Expulzarea Si Extradarea In Sistemul International Contemporan

CAPITOLUL I.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Scurt istoric asupra instituțiilor extrădării și expulzării.

Deși foarte veche, concepția politică a extrădării datează din secolul al XVI-lea cât timp a subzistat dreptul de azil, care a cunoscut ceea mai mare dezvoltare în Evul Mediu fiind favorizat de creștinism (persecuțiile religioase) și de însăși structura orânduirii feudale (fiecare senior acorda pe feuda sa drept de azil, acesta fiind o sursă de venituri) extrădarea era aproape imposibilă. Formarea statelor absolutiste feudale și dezvoltarea relațiilor diplomatice, precum și dezvoltarea dreptului natural care cerea în numele umanității și al moralei îngrădirea dreptului de azil considerat ca dăunător pentru menținerea relațiilor între popoare, au favorizat instituția extrădării. Numai că tratatele încheiate admiteau extrădarea infractorilor politici și o refuzau celor de drept comun, suveranii ocrotind astfel propria lor persoană. Cu acest caracter, extrădarea s-a păstrat până în secolul al XIX- lea când nu s-a mai admis pentru infractorii politici.

Explicația extrădării este legată de istoricul ei.

Înțelegerea evoluției în timp a instituției extrădării presupune o evaluare corectă a perioadelor istorice, a condițiilor economico-sociale, istorice și politice, care au existat la un moment dat și s-au dezvoltat în timp.

Extrădarea în antichitate

În această perioadă, extrădarea nu era cunoscută și concepută ca o formă de luptă împotriva criminalității, ci ca o posibilitate de pedepsire a adversarilor politici, dușmanilor și trădătorilor (Tratatul dintre faraonul Ramses al II lea și Hatusilem al III lea din 1278 î.e.n.).

Anumiti autori menționeaza faptul că până la sfârșitul primei jumătăți a secolului XVII-lea, istoria diplomatică nu semnalează niciun tratat relativ la predarea infractorilor de drept comun, dar tratatele de alianță stipulează frecvent extrădarea rebelilor și criminalilor politici, ceea ce dovedește că monarhii se îngrijeau mai mult de securitatea lor personală și de apărarea puterii lor decât de pericolul social pe care-l atrăgea imunitatea infractorilor de drept comun.

În altă opinie, „extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea față de alt suveran, care permitea monarhilor să-și pedepsească inamicii personli refugiați pe teritoriul altui stat”.

Procedura de predare a unor categorii de persoane a fost cunoscută și pe vremea imperiului roman, fiind aplicată în interesul provinciilor imperiului, pe baza unui sistem de drept creat și impus. Egiptenii, care într-o anumită perioadă au cunoscut o dezvoltare economică deosebită pentru acele timpuri, admiteau extrădarea cu condiția ca persoana în cauză să nu fie urmărită. Procedura extrădăriia fost aplicată și de vechii greci, primele categorii de persoane care au suportat efectul acestei instituții fiind reprezentate de sclavi și refugiați politic.

Din cele prezentate, constatăm că deși noțiunea de extrădare nu era cunoscută în acele timpuri, aceasta se aplica în unele cazuri. Intre instituția juridică a extrădării din zilele noastre și extrădarea din acele vremuri există o singură asemănare, respectiv scopul. Scopul pentru care se solicită sau se solicita predarea unui cetățean, este acela de a fi pedepsit pentru fapta sa săvârșită pe teritoriul sau împotriva statului solicitant.

Dacă la început predarea unor asemenea persoane între diferite state se realiza pe baza unor obiceiuri cutumiare, ulterior , s-a constatat că aceste obiceiuri au fost legiferate.

Extrădarea în evul mediu

Un număr însemnat de autori din cadrul doctrinei romane si internationale, apreciază faptul că a existat o instituție cu efecte apropiate extrădării, care se referă la sclavii fugiți, încheindu-se în acest sens o convenție în anul 840 între Veneția și împăratul Lothaire.

Primele convenții internaționale încheiate de unele state au fost cele care se refereau la predarea criminalilor, luandu-se in considerare, in mod exclusiv, interesele suveranilor și nu ale statelor pe care le conduceau, cum ar fi Tratatul dintre regele Angliei Henric al II-lea și regele Scoției, Guillaume din anul 1174 și tratatul de asistență mutuală de la 13 aprilie 1376 dintre Carol al V-lea și Contele de Savoia, în baza căruia persoana vinovată trebuia predate contelui, regelui sau agenților lor, cat se poate de prompt, în baza unui rechizitoriu, prin care se făcea o examinare sumară a faptelor săvârșite de cel în cauză.

„Problema extrădării a fost ridicată pentru prima dată în Franța în fața Adunării Constituante, care a decretat la 19 februarie 1791 o reuniune a Comitetului Constituției și a Comitetului Diplomatic pentru a întocmi proiectul unei legi cu privire la extrădarea reciprocă pentru prevenirea unor infracțiuni, între Franța și alte state ale Europei”.

Begia a fost a doua țară din țară din Europa care a reglementat legislativ instituția extrădării, imediat după separarea Țărilor de Jos la data de 1 octombrie 1883. Această lege a fost modificată și completată succesiv în 1856 și 1874 și înlocuită cu Legea din 15 martie 1874, care a rămas în vigoare multă vreme, servind ca model altor state

Extrădarea în Epoca Modernă

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, instituția extrădării era foarte bine cunoscută, perioada fiind marcată de o fază internațională în care se observă o anumită tendință a statelor de uniformizare și generalizare a acesteia. În această perioadă s-au încheiat cele mai multe convenții bilaterale sau multilaterale de extrădare, precum și alte convenții care erau prevăzute o serie de dispoziții referitoare la extrădare.

Cu ocazia Congresului de Poliție Judiciară de la Monaco din 1914, a Congresului penitenciar de la Londra din 1925, a fost reiterată necesitatea uniformizării dispozițiilor referitoare la extrădare, fiind susținută și de Comisia internațională penală și penitenciară din 1935.

Un rol foarte important în cadrul simplificării procedurii extrădării l-a avut Congresul internațional de poliție de la Viena din anul 1923, care a pus bazele Comisiei internaționale de poliție criminală, care și-a desfășurat lucrările anual, până la începutul celui de-al doilea Război Mondial. Declarația Universală a Drepturilor Omului reprezintă un alt document care a contribuit la abandonarea sistemului administrativ și implementarea sistemului judiciar în procedura extrădării. Convenția europenă de extrădare de la 13 decembrie 1957 semnată și adoptată la Paris de către 11 state ale Consiliului Europei și care a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960, reprezintă cel mai important document cu efecte continentale în domeniul extrădării. Ulterior, datorită importanței acesteia, majoritatea statelor Europei au ratificat-o.

1.4.Extrădarea în Europa

Convenția Europeană de Extrădare a constituit documentul în baza căruia se realizează extrădarea la nivel european. „Până la apariția mandatului european de arestare, Convenția Europeană de Extrădare a constituit documentul în baza căruia se realiza extrădarea la nivel european”. Convenția Europeană de Extrădare a fost ratificată de România, după aproape 30 de ani de la adoptare, prin Legea nr. 80/1997, ocazie cu care s-au făcut o serie de declarații cu privire la drepturile cetățeanului român. De asemenea, ratificarea convenției s-a făcut cu unele rezerve, întocmindu-se o listă a infracțiunilor pentru care extrădarea este exclusă.

În prezent această convenție poate fi aplicată între două state care nu sunt membre ale Uniunii Europene sau între un stat membru și un stat terț.

Extrădarea în România

În țara noastră s-au cunoscut tratare de extrădare încheiate încă în secolul al XV-lea.

Între anii 1498-1499, reprezentantul lui Ștefan cel Mare, între altele, formulează și următoarea cerere către Principele Lituaniei: „La voi se oploșesc mai mulți români fugiți din țara Moldovei, pe care grația voastră să-i trimiteți înapoi în Moldova, în puterea tratatului”. De aici rezultă că tratatul data de chiar de mai mult timp.

În anul 1545, se vorbește de asemenea de extrădare conform vechilor tratate cu Lituania și Polonia, Sigismund August, regele Poloniei, extrădând pe baza acestor tratate, 7 boieri și 2 călugărițe, fugiți în Polonia.

În secolul al XVII-lea, Vasile Lupu încheie de asemenea un tratat de extrădare, în 4 aprilie 1646, cu G. Racoți, principele Transilvaniei.

Prima convenție de extrădare a României Unite, este ceea din iunie 1863, cu Șerbia. România mai avea și alte convenții de extrădare, de exemplu cu Austro-Ungaria, fiind cunoscut la vremea respectivă cazul extrădării lui Andronic.

Unii cugetători s-au opus extrădării considerând-o o practică barbară sau un simplu act de politețe care contravine dreptului unei persoane de a locui unde-i place, cât timp nu abuzează de acest drept.

Cei mai mulți au căutat să explice legitimarea extrădării, pornind de la diversele concepții legate de epoca în care au trăit. Fundamentul extrădării a fost explicat la început prin concepții teologice, considerându-se xca fiind un drept al suveranității, este conferit regilor de către divinitate. Alții l-au explicat pe baza dreptului natural care, obligând pe suveran să facă dreptate pe teritoriul său, acesta era ținut și să predea pe supusul său suveranului natural pentru a stabili faptă cu mai multă ușurință, a descoperi pe participanți și a proceda la pedepsirea exemplară. J.J. Rousseau și H. Grotius au explicat extrădarea prin sistemul contractual, infractorul obligându-se prin însuși faptul săvârșirii infracțiunii, de a se supune jurisdicției statului unde a comis-o. Dacă se refugiază nu-și mai ține obligația contractuală și trebuie ca cele două state să-l silească să și-o țină. În această concepție, extrădarea este în toate cazurile o obligație pentru stat. Aceste explicații sunt neștiințifice și nu țin seama de natură și caracterul extrădării.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de reprezentanți ai școlii pozitiviste, s-a impus din ce în ce mai mult, teza că lupta contra criminalități, dusă numai în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit în foarte multe cazuri ineficace. Astfel, s-a constatat că există anumite categorii de infractori care se situează în afara limitelor represiunii penale: iresponsabilii, toxicomanii, infractorii de obicei, profesioniștii, care s-au dovedit periculoși prin exercitarea profesiei. Față de astfel de infractori, represiunea penală clasică s-a dovedit insuficientă, în sensul că odată exercitată, riscul săvârșirii unor noi fapte penale este la fel de ridicat.

S-a impus astfel, opinia introducerii unor mijloace sau măsuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul cărora lupta împotriva criminalității să fie continuată și după executarea pedepsei sau chiar în absența unei pedepse.

Aceste măsuri au fost denumite în doctrină și în proiectele legislative de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX măsuri de siguranță.

Măsurile de siguranță privite ca instituții de drept penal de sine stătătoare și-au făcut apariția în cadrul legalitățiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX că urmare a noilor concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.

Dar, dacă măsurile de siguranță nu au fost cunoscute ca atare de legislațiile penale anterior secolului XX, în schimb unele dintre mijloacele care fac obiectul acestor măsurii, figurau cu titlul de pedepse în legislațiile penale din diverse epoci.

Multe din măsurile de siguranță denumite astăzi ca atare, au figurat în legiunile penale din antichitate și mai ales în legiunile moderne, fiind considerate însă drept pedepse secundare (accesorii sau complimentare): expulzarea, confiscarea, interdicțiunea de a se afla în anumite localității, domiciliul forțat, supravegherea polițienească, interdicția de a executa anumite profesii, marcarea cu fierul roșu, deportarea etc.

Alteori, măsurile de siguranță figurau în legile extrapenalemsunt neștiințifice și nu țin seama de natură și caracterul extrădării.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de reprezentanți ai școlii pozitiviste, s-a impus din ce în ce mai mult, teza că lupta contra criminalități, dusă numai în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit în foarte multe cazuri ineficace. Astfel, s-a constatat că există anumite categorii de infractori care se situează în afara limitelor represiunii penale: iresponsabilii, toxicomanii, infractorii de obicei, profesioniștii, care s-au dovedit periculoși prin exercitarea profesiei. Față de astfel de infractori, represiunea penală clasică s-a dovedit insuficientă, în sensul că odată exercitată, riscul săvârșirii unor noi fapte penale este la fel de ridicat.

S-a impus astfel, opinia introducerii unor mijloace sau măsuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul cărora lupta împotriva criminalității să fie continuată și după executarea pedepsei sau chiar în absența unei pedepse.

Aceste măsuri au fost denumite în doctrină și în proiectele legislative de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX măsuri de siguranță.

Măsurile de siguranță privite ca instituții de drept penal de sine stătătoare și-au făcut apariția în cadrul legalitățiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX că urmare a noilor concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.

Dar, dacă măsurile de siguranță nu au fost cunoscute ca atare de legislațiile penale anterior secolului XX, în schimb unele dintre mijloacele care fac obiectul acestor măsurii, figurau cu titlul de pedepse în legislațiile penale din diverse epoci.

Multe din măsurile de siguranță denumite astăzi ca atare, au figurat în legiunile penale din antichitate și mai ales în legiunile moderne, fiind considerate însă drept pedepse secundare (accesorii sau complimentare): expulzarea, confiscarea, interdicțiunea de a se afla în anumite localității, domiciliul forțat, supravegherea polițienească, interdicția de a executa anumite profesii, marcarea cu fierul roșu, deportarea etc.

Alteori, măsurile de siguranță figurau în legile extrapenalem, ca simple incapacități sau decăderi, care se aplicau celor condamnații, după ce stinseseră toate pedepsele la care fuseseră condamnați, din nevoia de a reacționa contra stări de pericol pe care o inspiraseră foști condamnați.

Apariția măsurilor de siguranță este rezultatul evoluției gândirii juridice iar înțelegerea conceptului măsurilor de siguranță necesită o sumară trecere în revistă a acelor concepții care s-au constituit ca veritabile trepte în evoluția gândiri juridice penale: școala clasică, școala pozitivistă, doctrina apărării sociale.

Asemănări și deosebiri între cele două instituții

O primă asemănare între instituția extrădării și cea a expulzării o presupune faptul că se aplică numai infractorului cetățean străin sau fără cetățenie cu domiciliul în străinătate , nici un cetățean român sau persoană fără cetățenie care domiciluiaza pe teritoriul țării noastre neputând fi extrădat sau expulzat.

Tototdată nici una din cele două măsuri nu se va lua în eventualitatea în care infractorul străin sau fără cetățenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii sau să i se aplice pedeapsa capitală.

De asemenea, în cazul ambelor instituții trebuie să se fi comis o infracțiune astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că, în cazul extrădării infracțiunea trebuie să se fi săvârșit pe teritoriul statului solicitant, pe când în cazul expulzării ihnfracțiunea trebuie să se fi săvârșit pe teritoriul statului nostru.

O altă deosebire între cele două instituții este din punct de vedere procedural. Astfel, expulzarea se deosebește de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din oficiu de către autoritățile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în țara noastră a străinului sau a persoanei fără cetățenie care nu domiciliază în România , în timp ce extrădarea (instituție de drept internațional) se dispune la cererea unui stat , pe bază de convenții internaționale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului că persoana respectivă a avut o comportare necorespunzătoare în străinătate.

Extrădarea și expulzarea, categorii specifice ale condiției juridice în România

Prezentarea regimului juridic în dreptul penal constă în studierea măsurilor preventive, a măsurilor de siguranță, a exequatorului și a altor domenii cărora le sunt incidente normele de drept penal (de exemplu, infracțiunile de trădare și de trădare prin ajutarea inamicului (art. 158 C.pen.) sau de spionaj (art. 159 C.pen., tratamentul deținuților conform reglementărilor internaționale în domeniu).

Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal, cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. În doctrină, măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice datorită faptului că se referă la restrângerea în condițiile legii a libertății persoanei.

Aceste măsuri se pot lua și împotriva străinilor, legea dispunând că persoanei reținute sau arestate i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Arestarea provizorie este întâlnită expresis verbis în materia extrădării, unde se precizează că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare (de la Curtea de Apel), printr-o încheiere dată în Camera de consiliu și care nu poate fi atacată cu recurs decât împreună cu hotărârea pronunțată asupra cererii de extrădare. Fiecare prelungire acordată nu va putea depăși 30 de zile.

Măsurile preventive reglementate prin legi extrapenale se deosebesc de măsurile de siguranță, chiar atunci când sunt identice în conținut (de exemplu, internarea bolnavilor mintali periculoși, confiscarea specială, expulzarea străinilor). Ca sancțiuni de drept penal, măsurile de siguranță se iau numai de către organele judiciare și numai față de persoanele care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală și pentru acele fapte prin care se dezvăluie starea de pericol. Dimpotrivă, măsurile extrapenale au drept temei fapte sau stări extrapenale, chiar dacă servesc și la prevenirea faptelor antisociale.

Dintre măsurile de siguranță, expulzarea va fi analizată, detaliat, în mod comparativ cu extrădarea. Remarcăm faptul că dispozițiile Codului penal nu disting dacă celelalte măsuri de siguranță pot fi luate și față de un cetățean străin sau de un cetățean european, nu doar față de un cetățean român, dar, de exemplu, confiscarea specială a bunurilor aflate pe teritoriul României și aparținând unui străin poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile legale prevăzute de art. 118 C.pen.

In ceea ce privește, exequatorul și recunoașterea hotărârilor penale străine, aceste instituții sunt strânse legate de extrădare, ca și forme de cooperare judiciară internațională în materie penală, în contextul în care, la nivelul Uniunii Europene, se dorește crearea Spațiului de Libertate, Securitate și Justiție, lucrarea analizând, ca și element de originalitate, nu numai dispozițiile naționale, dar normele europene în materie, (menționăm, cu titlu de exemplu, Comunicarea Comisiei Europene (2005) 195 privind recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală și consolidarea încrederii reciproce între statele membre, Decizia Consiliului Uniunii Europene din 12 februarie 2007 care instituie, pentru perioada 2007-2013, Programul specific „Justiție penală”).

Apreciem că România duce o politică consolidată de cooperare internațională, în cadrul căreia a devenit parte la peste 3500 de tratate internaționale, dintre care un procent ridicat privește asistența juridică în cauzele civile și penale. Asistența juridică internațională în materie penală ocupă un loc important în cadrul asistenței juridice internaționale și reprezintă o expresie a colaborării între statele suverane, colaborare care are rolul de a consolida solidaritatea internațională în lupta contra fenomenului criminalității.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internațională în materie penală: extrădarea; predarea în baza unui mandat european de arestare; transferul de proceduri în materie penală; recunoașterea și executarea hotărârilor; transferarea persoanelor condamnate; asistența judiciară în materie penală; alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

CAPITOLUL II.

INSTITUȚIA EXTRĂDĂRII

Definiție, natura juridică, trăsăturile extrădării

Lupta contra infracțiunilor este o problemă care interesează nu numai un stat, ci și alte state. De multe ori, efectele infracțiunii săvârșite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul și asupra altor state.

Există numeroase situații când anumiți infractori, după ce au comis infracțiuni sau după ce au fost condamnați pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul va trebui ca, pe baza solicitării adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau acelui care a fost lezat prin infracțiune, ori al cărui cetățean este făptuitorul, în vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună dusă pe plan internațional împotriva criminalității.

Pentru ușurarea realizării unor astfel de relații între state a fost creată instituția extrădării. Extrădarea este consecința teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea internațională ce privește asistența juridică între state.

În știința dreptului penal român extrădarea este definită ca fiind un act bilateral, politic și juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârșit infracțiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetățean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Dreptul internațional definește extrădarea ca fiind un act de asistență juridică interstatală, în materie penală, care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Sub raportul finalității sale, extrădarea este un act de reciprocă asistență juridică internațională și poate fi acordată numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

Astfel în definirea extrădării se specifica:

„extrădarea este predarea unui individ acuzat sau condamnat pentru o infracțiune, de către un stat altui stat pentru a-i aplica legea penală” , sau „extrădarea este, în chip sintetic, actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor, în vederea aplicării legii penale”, sau „extrădarea este actul prin care un stat remite unui alt stat o persoană urmărită sau condamnată pentru a fi judecată sau a executa o pedeapsă, sau „ extradarea este un act bilateral de asistenta juridica internationala prin care un stat solicitat, preda, la cererea altui stat solicitant un infractor care s-a refugiat pe teritoriul celui dintâi.”

De asemenea, extrădarea a mai fost definită ca fiind „actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată.”

Extrădarea a mai fost definită de alți autori ca fiind „un act bilateral, politic și juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârșit infracțiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetățean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.”

În literatura de specialitate, au existat și alte opinii cu privire la conceptul instituției extrădării, cum ar fi cele ale lui V. Dongoroz, C. Bulai, R.M. Stănoiu și colab., care au apreciat că extrădarea este actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a a fost condamnată. Profesorul I. Oancea, în lucrarea sa de Drept penal, precizează că în sens juridic, prin extrădare se înțelege actul prin care statul, pe teritoriul căreia s-a refugiat un infractor sau condamnat, predă pe infractor sau condamnat statului pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea sau statului împotriva intereselor căruia s-a săvârșit infracțiunea sau statului care l-a condamnat, predare care se face în vederea executării pedepsei.

Deasemenea Profesorul Constantin Bulai în lucrarea sa de drept penal, pecizează că: „extrădarea este actul prin care un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui atat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanțele acelui stat.”

Alte opinii, apreciază că extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaționale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) accept să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său și care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracțiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitantului.

După cum reiese din cele prezentate, numeroși autori și specialiști în domeniul dreptului penal au definit extrădarea în diferite modalități, în funcție de evoluția juridică a instituției.

Fiind o instituție juridică, extrădarea are și un pronunțat conținut politic, întrucât ea se realizează pe baza voinței liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea și independența lor.

Din punctul de vedere al dreptului internațional, extrădarea reprezintă un atribut al suveranități statului care o acordă. Ea se realizează fie:

Pe baza unor convenții internaționale, de regulă prin convenții bilaterale de asistență juridică, dar și prin convenții multilaterale, cu este cea încheiată, în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenția interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;

Pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa unor convenții speciale în care să se menționeze expres obligația de extrădare;

În temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă extrădarea (articolul 9, Codul penal român).

De asemenea, pentru a acorda extrădarea se respectă condiția dublei incriminări (fapta pentru care se solicită extrădarea să fie incriminată și de legislația statului care o acordă), cât și principiul specialități (persoana extrădată să nu fie judecată și condamnată decât pentru infracțiunea pentru care s-a cerut extrădarea).

Potrivit dispozițiilor din articolul 9 Codul penal român, extrădarea se acordă sau poate fi cerută de statul nostru unui alt stat fie în baza unei convenții încheiate cu acest stat, fie pe bază de reciprocitate, fie, în lipsa convenției sau reciprocității, în temeiul legii privitoare la extrădare. Legea penală nu cuprinde, așadar, dispoziții referitoare la condițiile de realizare a extrădării, ci se mulțumește să consacre și în materia extrădării prioritate convențiilor și practicilor internaționale, în raport cu reglementările internaționale. Se pornește de la premisa că extrădarea, implicând acordul de voință al statelor între care intervine, este în esență o instituție de drept internațional și de aceea ea trebuie să-și găsească locul în convenții internaționale sau să fie statornicită în relațiile dintre state. Atunci când reglementarea extrădării se face prin convenție internațională, această reglementare își găsește aplicare cu prioritate în reglementările din dreptul intern. Acestea din urmă se aplică numai în relațiile cu statele cu care statul nostru nu a încheiat convenții privitoare la extrădare și nu practică reciprocitatea în această materie.

Principalele trăsături ale instituției extrădării sunt:

a) act de suveranitate intervenit în relațiile dintre două state;

b) act juristidicțional solicitat și acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau condamnat penal;

c) act de asistență juridică internațională.

Extrădarea este de două feluri:

a) extrădarea infractorului, în vederea judecării lui în statul unde a săvârșit infracțiunea;

b) extrădarea condamnatului, în vederea executării pedepsei în statul unde a fost condamnat.

– Sub raportul finalității sale, extrădarea este un act de reciprocă asistență juridică internațională și poate fi acordată numai în baza unei convenții internaționale, în condițiile legii sau pe bază de reciprocitate.

– Extrădarea este un act bilateral, deoarece implică, pe de o parte, existența unei cereri de extrădare din partea statului solicitant și pe de altă parte, predarea extrădatului de către statul solicitant.

– Fiind o instituție juridică, extrădarea are și un pronunțat caracter politic, întrucât ea se realizează pe baza voinței liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea și independența lor.

– Extrădarea este o instituție ce este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenții bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie.

Actuala lege care reglementează instituția extrădării face distincție între extrădarea activă și extrădarea pasivă, în raport cu poziția României de stat solicitant sau de stat solicitat. Astfel extrădarea va fi activă atunci când țara noastră va înainta o cerere de extrădare către un alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii la propunerea motivată a președintelui instanței competente. În cazul extrădării pasive, statul român primește o cerere de extrădare, din partea unui stat străin prin Ministerul Justiției.

Reglementarea juridică

2.1. Extrădarea în Uniunea Europeană

Instituția extrădării la nivelul Uniunii Europene, este guvernată de următoarele instrumente juridice:

· Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985;

· Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, stabilită prin Actul Consiliului UE din 10 martie 1995 de la Bruxelles;

· Convenția privind extrădarea între statele membre ale UE, stabilită prin Actul Consiliului UE din 27 septembrie 1996 de la Bruxelles;

· Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI).

Convențiile internaționale

Convențiile internaționale și tratatele reprezintă acorduri internaționale încheiate în scris între state în vederea cooperării sau colaborării în anumite domenii de interes reciproc. Acestea sunt guvernate de dreptul internațional și sunt consemnate într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente anexă, oricare ar fi denumirea lor particulară. Ele se pot prezenta sub mai multe denumiri: tratat, convenție, protocol, pact, cartă, statut sau memorandum.

Convențiile internaționale încheiate pe linia prevenirii și combaterii criminalității sunt izvoare ale dreptului penal internațional. În anumite condiții, pot constitui izvoare ale dreptului penal tratatele și convențiile internaționale în domeniul prevenirii și combaterii criminalității încheiate sau ratificate de România. În acest sens, chiar Constituția României prevede că aceste instrumente juridice de cooperare internațională „fac parte din dreptul intern” (art. 11 alin.2).

În anumite cazuri, convențiile referitoare la extrădare pot veni în contradicție cu dispozițiile legii interne, motiv pentru care se impune modificarea legislației interne.

Suprematia dreptului internațional este stabilită de Constituția României și de Codul penal în vigoare.

Extrădarea are ca sursă principală de existență convenția internațională, indiferent de denumirea atribuită sau de limba în care a fost redactată. Ca o consecință a acțiunii comune a statelor pentru prevenirea și combaterea criminalității, România a încheiat tratate (convenții) bilaterale în domeniul extrădării cu următoarele state: Albania (Decret nr.463/1960), Algeria (Decret nr.418/1979), Belgia (Decret nr. 482/1983), Brazilia (Legea nr. 259/2004), Bulgaria (Decret nr.109/1959), Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (1893), Bosnia și Herțegovina (Decret nr. 24/1961), Cehia (Decret nr. 506/1958), Croația (Decret nr. 24/1961), China (Legea nr. 118/1998), Coreea de Nord (Decret nr. 305/1972), Cuba (Decret nr. 67/1981), Egipt (Legea nr. 483/2002), franța (Decret nr. 78/1975), Grecia (Decret nr. 290/1973), Italia (Decret nr. 288/1973), Maroc (Decret nr. 291/1973), Moldova (Legea nr. 177/1977), Mongolia (Decret nr. 415/1973), Rusia (Decret nr. 334/1958), Serbia și Muntenegru (Decret 24/1961), Siria (Decret nr. 70/1979), Slovacia (Decret nr. 506/1958), Statele Unite ale Americii (Tratat M.Of. nr. 11/12 martie 1937), Tunisia (Decret nr.483/1971), Turcia (Decret nr. 347/1970, Ungaria (Decret nr. 505/1958).

Dispoziții privind extrădarea există și în alte instrumente internaționale, adoptate sub egida ONU sau a Consiliului Europei.

2.3. Convenții adoptate sub egida Organizației Națiunilor Unite

– Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate

– Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, New York, 15 noembrie 2000, ratificate prin Legea nr. 565/2002,

– Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegal de arme de foc, piese și component ale acestora, precum și de muniții, New York, 31 mai 2001, la care România a aderat prin Legea nr. 9/2004,

– Convenția Națiunilor Unite cu privire la substanțele psihotrope, Viena, 21 februarie 1971, la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992,

– Convenția națiunilor Unite împotriva corupției, New York, 31 octombrie 2003, ratificată prin legea nr. 365/2004,

– Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului, New York, 9 decembrie 1999, ratificată prin Legea nr. 623/20021.

2.4. Convenții adoptate la nivelul Consiliului Europei

– Convenția europeană de extrădare (Legea nr. 80/1997, modificată prin legea 72/2005)

– Convenția privind reprimarea terorismului (Legea nr. 366/2004),

– Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii (Legea nr. 263/2002),

– Convenția penală privind corupția (Legea nr. 27/2002)

– Protocolul adițional la Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția (Legea 260/2004),

– Înțelegerea privind traficul ilicit pe mare (Legea nr. 394/2002)

– Convenția europeană de asistență juridică în materie penală (Legea nr. 211/2000)

– Cel de al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală ( Legea nr. 368/2004),

– Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală (Legea nr. 34/2000),

– Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive (Legea nr. 35/2000),

– Convenția europeană privind imprescribilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război (Legea nr. 68/2000)2.

1. M.Of. nr. 813/2002, 179/2004, 341/1992, 852/2002

2. M.Of. nr. 34/1997, 913/2004, 353/2002, 27/2002, 343/2004, 494/2002, 618/2000, 913/2003, 158/2000, 158/2000, 192/2000

2.5. Declarațiile de reciprocitate

Declarațiile de reciprocitate reprezintă o modalitate simplificată de reglementare a extrădării, în general cu o sferă de aplicabilitate mai mică în ceea ce privește faptele si persoanele extrădabile, uneori fiind ocazionată de apariția unui caz concret, ce presupune pretenția statului solicitant, ca înainte de a se pronunța asupra cererii de extrădare să primească o declarație din partea statului solicitant prin care acesta se obligă, la rândul său, să soluționeze favorabil o cerere de extrădare de același fel a statului solicitat.

Evoluția în timp a instituției, axată tot mai mult pe încredere reciprocă între state, a demonstrat că asemenea declarații de reciprocitate pot exista și între state care nu au frontier comune sau state care au încheiat asemenea convenții sau tratate, contrar unor opinii prin care se susține că declarațiile de reciprocitate sunt utilizate în general de statele vecine, atunci când între ele nu există convenții sau tratate privind extrădarea.

Conform acestor declarații de reciprocitate, statele se obligă de comun acord să-și predea în condiții identice și în conformitate cu interesele lor, persoanele urmărite sau condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni pe teritoriul unui stat și refugiate ulterior pe teritoriul celuilalt stat.

În funcție de conjunctura în care au fost elaborate, declarațiile pot fi principale, atunci când sunt date pe cazuri concrete sau secundare atunci când există pe lângă un tratat de convenție.

Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare, asigurarea reciprocității va fi dată de către Ministerul Justiției, „pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorității judiciare române competente”.

2.6. Instituția extrădării în România

Legislația actuală a României este realizată în concordanta cu cerințele prevenirii și combaterii criminalității la nivel mondial, precum și cu angajamentele asumate în cadrul cooperărării judiciare internaționale. În acest sens, Constituția prevede că „cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reprocitate”, iar „cetățenii străini și apatrizi pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate”. În ce privește competența instituțiilor statului care acordă extrădarea, Constituția prevede că: „expulzarea sau extrădarea se hotărește de justiție”.

Izvoarele extrădării se pot clasifica după mai multe criterii:

– după importanță – principale (convenții internaționale)

– secundare (legi interne)

– după sursa lor – interne (acte normative)

– externe (convenții și tratate internaționale)

– după obiectul reglementat – destinate numai reglrmentării extrădării (Convenția europeană de extrădare)

– destinate reglementării mai multor domenii (Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului internațional)

În urma aderărării României la Uniunea Europeană s-a impus efectuarea unor modificări și completări ale actelor normative existente și adoptarea altora care să fie în concordanță cu legislația europeană. Astfel actuala legislație în domeniul extrădării vine în completarea normelor stabilite în convențiile internaționale ratificate de țara noastră în ultimii ani.

În prezent legile interne ale României care constituie izvor al extrădării sunt:

1. Constituția României

2. Codul penal

3. Codul de procedură penală

4. Legea 303/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare prin Legea nr. 224/2006 și O.U.G. nr. 103/2006, aprobată prin Legea nr. 104/2007

Constituția României

Actuala Constituție a României a intrat în vigoare in data de 31 octombrie 2003, dată la care a fost publicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Constituția aflată în vigoare are o serie de prevederi referitoare la extrădare, in cadrul art. 19 intitulat sugestiv „Extrădarea și Expulzarea” . Astfel potrivit prevederilor, cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această dispoziție, cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.

Fundamentarea extrădării este reprezentat în ordine, de convențiile internaționale, dreptul intern și reciprocitate și se hotărește numai de către justiție.

Prevalarea dreptului internațional, rezulta din principiul stipulat în art. 20 alin. (2), „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Codul penal

Potrivit prevederilor art. 9 „extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și în lipsa acestora, în temeiul legii”.

Ordinea de aplicare a extrădării începe cu convențiile internaționale continuând cu asigurarea de reciprocitate și apoi cu prevederile legii interne. Ordinea diferă de cea menționată în Constituție, în sensul că după convențiile de reciprocitate la care România este parte, este luată în considerare reciprocitatea și nu legea internă.

Codul de procedură penală

Referiri la extrădare sunt cele prevăzute de art 522 intitulat „Rejudecarea celor judecați în lipsă în caz de extrădare”. Potrivit normelor cuprinse în acest articol, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Întreaga procedură legată de extrădare însă se desfășoară cu respectarea prevederilor codului de procedură penală.

Legea nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare

Apariția acestei legi a condus la abrogarea altor acte normative care reglementau o parte din activitatea de cooperare judiciară internațională în materie penală, cu referire la extrădare (Legea 290/2001, Legea 756/2001, Legea 704/2001, OG 69/1999 și Legea 113/2000.

Totodată în decursul timpului au fost adoptate 3 legi speciale în cuprinsul cărora apar reglementări referitoare la extrădare: Legea nr. 4/1971, Legea nr. 296/2001 și Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Constituția României din 1965 nu prevedea nicio dispoziție privind extrădarea sau expulzarea, ci doar se garanta dreptul de azil în condițiile socio-politice din acea vreme „Republica Socialistă România acordă drept de azil cetățenilor străini urmăriți pentru activitatea lor în apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru participarea la lupta de eliberare națională sau de apărare a păcii ». O dispoziție asemănătoare cuprinde și Constituția din 1952, fără a fi, însă, regăsită în Constituția din 1948. Fapt inovator și dovadă a importanței acordate protecției drepturilor omului, extrădarea poate fi întâlnită în Constituția din 1923, unde se prevedea că „extrădarea refugiaților este oprită”.

Condițiile extrădării privitoare la persoană, fapte, pedeapsă, competență și procedură sunt prezentate din punct al legislației și al jurisprudenței naționale și internaționale, precum și al doctrinei.

Principiile extrădării

„Prin principii de bază sau fundamentale se înțeleg ideile sau orientările care călăuzesc și străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracțiunilor prin mijloace de drept penal”.

Principiile speciale ale extrădării se pot clasifica în funcție de mai multe criterii:

1. În funcție de modalitatea de menționare în lege:

– menționate expres în textul legii (Constituție, Cod penal, Cod de procedură penală, Legea 302/2004, convenții și tratate internaționale, reciprocității, confidențialității etc)

– menționate tacit, existența acestora deducându-se din interpretarea normelor juridice respective (legalității, umanismului etc)

2. În funcție de puterea lor juridică:

– absolute ( de la care nu există niciun fel de derogare – principiul legalității)

– relative (care comportă o serie de excepții – principiu neextrădării propriilor

cetățeni)

3. După cum sunt sau nu comune și altor instituții de drept penal:

– specifice extrădării (principiul dublei incriminări)

– comune și altor instituții de drept penal (legalitate, umanismul)

Doctrina Română a realizat o serie de principii care guvernează instituția extrădării, după cum urmează: principiul preeminenței dreptului internațional, principiul reciprocității și curtoaziei internaționale, principiul recunoașterii și încrederii reciproce, principiul legalității, principiul „non bis in idem”, principiul umanismului, principiul neextrădării unor categorii de persoane, principiul dublei incriminări, principiul refuzului extrădării, principiul confidențialității și specialității.

Principiul prevalării dreptului internațional

Acest principiu este menționat în Constituția României, unde se prevede că „statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, iar „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” – art. 11 alin. (1) și (2).

Principiu este reluat în Legea specială 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, unde la art. 4, intitulat sugestiv „preeminența dreptului internațional”, se arată că „prezenta lege se aplică în baza și pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele judiciare internaționale la care România este parte, pe care le completează în situații nereglementate”. Potrivit prevederilor constituționale, acest principiu face parte și din dreptul intern. Acest principiu este comun tuturor formelor de cooperare juridică internațională în materie penală, nefiind specifice instituției extrădării.

3.2.Principiul reciprocității și curtoaziei internaționale

Acest principiu este menționat atât în Convenția Europeană de Extrădare, în instrumente internaționale la care România este parte, în constituția româniei, Codul penal cât și în Legea 302/2004.

Convenția europeană de extrădare prevede că: „părțile contractante se angajează să-și predea reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate prin articole, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante” (Art. 1). Articolul 5 din Legea specială, menționează potrivit acestui principiu că în lipsa unei convenții internaționale, cooperarea judiciară se poate realiza în virtutea curtoaziei internaționale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant și cu asigurarea scrisă a reciprocității dată de autoritatea competentă a acelui stat. În cazul în care statul român formulează o cerere prin care solicită acordarea asistenței judiciare internaționale în materie penală (inclusiv extrădarea), în baza curtoaziei internaționale, asigurarea reciprocității va fi dată de către ministrul justiției, pentru fiecare caz.

Principiul recunoașterii și încrederii reciproce

Acest principiu este unul din cele de bază care guvernează întreaga activitate de cooperare judiciară internațională în materie penală, fiind considerat principiu de bază la nivelul cooperării în cadrul UE.

3.4.Principiul legalității

Acest principiu este caracteristic dreptului penal, dar și instituției extrădării și constă în necesitatea respectării întregii proceduri specificate în lege sau alte instrumente internaționale ratificate sau adoptate de România. Nerespectarea prevederilor legale va conduce implicit la declararea nulității actelor procesuale încheiate. În domeniul extrădării, principiul legalității exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate de apărare împotriva criminalității trebuie să se desfășoare numai în strictă conformitate cu prevederile legii atât interne cât și a convențiilor internaționale.

Respectarea acestui principiu este o garanție a respectării libertății persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităților judiciare și o garanție că legea se va aplica numai pe timpul cât aceasta este în vigoare.

Principiul „non bis in idem”

Acest principiu este prevăzut într-o serie de convenții și tratate internaționale, precum și în legislația internă. Regula „non bis in idem” impune în primul rând, că nimeni să nu fie pedepsit de două ori pentru aceași faptă. În acest context și a normelor legale în vigoare, principiul „non bis in idem” poate fi definit ca reprezentând acea regulă de drept conform căreia extrădarea va fi refuzată atunci când persoana în cauză a mai fost judecată pentru aceași faptă și printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, sau dacă pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate. În baza acestui principiu, oricare stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de două ori pentru aceași faptă, sau de a obliga o persoană să execute de două ori o sancțiune pentru aceași faptă.

Acest principiu nu este un principiu specific extrădării, fiind însă specific întregii activități de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Principiul umanismului

Acest principiu reprezintă regula de drept conform căreia întreaga activitate privind extrădarea se desfășoară cu respectarea intereselor fundamentale ale celui care face obiectul unor asemenea proceduri.Principiul umanismului nu este prevăzut în mod expres în convenții internaționale sau legi interne, însă el poate fi identificat prin interpretarea art. 11 din Convenția europeană de extrădare și art. 29 din Legea 303/2004, precum și în alte documente internaționale. În baza acestui principiu, România poate refuza executarea unei cereri de extrădare dacă există indicii că viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol.

Deasemenea în situația în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu se va acorda decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că în caz de condamnare pedeapsa capitală nu se va executa, urmând a fi comutată (art. 29).

În același context, România refuză acordarea extrădarii în situațiile în care persoana supusă procedurii ar urma să fie judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de protecție a drepturilor la apărare sau de un tribunal instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută pentru executarea unei pedepse pronunțate de un asemenea tribunal, ori dacă există motive serioase să se creadă extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, sex, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori apartenență la un anumit grup social.

„Principiul umanismului este reflectat și în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europere privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.”

Principiul neextrădării unor categorii de persoane

Categoriile de persoane care intră sub incidența acestui principiu sunt: cetățeni prprii, proprii justițiabili și azilanți politici.

a) Neextrădarea propriilor cetățeni

Principiul este menționat în art. 6 din Convenția europeană de extrădare – „orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanților săi”, precum și în alte instrumente internaționale încheiate de România. Legislația României, face referiri la acest principiu în cadrul art. 19 alin. (1) din Constituția României (cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expuzat din România) și art. 23 alin (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 (nu pot fi extrădați din România cetățenii români, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 lin lege).

În acord cu noile orientări europene, Constituția româniei prin modificările aduse, prevede ca o derogare de la regula generală și posibilitatea extrădării cetățenilor români, în baza convențiilor internaționale, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate. În acest sens, pentru acordarea extrădării unui cetățean român se cer a fi îndeplinite cumulativ trei condiții.

– extrădarea să fie prevăzută în convenția aplicabilă în cazul respectiv,

– statul solicitant să acorde extrădarea propriilor cetățeni la solicitarea României,

– să fie îndeplinită cel puțin una din condițiile prevăzute la art. 24 din legea cadru.

În concordanță cu prevederile legii, nu pot fi extrădate din românia următoarele categorii de persoane:

– cetățenii români, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 24,

– persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România

– persoanele străine care se bucură în românia de imunitate de jurisdicție, în condițiile și în limitele stabilite prin convenții sau prin alte înțelegeri internaționale

– persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite prin convenție internațională art. 23 alin. (1).

b) Neextrădarea propriilor justițiabili

Această regulă este prevăzută în convenții și tratate încheiate de România cu diferite state precum și în art. 23 din Legea nr. 302/2004. Principiul stabilește că proprii justițiabili nu pot fi extrădați, deoarece statul solicitat are prioritate, întrucât la momentul transmiterii cererii, aceștia fac deja obiectul unui proces penal în România.

c) Neextrădarea azilanților politici

Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte, după cum este prevăzut în Constituția româniei (art. 18). Deasemenea în art. 23 alin (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, se menționează că nu pot fi extrădate din România persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România.

Majoritatea specialiștilor în domeniu au admis că azilul se acordă numai celor urmăriți pentru activități politice și nu pentru fapte de drept comun.

Principiul dublei incriminări

Acest principiu este menționat în mod expres în Convenția europeană de extrădare, precum și în alte instrumente internaționale ratificate de românia precum și în Legea nr. 302/2004.

Articolul 2 parag. 1 din Convenția europeană de extrădare prevede că: „ vor da loc la extrădare faptele pedepsite de legile părții solicitante și ale părții solicitate cu o pedeapsă pasivă de libertate sau cu o măsură de siguranță privată de libertate de cel puțin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părții solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranță, sancțiunea pronunțată va trebui să fie de o durată de cel puțin 4 ani”.

Articolul 26 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede că: „extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracțiune atât în legea statului solicitant, cât și de legea română”.

Dubla incriminare reprezintă deci regula de drept conform căreia, pentru a opera extrădarea, fapta care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată ca infracțiune în legislația ambelor state.

Principiul refuzului extrădării

Principiul reprezintă regula de drept conform căreia extrădarea poate fi refuzată în mod obligatoriu sau opțional dacă se constată neîndeplinirea unor condiții prevăzute de lege.

Acest principiu este prevăzut în Convenția europeano de extrădare, în alte convenții și tratate, precum și în Legea nr. 302/2004.

În situația refuzului extrădării, procedura este diferită, în funcție de calitatea celui în cauză față de statul român și anume cetățean român, refugiat politic sau cetățean străin. Dacă refuzul extrădării se referă la un cetățean român sau la un refugiat politic, statul român, la cererea statului străin, este obligat să supună cauza autorităților judiciare competente, astfel încât să se poatăexercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul. În cazul în care se refuză extrădarea unui cetățean străin invinuit sau condamnat în alt stat pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărui minim special este de cel puțin 5 ani, examinarea propriei competențe și exercitarea, dacă este cazul se face din oficiu, fără excepție și întârziere.

Principiul confidențialității

Acest principiu este prevăzut în art. 12 din Legea nr. 302/2004, unde se specifică că statul român are obligația de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidențialitatea cererilor care îi sunt adresate. În cazul în care aceasta nu poate fi asigurată, statul român va înștiința statul străin, care va decide.

3.11.Principiul specialității

Principiul specialității este destinat să garanteze respectarea drepturilor persoanei extrădate și să împiedice eludarea normelor privind extrădarea, prin judecarea extrădatului și pentru alte infracțiuni sau prin supunerea lui la executarea altor pedepse pentru care nu ar fi îndeplinite condițiile. Acest principiu este prevăzut în Convenția Europeană de extrădare (art. 14), în alte instrumente internaționale, precum și în Legea nr. 302/2004 (art. 73).

Condițiile extrădării

4.1. Condițiile privitoare la infracțiune

O primă condiție este aceea de a se fi comis o infracțiune pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârșită să fie lezate interese acelui stat. Pentru lămurirea noțiuni “să fi comis o infracțiune “, recurgem la dispozițiile interpretative ale art. 144 Codul penal, care precizează că este vorba de săvârșirea oricărei fapte incriminată în lege ca infracțiune și pedepsită ca tentativă sau infracțiune consumată și la care s-a participat în calitate de autor, instigator sau complice.

O a doua condiție referitoare la extrădare este la fapta săvârșită să fie considerată infracțiune atât de legislația statului solicitant, cât și de cea a statului solicitat să efectueze extrădarea, cu alte cuvinte, se cere condiția dublei incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor. Această condiție este prevăzută în art. 3 al.. 1, Legea privind extrădarea nr. 4/1971.

O a treia condiție care trebuie îndeplinită este că infracțiunea să prezinte o anumită gravitate, în sensul că ea este pedepsită, de legislațiile ambelor state, cu o pedeapsă privativă libertate, de regulă, mai mare de doi ani său persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai grea (art. 3 alin. 2, L. nr. 4/1971).

Prin introducerea acestei condiții s-a urmărit ca să nu fie folosită această instituție deosebit de complexă și cu multe implicați, pentru fapte cu o periculozitate socială redusă.

Deasemenea, nu se admite extrădarea infractorului de către statul român dacă potrivit statului solicitant, pentru infecțiunea săvârșită, se prevede pedeapsa cu moartea sau aplicarea torturi. Deși, această condiție negativă în acordarea extrădării nu este prevăzută în tratatele și convențiile în vigoare, încheiate de România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece în dreptul penal român de după Revoluția din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea și incriminată tortura (ca urmare a aderări României la Convenția Internațională împotriva torturi și a altor pedepse or tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984), urmează să fie considerate că implicit modificate, în sensul arătat, textele tratatelor și convențiilor privitoare la extrădare.

Dubla incriminare

Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracțiune atât de legea statului solicitant cât și de legea statului solicitat.

Infracțiuni politice

Extrădarea nu se acordă dacă infracțiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată de statul solicitat ca infracțiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracțiuni.

Atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale nu este considerat infracțiune politică.

Nu sunt considerate infracțiuni politice : crimele împotriva umanității și alte violări similare ale legii războiului, precum nici un act de natură teroristă.

Infracțiuni militare

Extrădarea motivată de infracțiuni militare care nu constituie infracțiuni de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare al prezentei legi.

Infracțiuni fiscale

În materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, extrădarea va fi acordată între statele părți la Convenția europeană de extrădare și la protocoalele sale.

4.2.Condiții privitoare la persoana infractorului

În primul rând infractorul trebuie să fie cetățean străin sau o persoană fără cetățenie ce domiciliază în străinătate. Potrivit prevederilor Constituției române (art. 19, paragraful 1), persoanele de cetățenie română nu pot fi extrădate. Dacă acestea vor săvârși infracțiuni în străinătate vor fi pedepsite de legea penală română potrivit principiului personalității (art.4 – legea penală).

În al doilea rând, infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul străin solicitat, adică a părții căreia i se cere extrădarea. În convențiile internaționale se stipulează că statele se obligă să-și extrădeze reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere penală. Totodată făptuitorul să nu fi obținut drept de azil pe teritoriul României, situație în care extrădarea nu poate fi admisă.

În al treilea rând, față de infractor trebuie să nu se fi pronunțat în România, pentru această infracțiune o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, ori să se fi emis o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Dacă persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată pentru o altă infracțiune, în fața organelor de urmărire penală ori a instanțelor judecătorești române sau are de executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de instanțele române, extrădarea nu poate avea loc decât după procesul penal sau executarea pedepsei a luat sfârșit. Pentru evitarea prescripțiilor răspunderii penale sau alte consecințe negative ce ar decurge din această amânare, legea admite posibilitatea unei extrădări temporare a infractorului pentru îndeplinirea actelor proceselor care nu suferă amânare (art.4, Legea nr.4/1971).

Relativ la condițiile extrădării privitoare la persoană, conform art. 22 din Legea nr. 224/2006 care modifică și completează Legea nr.302/2004, pot fi extrădate din România, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.

Extrădarea cetățenilor aparținând statului căruia i se solicită extrădarea reprezintă o excepție, deși, se afirmă, în doctrină, că această regulă „constituie unul din obstacolele în calea unei cooperări eficiente între state, în materie penală”. La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, autoritățile judiciare poloneze și cipriote au consacrat, și pe cale jurisprudențială, interdicția extrădării propriilor cetățeni. Totuși, în concordanță cu regimul reciprocității aplicat străinilor aflați pe teritoriul unui stat, care se întâlnește și în dreptul românesc, deși regimul național este cel predominant și cu prevederile comunitare, cetățenii români pot fi extrădați din România în baza convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte, pe bază de reciprocitate și dacă este îndeplinită cel puțin una din condițiile stabilite Legii nr. 224/2006.

În scopul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale și a principiului nediscriminării, extrădarea nu este permisă dacă este cerută pentru pedepsirea unei persoane din motive discriminatorii.

Persoanele exceptate de la extrădarea din România, potrivit art. 5, sunt :

Cetățenii români;

Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;

Persoanele străine care au imunitate de jurisdicție;

Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Calitate de cetățean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data hotărârii asupra executării.

Obligații în cazul neextrădării

Refuzul extrădării propriului cetățean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităților sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul.

În cazul în care România optează pentru soluția refuzului extrădării unui străin,

învinuit sau condamnat în alt stat pentru infracțiuni grave sau pentru cele incriminate prin convenții internaționale care nu impun un alt mod de represiune, examinarea propriei competențe și exercitarea, dacă este cazul, a acțiunii penale se fac din oficiu, fără excepție și fără întârziere. Autoritățile române hotărăsc în aceleași condiții ca și pentru orice infracțiune cu caracter grav prevăzută și pedepsită de legea română ( art. 7 alin. 2 ).

4.3.Condiții de extrădare privitoare la persoana condamnatului

În vederea extrădării unei persoane condamnate, pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, se prevăd următoarele condiții:

condamnarea să se fi pronunțat pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul statului care cere extrădarea;

pedeapsa aplicată să fie de un an sau mai grea (art.3, alineat 2 din Legea nr.4/1971), hotărârea de condamnare să poată fi executată, adică să nu existe cauză de înlăturare a răspunderii penale;

persoana condamnată, a cărei extrădare se cere, să fi fost condamnată și judecată de o instanță a statului solicitat.

Dacă s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, extrădarea poate fi acordată numai după ce pedeapsă a fost executată sau considerată ca executată, în care să se facă mențiunea despre infracțiunea comisă, calificarea juridică, pedeapsa aplicată, pagubele provocate, textul de lege în care se încadrează infracțiunea, persoana condamnatului și datele ce îl caracterizează.

Sub aspect procedural, legea română privind extrădarea și convențiile adoptate de statul nostru în materia extrădării condamnaților, prevăd ca la cererea de extrădare trebuie să se anexeze copia certificată a hotărârii de condamnare rămasă definitivă.

4.4. Condiții privind urmărirea penală sau executarea pedepsei, precum și cererea de extrădădare

Infracțiunea pentru care se cere extrădarea să nu fie dintre acelea pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

Să nu fi intervenit, potrivit legii statului străin ori, după caz, potrivit legii penale române, amnistia, prescripția ori altă cauză care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării.

Cererea de extrădare trebuie să fie însoțită de anumite înscrisuri din care să rezulte existența temeiurilor pentru admiterea extrădării: copie a mandatului de arestare sau, după caz, a hotărârii de condamnare, copie a textelor de lege aplicabile în cauză, date privind eventuala executare parțială a pedepsei. (art.4, Legea nr.4 1971).

Condiții privitoare la pedeapsă

Gravitatea pedepsei

România acordă extrădarea , în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației statului solicitant, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancțiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an ( art. 12 )

Pedeapsa capitală

Articolul 13 din lege prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către lege statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv că pedeapsa va fi comutată.

Pedeapsa cu suspendarea executării

Fracțiunea de pedeapsă rămasă de executat trebuie să corespundă exigențelor de gravitate de la art. 12 pentru acordarea extrădării.

Locul săvârșirii infracțiunii

Când infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea poate fi refuzată.

4.5. Condiții privitoare la competență

România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o infracțiune care, potrivit legislației române, a fost săvârșită în totul sau în parte pe teritoriul său. Când infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislația statului român nu autorizează urmărirea unei infracțiuni de același fel, săvârșită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea pentru infracțiunea care face obiectul cererii.

4.6. Condiții privitoare la procedură

Extrădarea se poate refuza și pentru următoarele considerente:

· Urmăriri în paralel;

· Lipsa plângerii prealabile;

· Dreptul la apărare;

· Judecarea în lipsă;

· Non bis in idem;

· Prescripție;

· Amnistie;

Grațiere

5. Efectele extrădării

Extrădarea pune în prezență interesele celor două state (solicitant și solicitat), cât și ale individului extrădat.

Cu privire la statul solicitat. Efectul extrădării constă în predarea individului către statul în drept să-l judece și să-l supună la executarea pedepsei sau numai la aceasta din urmă. În acest mod, statul solicitat își îndeplinește obligația de asistență juridică față de statul solicitant.

O dată cu predarea persoanei se vor preda și obiectele găsite la percheziția care au servit la săvârșirea infracțiunii sau sunt produsul acesteia, precum și toate actele care ar servi ca dovezi de vinovăție. Predarea acestor obiecte va avea loc chiar dacă extrădarea, deși s-a admis, n-ar putea fi executată din cauza morții sau dispariției persoanei respective. Aceasta, pentru că dacă există terți care au un drept asupra acelor obiecte, le vor putea reclama după terminarea procesului.

Efectele cele mai importante ale extrădării privesc statul solicitant și pe învinuit sau condamnat. Statul solicitant are obligația să aplice actul extrădării, adică să se conformeze condițiilor și rezervelor din acesta, deoarece extrădarea își are originea în acordul ambelor state și condițiile se stabilesc de acestea împreună. Este principiul specialității (sau specificității) extrădării exprimat în art.7 și 8 din lege, conform căruia statul care a obținut extrădarea, nu va putea să urmărească, să pedepsească sau să supună executării pedepsei persoana extrădată, pentru un alt fapt decât pentru care s-a admis extrădarea și nici s-o extrădeze altui stat în lipsa acordului prealabil al statului solicitant. Statul solicitant nu va putea deci judeca, condamna sau supune la executarea pedepsei pe extrădat pentru fapte săvârșite anterior cererii extrădare, dar neprevăzute în actul extrădării, chiar dacă acestea sunt decât cele prevăzute în tratate sau legea de extrădare. De asemenea, statul solicitant nu va putea pe individ altui stat, pentru aceeași faptă sau pentru alta, decât cu acordul prealabil al statului solicitat inițial.

Majoritatea autorilor subliniază că principiul specialității cere numai identitatea faptei nu și a calificării care va putea fi schimbată cu condiția să nu ridice o învinuire nouă, să nu adauge fapte noi pentru care nu s-a cerut extrădarea. De exemplu, persoana respectivă a fost extrădată pentru omor și se constată că a săvârșit ucidere din culpă sau extrădat ca autor al unei infracțiuni, se constată numai complicitatea ori tentativa la acea infracțiune. Schimbarea calificării în aceste cazuri nu lovește regularitatea cererii de extrădare. Credem că păstrându-se materialitatea faptei în toată strictețea ei, calificarea poate fi schimbată într-o infracțiune mai gravă sau mai ușoară, condiția fiind ca noua calificare să fie dintre cele pentru care se admite extrădarea. În măsura în care prin schimbarea calificării sunt afectate condițiile de fond ale extrădării (pentru noua infracțiune se prevede urmărirea la plângerea prealabilă sau o pedeapsă mai mică de doi ani), principiul specialității nu mai este respectat și individul nu este obligat să se înfățișeze la urmărirea penală sau la judecată. Regularitatea extrădării este lovită și individul va trebui înapoiat statului care l-a predat urmând a se formula o nouă cerere de extrădare, eventual, în temeiul reciprocității.

Statul solicitant nu ar putea deci să profite de prezența persoanei respective pe teritoriul său pentru a exercita asupra ei o represiune care nu a fost avută în vedere în prevederile actului de extrădare. Se admite totuși că în alte cauze, anterioare extrădării, pentru care nu s-a cerut extrădarea, individul respectiv va putea fi confruntat cu ceilalți coinculpați, audiat ca martor, dar nu va putea fi condamnat sau supus la executarea pedepsei.

Considerăm că face excepție de la principiul specialității situația în care extrădarea s-a acordat statului al cărui cetățean este extrădatul, întrucât principiul personalității, expresie a suveranității statului, nu poate fi subordonat convențiilor sau altor condiții. Într-o astfel de situație, extrădatul nu va mai fi înapoiat statului care l-a extrădat. Aceeași va fi situație și pentru apatrizii domiciliați pe teritoriul statului solicitant.

Nimic nu se opune ca statul solicitant să judece pe extrădat pentru fapte posterioare actului de extrădare.

Acordul statului solicitat nu mai este necesar și cel extrădat va putea fi judecat și pentru alte fapte anterioare extrădării, neprevăzute în actul extrădării, dacă persoana extrădată nu părăsește teritoriul țării respective în termen de o lună de la sfârșitul procesului penal ori de la executarea pedepsei sau dacă, părăsind acel teritoriu, a revenit ulterior (art. 7 alin. Ultim din legea nr. 4 privind extrădarea). În acest termen nu se socotește termenul în cursul căruia persoana respectivă nu a putut părăsi teritoriul din motive independente de voința sa.

Extrădatul însuși va putea consimți să fie judecat și pentru alte infracțiuni, indiferent dacă tratatul său legea le prevede sau nu și indiferent că au format sau nu obiectul extrădării. Aceasta, deoarece se consideră că rezervele și limitările din actul de extrădare sunt în favoarea, iar nu împotriva acestuia. Extrădatul poate avea chiar interes să fie judecat pentru toate infracțiunile pentru a nu fi din nou extrădat ulterior.

6 . Procedura extrădării

6.1. Sisteme de acordare a extrădării

În teoria dreptului penal și în legislațiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme de acordare a extrădării:

Sistemul zis politic sau guvernamental, în care extrădarea este considerată un act exclusiv politic și de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitat, pe baza datelor culese de organele administrative sau judiciare;

Sistemul jurisdicțional, în care extrădarea este considerată un act exclusiv jurisdicțional și în consecință instanțele judecătorești din statul solicitat sunt acelea care trebuie să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare;

Sistemul mixt, în care se recunoaște extrădării un caracter politic cât și jurisdicțional, la soluționarea cererii de extrădare participând atât organe judiciare care verifica existența condițiilor extrădării, cât și autoritatea guvernamentală care, ca purtătoare a suveranității de stat, are dreptul să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare. De aceea, ea se acorda sau nu de către statul solicitat, după ce, în prealabil, organele judiciare au verificat existența condițiilor extrădării.

Sistemul mixt a fost considerat și în dreptul penal român, prin dispoziția Legii nr. 4/1971 și celelalte convenții de asistentă juridică internațională, încheiată de România cu alte state. Însă, în raport de dispozițiile art.19 din Constituția României care prevăd ca “Expulzarea și extrădarea cetățenilor străini și apatrizi se va hotărî în justiție”, instituția extrădării va fi reglementată, în detaliu, în sensul prevederilor Constituției, prevăzându-se sistemul jurisdicțional. Potrivit acestui sistem, hotărârea instanței nu mai are caracterul unui aviz, ci este definitivă și obligatorie.

6.2. Extrădarea activă

Cazul în care extrădarea este analizată de pe poziția statului care o solicita, aceasta este denumită extrădare activă.

Solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la propunerea motivată a procurorului în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în execuție a hotărârii, la propunerea motivată a instanței. Ordonanța procurorului ori încheierea instanței prin care se propune a se cere extrădarea însoțită de actele arătate în art. 9 din Legea extrădării, o copie certificată a mandatului de arestare, când extrădarea se cere pentru executare, precum și de orice alte acte necesare pentru obținerea extrădării, este înaintată după caz, procurorului general său ministrului justiției, care, dacă socotește ca extrădare propusă a fi cerută este necesară, întocmește cererea de extrădare și intervine prin Ministerul de Externe pentru obținerea acesteia.

Conform articolului 10 cererea de extrădare adresată de statul român unui stat străin se face potrivit art.3 și 5 care se aplică în mod corespunzător astfel, conform art.3: “extrădarea poate fi admisă numai de fapta pentru care este învinuită sau pentru care a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracțiune și de legea penale române. Extrădarea cerută în vederea urmăririi penale sau judecătorești poate fi admisă numai de, potrivit legii statului solicitant cât și legii penale române, fapta atrage o pedeapsă privată de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai grea, iar dacă este cerută în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa pronunțată este mai mare de un an sau mai grea.”

În cazul extrădării cerute de statul român, se aplica dispoziția art. 7 și 8 privitoare la efectele extrădării (art.10).

Conform prevederilor art.7 “persoana extrădată nu poate fi obligată să se înfățișeze la urmărire sau judecata pentru o altă infracțiune decât aceea pentru care s-a obținut extrădarea.

De asemenea, persoana extrădată nu poate fi supusă la executarea altei pedepse decât aceea pentru care extrădarea a fost obținută.

Dispozițiile alineatelor precedente nu se aplică dacă există acordul prealabil al statului român sau dacă persoana extrădată, deși a avut posibilitate, nu a părăsit teritoriul statului solicitant în termen de o lună de la sfârșitul procesului penal ori de la executarea pedepsei sau dacă, părăsind acel teritoriu, a revenit ulterior”.

În art.8 se precizează că “persoana care a fost extrădata unui stat nu poate fi extrădată de acesta altui stat, în afara cazurilor prevăzute de art.7, alineat 3”.

6.3. Extrădarea pasivă

În cazul în care extrădarea este analizată din punctul de vedere al statului solicitat, acesta este denumită extrădare pasivă.

Potrivit Legii nr. 4/1971, cererea de extrădare adresată statului român, este transmisă de Ministerul de Externe Procuraturii Generale (prin Constituția din 1991 denumirea de “procuratură” a fost înlocuită cu cea de “Minister Public”, iar prin Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1991, denumirea de “Parchetul General” a fost înlocuită cu denumirea de “Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”) care o trimite procurorului-sef al procuraturii județene în a cărui rază teritorială își are domiciliul persoana a cărei extrădare se cere sau în cazul în care nu are domiciliul cunoscut, procurorul-sef al Procuraturii municipiului București (de asemenea, denumirea de “Procuratura municipiului București” a fost înlocuită cu cea de “Parchetul de pe lângă Tribunalul București”) (art.12). Când procurorul constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 9 poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, afară de cazul în care, din cuprinsul acestor acte rezultă în mod neîndoios că extrădarea nu este admisibilă, mandatul de arestare, emis de procuror, se comunică de îndată persoanei arestate (art.13), când din actele care însoțesc cererea statului străin nu rezultă cu suficientă datele prevăzute în art. 9, procurorul poate dispune, de asemenea, arestarea, cerând, totodată, completarea actelor și fixând termenul până la care acestea trebuie trimise. Termenul nu va putea depăși 2 luni, dar se va putea prelungi de către procuror cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant (art.14), când cererea de extrădare nu este de acte sau cererea este făcută telefonic ori telegrafic procurorul poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se solicită, dacă în cerere se arată, după caz, mandatul său hotărârea rămasă definitivă, pe baza cărora se cere extrădarea și se dau asigurări că ulterior vor fi trimise confirmări certificate de pe aceste acte, precum și celelalte acte prevăzute în dispozițiile articolului 9.

Când procurorul a dispus arestarea în condițiile menționate, masura luată nu poate dura mai mult de o lună. Acest termen se va putea prelungi de procuror 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant. În cazul în care cererea de extrădare a fost făcută telefonic sau telegrafic, la actele pe care se sprijină cererea de extrădare, trimise ulterior, se va atașa și cererea de extrădare, formulată în scris (art.15); procurorul strânge datele necesare pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile extrădării și dispune să fie ridicate obiectele care, în mod vădit, provin din infracțiuni ori au servit la săvârșirea actelor (art. 16) persoanei a cărei extrădare se solicită este chemată de îndată înaintea procurorului pentru a fi ascultată. Declarația acesteia se consemnează printr-un proces-verbal. Procurorul este obligat să administreze probele care sunt în țară, dacă acestea pot servi la verificarea condițiilor prevăzute în art. 3, 4 și 5, sau dacă persoana a cărei extrădare se solicita are motive temeinice să ceară administrarea acestora. Dispozițiile din codul de procedura penală privitoare la conținutul ordonanțelor, mandatului de arestare și proceselor-verbale, precum și dispozițiilor referitoare la administrarea de probe conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate, se aplică în mod corespunzător și în procedura extrădării (art. 17).

Procurorul dispune punerea în libertate a persoanei arestate când constată că nu s-au primit în termen, actele suplimentare prevăzute în art. 14 ori actele care trebuie trimise conform art. 15. Totodată, procurorul, dacă apreciază că în lipsa acestor acte cercetările nu mai pot continua, dă ordonanță de încetare a procedurii de extrădare și atunci când constată, potrivit art. 13, că extrădarea nu este admisibilă, caz în care dispune și punerea în libertate a persoanei arestate, precum și atunci când constată că persoana a cărei extrădare se cere nu a fost găsită. Ordonanța de încetare a procedurii de extrădare, prevăzută în alineatele 1și 2 se înaintează procurorului general, care în cazul când constată că cercetările nu sunt complete, o infirmă și restituie lucrările procurorului, indicându-i completările ce urmează a fi făcute.

Dispoziția privitoare la punerea în libertate a persoanei arestate în cazul arătat în alineatul 1 se execută de îndată, iar în cazul prevăzut de alineatul 2 se execută după confirmarea ordonanței de către procurorul general. Când procurorul general confirmă ordonanța procurorului, ea va fi trimisă ministerului de externe, pentru ca acesta să comunice statului solicitant cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare. Dacă actele ce trebuie să însoțească cererea de extrădare sau actele suplimentare sunt primite după încetarea proceduri de extrădare, ori dacă persoana a cărei extrădare se cere este găsită ulterior, procedura de extrădare este reluată, iar persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată. În cazul când s-a făcut Ministerului de Externe comunicarea prevăzută în alineatul precedent, ci se va aduce la cunoștință că procedura de extrădare a fost reluată (art. 18); procurorul, pe baza actelor pe care se sprijină cererea de extrădare, a declarației persoanei a cărei extrădare se solicită și a probelor adunate potrivit art. 17 alin. 2, dă o ordonanță motivată, prin care constată că lucrările efectuate în vederea soluționării cererii de extrădare au fost terminate și înaintează dosarul cauzei, pentru a se constata dacă condițiile extrădării sunt îndeplinite (art. 19). Normele de procedură penală privind judecata sunt aplicabile și în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispine altfel (art. 20).

Tribunalul fixează un termen de urgență și ia măsuri să se desemneze un apărător din oficiu persoanei a cărei extrădare se cere, dacă aceasta nu are apărător ales. La termenul fixat, în ședință secretă, tribunalul ascultă persoana a cărei extrădare se cere și, după concluziile procurorului și ale apărătorului, constată, prin hotărâre, dacă sunt întrunite sau nu condițiile extrădării. Când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, dacă măsura arestării nu a fost luată de procuror. Hotărârea instanței nu este supusă recursului (art. 21); în cazul când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune punerea în libertate a persoanei arestate.

Hotărârea instanței este înaintată Ministerului Justiției pentru a fi trimisă Minisrerului de Externe, care comunică statului solicitant rezulatul cererii. În cazul admiterii cererii de extrădare se comunică data la care se va face extrădarea și locul unde aceasta se va efectua.

6.4. Ordinea de preferință în acordarea extrădării și tranzitarea extrădaților

În obținerea extrădării unui infractor, pot fi interesate și deci pot avea calitatea de state solicitante, statul al cărui cetățean este infractorul, statul pe al cărui teritoriu s-a săvârșit infracțiunea, și statul împotriva intereselor căruia aceasta a fost săvârșită, în timp ce calitatea de stat solicitat nu o poate avea decât statul pe al cărui teritoriu se găsește infractorul. În ipoteza în care toate statele interesate în sancționarea infractorului au adresat cererii de extrădare statului solicitat, se pune problema determinării ordinii de preferință în soluționarea acestor cereri.

Referindu-se la ipoteza în care România este stat solicitat, legea nr. 4/1971 prevede în dispoziția din articolul 24 următoarea ordine de preferință în soluționarea cererilor de extrădare:

Statul pe al cărui teritoriu a fost săvârșită infracțiunea avându-se în vedere faptul că pe teritoriul acestuia a fost încălcată ordinea de drept, s-a vătămat sau pus în pericol valoarea socială care a făcut obiectul infracțiunii s-a creat starea de insecuritate care trebuie înlăturată prin înfăptuirea justiției penale;

Statul contra intereselor căruia a fost săvârșită infracțiunea intrând în această categorie infracțiunile contra statului, a intereselor acestuia ori contra cetățenilor lui;

Statul al cărui cetățean este infractorul.

Dacă statele se află în același rang de preferință, se acordă prioritate statului care a solicitat mai întâi extrădarea.

Condițiile extrădării precum și procedura prevăzută în legea nr. 4/1971, se aplică în mod corespunzător și în cazul tranzitului pe teritoriul României al unei persoane extrădate unui stat de către un alt stat (art. 27). Totodată cheltuielile de tranzit sunt suportate de statul solicitant (art. 28).

CAPITOLUL III.

INSTITUȚIA EXPULZĂRII

1. Definiție, natura juridică

Expulzarea este o măsură de siguranță care se poate lua față de o categorie limitată de persoane, și anume, cea a cetățenilor străini și persoanelor fizice fără cetățenie, care nu au domiciliul în țară.

Conform Codului penal, articolul 117, prin expulzare se înțelege “măsura de siguranță potrivit căreia un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țara noastră și care a comis o infracțiune în țara noastră i se interzice în condițiile legii rămânerea sa pe teritoriul țării “.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul țării a infractorului, cetățean străin său persoană fără cetățenie, care nu domiciliază în România, dacă în urma săvârșirii infracțiunii, prezența lui pe acest teritoriu prezintă pericol social.

Această măsură de siguranță este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din teamă că cetățeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului țării, care a săvârșit o infracțiune de competența instanțelor țării noastre, ar putea, rămâne în

continuare pe acest teritoriu să săvârșească noi infracțiunii (de exemplu, infracțiunii împotriva statului, contra autorității, infracțiuni economice).

Starea de pericol se deduce din fapta săvârșită și din împrejurările comiterii acesteia, din legătura ei cu mediul social în care a fost săvârșită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ținând seama de condiția

sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul țării, și, ca urmare, prin

îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.

Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înțelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are reședința.

În ceea ce privește însă condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internațional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiții nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-și aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenței, a detenției ilegale.

Articolul 13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabilește că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât că urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzări sale și de a obține reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă “.

Există însă și alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit articolul 33 din

Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 adoptată de Conferința

O.N.U a plenipotențiarilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o țară sau un

teritoriu în care persoană sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie,

cetățenie sau opinii politice”.

Expulzarea, ca măsură de siguranță, se deosebește de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârșit o infracțiune și prezintă pericolul săvârșiri unor noi fapte și numai de către instanțele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, așa cum o arată și denumirea, de către organele administrative, față de străini considerați indezirabili pe teritoriul țării, deși nu au săvârșit fapte ilicite.

2. Reglementarea juridică

„Țara noastră are tratate de extrădare încheiate încă din secolul al XV-lea, între anii 1498-1499, prin care un reprezentant al lui Ștefan cel Mare formulează o cerere de predare a mai multor evadați Români, către Principele Lituaniei, conform tratatului semnat. În secolul al XVII-lea Vasile Lupu- Vodă încheie, de asemenea, un tratat de extrădare în 4 aprilie 1646, cu G. Racoți, principele Transilvaniei.”

După modelul european, România semnează primele convenții de extrădare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu Serbia în anul 1863, cu Belgia și Italia în anul 1880, cu Anglia în 1893, cu Luxemburg în 1910, cu Ungaria, Bulgaria și Statele Unite în 1924, cu Cehoslovacia în 1925, cu Austria în 1926, cu Polonia în 1930 și Iugoslavia în 1933, iar cu Franța existau numeroase declarații de reciprocitate în acest domeniu.

În acord cu noile poziții ale statelor în legătură cu instituția extrădării, Codul penal Carol al II-lea (1936) reprezintă un pas important realizat în legislația României și un angajament ferm de asumare a responsabilităților în lupta împotriva prevenirii și combaterii criminalității la nivel mondial.

Primul instrument de cooperare internațională în domeniul extrădării, acceptat de către mai multe state într-o modalitate unitară este însă Convenția Europeană de Extrădare adoptată de către statele membre ale Consiliului Europei, la Paris, fiind ratificată de România în anul 1997, prin Legea 80/199918. I. Tanoviceanu, op. cât., p. 354, , citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie de drept

penal, Ed. C.H. Beck, București 2008, p.115

Legislația actuală a României este realizată în concordanță cu cerințele prevenirii și combaterii criminalității la nivel mondial, precum și cu angajamentele asumate în cadrul cooperării judiciare internaționale. În acest sens, Constituția prevede că „cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate”, iar „cetățenii străini și apatrizi pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate”. În ce privește competența instituțiilor statului care acordă extrădarea, Constituția prevede că: „expulzarea sau extrădarea

se hotărăște de justiție”.

Izvoarele extrădării se pot clasifica după mai multe criterii:

– după importanță – principale (convenții internaționale)

– secundare (legi interne)

– după sursa lor – interne (acte normative)

– externe (convenții și tratate internaționale)

– după obiectul reglementat – destinate numai reglementării extrădării

(Convenția europeană de extrădare)

– destinate reglementării mai multor domenii

(Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului internațional)

În urma aderării României la Uniunea Europeană s-a impus efectuarea unor modificări și completări ale actelor normative existente și adoptarea altora care să fie în

concordanță cu legislația europeană.Astfel actuala legislație în domeniul extrădării vine în completarea normelor stabilite în convențiile internaționale ratificate de țara noastră în ultimii ani.

2.1. Convențiile internaționale

Convențiile internaționale și tratatele reprezintă acorduri internaționale încheiate în scris între state în vederea cooperării sau colaborării în anumite domenii de interes reciproc. Acestea sunt guvernate de dreptul internațional și sunt consemnate într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente anexă, oricare ar fi denumirea lor particulară. Ele se pot prezenta sub mai multe denumiri: tratat, convenție, protocol, pact, cartă, statut sau memorandum.

Convențiile internaționale încheiate pe linia prevenirii și combaterii criminalității sunt izvoare ale dreptului penal internațional. În anumite condiții, pot constitui izvoare ale dreptului penal tratatele și convențiile internaționale în domeniul prevenirii și combaterii criminalității încheiate sau ratificate de România. În acest sens, chiar Constituția României prevede că aceste instrumente juridice de cooperare internațională „fac parte din dreptul intern” (art. 11 alin.2).

În anumite cazuri, convențiile referitoare la extrădare pot veni în contradicție cu

dispozițiile legii interne, motiv pentru care se impune modificarea legislației interne.

Supremația dreptului internațional este stabilită de Constituția României și de Codul penal în vigoare.

Extrădarea are ca sursă principală de existență convenția internațională, indiferent de denumirea atribuită sau de limbă în care a fost redactată. Ca o consecință a acțiunii comune a statelor pentru prevenirea și combaterea criminalității, România a încheiat tratate (convenții) bilaterale în domeniul extrădării cu următoarele state: Albania (Decret nr.463/1960), Algeria (Decret nr.418/1979), Belgia (Decret nr. 482/1983), Brazilia (Legea nr. 259/2004), Bulgaria (Decret nr.109/1959), Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (1893), Bosnia și Herțegovina (Decret nr. 24/1961), Cehia (Decret nr. 506/1958), Croația (Decret nr. 24/1961), China (Legea nr. 118/1998), Coreea de Nord (Decret nr. 305/1972), Cuba (Decret nr. 67/1981), Egipt (Legea nr. 483/2002), franța (Decret nr. 78/1975), Grecia (Decret nr. 290/1973), Italia (Decret nr. 288/1973), Măroc (Decret nr. 291/1973), Moldova (Legea nr. 177/1977), Mongolia (Decret nr. 415/1973), Rusia (Decret nr. 334/1958), Serbia și Muntenegru (Decret 24/1961), Siria (Decret nr. 70/1979), Slovacia (Decret nr. 506/1958), Statele Unite ale Americii (Tratat M.Of. nr. 11/12 martie 1937), Tunisia (Decret nr. 483/1971), Turcia (Decret nr. 347/1970, Ungaria (Decret nr. 505/1958).

Dispoziții privind extrădarea există și în alte instrumente internaționale, adoptate sub egida ONU sau a Consiliului Europei.

2.2. Convenții adoptate sub egida Organizației Națiunilor Unite

-Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special

femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității

transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, New York, 15 noembrie 2000, ratificate prin Legea nr. 565/2002,

-Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegal de arme de foc, piese și componenteale acestora, precum și de muniții, New York, 31 mai 2001, la care România a aderat prin Legea nr. 9/2004,

-Convenția Națiunilor Unite cu privire la substanțele psihotrope, Viena, 21 februarie 1971, la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992,

– Convenția națiunilor Unite împotriva corupției, New York, 31 octombrie 2003,

ratificată prin legea nr. 365/2004,

Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului, New York, 9 decembrie 1999, ratificată prin Legea nr. 623/2002.

2.3. Convenții adoptate la nivelul Consiliului Europei

-Convenția europeană de extrădare (Legea nr. 80/1997, modificată prin legea 72/2005)

-Convenția privind reprimarea terorismului (Legea nr. 366/2004),

-Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii (Legea nr. 263/2002),

-Convenția penală privind corupția (Legea nr. 27/2002)

-Protocolul adițional la Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția (Legea 260/2004),

-Înțelegerea privind traficul ilicit pe mare (Legea nr. 394/2002)

-Convenția europeană de asistență juridică în materie penală (Legea nr. 211/2000) -Cel de al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală ( Legea nr. 368/2004),

-Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală (Legea nr. 34/2000),

-Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive (Legea nr.

35/2000),

-Convenția europeană privind imprescribilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război (Legea nr. 68/2000).

-Convenția europeană privind imprescribilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război (Legea nr. 68/2000)23.

2.4. Declarațiile de reciprocitate

Declarațiile de reciprocitate reprezintă o modalitate simplificată de reglementare a extrădării, în general cu o sferă de aplicabilitate mai mică în ceea ce privește faptele și

persoanele extrădabile, uneori fiind ocazionată de apariția unui caz concret, ce presupune pretenția statului solicitant, ca înainte de a se pronunța asupra cererii de extrădare să primească o declarație din partea statului solicitant prin care acesta se obligă, la rândul său, să soluționeze favorabil o cerere de extrădare de același fel a statului solicitat.

Evoluția în timp a instituției, axată tot mai mult pe încredere reciprocă între state, a demonstrat că asemenea declarații de reciprocitate pot exista și între state care nu au frontiere comune sau state care au încheiat asemenea convenții sau tratate, contrar unor opinii prin care se susține că declarațiile de reciprocitate sunt utilizate în general de statele vecine, atunci când între ele nu există convenții sau tratate privind extrădarea.

Conform acestor declarații de reciprocitate, statele se obligă de comun acord să-și predea în condiții identice și în conformitate cu interesele lor, persoanele urmărite sau

condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni pe teritoriul unui stat și refugiate ulterior pe teritoriul celuilalt stat.

În funcție de conjunctura în care au fost elaborate, declarațiile pot fi principale, atunci când sunt date pe cazuri concrete sau secundare atunci când există pe lângă un tratat de convenție.

Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare, asigurarea reciprocității va fi dată de către Ministerul Justiției, „pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorității judiciare române competente”.

Dreptul intern

În prezent legile interne ale României care constituie izvor al extrădării sunt:

1. Constituția României

2. Codul penal

3. Codul de procedură penală

4. Legea 303/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie

penală cu modificările și completările ulterioare prin Legea nr. 224/2006

și O.U.G. nr. 103/2006, aprobată prin Legea nr. 104/2007

Constituția României

Actuala Constituție a României a intrat în vigoare în data de 31 octombrie 2003, dată la care a fost publicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Constituția aflată în vigoare are o serie de prevederi referitoare la extrădare, în cadrul art. 19 intitulat sugestiv „Extrădarea și Expulzarea” . Astfel potrivit prevederilor, cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această dispoziție, cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.

Fundamentarea extrădării este reprezentat în ordine, de convențiile internaționale, dreptul intern și reciprocitate și se hotărăște numai de către justiție.

„Prevalarea dreptului internațional, rezulta din principiul stipulat în art. 20 alin. (2),

„dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Codul penal

Potrivit prevederilor art. 9 „extrădarea se acordă său poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și în lipsa acestora, în temeiul legii”.

Ordinea de aplicare a extrădării începe cu convențiile internaționale continuând cu asigurarea de reciprocitate și apoi cu prevederile legii interne. Ordinea diferă de cea menționată în Constituție, în sensul că după convențiile de reciprocitate la care România este parte, este luată în considerare reciprocitatea și nu legea internă.

Codul de procedură penală

Referiri la extrădare sunt cele prevăzute de art 522 intitulat „Rejudecarea celor

judecați în lipsă în caz de extrădare”. Potrivit normelor cuprinse în acest articol, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Întreaga procedură legată de extrădare însă se desfășoară cu respectarea prevederilor codului de procedură penală.

Legea nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare

Apariția acestei legi a condus la abrogarea altor acte normative care reglementau o parte din activitatea de cooperare judiciară internațională în materie penală, cu referire la extrădare (Legea 290/2001, Legea 756/2001, Legea 704/2001, OG 69/1999 și Legea

113/2000.

Totodată în decursul timpului au fost adoptate 3 legi speciale în cuprinsul cărora apar reglementări referitoare la extrădare: Legea nr. 4/1971, Legea nr. 296/2001 și Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Expulzarea este o măsură de siguranță care se poate lua față de o categorie limitată de persoane, și anume, cea a cetățenilor străini și persoanelor fizice fără cetățenie, care nu au domiciliul în țară.

Conform Codului penal, art. 117, prin expulzare se înțelege “măsura de siguranță potrivit căreia un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țara noastră și care a comis o infracțiune în țara noastră i se interzice în condițiile legii rămânerea sa pe teritoriul țării “.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul țării a infractorului, cetățean străin său persoană fără cetățenie, care nu domiciliază în România, dacă în urma săvârșirii infracțiunii, prezența lui pe acest teritoriu prezintă pericol social. Această măsură de siguranță este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din temerea că cetățeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului țării, care a săvârșit o infracțiune de competența instanțelor țării noastre, ar putea, rămâne în continuare pe acest teritoriu să săvârșească noi infracțiunii (de exemplu, infracțiunii împotriva statului, contra autorității, infracțiuni economice). Starea de pericol se deduce din fapta săvârșită și din împrejurările comiterii acesteia, din legătura ei cu mediul social în care a fost săvârșită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ținând seama de condiția sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul țării, și, ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.

În dreptul internațional, expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini care se află pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp.

Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înțelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are reședința. Datorită caracterului său sancționator, măsura expulzării este dispusă printr-un act administrativ individual, motivat prin rațiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitate națională.

În ceea ce privește însă condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internațional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiții nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-și aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenței, a detenției ilegale.

Articolul 13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabilește că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzări sale și de a obține reexaminare cazului său de către o autoritate competentă “.

Există însă și alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 (1) din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 adopată de Conferința O.N.U a pleni potențialilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoană sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice”.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturări unor stări de pericol și-a preîntâmpinării săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală. Astfel, măsura de siguranță a expulzării se caracterizează, ca și celelalte măsuri de siguranță, prin trăsături specifice și anume:

prin cauza care provoacă starea de pericol social și justificarea recurgerii la această măsură de siguranță ;

prin felul și intensitatea pericolului social care determină recurgerea la această măsură de siguranță ;

prin modul în care se ajunge la înlăturarea stării de pericol.

Expulzarea, ca măsură de siguranță, se deosebește de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârșit o infracțiune și prezintă pericolul săvârșiri unor noi fapte și numai de către instanțele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, așa cum o arată și denumirea, de către organele administrative, față de străini considerați indezirabili pe teritoriul țării, deși nu au săvârșit fapte ilicite.

În dreptul penal român expulzarea este reglementată în Codul penal, art. 117. Executarea măsuri expulzării este reglementată în art. 438, Codul de procedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranță însoțește sau nu măsura închisori. De asemenea, pentru luarea măsuri expulzării, instanța trebuie să constate că făptuitorul a săvârșit o infracțiune, deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii și că nu există vreo cauză care exclude infracțiunea conform art. 44-51 Codul penal.

3. Condițiile expulzării

3.1. Condițiile privitoare la infracțiune

O primă condiție este aceea de a se fi comis o infracțiune pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârșită să fie lezate interesele acelui stat. Pentru lămurirea noțiuni “să fi comis o infracțiune “, recurgem la dispozițiile interpretative ale art. 144 Codul penal, care precizează că este vorba de săvârșirea oricărei fapte incriminată în lege ca infracțiune și pedepsită ca tentativă sau infracțiune consumată și la care s-a participat în calitate de autor, instigator sau complice.

O a doua condiție referitoare la extrădare este la fapta săvârșită să fie considerată infracțiune atât de legislația statului solicitant, cât și de cea a statului solicitat să efectueze extrădarea, cu alte cuvinte, se cere condiția dublei incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor. Această condiție este prevăzută în art. 3 al.. 1, Legea privind extrădarea nr. 4/1971.

O a treia condiție care trebuie îndeplinită este că infracțiunea să prezinte o anumită gravitate, în sensul că ea este pedepsită, de legislațiile ambelor state, cu o pedeapsă privativă libertate, de regulă, mai mare de doi ani său persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai grea (art. 3 alin. 2, L. nr. 4/1971).

Prin introducerea acestei condiții s-a urmărit ca să nu fie folosită această instituție deosebit de complexă și cu multe implicați, pentru fapte cu o periculozitate socială redusă.

Deasemenea, nu se admite extrădarea infractorului de către statul român dacă potrivit statului solicitant, pentru infracțiunea săvârșită, se prevede pedeapsa cu moartea sau aplicarea torturi. Deși, această condiție negativă în acordarea extrădării nu este prevăzută în tratatele și convențiile în vigoare, încheiate de România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece în dreptul penal român de după Revoluția din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea și incriminată tortura (ca urmare a aderării României la Convenția Internațională împotriva torturi și a altor pedepse or tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984), urmează să fie considerate că implicit modificate, în sensul arătat, textele tratatelor și convențiilor privitoare la extrădare.

3.2. Condiții privitoare la persoana infractorului

Aspecte generale privind cetățenia

După cum se precizează într-o hotărâre a Curți Internaționale de Justiție “Cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de reciprocitate drepturi si obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căruia este conferită este în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a oricărui alt stat”.

Cu alte cuvinte, cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintr-o persoană fizică și un stat. Ea exprimă totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este.

În lumina noțiunii de cetățean, putem defini cetățenii, sau resortisanții, ca fiind aceea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, de pe o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență.

În principiu, statul are competența exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor privind cetățenia. În ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internaționale, i se recunoaște o asemenea competență. Acest principiu, confirmat de dreptul cutuminar internațional, este larg materializat în practica internațională atât convențională cât și jurisdicția.

Cetățenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determină, de sine stătător, criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități.

Principial, dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta consecințele unor asemenea reguli. Așadar, nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie dar pot fi respinse efectele exercitării acesteia, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internațional. În acest sens s-a pronunțat Curtea Internațională de Justiție care, confruntată cu o situație de dublă cetățenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivității cetățeniei în următorii termeni:

“Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătură efectivă (s.n.) a individului cu statul respectiv” (Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Nottebohm, I.C.J. Reports, 1955, p. 23).

Dreptul internațional refuză astfel orice opozabilitate cetățeniilor de complezență, fictive, acordate abuziv de unele state unor indivizi care nu le sunt efectiv și afectiv atașați. În același timp, o legislație de obținere a cetățeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice va fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional privind drepturile omului și, în consecință, nu ar putea fi opozabilă altor state.

Cetățenia se poate dobândi, în principal, prin două modalități: prin naștere și prin naturalizare.

Dobândirea cetățeniei prin naștere urmează, în general, una dintre cele două principale reguli: jus sanguinis, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii; jus soli, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căreia se naște, indiferent de cetățenia părinților. În anumite state (S.U.A., Marea Britanie) se practică o combinare între cele două criterii.

În privința dobândirii altei cetățenii prin căsătorie, legislațiile moderne, luând în considerare preocupările pe plan internațional de eliminare a oricăror discriminări împotriva femeii, favorizează principiul opțiunii soției.

Articolul 5 al Declarației privind eliminarea discriminării împotriva femeii, adoptată Adunarea Generală a O.U.N. în noiembrie 1967, precizează că: “Femeia trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în dobândirea, schimbarea sau reținerea cetățeniei.

Căsătoria cu un străin nu trebuie să afecteze automat cetățenia soției, silind-o să ia cetățenia soțului sau să rămână fără cetățenie”.

Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului care o acordă, cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legile acelui stat. Naturalizarea este cel mai adesea urmarea:

Căsătoriei unei persoane cu un cetățean de altă naționalitate;

(2) șederii prelungite (rezidenței) pe teritoriul unui alt stat decât statului de origine.

Potrivit legii române nr.21 din 1 martie 1991, cetățenia română se dobândește prin naștere, adopție, repatriere și acordare la cerere. Sunt cetățeni români cei care se nasc pe teritoriul român sau se nasc în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei posedă cetățenia română, precum și copilul găsit în România, dacă nici unul dintre părinți nu sunt cunoscuți.

Mai pot fi adăugate, ca modalități de obținere a cetățeniei, redobândirea sau reintegrarea, prin care se înțelege revenirea la cetățenia anterioară și opțiunea, în caz de transfer de teritoriu de la un stat la altul, pentru persoanele locuind pe teritoriul transferat.

Potrivit practicii majorității statelor, cetățenia se poate pierde prin renunțare sau retragere.

Renunțarea reprezintă o formă amiabilă de stingere a legăturii juridice instituite prin cetățenie între o persoană și stat. Fiind un act individual, cererea de renunțare la cetățenie a unei persoane nu atrage după sine în mod automat pierderea cetățeniei de către ceilalți membrii ai familiei sale. În general, renunțarea la cetățenie intervine atunci când un individ se stabilește într-o țară care nu acceptă dublă cetățenie sau el consideră că renunțarea la vechea cetățenie i-ar crea o situație mai bună în noul stat. O ședere îndelungată într-un alt stat este, de asemenea, un motiv de renunțare la cetățenia originară.

Retragerea cetățeniei apare, în general, ca o sancțiune. De aceia, se recurge la această formă de pierdere a cetățeniei în mod excepțional și, de regulă, privește persoanele care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au obținut cetățenia în mod fraudulos. Retragerea cetățeniei nu privește persoanele care au dobândit-o prin naștere, ci numai persoanele care au dobândit-o prin naturalizare.

Datorită lipsei de uniformitate între legislațiile diverselor state în ceea ce privește criteriile de acordare a cetățeniei, prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, un individ se poate afla în situația de a avea mai multe cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși n-a fost încălcată nici o lege. Suntem în fața unui conflict de cetățenie, care poate fi astfel pozitiv sau negativ.

Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere pluri cetățeniei, a cărei cea mai obișnuită expresie este dubla cetățeniei sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a pierde pe aceea a statului de origine.

Astfel, de exemplu, dubla cetățenie poate apare la un copil ai cărui părinți sunt cetățeni ai unui stat care acordă cetățenia după criteriul “jus sanguinis”, născut pe teritoriul unui stat care acordă cetățenia după criteriul “jus soli”.

Anumite cazuri de adopție pot, de asemenea, da naștere la situații de bipatridie la cel înfiat.

Căsătoria unei femei cu un străin poate conduce la bipatridie, dacă femeia iși păstrează cetățenia, conform legislației țarii sale de origine, dar dobândește și cetățenia soțilui, atunci când legislația tării acestuia i-o acordă prin căsătorie.

În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situații, ea poate conduce însă la o serie de complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenia o are bipatridul.

Atâta timp cât persoana bipatridă se găsește pe teritoriul unuia dintre cele două state, influența cetățeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicațiile pot apar atunci când bipatridul trece pe teritoriul celuilalt stat, a cărei cetățenie o are. Dacă este vorba de un bărbat, acesta poate fi obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deși el își îndeplinise această obligație față de celălalt stat.

Situații conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilalt stat. În asemenea situații, în practica internațională a putut fi identificată o tendință generală de a stabili și favoriza, dintre cele două cetățenii în conflict, pe cea reală și efectivă sau așa-zisă “cetățenie dominantă”.

Pentru a evita asemenea conflicte de cetățenie statele încheie convenții, de regulă bilaterale, prin care stabilesc anumite reguli de opțiune urmărind eliminarea cauzelor care conduc la bipatridie.

Conflictul negativ de cetățenie, rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislațiilor diverselor state în legătură cu dobândirea cetățeniei. Este cazul indivizilor a căror situație nu poate fi încadrată în câmpul de acțiune al acestor legislații si care devin astfel apatrizi. Apatridia este deci situația inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care un au nici o cetățenie, ori pe acela care își pierde cetățenia originară, fără să dobândească cetățenia altui stat. Copiii unor părinți apatrizi pot fi și ei apatrizi și ei, dacă se nasc pe teritoriul unor state care aplică, în acordarea cetățeniei, criteriul “jus sanguinis”.

Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are față de acesta obligațiile care rezultă din această legătură; el este, în același timp, lipsit de orice protecție, din partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi, nu poate ignora prezența acestora. Apatrizii, la rândul lor, sunt obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia se găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de aceștia, ei nu se bucură însă de protecția diplomatică a unui alt stat și pot fi astfel victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.

Pentru a reduce ori chiar a elimina cazurile de apatridie și a limita consecințele negative ale acestei situații, au fost elaborate unele convenții internaționale. Cele mai importante dintre acestea sunt cele două Convenții încheiate la New York în 1954 și 1961, sub auspiciile O.N.U. Prin aceste convenții se recunoaște dreptul oricărei persoane la o cetățenie. Statele se angajează să nu retragă niciunei persoane cetățenia dacă prin aceasta i s-ar crea situația de apatrid și să acorde cetățenia copiilor născuți pe teritoriul lor, din părinți apatrizi.

Potrivit art. 1din Convenția din 1961, un stat va acorda cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național. Convenția enumeră, de asemenea, condițiile cărora acordarea cetățeniei unui apatrid le este subordonată.

Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul naționalilor și cu cel aplicat străinilor și circumscrie principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenții reținem:

Fiecare apatrid are obligația față de țara în care se găsește, conformându-se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;

Aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau țara de origine;

Tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil cu acela acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educației religioasă a copiilor lor;

Acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat, în general, străinilor.

Alte prevederi privesc statutul juridic, bunurile mobile și imobile, dreptul la asociere, accesul la instanțele judecătorești, exercitarea unor activități profesionale și munci în diverse domenii.

În legislația română, problema cetățeniei este reglementată prin Legea cetățeniei române nr.21/1991. În art.1 al legii mai sus menționate, cetățenia este definită ca fiind expresia apartenenței unei persoane la statul român. Totodată în același articol se precizează că cetățenii români sunt egali în drepturi în fața legii și se bucură de protecția statului român.

Conform prevederilor cuprinse în Capitolul 2, cetățenia poate fi dobândită prin: naștere, înfiere, repatriere și la cerere. (art.4).

Cetățenia română poate fi obținută prin naștere, în cazul în care fie părinții sunt cetățeni români, fie copilul s-a născut pe teritoriul statului român cu un singur părinte cetățean român; fie când acesta este născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul este cetățean român. De asemenea, copilul găsit pe teritoriul statului român este cetățean român, dacă nici unul din părinți nu este cunoscut (art.5).

Prin înfiere, cetățenia româna poate fi dobândită atunci când înfietorii sunt cetățeni români, iar înfiatul nu a împlinit vârsta de 18 ani, sau dacă numai un înfietor este cetățean român. Dacă, în acest ultim caz, înfietorii nu reușesc să hotărască de comun acord cetățenia copilului, instanța judecătorească, competentă cu înfierea minorului va decide asupra cetățeniei acestuia. Dacă copilul a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său. (art.6).

Prin repatriere, cetățenia română se obțină de către persoana care a pierdut cetățenia prin efectuare repatrierii și dacă își exprimă dorința în acest sens; de către părinții care se repatriază, hotărând pentru copiii lor minori. În cazul în care părinții nu cad de acord asupra cetățeniei, tribunalul de la domiciliul minorului decide asupra acesteia. Dacă minorul are vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său. Redobândirea cetățeniei de către unul din soți nu are cetățeniei celuilalt. Soțul străin sau fără cetățenie poate cere dobândirea acesteia. (art.8).

Cetățenia română se acordă la cerere cetățeanului străin sau fără cetățenie în condițiile în care, s-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau domiciliază de cel puțin 5 ani, sau dacă este căsătorit de cel puțin 3 ani pe teritoriul satului nostru, dovedind prin comportament și atitudine atașamentul față de statul și poporul român, a împlinit 18 ani și are asigurate mijloacele legale de existență, are un bun comportament și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate și cunoaște limba română suficient pentru a se integra în viața socială. (art.9).

În Capitolul 5 din Legea cetățeniei române sunt prevăzute condițiile în care, poate fi pierdută cetățenia română.

Astfel, aceasta se pierde prin retragere, prin aprobarea renunțării la cetățenia română sau în alte cazuri prevăzute de lege (art.24).

Cetățenia română se retrage fie atunci când un cetățean român se află în străinătate și săvârșire fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României, fie când cetățeanul român aflat în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război sau fie atunci când a obținut cetățenia prin mijloace frauduloase. (art.25).

Se aprobă renunțarea la cetățenie din motive temeinice, cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și care nu este inculpat sau învinuit într-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă penală și nu are de executat o pedeapsă penală și nu este urmărit pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din țară, sau dacă la achită sau prezintă garanții pentru achitarea acestora (art.17).

Data pierderii cetățeniei române prin retragere sau aprobarea renunțării la aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, a hotărârii Guvernului prin care s-a realizat aceasta (art.34).

Regimul juridic al străinilor în românia.

Prin străin se înțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea,

Străinilor persoane fără cetățenie (apatrizii), ca și refugiații. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de către fiecare stat, care determină prin legislația sa, ca și prin actele administrației și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor, condițiile de intrare și de ieșire din țară. Statul nu are asupra cetățenilor străini aceeași autoritate ca asupra cetățenilor români și nici aceeași obligație. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași drepturi și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat.

Prin străin se înțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia ci a unui alt stat Sunt, de asemenea, asimilați străinilor persoanele fără cetățenie (apatrizi), ca și refugiații. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislația sa, ca și prin actele administrației și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor, condițiile de intrare și de ieșire din țară etc.

Statutul juridic al străinilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetățenilor statului respectiv. Statul nu are asupra lor aceeași autoritate și nici aceleași obligații. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași drepturi și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat.

În doctrină se subliniază că nu există regulă generală de drept internațional care să oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu drepturile internaționale, în afara cazului când este obligat printr-un tratat internațional, statul nu este dator să admită orice străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. La fel, dreptul internațional nu impune o perioadă determinată de ședere a străinilor odată admiși în teritoriul unui stat. Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste probleme cu mare grijă: prohibirea intrării străinilor, ca și expulzările nejustificate, pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor și pot genera măsuri de retorsiune. S-a ajuns astfel să se rețină în această materie următoarele orientări:

A) un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar poate condiționa această intrare. Astfel, un stat poate să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, considerați ca indezirabili, ca de exemplu, persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli contagioase sau altele.

B) un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.

În privința tratamentului aplicabil străinilor se constată existența mai multor tipuri de regimuri. Subliniem însă că nici în această privință nu există regului de drept internațional cu aplicabilitate generală. Statele își rezervă dreptul de a refuza străinilor aplicarea dreptului intern în anumite domenii, precum efectuarea de către străini a anumitor munci salariate, exercitarea unui anumit gen de comerț ori diverse profesiuni etc. Străinii nu sunt nici titulari ai anumitor drepturi. Nefiind cetățeni ai statului respectiv ei nu sunt, de exemplu, nici alegători, nici eligibili, nu sunt supuși obligațiilor de efectuare a serviciului militar etc.

În practica actuală a unor state se aplică străinilor, în multe cazuri, un tratament mixt, acordându-li-se un regim cu elemente din ambele tipuri de regimuri, mai sus evocate.

În cadrul O.N.U., problema drepturilor străinilor a făcut obiectul unei “Declarații asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care trăiesc”, adoptată prin rezoluția Adunării Generale 40/144 din 13 decembrie 1985. Unele aspecte privind ne discriminarea străinilor fuseseră cuprinse anterior, prin analogie, în Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din iulie 1951.

În cuprinsul Declarației citate se prevede, în primul rând, că acest document nu legitimează intrarea ilegală într-un stat de către străin. Se mai prevede că dispozițiile rezoluției nu afectează folosirea de către străini a drepturilor acordate de legile interne ale unui stat, ca și a drepturilor pe care statele sunt obligate să le acorde străinilor conform dreptului internațional, chiar dacă nu sunt prevăzute în această declarație.

Dintre drepturile străinilor rezidenți în alt stat prevăzute în art. 5 al declarației citate, menționăm dreptul la securitatea persoanei, inclusiv dreptul de a avea un statut legal în fața instanțelor judecătorești; dreptul la libertatea de gândire, de opinie, de religie și de a-și păstra limba, cultura și tradițiile; dreptul de a părăsi țara; dreptul de a dobândi proprietăți.

În concluzie, rezultă că exercitarea de către străini a drepturilor mai sus enunțate se realizează în contextul îndeplinirii obligațiilor de ordin general ce la revin din aplicarea legilor interne ale statelor de rezidență și al diversității legislațiilor respective, de unde rezultă diferența de tratament în funcție de interesele politice ale fiecărei țări.

În practica statelor, ca și în lucrările de codificare ale Comisiei de Drept Internațional a O.N.U. sunt cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor:

Regimul național, care recunoaște, în general, cetățeniile unui alt stat de drept pe care le acordă propriilor cetățeni;

Regimul străinilor bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate prin care se acordă străinilor, în baza unor tratate internaționale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat resortisanților unui stat terț.

În România, principalele reglementări referitoare la regimul străinilor se întâlnesc în Legea nr. 25/1962 privind regimul străinilor în România.

Prin această lege se stabilește principiul că în România străinii au, în condițiile legii, dreptul cetățenilor străini, precum și drepturi ce le sunt recunoscute prin alte legi sau prin tratate internaționale la care România este parte. Străinii nu se bucură de drepturi politice, aceștia neputând aparține decât cetățenilor români. De asemenea, legea prevede că pe timpul șederii în România, străinii sunt datori să respecte legile române.

Potrivit legii, străinului care încalcă legea română, sau care prin atitudine ori comportamentul lui prejudiciază interesele statului român i se poate ridica sau anula dreptul de ședere in România de către Ministerul de Interne. Această măsură este prevăzută și în înțelegerile internaționale încheiate de țara noastră cu alte țari și se găsește reglementată în legislația internațională a altor state. Străinul căruia i s-a ridicat dreptul de a rămâne în țară și care nu părăsește teritoriul României în termenul prevăzut de lege poate fi expulzat prin ordinul Ministerului de Interne. Pentru cazul când străinului împotriva căruia s-a luat măsura expulzării nu i se permite accesul pe teritoriul statului în care urmează să intre sau să treacă, se precizează că, prin ordin al ministrului de interne, i se va stabili obligația șederii într-o localitate determinată, interzicându-i-se deplasarea în afara acesteia.

Potrivit legii, ieșirea străinului din România se poate face, ca și intrarea, în baza actelor prevăzute de legea pentru trecerea frontierei de statul român. Legea prevede însă posibilitatea interzicerii ieșirii din România a străinilor împotriva cărora se efectuează acte de urmărire penală sau există un proces penal, până la încetarea motivelor care au determinat această măsură. Mergând pe linia trecerii unor fapte legale care prezintă un pericol social redus în categoria abaterilor administrative, legea stabilește contravențiile ce se săvârșesc prin încălcarea prevederilor legale, precum și sancțiuni corespunzătoare. Sunt străini, în sensul prezentei legi, persoanele care nu au cetățenie română, fie că au o cetățenie străină, fie că nu au nici o cetățenie (art.2).

Străinul venit în România pentru o ședere temporară este obligat să părăsească țara la expirarea termenului de ședere (art.19).

Străinul aflat temporar în România căruia i s-a ridicat dreptul de ședere este obligat să părăsească țara în termen de 48 ore de la data când aceasta s-a adus la cunoștință, iar dacă dreptul de ședere i-a fost limitat, este obligat să părăsească țara la dată fixă.

Străinul cu domiciliul în România căruia i s-a ridicat dreptul de a rămâne în țară este obligat să părăsească teritoriul României în termen de 60 zile de la data când i s-a adus la cunoștință aceasta (art.21). În cazul în care aceasta nu se conformează străinul poate fi expulzat.

Străinul învinuit sau inculpat într-o cauză penală nu poate părăsi țara decât numai după scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal sau achitarea, iar în caz de condamnare, numai după executarea pedepsei (art.27, alineat 1).

În cazul în care condamnarea a fost pronunțată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, străinul poate părăsi țara după ce hotărârea a rămas definitivă (art.27, alineat 2).

Străinul care nu are domiciliul în România și este învinuit sau inculpat într-o cauză penală poate părăsi țara chiar și fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin.1, dacă a depus cauțiunea depusă de lege (art.27, alineat 3).

4. Procedura expulzării

4. 1. Constatarea de către instanță a cetățeniei străinului infractor sau a țării de domiciliu a persoanei fără cetățenie care domiciliază în străinătate. Deliberarea și luarea hotărârii de expulzare

Luarea măsurii expulzării se face cu respectarea unor reguli. Astfel, instanța care dispune luarea măsurii expulzării trebuie să constate care este cetățenia străinului infractor sau care este țara unde își are domiciliul infractorul fără cetățenie, aceasta întrucât luarea măsurii respective trebuie să aibă o destinație precisă, explicit sau implicit stabilită, astfel încât executarea măsurii să poată practic avea loc. Primirea unui străin expulzat poate fi refuzată de orice stat al cărui cetățean nu este acel străin sau pe teritoriul căruia străinul fără cetățenie nu are domiciliu. Odată ieșit din țară, străinul expulzat este liber să locuiască în orice altă țară în care s-ar îngădui aceasta.

Instanța trebuie să menționeze în hotărâre că, măsura este luată pe durată nedeterminată, deoarece în astfel de cazuri este foarte dificil să se stabilească mai dinainte cât va dura starea de pericol. Deși legea nu prevede posibilitatea luării măsurii pe timp limitat totuși principiile generale aplicabile în această materie nu se opun ca expulzarea să fie luată temporar, atunci când se știe cu siguranță că starea de pericol este temporară. În concret, în aceste cazuri nu se indică o dată, ci un moment legat de producerea unui eveniment, care își încetează efectele odată cu dispariția împrejurărilor care făceau ca prezența infractorului pe teritoriul țării să fie socotită ca reprezentând o stare de pericol.

Dacă persoana expulzată ar dobândi ulterior calitatea de cetățean român (de exemplu: prin căsătorie), măsura va putea, după caz, să fie ridicată sau înlocuită cu altă măsură de siguranță.

4.2. Cazurile în care măsura de siguranță este însoțită sau nu de

pedeapsa închisorii.

Măsura de siguranță a expulzării însoțește de regulă pedeapsa închisorii, luarea acestei măsuri implicând săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol mărit.

Executarea măsurii expulzării este reglementată în art. 438 Codul de procedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranță însoțește sau nu pedeapsa închisorii.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsă închisorii s-a aplicat și măsura de siguranță a expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face mențiunea ca la data eliberării, condamnatul să fie predat organelor.

4.3.Revocarea expulzării.

Măsura de siguranță a expulzării însoțește de regulă pedeapsa închisorii, luarea acestei măsuri implicând săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol mărit.

Executarea măsurii expulzării este reglementată în articolul 438 Codul de procedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranță însoțește sau nu pedeapsa închisorii.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat și măsura de siguranță a expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face mențiunea ca la data eliberării, condamnatul sa fie predat organelor.

În practica judiciară pot exista situații când infractorilor străini, care execută pedeapsa închisorii, li se acordă, din oficiu sau la cerere, eliberarea condiționată. Desigur, că în asemenea situații, motivele care au stat la baza eliberării condiționate trebuie să ducă și la revocarea măsurii expulzării.

Revocarea poate să fie dispusă de către instanță și după executarea pedepsei cu închisoarea, când, de exemplu, cetățeanul străin devine prin căsătorie cetățean român.

De menționat, că în practica judiciară, se ivesc numeroase dificultăți în privința executării acestei măsuri de siguranță și de aceea instanțele judecătorești procedează în prealabil la verificări atente pentru a stabili dacă măsura respectivă este executabilă.

Totodată, potrivit dispoziției din art. 117 aliniatul ultim Codul penal, asa cum a fost modificat prin Legea nr. 20/1990, ca urmare a aderării țării noastre la Convenția impotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, infractorii străini care au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite în țara noastră, nu vor fi expulzații dacă există motive serioase de a se crede că vor fi supuși la tortură în țările în care vor fi expulzați.

CAPITOLUL IV.

EXTRĂDAREA ÎN REGLEMENTAREA CONVENȚIEI EUROPENE

Extrădarea în reglementarea convenției europene

Intrând în rândul membrilor Consiliului Europei, România a ratificat Convenția europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 martie 1957 și a protocoalelor adiționale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978, acceptând unele reguli uniforme în domeniu și prin aceasta înscriindu-se în marea operă de unificare a legislației comunitare.

Cum la data ratificării convenției țara noastră avea o legislație internă în materia extrădării, și anume articolul 9 din Codul penal și Legea nr. 4 din 18 martie 1971, privind extrădarea, se pune firesc întrebarea care norme se vor aplica, cele convenționale, sau cele interne?

Potrivit articolul 9 din Codul penal, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Articolul 2 din actul normativ privind extrădarea stabilește că, dispozițiile prezentei legi se aplică în măsura în care nu se stabilește astfel prin convenții internaționale sau pe bază de reciprocitate.

Norma constituțională pare a fi mai categorică în această privință, stabilind prin articolul 19 alin. 2 că, cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

S-ar putea deduce din cele menționate că normele convenționale se impun față de cele interne, situația care nu corespunde realității, întrucât chiar prin articolul 22 din aceste norme se prevede că, în afara unor dispoziții contrare ale prezentei convenții, legea părții solicitante este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum și cele a arestării provizorii.

Iată de ce socotim că în domeniul la care ne referim se vor aplica prevederile convenției europene, privind condițiile de fond și de formă ale extrădării iar cele interne vor cârmui procedura, evident cu excepția celor care contravin regulilor uniforme.

În continuare ne propunem să examinăm principalele prevederi ale Convenției.

Prin articolul 2 din Legea nr.80/1997 se prevede că, ratificarea convenției se face cu următoarele declarații:

La articolul 6 paragraful 1 litera a:” Cetățeanul român și persoana căreia i s-a acordat drept de azil în România nu pot fi extrădați”.

La articolul 6 paragraful 1 litera b: “În cazul în care se va solicita tranzitarea teritoriului României, pentru un cetățean român sau pentru o persoană care a obținut drept de azil în România, cererea de tranzit va fi refuzată”.

În temeiul art. 26 din convenție, prin art. 3 din legea menționată se prevede că, ratificarea se face cu următoarele rezerve la articolul 2 paragraful 1:

“Extrădarea va fi cerută și, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației părții solicitante și a părții solicitate, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă, iar în vederea executării pedepsei numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă”.

Aceasta înseamnă că țara noastră nu se va angaja în procedura de extrădare pentru faptele pedepsite cu o pedeapsă privativă de liberate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin un an, ca și în cazul condamnărilor la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranță pentru o durată de cel puțin 4 luni, așa cum se prevede în convenție.

De altfel, în legislația noastră nu se prevede extrădarea pentru executarea unei măsuri de siguranță.

Extrădarea nu se va acorda pentru infracțiuni politice și militare iar în cazul infracțiunilor fiscale (în materii de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar) se va acorda numai dacă s-a hotărât astfel între părțile contractante pentru fiecare infracțiune sau categorie de infracțiuni (art. 3,4 și 5).

De asemenea, de opinii politice ori că situația acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul din aceste motive.

Extrădarea va putea fi refuzată pentru o infracțiune care, potrivit legislației părții solicitante, a fost săvârșită în totul sau în parte pe teritoriul său precum și atunci când persoana reclamantă se află sub urmărirea părții solicitate pentru fapta sau faptele în legătură cu care se face cererea.

Atunci când persoana reclamantă a fost judecată definitiv de către autoritățile competente ale părți solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este corectă, aceasta nu se va acorda.

Potrivit articolului 9 completat cu trei paragrafe, prin primul protocol se dispune:

Extrădarea unei persoane care a format obiectul unei judecăți definitive într-un stat terț, parte contractantă la convenție, pentru fapta sau faptele în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda;

Când judecata a pronunțat achitarea sa;

Când pedeapsa privativă de liberate sau altă măsură aplicată:

A fost executată integral;

A format obiectul unei grațieri, purtând asupra totalității sale sau asupra părții neexecutate;

Când judecătorul a constatat vinovăția autorului infracțiunii fără să pronunțe vreo sancțiune.

Totuși, în cazurile prevăzute la paragraful 2, extrădarea va putea fi acordată;

Dacă fapta care a dat loc judecății a fost comisă împotriva unei persoane, instituții sau bun, având caracter public în statul solicitant;

Dacă persoana care a format obiectul judecății avea ea însăși caracter public în statul solicitant;

Dacă fapta care a dat loc judecății a fost comisă în totul sau în parte pe teritoriul statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.

Dispozițiile paragrafelor 2 și 3 nu împiedică aplicarea dispozițiilor naționale mai largi.

Prescripția acțiunii sau a pedepsei împlinită oricărei părți contracte, împiedică acordarea extrădării.

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de legea părții solicitante, dar nu și de ceea a părții solicitate, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția unor asigurări îndestulătoare că această pedeapsă nu se va executa.

Cererea privind extrădarea va fi formulată în scris și adresată de Ministerul Justiției al părții solicitante Ministerului Justiție al părții solicitate, așa cum se prevede în paragraful 1 al articolului 12 al Convenției înlocuit prin articolul 5 al celui de al doilea protocol adițional. O altă cale va putea fi convenită prin înțelegerea directă între două sau mai multe părți, nefiind exclusă nici calea diplomatică.

Prin această dispoziție se înlocuiește modalitatea anterioară prevăzută în convenție și în Legea nr.4/1971, potrivit căreia cererea de extrădare se prezintă numai pe cale diplomatică.

De altfel, calea diplomatică este înlocuită în materia asistenței juridice internaționale, printr-o legătură directă între ministerele de justiție ale părților contractante. Avem în vedere art.5 paragraful 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și articolul 8 paragraful 2 al Tratatului dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală.

În sprijinul cererii, potrivit articolului 12 paragraful 2 din Convenție, se vor prezenta:

A) originalul sau copia autentică, fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în forme prescrise de legea părții solicitante;

B) o executare a faptelor pentru care se cere extrădarea.

Data și locul săvârșirii lor, calificarea lor legală și referirile la dispozițiile legale ce le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil;

C) O copie de pe dispozițiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putință, o declarație asupra dreptului aplicabile, precum și semnalmentele cele mai precise posibile ale persoanei reclamante și orice alte informații de natură a determina identitatea și naționalitatea sa.

O regulă a specialității este prevăzută în articolul 14 al Convenției, și anume:

1. Persoana care va fi predată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici reținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță, nici supusă oricărei altei restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile următoare:

A) – când partea care a predat-o consimte. O cerere va fi prezentată în acest scop, însoțită de actele prevăzute la articolul 12 și de un proces verbal judiciar, consemnând declarațiile extrădatului. Acest consimțământ se va da atunci când infracțiunea pentru care este cerut atrage ca însăși obligația de extrădare potrivit prezentei convenții;

B) – când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părții căreia îi fusese predată ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit.

2. Totuși partea solicitată va putea lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar, pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.

3. Când calificare dată faptei încriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementul constitutiv ale infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea.

În ce privește arestarea provizorie, în articolul 16 paragraful 1 din Convenție se prevede că, în caz de urgență, autoritățile componente ale părții solicitante vor putea cere arestarea provizorie a persoanei căutate; autoritățile competente ale părții solicitate vor statua asupra acestei cereri potrivit legii acestei părți.

Se va aplica deci Legea nr. 4/1971, care prevede în Capitolul III procedura extrădării, cu unele adaptări în raport de prevederile convenției și ale Constituției României.

Astfel, articolul 12 ar putea fi reformulat în sensul că, cererea de extrădare adresată statului român este transmisă de Ministerul Justiției Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care o trimite primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Județean în a cărei rază teritorială își are domiciliul persoana a cărei extrădare se cere sau, în cazul când nu are domiciliul cunoscut primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul municipiului București

Articolul 15 alineatul 2 din Legea nr. 4/1971, trebuie considerat modificat implicit prin articolul 23 alineatul 4 din Constituție care prevede că arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prelungirea arestări se aprobă numai de instanța de judecată. În aceste condiții textul menționat va trebui adoptat în felul următor: “Când procurorul a dispus arestarea în condițiile alineatului precedent, măsura nu poate dura mai mult de 30 de zile. Acest termen se va putea prelungi de instanța de judecată cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant”.

Procedura de extrădare se desfășoară în două faze; una în fața procurorului și alta în fața tribunalului.

Atunci când extrădarea nu este admisibilă ori nu s-au primit în termen actele care trebuie trimise potrivit articolelor 14 și 15, procurorul dă ordonanță de încetare a procedurii de extrădare, caz în care dispune și punerea în libertate a persoanei arestate, precum și atunci când constată că persoana a cărei extrădare se cere nu a fost găsită.

Ordonanța de încetare a procedurii de extrădare menționată se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care, în cazul când constată că cercetările nu sunt complete, o infirmă și restituie lucrările procurorului, indicându-i completările ce urmează a fi făcute.

Când procurorul general confirmă ordonanța procurorului, ea va fi trimisă Ministerului Justiției pentru ca acesta să comunice statului solicitant cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare (articolul 18 aliniatul 5 din Legea nr.4/1971).

Atunci când extrădarea este admisibilă, în baza articolului 19, procurorul dă ordonanță motivată, prin care se constată că lucrările efectuate în vederea soluționării cererii de extrădare au fost terminate și înaintează dosarul cauzei tribunalului pentru a constata dacă condițiile extrădării sunt îndeplinite.

Când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, dacă măsura arestării nu a fost luată de procuror (articolul 21 alineatul 3).

În cazul când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile extrădării, dispune punerea în liberate a persoanei arestate.

Hotărârea instanței este înaintată Ministerului de Justiție care comunică statului solicitant (iar nu prin M.A.E.), cauzele pentru care cererea de extrădare nu a fost admisă, hotărește asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare.

În prezent acest text este abrogat implicit prin articolul 19 alineatul 3 din Constituție, care dispune că extrădarea se hotărește de către justiție.

Prin această normă constituțională România trece extrădarea din sistemul mixt în sistemul judiciar, după care extrădarea este o instituție pur juduciară, competența în materia extrădării fiind încredințată în exclusivitate organelor judiciare.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara, care a statuat că instanța de judecată este singura abilitată să dispună asupra extrădării, exprimându-se și unele opinii în doctrină.

Întrucât în materia extrădării continuă să se aplice dispoziții ale Legii nr.4/1971, care au fost abrogate tacit prin Constituție, se impune adoptarea unui act normativ care să consacre noua concepție prin care această instituție are o natură exclusiv judiciară și să se armonizeze cu Convenția europeană.

Până atunci este firesc să se aplice direct dispozițiile constituționale.

Perspective în evoluția instituțiilor expulzării și extrădării în uniunea europeană

Transformările revoluționare care au avut și au loc în continuare în țara noastră, crearea unei noi ordini de drept și integrarea României în comunitatea țărilor europene sunt de natură să determine evoluții importante și în domeniul formelor de cooperare internațională în lupta cu criminalitatea. Extrădarea, deși va continua probabil să rămână și în viitor principalul mijloc de realizare a acestei cooperări, va ceda o parte din teren în favoarea mijloacelor mai simple de cooperare și în același timp este susceptibilă de unele modificări, pe lângă cele deja suferite. Astfel, dacă cele 19 convenții privind extrădarea, încheiate de România cu alte state, se mențin în vigoare, ele vor trebui să fie interpretate și aplicate în conformitate cu principiile de politică penală consacrate ulterior prin normele dreptului penal, ca urmare a asumării de către țara noastră a unor obligații internaționale în domeniul combaterii criminalității. Statul român nu va mai putea admite extrădarea – așa cum s-a mai precizat – dacă pentru infracțiunea săvârșită este prevăzută, în statul solicitant, pedeapsa cu moartea sau dacă legislația acestuia permite aplicarea torturii sau altor măsuri inumane. Dacă vor fi asumate de țara noastră și alte obligații internaționale de natura celor menționate, ele se vor răsfrânge și asupra convențiilor privind extrădarea, fiindcă nu este posibilă respectarea acestor obligații în dreptul intern paralel cu nesocotirea lor prin convenții internaționale.

Sunt posibile evoluții și cu privire la condițiile extrădării, pe măsura creșterii încrederii între state și a apropierii dintre sistemele de drept penal. Una dintre aceste schimbări ar putea privi atenuarea regulii neextrădării cetățenilor proprii sau apatrizilor nedomiciliați pe teritoriul țării, atunci când judecarea acestora în statul unde au săvârșit infracțiunea ar realiza o justiție penală mai eficace și mai exemplară. În același timp, este posibil să devină o practică curentă judecarea cetățeanului sau rezidentului la cererea altui stat, pe al cărui teritoriu acesta ar fi săvârșit o infracțiune.

În fine, observăm că și în Constituția României (art. 19, pct.3) se prevede că extrădarea se hotărăște de justiție, ceea ce implica instituirea pe viitor, în materia extrădării, a sistemului jurisdicțional.

Considerații generale asupra mandatului

european de arestare

3.1. Prezentare generală

Libera circulație a mărfurilor, serviciilor și persoanelor a profitat inevitabil criminalității organizate transfrontaliere, care a luat la finalul anilor 1990, o amploare fără precedent și aspecte din ce în ce mai diverse pentru lupta împotriva căreia formele tradiționale ale cooperării judiciare existente la nivelul Uniunii Europene nu mai răspundeau în mod prompt și eficient. În fața acestor realități statele s-au văzut nevoite să reacționeze și să gândească mecanisme suple și fiabile de cooperare judiciară în materie penală, menite, alături de alte măsuri adecvate să contracareze complexitatea fenomenului infracțional și să asigure cetățenilor un grad ridicat de protecție într-un spațiu de libertate și justiție .

În urma atentatelor din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, procesul a fost urgentat de statele membre, conștiente de amenințarea pe care o reprezintă terorismul și de necesitatea adoptării unei legislații europene proprii să răspundă acestui flagel precum și a unei tehnici noi de arestare și predare a delicvenților. În acest context, la 21 septembrie 2001 Consiliul extraordinar de la Bruxelles și-a exprimat avizul de principiu asupra instaurării mandatului european de arestare, urmat de o perioadă de timp foarte scurtă ( în 11 decembrie 2001 la Roma) , neîntâlnită până atunci în procedura de adoptare a actelor comunitare, de un acord politic asupra deciziei-cadru vizând mandatul european de arestare, aprobată de Consiliul european întrunit la Lacken în 14-15 decembrie 2001. Formal , procedura a fost urmată de adoptarea de către Consiliul Uniunii Europene a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (în continuare decizia-cadru) care a intrat în vigoare la 7 august 2002 și a cărei transpunere în statele Uniunii trebuia să aibă loc cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2003.

În lumina art. 1 paragraful 1 al deciziei-cadru, mandatul european de arestare este un titlu judiciar de arestare și remitere a unei persoane căutat, fie în vederea supunerii ei procedurilor penale în curs, fie pentru executarea unei pedepse ori măsuri de siguranță privative de libertate.

Mecanismul este relativ simplu: când o autoritate judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea unei persoane în una din cele două finalități, decizia sa trebuie să fie recunoscută și executată pe întreg teritoriul Uniunii. În acest fel, pe de o parte, mandatul european de arestare reprezintă prima concretizare a principiului recunoașterii reciproce, ridicat, cu prilejul Consiliului extraordinar de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, la rangul de «piatră unghiulară» a cooperării judiciare internaționale și aduce un important pas înainte în construcția spațiului judiciar european, încorporând principiile de integrare europeană într-un domeniu care fusese rezervat suveranității naționale .

Recunoașterea reciprocă atenuează concepțiile rigide asupra suveranității naționale și creează, sub aspect formal, premisele liberei circulații a hotărârilor judiciare în spațiul european de justiție, având la bază ideea echivalenței hotărârilor, potrivit căreia o hotărâre emisă de o autoritate judiciară a unui stat membru, atât anterioară fondului, cât și cea care dezleagă fondul, are consecințe juridice identice în toate celelalte state ale Uniunii, fără supunerea ei vreunui control de conformitate cu ordinea juridică a statului de executare. Mandatul european de arestare se circumscrie în principiu acestei idei, iar mecanismele sale de funcționare nu pot fi dislocate de gradul ridicat de încredere reciprocă pe care statele trebuie să-l acorde calității sistemelor lor de drept.

În consecință, chiar dacă nu a fost posibilă abolirea oricărui control din partea autorităților de executare, un asemenea control se rezumă doar la legalitate. Apoi, din punct de vedere substanțial, cum recunoașterea și încrederea reciproce sunt incompatibile cu dubla incriminare, însă nici recunoașterea reciprocă, nici încrederea reciprocă, deși declarate și asumate de state, nu sunt absolute, mandatul european de arestare traduce un compromis în practica de cooperare : decizia-cadru nu a suprimat regula dublei incriminări, ci doar a nuanțat-o pentru o serie de 32 de infracțiuni limitativ menționate în lista pozitivă cuprinsă în art. 2 paragraful 2 al deciziei-cadru, dubla incriminare a fost abandonată cu condiția ca pedeapsa sau măsura de siguranță prevăzută în statul emitent să fie privativă de libertate de cel puțin 3 ani, și, în toate celelalte cazuri, dubla incriminare constituie, potrivit actului comunitar, un motiv facultativ de refuz.

Pe de altă parte, înscriindu-se pe linia fixată de concluziile Summit-ului de la Tampere și de recomandările nr. 8 și 15 ale Programului de măsuri destinat punerii în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor penale din 30 noiembrie 2000 , mandatul european de arestare este primul instrument de cooperare judiciară internațională general aplicabil în sânul Uniunii Europene, menit să înlocuiască formele tradiționale ale extrădării cu un mijloc de predare rapidă, direct transmis între autoritățile judiciare ale statelor membre ale Uniunii.

Deși s-au adus simplificări însemnate prin diverse convenții , procedurile extrădării atașate conceptelor tradiționale ale cooperării judiciare internaționale, rămân îndelungate și dificile, scoțând în evidență tot mai frecvent un decalaj între timpul extrădării și timpul justițieiși fiind astfel în dezacord cu construcția spațiului european de justiție. Mandatul european de arestare este menit să înlăture o parte din carențele majore ale extrădării, atât prin limitarea motivelor de refuz al executării, cât și prin crearea unei proceduri de remitere operative și în întregime judiciare. Dar, întrucât comportă finalități identice extrădării, fiind doar temperate condițiile de formă și cauzele de refuz și înlocuită complexitatea procedurii cu un sistem simplu și rapid de predare, considerăm că mandatul european de arestare, așa cum este reglementat în formula actuală, reprezintă, în fapt, o extrădare simplificată.

În raport de extrădare, subliniem în primul rând « depolitizarea » mandatului european, calificată ca fiind saltul calitativ considerabil adus prin decizia-cadru din 13 iunie 2002 . Spre deosebire de extrădare, mandatul european de arestare se transmite orizontal, direct de la autoritate judiciară la autoritate judiciară, fără să se mai recurgă la canalele diplomatice, iar puterea de decizie aparține numai autorităților judiciare. Decizia-cadru (art. 7) lasă libertatea statelor să prevadă posibilitatea apelării la autoritățile centrale – de principiu ministerele de justiție, dar, atunci când autoritățile judiciare competente o fac, implicarea autorităților centrale este restrânsă numai la asistență și coordonare. Renunțarea la etapa administrativă, în care rolul predominant revine autorităților centrale, este menită să urgenteze remiterea și pune în lumină importanța din ce în ce mai crescută acordată judecătorului și procurorului în cadrul cooperării judiciare internaționale. În același timp, însă , intervenția singulară a autorităților judiciare nu oferă individului o protecție suplimentară, din moment ce procedura este caracterizată de automatisme, iar controlul judiciar la executare este doar un examen sumar asupra legalității mandatului european, fără ca autoritatea judiciară să analizez faptele și fără să poată decide asupra oportunității executării.

Evidențiem, în al doilea rând, regula după care statele nu își extrădează proprii naționali, față de care țările erau puternic atașate, dar pe care decizia-cadru nu o mai preia, dând astfel prioritate principiului cetățeniei europene. Renunțarea la această regulă nu este totuși totală, întrucât, potrivit art. 4 paragraful 6 și art. 5 paragraful 3 ale deciziei-cadru , cetățenia poate constitui motiv de refuz sau cauză de condiționare a executării mandatului european de arestare. Totodată, piedica relativă la infracțiunile politice, care oricum a cunoscut multiple eroziuni în materia extrădării, a dispărut din calea executării mandatului european.

Aplicarea dispozițiilor asupra mandatului european de arestare.

Cu privire la aplicarea în spațiu, mandatul european de arestare este rezervat exclusiv teritoriului Uniunii europene, ceea ce înseamnă că, sub rezerva transpunerii în dreptul pozitiv a deciziei-cadru și a declarațiilor făcute în temeiul art. 32, de acest model de cooperare judiciară uzează numai statele membre la data de 31 decembrie 2003 și, în egală măsură, cele a căror aderare este ulterioară acestei date. Referitor la situația celor din urmă, în lipsa unei dispoziții exprese asupra unui alt termen, până la data aderării trebuie să fi luat măsurile legislative adecvate de integrare a mandatului european în propriul sistem de drept.. În acest fel, mandatul european de arestare nu este accesibil statelor terțe, nici în cooperarea judiciară dintre ele și nici între ele și țările Uniunii Europene. Desigur, o asemenea extindere a aplicabilității mandatului european în detrimentul extrădării nu este de înlăturat ci poate avea loc pe baza unor acorduri, convenții ori tratate internaționale, un astfel de instrument nefiind semnat până în prezent. De altfel, un instrument internațional multilateral în această materie ar fi greu de imaginat, tocmai datorită principiilor dezvoltate doar la nivelul Uniunii Europene pe care se sprijină mandatul european: al cunoașterii și încrederii reciproce.

În ceea ce privește aplicarea în timp, regula stabilită de art. 32 al deciziei-cadru este că mandatul european de arestare devine operațional între statele membre de la 1 ianuarie 2004, dată până la care actul trebuia transpus în sistemele lor de drept și mecanismul extrădării înlocuit cu procedura simplă a predării. Rezultă de aici: în primul rând, că cererile formulate de state anterior acestui moment vor continua să fie tratate conform regulilor extrădării.

În al doilea rând, la aplicarea în timp se ia în calcul data emiterii mandatului european și nu prezintă relevanță data săvârșirii infracțiunii care poate fi și anterioară celei de 7 august 2002, de intrare în vigoare a deciziei cadru.

În acest sens, art. 32 a îngăduit fiecărui stat membru ca, pe baza unei declarații care se va publica în Jurnalul Oficial și care este revocabilă, să precizeze că, în calitate de stat de executare, va continua să aplice sistemul extrădării existent la 1 ianuarie 2004 asupra cererilor vizând infracțiuni comise anterior unei date pe care acel stat o va indic, dar care nu poate fi ulterioară celei de 7 august 2002.

O asemenea prevedere, calificată ca o dispoziție de retroactivitate , este în consens cu obiectivele asumate prin instituirea mandatului european de ameliorare a condițiilor de luptă împotriva criminalității și de accelerare a construcției spațiului judiciar european. În practică s-a decis că activarea unui mandat european de arestare și pentru infracțiuni săvârșite anterior intrării în vigoare a deciziei-cadru nu aduce atingere principiului neretroactivității legii penale protejat de art.7 din Convenția europeană asupra drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece prevederile relative la mandatul european nu se referă la aplicarea și executarea sancțiunilor penale, astfel că nu intră în ipotezele vizate de art. 7 din Convenția europeană. În acord cu această orientare, considerăm și noi că art. 32 al deciziei-cadru nu conține propriu-zis o retroactivitate, nici a normei penale materiale, întrucât ansamblul textelor de transpunere a deciziei-cadru nu au legătură cu incriminarea și pedeapsa, nici a normei penale formale, fiindcă dispozițiile privind mandatul european nu se răsfrâng asupra procedurilor extrădării declanșate înainte de 1 ianuarie 2004 .

Cum termenul limită de transpunere a deciziei-cadru nu a fost respectat de toate statele membre, iar, în 1 mai 2005 Uniunea Europeană s-a lărgit cu alte 10 țări și, în 1 ianuarie 2007, cu alte două state, pentru a preîntâmpina problemele tranzitorii de aplicare a mandatului european de arestare, însemnând chestiuni de interpretare și aspecte operative, și mai ales pentru a evita crearea unui vid de procedură, legislativele statelor au preferat să se abată de la cele stipulate de art. 31 și art. 32 ale deciziei-cadru și au prevăzut norme tranzitorii prin care, pe cât posibil, au prevenit o asimetrie propusă în literatură și pe care le rezumăm în trei situații: – pentru statele care s-au încadrat în termenul limită de transpunere, mandatul european este aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2004, însă între acestea și cele care au adus mai târziu decizia-cadru în propriul sistem de drept, mandatul european se aplică de la data intrării în vigoare a actului normativ de transpunere pentru cele din urmă, până la acea dată cererile de predare a persoanelor căutate fiind tratate conform regulilor extrădării ,

– pentru statele care nu s-au conformat datei limită de 31 decembrie 2003, mandatul european de arestare devine aplicabil din momentul intrării în vigoare a măsurilor naționale de transpunere a deciziei-cadru, până atunci cererile de remitere sunt guvernate de instrumentele existente în domeniul extrădării între ele și celelalte țări membre;

– pentru noile state membre ale Uniunii Europene, mandatul european de arestare este aplicabil fie de la data aderării, fie de la o dată ulterioară, de intrare în vigoare a normei interne de activare a deciziei-cadru (cum este cazul Cehiei, de exemplu) .

3.3. Obiectul mandatului european de arestare.

Obiectul mandatului european, așa cum se desprinde din însăși definiția prevăzută în art. 1 paragraful 1 al deciziei-cadru, acoperă integral domeniile extrădării pe care este menit să o înlocuiască între statele membre. Prin urmare, un mandat european de arestare poate di emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății ori pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Prezentarea unor cazuri reale în care s-a aplicat măsura de extrădare sau expulzare

4.1. Arestare preventivă. Prelungire. Extrădare

Recursul declarat de inculpat (învinuit de săvârșirea infracțiunii de trafic de stupefiante prevăzută în art. 512 C. pen., în Turcia și Germania, astfel cum rezultă din mandatul de arestare emis de autoritățile germane) împotriva încheierii prin care s-a admis cererea procurorului de prelungire a arestării preventive, în vederea extrădării, este nefondat.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, procurorul poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere.

Existând un mandat de arestare al autorităților germane și fiind îndeplinite condițiile prevăzute în art. 6 și 9 C. pen., arestarea preventivă a inculpatului, ca și prelungirea duratei acestei măsuri, în vederea extrădării, sunt pe deplin justificate, chiar daca nu există o cerere scrisă în acest sens.

C. de Apel București,

S. a II-a pen., dec. nr. 61/1998

4.2Extrădare. Arestare preventivă

În cadrul procedurii de extrădare reglementată prin Convenția europeană de extrădare, ratificată în baza Legii nr. 80/1997 și prin Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, durata arestării preventive a persoanei a cărei extrădare se cere nu poate depăși 40 de zile, fără posibilitate de prelungire în condițiile art. 149 C. pen.; în cazul depășirii acestei durate trebuie să se considere că măsura arestării preventive a încetat de drept.

C. de Apel București,

S. I-a pen., d.242/1998

4.3.Expulzare

Conform art. 117 C. pen., cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării.

Aplicarea acestei măsuri nu are caracter obligatoriu, fiind atributul instanței de a stabili, în raport cu fapta comisă și cu persoana infractorului, dacă există un pericol potențial de a fi comisa din nou o infracțiune.

În speță, în raport cu natura infracțiunii săvârșite – trafic de stupefiante – și cu împrejurarea că inculpatul nu are nici o ocupație în România și nici mijloace materiale licite, instanța trebuia să constate existența acestei stări potențiale de pericol și să aplice măsura de siguranță a expulzării prevăzută în art. 117 C. pen.

C. de Apel București,

S. a II-a p., d. nr. 74/A/1995

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Strasbourg,

Hotărârea din 29 aprilie 1997, dosar nr. 11/1996, 630/813.

1. Reclamantul H.L.R. este cetățean columbian cu rezidența în Franța. La 14 mai 1989, reclamantul a fost prins de autoritățile franceze la aeroportul din Roissy transportând 580 grame cocaină pe care avea tendința să o predea unei persoane din Italia.

În cursul cercetărilor, reclamantul a dat informații asupra altor doi traficanți și asupra persoanei care l-a recrutat. Aceasta a permis arestarea și condamnarea unora dintre traficanți.

Reclamantul a fost condamnat, la 25 sept. 1989, de Tribunalul din Bobigny la 5 ani închisoare și interdicția de a se mai afla pe teritoriul francez. La 24 iulie 1992 Curtea de apel din Paris a confirmat condamnarea.

În ceea ce privește expulzarea, comisia de expulzări sesizată de Ministerul de Interne a avizat favorabil pentru rămânerea condamnatului pe teritoriul francez, însă Ministerul de Interne a luat hotărârea de a-l expulza, motivând că existența sa pe teritoriul francez ar constitui o amenințare gravă pentru ordinea publică.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a făcut recurs în anulare la tribunalul administrativ din Bordeaux, recurs care a fost respins.

2. La 4 iulie 1997 reclamantul H.L.R. a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului, susținând că prin expulzare a fost supus riscului de a suferi un tratament inuman sau degradant, contrar celui prevăzut în art. 3 din Convenția Europeană.

Comisia a reținut plângerea cu 19 voturi pentru și 10 contra, susținând că în speță există o violare a art. 3 din Convenție. Totodată, comisia a sesizat Curtea Europeană.

3. Examinând susținerile reclamantului și dovezile prezentate, Curtea a considerat că statul care dispune expulzarea ar putea să-și atragă răspunderea în conformitate cu art. 3 din Convenție dacă se face dovada că există motive serioase care fac să se creadă că reclamantul expulzat ar risca în mod real să fie supus unor tratamente inumane sau degradante în țara unde va fi expulzat. Verificând dacă în speță există un asemenea risc, Curtea a reținut că reclamantul, în timpul cercetărilor, a denunțat 3 traficanți de droguri care ar putea să se răzbune pe reclamant pentru acest denunț. Aceste amenințări nu provin însă din partea autorităților, ci din partea unor persoane particulare; ele ar avea relevanță dacă s-ar face dovada că autoritățile columbiene nu ar putea asigura protecția necesară reclamantului dacă acesta va fi expulzat în acest stat. Din actele prezentate nu rezultă nici un indiciu că în Columbia ar exista o asemenea situație limită și că reclamantul ar avea o poziție mai riscantă în țară decât alți cetățeni columbieni. De asemenea, nu există nici o dovadă că autoritățile columbiene ar fi incapabile de a-i oferi o protecție corespunzătoare.

Ca urmare, Curtea a concluzionat că nu există motive serioase de a se crede că reclamantul va fi supus unui risc real de a suferi tratamente inumane sau degradante în sensul art. 3 din Convenție, în cazul în care ar fi executată măsura expulzării.

Pentru aceste considerente Curtea, cu 15 voturi pentru și 6 contra, a decis că nu există o violare a art. 3 din Convenție, în cazul în care decizia de expulzare ar fi executată.

4. Soluția Curții Europene ni se pare de acord și cu legislația română în materie.

Potrivit art. 117 al. 4 C. pr. pen., introdusă prin Legea nr. 20/1990, persoanele contra cărora s-a dispus măsura de siguranță a expulzări nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează să fie expulzate.

Această dispoziție trebuie înțeleasă că amenințarea trebuie să provină din partea autorităților, și nu din partea unor persoane particulare. În caz contrar, orice expulzare ar putea fi împiedicată dacă o persoană oarecare ar adresa amenințări celui expulzat că îl va supune la torturi ori la alte tratamente inumane și degradante în cazul când va ajunge pe teritoriul respectiv.

În cazuri extreme, ar putea fi luate în considerare și asemenea amenințări dacă sunt grave și verosimile, dar numai cu condiția să se facă dovada că autoritățile nu ar fi în măsură să asigure celui expulzat protecția necesară.

În măsura în care persoana expulzată nu face o asemenea dovadă – ca în speța de mai sus – executarea expulzării nu va putea fi împiedicată.

O atare interpretare credem că este rațională și se impune a fi adoptată de autoritățile române în cazul când vor fi confruntate cu situații similare.

4.4.Extrădarea, Prescripția Răspunderii Penale

Prin sentința penală atacată cu apel de către inculpat, tribunalul a admis cererea de extrădare formulată de Statul german și a dispus extrădarea cetățeanului turc B. S., învinuit de săvârșirea, în anul 1986, a două fapte de trafic de stupefiante și împotriva căruia autoritățile germane au emis mandat de arestare la 17 noiembrie 1987.

Declarând apel, inculpatul solicită respingerea cererii de extrădare, susținând că răspunderea penală pentru trafic de stupefiante este prescrisă potrivit art.121 Cod penal.

Conform art. lit. c din L. 4/1971 privind extrădarea – ale cărei prevederi referitoare la condițiile de fond ale extrădării sunt în vigoare -, extrădarea nu se admite dacă fapta pentru care se cere luarea acestei măsuri este, potrivit legii statului solicitant ori legii penale române, prescrisă sau amnistiată ori există o altă cauză legală care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării. Or, în raport cu data săvârșirii infracțiunilor de care este acuzat inculpatul – anul 1986 -, a operat prescripția răspunderii penale conform art. 122 lit. d C. pen.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile Codului penal german infracțiunea de trafic de stupefiante se pedepsește cu închisoare de la 2 la 15 ani și că, pentru faptele sancționate de lege cu pedeapsa privativă de libertate mai mare de 10 ani, termenul de prescripție este de 20 de ani; potrivit dispozițiilor Codului penal român însă infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută în art. 512 C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut în art. 122 lit. C. pen. este de 5 ani când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani.

Cum în speță nu s-a făcut dovada că s-a întrerupt cursul prescripției prin îndeplinirea vreunui act procesual, rezultă că termenul de prescripție s răspunderii penale pentru faptele comise în anul 1986 s-a împlinit.

În consecință, răspunderea penală privind infracțiunile pentru care se cere extrădarea inculpatului fiind prescrisă potrivit legii penale române, apelul declarat de inculpat va fi admis, iar cererea de extrădare respinsă.

C. de Apel București,

S. l pen., d 206/A/1996.

CONCLUZII

Dezvoltarea cooperării dintre state în lupta cu criminalitatea a condus la instituirea, alături de extrădare, și a altor forme mai simple și mai puțin formale de asigurare a înfăptuirii justiției penale.

Una dintre acestea constă în acordul dintre state de a urmări și judeca pe un cetățean propriu, la cererea celuilalt stat, pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul acelui stat. Se evită astfel formalitățile pe care le implică urmărirea penală și judecarea făptuitorului pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, fiind suficientă cererea adresată statului al cărui cetățean este infractorul pentru ca acesta să-l judece, potrivit legii sale, în virtutea principiului personalității legii penale.

Asemănătoare cu aceasta este și măsura predării infractorului spre a fi judecat de statul al cărui cetățean este, pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul celuilalt stat. În felul acesta, statul renunță la judecarea străinului infractor predându-l, spre a fi judecat, statului al cărui cetățean este. Pe măsura creșterii încrederii între state, pot fi aplicate și alte forme de cooperare în prevenirea și combaterea criminalității.

Transformările revoluționare care au avut și au loc în continuare în țara noastră, crearea unei noi ordini de drept și integrarea României în comunitatea țărilor europene sunt de natură să determine evoluții importante și în domeniul formelor de cooperare internațională în lupta cu criminalitatea. Extrădarea, deși vă continua probabil să rămână și în viitor principalul mijloc de realizare a acestei cooperări, va ceda o parte din teren în favoarea mijloacelor mai simple de cooperare.

Astfel, dacă cele 19 convenții privind extrădarea, încheiate de România cu alte state, se mențin în vigoare, ele vor trebui să fie interpretate și aplicate în conformitate cu principiile de politică penală consacrate ulterior prin normele dreptului penal, ca urmare a asumării de către țara noastră a unor obligații internaționale în domeniul combaterii criminalității. Statul român nu va mai putea admite extrădarea – așa cum s-a mai precizat – dacă pentru infracțiunea săvârșită este prevăzută, în statul solicitant, pedeapsa cu moartea sau dacă legislația acestuia permite aplicarea torturii sau altor măsuri inumane.

Dacă vor fi asumate de țara noastră și alte obligații internaționale de natura celor menționate, ele se vor răsfrânge și asupra convențiilor privind extrădarea, fiindcă nu este posibilă respectarea acestor obligații în dreptul intern paralel cu nesocotirea lor prin

convenții internaționale.

În același timp, este posibil să devină o practică curentă judecarea cetățeanului

sau rezidentului la cererea altui stat, pe al cărui teritoriu acesta ar fi săvârșit o infracțiune.

Deciziile de îndepărtare a străinilor, cetățeni ai unor state terțe, de pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene sunt recunoscute de statul român și sunt puse în aplicare de Oficiul Român pentru Imigrări în condițiile O.U.G. nr. 194/2002 articolul 96, în următoarele cazuri:

a) decizia de îndepărtare este luată pentru motive de ordine publică și siguranță națională, astfel: când străinul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an și ca urmare a desfășurării de către străini ori a existenței unor indici temeinici că 14 străinul urmează să desfășoare activități de natură să pună în pericol ordinea publică sau siguranța națională;

b) decizia de îndepărtare este luată ca urmare a neîndeplinirii de către străin a condițiilor referitoare la intrarea și șederea străinilor pe teritoriul statului membru în cauză. În vederea aplicării acestui articol, Oficiul Român pentru Imigrări cooperează și face schimb de informații cu autoritățile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Conform legii europene, "orice expulzare a unor cetățeni din UE trebuie motivată individual și trebuie să poată face obiectul unui recurs judiciar", iar "expulzările colective sunt interzise".

Conform unei directive din 2004, cetățenii din UE au dreptul de a sta fără condiții pe teritoriul unui alt stat membru timp de trei luni. Însă un stat poate restrânge acest drept din motive de "ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică". Aceste măsuri trebuie să se bazeze exclusiv pe "comportamentul personal al individului vizat", care trebuie să constituie "o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru un interes fundamental al societății". Persoanele vizate trebuie să poată contesta o decizie luată împotriva lor, dar recursul nu presupune suspendarea expulzării dacă "decizia de îndepărtate se bazează pe motive legate de siguranța publică", ce sunt definite de statele membre.

În fine, observăm că și în Constituția României (articolul 19, punctul 3) se prevede că extrădarea se hotărăște de justiție, ceea ce implică instituirea pe viitor, în materia extrădării, a sistemului jurisdicțional.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Bulai – Drept penal român, Partea generală, vol. I și II, București, 1992.

– Manual de drept penal, Partea generală, București, 1997.

2. Constantin Mitrache – Drept penal român, Partea generală, București, 1996.

3. Aurel Dincu – Drept penal, Partea generală,

Universitatea București, Facultatea de Drept, 1975.

4.Vasile Dobrinoiu, – Drept penal, Parte generală,

Ilie Pascu, Vasile București, 1999.

Lazăr, Gheorghe

Nistoreanu, Ioan

Monar, Alexandru

Boroi

5. Vintilă Dongoroz – Drept penal, Parte generală,

București, 1939 (Tratat).

6. Ioan Tanoviceanu – Drept și Procedură penală,

vol. I, București, 1924.

7. Vintilă Dongoroz, – Explicații teoretice ale Siegfried Kahane, Ion Codului penal român, Partea Oancea, Iosif Fodor, generală, vol.I (1969) și vol. II

Nicoleta Iliescu, (1970).

Constantin Bulai,

Rodica Stănoiu

8. Ion Oancea – Tratat de drept penal, Partea

generală, București, 1972.

9. Const. S. Rătescu, – Codul penal Carol al II-lea

Ioan Ionescu Dolj, I. Gr. Adnotat, Parte generală, vol. I

Periețeanu, Vintilă București, 1937.

Dongoroz, H. Asnavorian,

Traian Pop, Mihail I.

Papadopolu, N. Pavelescu

10. Teodor Vasiliu, George – Codul penal român comentat Antoniu, Stefan Daneș și adnotat, Partea generală,

Gheorghe Dărâncă, Bucuresti, 1972.

Dumitru Lucinescu,

Vasile Papadopol,

Doru Pavel, Dumitru

Popescu, Virgil Rămureanu

11. Maria Zolyneak – Drept penal, Partea generală,

vol. I, Iași, 1992.

12. Ștefan Daneș – Drept penal, Partea generală,

București, 2000.

13. Rodica Miga-Beșteliu – Drept internațional, Introducere în Dreptul Internațional Public, București 1997.

14. Adrian Năstase, – Drept Internațional Public,

F. Coman București 1998.

15. Ionel Cloșcă, – Tratat de Drepturile Omului,

Ion Suceavă București, 1995.

16. Revista de Drept penal 1994-2000, București, Institutul de Cercetări Juridice (revistă trimestrială).

17. Pro Lege (1998-2000).