Expunerea la Violenta Si Comportamentul Violent al Copiilor Si Adolescentilor
LUCRARE DE LICENȚĂ
EXPUNEREA LA VIOLENȚĂ
ȘI COMPORTAMENTUL VIOLENT
AL COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I. PROBLEMATICA VIOLENȚEI CA FENOMEN PSIHOSOCIAL
I.1.Violența în viețile copiilor
I.1.1.Violența în comunitate
I.1.2.Violența în familie
I.1.3. Violența în școală
I.2. Comportamentul violent
I.3. Efectele psihologice și comportamentale ale violenței asupra copilului
I.3.1. Depresia, anxietatea, stresul posttraumatic și disociația
I.3.2. Comportamentul agresiv și antisocial
I.4. Ansamblu conceptual
I.4.1. Teoria Traumei
I.4.2. Teoria Socială a Procesării Informațiilor
CAPITOLUL al II-lea. CONTEXT. EXPUNEREA LA VIOLENȚĂ A COPIILOR ÎN
ROMÂNIA
II.1. Convenția cu privire la Drepturile Copilului
II.2. Expunerea la violență a copilului în România post-comunistă
CAPITOLUL al III-lea. EXPUNEREA LA VIOLENȚĂ . REZULTATELE UNUI STUDIU DE TEREN
III.1. Obiectivele studiului
III.2. Variabilele și ipotezele
III.3. Metodologie
III.3.1. Populația investigată
III.3.2. Chestionarul Experiențelor de Viață. Conținut și structură
III.3.3. Desfășurarea anchetei
III.4. Rezultate
III.4.1. Analiza univariată (frecvențe) a expunerii la violență
III.4.2. Analiza bivariată (corelațională). Expunerea la violență și simptomele
traumatice
III.5. Discuții și implicații pentru cercetarea viitoare
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Deseori, cel puțin de când am terminat gimnaziul, m-am întrebat: oare cum ar arăta școala ideală? Copiii ar fi altfel, s-ar comporta mult mai diferit decât în prezent? Dar dascălii? Sincer, eu una i-aș dori cel puțin asemănători mamei mele – care mi-a fost și învățătoare – și nu pentru faptul de a-mi fi mamă, ci, mai ales pentru dragostea pe care o are pentru această profesie.
Astăzi, când avem școală nouă, ar fi de dorit – și sunt sigură că nu sunt singura care gândește astfel – ca și atitudinea, comportamentul, ba chiar felul de a fi al tuturor celor implicați să se schimbe, mai bine zis să se modeleze. Cum văd eu acest fapt: pur și simplu gândește-te că ai fi tu copilul ce parcă-ți vorbește din ochi, iar asta înainte de a da frâu liber instinctelor. Nu e ușor, dar nici imposibil – dovada vie fiind noi, cei care amintim despre asta. Sincer vorbind, nu mi-a fost teamă aproape niciodată de cei în a căror grijă eram – părinți sau dascăli – acest lucru datorându-se „mărețului” fapt de a fi tratată în mod egal cu adultul. Deci amintiți-vă, în special voi, pedagogii, că și micuții au personalitate!
Nu întâmplător am ales să studiez despre violență, ci tocmai pentru că ea face parte din viața oricărui copil, fie ea manifestă prin mass-media, prin contact fizic, verbal, direct – ca victimă sau indirect – ca martor. Mai mult, se cunosc foarte puține lucruri despre caracteristicile expunerii la violență a copiilor și adolescenților noștri sau despre efectele psihologice ale fenomenului.
În primul capitol am prezentat literatura de specialitate privind violența în familie, la școală, în comunitate. Tot aici sunt conceptualizate efectele psihologice și comportamentale ale violenței asupra copilului și teoriile care definesc comportamentul agresiv.
Capitolul al II-lea prezintă contextul studiului nostru și informații referitoare la expunerea la violență a copiilor în România. Am arătat, de asemenea, că violența devine un mijloc comun de exprimare a emoțiilor într-un moment în care problemele sociale cresc datorită sărăciei și insecurității zilei de mâine.
Capitolul al III-lea explică obiectivele studiului, variabilele și ipotezele, dar și metodologia de lucru, care include: volumul elevilor investigați, structura și conținutul Chestionarului Experiențelor de Viață și desfășurarea anchetei. Tot aici am inclus rezultatele și implicațiile care vizează o viitoare cercetare.
Unele dintre datele obținute și prezentate în cadrul secțiunii analizei univariate sunt relevante pentru problema cu privire la expunerea la violență a copiilor. De exemplu, procentele semnificativ mai mari, atât pentru întreg eșantionul investigat, cât și pentru subeșantionul diferențiat după sex, în ceea ce privește frecvența expunerii la violență în școală sub formă de pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, sunt alarmante, trebuind să ridice un semn de întrebare pentru cadrele didactice (învățători sau diriginți) cu privire la natura relațiilor între membrii colectivelor școlare. Consilierii școlari ar putea beneficia de informații de acest gen pentru a aprecia gradul de risc pe care îl prezintă starea de expunere la violență a populației școlare de referință.
Rezultatele acestui studiu demonstrează confirmarea tuturor ipotezelor de lucru formulate (vezi punctul III.2). Din punct de vedere psihologic, semnificația corelațiilor se află în creșterea frecvenței simptomelor specifice de depresie, anxietate, stres posttraumatic, furie si disociație, pe măsura creșterii frecvenței expunerilor la violență, indiferent de durată.
PARTEA TEORETICĂ
CAPITOLUL I: Problematica violenței ca fenomen psihosocial
Copilul este o ființă în devenire, cu nevoi și interese specifice. Pentru a se dezvolta armonios, pentru a deveni un adult echilibrat și adaptat, copilul are nevoie de dragoste din partea celor care-l îngrijesc, condiții optime de dezvoltare fizică și sănătate, un cadru familial echilibrat, condiții de educație și acces la informație („Salvați Copiii”, 2003, 2).
Copilul are nevoie să i se recunoască valorile, să fie recompensat pentru realizările sale, înțeles atunci când greșește și ajutat să găsească soluțiile cele mai potrivite problemelor sale. El poate fi educat cu tact și răbdare, evitând violența și pedepsele nejustificate; acestea nu vor conduce la o disciplinare a copilului, ci la reacții contrare așteptărilor adultului.
Indiferența, ignorarea și respingerea copilului sunt la fel de traumatizante ca și hiperprotecția și așteptările prea mari din partea adultului.
Studii recente evidențiază o extindere a expunerii la violență în rândul adolescenților. Adolescenții, în special băieții de liceu, au un risc crescut de victimizare. Studii realizate asupra incidenței violenței în rândul elevilor de școală primară și școală generală arată că un număr alarmant de copii au fost victimizați. Există astfel o preocupare din ce în ce mai mare legată de faptul că expunerea la violență produce atât sechele psihologice cât și tendința de a reproduce actele de violență asupra altora.
I.1. Violența în viețile copiilor
Copilul trebuie recunoscut ca persoană independentă care reprezintă o valoare în sine și care are drepturi ce trebuie respectate.
Chiar și o palmă nesemnificativă poartă mesajul că violența este reacția la conflicte sau la un comportament necorespunzător. Agresiunea naște agresiune („Salvați Copiii”, 2003, 17). Copiii supuși violenței fizice sunt mai predispuși reacțiilor violente decât ceilalți copii (ciondăneala cu colegii la școală, intrarea în anturaje periculoase în adolescență, violența față de partenerii de viață sau față de proprii copii).
În Statele Unite, spre exemplu, creșterea incidenței violenței în viețile adolescenților reprezintă o preocupare mai veche care s-a accentuat astăzi, o dată cu lărgirea ariei violenței către copii de vârste din ce în ce mai mici. În încercarea de a înțelege incidența violenței în viețile copiilor este important să reflectăm la modul în care experiențele copiilor îi plasează pe aceștia în situații de risc pentru victimizare.
Copiii sunt dependenți de adulți pentru îngrijirea zilnică. Ei ajung adesea să intre în contact involuntar cu alte persoane sau situații. Acești factori se combină conducând la creșterea gradului de risc pentru victimizarea copilului. Există situații în care copiii locuiesc în familii, dar care sunt abuzați sau neglijați, situații în care copiii merg la școli în care frecventează și elevi agresivi sau periculoși, sau situații în care ei locuiesc în cartiere fiind expuși unor acte de violență. Copiii nu își pot schimba familia sau școala și nu se pot muta în scopul evitării pericolelor (Gavrilovici, 1998, 11).
Sunt din ce în ce mai multe dovezi care confirmă victimizarea psihologică și fizică a copiilor expuși actelor de violență. Sechelele psihologice pot fi rezultatul victimizării directe și a simplei prezențe la actul violent îndreptat împotriva altora. Pentru a înțelege impactul diferitelor forme ale victimizării asupra copiilor, cercetătorii au început recent să fie preocupați de examinarea efectelor expunerii la violență în diferite situații.
Trauma psihologică poate să apară atât în urma unui dezastru natural cât și în urma unuia provocat prin voința umană. Studii realizate asupra efectelor dezastrelor naturale și consecințele acestora asupra sănătății mentale a copiilor demonstrează că expunerea la catastrofe naturale, precum uragane, inundații, cutremure, indică o varietate de răspunsuri la stresul posttraumatic. În același timp, cercetări în zonele devastate de război, precum Orientul Mijlociu, Africa și Sud – Estul Asiei, evidențiază cum expuneri repetate la violență din timpul războiului se asociază cu stresul posttraumatic la copii.
Trauma psihologică a fost de asemenea observată în cazul victimizării copiilor în urma unor acte criminale violente. Unii cercetători sugerează că expunerea la violență, atunci când agentul violent este o ființă umană, conduce la o creștere a riscului apariției traumei psihologice, comparativ cu situația expunerii la dezastre naturale sau cu situația în care actul violent este îndreptat mai curând spre o anumită persoană decât spre întreaga comunitate (precum se întâmpla în timpul războiului, de exemplu). Studii numeroase (Singer et al, 1995, 477-482) sugerează că expunerea cronică la violență în comunitate se asociază cu o serie de simptome psihologice precum depresia, agresivitatea, anxietatea, disociația și stresul posttraumatic .
I.1.1 Violența în comunitate
Strada asigură anonimatul potențialilor abuzatori și este locul unde pot fi întâlnite persoane cu comportamente sexuale deviante („Salvați Copiii”,2003, 3).
Factori favorizanți:
Iluzia libertății sub protecția anonimatului
Riscul de a găsi un aliat puternic într-un potențial abuzator
Vulnerabilitatea crescută a copilului prin intervenția deficitară a instituțiilor abilitate în protejarea copilului și a cetățenilor
Expunerea copilului la comportamente sociale deviante
Lipsa supravegherii din partea adulților
Expunerea la violență în comunitate este în creștere. Ea este văzută ca un stresor cronic cumulativ cu efecte potențiale devastatoare asupra sănătății mintale și fizice a copilului, atât în cadrul școlii cât și din punct de vedere social.
Unele studii (Gavrilovici, 2004, 42) oferă perspective diferite asupra violenței în comunitate si compară zone din interiorul orașului cu zone–problemă. Cercetărorii au studiat 170 copii cu vârste între cinci și șase ani în două școli urbane, cu un nivel înalt de violență comunitară. Peste 20% au raportat ca fiind împușcați, înjunghiați sau atacați cu o pușcă sau cu un cuțit, chiar în comunitate, victimizarea unei mari proporții de copii devenind uneori cronică. Pe lângă faptul că s-a dorit descrierea comunității, cercetarea a urmărit să arate cum viața violentă a acesteia afectează copiii.
Într-un alt studiu cu auto-rapoarte pe 437 preadolescenți din școli suburbane și urbane mijlocii cercetătorii au relevat diferențe importante. 66% din cei care învață în mediu urban și 40% din mesia, agresivitatea, anxietatea, disociația și stresul posttraumatic .
I.1.1 Violența în comunitate
Strada asigură anonimatul potențialilor abuzatori și este locul unde pot fi întâlnite persoane cu comportamente sexuale deviante („Salvați Copiii”,2003, 3).
Factori favorizanți:
Iluzia libertății sub protecția anonimatului
Riscul de a găsi un aliat puternic într-un potențial abuzator
Vulnerabilitatea crescută a copilului prin intervenția deficitară a instituțiilor abilitate în protejarea copilului și a cetățenilor
Expunerea copilului la comportamente sociale deviante
Lipsa supravegherii din partea adulților
Expunerea la violență în comunitate este în creștere. Ea este văzută ca un stresor cronic cumulativ cu efecte potențiale devastatoare asupra sănătății mintale și fizice a copilului, atât în cadrul școlii cât și din punct de vedere social.
Unele studii (Gavrilovici, 2004, 42) oferă perspective diferite asupra violenței în comunitate si compară zone din interiorul orașului cu zone–problemă. Cercetărorii au studiat 170 copii cu vârste între cinci și șase ani în două școli urbane, cu un nivel înalt de violență comunitară. Peste 20% au raportat ca fiind împușcați, înjunghiați sau atacați cu o pușcă sau cu un cuțit, chiar în comunitate, victimizarea unei mari proporții de copii devenind uneori cronică. Pe lângă faptul că s-a dorit descrierea comunității, cercetarea a urmărit să arate cum viața violentă a acesteia afectează copiii.
Într-un alt studiu cu auto-rapoarte pe 437 preadolescenți din școli suburbane și urbane mijlocii cercetătorii au relevat diferențe importante. 66% din cei care învață în mediu urban și 40% din mediu suburban au raportat ca fiind victimizați în una sau mai multe ocazii altfel decât bătuți, jefuiți, înjunghiați (Campbell, Schwartz, 1996, apud Gavrilovici, 2004). Rezultate similare au fost raportate pe o populație de liceeni (Singer et al, 1995, 480).
I.1.2 Violența în familie
Disciplina pozitivă presupune încredere din partea părinților: încrederea că ești cu adevărat important în viața copiilor tăi și că educarea copiilor în familie înseamnă cooperare și nu autoritatea părinților și supunerea copiilor.
Copilul dumneavoastră este o persoană. El învață mai multe din îndrumări și laude decât din pedepse. Recompensele nu trebuie sa fie neapărat dulciuri sau cadouri… ceea ce au nevoie cu adevărat copiii este atenția părinților. „Vor să-i observați, să le vorbiți, să le împărtășiți experiențele dumneavoastră, să le vedeți și să le arătați calitățile pe care le au” („Salvați Copiii”, 2003, 20).
Deși familia trebuie să constituie un mediu securizant pentru copil, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.
Factori favorizanți:
Promiscuitatea din unele medii familiale
Modelul parental abuziv
Familii monoparentale
Nivelul redus al educației
Ignorarea abuzului
Condiții precare de viață și sănătate ale membrilor familiei: boli psihice, consum excesiv de alcool, consum de droguri, spațiu de locuit inadecvat, condiții socio-economice precare, numărul mare de copii.
Orientarea și aderarea la o grupare filosofică sau religioasă care impune anumite interdicții(asistență medicală, împiedicarea accesului la informare, etc).
Straus și Gelles (1990, apud Gavrilovici, 2004, 43) au arătat că viața de familie în S.U.A este violentă pentru mulți copii. Cercetătorii au folosit informații din Studiul Național al Violenței în Familie (studiu pe 3000 de case de copii cu vârste sub 18 ani) pentru a estima că 6,9 milioane de copii sunt agresați de părinții lor. Copiii nu sunt violentați doar în familie, ci sunt și martori, evidența recentă a efectelor traumatice în urma faptului de a fi martori ai violenței domestice menționând mari incidențe ale deficitului de atenție și ale tulburărilor hiperactivității, tulburări de rezistență și stres posttraumatic.
Alți cercetători (Barnett, Manly și Cicchetti, 1997, apud Gavrilovici, 2004) au demonstrat că există efecte ale violenței în familie atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Ei descriu trei consecințe asupra copiilor, la faptul de a fi martori la violență : efecte de competență scolastică și socială, efecte de exteriorizare și efecte emoționale și interiorizare( interiorizarea și efectele emoționale includ: anxietatea, stresul, depresia, gânduri de sinucidere, traumă și reacții la stres, furie, auto – învinuire și simptome psihosomatice). Pe lângă efectele de competență scolastică și socială, autorii menționează probleme la școală, incompetență socială, empatie de nivel scăzut, probleme în rezolvarea conflictelor și acceptarea violenței. Mai mult, comportamentul manifestat este exprimat prin cel mai înalt nivel de agresivitate și violență.
I.1.3 Violența în școală
Școala constituie, în primul rând, un spațiu social de transmitere și asimilare de informații dar și de modelare, socializare. Adesea, în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz.
Factori favorizanți:
Supraîncărcarea programelor școlare și structurarea lor inadecvată
Metode disciplinare inadecvate ale profesorilor, de etichetare și admonestare a copilului
Capacitatea redusă de stimulare și comunicare cu copilul
Lipsa unei educații preventive în programa școlară
Tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiționat de factori subiectivi.
În literatura de specialitate, începând cu anii ’90 se remarcă o schimbare semnificativă a opticii, a grilei de interpretare și, ca o consecința firească, a tipului de intervenție în cazul conduitelor agresive din școală. Astfel, dacă la nivelul anilor ’70 vandalismul și violențele școlare erau interpretate ca fiind fenomene disfuncționale, indezirabile și chiar patologice, în ultimul deceniu ele au început să fie percepute ca un fenomen normal și funcțional: vandalismul, violențele școlare, dar și celelalte forme de conduită ale elevilor, care se abat de la regulamentele școlare, trebuie interpretate de educatori ca un gen particular de feed-back, ele având funcția de a semnaliza o serie de situații care trebuie să declanșeze o intervenție educativă adecvată. În acest sens, aceste manifestări deviante care pot exprima faptul că elevul percepe situația ca fiind amenințătoare, inacceptabilă sau că are nevoie de ajutor, pot indica profesorului că anumite reguli după care se ghidează nu sunt funcționale și că trebuie înlocuite cu altele adecvate. De asemenea, pot semnifica un protest împotriva unui eveniment neplăcut impus de profesor – un tratament inechitabil, o sancțiune nepotrivită, etc – sau exprimă nevoia de activitate, de stimulare, de recunoaștere sau de atenție din partea profesorului.
Violența școlară este, din punct de vedere statistic, conduita frecventă de devianță școlară. Mass-media, cercetările și statisticile oficiale raportează o creștere spectaculoasă a fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe țări ale lumii.
S-a căzut de acord că statisticile și rapoartele oficiale nu redau adevărata amploare a fenomenului violențelor școlare și că nu se poate realiza o contabilizare riguroasă a incidentelor de violență din școli, deoarece multe victime nu raportează atacurile (fie din teamă față de posibilele răzbunări, fie pentru a-și conserva statutul în cadrul grupului, fie pentru că nu vor să-i implice pe adulți în rezolvarea problemelor personale), iar printre directori sau alți reprezentanți ai autorității școlare este frecventă concepția conform căreia actele de violență fizică sau actele de vandalism reprezintă o problema internă, care privește doar școala (Rice, Harris, Varney, 1995, apud Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 31).
Chiar și aproximative, cifrele avansate de anchetele desfășurate sunt impresionante, demonstrând creșterea alarmantă a fenomenului. De exemplu, in SUA, conform rezultatelor unei anchete desfășurate de National Crime Survey în 1979, s-a consemnat că 14% dintre furturile comise cu violență, 12% din atacurile cu vătămare corporală gravă și 64% din tâlhării s-au comis în școli. Conform aceluiași studiu, violența personală are indicele cel mai mare in școală, comparativ cu toate celelalte medii instituționale din societate, mediul școlar fiind cotat ca având cei mai înalți indici ai agresivității (Fattaf, 1991, apud Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 31). În Canada, un studiu realizat de Consiliul Superior al Educației din Quebec a găsit că 41% dintre elevii de școală primară au fost victime ale violenței la școală (ibidem, 31). În Norvegia, un studiu național asupra violenței școlare a arătat că 15% din elevi au fost implicați în acte de violență la școală. În Marea Britanie, o cercetare realizată de specialiștii de la Universitatea din Sheffield raportează că 27% dintre elevi au fost victime ale violențelor în școală, dintre aceștia 10% au fost agresați de mai multe ori pe săptămână (National Children Bureau, 1998, apud Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 31). Alte studii realizate în Spania, Olanda, Australia, Finlanda, Scoția, avansează cifre comparabile cu cele deja citate (ibidem) .
O dată cu înmulțirea cazurilor de violență în școală s-au intensificat și preocupările de studiere a fenomenului, astfel încât literatura de specialitate operează la ora actuală cu o terminologie specifică pentru a nuanța conceptul general de „violență în școală”. În literatura de specialitate anglo-saxonă sunt folosiți termenii(Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 32):
Aggression (comiterea unui atac fără o provocare, atac consumat in plan fizic sau verbal);
Agressivity (componenta normală a personalității, agresivitatea latentă, potențialul de a comite atacuri);
Agressiveness (o stare relativ propice comiterii unei agresiuni, susținută de anumite trăsături ale persoanei, care se pot exprima ca forme adaptate social ale agresivității: competitivitatea, combativitatea, inițiativa, curajul, ambiția);
Mobbing (atacuri în grup produse de copii asupra unui alt copil);
Bullying (un gen de violență pe termen lung, atât fizică cât și psihologică, inițiată de un individ sau grup si direcționată împotriva unui individ care nu se poate apăra în contextul respectiv).
În literatura francofonă de specialitate circulă următorii termeni:
Violence(situația de interacțiune în care în care unul sau mai mulți actori acționează, direct sau indirect, prejudiciindu-i pe alții la nivele variabile: fie în integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie in participarea lor simbolică și culturală).
Violence ressentie (violență nesimțită, subiectivă, care nu poate fi reperată din exterior, deoarece este resimțită numai de victimă);
Brimades (violență psihologică: insulta, farsa, minciuna);
Bullying (termen preluat din limba engleză cu aceeași semnificație).
O altă tipologie a conduitelor de violență în școală, care combină mai multe criterii – planul agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă și tipul de implicare a agresorului, activă/pasivă – a fost realizată de J. Hebert (1991, apud Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 34) și include :
1. agresiuni active fizice directe : lovirea unui coleg;
2. agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substitut al victimei;
3. agresiuni active verbale directe : injuria, amenințarea;
4. agresiuni active verbale indirecte : calomnia;
5. agresiuni pasive fizice directe : împiedicarea producerii unui comportament al victimei.
6. agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină sau de a da curs unei rugăminți;
7. agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
8. agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Se poate observa că toate tipurile de violențe prezentate până aici nu sunt propriu-zis „școlare”, ele putând fi observate cu ușurință și în alte contexte non școlare: profesionale, familiale. Tipologia pe care urmează a o analiza va surprinde specificul violenței în școală, încercând să determine ce rol are funcționarea școlii, ca instituție educativă, în etiologia tuturor formelor de violență descrise.
Violența instituțională decurge chiar din funcționarea școlii. Violența școlară poate fi interpretată ca violență instituțională ca atare, în sensul că prejudiciul și suferința se realizează prin intermediul regulamentelor școlare. De exemplu, etichetările, discriminările, injuriile, atitudinile ironice ale unor profesori, anumite metode sau proceduri de orientare școlară, caracteristicile unor probe de evaluare, reprezintă forme de violență.
Dacă cercetătorii asociază violenței instituționale conceptul de violență subiectivă, atunci, pentru a avea o viziune globală, trebuie abordat și modul în care percep profesorii violențele din partea elevilor. Debarbieux (1991, apud Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 39) a identificat următoarele tipuri de violențe ale elevilor împotriva profesorilor, așa cum le percep aceștia din urmă: zgomotul (un motiv obsedant pentru profesori care insistă că au nevoie de liniște pentru a-și realiza obiectivele); refuzul de a realiza sarcina, indiferent de forma în care se exprimă (sabotaj, negativism, rezistență pasivă, evaziune); mișcările elevilor neautorizate de profesor (intrările – ieșirile din clasă);
În mod similar, violența non-instituțională poate afecta dinamica violenței instituționale în diverse situații(spre exemplu: intervențiile neadecvate ale unor profesori în cazul unor conflicte între elevi). De asemenea, reputația de elev violent, cu probleme de comportament, poate compromite, prin efectul Oedip, relația pedagogică cu educatorul, acesta din urmă recurgând la o serie de forme de violență instituțională (comunicare restrânsă doar la mesajul instructiv, control excesiv, pedepse disproporționate în raport cu conduita), pentru a preveni incidentele cu un astfel de elev.
Indiferent de cauză și tip, violența este un fenomen trăit de cel puțin doi protagoniști : autorul și victima. Cine sunt autorii violențelor școlare? Cele mai multe studii descriu această categorie de elevi ca având un potențial agresiv ridicat – unii dintre ei au experimentat forme de maltratare fizică din partea părinților (Killen, 2000, 118) – cu deficiențe de autocontrol, impulsivi și imaturi social. Din punct de vedere academic ei au rezultate școlare mediocre sau slabe, motivație redusă pentru studiu, concretizată în absențe frecvente. Ca vârstă, sunt în special elevi de școală primară sau gimnaziu, manifestându-se un declin vizibil al conduitelor agresive între 14 -16 ani.
Referitor la victimele elevi, o serie de studii arată că în multe cazuri autorii și victimele violențelor școlare nu pot fi separați: autorii sunt foste victime care și-au dezvoltat un model de reacție agresivă, din teama de a nu mai fi victimizați. Victimele elevi, fie că devin sau nu agresori, au, în general, o stimă de sine scăzută, fiind frecvent victime ale neglijării sau abuzului emoțional din partea părinților.
Violența în școală este un fenomen dramatic și prin consecințele care le antrenează. Extrem de grave, pe termen scurt și lung, ele explică abundența cercetărilor și a programelor de intervenție. În situațiile în care victimele supraviețuiesc agresiunii și își conservă capacitatea funcțională, consecințele în plan psihologic afectează victima uneori toată viața; rămân sentimentele de rușine, devalorizare, culpabilitate, se diminuează încrederea în sine și în alții, se diminuează autonomia, concomitent cu deteriorarea autocontrolului, dar, mai importantă decât toate, rămâne teama de a nu fi din nou victimizat.
Din perspectiva profesorilor, J. Pain (Șoitu, Hăvârneanu, 2001, 44) a găsit la unii profesori sentimente de satisfacție când elevii violenți lipseau. În opinia sa, amenințările, injuriile, gesturile obscene adresate de elevi profesorilor reprezintă tentative de a exploata teama astfel încât cei mai mulți profesori reacționează evitându-i pe elevi, încurajând, fără să vrea, continuare violențelor. Concluzia care se impune este că, în condițiile în care profesia didactică devine tot mai riscantă, profesorii au tendința de a-și restrânge activitatea doar la predare, renunțând progresiv să mai și educe.
I.2. Comportamentul violent
În mod cert, părinții sunt primii potențiali observatori ai simptomelor traumei, ai modelului comportamental pozitiv sau negativ.
Premisa că expunerea la violență a copiilor contribuie la dezvoltarea comportamentului agresiv și a comportamentului antisocial în perioada copilăriei are deja o tradiție apreciabilă în cercetarea socială. Legătura cauzală dintre expunerea la violență și comportamentul agresiv a fost investigată de-a lungul diferitelor etape ale copilăriei și adolescenței, incluzând copiii de vârstă preșcolară.
Comportamentul agresiv al copiilor a fost mai târziu măsurat în școli folosind evaluarea profesorilor, evaluările colegilor și observarea copiilor. Pentru copiii cu un trecut care atestă abuzul fizic, analiza statistică indică un efect semnificativ în relație cu nivelurile ridicate ale agresivității îndreptate către colegi.
Cu ajutorul profesorilor s-au efectuat unele studii pe copiii traumatizați. Acestea arată o creștere clară a agresivității copiilor anterior traumatizați, față de cea a copiilor ne-agresați; de două ori mai mulți colegi au indicat ca fiind mai agresivi aceia dintre ei care s-au dovedit a fi suferit anterior de acte de violență fizică. În urma observației, rata agresivității a fost cu aproximativ 30% mai mare pentru copiii victimizați, susținând astfel ipoteza că experiența unor acte de violență fizică severă, în etapa timpurie de viață, crește riscul de apariție a comportamentului agresiv cronic de mai târziu (Gavrilovici, 1998, 13).
Există și studii, puține de altfel – (Widom, 1990, Maxfield și Widom, 1996, apud Gavrilovici, 2004)- în care autorii au comparat istoricul criminal al unor victime confirmate ale agresiunilor fizice, sexuale și ale neglijărilor severe din procese desfășurate între anii 1967 și 1971 (copii sub 11 ani la momentul procesului) cu istoricul criminal al unui grup de control comparabil fără antecedente de abuz. Cercetătorii au examinat înregistrările faptelor criminale ale eșantionului și cele ale grupului de control, între 1987- 1988, și din nou în 1994. În amândouă rundele de cercetare s-a evidențiat faptul că victimele abuzului și neglijării în copilărie au fost supuse unui risc semnificativ crescut de a fi arestați pentru acte violente în perioada adolescenței sau ca adult. Rezultatele arată: comparativ cu celelalte două tipuri de abuz, cei care au fost abuzați fizic au deținut o probabilitate crescută de a fi arestați pentru acte violente, ca adolescenți sau ca adulți, în timp ce victimele care au fost abuzate sexual nu au fost supuse unui risc crescut de a fi arestate pentru acte violente, comparativ cu grupul de control.
Rezultatele acestor studii longitudinale demonstrează că victimizarea în perioada copilăriei are consecințe pe termen lung asupra comportamentului violent și antisocial al adolescentului sau al adultului de mai târziu.
I.3. Efecte psihologice și comportamentale ale violenței asupra copilului
Pedepsele fizice pot fi dăunătoare pentru copii din punct de vedere emoțional. Cercetările indică, în mod special, confuzia dintre dragoste și durere, supărare și supunere. „Te pedepsesc pentru binele tău”, „Te rănesc pentru că te iubesc”, „Trebuie să ai remușcări, indiferent cât ești de supărat sau cât de umilit te simți”(„Salvați Copiii”, 2003, 17). În cadrul tuturor aspectelor enumerate, afectarea integrității fizice a copiilor deschide un drum mai ușor de străbătut spre comportamente proprii acestor aspecte.
Expunerea la violență are numeroase efecte psihologice care pot fi de scurtă sau de lungă durată. Efectele sunt influențate de asemenea factori chiar dacă expunerea este frecventă și cronică sau intermitentă și episodică.
Efectele psihologice negative ale expunerii la violență includ: depresia, agresivitatea, anxietatea, disociația și stresul posttraumatic.
Copiii cu o mai înaltă expunere la violență comportă nivele înalte de distres, comparativ cu cei expuși mai puțin. Fetele raportează un nivel crescut al depresiei, iar băieții un nivel crescut al distresului. Unele studii arată că victimele raportează distres și depresie după ce sunt abuzate de persoane familiare, în timp ce acei care sunt abuzați de străini nu demonstrează asemenea efecte. Expunerea la violență a fost relatată pozitiv Sindromului de Stres Posttraumatic; cele mai multe simptome au fost raportate de tineri și, în mod special, de fete.
I.3.1. Depresia, anxietatea, stresul posttraumatic și disociația
Depresia
Elementul esențial al tulburării afective datorate unei condiții medicale generale îl constituie o perturbare persistentă și proeminentă a dispoziției, considerată a fi datorată efectelor fiziologice directe ale unei condiții medicale generale (Romila, 2003, 400). Perturbarea afectivă poate implica dispoziția depresivă, scăderea considerabilă a interesului și plăcerii ori dispoziția crescută, expansivă sau iritabilă. Din istoric, examenul somatic ori datele de laborator, trebuie să fie evident faptul că perturbarea este consecința fiziologică directă a unei condiții medicale generale. Perturbarea afectivă nu este explicată mai bine de o altă tulburare mentală, trebuind să cauzeze „ o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii de funcționare”(ibidem, 401). În unele cazuri, individul poate fi capabil să funcționeze, dar numai cu un efort considerabil crescut.
Un grup de cercetători (Gavrilovici, 2004, 48) au arătat că 630 de tineri din clasele IX – XII din mediul urban au raportat nivele înalte de expunere la violență. 50% cunoșteau pe cineva care fusese omorât, 61% au fost martorii unui jaf, 59% au fost martorii unor bătăi, iar 37% au fost martorii unor împușcături.
Adolescenții au raportat idei suicidare în 16% dintre cazuri și încercări de suicid în 10% cazuri. Depresia a fost identificată la 31% dintre tineri. Folosind analiza multivariată, autorii au identificat că faptul de a cunoaște pe cineva care a fost omorât, „obligă” o persoană de două ori mai mult să aibă gânduri suicidare și de patru ori mai mult să aibă tendințe suicidare, comparativ cu tinerii care n-au cunoscut victime ucise. Copiii abuzați sexual tind să fie diagnosticați cu simptome ale depresiei și comportamente suicidare mai mult decât cei non-abuzați.
Anxietatea
Elementul esențial al anxietății generalizate îl constituie anxietatea excesivă și preocuparea, survenind mai multe zile da decât nu, o perioadă de cel puțin 6 luni, referitoare la un număr de evenimente sau activități. Individul constată că este dificil să controleze preocuparea. Anxietatea și preocuparea sunt însoțite de cel puțin trei simptome adiționale dintr-o listă care include neliniștea, fatigabilitatea rapidă, dificultatea în concentrare, tensiunea musculară și perturbarea somnului, la copii fiind cerut numai un singur simptom adițional (Romila, 2003, 472). Deși indivizii cu anxietate generalizată nu pot întotdeauna identifica preocupările ca fiind „excesive”, ei descriu „detresă subiectivă datorată preocupării constante, au dificultăți în a controla preocuparea sau experimentează o deteriorare asociată în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcționare”(ibidem, 472-473).
Durata, frecvența sau intensitatea anxietății și preocupării sunt disproporționate față de probabilitatea efectivă. Persoana constată că este dificil să-și țină gândurile negative, astfel copiii tind a fi preocupați excesiv de competența sau de calitatea performanței lor, focalizarea preocupării putându-se comuta de la o sarcină la alta.
Studii elocvente sunt cele efectuate pe un eșantion de 385 tineri afro-americani între 11 și 14 ani dintr-o școală publică din mediu urban. Autorii – White et al, 1998, apud Gavrilovici,2004) – au folosit un studiu sub o formă modificată (inițial studiul a fost făcut de Richters și Martinez – 1993) și au descoperit că tinerii au raportat niveluri scăzute de anxietate comparativ cu copiii afro-americani obișnuiți. Rezultatele au arătat că expunerea la violență în comunitate corelează cu anxietatea la fete, dar nu și la băieți; de asemenea s-a descoperit și o relație puternic negativă între anxietate și suportul familial: pe măsură ce acesta crește anxietatea scade.
O altă cercetare, ce a folosit interviuri făcute acasă mamelor și copiilor, a studiat asocierea dintre violența în comunitate, gândurile intruzive, anxietate și depresie la 99 de copii cu vârste cuprinse între 8 –12 ani. Autorii(Kliewer et al ,1998, apud Gavrilovici, 2004, 49) au descoperit o relație puternică între expunerea la violență și simptomele psihologice ale depresiei și anxietății. Atât victimele cât și martorii au fost predictori ai problemelor psihologice. Copiii cu nivel înalt de expunere la violență și cu suport social inadecvat au demonstrat un nivel crescut al gândurilor intruzive și simptomelor interiorizate.
Sindromul de Stres Posttraumatic
A fost categorisit ca un nou diagnostic în 1980, ca rezultat al unor studii efectuate pe adulți. Literatura vorbește pentru prima oară despre Sindromul de Stres Posttraumatic la copii abia în 1987. Traumele copiilor sunt ținute adesea în secret, iar dificultățile pe care le implică metodologia arată limitele și lipsurile cercetării. Violența din comunitate, accidentele rutiere sau dezastrele naturale, faptul de a fi victimă sau martor la accidente sau dezastre naturale, traumele individuale sau familiale și expunerea de-a lungul vieții la diferite tipuri de traumă constituie factorii etiologici ai Sindromului de Stres Posttraumatic.
Simptomele caracteristice ale stresului post – traumatic includ gânduri de retrăire a evenimentului, evitare, insomnii, aceste simptome fiind adesea evidențiate la copiii abuzați.
Sindromul de Stres Posttraumatic cuprinde:
I. Starea acută de stres
DSM-IV ( American Psychiatric Association ,1994, 384) menționează că starea acută de stres intervine în cazul în care:
1.” persoana a fost martoră ori a fost confruntată cu un eveniment sau evenimente care au implicat moartea efectivă, amenințarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau o periclitare a integrității corporale proprii ori a altora;
2. răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputință sau oroare.
Notă: La copii, aceasta poate fi exprimată, în schimb, printr-un comportament dezorganizat sau agitat”.
Prin definiție, durata sa nu trece de o lună din momentul în care a apărut o stare de stres post-traumă (SSPT).Pentru a reține diagnosticul, este necesar ca simptomele să perturbe viața socială și/sau școlară ale copilului. Printre criteriile propuse în majoritatea cazurilor de SSPT se numără simptomele disociative în momentul sau imediat după impactul traumatic. Pentru numeroși autori americani, apariția unei stări disociative în timpul stării acute de stres este un indiciu pozitiv al SSPT – ului ulterior (Lopez, 2001, 39).
II. Starea de stres posttraumatic (SSPT)
Tulburările care o caracterizează survin întotdeauna după o fază de latență, adesea de mai multe luni. Sindromul de repetare (caracteristic fostei nosologii europene) constituie un element predominant al acesteia. Tânăra victimă retrăiește traumatismul printr-un joc repetitiv care exprimă teme sau aspecte ale acestuia, amintiri acaparante ale coșmarurilor, coșmaruri legate de agresiune sau „vise înspăimântătoare fără vreun conținut exact”(American Psychiatric Association, 1994, 385), treziri bruște în timpul nopții. Victima are impresia că agresiunea ar putea avea loc din nou, mai ales în urma acțiunii unui stimul exterior sau ideatic (de exemplu un film violent sau un zgomot venit pe neașteptate). Ea evită situațiile care îi amintesc în vreun fel de agresiune.
Toate tulburările prezentate de victimă se agravează după ce aceasta a fost „expusă” anumitor situații care îi amintesc de agresiunea (de exemplu sexuală) suferită. Celelalte simptome, prezentate în tabloul clinic, constituie o reducere a contactelor exterioare și a afectelor, o stare de trăire permanentă, tulburări în timpul somnului și tulburări cognitive care afectează memoria și starea de concentrare, o stare legitimă de mânie, prost orientată spre victima însăși sau împotriva apropiaților ei – terapeuții pot mobiliza victima pentru a o incita la violență, cu precădere în cazul unei proceduri juridice – (Lopez, 2001, 40). Evoluția stresului posttraumatic este variabilă(după DSM -IV o stare de stres posttraumatic este acută dacă durata evoluției ei este cuprinsă între una și trei luni, iar ea devine cronică după depășirea acestei perioade. Declanșarea crizei este „amânată”dacă simptomele apar la cel puțin șase luni după ce evenimentul care a cauzat-o a avut loc). Unele sunt tranzitorii, altele apar după mai multe luni în care victima nu a fost îngrijită imediat după agresiune, se organizează într-o manieră cronică ducând la o nevroză traumatică, care devine perenă perturbând în mod grav sistemul anterior de apărare al victimei. Unii autori (ibidem, 40) definesc tulburările cronice ale incestului prin repetarea stresului la care victimele au fost supuse, în timp ce noțiunea de SSPT complex a fost reluată în discuție în DSM IV-TR.
Există cercetări care au examinat relația dintre expunerea la violență și gândurile suicidare, depresie și stresul posttraumatic (Gavrilovici, 2004, 51). Cercetătorii au arătat că simptomatologia stresului posttraumatic este o variabilă care mediază relația dintre expunerea la violență și cele două variabile ale sănătății mentale (depresie și gânduri suicidare). Autorii au folosit un eșantion de 94 de copii în clasele VI – VIII la o școală din mediu urban. Majoritatea adolescenților (93%) au recunoscut ca fiind expuși cel puțin unui act violent în ultimul an, cu o medie de cinci evenimente traumatizante pe an la ambele sexe. 92,5% din totalul eșantionului au fost hispanici sau afro-americani și n-au arătat diferențe semnificative în ceea ce privește numărul evenimentelor violente raportate.
Disociația
Este considerată ca fiind „o ruptură în funcțiile de regulă integrate ale conștiinței, memoriei, identității sau perceperii ambianței”(American Psychiatric Association, 1994, 439).
DSM-IV insistă asupra rolului unei tulburări disociative în cadrul traumatismelor. În momentul impactului traumatic, aceasta permite copilului să se sustragă fricii rezultată din confruntarea cu moartea. Clinic, disocierea post-traumatică se manifestă printr-o inhibiție anxioasă, prin amnezia faptelor, negare, tulburări disociative de identitate, amnezia disociativă și escapada disociativă( Lopez, 2001, 40).
A. Tulburarea de depersonalizare desemnează un sentiment de deposedare de integritatea fizică sau psihică a copilului, sau unul de derealizare (sentiment de înstrăinare, de irealitate a lumii, fără ca percepția să fie alterată). Depersonalizarea creează impresia de detașare, transformând copilul într-un fel automat sau într-un telespectator.
B. Amnezia disociativă este o amnezie psihogenă care afectează mai mult sau mai puțin complet trăirea traumatică; ea ar putea fi tratată prin anumite terapii bazate pe hipnoză.
C. Escapada disociativă este un diagnostic care se aplică adolescenților care își părăsesc subit domiciliul sau liceul într-o stare de amnezie care le afectează identitatea și trecutul.
D. Tulburările disociative de identitate – înainte se folosea termenul de personalități multiple – (ibidem, 42) constituie forma majoră a sindromului de disociere post traumatică descris de DSM IV. Se pare că în SUA și în Țările de Jos milioane de victime prezentau personalități multiple, aceste tulburări fiind consecința violențelor sexuale suferite în copilărie.
Simptome ale disociației, furiei, stresului posttraumatic și depresiei, au fost găsite de Singer et al (1999, 878-884) în studiul efectuat pe 3735 copii școlari care au raportat un nivel crescut al expunerii la violență.
Se pare că depresia, anxietatea, stresul posttraumatic și disociația tind să fie pozitiv asociate cu copiii și adolescenții expuși violenței.
I.3.2. Comportament agresiv și antisocial
Studiile privind comportamentul agresiv și antisocial sugerează o relație între expunerea la violență și acesta. O cercetare efectuată pe un eșantion de mai mult de 2000 de adolescenți din clasele VI – VII a zece școli urbane a demonstrat că frecvența faptului de a fi martor al împușcăturilor prezice apariția comportamentului violent sau antisocial. Pe de altă parte, alți cercetători n-au descoperit nici o legătură între expunerea la violență în comunitate și comportamentul agresiv.
Singer et al (ibidem, 880) au descoperit că expunerea la violență inter-relaționează. Câțiva dintre copiii expuși la violență sunt violenți împotriva altora.
De asemenea, cercetătorii au descoperit că, împreună, expunerea la violență și simptomele psihologice ale traumei acoperă peste 50% din varianța comportamentului violent, atât la femei cât și la bărbați.
I.4. Ansamblu conceptual
Spre deosebire de studiul profesorului Gavrilovici, în care s-a uzat de cinci teorii explicative ale comportamentelor violente (Teoria Învățării Sociale, Teoria Neajutorării Învățate, Teoria Traumei, Teoria Socială a Procesării Informațiilor și Teoria Ecologică a Dezvoltării), în cercetarea de față au relevanță două teorii: Teoria Traumei și Teoria Socială a Procesării Informațiilor.
I.4.1. Teoria Traumei
Teoria Traumei afirmă, pur și simplu, că efectele victimizării corelează cu gradul acesteia. Abuzul este mai mare dacă violența este atât fizică cât și psihologică, dacă frecvența întâmplării și durata acesteia este mare (Păunescu, 2000, 10).
Teoria susține că efectele abuzului vor fi cu atât mai grave cu cât acesta este mai traumatic. Abuzul este cu atât mai traumatic cu cât: implică forța și violența(fizică, psihică); are o frecvență mai mare; are o durată mai mare. Factori traumatizanți sunt:
Trădarea (copilul se simte trădat, înșelat, cu atât mai mult cu cât autorii abuzului îi sunt, teoretic, persoane apropiate).
Stigmatizarea (copilul nu-i culpabilizează numai pe autorii abuzului, ci și pe el însuși; se simte frânt, inutil, vinovat, rău).
Reificarea (copilul se autopercepe ca un obiect, nu ca o persoană; el își pierde demnitatea și respectul de sine).
Neputința (copilul se simte părăsit, înconjurat de ostilitate, neajutorat).
Ne putem foarte ușor imagina ce tip de personalitate poate dezvolta comportamentul de tip abuziv. Transformând frustrările în agresivitate, copiii abuzați devin, la rândul lor, părinți abuzivi, perpetuând astfel ciclul abuzului.
Această teorie postulează: cei care au o experiență deosebită privind evenimentele traumatice dezvoltă mai multe simptome posttraumatice, simptomatologia continuând o perioadă însemnată.
Istoric vorbind, teoria este fondată pe studiile de traumă în urma războiului, explicând deosebit de bine o varietate de evenimente traumatice. Sindromul de Stres Posttraumatic este legat îndeaproape de Teoria Traumei.
I.4.2. Teoria Socială a Procesării Informațiilor
O importanță deosebită în orientarea atenției asupra factorilor cognitivi în terapia comportamentală (Dafinoiu, 2001, 85) au avut cercetările lui A. Bandura asupra învățării bazate pe observație. Abordarea socio-cognitivă fundamentată de Bandura are la bază ideea conform căreia comportamentul este determinat de trei sisteme independente care interacționează între ele: evenimentele- stimul externe, întărirea externă și procesele cognitive mediatoare. Conform acestui demers, un individ învață să realizeze un comportament anume observându-l pe altul; comportamentul este învățat mai bine dacă observatorul realizează ulterior comportamentul respectiv, dar aceasta nu este o condiție necesară.
Orice schimbare comportamentală voluntară este mediată de percepțiile subiectului în legătură cu capacitatea sa de a realiza comportamentul în chestiune. Credințele subiectului privitoare la capacitatea sa de a realiza un anume comportament au fost conceptualizate de Bandura sub denumirea de auto-eficiență, element central al modelului referitor la autoreglare și autocontrol dezvoltat de acesta. Autorul consideră că autocontrolul implică trei stadii importante: auto-observarea, auto-evaluarea (prin raportarea la anumite standarde), și auto-întărirea. Modelul socio-cognitiv a stimulat multe cercetări în domeniul învățării și schimbării comportamentului în care constructele cognitive, inclusiv atribuirea și auto-instrucția, au fost abordate explicit.
Comparând Teoria Socială a Procesării Informațiilor cu Teoria învățării sociale, Specht și Craig (1982, apud Gavrilovici, 2004) consideră că teoreticianul în formare tinde să aibă o viziune mecanică a individului care răspunde mediului și asupra căruia mediul acționează. În contrast, teoreticienii cognitiviști văd oamenii ca suficient de competenți nu doar să primească informația, ci s-o și proceseze. Mai mult, aceștia din urmă văd fiecare persoană ca fiind motivată profund în luarea deciziilor și rezolvarea problemelor. Oamenii sunt curioși, ei descoperă și creează relații. Ei nu răspund doar la stimuli, ci creează structuri și înțelesuri. În contrast cu Teoria Învățării Sociale, Teoria Procesării Informațiilor are un domeniu mai restrâns.
Teoria Procesării Informațiilor este o teorie cognitivă a învățării, numită și Teoria Atributelor (Dodge, 1986, ibidem). Comportamentul social al copiilor este o funcție a unor pași secvențiali. Există cinci operații cognitive secvențiale necesare pentru a arăta performanța în rezolvarea problemei sociale. Copiii agresivi tind să interpreteze fals acțiunile ambigue, atribuindu-le intenții ostile (bias-ul atribuțional ostil). Ei interpretează și iau decizii cu privire la stimulii sociali, în așa fel încât măresc posibilitatea antrenării în acte agresive.
Teoria în discuție nu este una unitară, ci, mai curând o structură generală la care baza constă în examinarea proceselor responsabile de un anumit tip de comportament (Gavrilovici, 2004, 61). Caracteristica generală a teoriei este aceea că o serie de procese detaliate sunt postulate spre justificarea unui anumit comportament.
Există un număr de concepte de bază dezvoltate sub semnul Teoriei Atribuționale. Expectanțele învățate (atribuțiile) sunt un set de interpretări deja folosite, programate în mintea noastră să dea prioritate experienței. Competența socială este definită ca fiind un set de abilități ce permit funcționarea socială a individului. Rezolvarea socială a problemelor este o situație specifică evenimentelor sau contextului. Agresivitatea reactivă (ostilă) este văzută ca furie, răspuns defensiv la frustrare sau provocare. Agresivitatea proactivă este definită ca fiind un comportament deliberat, controlat de forțe externe în obținerea scopului. Codificarea înseamnă căutarea, selecția, asistarea și înmagazinarea informației relevante. Interpretarea înseamnă integrarea indicațiilor codificate anterior în memoria experiențelor trecute, precum și adăugarea sensului unor indicații asistate. Căutarea de răspuns este văzută ca o gândire divergentă care generează potențiale răspunsuri comportamentale la problema socială. Decizia răspuns înseamnă a lua în considerare posibilele consecințe ale răspunsurilor generate și a alege un răspuns potrivit în acord cu situația. Decretarea presupune punerea în act a răspunsului ales. În sfârșit, evaluarea presupune evidențierea consecințelor răspunsului ales. Deci, succesiunea pașilor informației (de la codificare până la evaluare) este considerată ca fiind mult influențată de expectanțele învățate, iar rezultatul depinde de competențele sociale reale.
Există însă și limite. Abordarea cognitivă este prea limitată, luând în considerare doar cele cinci procese cognitive secvențiale relaționate între ele. Totuși, studiile făcute pe Teoria Procesării Informațiilor au discriminat și dovedit puternice relații cauzale între concepte. Teoria implică și un echilibru între întinderea evaluării și adâncime. Prin întinderea evaluării unii autori înțeleg acoperirea multiplelor aspecte ale procesării informațiilor în diferite situații, în timp ce prin adâncime înțeleg validitatea fiecărei variabile ce derivă de aici. Altfel spus, neavându-le pe amândouă, puterea teoriei s-ar diminua considerabil.
Într-adevăr, suportul oferit de teorie sugerează o asociere între bazele procesării informației sociale și competențele comportamentale, dar puterea relației este relativ modestă și interacționează atât cu cerințele situaționale cât și cu nivelul de dezvoltare al copilului și cu contextul subcultural.
Capitolul al II-lea. Context. Expunerea la violență a copiilor în România
Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Dreptul lui la o viață particulară, la intimitate și la o dezvoltare normală trebuie apărat. Trebuie creată și asigurată o lume în care dreptul copilului la protecție și libertate să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu-i pună în pericol nici existența, nici dezvoltarea .
Studiile efectuate în perioada 1990-2000 în România arată că situația calității vieții copiilor s-a înrăutățit, astfel:
mortalitatea infantilă se menține cea mai ridicată din Europa(greutatea medie la naștere a scăzut, dezvoltarea fizică deficitară a copiilor căpătând o prevalență mai mare);
bolile care reflectă o proastă alimentație sau îngrijire sunt din ce în ce mai frecvente (anemia, spre exemplu), în acest fel crescând rata morbidității;
abandonul și instituționalizarea copiilor se mențin la cote foarte înalte;
absenteismul și abandonul școlar au crescut deosebit de mult.
Toate acestea evidențiază neglijarea copilului în societatea românească, manifestată atât
la nivel familial, cât și societal și organizațional.
Principalele trăsături specifice contextului de abuz și naglijare a copilului în România sunt:
mentalitate educativă punitivă, lipsită de empatie pentru copil, pentru nevoile și aspirațiile lui: „copilul trebuie obișnuit cu greutățile vieții”; „trebuie să fii sever cu copilul”; „bătaia este ruptă din rai”; „copilul trbiue să asculte”, etc;
existența tabu-urilor, falsa pudoare care explică indiferența, non-intervenția comunității în cazuri notorii de abuz;
consecințele politicii demografice represive a regimului Ceaușescu, care a generat atât un număr mare de copii nedoriți, cât și un număr mare de părinți incapabili să facă față responsabilităților parentale și a consolidat fenomenul de instituționalizare a copilului, ca patern predilect de răspuns la situații de criză în această privință;
costurile sociale ale tranziției, care se traduc prin dificultăți economice pentru familii: sărăcie, șomaj, criza de locuințe, inflație;
tranziția se traduce nu numai în dificultăți economice, ci și în fenomene patologice asociate stresului social pe care-l generează: scăderea controlului social, creșterea anomiei, a criminalității și a violenței (în familie, în școli, în spațiul public);
inexistența unui sistem eficient de protecție a copilului- serviciile educaționale, medicale, sociale, juridice acționează limitat și dispun de resurse reduse (materiale, financiare, umane, organizatorice), la acestea adăugându-se și mentalitățile inadecvate ale specialiștilor în domeniu;
asistența socială pentru familie și copil se reduce la forme pasive, care nu fac decât să redistribuie sărăcia. Beneficiarii nu sunt încurajați sau sprijiniți să aibă o atitudine responsabilă, să devină caspabili să se autoîntrețină, să găsească soluții pentru problemele lor, în loc să aștepte o sumă de bani (din ce în ce mai mică) din partea statului;
lipsa legislației necesare. Problematica abuzului este slab, vag și incomplet menționată în legislația internă.
Violența din programele de televiziune reprezintă, pentru mulți cercetători, o importantă temă de discuție. Comisia pentru Cultură a Camerei Deputaților din Parlamentul României a cerut Comisiei Naționale a Audiovizualului să sancționeze posturile de televiziune care emit programe cu scene de o violență „gratuită și excesivă”, Comitetul pentru Cultură considerând că asemenea scene au influență nefastă asupra telespectatorilor, în special asupra tinerilor-care pot avea consecințe deosebit de grave.(În România 54% din populație recepționează televiziunea națională și alte canale TV transmise aerian, 33% folosesc sistemul de televiziune prin cablu, în vreme ce numai 13% din populație nu dețin receptoare TV).
Într-un moment în care problemele sociale cresc datorită sărăciei și datorită insecurității zilei de mâine, violența devine astfel, pentru mulți, un mijloc comun de exprimare a emoțiilor.
II.1. Convenția cu privire la Drepturile Copilului
Recunoscând faptul că în toate țările lumii sunt copii care trăiesc în condiții deosebit de dificile, care din cauza lipsei de maturitate fizică și intelectuală au nevoie de protecție specială și de îngrijiri speciale, în principal de o protecție juridică potrivită înainte și după naștere, a luat ființă Declarația cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959 (Roth, 1999, 14).
Din sumarul neoficial al prevederilor principale vom constata că se reamintesc principiile de bază ale O.N.U. și prevederile principale ale anumitor tratate și proclamații relevante pentru drepturile omului. De asemenea se reafirmă importanța respectului pentru valorile culturale ale comunității copilului și rolul vital al cooperării internaționale în realizarea drepturilor copilului.
Sumarul neoficial al prevederilor principale din Convenția cu privire la Drepturile Copilului:
Art.1 Se definește copilul ca fiind orice persoană sub 18 ani.
Art.2 Nediscriminarea copiilor (drepturile să fie aplicate tuturor copiilor, fără excepție, iar statul să protejeze copilul de orice formă de discriminare).
Art.3 Interesele superioare ale copilului (toate acțiunile privind copilul trebuie să aibă-n vedere interesele superioare ale lui).
Art.4 Punerea în practică a drepturilor sale.
Art.5 Îndrumarea părinților și dezvoltarea capacității copilului.
Art.6 Supraviețuirea și dezvoltarea (dreptul inerent la viață și dezvoltare).
Art.7 Dreptul copilului la nume și cetățenie.
Art.8 Păstrarea demnității copilului (obligație a statului de a restabili aspecte de bază ale identității copilului – nume, cetățenie, legături familiale).
Art.9 Separarea de părinți – (dreptul copilului de a trăi cu părinții lui, excepția cazului când acest fapt este declarat incompatibil cu interesele lui superioare).
Art.10 Opinia copilului (dreptul copilului de a-și exprima și de a i se lua în considerare opinia în orice chestiune sau procedură care îl afectează).
Art.13 – 14 Libertatea de expresie, de conștiință, de gândire și religie.
Art.17 Dreptul accesului la o informare corespunzătoare.
Art.18 Responsabilitatea părinților (principiul potrivit căruia părintele are o responsabilitate primară, comună de a-și crește copiii).
Art.19 Protecția copiilor de abuzuri și neglijare.
Art.20 Protecția copiilor fără familie – (obligația statului de a oferi protecție specială copiilor lipsiți de mediul familial și de a asigura posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din partea altei familii sau în cadrul unei instituții).
Art.21 Adopția – (se va face numai în interesul superior al copilului, cu toate garanțiile necesare unui copil și cu acordul autorităților competente).
Art.24 Dreptul copiilor la sănătate deplină.
Art.25 Dreptul la revendicarea periodică a plasamentului.
Art.26 Dreptul copiilor de a beneficia de securitate socială.
Art.27 Dreptul copiilor la timp liber, recreere, activități culturale.
Convenția cu privire la Drepturile Copilului exprimă, mai mult decât oricare alt document, întregul spectru al drepturilor omului- civile, politice, economice, sociale, culturale- și prevede o dezvoltare completă a potențialului copilului, trăind într-o atmosferă de libertate, demnitate, justiție.
II.2. Expunerea la violență a copiilor în România post-comunistă
La scurt timp după căderea comunismului, în decembrie 1989, România s-a confruntat cu o creștere dramatică a unor probleme necunoscute anterior.
Deși rata violenței extreme în România este scăzută, trebuie să înțelegem mai bine acest concept. În anii de după căderea comunismului, numărul sinuciderilor și crimelor s-au dublat pentru grupele de vârstă 15–19 ani, iar condamnarea minorilor a crescut semnificativ. Din numărul total al sentințelor minorii reprezintă un procentaj crescător de la 6,2% în 1991 la 9,6 % în 1995. Numărul total al condamnărilor în România în 1995 a fost 101.705. Dacă se adaugă sentințele tinerilor între 18 – 20 ani și cele comise de tineri sub 18 ani, rezultatul este mai mult de 20% din totalul de condamnări din anul 1995 (Guvernul României, 1996, apud Gavrilovici, 2004).
Unicul studiu pe copii cu risc în comunitate (Rotariu, 1996, 11-22), care vizează expunerea la violență, surprinde copiii în școli publice, părinții și profesorii lor. Studiul uzează de un eșantion reprezentativ stratificat de 488 copii din orașul Cluj-Napoca, România, cu vârste cuprinse între 7 și 17 ani. Bazat pe auto-rapoarte, violul și tentativa de viol sau alte forme de abuz ce durează pe toată perioada vieții au fost raportate în 46% din cazuri. Agresivitatea verbală în familie a fost raportată în 14.2% din cazuri, pedeapsa fizică în 28.4%, iar pedeapsa fizică severă în 22,6% dintre copiii care au răspuns la chestionar. Din totalul eșantionului studiat 11.1% s-a dovedit a fi neglijare. Băieții par a fi mai frecvent expuși agresiunii verbale, în timp ce fetele sunt mai des neglijate.
Organizația „Salvați Copiii” din România a realizat o cercetare (Păunescu, 2000, 17) în trei mari orașe: București, Iași și Timișoara, pe o populație clinică de copii cuprinși între 11 și 13 ani. Studiul folosește metoda auto-rapoartelor, interviuri cu copii, observație și focus-grup cu profesioniști. Populația clinică a fost alcătuită din copii și familiile lor care au uzat de serviciile O.N.G pentru copilul abuzat și neglijat. Studiul are 56 de întrebări, unele fiind cu tentă specifică evenimentelor recente („Care au fost rezultatele tale școlare în ultimul an?”) si se referă la experiența din copilărie, iar altele au fost fraze generale fără o referire specifică la ultimul an sau la toată durata vieții. Rezultatele au fost comparate cu un eșantion similar din populația generală (N = 223). Frecvența copiilor la școală a fost monitorizată de aproape o treime dintre părinți, în timp ce altă treime nu și-au controlat niciodată copiii în timpul orelor la școală. În localitățile rurale există mai mulți părinți care își supraveghează copiii și le urmăresc performanțele școlare, în comparație cu părinții copiilor din localitățile urbane. În timp ce 9% dintre părinții din localități urbane nu interacționează niciodată cu profesorii sau învățătorii, toți părinții din localitățile rurale interacționează cel puțin o dată. Dintre toți copiii, 12% reclamă că părinții lor nu interacționează niciodată cu școala.
Același studiu arată că 3% dintre copii au raportat că sunt bătuți frecvent, iar 72% au raportat că sunt bătuți câteodată. 5% dintre aceștia au recunoscut că cel puțin odată au trebuit să fie îngrijiți de medici și asistenți după ce au fost bătuți de părinți acasă. Marea majoritate a copiilor sunt sever bătuți de tatăl vitreg (14% au nevoie de îngrijire medicală după aceea), comparativ cu copiii bătuți de tatăl biologic.
Dintre copiii cu acces la serviciile de consiliere ale organizației „Salvați Copiii” România, în 1999, 10% au raportat că n-au fost niciodată abuzați emoțional în familie, 70% au raportat abuz emoțional și 20% au raportat abuz emoțional frecvent.Violența fizică la școală este raportată de 31% dintre copii astfel: 2% sunt bătuți des după ce greșesc la școală, iar 29% sunt bătuți câteodată.
Privind abuzul emoțional, 14% raportează că sunt abuzați emoțional de profesor „foarte des”, peste jumătate „câteodată”, 32% „niciodată”.
Expunerea la violență în vecinătate nu este semnificativă pentru 22% dintre cei care învață, se arată în studiul „Salvați Copiii” din România. Aproape 80% dintre copii admit că sunt fizic și/sau emoțional abuzați în vecinătate; jumătate dintre aceștia identifică agresorul ca fiind o rudă sau un egal. În clasă, acasă și la școală o treime dintre copii sunt bătuți cel puțin „câteodată”. Populația generală reprezentativă pentru studiul din orașul Cluj sugerează o rată de aproape 5% abuz sexual pe toată durata vieții la adolescenții mai mari de 17 ani.
PARTEA APLICATIVĂ
Capitolul al III-lea. Expunerea la violență. Rezultatele unui studiu de teren
III.1. Obiectivele studiului
În societatea contemporană, violența reprezintă un fenomen cotidian. Zilnic, emisiunile de știri prezintă diferite cazuri de manifestare a violenței (bătăi, vătămări corporale soldate cu moartea victimei, abuzuri sexuale etc.) în diferite medii – familie, comunitate (conflicte între vecini sau grupuri entice), școală. Fenomenul este cu atât mai ingrijorător cu cât unele dintre măsurile de reducere sau de prevenire a lui nu au condus către o ameliorare semnificativă, iar mass-media (reviste de consum, presa scrisă sau TV, Internetul, jocurile în rețea) reprezintă o sursă de proliferare a modelelor de conduită agresivă mergând până la violență extremă.
Specialiștii în psihologie, sociologie, asistență socială, politici sociale, etc. au identificat și dezvoltat numeroase modele și teorii care explică determinările violenței, dinamica acesteia ca și consecințele asupra victimelor (indivizi, grupuri sau chiar comunități întregi). Un concept care a generat în ultima decadă o preocupare semnificativă din partea specialiștilor îl reprezintă expunerea la violență (pe termen scurt sau pe termen lung), ale cărei consecințe în planul funcționării psihice, sociale și profesionale a individului sunt cunoscute. De asemenea, s-au identificat și numeroase măsuri de prevenire sau combatere atât a expunerii la violență, cât și a manifestărilor violente, solicitând o conlucrare pe mai multe paliere și la mai multe nivele între agenți precum: familie, școală, serviciile de asistență psihologică și socială comunitară (publice sau private), instituțiile guvernamentale, etc.
În ultima decadă, expunerea la violență a atras atenția cercetătorilor, eforturile acestora concentrându-se pe identificarea populațiilor vulnerabile (copii instituționalizați, bătrâni, femei, persoane cu anumite disabilități, persoane care trăiesc în periferiile marilor orașe etc.) a rolului jucat de anumiți indicatori socio-demografici (sex, vârstă, situație familială, mediu de rezidență – rural, semiurban, urban, nivel de instrucție, etc) în creșterea șanselor de expunere la violență, a tipurilor de violență la care pot fi expuse diferite categorii populaționale etc.
În țara noastră, există un singur studiu național cu privire la incidența expunerii la violență a copiilor și adolescenților instituționalizați (Stativa, 2000). Eșantionul national a cuprins 1703 copii (elevi în clasele I-XII), provenind din instituții rezidențiale. Rezultatele sunt alarmante: peste 48.8% dintre copiii incluși în anchetă au raportat pedepsirea prin bătaie (de către educatori sau supraveghetori de noapte) ca o practică curentă în instituțiile rezidențiale. De asemenea, 36.1% dintre copii au raportat cunoștințe despre abuzuri sexuale în instituțiile din care proveneau. Nu mai insistăm aici asupra altor date, dar observăm că fenomenul expunerii la violență în instituțiile rezidențiale din România (adică tocmai acolo unde copiii și adolescenții ar trebui protejați) există, iar incidența cazurilor de expunere la diferite tipuri de violență nu este neglijabilă. Desigur, trebuie să luăm în calcul faptul că datele au provenit din auto-raportările copiilor care pot fi distorsionate din variate motive.
Mai cităm studiile întreprinse asupra copiilor din județul Cluj, cu risc crescut de expunere la violență în comunitate (Rotariu, 1996), asupra copiilor care au accesat serviciile organizației Salvați Copiii pentru probleme de abuz sau neglijare (Păunescu, 2000), precum și studiul întreprins de Gavrilovici (2004) asupra a 448 copii și adolescenți din șase instituții rezidențiale din județul Iași, ale cărui rezultate au confirmat robustețea modelului lui Singer și colaboratorii (1995) cu privire la relația dintre diverse variabile demografice, expunerea la violență și dezvoltarea unor simptome traumatice (modelul corelatelor psihologice ale expunerii la violență).
Ultima lucrare a constituit un punct de plecare pentru această anchetă, prin care ne-am propus studierea incidenței expunerii la diferite tipuri de violență (identificate în literatura de specialitate după criteriul severității) în rândul copiilor neinstituționalizați (școli de masă) din mediul rural, precum și relațiile dintre aceasta și comportamentele violente manifestate în decursul ultimului an, respectiv frecvența simptomelor traumatice măsurate cu ajutorul instrumentului propus și dezvoltat de Brière (1996), Singer și colab. (1998), instrument preluat și experimentat pe o populație clinică.
Datele acestei anchete au fost obținute utilizându-se Life Experiences Survey – propus și utilizat de Singer și colab. (1995, 1999) într-un studiu realizat pe un număr de peste 6000 de elevi americani în ciclurile elementar, gimnazial și liceal. Instrumentul utilizat de noi (Chestionarul Experiențelor de Viață) reprezintă o adaptare, conform scopurilor avute, a variantei experimentate și utilizate de Gavrilovici (2004), în cadrul anchetei realizată pe copiii din centrele rezidențiale ieșene. Prezentarea sa detaliată va fi făcută mai jos. Problemele legate de traducerea, adaptarea lingvistică la contextul socio-cultural românesc și experimentarea variantei utilizată de noi (cu unele modificări) pot fi consultate în lucrarea Exposure to violence and its psychological correlates in institutionalized children and adolescent 8 to 17 years of age in Iasi County, Romania.
Spre deosebire de demersul autorului citat mai sus, ancheta noastră nu și-a propus investigarea modelului lui Singer pe eșantionul investigat (pentru un astfel de demers fiind necesar, în primul rând, un număr mult mai mare de subiecți), scopul nostru fiind explorarea relațiilor posibile între incidența expunerii la diferite tipuri de violență (luând în considerare criteriul temporalității) a copiilor din scolile de masă rurale și frecvența cu care aceștia au experimentat o serie de simptome traumatice specifice (de exemplu, depresie, anxietate, disociație) – așa cum au fost acestea operaționalizate prin scalele TSSC-ului (Singer și colab., 1995, 1999). Din acest considerent, ancheta noastră reprezintă mai mult un studiu pilot, cu scop de orientare în domeniul de cercetare avut în vedere și de formulare a unor ipoteze mai elaborate.
Pentru a rezuma, obiectivele urmărite în cadrul anchetei prezentate în acest capitol au fost:
studierea incidenței expunerii la violență (în ultimul an, în trecut, respectiv de-a lungul vieții) a copiilor din mediul rural, provenind din familii și care învață în școli publice.
studierea frecvenței unor comportamente violente (de exemplu, amenințări, pălmuiri, lovituri sau îmbrânceli, bătăi și atac cu un cuțit) manifestate de acești copii în decursul ultimului an.
studierea relațiilor (analiza bivariată) între frecvența expunerii la violență (recentă, în trecut și de-a lungul vieții) a copiilor investigați și frecvența simptomelor traumatice legate de depresie, anxietate, stres posttraumatic și disociație experimentate de aceștia (simptome prezentate în literatura de specialitate printre efectele psihologice ale expunerii la violență).
III.2. Variabilele și ipotezele
Variabilele măsurate au fost:
a) datele demografice (primele opt întrebări din Chestionarul Experiențelor de Viață), referitoare la vârstă, clasa școlară, sex, etnie, părinți cu care locuiesc acasă, numărul de persoane cu care locuiește în aceeași casă, numărul de frați și surori, respectiv numărul de persoane cu care doarme în aceeași cameră. Precizăm că, dintre aceste date socio-demografice, doar sexul a fost luat în calcul în analizele întreprinse. Am considerat oportună păstrarea celorlalte date în cadrul chestionarului pentru investigarea unor posibile relații, rezultatele nefiind însă prezentate în acest capitol.
b) frecvența expunerii (în calitate de victimă/martor) în ultimul an (26 de întrebări) la șase tipuri de violență (amenințări, pălmuiri, lovituri, îmbrănceli, bătaie, atac cu un cuțit, atac cu armă de foc, împușcături, respectiv abuz sexual – atingeri în locuri intime), diferențiate de literatura de specialitate după gradul severității.
c) frecvența expunerii la violență în trecut (măsurată prin 12 întrebări referitoare la cele șase tipuri de violență experimentate atât în calitate de victimă, cât și de martor).
d) comportamentul violent (diferențiat în cinci tipuri) manifestat în ultimul an de către copii (cinci întrebări).
e) frecvența manifestării unor simptome traumatice specifice, legate de patru categorii clinice: depresie, anxietate, stres posttraumatic, disociație.
Precizăm încă odată că scopul acestei anchete a fost unul descriptiv și corelațional, fără a pune în relație de cauzalitate variabilele socio-demografice și cele legate de expunerea la violență pe de o parte cu simptomele traumatice, pe de alta.
Pentru a ne orienta în demers, am pornit de la următoarele trei întrebări:
1. În ce măsură copiii din școala de masă din mediul rural investigați au experimentat, pe de o parte, în ultimul an (recent) și, pe de altă parte, în trecut, un tip sau altul de violență, ținând cont de două ipostaze pe care aceștia le pot traversa: victimă și/sau martor? Răspunsul la această întrebare a fost furnizat de studiul frecvențelor la cea de-a doua, respectiv a treia parte a Chestionarului Experiențelor de Viață (Amenințări, Pălmuiri/Lovituri/Îmbrânceli). ).
2. Care este frecvența tipurilor de comportament violent manifestate de copiii investigați în ultimul an? Pentru a răspunde la această întrebare, am calculat frecvențele de răspuns la scala Propriul Comportament Violent din CEV..
3. Care este relația între expunerea la violență (recentă, în trecut, respectiv, cumulat, de-a lungul vieții) și cea a simptomelor de depresie, anxietate, stres posttraumatic sau disociație, raportată de copiii investigați?
Ipotezele de cercetare, pentru investigarea relației între expunerea la violență și simptomele traumatice, au fost:
a) Frecvența expunerii la violență (recentă, în trecut sau de-a lungul vieții) se va asocia pozitiv cu frecvența simptomelor de depresie raportată de copii, cu alte cuvinte, frecvențe ridicate ale expunerii la violență se vor asocia pozitiv cu frecvențe ridicate ale simptomelor depresiei, și reciproca.
b) Frecvența expunerii la violență se va asocia pozitiv cu cea a simptomelor de anxietate, măsurată cu scala corespunzătoare din TSCC-A.
c) Frecvența expunerii la violență va asocia pozitiv cu frecvența simptomelor de stres posttraumatic raportate de copii investigați.
d) Frecvența expunerii la violență se va asocia, de asemenea, pozitiv cu cea a simptomelor de disociație.
III.3. Metodologie
III.3.1. Populația investigată
În această anchetă am folosit Chestionarul Experiențelor de Viață. Chestionarul a fost completat doar de elevii pentru care părinții au semnat consimțământul de participare la studiu. În medie, copiii au completat chestionarele în 45 de minute. Chestionarul a fost citit cu voce tare elevilor din clasele a II-a până la a V-a de către un operator, diriginte sau învățător, apoi ei au marcat răspunsurile, individual, pe formulare. A fost administrat personal elevilor din clasele a VI-a până la a VIII-a.
Operatorii au citit copiilor și adolescenților un enunț care descrie scopul studiului (Instrucțiuni pentru elevi), spunându-li-se că participarea lor este complet voluntară și anonimă. De asemenea, li s-a cerut să nu-și scrie numele sau orice altă informație care ar putea conduce la identificarea lor, asemenea date fiind șterse din chestionare.
III.3.2. Chestionarul Experiențelor de Viață. Conținut și structură
Chestionarul este conceput pentru a măsura expunerea la violență a copiilor și impactul psihologic al acesteia. Acest instrument este o adaptare a celui folosit în cercetările asupra copiilor și adolescenților instituționalizați de către Gavrilovici (2004).
Față de instrumentul original, cel utilizat aici (vezi ANEXA 1) este structurat în cinci părți: date demografice, expunerea recentă la violență, expunerea în trecut la violență, comportament violent recent, respectiv simptome traumatice (TSSC-A). Din chestionar au fost excluse secțiunele Monitorizare parentală și Vizionare TV care nu ne-au interesat în această anchetă.
Expunerea recentă la violență
Expunerea recentă la violență a fost măsurată prin întrebări vizând faptul de a fi victimă (a suferi direct) sau doar martor la o serie de acte violente în trei medii diferite: familie, școală, respectiv comunitate (în cartier, în oraș sau în sat). Elevilor li s-a precizat să nu includă evenimente pe care le-au văzut sau auzit din alte surse, cum ar fi, de exemplu, televiziunea.
Cele 26 de întrebări din această secțiune sunt adaptate după Scala expunerii la violență recentă (24 de itemi) (Singer și colab., 1995; apud Gavrilovici, 2004), care examinează șase tipuri de violență: amenințări, pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, bătăi, atac cu un cuțit, arme de foc/ împușcături și abuz sexual (atingeri în locuri intime) în situația de victimă sau de a fi martor. Pentru primele trei tipuri de violență (amenințări, pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, bătăi), întrebările au fost separate în funcție de mediu: acasă, la școală sau în comunitate. Copiii puteau răspunde la întrebări pe o scală Likert în patru puncte: de la 0 – niciodată, la 3 – aproape în fiecare zi.
Expunerea în trecut la violență
Expunerea în trecut la violență a fost măsurată prin folosirea unei variante modificate (cu 12 itemi) a Scalei pentru expunerea la violența mai veche de un an (10 itemi, Singer și colab., 1995). Copiilor li s-a cerut să indice acte specifice de violență pe care le-au trăit sau la care au fost doar martori pe parcursul vieții lor, fără a include ce li s-a întâmplat în anul precedent. Au fost incluse aceleași tipuri de violență. Locurile în care s-a petrecut actul violent (acasă, la școală, în comunitate), au fost excluse la toate întrebările, la fel ca în instrumentul orginal. Autorii scalei originale au considerat capacitatea copiilor de a-și reaminti cu exactitate evenimente din propria experiență petrecute cu mai mult de un an în urmă ca fiind limitată, întrebările nu au mai fost disociate în funcție de mediul în care s-au petrecut actele de violență (familie, școală, comunitate). S-a utilizat tot o scală Likert în patru puncte: de la 0 – niciodată, la 3 – aproape în fiecare zi.
Propriul comportament violent (în ultimul an)
Comportamentele violente au fost măsurate întrebând elevii cât de des li s-a întâmplat în ultimul an să fie în una din următoarele situații: amenințări la adresa altor copii, pălmuiri/lovituri/îmbrânceli înainte ca cealaltă persoană să-i pălmuiască, lovească sau îmbrâncească (anticipatorii), pălmuiri/lovituri/îmbrânceli după ce au fost pălmuiți, loviți sau îmbrânciți (reactive), bătăi, atacuri cu un cuțit asupra altor persoane. Pentru autoevaluarea fiecărui tip de comportament violent descris mai sus, copiii au avut la dispoziție o scală Likert cu următoarele trepte: 0 – niciodată, 1 – câteodată, 2 – deseori și 3 – aproape în fiecare zi.
Simptome traumatice
Simptomele traumatice au fost măsurate utilizându-se Lista simptomelor traumatice pentru copii (Trauma Symptoms Checklist for Children – Brière, 1996; apud Gavrilovici, 2004). TSCC este o măsură a stresului posttraumatic și a simptomatologiei psihologice asociate. Chestionarul a fost conceput pentru a putea fi înțeles și completat de copii începând cu vârsta de opt ani. Lista conține 54 de itemi care vizează șase scale clinice: anxietate, depresie, stres posttraumatic, disociație, furie și preocupări sexuale. Copiii pot răspunde pe o scală Likert cu patru puncte: de la 0 – niciodată pînă la 3 – aproape tot timpul. Acestea evaluează frecvența de apariție a dispozițiilor emoționale, ideațiilor și conduitelor operaționalizate de fiecare scală în parte. În varianta utilizată de noi (după Gavrilovici, 2004), itemii referitori la scala preocupări sexuale au fost scoși, rămânând 44 de itemi repartizați pe cinci scale: depresie, anxietate, stres posttraumatic, disociație și furie. În adaptarea românească pe populație clinică, s-au prezentat următoarele valori ale coeficientului α-Cronbach (omogenitate): anxietate – 0.78, depresie – 0.77, stres posttraumatic – 0.79, disociație – 0.75 și furie – 0.79 (pentru ansamblul itemilor, valoarea coeficientului α-Cronbach fiind 0.93). În studiul nostru, valorile α-Cronbach sunt următoarele: anxietate – 0.70, depresie – 0.77, stres posttraumatic – 0.77, disociație – 0.76, furie – 0.76, ceea ce recomandă instrumentul utilizat (CEV) ca fiind fidel (α-Cronbach pentru ansamblul itemilor este 0.93).
III.3.3. Desfășurarea anchetei
Satul (cu o populație de aproximativ 2000 persoane) este asezat într-o zonă de deal, în apropierea orașului Fălticeni. Ocupația de bază a locuitorilor este agricultura. În ultimii cinci ani tot mai multe persoane tinere au plecat în străinătate, astfel că nivelul material a mai crescut.
La școala din sat, în prezent o construcție nouă din fonduri naționale, învață 163 de copii – la grădiniță două grupe-mixte (50 de copii), patru clase primare (60 de levi) și patru de gimnaziu (53 elevi). Cursurile sunt frecventate și de către șapte copii dintr-un cătun mai îndepărtat, care sunt transportați cu mașina școlii. Douăzeci de copii se deplasează zilnic cinci kilometri pentru a ajunge la școală. Cinci copii prezintă disabilități fizice și psihice.
Majoritatea cadrelor didactice sunt titulare și calificate. Opt din 14 cadre sunt localnici, fiind titulare și cu grade didactice. In general, există preocupărie pentru un proces de învățământ solid, pentru o educație multidimensională. In ultimii zece ani, s-au remarcat școlari foarte buni la învățătură. Astfel au absolvit sau continuă cursurile unor facultăți un număr de 14 tineri
Din interviul cu cadrele didactice a reieșit că școlarii sunt mai puțin disciplinați decât în alți ani. Uneori sunt constrânși prin bătaie, mai ales băieții, unii dintre ei fiind recalcitranți, fumează, fug de la ore, nu ascultă de părinți sau de persoanele care răspund de ei. Majoritatea copiilor provin din familii destrămate sau sunt crescuți de bunici.
Din interviul cu doamna învățătoare Elena T, reiese că, în general, părinții colaborează cu școala, sporadic ce e drept, participând mai ales la serbări. În ciuda tuturor dificultăților pe care le întâmpină, școlarii nu prezintă comportamente deviante, nesemnalându-se acțiuni infracționale semnificative. Unii, fiind foarte săraci, practică însă cerșitul în orașul Fălticeni, absentând foarte des.
Studiul s-a desfășurat în timpul programului obișnuit de școală. Alături de chestionar, tuturor copiilor li s-au dat creioane, cu mențiunea că pot să le păstreze, dacă doresc. În anchetă, au fost interpelați inițial 105 copii care au primit un Consimțământ de participare care trebuia completat de părinți. Dintre aceștia, doar 95 au fost incluși în analiza finală ( toți având consimțămintele completate de către părinți). Un copil a lipsit in ziua anchetei, un altul a uitat formularul acasă (deși a completat Chestionarul Experiențelor de Viață), un copil a refuzat să completeze chestionarul, deși avea consimțământul dat de către părinți. Patru părinți au refuzat să semneze consimțământul de participare al copiilor lor la anchetă.
III.4. Rezultate
Răspunsurile copiilor au fost codificate și prelucrate utilizându-se opțiunile programului SPSS for Windows. Pentru o claritate a prezentării rezultatelor, am organizat această secțiune în următoarele două subsecțiuni, din care prima cu mai multe puncte:
a) analiza univariată (de frecvențe) a expunerii la violență și a simptomelor traumatice, cu următoarele puncte: frecvența expunerii la violență în ultimul an (tabelul 4), frecvența expunerii la violență în decursul copilăriei (tabelul 5), expunerea la violență de-a lungul vieții (tabelul 6), frecvența tipurilor de comportament violent manifestate în ultimul an de către copiii investigați (tabelul 7), respectiv frecvențele alegerilor pe variante de răspuns la cei șapte itemi critici din TSCC-A (tabelul 8).
b) analiza bivariată (corelații) a relațiilor între expunerea la violență și simptomele traumatice (tabelul 9).
Repartiția pe sexe a elevilor investigați este următoarea: 48 băieți (50.5% din total) și 47 fete (49.5%). Această repartiție reflectă o distribuție aproximativ egală după variabila sex a copiilor din eșantionul utilizat în anchetă. Următoarele trei tabele prezintă datele statistice de bază ale distribuțiilor variabilelor vârstă, clasă școlară și număr de părinți cu care copiii incluși în anchetă locuiau.
Tabelul 1. Medii și abateri standard variabila vârstă (total eșantion și pe sexe)
În legătură cu variabila vârstă, se pot observa medii relativ apropiate pentru eșantionul total, respective pentru subeșantioanele de băieți și fete. Pe de altă parte, observăm că subeșantionul fetelor a fost cel mai omogen în ceea ce privește vârsta, față de cel al băieților, respectiv eșantionul total. În cazul tuturor celor trei eșantioane, aproximativ jumătate dintre copii au avut vârste situate sub 11 ani. Vârstele au variate între 8 și 16 ani pentru întreg eșantionul, respectiv pentru subeșantionul de băieți și între 8 și 15 ani pentru subeșantionul de fete.
Tabelul 2. Repartiția copiilor în funcție de clasa școlară (total eșantion și pe sexe)
În ceea ce privește repartiția după clasa școlară, 54.7% dintre copiii din întreg eșantionul investigat erau în clase gimnaziale, restul împărțindu-se între clasele a II-a până la a IV-a. În cazul băieților, aproximativ 23% erau în clasa a II-a, peste 31% situându-se la cealaltă extremă (clasele a VII-a și a VIII-a). La fete, aproximativ un sfert erau școlarizate în clasa a IV-a, urmate ca procentaje de clasele a VI-a și a VII-a.
Tabelul 3. Repartiția copiilor în funcție de părinții cu care locuiau la data anchetei (total eșantion și pe sexe)
Peste 89% din întregul eșantion (respectiv dintre băieți și fete) au indicat că locuiesc acasă cu ambii părinți. Doar 6.3% dintre băieți (3 cazuri), respectiv 4.3% dintre fete (2 cazuri) locuiau acasă doar cu mama. Procentele în cazul situației ,,nici unul dintre părinți” sunt inversate în funcție de sex, dar comparabile.
Pentru fete 89.4% au răspuns: „ mama și tata”; 6.4% „nici mama nici tata”; 0% „doar tata”; 4.3% „doar mama”.
Pentru băieți 87.5% au răspuns: „mama și tata”; 6.3% „doar mama”; 4.2% „nici mama nici tata”; 2.1% „doar tata”.
III.4.1. Analiza univariată (frecvențe) a expunerii la violență și a simptomelor traumatice
Analiza univariată ne-a permis calculul frecvențelor procentuale (atât pentru fiecare sex în parte, cât si pentru întreg eșantionul), relative la variantele de răspuns (scala Likert), ca si per total pentru expunerea recentă la violentă, expunerea în trecut și expunerea de-a lungul vieții a copiilor care au răspuns la anchetă. De asemenea, am calculat frecvențele (pe variante de răspuns si per total) pentru variabilele tipuri de comportament violent manifestat în ultimul an, respectiv itemi critici din TSCC-A. Vom trece în revistă rezultatele obținute:
Expunerea recentă la violență
Tabelul 4. Procentajele de copii care au experimentat recent (în ultimul an) un tip sau altul de violență,
atât în calitate de victimă cât și de martor (eșantion total și pe sexe)
* p < 0.05
Din tabelul 4 se observă diferențe semnificative între băieti si fete, atât pentru condiția victimă, cât și pentru cea de martor, mai ales pentru primele trei tipuri de violență (amenințări, pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, respectiv bătaie), pentru fiecare din cele trei medii (familie, școală, comunitate), astfel aproximativ 23% dintre băieti (N=48) față de numai 15% dintre fete (N=47) au raportat expunerea, cel puțin o dată, la amenințări în familie. Pentru situatia „amenințări în școală” procentele sunt mai ridicate, diferențele menținându-se tot în favoarea băieților.
Incidența cazurilor de expunere la violență în comunitate (în calitate de victimă) este comparabilă cu cea înregistrată pentru școală, un procent semnificativ mai mare de băieți raportând expunerea la amenințări în comunitate. În ceea ce privește expunerea în calitate de martor, atât pentru situația familială, cât și pentru situația școlară, băieții au înregistrat un procent mai mare de raportări. Expunerea la amenințări în comunitate nu a inregistrat diferențe semnificative în funcție de sex.
Raportându-ne la întregul eșantion, peste o treime dintre copiii care au răspuns la anchetă au indicat că au fost cel puțin o dată expuși în calitate de victimă amenințată în școală. Pe de altă parte, peste jumătate dintre copii au raportat faptul de a fi fost martori la amenințările adresate de către alte persoane în școală sau în comunitate.
Pentru expunerea la amenințări, pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, diferențele s-au păstrat tot în favoarea băieților, procente semnificative dintre aceștia raportând expunerea în calitate de victimă în familie/școală/comunitate. În schimb, pentru condiția martor, 77.1% dintre băieți au raportat expunerea la violență sub formă de pălmuiri/lovituri/îmbrânceli în comunitate, față de numai 53.2% dintre fete. De remarcat că, frecvențele procentuale ale expunerii acestui tip de violență au fost mai mari (atât pentru fete cât și pentru băieți, precum și pentru întreg eșantionul) în școală decât în familie sau comunitate.
În ceea ce privește bătaia, 6.7% dintre băieți (față de numai 6.4% dintre fete) au raportat faptul de a fi fost expuși cel puțin o dată la acest tip de violență în școală. Și pentru cazul în care bătaia este legată de comunitate, diferențele se păstrează în favoarea băieților. În situația expunerii prin faptul de a fi simplu martor, diferențele se păstrează (pentru școală și comunitate) tot în favoarea băieților.
Per asamblu, procentele de copii care au indicat expunerea la bătaie în calitate de martor, în familie/școală/comunitate sunt mai mari decât procentele copiilor care au indicat expunerea în calitate de victimă a aceluiași tip de violență.
Datele procentuale pentru următoarele patru tipuri de violență sunt mai puțin semnificative, remarcăm doar diferențe semnificative statistic între procentul de băieți (14.6%) care au indicat expunerea cel puțin o dată în calitate de martor la violență prin atac cu un cuțit, față de numai 2.1% dintre fete (1caz), care au indicat expunerea la același tip de violență în calitate de martor. Câte un singur caz, atât pentru condiția victimă, cât și pentru condiția martor, din întreg eșantionul de copii, a indicat expunerea la violență prin împușcături cu o armă de foc.
În fine, în ceea ce privește abuzul sexual, aproximativ 23% dintre băieți au raportat că au fost atinși în locuri intime fără voia lor, față de numai 14.9% dintre fete. Un procent de aproximativ 19% dintre copiii care au completat Chestionarul Experiențelor de Viață au indicat cel puțin un abuz sexual asupra lor, prin atingeri în locuri intime. Pentru condiția martor al unui abuz sexual, procentele cresc (diferența menținându-se tot în favoarea băieților). 32.7% dintre copiii investigați au raportat faptul de a fi fost martori la un abuz sexual asupra altor copii.
Expunerea în trecut la violență
Tabelul 5. Procentajele de copii care au experimentat în cursul copilăriei un tip sau altul de violență,
atât în calitate de victimă cât și de martor (eșantion total și pe sexe)
* p < 0.05
Datele din tabelul 5 prezintă frecvențele procentuale pentru fiecare dintre variantele de răspuns la itemii scalei pentru expunerea la violență mai veche de un an, pentru fiecare sex în parte, cât și pentru întregul eșantion, atât in condiția victimă, cât și în condiția martor.
Ultima coloană prezintă procentul de copii care au experimentat, cel putin o dată în cursul copilăriei unul sau altul dintre tipurile de violență. Raportându-ne la această coloană, observăm o diferență semnificativă statistic între băieți și fete (52.1% față de numai 31.9%), în ceea ce privește raportarea faptului de a fi experimentat cel puțin o dată în calitate de victimă amenințările din partea altor persoane. Pentru situația martor, diferența se inversează în favoarea fetelor (72.3%, față de numai 60.5%).
Alte două diferențe constatate (în favoarea băieților) sunt pentru condiția expunerii la pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, respectiv bătaie în calitate de martor.
În fine, 29.2% dintre băieți (față de numai 17% dintre fete) au raportat expunerea cel puțin o dată în calitate de victimă) la un abuz sexual sub forma atingerilor în locuri intime.
Raportându-ne la întreg eșantionul, peste jumătate dintre copiii anchetați au raportat expunerea, cel puțin o dată, în calitate de victimă la pălmuiri/lovituri/îmbrânceli. Pe de altă parte, incidența expunerii în calitate de victimă la violență prin bătaie, atac cu un cuțit sau amenințări cu arme de foc, a fost foarte scăzută, procentele variind între 6.3 si 3.2. În ceea ce privește abuzul sexual, 23.2% dintre toți copiii investigați au raportat faptul de a fi fost expuși cel puțin o dată.
Expunerea de-a lungul vieții la violență
Tabelul 6. Nivelul expunerii la violență de-a lungul vieții (esantion total și pe sexe)
În ceea ce privește nivelul expunerii la violență de-a lungul vieții, rezultatele sunt prezentate în tabelul 6. Conform metodologiei urmărite de Gavrilovici (2004), am calculat pentru întreg eșantionul, cât și pentru fiecare subeșantion diferențiat după sex, percentilul 25, respectiv 75.
Scorurile corespunzătoare variabilei expunerea la violență de-a lungul vieții, calculate prin agregarea scorurilor la expunerea recentă cu cele la expunerea în trecut, au fost luate în calcul pentru stabilirea limitelor categoriilor: „expunere cu frecvență redusă”, respectiv „expunere cu frecvență ridicată”.
Rezultatele indică pentru întregul eșantion rezultat 50 de copii care s-au încadrat în cele două categorii, dintre care 23 cu o incidență scăzută de-a lungul vieții, a expunerii la violență, respectiv 27, înregistrând o frecvență crescută a expunerii la violență. Pe de alta parte, câte 12% dintre băieți (25% din totalul eșantionului de băieți) s-au încadrat în fiecare din cele două categorii. In fine, 13 dintre fete au intrat in categoria expunerii cu frecvență crescută, respectiv 10 în categoria expunerii la violență cu frecvență scăzută. Aceste date sunt valabile numai dacă vor fi raportate la eșantionul investigat; deloc neglijabile, ele indicând un semnal de alarmă cu privire la situația unora dintre copiii investigați. Dacă raportările acestora, cu privire la expunerea la violentă au fost corecte și oneste, datele noastre sunt de natură să contribuie la sensibilizarea cadrelor didactice din școala de proveniență a copiilor și a familiilor acestora.
Comportamente violente manifestate în ultimul an
Tabelul 7. Procentajele de copii care au manifestat în cursul ultimului an un tip sau altul de comportament violent (eșantion total și pe sexe)
* p < 0.05
Un alt aspect care ne-a interesat a vizat frecvența procentuală a copiilor care au manifestat in cursul ultimului an un tip sau altul de comportament violent (atât pentru întregul eșantion, cât și pentru fiecare sex în parte).
Referindu-ne la ultima coloana din tabelul 7, observăm o diferență semnificativă statistic în favoarea băieților (29.2 %, față de numai 8.6 %pentru fete) în ceea ce priveste manifestarea, cel puțin o dată, a violenței prin amenințări la adresa altora .
Pentru violența prin pălmuiri/lovituri/îmbrânceli anticipatorii, procentele în funcție de sex nu diferă semnificativ, în schimb, în ceea ce privește pălmuirile/lovirile /îmbrâncelile ca răspuns, băieții au înregistrat un procent semnificativ mai mare de cazuri care au raportat manifestarea cel puțin o dată a acestui tip de comportament. Doar 8.4% dintre băieți (4 cazuri), respectiv 6.4% dintre fete (3 cazuri) au indicat faptul că au bătut rău pe cineva cel puțin o dată în cursul ultimului an. Pe de altă parte, un singur băiat a indicat atacul cu un cuțit drept comportament violent manifestat recent, cel puțin o dată. Nici o fată din cele 47 care au răspuns la anchetă nu a indicat acest tip de comportament violent.
Datele relative la întregul eșantion investigat stau in felul următor: aproximativ 19% dintre copii au indicat amenințări la adresa altora, drept comportament violent manifestat cel puțin o dată în cursul ultimului an, 46.4% (44 de copii) au indicat pălmuiri/lovituri/îmbrânceli anticipatorii, aproximativ 57% au indicat pălmuiri/lovituri/îmbrânceli ca răspuns drept comportament violent manifestat cel puțin o dată și 7.4% au indicat faptul de a fi bătut rău pe cineva.
Un singur copil a indicat atacul cu un cuțit drept comportament violent manifestat cel puțin o dată în cursul ultimului an.
Simptome traumatice (analiza răspunsurilor la itemii critici)
Tabelul 8. Procentajele de copii în funcție de variantele de răspuns alese la itemii critici din TSCC-A
(eșantion total și pe sexe)
* p < 0.05
Date interesante am obținut și în ceea ce privește răspunsurile la itemii critici din TSCC-A. Astfel, 18.8% dintre băieți (față de numai 4.3% dintre fete) au indicat faptul că au dorit cel puțin o dată să facă rău altcuiva. Pentru întreg eșantionul, procentul este de aproximativ 12%.Pe de altă parte, mai multe fete decât băieți au indicat faptul de a fi resimțit, cel puțin o dată, sentimentul de teamă față de bărbați, deși o astfel de diferență ar trebui legată și de percepția persoanei adulte de sex opus (mai ales când aceștia sunt tații).
Procentele de copii (pentru fiecare sex în parte), care au indicat cearta sau bătaia drept comportament, sunt ridicate, 73% dintre băieți (respectiv 63.9% dintre fete) indicând acest lucru.
12.7% dintre copiii investigați au raportat faptul de a fi resimțit, cel puțin o dată, teama că cineva îi va ucide. De remarcat că, 4 dintre fetele investigate, față de numai 2 dintre băieți au raportat faptul că au avut cel puțin o dată dorința de a-și lua viața.
De remarcat sunt și rezultatele răspunsurilor la itemii critici obținute în studiul profesorului Gavrilovici (2004). Dintre cei 209 băieți care au îndeplinit criteriile scalei TSCC-A, aproximativ 13% au raportat că au dorit să-și ia viața (cel puțin câteodată), 2.4% (5 copii) răspunzând „aproape tot timpul”. La itemii „Vrei să-ți faci rău singur” și „Vrei să faci rău altcuiva”, băieții au răspuns 17.2%, respectiv 26.3%. Jumătate dintre băieți au spus că le este frică de bărbați (50.7%), cel puțin câteodată, iar peste trei sferturi (79%) au indicat cearta sau bătaia drept comportament.
Procente mai mari de fete au răspuns cu „câteodată” la itemii critici, comparativ cu băieții, exceptând itemul „Vrei să faci rău altcuiva”(26.3%, respectiv 25.1%). Mai multe fete au indicat cearta sau bătaia drept comportament (84%, comparativ cu băieții – 79%). Aproximativ de două ori mai multe fete au raportat faptul că au avut dorința de a-și lua viața, cel puțin o dată, comparativ cu băieții (22.1%, respectiv 12.9%).
Am comparat rezultatele celor două studii tocmai în ideea de a remarca diferențele existente. Se observă scoruri mai mari obținute de copiii din instituțiile rezidențiale, comparativ cu cele obținute de copiii din școala de masă. Acest lucru este posibil nu atât grație faptului că eșantioanele sunt diferite (448 de copii, comparativ cu 95 de copii), ci, mai ales, datorită faptului că mediul de proveniență al copiilor este total diferit: tinerii și adolescenții din studiul profesorului Gavrilovici provin dintr-un mediu instituționalizat (6 Centre de Plasament din județul Iași), în timp ce copiii din cercetarea de față locuiesc în familiile naturale. În timp ce, în familie, copilul este sprijinit, ascultat, încurajat și i se oferă ocazia să-și exprime sentimentele, în instituții copiii nu au aceste <drepturi>, ei neavând parte de vorbe frumoase ori de cineva care să-i mângâie pe creștet și să le șoptească duios „noapte bună”!
III.4.2. Analiza bivariată (corelații). Expunerea la violență și simptomele traumatice
Tabelul 9. Corelații între expunerea la violență (recentă, în copilărie, de-a lungul vieții) și scalele TSCC-A
(eșantion total)
** p < 0.01
Cea de-a doua subsecțiune prezintă rezultatele analizei bivariate (calculul corelației dintre frecvența expunerii la violență și cea a simptomelor traumatice specifice experimentate de copii).
Așa cum se poate observa din tabelul 9, majoritatea dintre corelațiile între scalele TSCC-A si frecvența expunerii recente, în copilărie, respectiv de-a lungul vieții la violență, sunt moderate ca valoare, toate fiind însă semnficativ pozitive, acest fapt demonstrând confirmarea tuturor ipotezelor de lucru formulate (vezi punctul III.2).
Din punct de vedere psihologic, semnificația acestora rezidă în creșterea frecvenței simptomelor specifice de depresie, anxietate, stress posttraumatic, furie si disociație pe măsura creșterii frecvenței expunerilor la violență, indiferent de durată.
III.5. Discuții și implicații pentru cercetarea viitoare
Rezultatele acestei anchete trebuie privite și analizate din perspectiva următoarelor direcții:
metodologia de lucru (Chestionarul Experienților de Viață, stilul de răspuns și atitudinea față de chestionar manifestată de copii);
obiectivele urmărite;
relația cu teoriile care descriu efectele expunerii la violență;
implicații pentru sistemul educațional;
implicații pentru cercetarea comparativă (populație nonclinică/populație clinică).
Din punct de vedere al metodologiei de lucru, precizăm că instrumentul utilizat nu a fost testat în ceea ce privește calitațile psihometrrice pe populația nonclinică (copii din școlile de masă), din care a fost extras numărul de subiecți utilizat, în ancheta noastră considerându-l adecvat doar pe baza datelor psihometrice (consistența internă a scalelor și subscalelor, structura factorială), obținute prin experimentarea pe populație clinică (vezi Gavrilovici, 2004). Totuși, un astfel de demers este mai puțin indicat, mai ales atunci când cercetătorul dorește obținerea unor date cat mai precise legate de expunerea la violență și de consecințele acesteia în plan psihologic. De aceea, datele obținute trebuie privite cu o anumită precauție. Aceasta poate fi justificată și de posibilele distorsiuni în răspunsurile indicate de copiii investigați. Ne referim aici la:
nedeclararea unor situații în care au fost expuși la diferite tipuri de violență datorată sentimentului de culpabilitate sau rușine;
distorsiuni ale amintirilor legate de experiențele trăite într-un trecut mai îndepărtat;
confuzia între conținutul unor întrebări și o serie de experiențe mai puțin specifice pentru expunerea la violență;
neluarea în serios a sarcinii de completare a Chestionarului Experiențelor de Viață (răspunsul la o întrebare sau răspunsuri date din teribilism).
În această ordine de idei, consistența rezultatelor unei anchete depinde întotdeauna de volumul de subiecți luat în lucru. Cu cât numărul de subiecți investigați este mai mare, cu atât frecvențele procentuale pe categorii de răspuns sunt mai relevante și permit ccomparații mai fine în funcție de variabilele de care cercetătorul ține cont. Deci, o direcție de continuare a studiului, cu privire la expunerea la violență și corelatele sale psihologice, ar putea-o constitui replicarea anchetelor utilizând Chestionarul Experiențelor de Viață pe eșantioane mult mai mari de copii din școlile de masă, ca un studiu epidemiologic al sănătății mentale și al riscului asociat nivelurilor crescute de expunere la violență.
Consistența rezultatelor studiului nostru, ca și valoarea lor explicativă, trebuie privite și prin prisma obiectivelor vizate. El ne va orienta în planificarea și implementarea unei anchete mai largi în care să luam în considerare toate variabilele specificate de modelul expunerii la violență original (Singer, 1995, 1998; Gavrilovici, 2004) și a corelatelor sale psihologice (variabilele socio-demografice, experiența recentă și în trecut la violență, monitorizarea parentală, respectiv preferința TV a copiilor).
Unele dintre datele obținute și prezentate în cadrul secțiunii analizei univariate sunt relevante pentru problema cu privire la expunerea la violență a copiilor. Astfel, atât Teoria Traumei, dar, mai ales, Teoria Socială a Procesării Informațiilor consemnează faptul că la un anumit nivel de expunere la violență ar putea să se asocieze simptome traumatice.
Procentele semnificativ mai mari, atât pentru întreg eșantionul investigat, cât și pentru subeșantionul diferențiat după sex, în ceea ce privește frecvența expunerii la violență în scoală sub forma de pălmuiri/lovituri/îmbrânceli, sunt alarmante, trebuind să ridice un semn de întrebare pentru cadrele didactice (învățători sau diriginți) cu privire la natura relațiilor între membrii colectivelor școlare. Consilierii școlari ar putea beneficia de informații de acest gen pentru a aprecia gradul de risc pe care îl prezintă starea de expunere la violență a populației școlare de referință.
Cazurile de violență manifestate în școală (bătăi între elevi, violuri, etc) prezentate în ultimul timp în programele de știri sunt relevante pentru ceea ce se poate întâmpla în sălile de clasă. Poate că o direcție viitoare de cercetare ar trebui să ia în calcul și întrebări referitoare la agenții care au manifestat comportament violent față de copiii care au raportat expunerea la acestea. Ne referim la necesitatea diferențierii, la expunerea la violență a copiilor din școala de masă, cu agent în cadrele didactice sau supraveghetor și expunerea cu agent în ceilalți copii.
Rezultatele acestei anchete, ca și cele ale unor posibile studii centrate pe aceeași temă, ar putea contribui la sensibilizarea factorilor de decizie vis-a-vis de elaborarea și implementarea unor măsuri de prevenire/combatere a expunerii la violență în mediul școlar de masă.
În fine, atât pentru cercetătorii preocupați de expunerea la violență a copiilor instituționalizați, cât și pentru cei preocupați de fenomenul expunerii la violență în scolile de masă, studiile comparate pot aduce informații substanțiale privind incidența fenomenului, categoriile populaționale vulnerabile și măsuri de prevenire și combatere a expunerii la violență. De aceea, subliniem necesitatea unor studii care să se centreze pe comparația între incidența cazurilor de expunere la diferite tipuri de violență în instituțiile rezidențiale/școli de masă.
Nici expunerea la violență în alte medii (familie, comunitate, etc) nu este lipsită de relevanță, în legatură cu ea putând fi pusă vulnerabilitatea unora dintre copiii confruntați cu experiențe anterioare și, mai ales, cu probleme de adaptare generate de acestea.
BIBLIOGRAFIE
American Psychiatric Association (1994), Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV)
Brière, J. (1989), Trauma Symptom Checklist for children, Alternate Version
Brewin, Chris, Holmes, Emily (2003), Psichological theories of posttraumatic stress disorder, Clinical Psychology Review, no. 23, 339-376
Dafinoiu, Ion (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași
Gavrilovici, Ovidiu (1998), Expunerea la violență și efectele sale psihologice asupra copiilor și adolescenților din clasele 3-12 în județul Iași, România, proiect de cercetare
Gavrilovici, Ovidiu (2004), Exposure to Violence and its Psychological Correlates in Institutionalized Children and Adolescent 8 to 17 Years of Age in Iasi County, Romania (Teză de Doctorat), MANDEL SCHOOL of APPLIED SOCIAL SCIENCES, CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY, SUA
Guterman, B. et al (2000), Definitional and measurement issues in the study of community violence among children and youths, Journal of Community, Psychology, vol. 28(6), 571-578
Ionescu, Șerban (coord.) (2003), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, București
Killen, Kari (2000), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara
Lopez, Gerard (2001), Violențele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca
Ordonanța de Urgență 26/1997 privind Protecția Copilului aflat în dificultate
Parlamentul României, Camera Deputaților, Senat (2004), Lege privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ANCPA
Păunescu, Georgeta, Organizația „Salvați Copiii”, Alternative Sociale și CMSC (coord.) (2000), Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului
Păunescu, Georgeta, Organizația „Salvați Copiii” (coord.) (2000), Abuzul și neglijarea copilului- studii de caz, Editura Ars Docendi, București
Popa, Smaranda (coord.) (2000), Abuzul și neglijarea copilului, UNICEF, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București
Riedesser, Peter, Fischer, Gottfried (2001), Tratat de Psihotraumatologie, Editura Trei, București
Romila, Aurel (coord.) (2003), Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR™), Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București
Rotariu, Traian (coord.) (1996), Child abuse and neglect in Cluj County, World Vision International România și Universitatea „Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca
Roth, Maria (1999), Protecția copilului. Dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujeană, ediția a doua, Cluj-Napoca
„Salvați Copiii” (2001), Raport Anual
„Salvați Copiii” (2003), Copilul abuzat, neglijat
„Salvați Copiii” (2003), Se poate și fără bătaie! – sfaturi pentru părinții care încă mai cred că bătaia e ruptă din Rai
„Salvați Copiii” (2003), Pentru cei care încă mai cred că bătaia e ruptă din Rai!
Shaw, Jon et al (2000), Child on child sexual abuse: psychological perspectives, Child Abuse and Neglect, vol. 24(12), 1591-1600
Singer et al (1995), Adolescent’s Exposure to Violence and Associated Symptoms of Psychological Trauma, JAMA, vol. 273(6)
Singer et al (1998), Violence Exposure and Emotional Trauma as Contributors to Adolescents’ Violent Behavior,Arch Pediatrics Adolescents Med, vol.152, 531-536
Singer et al (1998), Viewing Preferences, Symptoms of Psychological Trauma and Violent Behavior Among Children Who Watch Television, JAMA, PSYCHIATRY, 37(10), 1041-1048
Singer et al (1998), Exposure to Violence, Trauma Symptoms and Violent Behavior Among Severely Emotionally Disturbed Children, CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY
Singer et al (1998), The Mental Health Consequences of Children’s Exposure to Violence, CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY
Singer et al (1999), Contributors to Violent Behavior Among Elementary and Middle School Children, PEDIATRICS, vol.104(4), 878-884
Singer et al (2002), Children and Violence: Findings and Implications from a Rural Community, Child and Adolescent Social Work Journal, vol. 19(1), 35-56
Stativa, Ecaterina (coord.) (2002), Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România,UNICEF, ANPCA, IOMC București, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București
ȘOITU LAURENȚIU, HĂVÂRNEANU, CORNEL (coord.) (2001), Agresivitatea în școală, Institutul European, Iași
Țui, Iulia (2004), Interviu cu E. T, învățătoarea clasei a II-a
ANEXA 1
Chestionarul experiențelor de viață
Instrucțiuni importante pentru elevi
Nu uita că NU trebuie să scrii numele și nimic altceva care să ne indice cine ești,
și, deasemenea,
nu uita că dacă nu vrei să completezi acest chestionar, nu este obligatoriu.
Dacă ai orice întrebări sau nedumeriri poți să întrebi profesorul sau educatorul tău.
RĂSPUNSURILE TALE LA ACEST CHESTIONAR SUNT IMPORTANTE.
RĂSPUNDE CU SINCERITATE.
MULȚUMESC.
CHESTIONAR
SCRIEȚI DEASUPRA LINIEI NUMĂRUL POTRIVIT:
1. Câți ani ai? Am ___ ani.
2. În ce clasă ești (acum)? Sunt în clasa a ____ -a.
PUNE LITERA X ÎN CÂTE O SINGURĂ CĂSUȚĂ DIN FIECARE SITUAȚIE CARE URMEAZĂ:
3. Ești băiat sau fată? Sunt băiat
fată
4. Cum te-ai descrie? Sunt:
român
maghiar
rom (țigan)
(altceva) Ce? Sunt _____________ .
5. Acasă locuiesc:
mama și tata doar mama nu am familie
nici mama și nici tata doar tata nu știu
SCRIE DEASUPRA LINIEI NUMĂRUL POTRIVIT:
6. Fără să te numeri și pe tine, câte persoane locuiesc acasă?
Acasă trăiesc în total ___ persoane.
7. Câți frați și surori trăiesc acasă?
În casa părinților trăiesc ___ frați și ___ surori.
8. Câte persoane dorm în aceeași cameră cu tine?
În aceeași cameră cu mine acum dorm ___ persoane.
.
Câteodată tinerii văd, aud, sau trăiesc experiențe negative, neplăcute, sau acte violente. Am dori să știm despre astfel de experiențe care poate ți s-au întâmplat în ultimul an.
Citește fiecare întrebare și încercuiește răspunsul care descrie cel mai bine experiența ta. NU include lucruri sau amintiri pe care le știi de la televizor, din filme, sau pe care le-ai auzit de la alții.
Amenințări
(în ultimul an)
1. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii amenințat de cineva din casa familiei tale că îți va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
2. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii amenințat de cineva la școală în timpul orelor sau în pauză că îți va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
3. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii amenințat de cineva atunci când ești în comunitate(pe stradă sau în sat) că îți va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
4. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva din casa familiei tale că este amenințat de cineva că îi va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
5. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe cineva la școală în timpul orelor sau în pauză că este amenințat de cineva că îi va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
6. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe cineva din comunitate (pe stradă sau în sat) că este amenințat de altcineva că îi va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
PĂLMUIRI, LOVITURI, ÎMBRÂNCELI
(în ultimul an)
7. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii pălmuit, lovit, scuturat sau îmbrâncit în casa familiei tale?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
8. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii pălmuit, lovit, scuturat sau îmbrâncit la școală în timpul orelor sau în pauză?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
9. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii pălmuit, lovit, scuturat sau îmbrâncit în comunitate (pe stradă sau în sat)?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
10. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva că este lovit, bătut, scuturat sau îmbrâncit de cineva în casa familiei tale?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
11. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva lovit, bătut, scuturat sau îmbrâncit de cineva la școală în timpul orelor sau în pauză?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
12. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe cineva lovit, bătut, scuturat sau îmbrâncit în comunitate (pe stradă sau în sat)?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
BĂTAIE
(în ultimul an)
13. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii bătut rău în casa familiei tale?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
14. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii bătut rău la școală în timpul orelor sau în pauză?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
15. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii bătut rău în comunitate (pe stradă sau în sat)?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
16. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva că este bătut rău în casa familiei tale?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
17. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva că este bătut rău la școală în timpul orelor sau în pauză?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
18. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva că este bătut rău în comunitate (pe stradă sau în sat)?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
ATAC CU CUȚITUL
(în ultimul an)
19. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii amenințat, atacat, atins sau înjunghiat cu un cuțit?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
20. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe cineva atacat sau înjunghiat cu un cuțit?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
ARME DE FOC. ÎMPUȘCĂTURI
(în ultimul an)
21. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fie îndreptată către tine o armă adevărată?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
22. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva asupra căruia să fie îndreptată o armă adevărată?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
23. Cat de des ti s-a întâmplat în ultimul an să se fi tras asupra ta sau chiar să fii împușcat cu o armă adevărată?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
24. Cat de des ti s-a întâmplat în ultimul an să vezi pe altcineva asupra căruia să se fi tras sau chiar să fie împușcat cu o armă adevărată?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
ABUZ
(în ultimul an)
25. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii atins în locuri intime ale corpului tău, unde nu ai fi dorit să fii atins?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
26. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimii ani să vezi pe altcineva că este atins în locuri intime ale corpului, unde nu ar fi dorit să fie atins?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
COMPORTAMENTUL TĂU
(în ultimul an)
Câteodată tinerii acționează violent. Am dori să știm câte ceva despre comportamentul violent pe care poate că l-ai avut în ultimul an.
1. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să ameninți pe alții că le vei face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
2. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să pălmuiești, să împingi sau să lovești pe cineva înainte că tu să fii lovit?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
3. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să pălmuiești, să împingi sau să lovești pe cineva după ce ai fost lovit?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
4. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să bați rău pe cineva?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
5. Cât de des ți s-a întâmplat în ultimul an să fii amenințat, atacat, atins sau chiar înjunghiat de cineva cu un cuțit?
Niciodată Câteodată Deseori Aproape în fiecare zi
EXPERIENȚE DIN COPILĂRIA TA
Când erai mai mic (fără să incluzi ultimul an), cât de des ți s-au întâmplat următoarele în casa familiei tale, la școală (în ore sau în pauză) sau în comunitate (pe stradă sau în sat)?
1. Ai fost vreodată amenințat de alții că îți vor face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
2. Ai văzut pe altcineva amenințat că cineva îi va face rău?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
3. Ai fost pălmuit, împins, sau lovit?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
4. Ai văzut pe altcineva că era pălmuit, împins, sau lovit?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
5. Ai fost bătut rău?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
6. Ai văzut pe altcineva că era bătut rău?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
7. Ai fost amenințat, atacat, atins sau înjunghiat cu un cuțit?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
8. Ai văzut pe altcineva amenințat, atacat, atins sau înjunghiat cu un cuțit?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
9. Ți s-a întâmplat vreodată să tragă cineva spre tine sau chiar în tine cu o armă adevărată?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
10. Ai văzut vreodată că s-a tras în cineva sau chiar că cineva a fost împușcat cu o armă adevărată?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
11. Ai fost atins în locuri intime ale corpului unde nu ai fi dorit să fii atins?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
12. Ai văzut pe cineva care să fie atins în locuri intime ale corpului în care să nu fi dorit să fie atins?
Niciodată Câteodată Deseori Foarte des
Cât de des ți s-au întâmplat din cele menționate mai jos? (încercuiește numărul respectiv)
1. Vise urâte sau coșmaruri.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
2. Te simți speriat pentru că ceva foarte rău ți s-ar putea întâmpla.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
3. Îți apar dintr-odată în minte idei sau imagini înfricoșătoare.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
4. Pretinzi că ești altcineva.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
5. Te cerți prea mult.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
6. Te simți singur.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
7. Te simți trist sau nefericit.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
8. Îți amintești lucruri din trecut care nu-ți plac.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
9. Te retragi în mintea ta și încerci să nu te mai gândești.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
10. Îți amintești lucruri înfricoșătoare.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
11. Vrei să strigi și să spargi lucruri.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
12. Plângi.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
13. Te sperii dintr-odată fără să știi de ce.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
14. Te enervezi și nu poți să te calmezi.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
15. Te simți amețit.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
16. Vrei să strigi la cei din jur.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
17. Vrei să-ți faci singur rău.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
18. Vrei să-i faci rău altcuiva.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
19. Îți este frică de bărbați.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
20. Ți-e frică de femei.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
21. Te speli pentru că simți că ești murdar pe dinăuntru.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
22. Te simți că ești prost sau că ești rău.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
23. Trăiești sentimentul de parcă ai făcut ceva rău.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
24. Ai sentimentul că lucrurile nu sunt reale.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
25. Uiți lucruri sau nu-ți poți aminti.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
26. Te simți de parcă nu ai fi în propriul corp.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
27. Te simți nervos sau agitat în interior.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
28. Te simți speriat.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
29. Nu te poți opri să nu te gândești la ceva rău ce ți s-a întâmplat.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
30. Te cerți sau te bați.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
31. Te simți răutăcios.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
32. Pretinzi că ești în altă parte.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
33. Ți-e frică de întuneric.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
34. Te îngrijorezi mult.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
35. Te simți de parcă nimeni nu te place.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
36. Îți amintești lucruri despre care nu vrei să-ți mai amintești.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
37. Mintea ți se golește de orice gânduri.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
38. Simți că urăști oamenii.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
39. Încerci să nu ai nici un fel de sentimente.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
40. Te simți furios.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
41. Ți-e teamă că cineva te va ucide.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
42. Ți-ai dori să nu fi existat lucrurile rele ce ți s-au întâmplat.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
43. Vrei să te omori.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
44. Visezi cu ochii deschiși.
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
Pentru fiecare întrebare de mai jos, încercuiește un răspuns care te descrie cel mai bine pe tine și pe persoana care te educă.
1. Cât de des știu părinții tăi unde ești când nu ești la școală?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
2. Este important pentru părinții tăi să știe întotdeauna unde ești?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
3. Cât de important este pentru părinții tăi să știe cine sunt prietenii tăi?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
4. Îți cer părinții tăi să vii acasă la o anumită oră în fiecare seară?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
5. Părinții tăi așteaptă să suni sau să anunți cumva atunci când intenționezi să întârzii sau când intenționezi să te duci intr-un loc pe care nu-l aveai în plan?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
6. Cât de des te duci acolo unde, de fapt, le-ai spus părinților tăi că te duci?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
7. Te pedepsesc părinții tăi atunci când încalci regulile?
0 1 2 3
Niciodată Câteodată Deseori Aproape tot timpul
În final, alege unul din răspunsurile la următoarele trei întrebări despre privitul la televizor (pune un singur “X” în dreptul răspunsului potrivit):
1. Aproximativ câte ore pe zi te uiți la televizor?
____Nu mă uit la televizor _____3-4 ore
____Mai puțin de o ora _____5-6 ore
____1-2 ore _____mai mult de 6 ore
2. Care este programul tău preferat de televiziune?
____emisiuni distractive
____emisiuni educative
____emisiuni care au o mulțime de acțiune și violență
____emisiuni despre copii și familiile lor
____emisiuni cu locuri imaginare
____actualități
____muzică/MTV
Am dori să știm mai multe despre dificultățile pe care le întâmpină copiii de astăzi:
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Mulțumesc pentru participare!
** Dacă după ce completezi chestionarul simți că te frământă gânduri sau ai emoții care te deranjează, te rog să te adresezi profesorului, educatorului, sau consilierului școlar sau din echipa de cercetare.
ANEXA 2
CONSIMȚĂMÂNT de la PĂRINȚI
Familiei________________________________
În ziua de 29 martie 2004, un grup de cercetători de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, în colaborare cu Școala cu clasele I-VIII din _______, comuna _________, județul _______, vor aplica un chestionar elevilor din clasele a II-a până la a VIII-a. Elevii sunt invitați să răspundă în interval de 40 de minute la o serie de întrebări vizând experiențele lor de viață. Scopul acestui studiu este să învățăm mai multe despre efectele expunerii la violență ale copiilor și adolescenților noștri pentru:
a descrie situația acestor școlari;
pentru a înțelege mai bine și a oferi sprijin școlii și celor implicați în educarea lor.
Participarea la completarea acestui chestionar este complet voluntara. Elevii vor fi informați să nu scrie numele lor pe foile chestionarului, iar răspunsurile acestora vor rămâne confidențiale. Dacă un copil se decide să nu completeze un chestionar, nu vor exista nici un fel de consecințe.
Există o probabilitatea foarte redusă ca un copil să aibă gânduri sau să se simtă tulburat după completarea chestionarului. Educatorii, profesorii și membrii echipei de cercetare vor fi pregătiți pentru această situație, iar elevilor li se va spune să apeleze la aceștia în caz de nevoie. Studiile anterioare au arătat că nici un copil sau adolescent nu a avut nevoie de suport în timpul sau la finalul completării chestionarului.
Dacă sunteți de acord cu participarea copilului dumneavoastră în cadrul acestui studiu, vă rugăm să semnați mai jos, pe această foaie, și să o returnați membrilor echipei de cercetare,la școală. Vă rugăm să scrieți numele copiilor dumneavoastră, școlari în cadrul școlii cu clasele I-VIII _______.
Copiii vor ști că ați acordat consimțământul dumneavoastră pentru participarea lor în studiu și vor putea ei înșiși să se decidă dacă vor completa sau nu chestionarele, odată înmânate, în sala de clasă. Elevii se pot retrage din studiu în orice moment. Chestionarele completate și primite de la ei vor fi considerate ca având încuviințarea lor de participare în studiu.
Toate informațiile vor rămâne strict confidențiale. Nu se va descrie în nici un fel vreun nume și nici măcar numele școlii sau localității în care va avea loc studiul.
Puteți afla informații suplimentare de la dl. Lector Universitar Ovidiu Gavrilovici, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, telefon ___________.
Cu respect,
Student, Lector Universitar,
Iulia Țui Ovidiu Gavrilovici
Am citit informațiile de pe această pagină. Sunt de acord ca _____________________
_____________________________________________________________________________
să participe în cadrul școlii la studiul menționat la data de 29 martie 2004.
Semnătura, Data,
ANEXA 3
INSTRUCȚIUNI PENTRU ELEVI
Peste câteva minute veți primi pe fiecare bancă un chestionar. În acele pagini sunt întrebări care se referă la gândurile și emoțiile voastre despre întâmplări neplăcute sau evenimente violente care vi s-au întâmplat în școala unde învățați, în familie sau în localitate (pe stradă, afară).
Acest chestionar face parte dintr-un studiu care se realizează de către Catedra de Psihologie Clinică și Psihopedagogie Specială, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Scopul acestui studiu este de a cunoaște direct de la voi câte ceva din ce vi se întâmplă în viața de zi cu zi.
cercetare de la universitate nu va putea ști ce ați scris. Nimeni nu va putea spune ce ați răspuns la aceste întrebări. Pentru aceasta, nu scrieți numele și nu faceți nici un alt semn care să spună cine sunteți. Dacă nu doriți să completați chestionarul, nu este obligatoriu. Voi veți decide.
Vă rog să citiți fiecare întrebare în liniște și să alegeți răspunsul care descrie cel mai bine experiențele voastre de viață. Dacă aveți nevoie de ajutor, dacă nu înțelegeți ce aveți de făcut sau nu înțelegeți un cuvânt, ridicați mâna și voi veni să vă ajut. Este foarte important să răspundeți sincer, onest.
Citiți și răspundeți la fiecare întrebare.
Aceasta este o șansă reală pentru fiecare din voi de a ajuta pe adulți de a înțelege ce se întâmplă în viața copiilor și adolescenților. Ceea ce veți face acum este un lucru foarte serios, răspundeți cu sinceritate.
ANEXA 4
CONSIMȚĂMÂNT de la DIRECTOR
Stimate Doamnă Directoare _________________,
Un grup de cercetători de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pregătesc derularea unei cercetări științifice despre copiii și adolescenții din școli. Elevii din clasele a doua până la a opta vor avea ocazia să completeze un chestionar de 40 de minute. Chestionarul va explora experiențele lor legate de violență, fie ca martor, fie ca victimă. Scopul studiului este de a învăța cât mai multe despre efectele expunerii la violență în rândul copiilor pentru 1) a descrie pentru prima dată situația copiilor din școli folosind această metodă, și pentru 2) a informa echipa de conducere a școlii despre aspectele legate de expunerea la violență a copiilor și adolescenților.
Participarea la acest studiu este complet voluntară. Elevii vor fi instruiți să nu scrie numele pe foile chestionarului, răspunsurile lor vor fi confidențiale. Dacă un copil nu participă la completarea chestionarului, acest fapt nu va avea nici un fel de consecințe negative.
Există o foarte mică posibilitate ca, în urma completării chestionarului, un copil să aibă temeri sau emoții care să îl tulbure. Profesorii și educatorii vor fi informați că acest lucru este posibil și li se va cere să fie atenți și să ajute copiii respectivi. După completarea chestionarului copiilor li se va spune că dacă au temeri sau emoții care îi tulbură, ar trebui să contacteze un educator sau un consilier școlar. Un chestionar similar utilizat în studii anterioare nu a provocat nici unui copil nici un fel de probleme în cursul completării sau după completarea lui.
Dacă sunteți de acord cu participarea copiilor și adolescenților în acest studiu, vă rugăm să semnați mai jos, și să returnați această foaie echipei de cercetare. Informațiile cuprinse aici vor fi prezentate și copiilor. Dacă nu doresc să participe în cadrul studiului, copiii pot decide să nu completeze chestionarul, sau să nu înmâneze operatorilor chestionarul completat, la final. Returnarea oricărui chestionar individual completat anonim va însemna automat acceptarea de participare în cadrul studiului de către fiecare elev care a înmânat chestionarul operatorilor. Elevii se pot retrage din studiu în orice moment, dacă doresc.
Toate informațiile vor rămâne strict confidențiale. Deși descrierea studiului și rezultatele generale pot fi publicate, în nici un caz nu vor fi menționate vreun nume al instituției sau al vreunui elev.
Informații suplimentare despre studiu pot fi obținute contactând Directorul Proiectului de Cercetare, dl. lector universitar Ovidiu Gavrilovici, de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la numărul __________________ sau __________________.
Cu respect,
Student,
Iulia Țui
Sunt de acord ca elevii din această școală (lista elevilor în anexă, cu data și semnătură) să participe la acest studiu pe data de ____________ , 2004.
Director, Data,
ANEXA 5
Valorile coeficienților de consistență internă (α-Cronbach)
pentru Chestionarul Experientelor de Viață
BIBLIOGRAFIE
American Psychiatric Association (1994), Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV)
Brière, J. (1989), Trauma Symptom Checklist for children, Alternate Version
Brewin, Chris, Holmes, Emily (2003), Psichological theories of posttraumatic stress disorder, Clinical Psychology Review, no. 23, 339-376
Dafinoiu, Ion (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași
Gavrilovici, Ovidiu (1998), Expunerea la violență și efectele sale psihologice asupra copiilor și adolescenților din clasele 3-12 în județul Iași, România, proiect de cercetare
Gavrilovici, Ovidiu (2004), Exposure to Violence and its Psychological Correlates in Institutionalized Children and Adolescent 8 to 17 Years of Age in Iasi County, Romania (Teză de Doctorat), MANDEL SCHOOL of APPLIED SOCIAL SCIENCES, CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY, SUA
Guterman, B. et al (2000), Definitional and measurement issues in the study of community violence among children and youths, Journal of Community, Psychology, vol. 28(6), 571-578
Ionescu, Șerban (coord.) (2003), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, București
Killen, Kari (2000), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara
Lopez, Gerard (2001), Violențele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca
Ordonanța de Urgență 26/1997 privind Protecția Copilului aflat în dificultate
Parlamentul României, Camera Deputaților, Senat (2004), Lege privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ANCPA
Păunescu, Georgeta, Organizația „Salvați Copiii”, Alternative Sociale și CMSC (coord.) (2000), Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului
Păunescu, Georgeta, Organizația „Salvați Copiii” (coord.) (2000), Abuzul și neglijarea copilului- studii de caz, Editura Ars Docendi, București
Popa, Smaranda (coord.) (2000), Abuzul și neglijarea copilului, UNICEF, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București
Riedesser, Peter, Fischer, Gottfried (2001), Tratat de Psihotraumatologie, Editura Trei, București
Romila, Aurel (coord.) (2003), Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR™), Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București
Rotariu, Traian (coord.) (1996), Child abuse and neglect in Cluj County, World Vision International România și Universitatea „Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca
Roth, Maria (1999), Protecția copilului. Dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujeană, ediția a doua, Cluj-Napoca
„Salvați Copiii” (2001), Raport Anual
„Salvați Copiii” (2003), Copilul abuzat, neglijat
„Salvați Copiii” (2003), Se poate și fără bătaie! – sfaturi pentru părinții care încă mai cred că bătaia e ruptă din Rai
„Salvați Copiii” (2003), Pentru cei care încă mai cred că bătaia e ruptă din Rai!
Shaw, Jon et al (2000), Child on child sexual abuse: psychological perspectives, Child Abuse and Neglect, vol. 24(12), 1591-1600
Singer et al (1995), Adolescent’s Exposure to Violence and Associated Symptoms of Psychological Trauma, JAMA, vol. 273(6)
Singer et al (1998), Violence Exposure and Emotional Trauma as Contributors to Adolescents’ Violent Behavior,Arch Pediatrics Adolescents Med, vol.152, 531-536
Singer et al (1998), Viewing Preferences, Symptoms of Psychological Trauma and Violent Behavior Among Children Who Watch Television, JAMA, PSYCHIATRY, 37(10), 1041-1048
Singer et al (1998), Exposure to Violence, Trauma Symptoms and Violent Behavior Among Severely Emotionally Disturbed Children, CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY
Singer et al (1998), The Mental Health Consequences of Children’s Exposure to Violence, CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY
Singer et al (1999), Contributors to Violent Behavior Among Elementary and Middle School Children, PEDIATRICS, vol.104(4), 878-884
Singer et al (2002), Children and Violence: Findings and Implications from a Rural Community, Child and Adolescent Social Work Journal, vol. 19(1), 35-56
Stativa, Ecaterina (coord.) (2002), Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România,UNICEF, ANPCA, IOMC București, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București
ȘOITU LAURENȚIU, HĂVÂRNEANU, CORNEL (coord.) (2001), Agresivitatea în școală, Institutul European, Iași
Țui, Iulia (2004), Interviu cu E. T, învățătoarea clasei a II-a
ANEXA 1
Chestionarul experiențelor de viață
Instrucțiuni importante pentru elevi
Nu uita că NU trebuie să scrii numele și nimic altceva care să ne indice cine ești,
și, deasemenea,
nu uita că dacă nu vrei să completezi acest chestionar, nu este obligatoriu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Expunerea la Violenta Si Comportamentul Violent al Copiilor Si Adolescentilor (ID: 165242)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.