale a Directivei
85/374/CEE cu privire specială la Franța și Germania, R evista de drept comer cial, N r. 11, 1998, p. 104.
74 Legea Nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele gener ate de produsele cu defecte, MO al
României Nr. 552, 07.06.2004 .

38 CAPITOLUL III . ASPECTELE PRACTICE ȘI PRACTICA JUDICIARĂ ÎN MATERIA
PROTECȚIEI DREPTURILOR CONSUMATORULUI
3.1. Soluționarea litigiilor în domeniul protecției drepturilor consumatorului

În orice stat de drept, trebuie să existe un echilibru între drepturile și obligațiile persoanelor
realizat prin intermediul normelor juridice. Dacă drepturile recunoscute de ordinea juridică sunt
încălcate, atunci intervine puterea judiciară în vederea soluționării litigiului apărut și restabilirii
situației.
Uniunea Europeană sprijină consumatorii care se confruntă cu problemele legate de
produsele sau serviciile achiziționate și îi încurajează să solicite soluții fie în instanță, fie pe cale
extrajudiciară. În cee ce privește soluționarea litigiilor cu comercianții, există mai multe
posibilități de soluționare a litigiilor:
a) rezolvare a litigiilor online – consumatorul formulează o re clamație cu privire la
produsele sau serviciile achiziționate online , pe care o expediază ulterior unui organism autorizat
de soluționare a litigiilor care va ajuta să rezolve disputa ;
b) soluționare a alternativă a litigiilor (SAL) – permite consumatorilor și comercianților să
soluționeze litigiile rapid și ieftin fără a se deplasa la distanță ;
c) soluționarea litigiilor prin intermediul Rețelei Centrelor Europene de Consumatori –
oferă informații privind drepturile consumatorilor și ajută la soluționarea litigii lor atunci când
consumatorii și comercianții implicați au sediul în 2 țări europene diferite ;
d) procedura europeană privind cererile cu valoare redusă – oferă consumatorilor un
proces raționalizat pentru revendicări de până la 5000 Euro. Comparativ cu celela lte posibilități
de soluționarea a litigiilor, acest proces poate i mplica p lata unei taxe judiciare în instanța locală,
iar în cazuri transfrontaliere – o plată pentru traducerea documentelor. Cuantumul taxei plătite
depinde de țara instanței, iar uneori, aceasta poate fi rambursată dacă cazul are succes.
Prima modalitate de soluționare a litigiilor ( platforma RLL) este destinată consumatorilor
și întreprinderilor din UE prin intermediul căreia se soluționează litigiile legate de achizițiile on –
line de bun uri și servicii fără a recurge la instanțe. Pentru a -și rezolva problema, este nevoie ca
consumatorul să completeze un formular de cerere la care să anexeze orice document de interes
(facturi, ordine de cumpărare etc.), după care să o expedieze unui organi sm autorizat de
soluționare a litigiilor.
În ceea ce privește analiza problemei de soluț ionare alternativă a litigiilor și acțiunile în
încetare, menționăm că SAL sunt mecanisme extrajudiciare de soluționare a litigiilor care ajută
consumatorii și comerci anții să își rezolve conflictele în special prin intermediul unei părți terțe,
cum ar fi un mediator, un arbitru sau un ombudsman. Recomandarea Nr. 98/257/CE din

39 30.03. 1998 privind principiile aplicabile organelor responsabile cu soluționarea extrajudiciar ă a
litigiilor referitoare la consum, Decizia Nr. 20/2004/CE și Rezoluția Consi liului 2000/C 155/01
din 25.05. 2000 prevăd principiile de urmat în procedurile SAL, destinate să garanteze fiecărui
consumator individual remedii mai puțin costisitoare și mai r apide. Directiva 98/27 privind
acțiunile în încetare în ceea ce privește prote cția intereselor consumatorilor75 armonizează
legislația existentă la nivelul UE și la nivel național și, pentru a proteja interesele colective ale
consumatorilor, introduce „acți unile în încetare” care pot fi deschise la nivelul instanțelor
judecătorești naționale competente împotriva încălcărilor normelor comise de operatori
comerciali din alte țări.
Directiva 2013/11/UE privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie d e consum76
oferă consumatorilor posibilitatea de a se adresa unor entități care oferă servicii fiabile în
domeniul soluționării alternative a litigiilor pentru toate tipurile de litigii contractuale dintre
consumatori și întreprinderi, care pot viza o achiz iție efectuată online sau offline, la nivel
național sau transfrontalier. Regulamentul (UE) Nr. 524/2013 privind soluționarea online a
litigiilor în materie de consum77, permite consumatorilor și comercianților din UE să se adreseze
pe cale electronică orga nismelor de soluționare alternativă a litigiilor în legătură cu litigiile care
vizează achizițiile online prin intermediul unei platforme europene de soluționare online a
litigiilor, care va permite interconectarea tuturor organismelor de soluționare alter nativă a
litigiilor de la nivel național și care va îndeplini funcția de ghișeu unic.
Așadar, în accepțiunea prevederilor Directivei 2013/11/UE, SAL oferă o soluție
extrajudiciară simplă, rapidă și necostisitoare în cazul litigiilor dintre consumatori și c omercianți.
Cu toate acestea, SAL nu este încă dezvoltată suficient și coerent în Uniune. Este regretabil
faptul că, în ciuda Recomandărilor 98/257/CE privind principiile aplicabile organelor
responsabile pentru soluționarea extrajudiciară a litigiilor în materie de consum78 și 2001/310/CE
privind principiile aplicabile organelor extrajudiciare implicate în soluționarea consensuală a
litigiilor în materie de consum79 ale Comisiei, SAL nu a fost instituită în mod corect și nu
funcționează în mod satisfăcător î n toate zonele geografice sau sectoarele comerciale ale Uniunii.
Consumatorii și comercianții încă nu știu că există mecanisme de atac extrajudiciare, în timp ce
doar un procentaj scăzut de cetățeni știu cum să prezinte o reclamație unei entități SAL. Acol o
unde procedurile SAL sunt disponibile, nivelul calității lor variază considerabil de la un stat
membru la altul, deseori litigiile transfrontaliere nefiind gestionate în mod eficace de către
entitățile SAL.

75 Publicată în JO L 166 din 11.06.1998, p. 51 -55.
76 Publicată în JO L 165 din 18.06.2 013, p. 63 -79.
77 Publicat în JO L 165 din 18.06.2013, p. 1 –12.
78 Publicată în JO L 115 din 17.04.1998, p. 31.
79 Publicată în JO L 109 din 19.04.2001, p. 56.

40 Directiva 2013/11/UE privind soluționarea alter nativă a litigiilor în materie de consum80
menționează și faptul că diferențele dintre statele membre în materie de acoperire, calitate și
conștientizare în ceea ce privește SAL constituie o barieră în calea pieței interne și reprezintă
unul dintre motivele pentru care numeroși consumatori nu fac cumpărături dincolo de frontiere și
nu au convingerea că potențialele litigii cu comercianții pot fi soluționate într -un mod ușor, rapid
și necostisitor (art. 6). Deci, prezenta D irectivă și Regulamentul (UE) Nr. 52 4/2013 privind
soluționarea online a litigiilor în materie de consum81 sunt două instrumente legislative
interconectate și co mplementare. Regulamentul (UE) N r. 524/2013 prevede instituirea unei
platforme SOL care le oferă consumatorilor și comercianților un punct de intrare unic pentru
soluționarea extrajudiciară a litigiilor online, prin intermediul entităților SAL care sunt conectate
la platformă și oferă posibilitatea soluționării alternative a litigiilor prin intermediul unor
proceduri SAL de calitate. D isponibilitatea unor entități SAL de calitate în întreaga Uniune
constituie, așadar, o condiție prealabilă pentru buna funcționare a platformei SOL.
În cazul în care un consumator se află în unul din sta tele membre ale UE și achiziționează
un produs defect uos sau apelează la o companie de trans port din alt stat membru și se confruntă
cu vre -o problemă , acesta poate apela pentru ajutor la Centrul European al Consumato rilor.
Centrul face parte a Rețelei ECC Net și activează în toate cele 28 de state membre al e Uniunii,
plus Islanda și Norvegia. ECC se poate implica în soluționarea pe cale amiabilă numai a litigiilor
transfrontaliere dintre consumatori – persoane fizice, sau dintre doi operatori economici.
Activitatea Rețelei presupune facilitarea obținerii une i soluții pe cale amiabilă cu comerciantul
reclamat, dar și colaborarea cel puțin dintre două Centre – Centrul Consumatorului (Centrul din
statul unde se află rezidența consumatorului) și Centrul Comerciantului (Centrul din statul în
care se află sediul ce merciantului reclamat). Așadar, ultimul preia cazul, îl analizează și, prin
intermediul unei baze de date online, îl transmite apoi către Centrul Comerciantului care va
încerca mai apoi să la o soluție pe cale amiabilă cu respectivul comerciant reclamat. P entru
aceasta va fi nevoie de un termen maxim de 10 săptămâni. De asemenea este de menționat faptul
că nici unul din centrele de Rețea nu are posibilitatea de a face verificări și de a aplica sancțiuni.
Lista celor 30 de Centre a Rețelei ECC Net dintre car e 28 se află în statele membre ale UE,
și două în Islanda și Norvegia, poate fi găsită accesând pagina oficială a Comisiei Europene.
Referitor la procedura europeană privind cererile cu valoare redusă , aceasta este utilizată
pentru a face o plângere împot riva unei persoane sau organizații cu sediul într -o altă țară a
UE solicitând rambursarea pentru bunuri sau servicii pentru o valoare maximă de 5 000 EUR . De
exemplu, consumatorul prejudiciat poate face o plângere pentru un produs defect pe care l -a

80 Publicată în JO L 165 din 18.06.2013 , p. 1 -12.
81 Publicată în JO L 165 din 18.06.2013, p. 1 –12.

41 cumpăr at într -o altă țară a UE sau l -a cumpărat online de la cineva care locuiește într -o altă țară
din U E. În același context conchidem că, anumite aspecte civile și comerciale , nu fac obiectul
procedurii, inclusiv:
– venituri, vamale sau administrative ;
– drepturi le familiale care decurg din căsătorie (cum ar fi întreținerea), voințe și
succesiuni;
– asigurările sociale și drepturile la angajare;
– răspunderea statului .
Urmare a celor expuse , menționăm că , pe plan european, sunt aplicabile norme conflictuale
ale Conven ției privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie
civilă și comercială (numită și Convenția de la Bruxelles)82. În condiții tipice, când produsul a
fost fabricat într -unul din statele membre ale UE, Convenția prevede că pr oducătorul va fi dat în
judecată în țara în care se află domiciul acestuia. Chiar dacă produsul a fost fabricat în afara UE,
cel prejudiciat îl poate da în judecată pe acel care a introdus produsul în UE. Aceste prevederi nu
exclud posibilitatea ca reclama ntul dintr -o țară comunitară să fie nevoit să se judece în afara UE.
În practica judiciară, apar des însă situații când deși există elementul de extraneitate,
ambele părți domiciliază în același stat. De exemplu, un consumator german este prejudiciat de
un produs fabricat în SUA, însă dă în judecată pe importatorul acelui produs în UE. Astfel de
cazuri cad în afara sferei de aplicare a Convenției și rămân guvernate de prevederile naționale de
drept internațional pr ivat. Statele europene au deci două regimu ri diferite de jurisdicții,
Convenția de la Bruxelles, și respectiv, prevederile reglementărilor naționale de drept
internațional privat.
Convenția este releva ntă nu numai pentru consumatorul din UE, dar și pentru cel din afara
UE, care a fost prejudiciat de produse defectuoase fabricate de companii înregistrate în UE. Deși
Convenția are prevederi speciale pentru contracte încheiate de consumatori, aceasta nu prevede
reguli speciale privind răspunderea delictuală pentru produse defectuoase. De aceea, cazur ile de
răspundere delictuală pentru produse defectuoase sunt tratate în temeiul regulilor privind
stabilirea forului competent în materie delictuală. Aceste reguli au fost interpretate și adaptate de
practica CJUE la cerințele specifice litigiilor privind răspunderea fără culpă pentru produse
defectuoase. În acest context s unt relevante art. 2 și art. 5 ale Convenției. Potrivit art. 2,
reclamantul poate da în judecată pârâtul în statul în car e acesta domiciliază. Art. 5 permite, cu
titlu de excepție, alege rea și a unui alt for decât al c el de la locul de domiciliu pârâtului, în
condițiile stabilirii unei legături puternice a litigiului cu acel loc. Astfel, art. 5, alin. (3) stipuleză
că, în litigii privind delictele sau cvasi -delictele, o persoană care domi ciliază într -un stat

82 Publicată în JO L 299 din 31.12.1972, p. 32 –42.

42 contractant poate fi dată în judecată într -un alt stat contractant, în fața instanței de la locul unde
delictul a avut loc. CJUE a stabilit, că litigiile de răspundere pentru produse defectuoase, deși se
întemeiază pe o formă de răspun dere sui generis , intră în sfera de aplicare a art. 5 alin. 3.
Prevederea ridică prob leme de interpretare pentru că, în multe cazuri cu elemente de extraneitate,
prejudiciul se manifestă nu dintr -o dată, ci în timp și pe teritoriul mai multor state. Un caz
complex ar fi cel în care produsul este proiectat în țara A, fabricat în țara B și vâ ndut în țara C și
provoacă prejudicii pe teritoriul țării D unui consumator domiciliat în țara E. Prejudiciile sunt
constatate în țara C, dar se materializează în întregi me în țara de domiciliu a victimei, după ce
acesta se întoarce acasă. Dacă un produs produce prejudicii în mai multe locuri, cel prejudiciat
va putea alege între jurisdicția acelor state pe teritoriul cărora s -a manifestat prejudiciul.
Fabricarea și comerc ializarea de produse prin lanțuri de companii multinaționale face ca
litigiile să aibă legături strâ nse cu teritoriul mai multor state, dat fiind prezența companiei
acuzate de aceste state. Un caz tipic de acest gen este acel în care produsul a fost fabric at de o
singură companie, dar care realizează materie primă și componentele în țări diferite, prin
intermediul filialelor și reprezentanțelor sale. Pentru asemenea cazuri, vor fi aplicabile
prevederile art. 5 alin. (5) care stabilesc că o persoană care dom iciliază într -un stat contractant
poate fi dat în judecată într -un alt stat contractant cu privire la disputele ce rezultă din activitatea
filialei sau reprezentanței sau a altui stabiliment al acesteia. Instanța competentă în asemenea
cazuri va fi cea de la locul în care stabilimentul este situat. Astfel, un consumator prejudiciat în
Germania de produsul fabricat de o companie spaniolă poate da în judecată această companie pe
teritoriul Franței, dacă ea cons ideră că este în interesul său în condițiile în c are această companie
dispune de o filială în Franța.
Cu titlu comparativ, vom analiza și care este situația rezolvării pe cale judiciară a litigiilor
în materie de protecție a drepturilor con sumatorului în RM .
Conform dispozițiilor legale în vigoare, cons umatorului din țara noastră îi revin o serie de
drepturi, precum:
a) protecția drepturilor sale de către stat;
b) protecție împotriva riscului de a achiziționa un produs, un serviciu care ar putea să -i
afecteze viața, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să -i prejudicieze drepturile și
interesele legitime;
c) remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori
reducerea corespunzătoare a prețului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de
produsul, servic iul necorespunzător;
d) informații complete, corecte și precise privind produsele, serviciile achiziționate;
e) instruire în domeniul drepturilor sale;

43 f) organizare în asociații obștești pentru protecția consumatorilor;
g) adresare în autoritățile publice și reprezentarea în ele a intereselor sale;
h) sesizarea asociațiilor pentru protecția consumatorilor și autorităților publice asupra
încălcării drepturilor și intereselor sale legitime, în calitate de consumator, și la înaintarea de
propuneri referitoare la îmbunătățirea calității produselor, serviciilor83.
Consumatorul prejudiciat în drepturile sale, are două opțiuni: de a se adresa instituțiilor
abilitate cu protecția drepturilor consumatori lor (procedura administrativă) sau de a înainta o
acțiune direct ă în judecată (procedura judecătore ască). În acest context, art. 26 alin. (1) din
Legea N r. 105 -XV privind protecția consumatorilor84 prevede că “Acțiunile privind protecția
drepturilor consumatorilor pot fi depuse la instanța judecătorească de către consum atorii înși și
sau reprezentanții acestora , de către autoritățile administrației publice abilitate sau de către
asociațiile obștești de consumatori ”. La fel, Hotărârea Guvernului N r. 1465/2003 cu privire la
aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor neal imentare și a termenelor de garanție85 conferă
consumatorului dreptul de a sesiza, în mod direct, instanțele judecătorești (pct. 21 ), nefiind
obligatorie parcurgerea etapei administrative a acestei proceduri (care este mai îndelungată).
Așadar, informația d e bază necesară consumatorului din RM, în vederea protejării
drepturilor sale pe calea înaintării unei acț iuni judiciare, se conține în: Codul Civil al RM86,
Codul de procedură civilă al RM87, Legea privind protecția consumatorilor nr. 105 -XV din
13.03.2003 și Lege a contenciosului administrativ Nr. 793 din 10.02.200088. De cele mai dese ori,
la judecarea litigii lor privind protecția drepturilor consumatorului , în RM se aplică prevederile
speciale din Legea pr ivind protecția consumatorilor N r. 105-XV sau, în ca zul în care legea
specială în materie nu prevede anumite situații, se aplică prevederile art. 602, 609, 617, 624, 630
Cod Civil al RM. Așadar, judecând pricinile la cererile consumatorilor către agenții economici
(producător, prestator, vânzător, depozitar , transportor, sau alt executant) privind protecția
drepturilor lor, instanțele judecătorești vor aplica prevederile Legii sus – numite în măsura în care
aceasta nu contravine Codului Civil. Concomitent, se are în vedere că, dacă prevederile actelor
normat ive ierarhic inferioare (instrucțiuni, regulamente) vin în contradicție cu legile în vigoare,
instanțele urmează să se călăuzească de aceste legi. În cazul în care în legislație lipsește norma
specială care reglementează raporturile ce izvorăsc din contrac tul de prestare a serviciilor,
încheiat între consumator și agentul economic, se aplică normele generale privind obligațiile

83 Legea privind protecția consumatorilor Nr. 105 -XV din 13.03.2003, publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din
27.06.2003 , art. 507.
84 Publicat ă în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003.
85 Publicat ă în MO al RM Nr. 248 -253 din 08.12.2003 .
86 Publicat în MO al RM Nr. 82 – 86 din 22.06.2002.
87 Publicat în MO al RM Nr. 1 30-134 din 21.06.2013.
88 Publicat ă în MO al RM Nr . 57-58 din 18.05.2000.

44 prevăzu te în cartea a treia a Codului C ivil89. În conformitate cu art. 16132, alin. (1) din Codul
Civil, legea aplicabilă obligațiil or necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de un produs
este:
a) “legea statului în care persoana care a suferit prejudiciul și -a avut reședința obișnuită
în momentul producerii prejudiciului, în condițiile în care produsul a fost comercializat în s tatul
respective; sau, dacă nu este cazul;
b) legea statului în care s -a achiziționat produsul, dacă produsul a fost comercializat în
statul respectiv sau, dacă nu este cazul;
c) legea statului în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializ at în
statul respectiv” .
Dacă acordurile internaționale la care RM este parte prevăd alte norme decâ t cele care se
conțin în legislația națională cu privire la protecția consumatorilor, se aplică normele acordurilor
internaționale, conform art. 7 Cod Civil și art. 4 alin. (2) din Constituție90.
Mijloacele judiciare de apărare a drepturilor consumatorilor presupun apelarea la o instanță
de judecată, ele prezentând pentru consumatorul de rând numeroase inconveniențe91. Dintre
acestea, nu t rebuie uitat costul ex cesiv al j ustiției, de multe ori cheltuielile depășind costurile
prejudiciului care face obiectul cauzei. De asemenea, trebuie amintite obstacolele de natură
psihologică, ca de exemplu formalismul procedural, limbajul folosit, chiar ținuta magistraților,
toate acestea, alături de altele, îndepărtând de instanță pe cei îndreptățiți să apeleze la aceasta.
Mai mult, la asemenea obstacole de natură materială și psihologică, se adaugă și faptul că Justiția
este în general defavorabilă consumatorilor reclamanți92, ca urmare a sistemelor de apărare cu
totul profesionaliste pe care le utilizează cei reclamați – producătorii și ofertanții.
Urmare a celor expuse și reieșind din necesitatea de a se aduce careva îmbunătățiri în
domeniul mijloacelor juridice, literatura de specialitate și practica în domeniu propun e o serie de
noi mijloace juridice care să contribuie la o protecție a consumatorilor mai practică și mai
eficientă. Astfel, o idee ar fi gruparea mai multor consumatori prejudiciați în aceleași drepturi
care po t depune în instanța de judecată o cerere comună cu același obiect de acțiune, achi tând o
singură taxă de stat, și după caz, o singură taxă pentru asistenț a juridică calificată, cheltuielile
fiind repartizate în cuantum egal pentru fiecare. D eci, utilizând astfel de posibilitate,
consumatorii vor putea economisi din propriile resurse financiare, vor crește șansele de a obține
o hotărârâre judecătorească în folosul consumatorilor dar și va contribui la reducerea numărului
de dosare în instanța de judecată.

89 Publicat în MO al RM Nr. 82 – 86 din 22.06.2002.
90 Publicată în MO al RM Nr. 1 din 27.08.1994.
91 Morar R., Sisteme de protecție a consumatorilor, Lumina Lex, 2005 , p. 44
92 Popa I. F., Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorului, Revista Dreptul, nr. 3, 2003, p. 59.

45 Asigurarea posibilității fiecărui consum ator izolat de a avea acces la j ustiție în vederea
apărării drepturilor sale este un deziderat care presupune o procedură simplificată93, care să
implice cheltuieli minime și să nu presupună nici un fel de dificultate administrativă sau
psihologică. Ca de exemplu, procedura de reclamare a pagubelor suferite de un consumator să
poată fi începută printr -o cerere simplă, să se utilizeze procedura orală, să fie simplificate
regulile privind pr obele administrate, înlăturare a tergiversărilor și amânărilor judiciare
nejustificate, dar și facilitatea declanșării și derulării rapide a acțiunilor în apel.
Pe de altă parte, vis -a-vis de asigurarea unor posibilități reale de acces în j ustiție a fiecărui
consumator în parte, trebuie avută în vedere posibilitatea preluării unor cheltuieli de judecată de
către stat sau organisme neguvernamentale. De fapt, o repartizare a acestor cheltuieli, în mod
echitabil între stat, organismele neguvernamentale pentru protecția consumatorilor și
consumatorul lezat, în ceea ce privește înlăturarea obstacolelor de natură administrativă și
psihologică, se are în vedere, de exemplu, înființarea și funcționarea unor birouri de asistență
juridică, a lărgi diferite instituții ale statului cu atribuțiuni în domeniul protecției
consumatorilor94.
Încă o soluție de eficientizare a soluționării litigiilor în materie de protecție a drepturilor
consumatorilor ar fi c onstituirea unor instanțe specia1izate pe probleme de protecție a
consumatorilor care să asigure o procedură rapidă, eficace și ieftină în soluționarea litigiilor de
consum.

3.2. Armoniz area legislativă conformă acquis -ului comunitar în materia protecției
consumatorului
O preocupare de primă importanță a Comisiei Europene și a organismelor sale specializate ,
rămâne armonizarea legislației a cadrului instituțional din fiecare sector de activitate. Se are în
vedere că , legislația UE , constituie sistemul juridic comun pe care țările aspirante îl vor adopta
cel mai târziu odată cu aderarea, statele respective ad optând mari părți ale acestei legislații95. În
contextul celor prezentate, o serie de țări central sau est europene urmăresc să combine tranziția
la economia de piață cu adaptarea legislației comunitare în domeniul protecției drepturilor
consumatorilor, con siderând că o asemenea adaptare, armonizarea legislației și crearea unui
cadru instituțional adecvat constituie un element de primă importanță, al tranziției96.

93 Ungureanu T., Protecția consumatorului și răspunderea pentru produse în dreptul român, Dreptul, N r. 3, 1998, p.
56.
94 Moscaliciuc I. , Reflecții asupra reglementării juridice a protecției cons umatorilor în RM , Revista Națională de
Drept, N r. 3, 2007, p. 42 – 49.
95 Popa I. -F., Obligația de securita te – mijloc de protecție a consumatorului, Revista Dreptul, N r. 3, 2003, p. 59.
96 Udrescu D., Cocor M. , Noțiunea de consumator în dreptul comunitar, Drept, economie și informatică N r. 2, 2005,
p. 20 -23.

46 Armonizarea legislativă la nivelul UE are drept scop realizarea unei colaborări între două
ordin i de drept: ordinea de drept a Uni unii și ordinea de drept internă a statelor membre.
Instrumentele acestei armonizări sunt actele legislative ale instituțiilor UE cărora li se adaugă și
jurisprudența CJUE , care, la râ ndul ei, interpretează legislația euro peană pentru a se asigura că
aceasta se aplică în același fel în toate țările UE și soluționează litigiile juridice dintre guvernele
statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinder ile sau organizațiile pot, la
rândul lor, să aducă un caz în fața CJUE atunci câ nd consideră că le -au fost încălcate drepturile
de către o instituție europeană.
Armonizarea legislațiilor naționale cu cea a UE este de fapt , o obligație impusă de Uniune
care trebuie îndeplinită de către toate guvernele stat elor membre.
Directiva face parte din dreptul secundar al UE. Conform art. 288 din T ratatul privind
funcționarea UE „Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru d estinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma
și mijloacele ”. Adoptată la nivelul UE în conformitate cu tratatele de bază, D irectiva este apoi
integrată – sau transpusă – de țările UE în legislația lor națională în vederea aplicării. Pentru ca o
Directivă să intre în vigoare la nivel n ațional, țările UE trebuie să adopte o lege pentru a o
transpune , iar î n cazul în care o țară nu transpune o directivă, Comisia poate iniția proceduri
privind încălcarea drep tului UE și poate introduce o acțiune împotriva țării respective în
fața CJUE .
Potrivit prevederilor Cartei Albe referitor la domeniul protecției drepturilor consumatorilor
se stabilesc directive ce cuprind reglementările europene și care trebuie avute în vedere la
armonizarea legislației statelor preaderente. Directivele se referă în principal la:
– garantarea pentru consumatori a drepturilor lor fundamentale așa cum sunt recunoscute
prin programele de acțiune comunit are în favoarea consumatorilor adoptat e încă din anul 1975 ;
– crearea unor str ucturi instituționale corespunză toare care să răspund ă la problemele
consumatorilor ;
– crearea unor structuri consultative, fie generale, fie specifice, pe sectoare, care să
reprezinte interesele consumatorilor și să asi gure participarea a cestora la procesul decizional;
– dezvoltarea programelor de informare și de educare, care să conducă la creșterea
posibilității de avertizare a consumatorilor;
– punerea la dispoziția consumatorilor a unor mecanisme eficiente cu scop repara toriu care
să le permită ca aceste drepturi să devină efective;
– promovarea și sprijinirea dezvoltării organizațiilor cu caracter privat ale consumatorilor97.

97 Cartea Albă a Uniunii Europene pentru pregătirea ț ărilor asociate din Europa centrală și de est pentru integrarea
în piață internă a Uniunii – Comisia Comunității Europene, Bruxelles, mai 1995.

47 În esență, problema uniformității legislative trebuie inclusă în ansamblul preocupărilor și
probl emelor ridicate de existența unei comunități de state care trebuie să se conformeze unor
principii fundamentale care trebuie coordo nate și armonizate: dacă se ține seama de interesele
produc ătorilor și de cele ale pieței nu pot fi ignorate nici interesele consumatorilor și
îmbunătățirea protecției acestora98. Mai trebuie menționate, de asemenea, evoluțiile recente ale
concepțiilor cu privire la UE și cu privire la necesitatea “comunitarizării” anumitor aspecte ale
dreptului civil și procesual civil, concreti zate în Tratatele de la Amsterdam și Nisa care constituie
progrese interesante și importante pe drumul armonizării legislațiilor, într -o perspectivă de
integrare și unificare, ale cărei contururi nu sunt încă suficient de clare, în stadiul actual al
iniția tivelor și lucrărilor desfășurate în această direcție.
Așadar, în cadrul Uniunii, conceptul de armonizare a legislației are semnificația de
armonizare a cadrului normativ național al statelor membre cu legislația UE. O tentativă
novatoare de armonizare a legislațiilor în cadrul dreptului european, reprezintă Di rectiva 85/374
CEE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administra tive ale statelor
membre în materia răspunderii pentru produsele defectuoase99, care, fără a conține o
reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect, reprezintă
fundamentul unei n oi ramuri a dreptului comunitar – cel al protecției consumatorului. Fiind o
încercare de unificare a unui sector al dreptului civil al țărilor memb re, aceasta este rezultatul
unui compromis complex între statele membre și interesele consumatorilor și ale producătorilor.
Armonizarea reglementărilor în materie de produse defectuoase este grevată de existența
regimurilor paralele și a numeroaselor derog ări, expresie a consensului dificil la care s -a ajuns
între cele două părți implicate – consumatorul și producătorul – dar și a persistenței interesului
național în detrimentul interesului comunitar.
Principalul obiectiv al Directivei 85/374/ CEE a fost ace la de a realiza armonizarea
legislațiilor din statele membre ale Comunităților Europene în domeniul răspunderii
producătorilor pentru prejudiciile cauzate de defectele unui produs. Armonizarea era necesară
pentru a pune toți producătorii din acest spațiu e conomic în condiții egale de concurență și de a
asigura consumatorilor același grad de protecție față de lipsa de siguranță a produselor, întrucât
sistemele garanției contra viciilor ascunse sau ale răspunderii pentru predarea neconformă nu
mai erau în măs ură să rezolve satisfăcător problemele legate de deficiențele de calitate ale
mărfurilor și ale pericolelor cărora acestea le pot da naștere.
Uniformitatea reglementărilor juridice a răspunderii pentru produsele defectuoase se
impune în vederea unei bune d esfășurări a confruntării care are loc pe piață între produse

98 Pătulea V., Reglementarea europeană și internațională cu privire la răspunderea juridică pentru bunurile
defec tuoase și transpunerea acestora în legislația română, Rev ista Română de Drept European, N r. 5, 2010, p. 18.
99 Publicată în JO L 210 din 7.08.1985 , p. 29 -33.

48 similare. Un alt motiv ar fi acela că reglementările diferite în acest domeniu pot distorsiona
concurența, pot afecta libera circulație a mărfurilor în interiorul pieței comune, și totodată, pot
duce la o protecție diferită a consumatorilor împotriva daunelor cauzate sănătății și a bunurilor
acestora de către un produs defectuos.
În ce ea ce privește legislația română, o reglementare unitară a materiei prin armonizarea
dreptului român cu dreptul comunitar este necesară deoarece se impune obligativitatea însușirii
acquis -ului comunitar de către dreptul român în vederea aderării României la UE. În acest sens,
Directiva 85/374/ CEE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și
administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru produsele defectuoase100 este
transpusă în legislația română prin Legea N r. 240 din 7.06. 2004 privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte101. Această lege reglementează
raporturi le juridice dintre producători ș i persoanele vătămate ori prejud iciate de produsele cu
defecte puse în circulație, răspunderea civilă pentru pagu bele generate de aceste produse precum
și dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor.
O altă Directivă care a fost transpusă în legislația internă a României prin Lege a Nr.
245/2004 privind securitatea generală a produselor102 este Directiva 2001/95/CE E privind
siguranța generală a produselor103. Legea preia textul Directivei comunitare, oferi nd definiții ale
termenilor de “produs” , “produs periculos” , etc.
De asemenea, în vederea armonizării legislației României cu cea europeană, au fost
transpuse în dreptul intern român și următoarele Directive :
– Directiva 2011/83/CE privind drepturile consu matorilor – a fost pusă în aplicare în
legislația română prin Ord onanța de Urgență a Guvernului N r. 34/2014 privind drepturile de
protecție a consumatorilor în relațiile lor cu întreprinderile;
– Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii –
a fost transpusă prin Legea N r. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
consumatori și întreprinderi;
– Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale – implementată în sistemu l
de drept românesc prin Legea N r. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
întreprinderilor în raport cu consumatorii.
Ultima, garantează o armonizare deplină a normelor naționale privind practicile comerciale
neloiale care aduc atingere intereselor ec onomice ale consumatorilor, iar introducerea „listei
negre” a contribuit la eliminarea unor practici neloiale de pe diverse piețe naționale. Totodată,

100 Publicată în JO L 210 din 7.08.1985 , p. 29 -33.
101 Publicată în MO al României Nr. 552 din 07.06.20 04.
102 Publicată în MO al României Nr. 565 din 25.06.2004.
103 Publicată în JO L 11 din 15.01.2002 , p. 4 -17.

49 Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața
internă față de consumatori104 a înlocuit reglementările divergente la nivelul UE, asigurând un
cadru juridic uniform în toate statele membre .
Experiența noilor state membre din comunitatea europeană de aderare la UE, ne -au
demonstrat faptul că, pentru a deveni membru al Uniunii este nevoie ca statul pre-aderent să fie
pregătit nu doar din p unct de vedere politic și economic, ci și juridic . Așadar, armonizarea
legislației interne a RM cu legislația comunitară reprezintă o sarcină serioasă și totodată atât de
necesară în vederea integrării în UE și a îndeplinirii unor angajamente internaționale obligatorii.
Suplimentar, procesul de armonizare devine și unul dificil din cauza utilizării limbajului și
expunerea conținutului D irectivelor, deoarece UE și -a dezvoltat o termino logie juridică specifică
ce se datorează diferențelor dintre sistemele juridice și multilingvismul statelor membre. Cu toa te
acestea, în vederea armonizării legislației naționale care reglementează domeniul protecției
consumatorilor cu acquis -ul comunitar, au fost transpuse parțial 15 Directive europene după cum
urmează:
– Directiva 2015/2302/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25.11.2015
privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de mo dificare a
Regulamentulu i (CE) N r. 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și
ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consili ului a fost transpusă în Legea
Nr. 133/2018 privind modernizarea Codului Civil și modificarea unor acte legislativ e;
– Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25.10.2011 privind
drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei
1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Di rectivei 85/577/CEE a
Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consili ului a fost transpusă în
Legea N r. 133/2018 privind modernizarea Codului Civil și modificarea unor acte legislative;
– Directiva 2010/13/UE a Parlamentului Europe an și a Consiliului din 10.03.2010 privind
coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în
cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass -media audiovizuale a fost
transpusă în Codul servic iilor media audiovizuale N r. 174/2018;
– Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23.04.2008 privind
contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consili ului a
fost transpusă în Legea N r. 202/20 13 privind contractele de credit pentru consumatori;
– Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14.012009 privind
protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind
dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu

104 Publicată în JO L 149 din 11.06.2005 , p. 22-39.

50 drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de sc himb a fost
transpusă în Legea N r. 200/2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislat ive;
– Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12.12.2006
privind publicitatea înșelătoare și comparativă a fost transpusă p arțial în Hotărîrea Guvernului
Nr. 944/2018 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la promovarea e tică a medicamentelor
și Legea N r. 231 din 23.09.2010 cu privire la comerțul interior ;
– Directiva 2005/29/CE Parlamentului European și a Consiliului din 11.05.2005 privind
practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumato ri și de
modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și
2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consil iului și a Regulamentului (CE) N r.
2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (Directiva privind pr acticile comerciale
neloial e) a fost transpusă prin Legea N r. 140/2011 de mo dificare și completare a Legii N r.
105/2003 privind protecția consumatorilor;
– . Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23.09.2002
privind comercializare a la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a
Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/2 7/CE a fost transpusă în
Legea N r. 157/2014 despre încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile
financiare de consum;
– Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12.07.2002 privind
prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice
(Directiva asupra confidențialității și comunicaț iilor electronice) a fos t transpusă parțial prin
Legea N r. 135/2017 pentru mo dificarea și completarea Legii N r. 241/2007 privind comunicațiile
electronice. Proiectul asigură transpune rea anexei Regulamentului (CE) N r. 2006/2004 al
Parlamentului European și al Consiliului privind cooperarea dintre autoritățile naționale
însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului.
– Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6.11.2001 de
instituire a unui cod co munitar cu privire la medicamentele de uz uman a fost transpusă par țial în
Hotărîrea Guvernului N r. 944/2018 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la promovarea
etică a medicamentelor (art. 1, titlurile VIII ș i VIIIa din actul UE) și Legea N r. 24/2018 pentru
modificarea și completarea unor acte legislative (art. 10, 10a, 10b și 10c din actul UE);
– Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8.06.2000 privind
anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în s pecial ale comerțului
electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electroni c) a fost transpusă prin Legea N r.
59/2017 de modificare a Legii N r. 284/2004 privind comerțul electronic;

51 – Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliul ui din 25.05.1999 privind
anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile co nexe a fost transpusă în Legea
Nr. 105 din 13 martie 2003 privind prote cția consumatorilor prin Legea N r. 187/2016 de
modificare a Legii nr. 105/2003 și în Legea N r. 133/2018 privind modernizarea Codului Civil și
modificarea unor acte legislative;
– Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16.02.1988 privind
protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor a fos t
transpusă în Hotărîrea Guvernului N r. 966/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind modul
de indicare a prețurilor produselor oferite consumatorilor spre comercializare;
– Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5.04. 1993 privind clauzele abuzive în contr actele
încheiate cu consumat orii a fost transpusă în Legea N r. 133/2018 privind modernizarea Codului
Civil și modificarea unor acte legislative;
– Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului Eu ropean și al Consiliului din
11.02. 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a
pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a
zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 a fost transpus p arțial în Hotărîrea
Guvernulu i Nr. 836/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind compensarea și asistența
pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întîrzierii prelungite a
zborurilor.
Totodată, Legea Nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilo r105 care a pus
bazele cadrului juridic în domeniul protecției drepturilor consumatorului , transpune Directiva
2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de
consumatori106 și Directiva 1999/44/CE privind anu mite aspecte ale vâ nzării de bunuri de
consum și garanțiile conexe107.
De asemenea, în vederea armonizării legislației interne a RM cu legislaț ia comunitară, art.
2 al Legii N r. 422 din 22.12.2006 privind secu ritatea generală a produselor108 transpune art. 2 l it.
e) și f) al Directivei 2001/95/CE privind siguranța generală a produselor109.
Deși Regulamentul (CE) n r. 2006/2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale
însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului110 a fost
transpus aproape integral în Legea n r. 105/2003 privind protecția consumatorilor111, aceasta nu a

105 Publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din 7.06.2003.
106 Publicată în JO L 149 din 11.06.2005 , p. 22 -39.
107 Publicată în JO L 171 din 7.07.1999 , p. 12-16.
108 Publicată în MO al RM Nr. 36 -38 din 16.03.2007.
109 Publicată în JO L 11 din 15.01.2002 , p. 4 -17.
110 Publicat în JO L 364 din 9.12.2004 , p. 1 -11.
111 Publicată în MO al RM Nr. 126 – 131 din 27.06.2003.

52 inclus anexa Regulamentului care specifică lista directivelor și regulame ntelor reglementate de
art. 3 lit. a) – „legi care protej ează interesele consumato rilor”.
Este de menționat faptul că obligațiile RM față de Uniune au căpătat o dimensiune mai
bine definită odată cu semnarea și ratificarea Acordului de Asociere cu UE, iar punerea în
aplicare provizorie a acestuia, a crescut și respons abilitatea țării în cepând cu 1.09. 2014.
Procesul de implementare a Acordului este unul complex în cadrul căruia corelarea
eficientă a unei dimensiuni politice cu cea economice poate conduce la satisfacerea
corespunzătoare a dimensiunii legislative și administrative presupus e de fenomenul integrării
europene.
Procesul de armonizare a legislației naționale cu cea a UE este monitorizat de Centrul de
armonizare a legislației – o autoritate administrativă, cu statut de persoană juridică subordonată
Ministerului Justiției creat î n baza Hotărârii Guvernulu i Nr. 190 din 21.02. 2007 privind crearea
Centrului de armonizare a legislației112, prin care a fost aprobat și Regulamentul său de
activitate. Autorității îi sânt conferite o serie de atribuții, cele mai importante fiind :
a) elaborarea proiectelor de planuri naționale anuale de armonizare a legislației RM cu
legislația UE;
b) verificarea compatibilității actelor legislative și norma tive cu legislația comunitară ;
c) coord onarea procesului de realizare/implementare a planurilor naționale ;
d) crear ea și gestionarea sistemului informațional privind armonizarea legislației naționale
cu legislația comunitară;
e) monitorizarea procesului de armonizar e a legislației pe plan naț ional.
În concluzie, menționăm că , deși p rocesul de armonizare a legislației nați onale a RM cu
acquis -ul comun itar este unul lung și complex, ace sta ramâne a fi unul din obiectivele
primordiale ale țării. Legislația națională armonizată va facilita însemnat apropierea de
comunitatea europeană , astfel încât oferta acesteia inclusă în Po litica e uropeană de v ecinătate de
a participa la Piața i nternă a Uniunii impune nu doar armonizarea legislației naționale , însă și
punerea în aplicare a reglementărilor acesteia la standardele existente în Uniune , și nu în ultimul
rând, dezvoltarea capacit ăților instituționale de implementare a legislației armonizate.

3.3. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de protecție a
consumat orului
Protecția consumatorilor este una din tre preocupările cele mai importante ale UE ce
supraveghează aplicarea unor măsuri stricte pentru a asigura consumatorilor săi un nivel ridicat

112 Publicată în MO al RM Nr. 29 -31 din 02.03.2007.

53 de protecție. Uniunea urmărește, de asemenea, să mărească coeficientul de informare a
consumatorilor cu privire la drepturile lor, astfel încât aceștia să poată face o alege re corectă și
conștientă atunci când cumpără un produs , putându -și apăra drepturile și interesele , dar și de a se
apăra împotriva practicilor comerciale neloiale.
Pentru a simplifica viața cetățenilor care se confruntă cu litigii transfrontaliere , Decizia
2001/470/CE de creare a unei Rețele Judiciare Europene în materie civilă și comercială113, a
creat o rețea judiciară europeană, îmbunătățind mecanismele de cooperare judiciară dintre statele
membre și oferind cetățenilor informații practice pentru a le facil ita accesul la justiție. De
asemenea, Regulamentul (CE) Nr. 2006/2004114 a creat o rețea de autorități naționale
responsabile cu aplicarea efectivă a legislației UE privind protecția consumatorilor . Așadar,
“protecția consumatorilor împotriva încălcărilor in tracomunitare necesită punerea în aplicare a
unei rețele de autorități publice însărcinate cu aplicarea legislației în întreaga Comunitate.
Aceste autorități trebuie să dispună de un minim de puteri comune de anchetă și de executare a
legislației pentru a aplica prezentul regulament în mod eficient și a descuraja comercianții și
furnizorii de la comiterea de încălcări intracomunitare” (pct. 6).
Începând cu 29.12. 2005, Regulamentul a impus acestor autorități , obligația de a coopera
pentru a asigura aplicarea legislației UE în domeniu l de protecție a consumatorilor, iar în cazul
încălcăril or intracomunitare ale normelor – obligația de a pune capăt oricărei încălcări, utilizând
instru mente juridice corespunzătoare. Totodată, organismele naționale de protecție a
consumatorilor participă la procesul de elaborare a politicilor Uniunii , având o importanță
majoră în elaborarea unei legislații mai eficiente privind protecția consumatorilor.
În timp ce dreptul Uniunii trebuie să fie aplicat de către orice instanță națională, regională
sau locală a statelor membre , CJUE, asigură interpretarea și aplic area uniform a legislației
europene în toate statele membr e. Prin urmare, jurisprudența Uniunii este de zvoltată, în
principal, de CJUE – organul juridic suprem al Uniunii Europene. Av ându -și sediul în
Luxemburg, instituția multilingvă este formată de fapt, din trei instanțe diferite : Curtea de
Justiție , Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice . Referindu -ne la primele două, Curtea de
Justiție examinează cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de anumite
acțiuni în anulare și recursuri , iar în ceea ce privește Tribunalul , acesta se pronunță asupra
acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de
guvernele UE. Sarcinile Curții sunt prevăzute în art. 220-245 din Tratat ul Uniunii115 precum și
de propriul Statut.

113 Publicat în JO L 174 din 27.06.2001, p. 25 -31.
114 Publicat în JO L 364 din 9.12.2004 , p. 1-11.
115 Publicat în JO L C 191 din 29.07.1992.

54 Cele mai frecvente tipuri de cauze examinate de CJUE sunt:
– interpretarea și respectarea legislației – aici avem în vedere acțiunile instanțelor
naționale ale țărilor Uniunii cu privire la interpretarea sau valabil itatea unui act legislativ al UE
dar și acțiunile introduse împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile
prevăzute de legislația europeană ;
– anularea unor acte legislative ale UE – acțiuni în anul are a unui act legislativ al UE prin
care se încalcă drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni sau tratatele Uniunii;
– garantarea unei acțiuni din partea UE – acțiuni în con statarea abținerii de a acționa;
– sancționarea instituțiilor UE – acțiuni în despăgubire introduse împotriva institu țiilor
UE.
Jurisprudența CJUE este accesibilă în toate limbile oficiale ale UE prin intermediul site-
ului oficial al institu ției www.curia.europa.eu . Baza de date a Curții conține textul complet al
hotărârilor, avizele Curții, concluziile avocatului general și ordinele instanțelor UE. De
asemenea, conține și rezumatele deciziilor, informări privind deciziile care nu au fost publicate
în repertoriile de jurisprudență și comunicările publicate în JO L al UE . Tot aici găsim și
rapoartele anuale de activitate ale Curții în a căror conținut găsim cele mai import ante cauze
soluționate de instanță pe diverse domenii: protecția consumatorilor, protecția muncitorilor,
protecția datelor cu caracter personal, ajutorul de stat și co ncurența, mărci comerciale și
drepturile de autor, sănătate și mediul înconjurător, rezer vele de energie nucleară, zona euro,
politica externă și măsuri restrictive, Brexit, dreptul instituțional, accesul la documente.
În continuare, vom menționa doar acele cauze soluționate de CJUE referitoare la protecția
consumatorului. Așadar, conform rapo rtului anual 2018 , cele mai importante hotărâri emise în
materie de protecție a consumatorului au fost :
– Curtea de Justiție a hotărât că vânzarea cartelel or SIM a căror servicii pot suporta
anumite taxe și au fost în prealabil preîncărcate și preactivate , constituie “vânzare de inerție” ,
fiind astfel, o practică comercială agresivă incorectă față de consumatori atunci când aceștia nu
au fost informați în prealabil despre acest fa pt (Hotărârea din 13.09. 2018, Wind Tre și Vodafone
Italia, cauzele conexate C -54/17 și C -55/17) ;
– Curtea de Justiție a constatat, de asemenea, că rambursarea de către o asigurare
medicală națională al produsului medicamenos destinat pentru utilizare care nu este acoperită de
autorizația de comercializare a acestuia , nu este contrară legislației UE. Cu toate acestea,
medicamentul trebuie să respecte în continuare regulile farmaceutice ale UE. Astfel, un
medicament care este destinat pentru tratamen tul anumitor forme de cancer poate fi rambursat
atunci când este prescris pentru tratamen tul unei boli oculare mai ieftin decât un alt produs
medicament os destinat aceluiași tratament ( Hotărârea din 21.11. 2018, Novartis Farma, C -29/17 );

55 – În cazul Dyson – o companie care produce aspiratoare fără sac, Curtea de Justiție a
anulat regulamentul priv ind etichetarea energetică a vidului de curățare. Acest regulament a
stabilit o metodă de calculare a consumului de energie al aspiratoarelor de curățare în baza unui
recipient gol, ceea ce nu reflectă condițiile maxim apropiate d e condițiile reale de util izare
(Hotărârea din 8.11. 2018, Dyson, T -544/13 RENV ).
O alt ă hotărâre pronunțată la 17.05. 2018 de CJUE , a fost hotărârea Karel de Grote –
Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C -147/16, EU:C:2018:320), prin care instituția
a declarat că Directiva 93 /13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii116 poate fi aplicată unei instituții de învățământ. Litigiul principal opunea o
instituție de învățământ uneia dintre studentele sale, care datora celei dintâi o sumă reprezentând
taxa de înscriere și cheltuieli legate de o călătorie de studii. În acest sens, p ărțile au încheiat un
contract de rambursare care prevedea o dobândă de 10% pe an în caz de neplată, precum și o
indemnizație pentru costurile de recuperare.
În ceea ce privește hotărârea Sziber (C -483/16, EU:C :2018:367), pronunțată la 31.05. 2018,
a dat Curții ocazia să statueze cu privire la compatibilitatea cu art. 7 din Directiva 93/13 /CEE
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a unei legislații națio nale care
impune cerințe procedurale suplimentare pentru a contesta caracterul abuziv al unor clauze care
figurează în contractele încheiate cu consumator ii. Litigiul principal opunea în particular unei
bănci maghiare în legătură cu o cer ere în c onstatarea caracterului, a ctivitatea judiciară abuziv ă al
anumitor clauze incluse într -un contract de împrumut încheiat în scopul achiziționării unei
locuințe, acordat și rambursat în forinți maghiari (HUF), dar care a fost înregistrat în franci
elvețieni (CHF) pe b aza cursului de schimb în vigoare la data efectuării plății.
Prin urmare, Curtea a interp retat art. 7 din Directivă în sensul că nu se opune, în principiu,
unei reglementări naționale care prevede cerințe procedurale specifice pentru acțiunile introduse
de consumatori care au încheiat contracte de împrumut în monedă străină ce conțin o clauză
privind diferența dintre cursurile de schimb și/sau o clauză referitoare la opțiunea de modificare
unilaterală, cu condiția ca constatarea caracterului abuziv al clau zelor cuprinse într -un astfel de
contract să permită restabilirea situației în drept , și în fapt , în care s -ar fi aflat consumatorul în
lipsa acestor clauze abuzive117.
Urmare a celor expuse cu referire la aceste două ultime hotărâri din jurisprudența CJUE,
conchidem că , de fapt, în dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de
Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii care
prevede că, în domeniile pe care le armonizează, statele membre nu pot menține sau introduce în

116 Publicată în JO L 95 din 21.04.1993 , p. 29 -34.
117 Raport anual 2018, Sin teza activității judiciare a Curții de Justiție și a Tribunalului Uniunii Europene ,
Luxemburg, 2019, p. 107 -108,

56 legislația lo r națională dispoziții diferite față de cele stabilite de Directive. A doptarea unei
legislații speciale privind protecția consumator ului, cum este Directiva 93/13/ CEE , la nivel
european, a fost făcută în scopul de a pr oteja pe consumatori, la încheierea contractelor, inclusiv
și a contractului de credit/împrumut cu organizațiile de microfinanțare.
Deci, d e-a lungul activității sale, CJUE s-a pronunțat asupra mai multor probleme legate de
interpretarea și aplicarea unor dispoziții din această Directivă.

57 CONCLUZII GENERALE
Consumatorul joacă un rol esențial în economia oricărui stat. În calitatea sa de purtător al
cererii de mărfuri, consumatorul a devenit un real partener de piață ale cărui p oziții în cadrul
acesteia se consolidează pe măsura dezvoltării societății. Atunci când vorbim despre consumator,
vorbim, de fapt, despre părțile slabe ale economiei de piață. Având în vedere faptul că
consumatorul poate fi oricând expus riscului de a achi ziționa un produs sau de a i se presta un
serviciu care să -i poată afecta viața, sănătatea, securitatea sau drepturile și interesele legitime,
este imperios de necesar o protecție eficientă a acestuia.
Așadar, în prezent, protecției consumatorului îi este acordată o atenție din ce în ce mai
mare. Creșterea nivelului acestei protecții reprezintă una din prioritățile de dezvoltare a fiecărui
stat. În vederea asigurării protecției de practici comerciale incorecte și abuzive, a fost creat
cadrul normativ și in stituțional care face ca consumatorul și antreprenorul să fie conștienți de
drepturile și obligațiile sale. Astfel, cadrul normativ garantează consumatorului posibilitatea de a
lua decizii fiind bine informat, iar cel instituțional este oricând gata să răs pundă la problemele
acestuia. Referindu -ne la structurile instituționale, misiunea acestora este una suficient de
complexă. Una dintre cele mai importante preocupări ale instituțiilor se conturează a fi
informarea și consultarea consumatorilor care, la rân dul lor, constituie elementele esențiale de
protecție a consumatorilor. Doar un consumator informat poate avea o atitudine corectă față de
varietatea produselor și serviciilor plasate pe piață și poate lua o decizie corespunzătoare cu
interesele și satisfa cerea nevoilor sale. Totuși, capacitatea decizională a acestuia nu este doar un
aspect legat de drepturile sale însă și d e crearea unui mediu global care să -i permită să -și exercite
drepturile respective și să beneficieze de pe urma lor.
Un accent separat în ceea ce ține protecția consumatorului este pus pe asigurarea
inofensivității produselor și serviciilor. Din considerentul dezvoltării rapide a economiei de piață
și a noilor tehnologii, a creșterii ofertei de bunuri și a diversificării lor, apar tot ma i multe
produse care, destinate să satisfacă nevoile consumatorilor, prezintă riscuri pentru viața și
sănătatea acestora. Aici avem în vedere produsele cu viciu rezultate din procesul de proiectare
sau a fabricării defectuoase care, în urma consumului și/s au utilizării de către consumator, îi pot
provoca anumite daune materiale și/sau morale. În acest context, s -a născut instituția răspunderii
producătorului pentru produsele cu viciu determinată de necesitatea asigurării protecției
consumatorilor față de pr odusele care le -ar putea pune în pericol viața, sănătatea, integritatea
corporală, b unurile dar și interesele legitime.
Uniunea Europeană protejează drepturile consumatorilor prin intermediul legislației,
oferindu -le sprijin atunci când aceștia se confrun tă cu problemele legate de produsele

58 achiziționate sau serviciile primite. Așadar, politica Uniunii în materie de protecție a
consumatorilor:
– garantează siguranța oricărui produs cumpărat în cadrul pieței unice și ajută cetățenii să
facă alegeri bazate pe informații clare, corecte și coerente, de exemplu atunci când cumpăra on –
line;
– garantează că drepturile cetățenilor țin pasul cu schimbările economice și sociale – mai
ales în domenii precum alimentația, energia, transporturile și serviciile digitale;
– permite soluționarea rapidă și eficientă a litigiilor cu comercianții, de exemplu, prin căile
alternative de soluționare a litigiilor și prin intermediul Centrelor europene pentru consumatori.
Acquis -ul Uniunii Europene în domeniul protecției consumato rului este în continuă
dezvoltare. O serie de propuneri pentru noi directive a fost lansată în ultimii ani și se prevede
sporirea preocupărilor legate de siguranța produselor (în special a celor alimentare), de creștere a
eficienței controalelor pe piață î n vederea asigurării unui nivel înalt de siguranță și calitate a
produselor și de a reface încrederea consumatorilor prejudiciați.
Considerăm că, un nivel înalt de protecție a consumatorilor ar putea fi atins cu ajutorul
armonizării prin directive cadru, standarde, cele mai bune practici vizând nu numai siguranța
produselor și serviciilor, ci și aspectele economice și juridice care ar permite consumatorilor
efectuarea de tranzacții pe piața internă. De asemenea, politica de protecție a consumatorilor a
Uniunii și eforturile de armonizare a legislațiilor naționale cu legislația comunitară, ar trebui
consolidate în vederea atenuării disparităților mari existente între țările membre datorită lărgirii
Uniunii. Politicile dar și cadrul legislativ, ar trebui adap tate pentru a acoperi mai bine aspectele
specifice ale noilor țări membre astfel încat să asigure nivelul de protecție prevăzut de Tratatul
Uniunii Europene.

59 BIBLIOGRAFIE :
Acte normative comunitare:
1. Actul Unic European din 17.02.1986.
2. Carta Drepturilor Fundamentale a UE, JO L C 83/389 din 30.03.2010.
3. Tratatul privind UE (Tratatul de la Maastricht), JO L C 191 din 29.07.1992.
4. Tratatul de instituire a CEE (Tratatul de la Roma) din 25.03.1957.
5. Tratatul privind funcționarea UE (versiu ne consolidată), JO L C 202/47 din
07.06.2016.
6. Regulamentul (CE) Nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din
27.10.2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure
aplicarea legislației în materie de protecț ie a consumatorului, JO L 364/1 din
9.12.2004 .
7. Regulamentul (UE) Nr. 524/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din
21 mai 2013 privind soluționarea online a litigiilor în materie de consum și de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 ș i a Directivei 2009/22/CE
(Regulamentul privind SOL în materie de consum), JO L 165 din 18.06.2013.
8. Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013
privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de mo dificare a
Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE ( Directiva privind
SAL în materie de consum ), JO L 165 din 18.06.2013.
9. Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25.10.2011
privind drepturile consumatorilo r, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului
și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a
Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European
și a Consiliului, JO L 304/64 d in 22.11.2011.
10. Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11.05.2005
privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de
consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Dir ectivelor
97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a
Regulamentului (CE) Nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, JO L
149 din 11.06.2005 .
11. Directiva 2001/95/CE a Parlamentului și a Consiliului Europ ean din 3.12.2001 privind
siguranța generală a produselor, JO L 11/4 din 15.01.2002.

60 12. Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25.05.1999
privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, JO L
171/12 di n 07.07.1999.
13. Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16.02.1998 privind
protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor,
JO L 80 din 18.03.1998.
14. Directiva 98/27 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor
consumatorilor, JO L 166 din 11.06.1998.
15. Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20.05.1997 privind
protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță, JO L 144 din 04.06.1997.
16. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii, JO L 95 din 21.04.1993.
17. Directiva 85/374/CEE din 25.07.1985 cu privire la apropierea dispozițiilor legislative,
regulamentare și administra tive ale statelor membre în materia răspunderii pentru
produsele defectuoase, JO L 210 din 7.08.1985.
18. Directiva 85/577/CEE din 20.10.1985 cu privire la protecția consumatorilor în cazul
contractelor negociate în afara sediilor comerciale, JO L 372 din 31.12.1 985.
19. Directiva 87/102/CEE din 22.12.1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a
actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum , JO L 42 din
12.02.1987.
20. Directiva 84/450/CEE a Consiliului din 10.09.1984 privind apropierea actel or cu
putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre referitoare la publicitatea
înșelătoare , JO L 250 din 19.09.1984.
21. Recomandarea 98/257/CE din 30.03.1998 privind principiile aplicabile organelor
responsabile pentru soluționarea extrajudi ciară a litigiilor în materie de consum, JO L
115 din 17.04.1998.
22. Recomandarea 2001/310/CE din 4.04.2001 privind principiile aplicabile organelor
extrajudiciare implicate în soluționarea consensuală a litigiilor în materie de consum,
JO L 109 din 19.04.200 1.
23. Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în
materie civilă și comecială (Convenția de la Bruxelles), JO L 299 din 31.12.1972.
24. Convenția 80/934/CEE privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Convenția de
la Roma) din 19.06.1980.
25. Decizia 2001/470/CE de creare a unei Rețele Judiciare Europene în materie civilă și
comercială, JO L 174 din 27.06.2001.

61 26. Rezoluția ONU Nr. 39/248 privind protecția consumatorului din 16.04.1985.
27. Rezoluția ONU Nr. 35/63 privind practic ile comerciale restrictive , ședința plenară Nr.
83 din 5.12.1980.

Acte normative naționale:
28. Constituția RM din 29.07.1994, MO al RM Nr. 1 din 27.08.1994.
29. Codul Civil al RM Nr. 1107 – XV din 06.06.2002, MO al RM Nr. 82 – 86 din
22.06.2002.
30. Codul de procedu ră civilă al RM Nr. 225 din 30.05.2003, MO al RM Nr. 130 -134
din 21.06.2013.
31. Legea privind protecția consumatorilor Nr. 105 -XV din 13.03.2003, MO al RM Nr.
126 – 131 din 27.06.2003.
32. Legea privind securitatea generală a produselor Nr. 422 din 22.12.2006, MO al RM
Nr. 36 -38 din 16.03.2007.
33. Legea contenciosului administrativ Nr. 793 din 10.02.2000, MO al RM Nr. 57 -58 din
10.02.2000.
34. Legea Nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor, MO al României Nr.
565 din 25.06.2004.
35. Legea Nr. 240/2004 privind r ăspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte, MO al României Nr. 552 din 07.06.2004.
36. Legea Nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate profesioniști și
consumatori, MO al României Nr. 560 din10.11.2000.
37. Legea Nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în
relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind
protecția consumatorilor, MO, Partea I, Nr. 899 din 28.12.2007.
38. Legea privind protecția dr epturilor consumatorilor Nr. 2300 -1 din 07.02.1992 a
Federației Ruse.
39. Hotărârea Guvernului RM Nr. 1465 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a
produselor nealimentare și a termenelor de garanție, MO al RM Nr. 248 -253 din
08.12.2003.
40. Hotărârea Plen ului CSJ a RM despre practica aplicării legislației privind protecția
consumatorilor la examinarea dosarelor civile din 10.07.1997.
41. Hotărârea Guvernului RM Nr. 190 privind crearea Centrului de armonizare a
legislației, MO al RM Nr. 29 -31 din 02.03.2007.

62 42. Hotarârii Nr. 700/2012 privind organizarea și funcționarea ANPC, MO al României
Nr. 491 din 18.07.2012.
43. Ordonanța Guvernului Nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, MO al
României Nr. 212 din 28 .08.1992.

Literatura de specialitate :
44. Bojin E., Protecția consumatorilor în Cartea Albă a Uniuni i Europene, Tribuna
Economică, N r. 21 – 22, 1996.
45. Cojocari E., Drept Civil. Răspunderea juridică civilă , Busness Elita, Chișinău, 2002.
46. Faure M. G., Product Liability and Product Safety in Europe: Harmonisation or
Differentiation?, Kyklos, 2000, vol. 53, Issue 4.
47. Gaudemet -Tallon H., Les conventions de Bruxel les et de Lugano, Compétence
internationale, reconnaissan ce et exécution des jugemen ts en Europe, L.G.D.J., Paris,
1996.
48. Giuliano M., Lagarde P., Rapport on the Convention on the law aplicable to
contractual obligations, An nex V.
49. Goicovici J., Dr eptul consumației, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2 006.
50. Jozon M., Răspunderea pentru produse defect uoase Uniunea Europeană, C. H. Beck,
București, 2007.
51. Kirmici C., Răspun derea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse
defectuoase, Chișinău, 2010.
52. Morar R., Sisteme de protecție a consumatorilor, Lumina Lex, 2005.
53. Moscaliciuc I., Reflecții asupra reglementării juridice a protec ției consumatorilor în
RM, Revista Națională de Drept Nr. 3, 2007.
54. Neculaescu S., Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor
fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român , Șansa, București,
1994.
55. Patriche D., Protecția consumatorilor în economia de piaț ă, Athenaeum, București,
1994.
56. Patriche D., Pistol Gh., Protecția consumatorilor, Academia de Studii Economice,
București, 1998 .
57. Pătulea V., Reglementarea europeană și internațională cu privire la răspunderea
juridică pentru bunurile defectuoase și transpu nerea acestora în legislația română,
Revista Română de Drept European N r. 5, 2010.

63 58. Plotnic O., Protecția consumatorului în Republica Moldova prin prisma
reglementărilor europene, Revista Națională de Drept Nr. 7 -8, 2010.
59. Popa I. F., Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorului, Revista
Dreptul N r. 3, 2003.
60. Sedivec P., Concepția referitoare la protecția consumatorului în condițiile
mecanismului de piață și trecerea la acest mecanism în Republica Cehă , Buletinul
comercial N r. 7-8, 1990.
61. Smoc hină A., Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte
teoretice și legislația în vigoare, Revista Națională de Drept N r. 9, 2003.
62. Stanciu Gh., Nivelul de implementare a regulilor comunitare referitoare la protecția
consumatorilor în sistemul juridic român, Revista Dreptul N r. 7, 2007.
63. Stătescu C., Bîrsan C., Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor, All Beck,
București , 1998.
64. Toader C., Răspunderea pentru produsele defectuoase. Situația transpunerii în
legislațiile naționale a Directivei 85/374/CEE cu privire specială la Franța și
Germania, Revista de drept co mercial N r. 11, 1998.
65. Udrescu D., Cocor M., Noțiunea de consumator în dreptul comunitar, Drept,
economie și informatică N r. 2, 2005.
66. Ungureanu T., Protecția consumatorul ui și răspunderea pentru produse în dreptul
român, Dreptul Nr. 3, 1998.
67. Ungureanu T., Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea
pentru produse nocive, All Beck, București, 1999.
68. Верховцев А. В., Как защищается потребитель, ИНФРА, Москва, 1997.

Alte surse :
69. Protecția consumatorilor, Anuar APC, revistă elaborată de ANPC din RM , 2018.
70. Raport anual 2018, Sinteza activității judiciare a Curții de Justiție și a Tribunalului
UE, Luxemburg, 2019.
71. pagina web www.curia.europa.eu
72. pagina web www. ec.europa.eu
73. pagina web www.consumator.gov.md
74. pagina web www.eur -lex.europa.eu