Expresivitatea Verbului In Riturile de Trecere

Argument

Ideea redactării unui studiu, consacrat expresivității verbului a constituit pentru mine o preocupare mai veche, ea venind să completeze interesul pentru poezia care însoțește riturile de trecere și mai ales, expresivitatea verbului în această poezie.

Pentru că îmi desfășor activitatea într-o unitate școlară din zona Maramureșului istoric, sunt într-un contact permanent cu viața satului maramureșean care, în ciuda atâtor vitregii, și-a păstrat vii tradițiile și folclorul. Maramuresul este o adevărată vatră de cultură și civilizație care și-a dăltuit istoria în lemn și în cântec, este locul unde tradițiile, portul și arta populară se păstrează ca nicăieri altundeva în România. Aici ne sunt rădăcinile și datoria noastră este de a nu lăsa să se piardă atâtea comori adunate și păstrate de-a lungul timpului, de-a continua tradiția și de-a o face cunoscută. Acesta este unul din motivele care au determinat alegerea temei acestei lucrări.

Un alt motiv, la fel de întemeiat, ar fi pasiunea pentru cunoașterea universului satului din Maramureș deoarece după cum afirmă N. Steinhardt „Maramureșul e un simbol, e o chintesență, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens și mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare și cea mai elevată.”

Am colindat zona Maramureșului istoric, deoarece aici există sate în care s-au păstrat și se mai practică și astăzi o multitudine de obiceiuri legate de momentele importante din viața omului. Locuitorii lor și-au făcut o mândrie din a păstra nealterate obiceiurile, tradițiile, costumele, poveștile învățate de la bătrânii satului și de a le transmite la rândul lor generațiilor următoare.

Maramureșenii păstrează încă o bună parte din obiceiurile legate de principalele momente din viață: nașterea, căsătoria și înmormântarea. În general, obiceiurile din cadrul familiei se impun într-o succesiune logică, ele marcând fiecare eveniment din viața individului. Principiul fundamental care le structurează este acela conform căruia, în momentele esențiale ale vieții sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existență prezentă la o existență nouă, care implică altă formă de viață, un alt sistem de relații sociale, un alt mod de comportament.

Toate aceste obiceiuri sunt cunoscute sub numele de rituri de trecere, fiind însoțite de o poezie specifică caracterizată printr-o mare expresivitate. Din dorința de-a cunoaște și valorifica această poezie în activitatea mea didactică, am cules o mulțime de texte de la bătrânele satelor din zona Budești, texte autentice, adevărate crâmpeie de literatură populară adevărată, nealterată pe care le-am folosit în realizarea acestei lucrări.

Există o bibliografie bogată care tratează riturile de trecere din zona etnografică a Maramureșului dar prea puține se ocupă de expresivitatea verbului în poezia care le însoțește. Am considerat, deci, oportună tema aleasă – analiza textelor populare specifice riturilor de trecere din perspectiva utilizării modurilor și a timpurilor verbale ca resurse de expresivitate.

VERBUL

Definiții

Noțiuni de semantică a verbului

Alte clase de verbe

Categoriile gramaticale ale verbului

Relația verbului cu alte clase lexico gramaticale

Motto:

„O parte din om se conjugă cu verbul a avea, cealaltă parte se conjugă cu verbul a fi; important este ca partea lui a fi să fie măcar egală cu cea a lui a avea. Cei pentru care a fi atârnă mai mult decât a avea sunt cei care trăiesc pentru a ști, pentru a afla, ceilalți sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de un parapet. Ei suferă de o incurabilă orbire spirituală.”

(Ileana Vulpescu, Arta conversației)

Definiții

Am pornit de la acest citat întrucât acest capitol va cuprinde informații despre verb .

Termenul de verb provine din latinescul verbum (cuvânt, verb). Romanii au preluat această noțiune din grecește unde rhema = cuvânt în general.

Din cele mai vechi timpuri, tradiția gramaticală, a rezervat verbului locul central în sistemul limbii. Această parte de vorbire a fost identificată de Platon și Aristotel care vorbeau despre „predicatul logic”, „compotrament primordial al judecații” ; de reprezentanții gramaticii Evului Mediu: cuvânt prin excelență – socotit element indispensabil pentru formularea unor „propoziții de judecată.”

În primele gramatici românești verbul este definit ca grai (D.Eustatievici, Brașoveanu). Sextil Pușcariu „verbul este sâmburele frazei” (Limba română, Vol 1, București 1946, pagina 145). I. H. Rădulescu în Gramatica românească din 1928 definea verbul astfel : „Verbele sunt niște ziceri care arată au ce facem, au ce pătimim, au în ce stare ne aflăm.”

Datorită importanței sale deosebite în comunicare verbul este una dintre părțile de vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. Așadar, verbul este nucleul comunicării. Toate enunțurile le construim pornind de la această parte de vorbire.

Conform GALR, 2005 verbul poate fi definit din trei puncte de vedere:

din punct de vedere morfologic este o parte de vorbire flexibilă ce se distinge printr-un tip special de flexiune numit conjugare = schimbarea formei verbului în funcție de categoriile gramaticale specifice acestuia:

În limba română flexiunea verbală se realizează prin:

afixe legate (sufixe gramaticale și desinențe);

afixe mobile/ libere (în primul rând, auxiliare, dar și conjuncții și prepoziții dobândind statutul de mărci flexionare);

variații interne ale radicalului (alternanțe, reduplicare, supletivism, schimbare de accent) asociate în mod curent cu afixe flexionare;

formații analitice, fie alcătuite din verbul principal precedat de o formă verbală care și-a pierdut parțial autonomia, dobândind statutul de „operator”, fie reprezentate prin clitice nonsintactice (ca în cazul cliticului se pentru marcarea pasivului și/sau a impersonalului)

din punct de vedere sintactico semantic verbul are calitatea de a atrage actanții.

din punct de vedere semantic exprimă acțiuni, evenimente, stări, fixate temporar și înfățișate aspectual.

Noțiuni de semantică a verbului

Sub aspect semantic s-au propus mai multe criterii de diferențiere a verbelor. În funcție de criteriul semantic GALR vorbește despre existența a trei clase de verbe:

verbe de stare (a durea, a iubi, a mânca, a plăcea);

verbe de eveniment (a ajunge, a cădea, a crește);

verbe de acțiune (a alerga, a citi, a mânca, a repara, a strânge, a trimite).

Tot după criteriul semantic D. Irimia, propune următoarea clasificare a verbelor

verbe de percepție (a simți, a vedea, a zări, a mirosi, a pipăi);

verbe ale cunoașterii (a afirma, a susține, a nega, a contesta);

verbe ale comunicării (a spune, a zice, a întreba, a declara);

verbe didactice (a explica, a demonstra, a informa);

verbe factitive (a face, a determina, a obliga, a îndemna);

verbe rezultative (a se oua, a fărâma, a găuri);

verbe de mișcare (a merge, a fugi);

verbe comportamentale (a mima, a îngâna, a simula, a minți, a maimuțări);

verbe modale (a vrea, a putea, a trebui);

verbe volitive (a solicita, a impune, a ordona, a permite);

verbe aspectuale (a începe, a termina, a continua, a repeta);

verbe meteorologice (a ploua, a tuna, a ninge);

Referitor la acest subiect Ivan Evseev vorbea despre existența a trei tipuri de verbe :

verbe de acțiune;

verbe de devenire (eventive);

verbe de stare.

Verbele de acțiune ocupă un loc central în spațiul semantic al „procesualității” Importanța lor rezultă din numărul mare de lexeme ce intră în acest grup. Verbele de acțiune descriu evenimente, acte în care este implicat un autor, un obiect, un instrument, un scop. Verbele de acțiune au un caracter instrumental. Relația de implicație acțiune-instrument se realizează în limbă, în raportul sintactic dintre verb și complement cu valoare instrumentală (ex. a scrie cu creionul).

Verbele de acțiune sunt verbe subiective – adică au pe lângă ele un subiect grammatical. Subiectele verbelor de acțiune sunt în majoritatea cazurilor personae umane. Aceste verbe au de obicei o paradigmă completă a conjugării putând să fie folosite la toate persoanele și la toate modurile. Majoritatea verbelor de acțiune sunt transitive (excepție făcând verbele de mișcare care arată deplasarea corpurilor în spațiu: a merge, a se plimba, a alerga, a veni, a sosi, a pleca.

Verbele de devenire – numite și verbe eventive – se opun pe de o parte, verbelor de acțiune, iar, pe de altă parte verbelor de stare. Devenirea ca formă specifică „a procesualității” – se caracterizează prin aceea că schimbarea, transformarea, evoluția sunt concepute ca procese imanente ale substanțelor, ca procese noninstumentale și intranzitive. Verbele de devenire sunt intransitive prin excelență. Ex: a adormi, a se întrista, a se bucura, a se transforma, a imbătrâni, a se ingălbeni.

Majoritatea verbelor de devenire din limba română pot fin înlocuite printr-o construcție analitică având același sens sau un sens foarte apropiat. (Ex. a se înroși = a se face roșu; a se îngrășa = a deveni gras.)

Această posibilitate de înlocuire a verbelor de devenire cu o construcție analitică formată din a deveni (a se face, a ajunge, a rămâne) urmate de un adjectiv sau un substantiv este : „criteriul operațional de delimitare a acestei clase semantice de alte categori de verbe”.

În rândul acestor verbe un loc deosebit il ocupă verbele reflexive, cunoscute sub denumirea de verbe „eventive”

Majoritatea verbelor de devenire sunt reflexive derivate de la verbe transitive cu valoare factitivă „orice verb cu valoare factitivă, derivat de la un adjectiv sau un substantiv prin adăugarea morfemului reflexiv capătă un sens eventiv”. (Ex: a se adânci = a se face mai adânc)

Există un număr limitat de verbe eventive prin excelență: a încremeni, a înflori, a înfrunzi, a înmuguri, a înlemni, a înmărmuri.

Verbele de stare exprimă procese ce corespund unor perioade de echilibru și stabilitate relativă în evoluția lumii. Verbele: a exista, a dormi, a ședea, a sta, desemnează procese lipsite de dinamism și tensiune identice cu sine pe toată desfășurarea lor, lipsite de finalitate, căci de pe urma lor nu rezultă nimic. Din punct de vedere sintactic verbele de stare sunt subiective. Ele au un subiect gramatical care este purtătorul stării denotate prin verb. Verbele de stare sunt intranzitive căci procesele descrise prin intermediul lor nu pot afecta altă substanță, nu generează altă mișcare, nu determină și nu cauzează alte stări.

„Stările sunt procese durative deoarece nu au o limită internă. Singura limită este cea temporală. Ele pot avea un început sau un sfârșit dar sfârșitul procesului nu se asociază niciodată cu un rezultat. Orice verb de stare poate fi pus în legătură cu un verb de acțiune sau devenire ”

Interacțiunea dintre cele trei categorii semantice de verbe se manifestă atât în paradigmele lexicale, lexical-gramaticale cât și la nivelul structurii semantice a verbelor. Acțiunea, starea și devenirea pot constitui componente ale sensului unui verb polisemantic.

Verbele de stare pot fi împărțite în:

verbe existențiale (a fi, a exista, a dăinui, a persista);

verbe poziționale (a se afla, a se găsi, a sta, a ședea);

verbe de comportament (a se maimuțări, a se zgârci, a se lenevi);

verbe de relație (a costa, a cântări, a însemna, a valora);

Alte clase de verbe

Verbele se clasifică în funcție de mai multe criterii: etimologic, sintactic, morfologic, semantic și formal.

După origine, verbele sunt:

moștenite din latină: a avea, a fi, a vrea, a cânta, a lăuda, a auzi, a veni, a fugi, a dormi, a scrie; din substrat: a băga, a curma, a răbda, a zburda, a cruța, a scăpăra, a se gudura;

împrumutate din diverse limbi: din slava veche – a citi, a hrăni, a iubi, a trăi, a privi, a clădi; din neogreacă – a lipsi, a pedepsi, a ursi, a se sinchisi, a vopsi; din maghiară – a bănui, a cheltui, a făgădui, a tăgădui; din franceză – a explica, a oficia, a participa, a fixa, a accepta;

create în limba română prin derivare cu sufixe sau/și prefixe: a îmbunătăți, a împrospăta, a desface, a preface, a bâzâi, a mârâi, a troncăni; prin compunere: a binecuvânta, a binemerita, a binevoi, a premări, a preaslăvi.

După relațiile sintactice și posibilitățile lor combinatorii, verbele se clasifică în mai multe categorii:

După posibilitatea sau imposibilitatea de a forma singure nucleul comunicării, verbele sunt:

predicative, cele care, folosite la modurile personale, pot forma, singure, predicatul verbal al unei propoziții. Sunt verbe de sine stătătoare, cu independență lexico-gramaticală: a pleca, a tăcea, a face, a pune, a lua, a da, a hotărî, a cere, a merge, a culege, a obține ș.m.a. Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome. Gramatica Academiei le asociază cu modurile personale. Există însă și o altă opinie cu privire la predicativitate, anume că toate verbele sunt predicative dacă au virtualitatea de a fi predicative în orice alt context, ceea ce înseamnă că modurile personale și nepersonale nu mai sunt asociate cu predicativitatea, respectiv nepredicativitatea. Gramatica tradițională face însă distincția predicativ – nepredicativ în funcție de modurile personale – nepersonale ale verbului:

„A studiat zece ani vioara.” (verb predicativ la modul indicativ)

„Să mergem mai repede!” (verb predicativ la modul conjunctiv)

Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome, constituind o clasă deschisă.

nepredicative sunt verbele care, la modurile personale, nu pot forma, singure, predicatul unei propoziții, din cauza conținutului lor lexical insuficient și a incapacității lor sintactice. Pentru a realiza o unitate semantico-gramaticală, nucleul propoziției, ele intră obligatoriu în relație de structură cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale sau interjecționale. Sunt verbe auxiliare, instrumente gramaticale cu rol morfologic și sintactic.

Verbele nepredicative auxiliare morfologice, în calitate de morfeme analitice discontinue, ajută la exprimarea modurilor și a timpurilor de la diateza activă și reflexivă și a diatezei pasive. Ele sunt a fi, a avea și a vrea. Fiecare dintre cele trei are un rol gramatical bine stabilit în structurile din care fac parte: a fi, sub forma fi, intră în componența verbelor la indicativ viitor anterior (forme literare sau populare); „voi fi venit”, „va fi plecat”; la conjunctiv, condițional-optativ și infinitiv perfect: „să fi venit”, „ar fi plecat”, „a fi venit”; la prezumtiv prezent: „să fi venind”; sub diferite forme a fi este auxiliar în structura verbelor la diateza pasivă: „este ajutat”, „va fi chemat”; a avea sub formele am, ai, a, ați, au intră în structura verbelor la indicativ perfectul compus: „am plecat”, „a dormit”; sub formele aș, ai, ar, am, ați, în structura condițional-optativului: „aș lua”, „ai fi scris”; a vrea, sub formele voi, vei, va, vom, veți, vor, în componența viitorului: „voi afla”, „vom fi mers”, a prezumtivului: „voi fi aflând”, „veți fi cunoscut”. Numeroase sunt variantele auxiliarului a vrea: oi, ăi, ei, i, îi, o, a, ăti, eți, îți, oți, or, om. Ele funcționează popular, familiar și regional.

Verbele nepredicative auxiliare sintactice au conținut lexical abstract, nu pot forma singure predicatul, ci numai împreună cu un nume predicativ. Cu ajutorul acestuia se realizează funcția de predicat nominal, când auxiliarul sintactic se află la un mod personal. Pot fi și construcții nominale infinitivale, gerunziale, participiale și de supin, cu alte funcții decât cea de predicat.

Verbele copulative guvernează două nominative reprezentate sintactic prin subiect și numele predicativ. Ele se comportă ca niște elemente de legătură. Fac parte din clasa copulativelor: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a ieși, a părea, a se face, a se preface, a însemna. Și ele se pot diferenția în statice (a fi, a rămâne) și dinamice (a deveni, a ajunge, a ieși, a se face). Caracteristica lor de a fi copulative, cu sens abstract, le deosebește de verbele predicative, care au sens concret. Dintre ele, în afară de a deveni, toate pot fi întrebuințate atât ca predicative, cât și ca verbe copulative:

„El este casă.” (predicativ – „se află”

„El este medic.” (copulativ)

„A ajuns la ei.” (predicativ – „a sosit”)

„A ajuns patron.” (copulativ)

Verbele copulative nu se confundă cu verbele predicative omonime. Acestea din urmă au diferite sensuri concrete. A fi predicativ, de exemplu, se utilizează cu sensurile „a se găsi”, „a se afla”, „a sta”, „a ședea”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a se tolera”, „a se permite”, „a costa”, „a trăi” ș.a.

Unii cercetători consideră copulative și alte verbe: a se alege, a se arăta, a se considera, a se socoti, a se ști, a se vedea etc. Gramatica tradițională le atribuie sens concret, le consideră capabile de a forma singure predicatul, deci verbe predicative. Ele sunt urmate de element predicativ suplimentar, nu de nume predicativ, ca verbele copulative.

Prin sensul lor abstract, verbele copulative sunt intranzitive. Verbe precum a reprezenta, a constitui, pe care unii lingviști le includ în categoria copulativelor, sunt în realitate tranzitive (urmate de complement direct): „Părinții reprezintă un model pentru copii.” ⇔ „Un model pentru copii îl reprezintă părinții.” (un model, îl sunt complemente directe).

Și alte verbe auxiliare morfologice, (semi-) auxiliarele de mod și de aspect au capacitatea de a se combina cu o formă verbală însoțitoare (cu conjunctivul, cu infinitivul, cu participiul și cu supinul). Verbele (semi)auxiliare de modalitate exprimă necesitatea, posibilitatea, voința, dorința, iminența unei acțiuni etc. În studiul consacrat acestei probleme, Valeria Guțu Romalo analizează comportamentul gramatical și semantic al verbelor din această clasă: a fi, a avea, a vrea, a putea, a trebui, a veni, a părea. De exemplu, a avea poate exprima necesitatea: „Doar n-am a trăi cât lumea.”; posibilitatea: „N-am a mă plânge de nimic.” dorința, voința: „Eu am a-ți spune ceva.”; permisiunea: „N-are decât să plângă.” Celelalte verbe semiauxiliare de mod pot apărea și ele în contexte diferite: „Dă să se apropie.”, „Era să cad.”; „Pot să citesc.”; „Stă să plouă.”; „Trebuie lăudat.” etc.

Când verbul respectiv este la un mod personal, are funcția sintactică de predicat verbal simplu, nu compus:

„Eu am cu ce scrie.” (a avea are sensul „a putea”, formează singur predicatul verbal și este urmat de construcție infinitivală relativă cu funcție de complement direct dezvoltat).

Cercetătorii care interpretează verbul a avea semiauxiliar de modalitate nu separă verbul de elementele care se află după el. În acest caz, construcția „am cu ce scrie” este apreciată sintactic drept predicat verbal compus.

Verbele (semi)auxiliare de aspect au caracter momentan, durativ sau terminativ, în funcție de verbul la conjunctiv, la infinitiv sau la supin, cu care se combină. Sunt verbe de aspect incoative: a începe, a porni, a se repezi, a sări; durative sau continuative: a continua, a urma; terminative: a termina, a înceta, a isprăvi, a găta etc. Și ele pot apărea în contexte diferite, însoțite de alte forme verbale:

„A pornit să plângă.”

„A prins a râde.”

„Continuă a ninge.”

Aceeași interpretare o au și ele, ca verbele de modalitate.

Se constată că structurile din care fac parte (semi)auxiliarele de mod și de aspect reprezintă „complexe semantice” neajunse în stadiul gramaticalizării; în cadrul lor, verbele în discuție își păstrează sau dobândesc sensuri distincte de cele ale verbelor următoare. Ele nu se confundă nici cu auxiliarele morfologice sau cu (altele din) cele sintactice, fiind considerate mijloace lexicale de tip special, negramaticalizate.

După relația verbului cu subiectul exprimat prin substativ (sau substitut) în cazul N, verbele sunt:

personale, cele care au capacitatea de a realiza relația verb – subiect. Ele admit un subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana. Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.:

„Citește lecția.” (persoana a III-a singular)

„Lucrăm la un proiect.” (persoana I plural)

Verbele personale acceptă impersonalizarea și pasivizarea; sunt singurele care participă la opoziții de diateză:

„Se pleacă devreme de la serviciu.” (verb impersonal)

„Sunt chemat la serviciu.” (verb la diateza pasivă)

„Face treabă.” (diateză activă)

„Lucrul este făcut bine.” (diateză pasivă)

„Se face profesor.” (diateza reflexivă)

impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relația verb – subiect. Nu admit un subiect „personal” și cunosc o singură formă flexionară în raport cu persoana. Numărul lor este redus în comparație cu cel al verbelor personale.

Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active și reflexive impersonale care se referă la procese naturale și care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta, a se desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive). Ele sunt intranzitive, unipersonale, defective de număr și de persoană, unele defective și de timp sau de mod.

Unele dintre verbele impersonale proprii „se personalizează” când sunt folosite cu sens figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical (extern sau intern):

„Afară fulgeră întruna.” (impersonal)

„Mă fulgeră când mă vede.” (personal)

Sunt impersonale improprii verbele care, în anumite condiții, și-au pierdut caracterul personal. Pot să apară cu un subiect postverbal exprimat printr-un substantiv inanimat sau printr-o propoziție subiectivă:

„S-a întâmplat un accident.”

„S-a întâmplat să mă întâlnesc cu tine.”

Verbele impersonale improprii apar fără pronume: a căuta, a reieși, a rezulta, a decurge, a urma, a trebui, a merita; însoțite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de dativ: a-i veni, a-i conveni, a-i păsa, a-i ajunge, a-i rămâne, a-i plăcea, a-i arde; însoțite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de acuzativ: a-l interesa, a-l pasiona, a-l durea, a-l enerva, a-l roade, a-l necăji, a-l supăra. Toate sunt la diateza activă.

Sunt însoțite de pronumele reflexiv morfem se, deci sunt la diateza reflexivă, verbe ca: a se cuveni, a se auzi, a se întâmpla, a se cădea, a se spune, a se vedea, a se bănui, a se discuta, a se părea, a se putea, a se zice, a se zvoni etc. Morfemul se din componența lor nu se poate înlocui cu formele corespunzătoare ale pronumelor personale neaccentuate de acuzativ.

S-au fixat exclusiv ca verbe impersonale a-i păsa (că), a se cuveni (să), a se întâmpla (să):

„Se cuvine să aflăm adevărul.”

„Nu-mi pasă că se poartă astfel cu mine.”

Unele verbe reflexive impersonale provenite de la cele personale pot avea în anumite contexte un sens pasiv. În acest caz, se pot folosi și la persoana a III-a plural și pot intra în relație cu un subiect gramatical exprimat prin substantiv:

„Greșeala se vede imediat.” (persoana a III-a, singular)

„Greșelile se văd imediat.” (persoana a III-a, plural)

După relația verbului cu obiectul direct exprimat prin substantiv (sau substitut) în cazul a), prin verb la un mod nepersonal, prin interjecție ori printr-o propoziție subordonată completivă directă, verbele sunt:

tranzitive, cele care admit relația verb-obiect direct (complement direct sau completivă directă). Verbul orientează procesul dinspre subiect spre obiect. În acest fel, se realizează un transfer semantic reciproc.

Marea majoritate a verbelor tranzitive în limba română pot primi un singur obiect direct: a zice, a spune, a rosti, a da, a lua, a face, a afla, a culege, a scrie etc.:

„I-a spus adevărul.” (complement direct)

„A aflat ce s-a întâmplat.” (completivă directă)

Când obiectul direct este exprimat, verbul este tranzitiv relativ. Când nu apare obiectul direct lângă verb, ci numai se subînțelege, verbul este tranzitiv absolut:

„Tu citești corect poezia.” (tranzitiv relativ)

„El citește bine.” (tranzitiv absolut)

În unele situații, obiectul direct poate fi dublat. Sunt verbe dublu tranzitive cele care acceptă două complemente directe (unul pentru animat, celălalt pentru inanimat): a întreba, a informa, a învăța, a anunța, a asculta, a examina, a îndemna, a obliga, a ruga, a sfătui, a povățui (pe cineva, ceva):

„L-a anunțat să plece.” (complement direct)

„Îl informez că a câștigat.” (completivă directă)

În funcție de particularitățile structurale ale limbii, tranzitivitatea se poate verifica. Gabriela Pană-Dindelegan identifică trei condiții sau teste sintactice ale tranzitivității:

construcția cu un obiect direct realizabil printr-un clitic pronominal cu formă de acuzativ;

dublarea obiectului;

pasivizarea.

Hotărâtor în determinarea tranzitivității este testul (b). Satisfacerea numai a testului (a) este insuficientă pentru încadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c), când (a) și (b) sunt îndeplinite, nu determină pierderea caracterului tranzitiv. De exemplu: a avea, a durea, deși nu satisfac testul pasivizării, sunt tranzitive, deoarece accceptă testele (a) și (b):

„Casa o are de la părinți.”

„Pe Maria o doare măseaua.”

Analize ale verbelor în funcție de obiectul direct au scos în evidență rolul formativilor verbali în stabilirea diferitelor categorii de verbe. De exemplu: a admonesta, a calomnia, a deporta primesc obiect direct + uman; a adăpa, a asmuți, a potcovi primesc obiect direct – uman.

Gabriela Pană Dindelegan cercetează structura diferitelor verbe tranzitive și le subclasifică și în funcție de conjuncția prin care este introdusă completiva directă. De exemplu: a proba, a verifica, a întreba, a încerca, a controla admit pe dacă (nu pe că și să); a accepta, a admite, a afirma, a aștepta admit pe că, să (nu pe dacă); a aprecia, a calcula admit pe dacă, să, că; a adeveri, a afirma, a afla, a auzi, a arăta admit pe că; a aranja, a permite, a plănui, a prefera admit pe să.

În tradiția gramaticii europene, verbele sunt tranzitive directe (cer obiect direct) și indirecte (cer obiect indirect). Și în limba română s-au făcut astfel de clasificări. Dumitru Irimia deosebește în rândul verbelor tranzitive directe: verbe de simțire: a vedea, a auzi, a asculta, a privi, a mirosi, a pipăi; verbe factitive: a culca, a scula, a trezi; verbe ale vorbirii directe: a spune, a întreba, a zice, a răspunde. Din clasa verbelor tranzitive indirecte fac parte verbele care exprimă reciprocitatea: a conversa, a coresponda, a conviețui, a fraterniza; verbele a căror acțiune se face în favoarea sau în defavoarea cuiva (a ceva): a impieta, a contribui, a aparține, a corespunde; unele verbe sau expresii impersonale: a-i plăcea, a-i conveni, a-i fi dor.

Verbele cu dublă tranzitivitate au, în concepția lui Dumitru Irimia, o altă accepție decât în gramatica tradițională: pot primi un complement direct și unul indirect: a da, a oferi, a conferi, a promite, a făgădui, a dărui.

Numai verbele tranzitive pot realiza construcții de tip activ și de tip pasiv:

„L-am văzut pe Ion.”

„Ion este văzut de mine.”

Sunt false tranzitive unele verbe de mișcare:

„A alergat câțiva metri.”

„Au călătorit o bucată de drum împreună.”

Construcțiile postverbale sunt complemente circumstanțiale de mod, nu complemente directe.

intranzitive, cele care nu admit relația cu un complement direct sau cu o completivă directă. Realizează însă relația cu un obiect indirect sau circumstanțial și cu un subiect:

„Mă gândesc la ei.” ( complement indirect)

„Am plecat în oraș.” (complement circumstanțial de loc)

„Soarele a răsărit.” (subiect)

Sunt socotite intranzitive verbele de mișcare: a veni, a pleca, a alerga, a fugi, a călători, a ieși, a intra, a zbura; verbele impersonale: a ploua, a ninge, a fulgera; a trebui, a urma, a-i plăcea, a-i conveni, a-l interesa, a-l pasiona, a se întâmpla, a se zvoni; verbele subiective: a plânge, a râde, a dormi, a se trezi; a fi, a exista, a trăi, a muri; verbele eventive: a încărunți, a înmărmuri, a se înroși, a îngălbeni; verbele care exprimă rezultatul unei acțiuni: a călători, a opera, a benchetui, a îmboboci; verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se face, a se preface, a ieși.

Între verbele tranzitive și verbele intranzitive nu există granițe fixe, întrucât unele verbe intranzitive, prin schimbarea sensului, pot guverna un complement direct (extern sau intern): a trece, a încăpea, a cădea, a alerga, a adormi, a ploua, a ninge, a rătăci, a trăi, a sări, a plânge, a zbura etc.

„A trecut pe la noi.” (intranzitiv)

„A trecut examenul.” (tranzitiv) (complement direct)

„Copilul a adormit.” (intranzitiv)

„Mama a adormit copilul.” (tranzitiv) (complement direct)

Verbele intranzitive nu pot realiza construcții de tip pasiv. În enunțuri precum „El era plecat de acasă.” sau „Ele sunt venite în vizită.” nu există verbe la diateza pasivă, ci construcții perifrastice cu valoare de mai mult ca perfect, respectiv perfect compus.

În funcție de numărul de legături sintactice pe care verbul le stabilește cu substantivul (sau cu substitutul său), verbele sunt:

avalente (sau zerovalente): a ploua, a ninge, a burnița, a fulgera, a trăsni;

monovalente: a patina, a lătra, a dormi, a asuda;

bivalente: a aparține, a ara, a plăcea, a displăcea, a spera;

trivalente: a da, a întreba, a oferi, a trimite.

3. După particularitățile de flexiune, verbele se clasifică în mai multe categorii:

După numărul persoanelor la care se conjugă, verbele sunt:

unipersonale, cele care se conjugă și fac referire numai la persoana a III-a. Nu au ca autor o persoană și, în general, exprimă procese atribuite naturii, plantelor și animalelor: apune, răsare; behăie, cotcodăcește, grohăie, latră, miaună, măcăie, nechează, ouă, rage; germinează, încolțește, înfrunzește, înflorește; acțiuni atribuite obiectelor: se alterează, (se) coclește, derapează, (se) mucezește, (se) râncezește, (se) ruginește; acțiuni atribuite oamenilor: clămpăne, clefăie, duhnește, fonfăie, miroase.

Ca unipersonale sunt folosite și unele verbe cu conținut abstract: constă, rezidă, rezultă, converg; verbe impersonale cu formă de singular: fulgeră, trebuie, (îmi) vine, (îmi) place, (îmi) pasă, se cuvine, se întâmplă, se crede.

pluripersonale, cele care se conjugă și fac referire la toate cele trei persoane. Cele mai multe verbe românești sunt pluripersonale: a avea, a tăcea, a vorbi, a merge, a trece, a privi, a coborî, a sta.

După caracterul paradigmei, verbele sunt:

integrale, cele care au o paradigmă completă în flexiune (au toate formele flexionare în raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare): a avea, a fugi, a veni, a primi, a dormi, a munci, a ține, a pune;

defective, cele care au o paradigmă incompletă în flexiune (nu au toate formele flexionare în raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare). Sunt defective de persoană (nu au persoanele I și a II-a) verbe ca: a răsuna, a erupe, a rugini, a râncezi ș.a. Sunt defective de timpurile compuse, folosindu-se numai la prezent: a discerne, a desfide, a concede, a divide, a subdivide. Se folosesc numai la timpurile compuse cu participiul: a detraca, a prefabrica, a deceda, a electrocuta, a inculpa ș.a. Nu au imperativ, pentru că exprimă procese ce nu pot fi ordonate: a putea, a voi, a vrea, a plăcea, a ști; în locul lor se folosește conjunctivul prezent cu valoare imperativă: să poți, să vrei etc.

Sunt defective cu caracter general verbele a (se) la, a va, a păsa. Primul, a (se) la „a se spăla” se folosește numai la prezent, popular (lau, lai, lă, lăm, lați, lau); al doilea, a va „a merge”, de proveniență latină (〈lat. vado, -ere) se folosește popular și familiar în expresia mai va „mai așteaptă”, „mai trece vreme până atunci”; ultimul, a păsa (〈lat. passo, -are „a trece”) se folosește popular în expresia pasă de „încearcă să…”, „îndrăznește să…” În limba română contemporană se păstrează verbul omonim a păsa în construcții cu pronume și adverbe: nu-mi pasă, ce-ți pasă.

După caracterul radicalului în flexiune, verbele sunt:

regulate, cele care nu prezintă variații în flexiune, respectă regulile de flexiune. Sunt regulate majoritatea verbelor din limba română: a lucra, a cânta, a porni, a veni, a face, a rupe, a hotărî, a urî, a ști;

neregulate, cele care prezintă variații în flexiune, neregularități ale paradigmei explicabile prin origine și prin evoluție. Sunt neregulate a fi, a avea, a vrea, a bea, a mânca, a da, a lua, a sta, a usca. Cel mai neregulat este verbul a fi care are forme supletive în radical: sunt, eram, fusei, am fost etc.

După particularitățile formale de flexiune, mai ales după sufixul infinitivului, verbele sunt de:

conjugarea I, cele care formează infinitivul cu sufixul -a: a cânta, a schimba, a ploua, a căuta (lipsite de sufix și desinență de persoana I singular la indicativ prezent); a desena, a lucra, a colabora, a se baza ( cu sufixul -ez și fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent).

Conjugarea I este cea mai productivă, mai bogată și mai stabilă dintre toate conjungările. Verbele împrumutate din limbile romanice sau derivatele pe care le dau sunt, în mare parte, de conjugarea I: a declara, a energiza, a naviga, a oficia etc.

conjugarea a II-a, cele care formează infinitvul cu sufixul -ea: a avea, a bea, a cădea, a putea, a plăcea, a tăcea ș.a.

Pe lângă faptul că este cea mai săracă (include aproximativ 20 de verbe moștenite), conjugarea a II – a este neproductivă și instabilă.

Datorită analogiilor și identităților cu formele conjugării a III-a, multe verbe terminate în -ea la infinitiv se folosesc ca niște verbe de conjugarea a III-a: a plăcea a place, a apărea a apare, a dispărea a dispare, a zăcea a zace etc. Așa – zisele forme de conjugarea a III-a nu sunt încă admise de normele limbii literare, dar ele demonstrează trecerea de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a.

conjugarea a III – a, cele care au sufixul infinitival -e: a face, a merge, a coace, a trece, a scrie, a duce, a pune, a rupe, a fierbe, a arde.

Conjugarea a III – a este săracă, neproductivă și instabilă. Puține împrumuturi din limbile romanice au intrat în limba română: a discerne, a induce, a exclude, a decide.

Fluctuațiile de accent la unele verbe demonstrează tendința de trecere de la conjugarea a III-a la conjugarea a II – a, nerecomandabilă, neadmisă de limba literară: bătém, bătéți, făcém, făcéți, puném, punéți, după modelul cântắm, cântáți, vedém, vedéți, fugím, fugíți, în loc de bátem, báteți, fácem, fáceți, púnem, púneți;

conjugarea a IV-a, cele care au sufixul infinitival -i, sau -î: a munci, a iubi, a veni, a fugi, a privi; a hotărî, a tăbărî, a urî, a coborî, a doborî, a omorî ș.a.

Conjugarea a IV – a este foarte bogată și productivă prin fondul latin moștenit, prin împrumuturile mai vechi (din slavă: a hrăni, a citi, a iubi; din maghiară: a bănui, a cheltui; din neogreacă: a se sclifosi, a se sinchisi), prin creațiile pe teren românesc: a boli, a îmblăni, a îmbrobodi, a îngriji, a (se) îmbogăți, a (se) înroși etc.

După omonimiile generale și specifice, afixale și desinențiale, verbele cunosc mai multe tipuri paradigmatice. Valeria Guțu Romalo stabilește opt tipuri cărora le corespund zece clase flexionare sau conjugări structurale. Sunt de:

conjugarea I verbele care au sufixul infinitival -a, dar nu au sufixul -ez la indicativ prezent: a ara, a ploua, a continua, a preceda, a apropia, a aștepta;

conjugarea a II – a verbele care au sufixul infinitival -a și sufixul -ez la indicativ prezent: a lucra, a crea, a desena, a apela, dar și a veghea, a supraveghea, a urechea;

conjugarea a III – a verbele care au sufixul infinitival -î, dar nu au sufixul -ăsc la indicativ prezent: a doborî, a coborî, a omorî, a tăbărî, a vârî, a pogorî;

conjugarea a IV – a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ prezent, iar desinența de la persoana a III-a singular este identică cu cea de la persoana a III-a plural: a sui, a acoperi, a descoperi, a gâtui, a sprijini, a sâcâi, a atribui, a mormăi, a mârâi;

conjugarea a V – a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ prezent, iar desinența de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a III-a plural: a fi, a sări, a fugi, a veni, a muri, a ști;

conjugarea a VI – a verbele care au sufixul infinitival -i sau -î și sufixul de indicativ prezent –esc sau -ăsc: a citi, a munci, a iubi, a croi, a isprăvi; a hotărî, a urî, a izvorî, a ocărî, a amărî;

conjugarea a VII – a verbele care au sufixul infinitival -ea: a părea, a apărea, a dispărea, a avea, a tăcea, a plăcea, a displăcea, a putea, a vedea;

conjugarea a VIII – a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele de la participiu -u și -t: a face, a trece, a cere, a cerne, a crede, a începe, a umple;

conjugarea a IX – a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale -φ și -s: a scrie, a prinde, a curge, a merge, a spune, a pune, a alege;

conjugarea a X – a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale -φ și -t: a rupe, a coace, a suge, a frige, a frânge, a sparge, a fierbe.

Se observă că în clasificarea verbelor în cele zece clase sau conjugări se ține seama de sufixele modale de infinitiv, de indicativ prezent și de participiu, de asemenea de desinențele de persoană. La conjugarea a VI-a, GALR distinge două clase de verbe: cele de conjugarea a VI-a cu sufixul infinitival în –i și de conjugarea a VII-a, cu sufixul infinitival în –î. În consecință, verbele au 11 conjugări.

După felul desfășurării acțiunii, verbele sunt:

durative: a dura, a trăi, a veghea, a răbda;

momentane: a adormi, a ațipi, a apărea, a tresări, a muri;

eventive: a încremeni, a îngălbeni, a înlemni, a se înverzi, a se ofili, a se însenina, a slăbi;

factitive (sau cauzative): a însănătoși, a opera, a coafa, a tunde, a fierbe, a aprinde, a cuminți.

Din punct de vedere formal (sau după structură), verbele sunt:

simple, alcătuite dintr-un singur termen: a da, a ști, a lua, a mări, a desființa, a vedea, a face;

compuse, alcătuite din două sau mai multe cuvinte: a binecuvânta, a binemerita, a binevoi, a bineveni, a preamări, a preaslăvi (formate din cuvinte întregi); a cronometra, a fotografia, a electromecaniza, a motomecaniza (din elemente de compunere sau combinații de elemente de compunere și cuvinte întregi).

1.4. Categoriile gramaticale ale verbului

Verbul se deosebește de toate celelalte părți de vorbire printr-o flexiune foarte bogată exprimată prin categorii gramaticale specifice (diateza, modul, timpul) și nespecifice (numărul și persoana).

① Diateza, categorie gramaticală care a constituit mult timp obiect de discuție pentru cercetători, privește felul în care verbul își orientează acțiunea în raport cu intențiile subiectului vorbitor și cu obiectul, mai exact raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces și obiectul acestuia.

Limba română cunoaște trei diateze : activă, pasivă și reflexivă, deosebite între ele semantic și formal. Definirea lor se face în raport cu conținutul și cu elementele formale care ajută la exprimarea lor. La diateza activă, subiectul gramatical face acțiunea suferită de obiect; la diateza pasivă, subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de obiect; la diateza reflexivă, subiectul gramatical face și suferă acțiunea. Din punct de vedere formal, diateza activă este lipsită de elemente formale specifice; diateza pasivă se construiește cu ajutorul auxiliarului a fi; diateza reflexivă are obligatoriu în componența ei un pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau în acuzativ. În general și în mod abuziv, au fost subordonate diatezei active toate verbele nemarcate formal și celei reflexive toate verbele marcate reflexiv, indiferent de participarea sau neparticiparea acestora la opozițiile de diateză.

Pe lângă aceste observații, cercetările moderne au evidențiat și alte caracteristici în cadrul fiecăreia dintre ele.

Diateza activă este aceea la care subiectul (agentul) realizează sau enunță procesul suferit de obiect, de pacient (altul decât subiectul gramatical). Formal, nu prezintă nici un fel de morfem ca element distinctiv față de celelalte diateze:

„Voi ați plecat la munte.”

„Îl ascult zilnic.”

Sunt la diateza activă diferite feluri de verbe: tranzitive și intranzitive, personale și impersonale.

Diateza pasivă este aceea la care subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de obiect, de agent (altul decât subiectul gramatical).

Formal, auxiliarul morfologic a fi funcționează ca morfem analitic neaglutinat pe lângă participiul verbului de conjugat. El este element distinct față de celelalte diateze:

„El este ajutat de prieteni.”

„Noi suntem chemați de părinți.”

Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă: a vedea, a auzi, a simți, a face, a lua, a oferi, a da, a pune, a scoate, a cunoaște etc. Fac excepție din această categorie verbe ca a avea, a durea, a putea, a ustura ș.a., care nu au diateză pasivă. Din cauza conținutului lor lexical, unele verbe tranzitive trecute la diateza pasivă nu au decât forme de persoana a III-a și anumite subiecte: a ara, a secera, a treiera, a conspecta, a rezuma, a închiria, a fabrica, a electrifica, a amplasa etc.:

„Pământul este arat la timp.”

„Marfa este depozitată în magazie.”

Când auxiliarul morfologic a fi din structura diatezei pasive este la un mod personal, întreaga construcție are funcția sintactică de predicat verbal. Formal, între predicatul verbal al unui verb la diateza pasivă și predicatul nominal care are în componență ca nume predicativ un adjectiv participial nu există deosebire:

„Elevul este chemat de profesor.” (predicat verbal, verb la diateza pasivă)

„Fereastra este deschisă.” (predicat nominal)

În trecerea verbelor de la diateza activă la diateza pasivă, complementul direct al verbului tranzitiv se transformă în subiect gramatical, iar subiectul respectiv în complement de agent:

„Eu am văzut o mașină.”

„O mașină a fost văzută de mine.”

Diateza reflexivă (sau pronominală) se prezintă sub forma verbului însoțit de pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau acuzativ. Cu sau fără funcție sintactică, pronumele formează o unitate cu verbul și determină diferitele sensuri sau valori ale structurii reflexive:

a) reflexivul obiectiv: presupune identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical și obiectul procesului exterior, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în acuzativ cu funcție de complement indirect sau de complement direct:

„Ea se îmbracă elegant.”

„Ei se spală zilnic.”

„Își pune întrebări prea multe.”

„Își dă o palmă.”

Pronumele se este complement direct, iar își este complement indirect.

b) reflexivul reciproc: presupune identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior conceput ca o pluralitate și obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în acuzativ cu funcție de complement indirect:

„Când se întâlnesc, se privesc cu amabilitate.”

„Își strâng mâna și își spun „la revedere”.

Pronumele se este complement direct, iar își este complement indirect.

c) reflexivul participativ: presupune identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor interesat al unui proces exterior și obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ cu funcție de complement indirect:

„Își construiește o casă.”

„Și-a procurat câteva ustensile.”

Sunt folosite exclusiv ca reflexive participative câteva verbe: a-și aroga (dreptul), a-și asuma (răspunderea), a-și disputa (întâietatea), a-și însuși (bunurile) ș.a.

d) reflexivul posesiv: presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior și posesor al unui obiect și obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în dativ are funcție de atribut pronominal:

„Și-a uitat ochelarii pe birou.”

„Își ajută zilnic colegii.”

e) reflexivul pasiv: presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical conceput ca non-autor al unui proces și obiectul acestui proces exterior, conceput ca autor real al procesului, altul decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcție sintactică:

„Se construiesc tot mai puține blocuri.”

„Tema se propune pentru dezbatere.”

f) reflexivul dinamic: presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, conceput ca autor care participă intens la realizarea procesului interior sau exterior și obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv. În cazul dativ sau acuzativ, pronumele reflexiv este morfem, fără funcție sintactică:

„Își amintește de noi.”

„El se gândește la tine.”

Ideea de „dinamic”, de „participare intensă” apare și la unele verbe active: a gândi, a ruga, a reflecta, a medita.

Există o categorie de verbe, aproximativ 60, care nu se întrebuințează decât cu pronume reflexive : a-și imagina, a-și închipui, a se abține, a se bizui, a se complăcea, a se căi, a se codi, a se delăsa, a se făli, a se ivi, a se încumeta, a se mândri, a se năpusti, a se pocăi, a se sfii, a se sinucide, a se strădui, a se teme, a se ofili, a se rușina, a se ramoli ș.a.

Altă categorie de verbe reflexive se diferențiază ca sens de perechile nereflexive prin pronumele reflexiv: a se afla – a afla, a se duce – a duce, a se îndura – a îndura, a se uita – a uita, a se arăta – a arăta, a se lumina – a lumina, a se pricepe – a pricepe ș.a.

Funcționează întotdeauna ca nereflexive verbe precum: a trebui, a fi, a exista, a ploua, a durea, a păsa.

g) reflexivul eventiv: presupune un subiect gramatical lipsit de obiect, de obicei autor aparent al unui proces interior (fizic, psihic sau chimic) care se naște și se consumă în interiorul acestuia, modificându-i calitativ starea. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcție sintactică:

„Când îi vede, se înveselește.”

„Prins cu minciuna, s-a înroșit.”

Unele verbe reflexive eventive se referă la procese umane: a se bucura, a se cuminți, a se îmbogăți, a se însănătoși, a se întrista, a se înveseli etc. Ele au aspect pluripersonal. Altele se referă la procese fizice și chimice: a se altera, a se cocli, a se dezgheța, a se îngălbeni, a se îngroșa, a se învechi, a se limpezi, a se râncezi, a se rugini, a se strica, a se veșteji, a se tulbura. Cele mai multe dintre acestea au aspect unipersonal, dar se pot folosi și ca pluripersonale verbe precum a se îngălbeni, a se înverzi, a se limpezi, a se tulbura.

Ideea de „eventiv” este exprimată și de unele reflexive impersonale care se referă la procese naturale: a se deprimăvăra, a se lumina, a se însera, a se înnopta sau chiar de unele verbe active: a îmbătrâni, a întineri, a înflori, a înfrunzi, a îngălbeni, a înverzi.

Se utilizează numai ca reflexive eventive: a se declasa, a se învechi, a se scleroza, a se veșteji, a se posomorî ș.a. Alte verbe din categoria reflexivelor eventive au și perechi, verbe active: a se bucura – a bucura, a se limpezi – a limpezi, a se întrista – a întrista, a se îngălbeni – a îngălbeni.

h) reflexivul impersonal: presupune inexistența unui subiect gramatical și a unui obiect. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcție sintactică:

„Se întunecă mai devreme.”

„În acest restaurant se mănâncă bine.”

Unele reflexive impersonale se referă la procese naturale, având și un sens eventiv: a se lumina, a se înnora, a se însera, a se desprimăvăra etc. Altele se referă la procese umane: a se zice, a se spune, a se călători, a se mânca, a se crede (folosite de regulă la indicativ prezent).

i) reflexivul factitiv: presupune răsfrângerea acțiunii asupra subiectului gramatical, în calitate de pacient al acțiunii pe care a provocat-o:

„Mâine se internează în spital.”

„El se numește Ion.”

Verbele se internează, se numește pot fi asimilate reflexivelor pasive: se internează ⇔ este internat (de către medic), se numește ⇔ este numit (de cei din jur). La fel se comportă și alte verbe: a se îmbarca, a se chema, a se opera.

Pot fi asimilate și verbelor reflexive obiective în cazul în care autorul acțiunii coincide cu subiectul gramatical. Contextul însă este cel care conferă statutul de reflexiv:

Am fost la frizerie să mă tund. (reflexiv factitiv)

După ce fac un duș, mă tund. (reflexiv obiectiv)

Alte verbe au un vădit sens posesiv: Îmi scot măseaua. ⇔ Scot măseaua mea., dar dacă este plasat într-un context precum: Am fost la stomatologie să-mi scot măseaua., sensul factitiv este clar.

Pronumele reflexiv alcătuiește cu verbul o unitate semantică și gramaticală, indiferent de sensul său.

② Modul este categoria gramaticală prin care se indică felul cum consideră vorbitorul acțiunea, starea sau existența: reală, posibilă, probabilă, dorită, poruncită, presupusă etc.

În funcție de particularitățile flexionare, mai exact după număr și persoană, modurile sunt personale și nepersonale. Modurile personale au marcate persoana și numărul. Ele sunt: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, imperativul și prezumtivul. Dintre ele, nu prezintă categorii de persoană și număr conjunctivul perfect și prezumtivul care se construiește cu conjunctivul. Modurile nepersonale nu au categorii de persoană și de număr. Ele sunt infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.

În funcție de capacitatea de a îndeplini funcția de predicat, modurile sunt predicative și nepredicative. Modurile predicative apar independent în comunicare, formează singure predicatul. Ele sunt: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, imperativul și prezumtivul. Cele nepredicative nu pot apărea independent în comunicare formând singure predicatul. Prezența lor este condiționată de prezența modurilor predicative. Sunt nepredicative: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.

În general, cele două clasificări se suprapun, în sensul că modurile personale sunt și predicative, iar cele nepersonale sunt și nepredicative. Mioara Avram subliniază că „noțiunile de mod predicativ și nepredicativ nu trebuie confundate cu acelea de verb predicativ și nepredicativ”, justificând că un verb predicativ poate fi predicat numai când „este la un mod predicativ, iar modurile predicative au funcție de predicat numai dacă sunt ale unui verb predicativ, în timp ce modurile predicative ale verbelor nepredicative intră în componența predicatului nominal (cu un nume predicativ se pot construi și modurile nepredicative ale acestor verbe).”

Indicativul exprimă o acțiune reală sub forma mai multor timpuri: prezent, trecut (cu patru aspecte: imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, mai-mult-ca-perfectul), viitorul (viitorul propriu-zis și viitorul anterior). Este un mod independent, apare frecvent în propoziții independente sau principale regente, fiind specific propozițiilor enunțiative.

„Zilnic ea merge la gimnastică.” (prezent)

„Am învățat câte ceva de la ei.” (perfectul compus)

„Nu știa nimic despre voi.” (imperfect)

„O cunoscusem acum doi ani.” (mai-mult-ca-perfect)

„Maria sosi acum două ore.” (perfectul simplu)

„Vei fi aflat adevărul când vei veni la noi.” (viitor anterior), (viitor)

Conjunctivul exprimă o posibilitate realizabilă la timpul prezent și o posibilitate reală la timpul perfect. Se caracterizează prin morfemul segmental să, conjuncție care este și marcă modală și element subodonator:

„Știu să patinez.” (prezent)

„Era bine să fi muncit mai mult.” (perfect)

Conjunctivul poate avea mai multe nuanțe semantice; el poate exprima condiția: „Să fi știut, îmi luam măsuri.”; îndemnul: „Să te duci acolo!”; prezumția: „Să tot fie doi ani de atunci.”; îndoiala: „Așa să fi fost?” etc.

Uneori morfemul să nu mai apare exprimat, verbul având un sens de imperativ, de optativ: „Facă ce-o vrea!”, „Trăiască România! ”

Condițional-optativul exprimă o posibilitatate reală și realizabilă. Are două forme temporale: prezent și perfect. Ca morfeme specifice – formele aș, ai, ar, am, ați, ar de la auxiliarele morfologice a avea și a vrea.

„Aș face o plimbare.” (prezent)

„Aș fi dorit o cafea.” (perfect)

Condițional-optativul poate exprima o dorință: „De-ar ajunge la timp!”; o posibilitate: „Cine ar fi crezut una ca asta!”; o condiție: „De-aș fi mai tânăr, aș munci cât zece!” etc.

Imperativul exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, apare numai în propoziții principale în adresarea directă care implică dialogul între o persoană (care ordonă, îndeamnă) și alta (altele care execută). Are o formă unică, numai la persoana a II-a singular și plural:

„Vino mai repede!”

„Alergați mai mult!”

Acțiunea verbului este ca și reală. De aceea, popular și familiar, imperativul poate alterna cu alte moduri: „A început s-o bată și dă-i și dă-i!”

Cu valoare de imperativ pot apărea și alte forme verbale: conjunctivul: „Să pleci imediat!”; indicativul: „Pleci imediat!”; infinitivul: „A nu se fuma!”; supinul: „De învățat poezia!”

Nu toate verbele au imperativ. De exemplu: a trebui, a vrea, a ști, a putea, a ploua, a ninge, a se întâmpla, a se cuveni ș.a.

Prezumtivul exprimă o acțiune posibilă, prezentată de vorbitor ca presupusă, bănuită. Are două timpuri: prezent, construit cu gerunziul, și perfect, construit cu participiul. Aceste moduri primesc morfeme de viitor, de conjunctiv și de condițional-optativ ale auxiliarului morfologic a fi:

„Voi fi știind probabil ce este dreptatea.” (prezent)

„Să fi știind de atunci!” (prezent)

„Ar fi putând scrie.” (prezent)

„Voi fi fost chemat probabil.” (perfect)

„Poate să fi fost întrebat și el.” (perfect)

„M-aș fi bucurat pesemne prea mult.” (perfect)

Infinitivul exprimă procesul în mod general, abstract, fiind socotit o formă nominală a verbului. Cunoaște două forme: infinitivul lung, care este de fapt un substantiv (se comportă semantic și gramatical ca un substantiv) și infinitivul scurt, care este folosit în două situații: când intră ca element de bază fără morfemul a (specific lui) în structura unor timpuri și moduri compuse; când este independent de conjugare, păstrează capacitatea de a guverna un substantiv cu diferite funcții sintactice sau o subordonată. Are două timpuri: prezent și perfect.

„Închinare-aș și n-am cui!” (infinitiv lung)

„Voi învăța mai mult de acum înainte.” (dependent de conjugare, intră în structura viitorului)

„E bine a face antrenament zilnic.” (independent, formă de prezent)

„Cinstea de a fi primit medalia îl obliga să muncească mai mult.” (independent, formă de perfect)

Infinitivul se poate construi și cu alte prepoziții: de, fără, în, pentru, prin, spre, până sau cu locuțiunile prepoziționale înainte de, în loc de. Aceste elemente apropie infinitivul de substantiv. În ciuda acestei asemănări formale, infinitivul nu are categorii gramaticale de gen, număr și caz, precum substantivul.

Infinitivul intră în structura construcțiilor infinitivale relative când e lipsit de morfeml a și este legat de verbul regent prin pronume sau adverb relativ: N-are ce face.; Are unde dormi. Sintactic, aceste construcții pot fi subiecte, complemente directe, în funcție de sensul verbului a avea:

„N-are cine veni la voi.” (construcție infinitivală relativă, subiect)

„Are ce mânca.” (construcție infinitivală relativă, complement direct)

De asemenea, infinitivul poate primi diferite determinări. De exemplu, când primește un nume predicativ formează cu acesta o construcție infinitivală nominală: „A fi om e lucru mare.” (construcție infinitivală nominală, subiect)

Verbele la infinitiv pot îndeplini diferite funcții sintactice; pot fi urmate de părți de vorbire care au o anumită funcție sintactică.

Gerunziul exprimă procesul în desfășurare sau încheiat sub forma unei caracteristici circumstanțiale. Se construiește cu ajutorul morfemelor -ând, -ind (sufixe gerunziale).

Funcționează ca element formativ în structura prezumtivului prezent și a formelor perifrastice de imperfect și de mai-mult-ca-perfect: voi fi mergând, să fi mergând, ar fi mergând; independent de conjugare, când își păstrează capacitatea de a guverna un substantiv în diferite cazuri.

Se poate raporta la o persoană, la un subiect cu ajutorul unui pronume reflexiv: știindu-ne, aflându-se; poate intra în relație cu un subiect: „Auzind el aceasta, a plecat.”

Îndeplinește diferite funcții sintactice. Poate avea numeroase determinări. Împreună cu un nume predicativ, poate forma o construcție gerunzială nominală „Fiind bătrân, a murit.” (construcție gerunzială nominală, complement circumstanțial de cauză)

Participiul exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca o însușire statică a obiectului. Are caracteristice morfemele -t, -s. Morfemul -t poate fi precedat de -u.

Prin natura sa, participiul se apropie de verb și de adjectiv.

În ceea ce privește particularitățile comune cu verbul, participiul are același radical cu verbul, prezintă sufixe modale, poate face referire la timp: „Omul cade rănit.”, „Omul a căzut rănit.”; poate avea sensuri active: înfrunzit, răcit, turbat sau sensuri pasive: cerut, făcut, propus; la nivel sintactic, poate intra în relație cu diferite elemente: „Ajutat de frați, a reușit.” – cu complementul de agent al cărui regent este; „Este un tânăr dedicat muncii.” – cu complementul indirect etc.

Particularitățile comune ale participiului cu adjectivul se manifestă în primul rând la nivel semantic. Participiul are un sens apropiat de cel al adjectivului; mai mult, poate deveni adjectiv: avut, devotat, indignat, mâhnit, necăjit, pasionat, priceput. Și la nivel flexionar, participiul posedă patru forme flexionare, deosebite după gen, număr și caz, ca adjectivul. De exemplu, plecat – plecată, plecați – plecate sau chiar cu grad de comparație: mai apreciat – mai apreciată, foarte apreciați – foarte apreciate. Sintactic, ca determinant al substantivului (cu care se acordă în gen, număr și caz), poate îndeplini aceleași funcții sintactice ca adjectivul. De exemplu: „Din mâhnit, a devenit vesel.” (complement indirect); „Nu mai poate de supărată.” (complement circumstanțial de cauză) etc. Din punct de vedere lexical, unele participii negative s-au format cu prefixul ne- precum unele adjective: neacoperit – neacoperită, nesoluționat – nesoluționată.

Participiul este folosit atât independent de conjugare, ca o unitate sintactică de sine stătătoare, cât și dependent de conjugare, ca element formativ în structura timpurilor compuse de la diatezele activă și reflexivă sau în structura diatezei pasive.

Nu toate verbele au participiu. Sunt defective de acest mod: a concede, a desfide, a rage ș.a.

Supinul exprimă, ca și infinitivul, un proces abstract. Ca expresie, apare sub forma participiului invariabil însoțit de prepozițiile de, la sau pentru: de citit, la spălat, pentru cusut, de scris etc.

Supinul nu admite flexiune după gen, număr și caz, se folosește exclusiv independent de conjugare, mai ales după a fi, a avea, a termina:

„Am de scris.”

„A terminat de corectat.”

Verbele la supin pot îndeplini diferite funcții sintactice și pot avea numeroase determinări.

În concluzie, modurile personale exprimă explicit categoriile de persoană și număr; sunt folosite atât dependent, cât și independent de conjugare. Modurile nepersonale nu exprimă categoriile gramaticale de persoană și de număr; sunt folosite numai dependent, ca moduri subordonate modurilor personale etc.

③ Timpul este categoria gramaticală care exprimă relația dintre realizarea acțiunii și momentul vorbirii prin forme care intră în opoziții: prezent / trecut; prezent / viitor; trecut / viitor.

În gramatica tradițională, prezentul, trecutul și viitorul sunt socotite timpuri de bază. Raportat la momentul vorbirii, prezentul exprimă concomitența dintre momentul desfășurării acțiunii și momentul vorbirii, trecutul exprimă a acțiune anterioară momentului vorbirii, iar viitorul o acțiune posterioară față de momentul vorbirii. Acest raport temporal poate fi direct sau mijlocit. În urma unui raport direct, nemediat, rezultă timpuri absolute (prezent, perfect simplu, perfect compus, viitor), iar în urma unui raport mediat, rezultă timpuri relative (imperfect, mai-mult-ca-perfect, viitor anterior, infinitiv perfect).

Din punct de vedere formal, se deosebesc timpuri simple și compuse. Cele simple sunt formate cu ajutorul sufixelor flexionare și al desinențelor: prezentul, imperfectul, perfectul simplu, mai-mult-ca-perfectul indicativului; prezentul conjunctivului și al infinitivului. Cele compuse se realizează cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice: perfectul compus, viitorul și viitorul anterior al indicativului; perfectul conjunctivului și al infinitivului; prezentul și perfectul condițional-optativului; prezentul și perfectul prezumtivului. La diateza pasivă toate timpurile sunt compuse.

Prezentul se întâlnește la majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și prezumtiv. Dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziția temporală trecut / prezent.

„Citesc o carte”. (indicativ, prezent)

„Aș dori să citesc un roman.” (condițional – optativ, prezent) (conjunctiv, prezent)

„Aș fi citind probabil cartea.” (prezumtiv, prezent)

„E bine a citi.” (infinitiv, prezent)

Din punctul de vedere al semnificației temporale, prezentul poate avea mai multe valori. Se diferențiază astfel: prezentul iterativ (cu acțiunea repetată la anumite intervale): Dimineața mă scol la ora șase.; prezentul cu valoare de viitor: „Mâine plecăm la munte.” ; prezentul cu valoare de imperativ: „Îți aduni imediat lucrurile!”; prezentul gnomic (care exprimă adevăruri universale, permanent valabile): Substanțele sunt solide, lichide și gazoase.; prezentul istoric (narativ sau dramatic): „Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț.”

Viitorul include două valori: viitorul I sau viitorul propriu-zis și viitorul al II-lea sau viitorul anterior. Diferența dintre cele două valori constă în faptul că viitorul I este indiferent față de aspectul acțiunii, pe când viitorul al II-lea exprimă un proces momentan (desăvârșit), raportat la un alt proces viitor. În structura viitorului intră auxiliarul morfologic a vrea sub formele voi, vei, va, vom, veți, vor și verbul respectiv la forma de infinitiv, iar în structura viitorului anterior, pe lângă auxiliarul morfologic a vrea, și auxiliarul fi urmat de participiul verbului de conjugat:

Când vei veni (indicativ viitor) la mine, eu voi fi plecat (indicativ, viitor anterior).

Deși se exprimă numai în cadrul indicativului, valoarea de viitor poate fi întâlnită și la alte moduri: conjunctiv prezent, condițional-optativ, prezumtiv sau infinitiv prezent.

Trecutul include patru valori: imperfectul, perfectul compus, perfectul simplu și mai- mult-ca-perfectul. Pentru primele trei valori, raportarea la momentul vorbirii se face direct, iar pentru cea de-a patra se face prin referire la momentul altui proces trecut. Dacă imperfectul exprimă un proces durativ, neîncheiat, celelalte forme exprimă procese încheiate.

Imperfectul exprimă un proces trecut și neterminat. De regulă, apare în corelație cu perfectul compus și poate avea mai multe valori: iterativă: „Zilnic mă sculam la ora șapte.”; narativă: „Acolo munceam din greu.”; de prezent: „Eu eram mama.”; de perfect compus: „Era odată un moș…” ș.a.

Perfectul simplu exprimă un proces trecut și încheiat; ca timp al relatării dinamizează acțiunea, apropiind-o de momentul vorbirii.

Aria sa de folosire este: Oltenia, Banatul, Crișana și o parte a Munteniei, zone în care dobândește o valoare proprie, fiind specializat pentru o acțiune săvârșită în ziua în care se vorbește.

Verbele momentane pot fi folosite la perfectul simplu fără determinări, iar cele durative, numai cu determinări:

„Se întinse pe pat și adormi.”

„El dormi patru ore.”

În comunicare, perfectul simplu poate apărea cu nuanțe speciale, expresive și poate exprima: ironia: „Bine ziseși!”, disprețul: „Făcuși mare ispravă!” etc.

Perfectul compus exprimă un proces trecut și încheiat, însă neprecizat în timp. Dintre toate formele trecutului, are cea mai mare frecvență în limba română. Se formează din auxiliarul morfologic a avea (am, ai, a, am, ați, au) și participiul verbului respectiv.

În enunț, perfectul compus poate fi folosit cu valoare de prezent: „Vino! – Am venit!”; cu valoare de viitor: „Dacă nu lucrezi, să știi că te-am dat afară!” etc.

Mai-mult-ca-perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut și încheiat (de obicei, redat prin perfectul simplu sau prin perfectul compus). Este un timp al narațiunii: „Mă dusesem la ei și le spusesem ce au de făcut.”

Perfectul conjunctivului și perfectul condițional-optativului exprimă un proces trecut și prezentat ca nerealizat. Primul se formează cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) și participiul verbului de conjugat, forme precedate de morfemul să; al doilea, cu ajutorul auxiliarelor morfologice a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și a fi (fi) urmate de participiul verbului respectiv: „Să fi avut mai multe cărți!”; „Dacă știau, nu i-ar mai fi primit.”

Perfectul prezumtivului exprimă un proces probabil în trecut, iar perfectul infinitivului exprimă un proces abstract, denumindu-l în trecut. Primul se exprimă cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi), aceleași morfeme cu care se formează și prezentul și participiul verbului respectiv: „Să fi venit probabil cincizeci de oameni.” Al doilea se exprimă, de asemenea, cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) și cu participiul verbului în discuție: „Înainte de a-i fi scris numele, l-am întrebat cum îl cheamă.”

④ Aspectul este categoria care interacționează cu timpul. Acțiunea este descrisă ca perfectivă (terminată, globală, unitară) sau ca imperfectivă (în desfășurare). Numărul este conceput drept expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor și proces. Este o categorie gramaticală exprimată simultan cu persoana, incluzând sistemul de opoziție singular / plural. Formele de persoana I și a II-a ale verbelor reprezintă niște plurale inclusive, în opoziție cu cele de persoana a III-a plural: „Vom vizita Muzeul Peleș.” (plural); „A parcurs toată distanța pe jos.” (singular).

Pluralul poate fi folosit în locul singularului prin diferite valori: pluralul politeții: „Sunteți așteptat de director.”; pluralul autorului: „Vom analiza, în cele ce urmează, acest concept.”; pluralul autorității: „Noi, primarul municipiului … decidem …” etc.

⑤ Persoana exprimă raportul dintre locutor, interlocutor, non-locutor (non-interlocutor) și proces. Ea se manifestă simultan cu categoria numărului, numai la modurile personale și include un sistem de opoziții cu trei termeni: persoanele I, a II-a și a III-a. Datorită conținutului său specific, imperativul este singurul dintre modurile personale care nu are forme decât pentru persoana a II-a singular și plural.

De categoria gramaticală a persoanei sunt legate și denumirile personal, impersonal, pluripersonal, unipersonal. Primele două sunt atribuite verbelor care fac sau nu referire la persoane, cea de-a treia denumire este atribuită verbelor care au forme pentru toate persoanele, iar ultima, verbelor care au forme numai pentru persoana a III-a.

⑥ O categorie gramaticală cu totul accidentală la verb este genul. El este legat direct de acordul verbului – predicat cu subiectul gramatical și de asemănarea participiului cu adjectivul. În formele participiale de la diateza pasivă constituie un criteriu de flexiune: „El este văzut de voi.”, „Ea este văzută de noi.”

1.5. Relația verbului cu alte clase lexico-gramaticale

            Clasă deschisă și foarte dinamică, verbul își îmbogățește continuu inventarul atât prin formații neologice, cât și prin creații interne, constituind, în același timp, baza lexicală pentru numeroase cuvinte aparținând altor clase lexico-gramaticale. Trecerile înspre și dinspre clasa verbului sunt nelimitate, verbul fiind o clasă extrem de productivă atât ca bază pentru alte clase, cât și ca „punct de ajungere” dinspre alte clase.

Treceri înspre clasa verbului

            „Trecerea unor baze aparținând altor părți de vorbire în clasa verbului se realizează, în primul rând, prin procese interne de formare a cuvintelor. Existența unor sufixe lexicale specifice verbului, așa-numiții clasificatori verbali derivativi, precum și a flectivelor specifice, așa-numiții clasificatori verbali flexionari, având ca efect comun: încadrarea neechivocă a orcărei baze în clasa verbului, fac ca trecerile înspre clasa verbului să fie nelimitate.”

Clasificatorii derivativi. Unul dintre cei mai productivi clasificatori derivativi îl constituie sufixul lexical -iza: acutiza, culpabiliza, globaliza, maneliza etc.

            Alte sufixe specific verbale, cu productivitate mai mica decât -iza, ar fi -ifica, -(i)ona, -ui, -i, -ai, -ai, -(a)ni, -ari, -isi: a clarifica, a diversifica, a simplifica, a concluziona, a atenționa, a inscripționa, a fracționa, a bipui, a șmenui, a domoli, a domestici, a cuminți, a îndosaria, a împământa, a fâșâi, a mârâi, a fâlfâi, a chiorăi, a croncăi, a foșăi, a zornăi, a pufni,a frunzări, a maimțări, etc.

Clasificatori flexionari. „Trecerile înspre clasa verbului se realizează și prin clasificatori flexionari, rolul esențial revenind celor două sufixe de prezent -ez, -ează; -esc,-eșt, morfemelor mobile, precum și cliticelor de acuzativ, a căror atașare la o bază, oricât de inedită ar fi, încadrează neunivoc noua formație în clasa verbului: femeia care îl body-guard-eaza pe Năstase  (Rlib, 2005), Țepeneag să se fi berind-at? (P. Goma, Jurnal),  Elțin l-a bum-bum-it pe G. (Rlib, 1996),  Pe site-ul () găsții un patch. Downloadați-l cu încredere. (apud A. Stefanescu, Corpus). ”

Prefixare. Verbul apelează și la prefixe, care, în raport cu sufixele, păstrează clasa lexico-gramaticală a bazei, cuvântul nou format rămânând în clasa verbului. Identic se comportă și re-, dez-, des-, de-, ante-, com-, con-, co-, pre-, între-, îm-, în-: a rechema, a reface, a reînnoi, desface, deszăpezi, dezdoi, dezmoșteni, antepune, conviețui, coopera, răscumpăra, răsciti, razgândi, preface, prestabili, prelungi, întrajutora, întrepătrunde, a (se) îmbolnăvi, a (se) îmbunătăți, a (se) îngrășa etc.

Alaturi de derivarea progresivă, intervine și derivarea regresivă, care are acelși efect de obținere a unui verb, dar cu productivitate mult mai scăzută: pictor, pictură – a picta; translator – a transla; preliminar – prelimina; audiență – audia etc.

Compusele care au ca  rezultat verbele sunt mai puține decât derivatele.  Frecvente sunt formațiunile obținute cu prefixoide. Dintre acestea, foarte productiv pentru limba română actuală este  auto-: a se autodezamăgi, a se autodepăși, a se autoeduca etc. Alte prefixoide mai puțin frecvente: a îngenunchia, a înmâna, a îmbrățișa, a întruni etc.

Procesul locuțional. Crearea locuțiunilor verbale.

            „O modalitate frecventă de trecere în clasa funcțională a verbului este cea a transformării grupurilor sintactice analizabile, în speță a grupurilor verbale, în grupuri neanalizabile, locuționale, proces complex de pierdere a autonomiei lexicale și morfosintactice a elementelor componente. Locuțiunile verbale reprezintă, în raport cu verbul-suport a locuțiunii, a cărui prezență este obligatorie în orice locuțiune verbală, unități lexicale și gramaticale distincte, inventarul locuțiunilor lărgind considerabil inventarul de unități verbale ale limbii române.”

            Atunci când locuțiunea este creată pe teren românesc, și nu împrumutată sau calchiată, trecerea de la un grup verbal analizabil la o unitate frazeologică de tip locuțional reprezintă un proces de lungă durată, antrenând modificări importante la toate nivelurile limbii.

 „Trecerea de la statutul de grup analizabil la cel de grup locuțional antrenează, în multe situații, modificări de construcție și de regim, evidente mai ales în cazul în care verbul autonom din structura primară era folosit tranzitiv (ai toată voia de la mine să – ai voie să; a da raspunsul că – a da raspuns că; a avea obiceiul să – a avea obicei să ). Originea primar tranzitivă, cu ocuparea poziției de complement direct, are încă efecte asupra regimului global al locuțiunii, care, cel puțin în stadiul actual de limbă, rămâne intranzitiv.”

Treceri dinspre clasa verbului

             „Conversiunile din baze verbale sunt numeroase. Unele sunt conversiuni sistematice, adică repetabile pentru totalitatea bazelor aparținând clasei verbului. Altele, fără să fie sistematice, sunt totuși curente, fiind realizate cu aceleși procedee și caracterizând un număr mare de forme verbale. Altele, dimpotrivă, sunt rare, accidentale, având adesea intenție stilistică.”

            Observăm că nu verbul în ansamblu intervine în operațiile de schimbare a valorii gramaticale, ci intervin, mai ales, formele verbale nepersonale ale acestuia, care se îndepărteză de trăsăturile de bază ale verbului, pierzând trăsătura predicativității.

Conversiuni sistematice

În clasa conversiunuilor sistematice ale formelor nepersonale se includ substantivizarea supinului și adjectivizarea participiului.

Observăm un supin cu manifestare mai verbală și unul cu manifestare mai nominală, ambele prezentând trăsături care îl deosebesc de caracteristicile verbului de bază. Indiferent de natura mai verbală sau mai nominală a supinului, acesta păstreză și trăsături de tip verbal. Apartenența la clasa supinului nominal  ține de manifestările morfosintactice specifice substantivului (articulare, forme de caz, determinare prin adjectiv: binefacerile mersului pe jos); iar la clasa supinului verbal ține de manifestarea sintactică a verbului, având în comun actualizarea complementului direct legat de acesta (mașina de tocat carne, Termină de sărit coarda., Se pregătește de recitat poezia. etc.).

Adjectivizarea participiului se manifestă atât flexionar, cât și sintactic. Morfologic, se manifestă prin flexiunea de tip adjectival (pui ars – carne arsă), iar, sintactic, prin acord cu adjectivul, având aceleași funcții sintactice.  Nu toate participiile sunt adjectivizate, posibilitatea de adjecivizare fiind determinată de tipul semantico-sintactic de verb. Ea se limitează la participiile care provin din verbe tranzitive.

Conversiuni curente

În clasa conversiunilor curente se includ:

Adjectivizarea gerunziului, trăsătură mai rară decât cea a participiului. Acest tip de conversiune se limiteză la câteva forme de gerunziu: femeie suferindă, lumânare fumegândă, apa clocotindă.

Substantivizarea participiului,  caracteristică explicabilă prin natura adjectivală a acestuia. Cu excepția adjectivelor pronominale, orice adjectiv și cele participiale se pot substantiviza: spusele mele, El este alesul nostru., un spital de arși etc.

Adverbializarea participiului este posibilă ca urmare a naturii adjectivale a participiului. Ca orice adjectiv calificativ, participiul calificativ admite și el adverbializarea: copilul recită răgușit / ascuțit, etc.

Adverbializarea supinului este ceva mai limitată, prezentă doar în câteva structuri inversate, care, la origine, conțin un supin consecutiv: întinderi neașteptat de mari, chip neînchipuit de urât etc.

Substantivizarea gerunziului este  un fenomen mai rar decât substantivizarea participiului. Apare fie prin calc lingvistic (un ieșind, un intrând), fie prin intermediul utilizărilor adjectivale, ușor de substantivizat (muribunzii din canalele orșului).

Adverbializarea verbului are ca rezultat câteva adverbe modalizatoare, cu diferite valori de modalitate: trebuie (că), poate, parcă, cică. Sunt rezultate fie prin adverbializarea unor verbe, chiar ele cu valoare modală (trebuie, poate), fie prin utilizarea conjuncției de subordonare (parcă, cică).

Relația verb – prepoziție / conjuncție privește participiul și gerunziul, și nu formele personale. Excepție face conjunctia disjunctivă fie, obținută prin conversiune de la conjunctivul verbului a fi.

            „Prin conversiune se explică prepoziția datorită, obținută de la participiu și păstrând regimul de dativ al verbului.” 

            „În cazul unor gerunzii, apare tendința de transformare în conectori sau de includere în componența unor conectori, fără ca procesul de conversiune să fie total încheiat. Astfel, gerunziul privind tinde a se folosi prepozițional (Legea privind drepturile foștilor șefi de stat); gerunziul începând  tinde să formeze locuțiunile prepoziționale începând de, începând cu (începând de marțea viitoare, începând cu data din 9 mai); alte gerunzii apar în formule fixe, caracterizând limbajul juridic-administrativ: având în vedere, luând în considerație, dat fiind, dat fiind că.” 

Conversiuni accidentale

Clasa conversiunilor accidentale este constituită de diversele subtantivizări cu funcție stilistică ale formelor verbale personale.

„Substantivizări ca: „Un știu arogant este mai supărător decât un nu știu sincer.; ușor de recunoscut, dată fiind prezența mărcilor morfosintactice de substantivizare: articol, desinențe specifice substantivului, vecinatătea și acordul cu un adjectiv.” 

„Altele sunt cu totul inedite, spectaculoase, apărând în limbajul beletristic, poetic, cu o evidentă funcție stilistică; exemple: Cu animale vii / încăpute în a fi. (N. Stanescu, Stam lungit), Eroarea este îndepărtată de este / Eroarea este estele fără să fie el. (N. Stanescu, Adunarea prin îndepărtare) și cu o clară deviere semantică: Lângă fiecare „este”, îngerul așază un „cum ar trebui să fie”. (A. Plesu, Despre îngeri).” 

VALORI STILISTICE ALE VERBULUI ÎN RITURILE DE

TRECERE

Valențe expresive ale modurilor și timpurilor verbale

Resurse stilistice ale verbului în poezia riturilor de trecere

Nașterea și botezul

Căsătoria. Ceremonialul de nuntă

Moartea. Petrecan’ia

Concluzii. Verbul resursă de expresivitate în poezia riturilor de trecere

Motto:

„Comori neprețuite de simțiri duioase, de idei înalte, de notițe istorice, de crezări superstițioase, de datini strămoșești și mai cu seamă de frumuseți poetice pline de originalitate și fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre poporale compun o avere națională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru nația română.”

(Vasile Alecsandri)

2.1. Valențe expresive ale modurilor și timpurilor verbale

Verbul este alături de substantiv, partea de vorbire cu cele mai variate valențe expresive. În primul rând prin categoria diatezei, în speță prin reflexiv (reflexivul pasiv, reflexivul reciproc, reflexivul eventiv sau obiectiv), apoi prin categoria modului, îndeosebi prin imperativul exprimat prin conjunctiv sau indicativ, prin prezumtiv, prin predicativizarea modurilor nepersonale. Raportul acțiune reală/acțiune posibilă, prin utilizarea modurilor cu valoare stilistică, poate crea situații de permanetizare sau de restrângere narativă.

Exprimând atitudinea emițătorului față de acțiunea, procesul sau starea enunțate, modurile verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de expresivitate artistică ale acestei categorii gramaticale specifice verbului sunt actualizate prin marcarea felului în care emițătorul (naratorul, eul liric, personajul epic sau dramatic) se raportează la obiectul enunțării, felul în care le percepe și ipostaza lui – implicată, subiectivă sau nonparticipativă, obiectivă – față de evenimentele, situațiile, ori stările comunicate prin discurs.

Modul indicativ imprimă un caracter obiectiv acțiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă.

Ca mod al enunțării unor fapte considerate reale și a unor stări apreciate ca sigure, indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic.

Datorită timpurilor – mai multe decât la celelalte moduri – permite instituirea unor raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie – anterioritate, simultaneitate, ulterioritate – sau acronie), între timpul narat și timpul narării, între momente evocate și prezentul liric.

Valorile expresive ale indicativului sunt diferențiate în funcție de forma temporală a verbului, fiecare dintre cele șapte timpuri ale indicativului având propriile valențe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu și viitorul anterior).

Modul imperativ instituie o relație de comunicare directă exprimând dorința sau voința emițătorului de a determina o acțiune ori de a o împiedica.

Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini și trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale și paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, intonația specifică ordinului, amenințării, îndemnului, rugăminții, concesiei, ironiei etc.)

Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare" și, în același timp, rol de dinamizare a discursului personajelor. Alături de substantivele/adjectivele în vocativ, modul imperativ reprezintă un indice al oralității stilului.

Modul conjunctiv exprimă potențialitatea unei acțiuni realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emițătorului față de acțiunea enunțată: incertitudinea, ezitarea, aproximația, deliberarea, dorința, protestul, indignarea etc.

Exprimă stări afective (atitudini și trăiri subiective).

În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acțiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, alternative ori anticipative (indicativ viitor).

Are rol de substituire a imperativului cu scopul accentuării subiectivității.

Modul condițional – optativ dezvoltă, prin aceeași paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acțiuni dependente de o condiție (explicită sau implicită) și exprimarea unei acțiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca opțiune asumată; la timpul perfect acțiunea este ireală.

Exprimă eventualitatea, posibilitatea, unor ipoteze/scenarii posibile sau imposibile, a unor acțiuni presupuse, realizabile sau nerealizate.

Ex.” N-ai lăuda de n-ai ști să blestemi,

Surâd numai acei care suspină,

Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,

De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.”

(Radu Gyr)

Preia funcția indicativului ca „optativ al modestiei, al politeții", când „nu exprimă nici condiția, nici dorința, ci arată că acțiunea verbului este posibilă, realizabilă".

Ex. Din contra, doamnă, aș dori, te-aș ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen. (I.L. Caragiale

Are valoare de substituire a modului conjunctiv în enunțuri interogative sau exclamative, de accentuare a unei tonalități subiective – uimirea, indignarea sau amenințarea vehementă specifică blestemului/ imprecației. În asemenea enunțuri, apare frecvent forma inversată.

Ex. „Usca-s-ar izvoarele toate și marea,

Și stinge-s-ar soarele ca lumânarea” (T. Arghezi)

Modul infinitiv este o "formă verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal și nominal", verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acțiunea, procesul sau starea.

Modul gerunziu este singurul mod nepersonal care conservă conținutul dinamic specific verbului, surprinzând o acțiune în desfășurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunțării permite exprimarea oricărei durate – prezente, trecute ori viitoare, în funcție de context.

Creează imagini dinamice. Ex. Dar Moromete parcă nici nu auzea […], conducând mai departe torentele de apă, facându-le loc cu sapa și continuând liniștit și neturburat să vorbească… (M. Preda)

Determină circumstanțele acțiunii exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acțiune într-un ritm alert;

La nivel fonetic – prin sonoritatea specifică a terminației care susține deseori valoarea onomatopeică a verbului.

Ex. „Măicuță bătrână

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe câmpi alergând,

Pe toți întrebând

Și la toți zicând” (Miorița)

Modul participiu prezintă o acțiune încheiată sau rezultatul acesteia implicând o valoare temporală trecută, cu efecte care persistă sau au încetat în momentului/enunțării; având un „comportament dublu: verbal și adjectival" și astfel cumulează funcții stilistice specifice celor două clase morfologice.

Participiul cu valoare adjectivală poate intra în componeneța unor figuri de stil (epitet, metaforă, metonimie etc).

Adjectivul provenit din participiu poate primi determinanți circumstanțiali specifici verbului sau poate avea grade de comparație specifice adjectivelor, ceea ce îi conferă valențe stilistice multiple.

Participiul substantivizat (prin articulare), cu formă afirmativă sau negativă, are rol în diversificarea/îmbogățirea lexicului și în structurarea unor figuri stilistice specifice substantivului.

Ex. „Dacă ochilor tăi le-ar plăcea

Nevăzutul și neștiutul…” (T. Arghezi)

Modul supin exprimă în chip general, abstract, acțiunea, procesul sau starea văzute ca potențialitate; având o formă verbală invariabilă precedată de un morfem-prepoziție care poate crea legături sintactice atât într-un grup verbal, cât și într-o structură nominală – supinul are valențe combinatorii multiple și implicit, funcții stilistice diverse.

Supinul care își menține statutul verbal este, mai ales, epitet (al verbului ori al substantivului regent);

Ca echivalent al imperativului, ca și infinitivul, supinul prin care se exprimă o solicitare imperativă, un ordin, un îndemn, conferă enunțului un ton impersonal, devenind un indice textual al stilului oficial.

În textul literar, poate supramarca inserțiile nonartistice, „decupajele" cu valoare documentară, menite să amplifice „efectul de real”.

Categoria gramaticală a timpului plasează temporal acțiunea, stabilește cronologia evenimentelor și durata acestora, dă coerență unui text, jucând un rol decisiv în organizarea acestuia. Categoria timpului joacă un rol determinant în rețeaua de relații interfrastice și frastice care asigură organizarea și coerența unui text. În interiorul aceleiași fraze/aceluiași text putem detecta schimbarea axei temporale de la prezent la trecut, sau schimbarea timpului verbal în interiorul aceleiași axe temporale: trecerea de la perfect simplu la imperfect.

O altă coordonată care influențează locutorul în alegerea timpului este perspectiva sau varianta orală/scrisă. În limbajul scris alegerea este dictată de tipul de stil funcțional în care se face comunicarea, iar în limbajul oral în funcție de efectele pe care dorește să le obțină locutorul. Dacă în stilul narativ și în special în povestiri putem să renunțăm la utilizarea anumitor părți de vorbire, în ce privește verbul, acesta poate genera o serie de efecte și valori stilistice în funcție de poziționarea finală sau inițială în text, în funcție de alegerea timpului verbal, aspectului, alternarea formelor verbale la diferite timpuri și moduri. Adverbele joacă un rol important în alegerea timpului verbal, de multe ori acestea ne dictează ce timp verbal să folosim într-un anumit context. Timpul gramatical reprezintă un element de care se servește locutorul în organizarea discursului său, iar în ordonarea timpurilor verbale se utilizează anumite timpuri specifice fundalului: mai mult ca perfectul, imperfectul și timpuri specifice prim-planului: prezent, perfect simplu, perfect compus.

Un alt criteriu care influențează alegerea timpului verbal este perspectiva pe care autorul o alege în nararea unui text: persoana întâi, persoana a treia, sau alternarea celor două puncte de vedere, atrage după sine utilizarea și după caz alternarea timpurilor verbale.

Dintre categoriile gramaticale ale verbului, aceea a timpului oferă cea mai mare nuanțare stilistico-semantică și marchează cel mai intens textul din punct de vedere stilistic la toate nivelele: fonetic, semantic, lexical și sintactic. Preferința autorilor pentru anumite timpuri verbale este dictată de context și de spațiul istoric în care scrie autorul respectiv.

Timpurile verbale joacă un rol foarte important într-o narațiune, pot impregna acțiunii un caracter dinamic sau, în cazul romanelor polițiste, pot crea o stare de suspans și tensiune. aceste efecte se obțin fie prin împletirea a două sau mai multe timpuri verbale ale căror funcții se completează și pot obține o astfel de stare, fie prin uniformitate: apelarea la un anumit timp verbal.

Timpurile verbale generează valori stilistice prin sensul pe care acestea îl imprimă comunicării; frecvența și cronologia evenimentelor reprezintă criterii care ne pot ajuta să identificăm particularitățile expresive ale timpurilor verbale. Fiecare timp verbal prezintă la rândul lui o serie de particularități: prezentul poate substitui atât trecutul (dobândind astfel ipostaza de prezent istoric) cît și viitorul, iar la rândul său prezentul poate fi înlocuit de alte timpuri verbale, imperfectul exprimă continuitatea. Fiecare tip de enunț și discurs preferă o ipostază diferită a timpului verbal: textul istoric apelează la prezentul istoric, proza artistică la prezentul narativ, limbajul științific la prezentul atemporal, poezia la ipostaza lirică a prezentului.

Valori stilistice ale prezentului

În lucrarea Metode și procedee utilizate în predarea la gimnaziu a trăsăturilor formale, a valorilor semantice și stilistice ale verbului, Cristina Bindiu vorbește despre următoarele valori stilistice ale prezentului:

Prezentul de actualitate (instantaneu) – specific comentariului realizat cu ajutorul expresiilor referențiale deictice: acum, în clipa asta, în momentul acesta, în prezent;

Prezentul extins – redă un proces pentru care momentul enunțării poate fi deschis către viitor, realizat cu expresii ca: (de) mult timp, de (ceva) timp, de acum înainte, până la anul (Rămân la voi până mâine).

Prezentul permanent (generic, etern) – procesul se desfășoară într-un interval foarte lung de timp care include și trecutul și viitorul. Este utilizat mai ales în stilul științific și în cel juridico-administrativ sau în proverbe (prezentul gnomic).

Prezentul atemporal – consemnează un fapt a cărui reprezentare temporală rămâne independentă.

Prezentul tabular – este o formă a prezentului atemporal întâlnită în inscripții și în notițele intime.

Prezentul iterativ – utilizat în enunțuri care exprimă evenimente și acțiuni ce se repetă cu o anumită periodicitate. Apare însoțit de adverbe de repetiție sau de frecvență. (Zi de zi face aceleași lucruri.)

Prezentul retrospectiv – utilizat cu referire la zona semantică a trecutului. Îl întâlnim în stilul colocvial dar și în aspectul scris al limbii române actuale, în trimiterile de la o parte a unei lucrări la alta sau de la o lucrare la alta.

Ex. Această problemă este discutată in capitolul următor al lucrării.

Prezentul istoric (dramatic) – utilizat în operele literare (în care relatarea se relizează cu verbe la trecut) „Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stam aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Și iaca, numai ce aud pocnind harapnic și duruind trăsură pe arcuri; și, cănd îmi înalț și-mi feresc capul, văd venind pe șleah o droscă cu patru cai bulziș. Vine și se oprește la han, după randuială”. (Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuței, Iapa luiVodă)

Iorgu Iordan înclină spre denumirea de prezent dramatic deoarece „prezentul face ca acțiunea deși executată în trecut, să se realizeze sub ochii ascultătorului, punându-l pe acesta să asiste la înfăptuirea ei, așa cum ar asista la reprezentarea unei piese de teatru.

Prezentul oniric – utilizat în textele beletristice (în care relatarea se face la timpul trecut) pentru a reda visele sau viziunile personajelor sau ale naratorului.

Prezentul prospectiv – se folosește cu expresii deictice de tipul: mâine.deseară, la vară, la noapte, la vară. La vară mergem la mare.

Prezentul descriptiv – este utilizat în realizarea descrierilor, atât literare cât și științifice (cadru natular, personajele, obiectele din universul ficțional).

Prezentul liric – este prezent în limbajul poetic.

Ex. „dar nu vine…Singuratic

În zadar suspin și sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr” (Mihai Eminescu, Lacul)

Valori stilistice ale imperfectului

Tudor Vianu constată calitatea imperfectului de „evocator al mișcării” dar remarcă și valori stilistice de „imperfect al evocării” și „imperfect al amintirii”.

Iorgu Iordan subliniază faptul că imperfectul poate înlocui alte timpuri verbale cum ar fi: prezentul, perfectul simplu sau compus dar poate avea și valoare stilistică de optativ. O construcție de tipul: „Dacă veneai mai repede, găseai ce căutai” este sinonimă cu „Dacă ai fi venit mai mai repede ai fi găsit ce căutai”.

Cristina Bindiu vorbește despre: imperfectul de deschidere, de proximitate; iterativ, imperfectul de perspectivă, imperfectul descriptiv, pictural, imperfectul ca prezent al trecutului, imperfectul evocării, al amintirii și imperfectul modestiei.

„Imperfectul este timpul melancoliei fiindcă este timpul nedesăvârșirii, al lucrurilor care, deși trecute sunt încă legate în sufletul nostru prin imperfecțiunea lor, al trecutuluicreat continuu în suflet, al vieții în eternă devenire.” Prin mijlocirea imperfectului, Creangă își deapănă amintirile cu o rară măiestrie folosind un imperfect al melancoliei și al clipelor nostalgice: „Dar vremea trecea cu amăgele, și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gânduri îmi zburau prin cap, și alte plăceri mi se deșteptau în suflet, și, în loc de înțelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, și dorul meu era acum nemărginit;”

Valorile stilistice ale perfectului simplu

În limba română actuală, perfectul simplu este utilizat cu precădere în stilul beletristic, unde este specializat ca timp al narativității („Când ajunseră sus, cătră asfințitul soarelui, se opriră și se adunară barbă lângă barbă, ca să răsufle o clipă.”- Mihail sadoveanu, Creanga de aur)

Acumularea verbelor la perfectul simplu are drept rezultat expresiv, precipitarea acțiunilor, succesiunea rapidă a acestora. Situarea lui în finalul textului în care predomină alt timp verbal (imperfect sau prezent) produce o schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării.

În limba vorbită, perfectul simplu apare pe o arie mai mare de răspândire în Oltenia dar și în graiuri din banat sau Crișana.

Valori stilistice ale perfectului compus

Perfectul compus înscrie evenimentele narate în trecut, având rol de evocare, marcată de subiectivitate. Funcția stilistică evocatoare se evidențiază în texte beletristice care aduc în prim plan întâmplări dintr-un trecut îndepărtat. („Ți-aduci aminte, Teofile, de ziua aceea din copilăria noastră, de care ți-am vorbit eu odată? Au trecut de-atunci ani și ani…” (Mihail Sadoveanu) 

Verbul la perfectul compus poate fi însoțit de adverbe sau locuțiuni adverbiale de timp (de curând, tocmai, recent, de abia) și atunci dezvoltă o formă de perfect recent care exprimă o acțiune plasată în trecut dar care s-a petrecut foarte aproape de momentul enunțării (De-abia a venit).

Perfectul compus conferă textului un ton familiar, simplitate și spontaneitate. Se mai folosește în stilul indirect liber și în monologul interior.

Ex. „Apoi nu știi? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji…n-are cine-mi spune o vorbă bună… Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta”. (Mihail sadoveanu, Un om năcăjit)

Prin înlănțuirea verbelor la perfectul compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire, evidențiind alternarea planurilor real cu cel al dorinței.

Verbul la perfectul compus se folosește în stilul științific sau în cel administrativ. În exercițiile de recunoaștere ale diferitelor stiluri ale limbii române, elevii vor observa diferența stilistică între cele două forme verbale (perfectul simplu și perfectul compus).

Valorile stilistice ale viitorului

Viitorul este timpul perspectivei. Proiectarea acțiunii în viitor presupune anticiparea ei, astfel viitorul poate fi considerat un timp al devenirii și al aspirației. „Vom visa un vis ferice” (Mihai Eminescu – Dorința)

Când acțiunea din viitor este prezentată ca o ipoteză, viitorul primește o valoare ipotetică („…Ș-or dormi poate în liniște încă multă vreme.” Mihail Sadoveanu, Cântecul amintirii). Foarte des întâlnită este și valoarea de imperativ și uneori are și rolul de a atenua un imperativ: Ai să faci ce-ți spun.

Viitorul cunoaște o mare varietate în opera lui Creangă. Iată câteva exempe:

„Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi și oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și din partea apei, i-om duce dorul”

„Când vei ajunge tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți”

„Iar de-i ave noroc și-a veni calul tău mai întâi și mi-a aduce cele poruncite, să știi că merg cu tine, oriunde mi-i duce…”

„Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor, și te-a mai cinsti și fecioru-meu la Piatră”

În textele de mai sus întâlnim toate formele de viitor: literare (vom poposi, vei ajunge),

populare (oi clătări, om duce), familiare, regionale, perifrastice (avem să dăm).

Folosind o mare varietate de forme ale viitorului, naratorul evită repetiția supărătoare. Formele populare, familiare și regionale sunt elemente care aparțin de oralitatea stilului.fdormele de viitor oi clătări și oi umple au și o valoare stilistică, pentru că, pe lângă această formă conține și o nuanță afectivă, aceea de îndoială în realizarea acțiunii.

2.2. Resurse stilistice ale verbului în poezia riturilor de trecere

În tradiția populară românească riturile de trecere stabilesc un tipar cultural de traversare a momentelor celor mai importante din viața individului: nașterea, inițierea în adolescență, căsătoria, moartea.

În practică, riturile de trecere socializează biologicul, consacrând treptele existenței umane individuale prin raportarea lor rituală la un model mitic. Ca și trecerile din natură (de la un an la altul, de la un sezon la altul), nașterea, nunta, și moartea sunt considerate praguri vitale, de a căror depășire optimă depinde calitatea nu numai a vieții individului ci și a vieții întregii comunități tradiționale. Folcloriștii au remarcat că aceste rituri priveau mai mult viața individuală, iar desfășurarea lor era legată de momente bine determinate, care nu se repetă

La origine, semnificația riturilor de trecere în cultura populară  românească este aceea de mediere a experienței umane inedite prin raportare la un model mitic. Astfel, riturile de la naștere pun în practică  un scenariu prin care strămoșii au așezat destinul primului născut din comunitate sub protecția divinității; nunta reface traseul inițiatic al eroului care-și găsește aleasa în urma depășirii unor probe de maturitate; înmormântarea asigură integrarea lină a celui decedat în „lumea cealaltă”

Inventarul reprezentărilor mitice cu valoare explicativă pentru desfășurarea obiceiurilor familiale apare în poezia riturilor de trecere sub forma unor metafore frecvente în textele ceremoniale. Decodate, aceste metafore echivalează nașterea cu trecerea în lumea albă, nunta cu vânarea unei făpturi misterioase (fiară, căprioară, stea, floare) și câștigarea ei prin virtuți războinice iar moartea cu o mare călătorie a celui decedat din țara cu dor în cea fără dor.

În cele ce urmează, printr-o scurtă incursiune în poezia riturilor de trecere din zona etnografică a Maramureșului, voi încerca să reliefez frecvența verbelor în aceste texte dar mai ales valoarea lor stilistică, identificarea verbului ca resursă de expresivitate.

Nașterea și botezul

Grafic, repartizarea verbelor în cele două exemple de texte, arată astfel:

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Observăm predilecția autorului popular pentru verbele la modul conjunctiv, având valoarea unui condițional-optativ, aceea a unei dorințe. În timp ce indicativul exprimă în text un fapt real „În care t'e-am scăldat”, intră în opoziție cu conjunctivul făcându-se astfel distincția dintre real și ireal, dintre cert și posibil. Cel care tocmai s-a născut ar trebui să fie curat, iubit, să aibă glas frumos, să crească „mare și frumos”

La petrecerea de botejun'e, ceterașii cântă melodii de horit, de strigat, de joc, bărbătescul, învârtita. Și astăzi se aude la bot'ejuni glasul ĉăterii, al zongurii și al dobei (toba). Acestea sunt instrumentele folosite din moși-strămoși.

Bărbații cântă în cerc jucând bărbătescul:

Într-o reprezentare grafică, utilizarea diferitelor moduri și timpuri verbale în cele două exemple de texte se prezintă astfel:

Analizând textul primului cântec, observăm că acesta începe cu o serie de verbe la indicativ prezent. Prezentul liric al verbelor la persoana I (m- trag, nu șt'iu, nu pot, șuier, horesc, mă-nd'estulesc) accentuează sentimentul de dragoste față de cântec, valorizând clipa de față, în contrast cu trecutul sau viitorul. Acum, în acest moment cel care cântă uită de necazuri, pentru că prin cântec se detașează de problemele vieții („Cu cât șuier și horesc / Cu-atâta mă-nd'estulesc”).

Verbele la condițional-optativ aș muri și aș n'ebuni intră în alcătuirea unei antiteze. În mod curent cele două verbe nu sunt antonime.

a înnebuní, vb. IV. intranz. a fi atins de nebunie, de demență; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine;

a murí, vb. IV. intranz. 1. a înceta de a mai trăi, de a mai fi în viață; a răposa, a deceda, a sucomba, a expia; 2. (despre plante) a se usca, a se veșteji. 3. Fig. a înceta de a mai fi văzut sau auzit; a se pierde treptat, a se stinge.

Însă în contextul cântecului, prin figura de stil realizată, ele sugerează disperarea poetului popular în fața pierderii cântecului. Ultimele două verbe la modul condițional-optativ constituie o tautologie. Repetarea celui de-al doilea verb la același mod și timp dar cu funcții sintactice diferite („O d'e mine-ar si ce-ar si”) exprimă refuzul omului din popor de a trăi fără cântec.

În cel de-al doilea exemplu, primele două verbe la modul conjunctiv au valoare de condițional-optativ (să nu am= dac n-aș avea). Femeia care cântă ar trăi supărată dacă n-ar avea de de legănat sau de ĉupăit. Valoarea stilistică a conjunctivului în acest context este dată de dependența acțiunii exprimate de verb, de dorința și de bucuria femeii de a avea copii. Expresivitatea textului cântecului popular este sporită de existența locuțiunii verbale „a fi rândul”=a se obișnui în care verbul la timpul prezent exprimă o acțiune atemporală. Verbele la conjunctiv prezent (să s-adun’e, să s-adun’e, să petreacă, să și (…) facă )au rolul de a semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală, dorită. Și femeile trebuie să petreacă pentru că ele sunt cele care se necăjesc cu creșterea copiilor.

Descântecele

Parte a literaturii populare, descântecul s-a născut dintr-o credință străveche în puterea magică a cuvântului. Exprimat, de obicei, în versuri libere și neregulate, rostite într-un mod propriu și însoțite de anumite gesturi, acesta folosește un tip de incantație, ce implică, simultan, sufletul, mintea și corpul. Utilizat ca remediu în medicina populară, descântecul poate lecui de boli trupești sau sufletești, poate dezlega farmece sau apăra de duhuri necurate, funcții extrem de importante în viața comunității rurale tradiționale. Aceste tipuri de capacități erau cunoscute încă de la vechii daci. Unele cuvinte, transmise prin tradiție orală din acele vremuri îndepărtate, și-au pierdut sensul în limbajul actual, însă au păstrat partea vie din ele – acele informații și energii care dau forță descântecului.

În Maramureș, descântecele sunt atestate documentar la începutul secolului al XVI-lea, iar evoluția lor ulterioară se bazează pe magie. În 1820, Teodor Uibardi din Sighet notează câteva pescripții de medicină empirică, unde sunt descrise leacurile aferente. Primele culegeri de folclor din Maramureș, încep să fie realizate în a doua jumătate a secolului XIX, când, în 1861, se înființează ,,Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș“. În colecția lui Mihnea apare primul descântec maramureșean. În 1889, Grigore Vlad publică două creații ,,Vrăjitura fetei care vrea să se mărite” și ,,Descântec de boală” împreună cu descrierea amănunțită a întregului ritual. Colecția lui A. Țiplea din 1906 contine două descântece și vrăji. Abia în 1924 Ion Bârlea publică două volume ,,Balade, colinde și bocete din Maramureș”, și ,,Cântece poporane din Maramureș”. În lucrarea ,,Descântece, vrăji, farmece și desfaceri” sunt întâlnite un număr de 64 de descântece. Tache Papahagi, în lucrarea ,,Graiul și folklorul Maramureșului”, publică 30 de descântece, dintre care, cele mai multe sunt ,,păntru vaci”, apoi ,,de deochi”, și un descântec ,,de dragoste”.

Descântecul ocupă un loc de referință din punct de vedere cultural, pentru că reprezintă o zonă primară a spiritualității românești, o modalitate apotropaică sau un mijloc prin care omului din societatea tradițională îi era îngăduită comunicarea cu forțele superioare lui. Din magie descind toate ramurile culturale viitoare și toate manifestările care derivă de aici. În poezia și practica descântecului predomină factori care vorbesc despre străvechi credințe magice în încercările omului de a supune puterile răului prin puterea cuvântului sau a ne-cuvântului, a gesticii și mimicii. Descântecul sau limbajul magic are două valențe diferite: vraja care este benefică și blestemul sau imprecația, cu aspect malefic.

Verbul, în forma sa infinitivă ,,a cânta” sau latinescul infinitiv lung cantare, care în limba română a evoluat morfologic spre substantiv, este o manifestare de transmitere a sentimentelor, dar și de inducere a lor. Între cel care săvârșește acțiunea de a cânta și ascultător se produce o legătură metafizică, ea fiind capabilă de a modifica ființele vii (atât oameni cât și ființe necuvântătoare). Descântecul are forță numai în măsura în care cel ce recurge la acest act ritualic crede în proprietățile sale. Pentru omul societății tradiționale nu se poate pune problema necredintei în forțele decântecului. Acest act ritualic este legat de medicina populară ca formă de artă care însoțește anumite practici ale terapeuticii populare. Descântecul desemnează orice formulă verbală, orală sau scrisă cu funcție magică utilizată în medicina empirică în farmece sau vrăji sau în desfacerea lor.

Conform definițiilor din dicționarele limbii române, descântecul reprezintă o formulă magică (în versuri), pronunțată verbal (în mod cântat) și însoțită de anumite gesturi, despre care se crede că are influențe magice precum lecuirea de boli, dezlegarea farmecelor, etc.

În cele ce urmează, exemplificăm expresivitatea verbului în textul câtorva descântece care se practică, după nașterea unui copil, în zona Budești,:

EMBED MSGraph.Chart.8 \s Problema întrebuințării modurilor și timpurilor verbale în contextul descântecelor reține atenția cu insistență, pentru valorificarea lor funcțională. Structurile poetice pun în evidență o dimensiune temporală cu valoare afectiv-volitivă, impusă de finalitatea descântecului și concretizată în câteva variabile.

O variantă temporală cu valențe intențional-magice este ilustrată prin forme verbale imperative (ie, dă, zboară). Apar de asemenea verbe la modul conjunctiv cu valoare de imperativ (să sie). Formele de conjunctiv cu valoare imperativă apar de obicei în formulele finale ale descântecului unde au relevanță funcțională maximă, proiectând intenția de refacere a copilului bolnav. Forma verbală de conjunctiv cu valoare de imperativ poate fi considerată rezultatul unui proces selectiv; criteriul de alegere indică preferința pentru termenul „tare”, resimțit ca forma cu cea mai mare rezonanță în sens funcțional („Să sie mai tare de cum o fost.”)

Timpul prezent al modului indicativ (fac) introduce o conotație particulară, accentuând ideea actualizării acțiunii de descântat, a pedepsirii bolii.

Formele de pefect compus (s-o luat, s-o zmintit, s-o sclint'it, o auzât, o forăstuit) creează un decupaj în fluxul duratei, delimitând o secvență de temporalitate situată în anterioritatea imediată a prezentului narat de textul descântecului. În alte situații, însă, verbele la perfectul compus întăresc aspectul împlinirii vindecării („de cum o fost.”)

Viitorul popular aduce un plus de expresivitate în astfel de texte, mai ales prin formele inversate: „înconjura (…) oi, îndărăpta (…) oi . Astfel de forme au rol de anticipare profetică. Descântecul va reuși să învingă boala.

Dincolo de aceste nuanțări care induc variații conotative, cu valoare afectiv-volitivă, cu implicații magice, diferențele se șterg, variabilele temporale fiind supradeterminate de constanta prezentului etern, care proiectează în atemporal dezideratul regenerării omului, asigurând permanența ordinii naturale (am, ai, -i)

Cântecul de leagăn

Cântecul de leagăn a apărut în familia tradițională din dorința de a crea o atmosferă de calm și liniște în jurul copilului. Versurile sunt spontane, au ritm și melodie și oglindesc dragostea pentru copil. Deoarece cântecul de leagăn este rostit cu emoție și ardoare, el are aspect de urare și incantație. Mama este cea care-l „îngână” stând deasupra copilului ca o ursitoare bună. Fetițele preiau cântecul de leagăn în jocurile lor cu păpușile, devenind astfel cunoscut și transmis din generație în generație. Adesea, cântecul de leagăn are o funcție „terapeutică”, copilul oprindu-se din plâns și adormind mai repede.

Iată câteva exemple de cântece de leagăn din zona etnografică a Maramureșului:

Trăsătura stilistică dominantă a cântecelor de leagăn este utilizarea frecventă a diminutivelor dar și prezența unor exclamații de îndemn („haia, haia”; nani, nani”) cu care încep , pentru a fi reluate și în cadrul cântecului, după nevoie, fie pentru a fi înserate în vers, fie pentru a alcătui singure un vers, repetat uneori ca refren.

Nu mai puțin lipsită de importanță pentru realizarea expresivității versurilor este utilizarea modurilor și timpurilor verbale în cântecele de leagăn. Astfel verbele la indicativ prezent au în aceste texte diferite valori stilistice. Remarcăm prezentul anticipativ care realizeză simultaneitatea acțiunilor exprimate cu cele viitoare (mă duc ț-oi fa; mere a face; merea coce , -i papa, -i creșt'e). Prezentul etern, atemporal (ești) încadrează experiența individuală, particulară a mamei cântând un cântec de leagăn, într-un tipar mitic. Alte două verbe la indicativ prezent realizează, prin persoanele lor diferite („Eu te leagăn, și tu dorn'i”) o antiteză. Mama cântă pentru a aduce somnul în ochii copilului său.

Valoarea expresivă a verbelor la viitorul popular (oi fa, a face , oi hori, oi adurn'i, o legăna, a crește , etc.) constă în marea sa încărcătură afectivă și în aspectul său modal care îl apropie de conjunctiv. Același timp verbal are de multe ori conotații dubitative („Și atâta ț-oi hori / Până ce t'e-oi adurn'i”)

Verbele la conjunctiv prezent (să sii , să aducă ) îndeplinesc stilistic funția unor verbe la indicativ viitor. Dacă va dormi, copilul va crește mare și va fi de ajutor părinților. Mama merge la pădure și de acolo va aduce „gătejore”pentru focul cu care va prepara hrana pentru copilul său.

Verbul la infinitiv (a săĉăra) din primul text are valoare de conjunctiv și intră, alături de verbul la indicativ prezent mă duc, în alcătuirea unei repetiții. Atingând nivelul sintactic al organizării textului, figura repetiției se convertește în paralelism considerat de mulți cercetători o formă predilectă de compoziție a textului folcloric.

Căsătoria. Ceremonialul de nuntă

După cum afirmă Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu în Folclor literar românesc, căsătoria reprezintă „o schimbare a statutului relațiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relații de familie și de grup la alte relații familiale și la alte relații de grup, cu implicații în comportamentul protagoniștilor care suportă ei înșiși schimbări fundamentale. Natura socială a statutului este amplificată de faptul că el implică simultan doi indivizi, care au roluri diferite. Scopul ultim este de natură biologică, dar cadrul care-l condiționează este social, căsătoria asigură cadrul social îndeplinirii funcției biologice fundamentale a speciei: perpetuarea”.

Nunta este cel mai important moment din viața omului, devenind o manifestare a satului întreg, care intereseaza diferite categorii sociale de oameni, de neam, de stare materiala, de sex și se realizează printr-o seamă de deprinderi sociale și de tradiții.”

Căsătoria, prin întregul proces al ceremonialului tradițional, reprezintă o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri, cât și pentru obștea satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenței la societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul.”

Ceremonialul de nuntă se desfășoară pe parcursul mai multor etape:

întâlniri ale tinerilor în anumite locuri specifice zonei Maramureșului (la horă, la șezătoare, la clacă, etc.);

pețitul;

logodna (cred'ința);

nunta propriu-zisă;

încadrarea noii familii în viața satului;

Principalele momente ale desfășurării unei nunți maramureșene sunt însoțite de strigături (orații). Aceste strigături aparțin fondului poeziei populare maramureșene, prin ele maramureșenii își exprimă artistic reflecțiile „asupra lumii și vieții lor, nu oglindesc direct realitatea ci o filtrează prin trăiri profunde”.

În exemplele care urmează vom urmări frecvența diferitor moduri și timpuri verbale în textele acestor strigături și valențele lor expresive.

Frecvența mare a verbelor imprimă textului dinamism, în armonie cu ritmul muzicii de joc, din zona despre care vorbim. Reprezentarea grafică a timpurilor indicativului în strigătura de mai sus arată astfel:

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Primele patru verbe din text sunt la modul indicativ, timpul prezent (prezentul narativ), dinamizând acțiunea și având valori expresive de reliefare dar și de evaluare a unei stări de fapt (”Nu mn'i-i ĉudă că horesc /Ĉudă mn'i-i că îmbătrânesc.” Locuțiunea verbală a-i fi ciudă, intră în alcătuirea unei repetiții pe care Ion Coteanu o consideră caracteristică textului folcloric, „repetiția de pregătire”, în care un verb apare la forma afirmativă și apoi la cea negativă. Verbele la imperfect (eram, avem) au funcție evocativă instituind o perspectivă subiectivă asupra desfășurării narațiunii prezentate.

Cele două verbe la perfectul compus din final , în contrast cu celelalte timpuri verbale folosite de autorul popular, au rol rezumativ, imprimând textului un caracter afectiv. Inversiunea și metafora care sugerează destinul ce acționeză în viața omului aducând bătrânețea sporesc expresivitatea poeziei populare.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Prezența verbelor la modul imperativ (du, lasă, fă, pun'e) instituie o relație de comunicare directă a fetei cu persoana iubită, ea exprimându-și subiectiv, voința de a rămâne alături de cel pe care îl iubește.

Momentul cel mai important înainte de plecarea la cununie îl constituie: luarea iertăciunilor.

Mireasa și mirele „înt'ină”, înainte de a pleca la cununie, prăinților, bunicilor, fraților, surorilor și celorlalți oameni veniți la nuntă.

În timp ce mireasa și mirele își cer iertare, muzicanții cântă încet o melodie caracteristică acestui moment al nunții. De cele mai multe ori iertăciunile sunt luate cu ajutorul ”strigăturilor” ce sunt rostite de drușt'e, nașe, mamele mirilor sau neamuri ale mirilor.

În continuare vom analiza utilizarea modurilor și timpurilor verbale în câteva dintre aceste texte.

La prima lectură a textelor de mai sus observăm frecvența mare a verbelor și mai ales varietatea formelor verbale utilizate. Într-o reprezentare grafică, utilizarea modurilor și timpurilor verbale în aceste texte populare arată astfel:

EMBED MSGraph.Chart.8 \s EMBED MSGraph.Chart.8 \s

În primul dintre textele exemplificate, fetele care strigă se adresează direct miresei printr-un verb la modul imperativ (ascultă) care exprimă trăirea intensă a dorinței de a fi ascultate. Lucrul aceste este evident pentru că imediat apare conjuncția dacă urmată de un verb la viitorul popular (-i vre) sporind expresivitatea exprimării ideii de rugăminte.

Verbul aș întreba este un condițional al modestiei exprimând posibilitatea realizării acțiunii.

Printr-o interogație retorică în care se repetă de trei ori verbul a merge la indicativ prezent dar apare și sinonimul acestuia a se duce, poetul popular realizeză cu ajutorul antitezei („Meri în sat ori meri ta joc”), un paralelism sintactic enumerativ.

Întîlnim în text două verbe la modul supin (de crescut, de vândut) care constituie „decupajele" cu valoare documentară menite să amplifice efectul de real al acțiunilor exprimate.

Verbele la indicativ prezent, la forma negativă (nu-i , n-ai ) exprimă intensitatea trăirii, pun în evidență și valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul.

Toate verbele din cel de-al doilea text sunt la modul indicativ, timpul perfect compus, (fost-am, o despărțât, fost-am, am trăit, o despărțât, o d'espărțât ) înscriind astfel evenimentele într-un trecut puternic marcat de afectivitate. Ultimele trei verbe intră în alcătuirea unor comparații explicite pe care Ion Coteanu le consideră o „dominantă a limbajului poetic popular”

A treia strigătură începe tot printr-o adresare directă, realizată cu ajutorul unui verb la imperativ, formă negativă (nu zd'era). Imperativul are aici rolul de teatralizare a discursului, alături de substantivul în vocativ mn'iresucă este un indice al oralității stilului.

Indicativul prezent (nu meri, zine ) exprimă autenticitate și exactitate și dă impresia că acțiunea se desfășoară sub ochii receptorului. Apoi paradigma verbală se schimbă deoarece poetul popular utilizează verbe la viitorul popular, lărgind orizontul în plan temporal. Perspectiva care se deschide în fața noastră este cea a vieții băiatului care va fi jânere și ale cărui acțiuni vor fi condiționate de voința socrilor („Șî ș-a pune clopu-n cui / La porunca socrului/ L-a pun'e șî 1-a lua / La porunca sócră-sa”.)

Strigătura începe tot printr-o adresare directă dar de data aceasta verbul este la modul conjunctiv ( Să trăieșt'i ) cu valoarea unui imperativ și astfel se accentuează subiectivitatea. În continuare, poetul popular alternează verbele la indicativ prezent (nu șt'iu, nu-s,) cu cele la indicativ perfect compus (ai avut, o legănat, o făcut) care au rol de narare a unor evenimente trecute și astfel expresivitatea textului crește.

În finalul strigăturii, verbele sunt la indicativ, viitorul popular (îi vid'e, a jura , nu-i si , a jura, t'i duĉă) sugerând iminența unui viitor care va veni și va aduce evenimente în contrast cu ceea ce se întâmplă în prezent.

Verbele la modul indicativ, timpul prezent care sugerează acțiuni considerate reale (dai) alternează cu verbe la modul conjunctiv prezent (să nu ai, să nu vezî) care exprimă protestul fetei față de acțiunea mamei care o dă unui străin.

Infinitivul lăsa din construcția „M-ai putut, mamă lăsa” are valoare sentențioasă. Urmează verbe la modul condițional-optativ perfect (aș si ros, ț-ai si făcut, aș si ros ) cu valoare de conjunctiv care în astfel de enunțuri exclamative accentuează expresivitatea, exprimând indignarea fetei care părăsește casa părintească.

În finalul textului apare un verb la modul indicativ, timpul perfect compus având rol conclusivși reliefând caracterul ireversibil al evenimentelor prezentate.

La despărțirea de casa părintească, mireasa se adresează direct florilor din grădină prin verbe la imperativ (Creșt'iț' , nfloriți ) dar și prin verbe la conjunctiv cu valoarea unui imperativ (Să …bată). Acest conjnctiv prezent cu sens de imperativ exprimă duritatea poruncii și o stare accentuată de nemulțumire a fetei care pleacă.

În răspunsul mamei, verbul la modul conjunctiv (să crească) are valoare de viitor. Întotdeauna pe pământ vor crește flori sau spini iar fetele vor fi nurori.

Moartea. Petrecan'ia

Moartea, cel de-al treilea eveniment important din viața individului, este percepută ca fiind trecerea din lumea albă în lumea de dincolo. În concepția poporului român moartea nu reprezintă sfârșitul, dispariția în neant, ci un prag de trecere într-o altă stare, marea trecere.

Scenariul funebru este mult mai unitar decât cel nupțial și cel legat de naștere, purtând o evidentă pecete conservatoare, inovația fiind aproape nesemnificativă.

La prima vedere ar părea că, în cazul obiceiurilor înmormântării, ar domina riturile de trecere menite să regleze despărțirea defunctului de comunitatea pe care o părăsește și mai ales de familie. Totuși, se dovedesc a fi mai puternice riturile de trecere ce vizează integrarea defunctului în marea familie a morților. O pondere mare o au și riturile menite să protejeze comunitatea de relele pe care le-ar putea provoca decedatul prin revenirea lui mai ales sub formă de strigoi, dar și cele menite să apere mortul de toți dușmanii ce s-ar putea ivi în calea lui, atât cât ține marea lui trecere până la destinație.

În Budești și-n alte sate maramureșene, se folosește pentru înmormântare și termenul de petrecanie. Verbul a petrece, de la care s-a format prin derivare cuvântul petrecanie are un dublu înțeles: pe de o parte înseamnă „a se amuza – a sărbători” iar pe de altă parte: „a conduce pe cineva”. În Maramureș această denumire de petrecanie, dată înmormântării, include ambii termeni fiind o „conducere a mortului pe ultimul drum și o petrecere (o sărbătoare) în cazul în care cel mort este tânăr”.

După cum afirmă Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu în Folclor literar românesc: ”întregul complex al obiceiurilor de înmormântare reprezintă ceremonializarea unui eveniment biologic inevitabil, cu implicații sociale profunde care antrenează un întreg sistem de concepte, credințe și atitudini, ca elemente de motivație sau structură”.

Folclorul obiceiurilor legate de moarte și înmormântare s-a păstrat relativ bine în zona Maramureșului deși s-au produs schimbări importante nu numai în viața satului tradițional, ci și în mentalitatea oamenilor.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare din Maramureș, elementele folcloristice mai importante sunt „cântecele după mort” sau bocetele și verșurile.

Bocetele

În satele din Maramureș bocetul se numește cântec, iar femeile nu bocesc, ci „se cântă”. Deci poate fi numit “cântat după mort”. Acesta este un act tradițional, obligatoriu, ceva ce ține de bunul simț –„dacă nu-l cânți pe mort te judecă lumea” și ar fi foarte grav dacă nu s-ar respecta aceste rânduieli.

„Cântatul după mort” (bocetul) din Maramureș este o creație spontană, expresie a durerii profunde față de cel dispărut sugerând adâncimea sentimentului din care a izvorât. Se realizează printr-un dialog imaginar între persoana care cântă și cea decedată, și este alcătuit, de regulă, din întrebări care nu primesc niciodată răspuns sau din evocări dedicate defunctului. După cum afirmă prof. Mihai Pop, aceste cântece „instituie un act fictiv de comunicare între un transmițător concret (cea care „bocește” sau în numele căruia „se bocește”) și un destinatar la fel de concret”.

Numai femeile se cântă și, în general, nu se cântă decât de la răsăritul și până la apusul soarelui și de fiecare dată când se trag clopotele. În drum spre cimitir femeile se cântă tot timpul, cu excepția așa-ziselor “stații”, când preotul face rugăciuni și dezlegări după mort. Se cântă și după înmormântare și ori de câte ori femeia care a pierdut pe unul din familie și participă și la alte înmormântări, nu uită să treacă și pe la mormântul celui drag (copil, soț, tată, frate) pentru a-l cânta. Se cântă mai multe femei deodată, chiar dacă fiecare își cântă durerea ei, o face concomitent cu celelalte, fiecare având gestica ei.

Este cântată viața satului de care cel mort se desparte, accentul căzând pe tensiunea psihică și suferința morală pe care o exprimă. Sentimentul despărțirii definitive de lumea aceasta de pe pământ, deci de viață, este prezent aproape în toate cântecele care însoțesc ceremonialul de înmormântare.

În cele ce urmează, vom analiza câteva din bocetele din zona Budești, din perspectiva utilizării verbului ca resursă de expresivitate a acestor texte populare.

Moartea este resimțită mai întâi pe planul realității cotidiene ca o despărțire definitivă a defunctului de familie și de o colectivitate mai largă, structurată pe criterii de rudenie, vecinătate și generație. Sentimentul de pustiire, de gol, pe care această despărțire îl determină este foarte bine conturat în bocetul următor:

”Mórt'e, acolo-ai năzuit

Und'e tu n-ai trebuit

Șî ț-ai pus mâna pă masă

Șî n'e-ai făcut larg pân casă,

Șî ț-ai pus mâna pă grindă

Șî n'e-ai făcut loc pân t'indă.

Șî ț-ai pus mâna pă scară

Șî n'e-ai făcut loc p-afară”.

Observăm frecvența mare a verbelor în textul bocetului, toate fiind la modul indicativ, timpul perfect compus. Dumitru Irimia spunea despre perfectul compus că fiind „convertit în timp narativ, prin caracterul perfectiv al temporalității sale (…) fixează într-o perspectivă de anterioritate ireversibilă, încheierea implacabilă a unor procese aflate în succesivitate.” În bocetul de mai sus, verbele la perfectul compus exprimă acțiuni ale căror ecouri sunt încă vii în sufletul celei care bocește. Repetiția conjuncției și (de șase ori), urmată de tot atâtea verbe la perfectul compus sugerează insistența poetului popular asupra golului pe care moartea îl lasă în urma sa.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

În primul bocet, verbele la modul condițional-optativ (aș plăt'i, aș ruga) exprimă o acțiune dependentă de o condiție explicită. Bocitoarea i-ar plăti preotului cu o condiție exprimată aici printr-un verb la modul conjunctiv prezent cu valoarea unui condițional (Să nu duĉ). În finalul textului, verbul la imperativ, forma negativă (Nu duĉă) transformă discursul într-o invocație retorică, adresată preotului care este rugat să nu-l ia pe cel decedat din mijlocul familiei sale.

În al doilea text observăm predilecția autorului popular pentru verbele la modul imperativ (scoală, grăi, aruncă, grăi ) deoarece bocitoarea se adresează direct celei decedate, exprimându-și durerea și neputința în fața morții. Trăirile subiective ale femeii bocitoare sunt exprimate atât prin semnalele verbale ( substantive în vocativ și verbe la imperativ) cât și prin cele paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, intonația specifică îndemnului, rugăminții). Șirul verbelor la imperativ este întrerupt la un moment dat de un verb la modul indicativ, perfect compus (o zinit ). Verbul acesta produce un decupaj în succesiunea evenimentelor delimitând o altă secvență de temporalitate, aceea a sosirii rudeniilor la casa decedatului.

Primul dintre bocetele analizate mai sus este o invocație retorică adresată mamei decedate. Adresarea directă este realizată cu ajutorul verbelor la imperativ (scolă-te, grăie, mângîie) și a substantivului diminutiv în vocativ (mămucă), puternic încărcat afectiv. Discursul este fragmentat de verbul la modul indicativ, perfect compus (ai lăsat) care delimitează planurile acțiunii, cel prezent în care se desfășoară bocetul și trecutul în care mama și-a părăsit familia.

Verbele la conjunctiv (să grăim, să n'e întâlnim, Să (…) videm) au în acest context valoarea indicativului viitor cu rolul de anticipare a unor acțiuni viitoare.

În primele versuri ale celui de-al doilea bocet, verbele la imperativ alternează cu cele la viitorul popular (Fă ⬄ îi fa; nu pleca ⬄ nu-i înturna; Fă ⬄ îi șt'i ; nu porn'i ⬄ nu-i (…)zîn'i.) Verbele la imperativ instituie comunicarea directă a fiicei cu mama decedată, în timp ce fiecare verb la conjunctiv accentuează trăirile ei subiective, dorința acesteia de a nu-și lăsa mama să plece. Prin repetiții și metafore este exprimat îndemnul ca mama să-și lase mâinile harnice de ajutor pentru cei rămași în urma sa.

Întâlnim în acest bocet și o specie de repetiție pe care Ion Coteanu o consideră o caracteristică a limbajului poetic popular, o repetiție care se construiește „pe același radical exical” și „nu apare nici în vorbirea curentă nici în limbajul cult” Ex. „Fă, mămucă, cum îi fa”

Verșurile

Alături de „cântatul după mort” (bocete), la înmormântare se rostesc melodic și așa numitele verșuri. Spre deosebire de „cântat”, care nu este legat de momente precise ale ceremonialului de înmormântare, verșul își are momentul său bine definit, adică imediat după ce preotul termină prohodul.

Verșurile la morți, creații ale diecilor sau cantorilor, au la bază concepția religioasă alimentată de textele biblice. Aceștia le adaptează la viața celui decedat și le cântă pe melodii adecvate acestui moment.

Familia decedatului furnizează date despre acesta, și despre împrejurările morții, în funcție de care diacul compune verșurile, sau îl adaptează pe unul mai vechi. Așadar, verșurile conțin cele mai semnificative momente din viața celui dispărut, dar și spaima și durerea în fața morții, cu toate detaliile ultimului moment.

Compuse și cântate de către dieci, unele verșuri sunt foarte modeste din punct de vedere artistic, altele conțin crâmpeie de adevărată poezie. La reușita acestora contribuie pregătirea autorului, dar și sensibilitatea, inspirația și talentul acestuia.

Prin intermediul verșurilor se accentuează condiția trecătoare a omului prin această viață și totodată se scoate în evidență veșnicia lumii de dincolo. Verșurile exprimă sintetic filozofia omului despre viață și moarte. Omul este călător în această lume, muncește din greu pentru a aduna bani și avere, iar după moarte nu se alege decât cu trei scânduri de brad pentru sicriu și cu o cruce la căpătâi. Moartea nu face nici o deosebire între tineri și bătrâni, între bogați și săraci. Toți sunt egali în fața ei, pentru că ea nu iartă pe nimeni și nimic nu se poate negocia.

Pentru că toate sunt trecătoare în această lume, mortul, prin intermediul diacului, atrage atenția celor rămași în viață să-și pregătească sufletul din timp pentru viața veșnică, îi îndeamnă să ducă o viață cumpătată, o viață morală de bun creștin.

În Maramureș aceste versuri sunt niște creații populare vechi existând încă din secolul al XVII-lea (cărți de verșuri). Cele mai vechi verșuri sunt în manuscrisul descoperit la Șieu (Caietul șieoan) ce aparține lui Dunca Onuț (1814) – cuprinde 60 de verșuri care „au numeroase elemente folclorice, fiind o veritabilă poezie populară”. Unele verșuri prezintă asemănări izbitoare cu cântecul ritual al bărbieritului mirelui din ceremonialul de nuntă. Un verș descoperit la Cornești „se aseamănă foarte mult cu cele ale unui cântec de înstrăinare”.

Verbele la indicativ, perfect compus pe care le întâlnim la începutul textului (am început, o lăsat, am lăsat, o luat, m-am d'epărtat) au rol de narare a experiențelor trăite de cel decedat și de „situare a acestora într-o durată trecută închisă, într-un interval de timp anterior timpului enunțării.” Infinitivul a gândi are valoarea unui conjunctiv (să gândesc) și reprezintă o marcă stilistică a narativității.

Verbele la gerunziu (plecând, plângând) au rolul de a crea imagini dinamice, determinând circumstanțele acțiunii. Gerunziul plecând este antepus verbului regent am lăsat, exprimând în același timp temporalitatea și cauzalitatea (I-am lăsat când am plecat sau I-am lăsat pentru că am plecat) Apare astfel, ambiguitatea stilistică.

În finalul textului, verbele sunt la indicativ prezent (trăieșt'e, gând'eșt'e, t'e grăiește). Este vorba în acest context despre prezentul etern, atemporal care reliefează trăsături umane considerate de autorul popular atemporale. Străinul rămâne străin, faptele sale sunt aceleași oricând , în prezent, trecut sau viitor.

Moartea-nuntă

Înmormântarea unui tânăr care a murit necăsătorit se transformă într-o nuntă postumă pentru că moartea unui tânăr necăsătorit era privită ca o eroare în desfășurarea firească a vieții și ea trebuia reparată prin acte rituale. Nunta mortului diferă de funeraliile obișnuite prin asociația care se face între moarte și căsătorie, asociație făcută în mod metaforic, între principalele momente ale unei nunți și cele ale unei înmormântări se realizează o juxtapunere ce este diferențiată cu ajutorul unor ”coduri simbolice”.

La înmormântările tinerilor necăsătoriți, dacă mortul era un flăcău, se obișnuia ca el să fie îmbrăcat în mire, iar o fată din sat să se îmbrace ca o mireasă, cu voal și coroniță. Ea devenea astfel mireasa mortului. Daca era înmormântarea unei fete, un băiat din sat se îmbrăca în mire și își punea flori la piept. Prin toate aceste practici, înmormântarea celor care nu avuseseră parte de o căsătorie devenea o nuntă.

Drușt'ele sunt și ele îmbrăcate în conformitate cu rolul ce-1 îndeplinesc iar ceilalți participanți care sărbătoresc această nuntă sunt îmbrăcați în doliu purtând haine negre. Deși stegarul poartă un steag ca simbol al nunții, acesta are doar baticuri negre – simbolizând prezența morții. Deși mireasa sau mirele poartă cunună, participanții la această nuntă sunt îmbrăcați conform rigorilor impuse în cazul unei înmormântări; de pildă bărbații vor avea capul descoperit și vor fi nebărbieriți.

Ca orice mire sau mireasă, mortul este însoțit la biserică de prietenii săi pentru ceremonia nupțială, adică la cimitir pentru îngropăciune. Doar la acest fel de înmormântare tinerii necăsătoriți pot să ducă mortul până la groapă, fiind singura împrejurare în care cei tineri pot veni în contact public cu mortul.

Moartea – nuntă este un obicei străvechi care se mai practică foarte rar, acum, în Budești. Tinerii erau duși la groapă ca la nuntă, însoțiți de ceterași, de mireasă (sau mire), de drușt'e și stegar. Dacă murea un băiat, mireasa îl cânta și avea cunună pe cap. Druște'ele-l duceau, la groapă, alături de bărbați. Stegarul era un văr de-al mirelui și purta un steag negru. În cazul în care murea o fată, era îmbrăcată mireasă, iar mirele era un băiat, de obicei unul cu care discutase fata înainte de a muri

În primul text, bocitoarele se adresează direct tânărului mort printr-o invocație retorică realizată cu ajutorul unui verb la imperativ (Scolă). Verbele la conjunctiv prezent (să n'e sfătuim, să (…) jălim) au valoare de indicativ viitor, exprimând acțiuni ipotetice. Apare însă prezentul anticipativ (t'e duĉ) care exprimă certitudinea, iminența producerii evenimentului. Cel decedat va pleca, își va părăsi familia și nu se va mai întoarce.

Și textul al doilea începe print-o invocație retorică realizată însă prin două substantive în vocativ. Primul verb este la modul indicativ, perfect compus (am gând'it) cu rol de evocare, urmat de o serie de verbe la viitor popular (om hori, om juca, n'e-om duĉă, om zin'i ) care exprimă o serie de evenimente marcate profund de conștiința irealității. Repetiția verbului a trebui la indicativ prezent accentuează necesitatea desfăsurării acțiunilor exprimate prin verbele la conjunctiv prezent care urmează (să n'e desplet'im, să zd'erăm, să (…)cântăm, să(…) jălim).

Întregul text este de fapt o înșiruire de metafore care realizează alegoria morții prezentată ca o nuntă.

Ultimul text are la început două interogații retorice construite prin repetarea verbului a se duce la indicativ prezent („Und'e t'e duĉ tu d'e acasă?/ Und'e t'e duĉ d'e nevastă?”) Sunt întrebări la care nimeni nu așteaptă răspuns pentru că toată lumea îl cunoaște, ele au însă rolul de a conferi textului un plus de dramatism.

Verbele la modul indicativ, viitorul popular (nu-i zin'i, nu-i înturna, nu-i zin'i,

om ast'epta, om ogod'i) au rolul de a prelungi prezentul enunțării într-o durată imaginară, irealitatea faptelor enunțate prin aceste verbe fiind evidentă.

Concluzii. Verbul resursă de expresivitate în poezia riturilor de trecere

În urma analizei textelor aparținând poeziei riturilor de trecere putem concluziona că:

la nivelul poeziei care însoțește riturile de trecere în zona etnografică a Maramureșului ca și în toată literatura populară, verbul poate fi considerat o importantă resursă de expresivitate;

este evidentă predilecția autorilor populari pentru modurile indicativ, conjunctiv, imperativ dar în textele exemplificate am putut observa (într-o măsură mai mică) și verbe la celelalte moduri;

prezența numărului mare de verbe la modul indicativ se datorează faptului că valorile expresive ale indicativului sunt diferențiate în funcție de forma temporală a verbului, fiecare dintre cele șapte timpuri ale indicativului având propriile valențe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu și viitorul anterior);

poezia riturilor de trecere se remarcă și prin varietatea timpurilor verbale, doar perfectul simplu și mai-mult-ca-perfectul lipsesc din textele analizate;

organizarea structurii temporale a poeziei riturilor de trecere scoate în evidență deosebirile de utilizare a timpurilor și a modurilor verbale. De multr ori întâlnim verbe la modul conjunctiv cu valoarea unui indicativ prezent sau verbe la conjunctiv cu valoare de condițional-optativ, etc. ;

verbele din textele analizate intră în alcătuirea unor figuri de stil specifice literaturii populare: repetiția, comparația, epitetul, paralelismul sintactic, metafora și alegoria.

METODE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE FOLOSITE

ÎN PREDAREA VERBULUI

3.1. Metoda – locul și rolul ei în procesul instructiv-educativ

3.2. Metode moderne de predare a verbului

Cubul

Metoda Știu/Vreau să știu/Am învățat

Metoda ciorchinelui

Metoda RAI

Descoperirea

Jocul didactic

Metode tradiționale folosite în predarea verbului

Conversația euristică

Exercițiul

Analiza gramaticală

Expunerea – Explicația

Motto:

“Nu vă mândriți cu predarea unui număr mare de cunoștințe. Stârniți numai curiozitate Mulțumiți-vă să deschideți mințile, nu le supraîncărcați. Puneți în ele scânteie.”

(Anatole France)

„Profesorul care nu permite și nu încurajează diversitatea operațiilor în tratarea problemelor pune « ochelari de cal » intelectului elevilor, restrângându-le viziunea doar în direcția în care mintea profesorului este întâmplător de accord.”

(J. Dewey)

3.1. Metoda – locul și rolul ei în procesul instructiv-educativ

Dinamismul fără precedent al timpului istoric actual impune învățarea de tip inovator, care are drept caracteristici esențiale: caracterul anticipativ și participativ. Cei patru piloni ai educației secolului al XXI-lea sunt: a învăța să cunoști; a învăța să faci; a învăța să fii și a învăța să conviețuiești. Experiența de la catedră ne demonstrează că trebuie să-i învățăm pe elevi să învețe, să-i abilităm cu tehnici de învățare eficientă, pregătindu-i în același timp pentru autoînvățare și educație permanentă. Considerăm că învățarea ar trebui să fie un proiect personal al elevului, asistat de profesor ce este mai degrabă un organizator, un animator, un manager al unor situații de instruire, care să faciliteze învățarea eficientă.

Proiectarea și realizarea optimă a activității instructiv-educative depinde de felul cum se desfășoară, dimensionează și articulează componentele materiale, procedurale și organizatorice care imprimă un anumit sens și o anumită eficiență pragmatică formării tineretului. Concretizarea idealurilor educaționale în comportamente și mentalități, nu este posibilă dacă activitatea de predare-învățare nu dispune de un sistem coerent de căi și mijloace de înfăptuire, de o instrumentalizare procedurală și tehnică a pașilor ce urmează a fi făcuți pentru atingerea scopului propus.

Departe de a îngrădi spontaneitatea și creativitatea profesorului, recurgerea la un act predeterminat de procedee îi poate asigura acestuia o autonomie în deplină cunoaștere a limitărilor inerente ce pot să apară, pentru o bună și eficientă educație. În istoria educației au apărut diverse voci care s-au ridicat împotriva folosirii diferitelor metode în procesul instructiv -educativ. Explicația acestor pedagogi este că metoda ar constrânge elevul și nu i-ar oferi libertatea de manifestare. A abandona metoda în educație înseamnă a te lăsa mânat de întâmplare. Ca metoda didactică să fie educativă și eficientă ea trebuie să fie înțeleasă și acceptată de cel educat ca fiind necesară și indispensabilă. Scopul metodei constă în conducerea elevilor spre propriile metode de învățare, spre acel stadiu care să le permită învățarea învățării. Profesorul de limba și literatura română este obligat nu numai să cunoască metodele, ci să le folosească în mod adecvat.

Termenul de "metodă" derivă etimologic din două cuvinte grecești (odos „cale” și metha „spre”, „către” și are înțelesul de „drum către”, „cale spre”). În didactică, metoda se referă la drumul care conduce la atingerea competențelor propuse. Metoda didactică este o cale eficientă de organizare și desfășurare a predării și învățării și se corelează cu celelalte componente ale instruirii. Metoda are caracter plurifuncțional, ea poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv-educative. Opțiunea profesorului pentru o anumită metodă de învățare constitue o decizie de mare complexitate. „Alegerea unei metode se face ținând cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și cele individuale ale elevilor, de psihologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățămât, de experiența și competența didactică a profesorului.”

În cadrul sistemului de instruire, metodologia didactică trebuie să fie în pas cu toate modificările și transformările survenite în ceea ce privește finalitatea actului instructiv educativ, conținuturile învățării și noile cerințe ale școlii și societății.

Metodologia didactică trebuie să fie permisivă la dinamica schimbărilor care au loc în componentele procesului instructiv educativ. Calitatea unei tehnologii este dată de flexibilitatea și deschiderea ei față de situațiile și exigențele noi, complexe ale învățământului.

O metodă nu este bună sau rea în sine, ci prin raportarea ei la situația didactică respectivă. „Calitatea întregului sistem de metode utilizate este un aspect ce ține de oportunitate, dozaj, combinatorică între metode sau ipostaze ale metodelor, este o problemă de articulare calitativă și mai puțin de supremația unei metode în dauna alteia”. Complexitatea crescândă a procesului educațional și a cerințelor cărora acesta este chemat să le răspundă, descoperirile recente din domeniul psihologiei și pedagogiei au determinat restructurări de ansamblu în direcția modernizării metodologiei didactice. În principalele direcții de modernizare a metodologiei didactice se înscriu următoarele:

Restructurarea metodelor „tradiționale” în sensul transformării acestora din modalități de transmitere a cunoștințelor ex-catedră în strategii eficiente de activizare și mobilizare a elevilor. Se impune în acest sens luarea în considerare a faptului că orice metodă se constitue ca un sistem omogen de procedee, acțiuni și operații, structurate într-un grup de activități, în funcție de mai mulți factori.

Asigurarea unui caracter dinamic și deschis metodologiei didactice acest lucru impunând depășirea cadrelor oferite de ideile empirismului clasic pentru care actul cunoșterii, independent de metoda de predare, era redus la simpla memorare, elevul fiind considerat un simplu receptor pasiv. Prin acceptarea și luarea în considerare a noilor teorii din psihologie și pedagogie ce pun la baza însușirii cunoștințelor acțiunea în dubla sa ipostază: obiectuală și mintală, elevul este subiect activ al cunoașterii, profund implicat în propria sa transformare.

Diversificarea metodologiei didactice reprezintă o altă direcție de restructurare a strategiilor de lucru cu elevii. Acest lucru este impus de necesitatea punerii de acord a diferitelor teorii ale învățării cu posibilitățile reale ale elevilor. Maximizarea dimensiunii active a metodelor, extinderea utilizării unor combinații și ansambluri metodologice, renunțarea la o metodă dominantă în favoarea unei varietăți și flexibilități metodologice, vin în întâmpinarea trebuințelor diverse ale elevilor.

Optimizarea relației metode-mijloace de învățământ, deoarece progresul tehnico-științific impune tot mai mult utilizarea mijloacelor de învățământ, a celor tehnice atât în cazul activității didactice frontale cât și în cele de grup și individuale. „Rolul mijloacelor de învățământ este de a eficientiza procesul instructuv-educativ, de a redimensiona actul de predare-învățare.

Instrucția școlară deține un rol important în formarea personalității umane, în pregătirea pentru activitatea postșcolară, în care autoinstruirea și autoperfecționarea trebuie să devină atribute definitorii ale ficărui individ. În acest sens prin metodele folosite, elevul este ajutat să se angajeze în acțiuni de vehiculare și de creare a valorilor culturale și științifice. Grație metodelor folosite, profesorul, va angaja elevul într-un autentic exercițiu de formare cognitivă, moral afectivă și estetică, întărindu-i dreptul de a învăța prin participare, alături de alții, contribuind pe această cale la modelarea pesonalității acestuia în acord cu cerințele societății, dar și cu aptitudinile și aspirațiile sale.

Strategiile, metodele și tehnicile utilizate în activitatea didactică, pentru dezvoltarea gândirii critice promovează învățarea prin cooperare și colaborare. Învățând să colaboreze unii cu alții în rezolvarea situațiilor, elevii constată că scopurile personale ale fiecăruia pot fi realizate într-o muncă în echipă, că succesul grupului depinde de contribuția fiecărui membru al său. Astfel, elevii, din „singuratici care învață”  pot deveni „colegi care învață împreună”, care ating niveluri ale competenței academice în cadrul grupului și ca membri ai echipelor.

În noile orientări din domeniul practicilor educaționale se situează și cea privind dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin folosirea metodelor și tehnicilor activ-participative noi, metode care să potențeze funcționalitatea minții, să stimuleze capacitatea ei de exploarare și descoperire, analiză și sinteză, raționare și evaluare: brainstorming, tehnica ciorchinelui, metoda mozaic, cubul, cvintetul, tehnica știu/vreau să știu/am învățat, metoda piramidei, metoda colțurilor, etc.

A gândi critic înseamnă a emite judecăți proprii, a accepta părerile altora, a fi în stare să privești cu simțul răspunderii greșelile tale și să le poți corecta, a primi ajutorul altora și a-l oferi celor ce au nevoie de el. Capacitatea de a gândi critic se dobândște în timp, permițând elevilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori se creează o situație de învățare. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacția celor din jur față de părerile lor, să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecție.

Există o sumă de relații, univoce dar și plurivoce ce rezultă: metode-obiective/competențe, metodă-conținut, metodă-obiective/competențe-conținut. Iată o schemă a acestor relații elaborată de Olga Oprea:

Obiective

Evaluare Factori implicați în

sistem:

Profesor – Elev

Sistemde instruire Conținutul

învățământului

Mijloace

Metode Organizarea

activității de instruire

Metode moderne de predare a verbului

Învățarea activă presupune dezvoltarea gândirii critice și se realizează prin folosirea cu precădere a unor strategii activ–participative, ce marchează un nivel superior în modernizarea învățământului actual. Elevul devine din obiect al învățării – subiect activ, coparticipant la propria-i formare. Activizarea procesului de predare-învățare impune utilizarea unor metode, tehnici, procedee care să-l implice direct pe elev în activitate, să-i stimuleze gândirea, creativitatea, interesul pentru instruire și educare. Creierul uman nu funcționează ca un CD sau casetofon; el nu este un simplu receptor de informații, ci un ,,computer”, care, pentru a funcționa, are nevoie de un ,,soft adecvat” ca să interpreteze datele introduse și să stabilească conexiuni cu achizițiile deja cunoscute. Când învățarea este ,,pasivă”, creierul nu poate face aceste legături. Explicații și demonstrații de felul ,,hai să vă spun” sau „să vă arat eu – cum și ce -” produc o impresie imediată și profundă asupra creierului elevilor. Aplicarea strategiilor didactice interactive oferă elevilor ocazia discuției, investigației, acțiunii. Aceasta înseamnă înțelegerea faptelor, prin modificarea și relaționarea conceptelor cunoscute și stocarea celor noi prin preluarea de către elevi a controlului asupra propriei învățări și formări. Instruirea este mediată de mediul social în care elevii interacționează unii cu alții. Orice individ, deci și elevul, își construiește cunoașterea prin intermediul propriei înțelegeri și nimeni nu poate face acest lucru în locul său. Această construcție proprie este favorizată însă, direct sau indirect, de interacțiunea cu ceilalți, care la rândul lor învață. Adevărata învățare permite transferul achizițiilor în contexte noi, nu doar prin implicare activă sau individual activă, ci prin aplicarea unor strategii interactive. Reprocitatea este un stimulent al învățării când este aplicată în cadrul unui grup, în vederea obținerii unui rezultat. Sarcinile în care membrii grupului depind unul de altul pentru obținerea rezultatului urmărit, implică elevii mai mult în actul învățării, dezvoltă dorința de a împărtăși celorlalți ceea ce experimentează, de a explica și chiar ,,preda” ceea ce au învățat. Acest lucru conduce la înțelegerea profundă și stabilirea unor conexiuni puternice și durabile, la nivelul creierului.

Se spune că, în activitatea didactică, centrată pe elev, dascălul pare ,,a pierde din importanță” pentru că elevul este centrul problemei. Lucru fals, deoarece el este cel puțin la fel de necesar și important. În învățarea interactivă, centrată pe elev, rolul cadrului didactic este mult mai subtil și nuanțat decât înainte. El conduce și coordonează întreg procesul de stabilire a conexiunilor la nivelul creierului pe care fiecare membru al grupului îl realizează potrivit propriei înțelegeri. Succesul grupului și implicit al fiecărui membru al său depinde de competențele cadrului didactic de a crea oportunități optime de învățare fiecărui elev. El acționează mereu, de cele mai multe ori ,,din umbră”, fără a impune punctul său de vedere, adaptat și adecvat nevoilor grupului.

Utilizarea strategiilor didactice interactive asigură o metodologie diversificată, bazată pe îmbinarea activităților de învățare și muncă independentă cu activitățile de cooperare, antrenează intens toate procesele psihice și de cunoaștere ale elevilor, asigură condiții optime de afirmare individuală și în echipă, dezvoltă gândirea critică, motivația pentru învățare și permite evaluarea propriei activități.

A gândi critic înseamnă a emite judecăți proprii, a accepta părerile altora, a fi în stare să privești cu simțul răspunderii greșelile tale și să le poți corecta, a primi ajutorul altora și a-l oferi celor care au nevoie de el. Capacitatea de a gândi critic se dobândește în timp, permițând elevilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situație de învățare. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacția celor din jur față de părerile lor, să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecție.

De ce este nevoie de gândire critică? Poate pentru că noi, dascălii, urmărim să formăm oameni cu putere de decizie, oameni cu simțul răspunderii, oameni cu idei proprii, oameni în adevăratul sens al cuvântului.

Gândirea critică îi învață pe elevi să-și emită și să-și susțină propriile idei. Satisfacția noastră, a oamenilor de la catedră, nu constă în a vedea că elevul a reprodus lecția citită, compunerea sau comentariul dictat „cuvânt cu cuvânt”, ci în a-i pune în evidență „talentul” de a-și realiza propriul rezumat, propria compunere. Elevul nu trebuie să fie o mașină de memorat, ci trebuie să fie creator. Avem obligația de a asigura atmosfera propice declanșării valului de idei personale, de a le da elevilor senzația că ei sunt adevărații descoperitori ai „noului” (deși e vorba de o redescoperire).

Soluțiile problemelor supuse rezolvării presupun colaborare și cooperare. Toți copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă, pot contribui la elucidarea situației necunoscute, spunându-și părerile. Ei trebuie învățați să asculte și să accepte. Numai astfel învățarea va fi eficientă, realizându-se obiectivele propuse. Iată de ce se pune atâta accent pe lucrul în echipă. Este necesar să se înțeleagă că în cadrul dezbaterilor, al schimbului de opinii, nu se critică omul, ci ideea. Trebuie să se expună acordul sau dezacordul, indiferent de relațiile existente (de simpatie sau antipatie) între participanții la situația de învățare.

Această activitate presupune printre altele:

formularea de către fiecare elev a unor păreri proprii, eventual originale, referitoare la o problemă;

dezbaterea responsabilă a ideilor și soluțiilor avansate de fiecare individ, în mod individual sau ca rezultat al muncii în grup;

alegerea rațională a unei soluții optime dintre mai multe posibile; rezolvarea de probleme în timp optim și cu eficiența scontată.

Lucrul cu elevii, în clasă, trebuie astfel realizat, încât să genereze un climat de încredere care să-i determine să se implice în discutarea / dezbaterea unei idei interesante, în rezolvarea eficientă a problemelor.

3.2.1. Metoda cubului presupune analiza unui concept, a unei noțiuni sau a unei teme prin proiectarea ei pe cele șase fațete ale unui cub, fiecare dintre ele presupunând o abordare distinctă a subiectului respectiv. Cele șase fațete ale cubului vor conține instrucțiuni la care elevii trebuie să răspundă:

Analizează – Din ce e făcut?

Asociază – La ce te face să te gândești?

Compară – Cu ce seamănă și prin ce se diferențiază?

Argumentează pro sau contra – E bun sau rău? De ce?

Aplică – Cum poate fi folosit?

Descrie – Cum arată?

Prin metoda cubului se pot învăța noțiuni de teorie literară (fabula, schița, povestirea, nuvela, imnul, comedia), dar poate fi utilizată si la orele de gramatică.

Model de activitate: Metoda cubului folosită într-o lecție de consolidare a cunoștințelor despre verb la clasa a VI- a

Analizează verbele la diateza activă din textul următor, precizând: felul, conjugarea, modul, timpul, persoana, numărul, funcția sintactică.

„-Atunci de ce-ai revenit?

-Să văd dacă mai exiști și dacă mai păzești locul.

-Zău, domnule? Nu ești cumva din Buzău?

-Ai ghicit! De pe-acolo.

-Știam eu! Numai ăștia n-au pace până nu trec de cel puțin două ori prin același

loc. Acum te-ai liniștit?

-Nu sunt sigur (…)

-Și ai să mai vii pe- aici?

-S-ar putea. Dar numai dacă am uitat ceva.”

(Gheorghe Ene, Picătura din cer)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

2. Asociază

Asociază fiecare răspuns cu punctajul pe care consideri că-l merită.

a. Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr. 10p

b. Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă o stare. 5p

c. Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiunea, starea si existența 0p

3. Compară următoarele răspunsuri și încercuiește numele elevului care a dat cel mai bun răspuns:

Ana: Verbul a fi este predicativ.

Maria: Verbul a fi este predicativ și auxiliar

Andrei: Verbul a fi este auxiliar, copulativ și predicativ

Un alt exemplu de exercițiu ce poate fi folosit în această etapă: comparați forma verbului la conjunctiv prezent să citesc cu forma verbului la conjunctiv perfect să fi citit.

4. Argumentează – de ce următoarele verbe nu sunt scrise corect:

a. Tu, să fi cuminte !

b. Nu fii supărat !

c. Find.

5. Aplică

Folosiți în enunțuri verbele: a fi, a părea, a ajunge, a însemna cu valoare predicativă și copulativă.

Descrie – elevii prezintă cunoștințele teoretice despre verb. Ei pot folosi și unele scheme recapitulative întocmite anterior despre această parte de vorbire.

Metoda: Știu/Vreau să știu/Am învățat

Această metodă reprezintă o modalitate de lucru prin care se urmărește conștientizarea de către elevi a ceea ce știu sau cred că știu, referitor la o anumită problematică, precum și ceea ce nu știu și ar dori să învețe.

Transpunerea modelului în lecție presuoune parcurgerea următoarelor etape: în faza de evocare, elevilor li se cere să investigheze, lucrând individual, prin discuții în perechi sau în grup, ideile pe care consideră ei că le dețin cu privire la tema investigației propuse. Aceste idei sunt notate în rubrica „Știu”. Totodată se notează și ideile despre care au îndoieli sau ceea ce ar dori să afle în legătură cu tema respectivă. Aceste idei sunt grupate în rubrica „Vreau să știu”. Urmează apoi, studierea unui text, realizarea unei investigații sau dobândirea unor cunoștințe referitoare la acest subiect. Prin metode și tehnici adecvate, elevii își însușesc noul material, iar în faza de realizare a sensului/înțelegere, ei inventariază noile idei asimilate pe care le notează în rubrica „Am învățat”.

Model de activitate

La clasa a V-a, reactualizarea cunoștințelor (dobândite în clasa a IV-a ) despre verb se poate face folosind metoda Știu/Vreau să știu /Am învățat.

Elevii vor primi o fișă de lucru cu următoarele cerințe:

Citiți textul:

Scufița Roșie a mers la bunica ei prin pădure. A ajuns cu greu acolo. Ea stă și privește speriată. Fetița nu știe că lupul o va mânca și pe ea .

Subliniați verbele din textul citit și spuneți ce exprimă fiecare.

Observați formele diferite ale verbelor: eu merg, tu mergi, el/ea merge.

Comparați forma verbului merg cu celelalte două forme.

Prin ce se dosebesc?

Observați formele diferite ale verbelor: noi mergem, voi mergeți, ei/ele merg.

a. Care persoană face acțiunea de fiecare dată?

b. Prin ce se deosebesc?

Observați formele verbului a merge: merg, am mers, voi merge. Când credeți că se petrece acțiunea în fiecare caz?

Elevii au studiat fișa, le-am cerut să împartă pagina în trei coloane: Știu /Vreau să știu /Am învățat. Am enunțat tema și am completat împreună rubricile (eu la tablă).

Metoda ciorchinelui

Ciorchinele este o tehnică de învățare-predare care încurajează elevii să gândească liber și deschis. Metoda poate fi utilizată pentru a stimula gândirea înainte de a studia mai temeinic un anumit subiect sau poate fi folosită ca mijloc de a rezuma, de a structura ceea ce s-a studiat, ca modalitate de a construi asociații noi sau de a reprezenta noi sensuri. Dar înainte de toate este o strategie a căii de acces spre propriile cunoștințe, înțelegeri sau convingeri legate de o anume temă. Etapele metodei sunt:

Se scrie un cuvânt în mijlocul tablei sau a foii de hârtie;

Se notează toate cuvintele sau ideile care țin de tema propusă, trăgându-se linii între acesta și cuvântul inițial;

Pe măsură ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între toate ideile care par a fi conectate;

Activitatea se oprește când se epuizează toate ideile când s-a atins limita de timp acordată.

Etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici sau perechi. În acest fel se îmbogățesc și se sintetizează cunoștințele. Rezultatele grupelor se comunică profesorului care le noteză pe tablă într-un ciorchine, fără a le comenta sau judeca.

Model de activitate.

Metoda ciorchinelui se poate folosi în etapa de evocare (actualizare a cunoștințelor).

Se scrie cuvântul verb în mijlocul unei coli de hârtie sau a tablei;

Li se cere elevilor să scrie tot ce știu despre verb;

Metoda poate fi folosită individual sau în grup.

Elevii sunt invitați să scrie cuvinte sau sintagme care le vin în minte în legătură cu tema  propusă;

Cuvintele sau ideile vor fi legate prin linii de noțiunea centrală sau, dacă este cazul, de una din cele propuse de elevi;

Se vor nota ideile în timpul alocat (10 -15 minute).

Reguli:

Scrieți tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuție!

Nu judecați/evaluați ideile produse, ci doar notați-le!

Nu vă opriți până nu epuizați toate ideile care vă vin în minte, insistați până apar idei noi!

Lăsați să apară cât mai multe conexiuni între idei!

Nu limitați numărul ideilor, nici fluxul legăturilor dintre acestea!

După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noțiunile și legăturile create pentru a dezvolta idei concrete despre conceptul propus. Prin acest exercițiu se încurajează participarea întregii clase. Poate fi folosit cu succes la evaluarea unei unități de conținut dar și pe parcursul predării, făcându-se apel la cunoștințele dobândite de elevi.

Efectele metodei:

Stimulează conexiunile dintre idei;

Evidențiază  modul propriu de a înțelege  tema aleasă;

Realizează asociații sau relevă noi sensuri ale ideilor;

Caută căi de acces spre propriile cunoștințe, deprinderi și convingeri.

Participarea întregii clase la realizarea “ciorchinelui” este lansată ca o provocare și determină o întrecere în a descoperi noi conexiuni legate de interpretarea elementelor ce țin de fantasticul popular.

Elevii vor fi grupați în semicerc la mesele de lucru;

Fiecare va avea o foaie pe care va construi propriul “ciorchine” – completat și de conexiunile făcute de colegi;

Participarea la completarea foii comune va fi dirijată de profesor, care trebuie să încurajeze participarea tuturor elevilor;

La finalul exercițiului se va comenta întreaga structură cu explicațiile de rigoare.

Facilitarea învățării:

Profesorul pune la dispoziția elevilor imagini cu opere artistice cunoscute (pictură, sculptură, grafică, ceramică) reprezentând figuri/elemente considerate ca putând fi surse ale fantasticului și va citi fragmente în care sunt prezentate pe scurt diverse credințe populare;

utilizarea resurselor;

Metoda RAI

Denumirea metodei provine de la inițialele cuvintelor: Răspunde – Aruncă – Interoghează. Este o metodă de fixare și sistematizare a cunoștințelor dar și de verificare. Urmărește realizarea feedback-ului printr-un joc de aruncare a unei mingi ușoare. Elevul care aruncă mingea trebuie să formuleze o întrebare din lecția predată elevului care o prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare apoi o aruncă mai departe altui coleg, punând o noua întrebare. Elevul care nu știe răspunsul iese din joc, la fel ca și cel care este descoperit că nu cunoaște răspunsul la propria întrebare.

Această metodă dezvoltă gândirea critică și permite auto-evaluarea propriei activități făcându-l pe elev coparticipant la propria formare.

Metoda RAI poate fi folosită la sfîrșitul lecției, pe parcursul ei sau la începutul activității când se verifică lecția anterioară, înaintea începerii noului demers didactic, în scopul descoperirii, de către dascălul ce asistă la joc, a eventualelor lacune în cunoștinșele elevilor și a reactualizării ideilor ancoră.

Model de activitate.

Folosind această metodă se poate face o recapitulare a verbului la clasele a V-a, a VI-a, a VII-a. Le putem sugera elevilor următoarele întrebări:

Ce este verbul?

Care sunt modurile personale ale verbului?

De ce se numesc moduri personale?

Care sunt modurile nepersonale?

De ce se numesc moduri nepersonale?

Câte conjugări are verbul?

Cum aflăm conjugarea unui verb?

Care sunt timpurile trecute ale verbului?

Câte diateze are verbul?

Ce valori poate să aibă verbul a fi?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Descoperirea

Este o metodă didactică modernă, cu toate că ea implică elemente întâlnite în metodele tradiționale (identificarea și conversația euristică). Cu ajutorul acestei metode elevul observă, acționează și meditează asupra unor subiecte, noțiuni dobândind noi informații și deprinderi despre acestea.

Învățarea prin descoperire este reorganizarea „interioară a unor idei anterior cunoscute pentru a stabili niște legături” .

Descoperirea didactică are un obiectiv, formulează și verifică ipoteze.

După părerea Marilenei Pârvulescu învățarea prin descoperire se poate realiza prin:

comparații cu alte obiecte/noțiuni;

prin inducție – se prezintă elevilor mulțimi de date, cerându-le să identifice reguli ce au stat la baza acestor grupări, elevul trece de la analiza și structura unor date și fapte particulare la generalizare, ajungând astfel, independent, la formularea unor definiții ;

prin deducție – elevul pleacă de la cazuri generale (definiții, reguli, principii) însușite anterior, pentru a ajunge, prin diferite activități, treptat la adevăruri noi, la judecăți particulare;

prin raționament ipotetico-deductiv – elevii formulează soluții ipotetice privind cauzele sau relațiile dintre fenomenele studiate, apoi le verifică prin activități teoretice;

prin analogie – prin sesizarea asemănării unor componente a cel puțin două sisteme.

Model de activitate – realizată prin descoperire inductivă la clasa a V-a, la lecția cu subiectul: Verbul. Timpurile trecutului

Obiective operaționale:

să grupeze un număr de verbe după două criterii (persoană/număr/desinențe/ terminații);

să sesizeze posibilitatea de a organiza verbele la timpul trecut în patru grupe distincte;

să sesizeze existența unor flective comune, specifice fiecărui timp al trecutului;

să modifice forma verbelor după persoană și număr pentru a le încadra mai ușor într-o paradigmă.

Folosind această metodă elevii vor descoperi paradigma de construcție morfematică a celor patru timpuri ale trecutului prin comparații, analize, observații și asociații.

Elevii primesc următoarele sarcini de lucru individual/pe grupe:

grupează după persoană verbele de mai jos:

am cântat, visă, amendă, alergam, ridicaseși, visai, văzuse, citeam, gândisem, doriși, coboram, doreai, am pictat, povestiseși, zării, văzusem, păream, zâmbisem, coborâși, am vorbit, învățai, învățași, așteptaseși, păru, ai copleșit, a privit

Persoana I (EU) am cântat……………………………………………… …………………………………………………………………………………..

Persoana a II-a (TU) doriși …………………………………………….. …………………………………………………………………………………..

Persoana a III-a (EL) amendă ………………………………………….. …………………………………………………………………………………..

Alcătuiți patru grupe de verbe aflate la persoana I, pornind de la existența unor elemente comune (terminații, mod de formare) după modelul:

am cântat alergam visai gândisem

am pictat …………….. ………….. …………….

………….. ……………… ………….. …………….

Grupează verbele la persoana a II-a după același model:

Ai copleșit doreai învățași povestiseși

………….. ..……………… ………….. …………….

………….. ……………… ………….. ………….

Repetă exercițiul și pentru verbele la persoana a III-a.

Asociază o imagine, un simbol fiecărei grupe.

Completează formele verbului a picta la persoanele a II-a și a III-a singular după modelul:

GRUPA I GRUPA a II-a GRUPA a III-a GRUPA a IV-a

eu pictam eu am pictat eu pictai eu pictasem

tu……….. tu………… tu …………. tu………….

el/ea…….. el/ea………… el/ea………….. el/ea………..

Elevii descoperă că, deși toate verbele indică acțiuni trecute, ele îmbracă mai multe forme, fiecare corespunzând unui tip de trecut. Elevii sunt informați că urmează să afle numele acestor forme ale trecutului în lecțiile viitoare, precum și motivul pentru care este nevoie de atâtea forme.

Descoperirile de tip didactic sunt „redescoperiri” , pentru că elevii descoperă, în general adevăruri deja cunoscute.

Această metodă se poate combina în lecție cu alte metode moderne, în funcție de natura problemei de învățat și de obiectivele operaționale fixate.

Jocul didactic

Este o formă accesibilă de activitate datorită originalității ei. Jocul didactic pune în valoare și antrenează capacitatea creatoare a elevului.

În teoria pedagogică actuală jocul este considerat ca modalitate de asimilare a realului la activitatea proprie (Jean Piaget).

Noțiunea de joc poate fi caracterizată succint, după expresia lui E.E. Geissler, drept ,,spontaneitate spontană, o acțiune generatoare de distracție și de reconfortare”. Jocul este un instrument educativ și didactic nu doar în învățământul preșcolar și primar, ci și în cel gimnazial.

Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care cadrul didactic consolidează, precizează și chiar verifică cunoștințele elevilor, le îmbogățește sfera lor de cunoștințe. Atunci când jocul este utilizat în procesul de învățământ el dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a elevului la lecții, sporind interesul de cunoaștere față de conținutul lecției.

Pentru realizarea unui joc didactic efficient trebuie să ținem seama de:

scopul jocului;

conținutul jocului;

sarcina didactică;

regulile jocului;

elementele de joc.

Jean Piaget stabilește următoarele funcții ale jocului:

funcția de adaptare;

funcția formativă și informativă ;

funcția de descărcare energetică și de rezolvare a conflictelor afective, adică funcția catartică a jocului

funcția de socializare a copilului

Jocul este un instrument educativ care poate primi aplicabilitate pedagogică și un conținut bine determinat, chiar dacă cel care se joacă nu are o vastă intenție sau nu este conștient de ea.

Jocurile didactice se folosesc mai mult la ora de literatură însă poate fi folosit și la ora de gramatică. Dintre jocurile didactice pe care le folosim la ora de gramatică putem aminti:

rebusul ;

concursul pe grupe de elevi.

Rebusul este un joc didactic care solicită o buna cunoaștere a vocabularului. Rebusul școlar poate fi folosit pentru consolidarea cunoștințelor și dezvoltarea creativității.

Model de activitate:

La clasa a V-a în etapa de actualizare a cunoștințelor se poate folosi rebusul.

În lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor despre verb, am captat atenția elevilor prin rezolvarea frontală a rebusului.

Rezolvă rebusul:

Au desenat, veți scrie citim, sunt verbe la numărul…

Singular și plural sunt …. verbului

Partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea, existența…

A lăuda la timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular

Verbul are numere, timpuri și ….

Cântă, scrie, se joacă, exprimă ….

A dormi, a sta, a gândi exprimă ….

Rezolvă rebusul:

Verbul are persoane, numere și ….

Partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea, existența

Singular și plural sunt …. verbului

Cântă, scrie, se joacă, exprimă ….

Au desenat, veți scrie citim, sunt verbe la numărul…

A dormi, a sta, a gândi exprimă ….

La clasa a VII-a se poate organiza un concurs pe grupe de elevi pentru a consolida cunoștințele legate de verb. Elevii sunt împărțiți în 3 grupe, fiecare grupă primind o fișă de lucru. Câștigătoare va fi grupa care rezolvă mai repede cerințele date.

GRUPA I – FIȘA I

1. Definiți verbul

2. Încercuiți litera corespunzătoare enunțului în care să identifici un predicat verbal:

a). A ajuns repede la linia de sosire.

b). A ajuns inginer.

3. În enunțurile următoare verbul a fi este copulativ sau predicativ (faceți un semn în căsuța corespunzătoare)

a). Merele sunt coapte

copulativ predicativ

b). Dan este inteligent

copulativ predicativ

c). Vaza este pe masă

copulativ predicativ

4. Alcătuiți propoziții în care a se face să fie:

a). copulativ

b). predicativ

5. Transformă verbul la diateza activă în verb la diateza pasivă. Analizează verbele obținute.

Ai săi cumpăraseră un dicționar.

GRUPA II – FIȘA II

1. Câte conjugări are verbul?

2. Încercuiți litera corespunzătoare enunțului în care să identifici un predicat verbal:

a). Sunteți acasă mâine?

b). Copiii sunt veseli.

3. În enunțurile următoare verbul a fi este copulativ sau predicativ (faceți un semn în căsuța corespunzătoare)

a). Mihai este acasă de o oră.

copulativ predicativ

b). Claudia este frumoasă.

copulativ predicativ

c). În anul 1907 a fost o revoluție.

copulativ predicativ

4. Alcătuiți propoziții în care a rămâne să fie:

a).copulativ

b).predicativ

5. Transformă verbul la diateză activă în verb la diateză pasivă. Analizează verbele obținute.

Părinții m-ar fi pedepsit.

GRUPA III – FIȘA III

1. Ce funcții îndeplinesc verbele la moduri personale ?

2. Încercuiți litera corespunzătoare enunțului în care să identifici un predicat verbal:

a). Niciun elev nu rămâne corigent.

b). Azi Andrei a rămas acasă.

3. În enunțurile următoare verbul a fi este copulativ sau predicativ (faceți un semn în căsuța corespunzătoare).

a). Ana este la bibliotecă.

copulativ predicativ

b). Pomul este înflorit.

copulativ predicativ

c). Merele sunt 5 lei kilogramul.

copulativ predicativ

4. Alcătuiți propoziții în care a fi să fie

a). copulativ

b). predicativ

c). auxiliar

5. Transformă verbul la diateză activă în verb la diateză pasivă. Analizează verbul obținut.

Mama l-a certat pe copil.

Metodele moderne au următoarele caracteristici:

Acordă prioritate dezvoltării personalității elevilor, vizând latura formativă a educației;

Sunt centrate pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

Sunt orientate spre proces;

Sunt flexibile, încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea fiind una formativă;

Stimulează motivația intrinsecă;

Relația profesor-elev este democratică bazată pe respect și colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecției;

Încurajează participarea elevilor, inițiativa și creativitatea.

3.3. Metode tradiționale folosite în predarea verbului

Metodele tradiționale sunt metode cu îndelungată vechime care au în comun ideea că a preda înseamnă a transmite un volum de cunoștințe de la un știutor (profesorul) la un neștiutor (elevul).

Contrar unor așteptări și în ciuda criticilor care li s-au adus ele pot fi optimizate, adaptate noilor cerințe atât în sensul restructurării sistemului de procedee utilizate, cât și prin modificarea acestor configurații, ca urmare a încorporării unora noi.

După părerea Marilenei Pârvulescu, practica școlară atestă că “nicio metodă nu poate fi utilizată ca o rețetă și izolată, ci ca un ansamblu de procedee, acțiuni, operații, care se structurează în funcție de o serie de factori, într-un grup de activități”

Dintre metodele tradiționale pe care le utilizez în orele de limba și literatura română, amintesc aici: conversația euristică, exercițiul, analiza gramaticală și expunerea – explicația.

Conversația euristică

Este „dialogul permanent dintre profesor și elevi pe teme științifice și de educație”. Prin această metodă, elevii sunt determinați să facă propriile plimbări în universul cunoașterii, și să facă legăturile necesare dintre cunoștințele găsite. Aceste conexiuni între informațiile primite ajută la aflarea de noi cunoștințe. Așa cum spune C. Cucoș “metoda conversației socratice solicită inteligența productivă, spontaneitatea și curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatede căutare.”

O concepție a educației, este faptul că, întrebarea este începutul cunoașterii și al dezvoltării, și adevărata cunoaștere nu se află în răspuns, ci în punerea întrebărilor și urmărirea neîncetată a răspunsurilor, care la rîndul lor trezesc alte întrebări, ceea ce este o reacție în lanț. Acest fapt a determinat cercetarea importanței întrebărilor în educație.

În prezent, în sistemul educativ, există un dialog continuu între cei care participă la educare. Acest tip de predare cere o inteligență productivă, curiozitate, libertate și îndependență în gîndire. Situația – problemă, cere după sine motivul apariției acestei probleme, iar rezolvarea ei este lăsată pe seama elevilor, care dezvoltă idei intelectuale proprii. Prin metodele utilizate, acest tip de predare, determină elevii să-și caute propria orientare și cadrul în care se vor dezvolta. Întrebarea este granița dintre știu și nu știu, de aceea are un succes mare în cazul oricărei situații de învățare. Întrebarea, este cea care schimbă moduri de gîndire, efectuează trecerea de la o informație limitată la una concretă și clară. Ea este o invitație la acțiune, reprezintă un ferment al creierului, un instrument, cu ajutorul căruia se pot obține cunoștințe. La fel, reprezintă o structură cu conținut incomplet, cu destinația – vreau să știu.

În cadrul lecției de limba română, conversația poate avea ca punct de plecare particularitățile unei noțiuni de morfologie sau sintaxă ( pronume, diateză verbală, subordonate introduse prin aceleași conjuncții etc) pentru a putea fi ilustrate de elevi cu exemplele pe care le vor analiza. Întrucât răspunsurile elevilor depind de calitatea întrebărilor, iată câteva exemple de întrebări dupa modelul oferit de Vistian Goia:

frontală: Ce este predicatul nominal? ( adresată întregii clase)

directă: Maria, spune din ce este format predicatul nominal? (adresată unui anume elev)

inversată: – elevul: În componența predicatului nominal pot intra și verbe la moduri nepersonale?

– profesorul: Tu, ce părere ai?

de releu și comunicare: – elevul: În analiza predicatului nominal avem grijă de părțile componente?

– profesorul: Voi, ce părere aveți?

imperativă: Explicați cum recunoașteți verbul copulativ? (se formulează o cerință categorică)

de revenire: Maria a spus înainte că în propoziția: Este frig, predicatul este verbal. Voi, ce credeți? ( întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev).

Exercițiul

În limba latină „exercitium” însemna practică, deprindere, aplicare (mai ales în domeniul literar). Astăzi, prin exercițiu se înțelege executarea conștientă și repetată a unor operații și acțiuni, mintale sau motrice, în vederea realizării unor multiple scopuri instructiv-educative și formative.

În practica predării limbii și literaturii române, se utilizează o varietate de exerciții, pe care specialiștii le grupează după diverse criterii:

după modul de efectuare: exerciții orale și exerciții scrise;

după natura faptelor de limbă care se aplică: exerciții fonetice, de vocabular, morfologice, sintactice;

după natura priceperilor și deprinderilor pe care le formăm elevilor: exerciții ortoepice, ortografice, de punctuație, lexicale, gramaticale, stilistice;

după gradul de independență pe care îl pretinde rezolvarea lor: exerciții de recunoaștere și exerciții cu caracter creator.

Cele mai utilizate tipuri de exerciții sunt cele de recunoaștere:

exerciții de recunoaștere simplă – prin care se cer recunoașterea și sublinierea (cu o linie sau cu mai multe) dintr-un text a unei părți de vorbire, a unei părți de prepoziție, a unor cuvinte cu sens propriu, a unor diftongi etc.

Ex. Subliniați cu o linie verbele la moduri personale și cu două linii verbele la modurile nepersonale în următoarele enunțuri:

a. Dorința de a citi o avea de mic.

b. Bătrânul mergea șchiopătând.

exerciții de recunoaștere și caracterizare – prin care se cer recunoașterea și caracterizarea faptelor de limbă. De exemplu, recunoașterea unei părți de vorbire și caracteristicile acesteia – categoriile gramaticale, funcțiile sintactice etc.;

Ex. Analizează verbele la modul indicativ, timpul prezent, după modelul dat :

“Trenul pornește în sfârșit, și ajunge la București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’ Mare așază frumușel beretul lui Goe, il scuipă pe puișor să nu-l deoache (…) și-l sărută dulce” (I.L.Caragiale – D-l. Goe…)

Model: pornește – verb, modul indicativ, timpul prezent, persoana a III a, singular

exerciții de recunoaștere și grupare – prin care elevii recunosc anumite fapte de limbă și apoi le grupează pe categorii pe baza trăsăturilor asemănătoare sau de diferențiere.

Ex. Grupează verbele următoare după persoană: alergasem, fui, citeai, este, visez, priviți, am mers, ar citi, a mâncat, să alergi, veti ajunge.

Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a

…………….. ……………………….. ………………………..

……………. ……………………….. …………………………

……………. …………………………. ………………………….

exerciții de recunoaștere și motivare, prin care elevii recunosc faptele de limbă si le argumentează.

Ex. Subliniați verbele din următoarele propoziții și explicați de ce sunt scrise astfel:

a. Să fii cuminte zilnic!

b. Nu fi mincinos!

exerciții de recunoaștere și disociere – prin care se cer recunoașterea faptelor de limbă și evidențierea trăsăturilor caracteristice ale acestora. De exemplu, recunoașterea adjectivelor și a adverbelor – care sunt cuvinte cu aceeași formă în contextele date – și argumentarea acestora pe baza relațiilor cu părțile de vorbire învecinate.

Exercițiile de recunoaștere constituie baza celor creatoare, care presupun o implicare mai mare din partea elevilor, prelucrarea și selectarea informațiilor, capacități de generalizare și abstractizare. Întotdeauna în practica școlară ele secondează exercițiile de recunoaștere, fiind o probă convingătoare pentru profesor a nivelului de înțelegere al elevilor, o posibilitate de verificare a eficienței sau ineficientei metodelor și procedeelor utilizate de profesor și de evaluare a rezultatelor școlare.

Exercițiile creatoare folosite în cadrul orelor de limba română pot fi de mai multe feluri:

exerciții de modificare (de transformare, de intervenție într-un material dat).

Ex. Transformă verbul la diateza activă în verb la diateza pasivă. Analizează verbul obținut.

Maria a mirosit un crin. ………………………………………………………………………………..

Profesorul o ascultă pe elevă. ……………………………………………………………………………….

exerciții de completare – prin care i se oferă elevului posibilitatea de a găsi faptele pe limbă omise și de a le utiliza corect. De exemplu, exercițiile ortografice, în care se cer folosite corect ortogramele: s-au/sau; i-au/iau; l-a/la etc.

exercițiile de amplificare – prin care elevul își demonstrează puterea de înțelegere și nivelul de generalizare și abstractizare, imaginația și cantitatea de cunoștințe. Acestea pot fi libere: când cerința e formulată liber, fără restricții – precum: „Construiți trei fraze cu propoziții legate prin conjuncția dar sau condiționate de repere date.

Ex. Construiți două propoziții în care să folosiți verbe la timpul perfect simplu

Construiți propoziții în care verbul a fi să aibă valoare

a. copulativă ……………………………………………………………………………………………………

b. predicativă ……………………………………………………………………………………………………..

c. auxiliară …………………………………………………………………………………………………….

compunerea gramaticală – prin care elevul este solicitat mai mult, deoarece își probează cunoștințele gramaticale și imaginația creatoare.

Ex. Alcătuiește o compunere de 10-12 rânduri cu titlul: O zi obișnuită, în care să folosești cel puțin cinci verbe la modul indicativ. Subliniază-le!

Pentru formarea deprinderilor corecte de exprimare în scris și oral sunt foarte utile exercițiile ortografice, ortoepice și de punctuație. Acestea pun în evidență cerințele grafiei sau pronunției cuvintelor, dând profesorului posibilitatea să constate dacă greșelile sunt individuale sau colective, întâmplătoare sau sistematice. Aceste exerciții pot fi diverse:

Exerciții de recunoaștere și grupare – de exemplu, recunoașterea și gruparea cuvintelor ortografice cu cratimă și în care aceasta marchează rostirea într-o silabă.

Exerciții de diferențiere care constau în recunoașterea, compararea și opunerea trăsăturilor distinctive a două fapte, a căror asemănare poate provoca sau a și provocat interferențe reciproce. De exemplu, prin exerciții de diferențiere se pot învăța cuvintele omofone de tipul: s-au/sau; i-a/ia; m-ai/mai etc.

Exerciții de modificare sau de intervenție într-un material dat – prin alegerea formelor corecte din cele date. Spre exemplu: „Nu mai vin.” Și “Nu m-ai vin”. “Nea spus că pământul este acoperit de n-ea.” etc.

Exerciții de completare a punctelor de suspensie cu cuvintele potrivite dintr-un text. Cerința trebuie să fie precisă, să nu se creeze ambiguități de nici o natură.

Ex. Completați punctele de suspensie cu forma potrivită a verbelor:

a. Tu ………. un buchet de flori.

b. Maria ………. o carte de povești.

Exerciții de exemplificare – care presupun caracterizarea unei reguli sau a unei situații. Și aceste exerciții pot fi libere sau condiționate.

Ex. Dați exemple de trei propoziții în care să aveți predicate nominale.

Pentru învățarea ortografiei și a punctuației, cel mai des sunt practicate copierile și dictările

Exercițiile de copiere se folosesc la clasele mici, a V-a, a VI-a, fiind întotdeauna dublate de o altă cerință – cum ar fi selectarea cuvintelor ortografiate cu cratimă, sublinierea acestora etc.

Dictările se practică la toate clasele sub diverse forme (dictare de control, liberă, creatoare). Ele sunt foarte eficiente, pentru că permit verificarea concomitentă a ortografiei și a punctuației, a cunoștințelor privitoare la lexic – cazul neologismelor care se scriu ca în limba din care provin sau sunt ”adaptate” etc.

Compunerile ortografice pun în valoare capacitățile creatoare ale elevilor, a căror sarcină de lucru este să folosească anumite ortograme sau semne ortografice și de punctuație în compuneri pe o temă dată sau aleasă de ei.

Exercițiile – teste care se pot utiliza la sfârșitul unui capitol sau subcapitol, după ce a fost însușit un fapt de limbă – o parte de vorbire, o problemă legată de semantică.

Scrie în spațiul punctat din fața verbului din coloana A litera corespunzătoare modului și timpului din coloana B.

A B

…………..1. văd a. conjunctiv prezent

………….2. plecaserăți b. imperativ afirmativ

………….3. vino! c. indicativ viitor

………….4. să mergem d. indicativ mai-mult-ca-perfect

………….5. o să citesc e. indicativ prezent

f. indicativ perfect simplu

Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect.

Verbul a fi din enunțul: Eu sunt harnică formează predicatul:

a. singur;

b. împreună cu un nume predicativ.

Verbul marcat din enunțul: De citit e ușor este la modul:

a. conjunctiv

b. participiu

c. supin

Sunt corecte formele:

a. întârziind, speriind, scriind;

b. întârziând, speriând, scriând.

Completează spațiile punctate cu informațiile corecte:

Verbul este partea de vorbire ………. care exprimă ……….

Un predicat nominal este alcătuit dintr-un ………. și un ……….

În propozițiile:

Cartea este pe masă.

Fereastra este curată.

Aș fi mâncat o înghețată.

Verbul a fi are următoarele valori:

a)………………………..; b)…………………………..; c)………………………

Expunerea didactica

Este o metodă de comunicare orală, care se prezintă sub trei forme: povestirea, explicația și prelegerea.

Explicația presupune argumentarea rațională și riguroasă a cunoștințelor (noțiuni, concepte, fenomene etc.). Rolul ei este de a-i ajuta pe elevi să înțeleagă mai bine informațiile, regulile, să-i ajute sa le poată explica, la rândul lor, sub altă formă. De obicei, explicația este însoțită de exercițiu și de mijloacele de învățământ corespunzătoare (de la tabele, grafice, scheme, până la proiectarea pe calculator). Exemplele alese de profesor trebuie selectate cu grijă, întrucât rolul lor este acela de a facilita înțelegerea caracteristicilor, a esențialului, de a fi substanțiale și educative.

Ca metodă, explicația se folosește în special la orele de limba română, în predarea cunoștințelor.

Ex. În predarea lecției despre: valorile verbului a fi, elevii vor sublilia predicatele din exemplele date pe tablă, iar profesorul le va explica că verbul a fi poate să aibă valori diferite: auxiliară, copulativă, predicativă.

Analiza gramaticală este metoda principală de studiere a limbii în gimnaziu. Folosită în toate tipurile de lecții și asociată mai ales cu metoda conversației și cea a exercițiului, ea presupune operația de separare din context a anumitor fenomene gramaticale – categorii gramaticale, clase de părți de vorbire, corespondența dintre acestea, rolul sintactic al părților de vorbire etc. Analiza gramaticală poate fi parțială – limitată la anumite fapte de limbă – și completă – cu recunoașterea și precizarea tuturor faptelor de limbă – orală și scrisă. Ea constă în descompunerea întregului în părțile componente, stabilirea funcției acestora în actul de vorbire dat, a raportului cu celelalte părți componente. După definiție, analiza gramaticală devine exercițiu aplicativ: elevii separă faptele de limbă de restul contextului, le caracterizează folosind metode din definiție, realizând astfel consolidarea noțiunii.

Textele de analizat trebuie să fie bine alese sub aspectul conținutului și al formei, să conțină faptele de limbă vizate în număr suficient și în situații clare, să nu depășească, prin dificultate, puterea de înțelegere a elevilor. Analiza morfologică implică și noțiuni de sintaxă. Funcțiile sintactice ale părților de vorbire apar și există numai în context, indiferent de forma sub care se prezintă (propoziție, frază, construcție incidentă, infinitivală etc.). elevii își fixează noțiunile de „funcții sintactice”, „unități” și, mai ales „relații sintactice” prin combinarea unităților și așezarea lor într-o ordine în enunț. Analiza gramaticală nu trebuie să devină un scop în sine, ci să-i ajute pe elevi să se exprime corect, să folosească anumite structuri și sintagme de cuvinte în mod corespunzător, să știe să realizeze acordul gramatical, să folosească corect pluralul unor substantive și adjective, formele de genitiv, dativ etc., să dovedească, așadar, prin competența de limbaj, cunoștințele de gramatică, lexic, fonetică, ortografie și ortoepie.

Ex. Analizați morfo-sintactic verbele din enunțul:

El crezuse că am ajuns muzician.

Algoritmii analizei morfo-sintactice pentru verb sunt:

Verb predicativ/nepredicativ

Verb tranzitiv/intranzitiv

Verb personal/impersonal

Conjugarea

Diateza

Mod

Timp

Persoană

Număr

Formă afirmativă/negativă

Funcție sintactică

Însoțit de prepoziție simplă/compusă

Metodele tradiționale au următoarele caracteristici:

Pun accentul pe însușirea conținutului, vizând în principal, latura informativă a educației;

Sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii, așadar comunicarea este unidirecțională;

Sunt predominant comunicative;

Sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind o reproducere a cunoștințelor;

Au un caracter formal și stimulează competiția;

Stimulează motivația extrinsecă pentru învățare;

Relația profesor-elev este autocratică, disciplina școlară fiind impusă.

Concluzii

Această lucrare este menită să incite curiozitatea, să îndemne la lectura și cunoașterea creațiilor populare care însoțesc riturile de trecere. Conținutul său poate fi folosit în lecțiile de predare a cunoștințelor despre literatura populară dar și în cele în care se predau valorile stilistice ale modurilor și timpurilor verbale, oferind o mare varietate de texte populare și chiar modele de analiză.

Lucrarea este structurată în trei capitole mari.

Primul capitol cuprinde noțiuni teoretice legate de verb. Am ales verbul pentru că această clasă gramaticală este considerată de specialiști „nucleul comunicării” exprimând acțiune, existență, comunicare și sentiment. Oamenii nu pot comunica fără verbe, nu-și pot exprima gândurile sau sentimentele.

Studierea verbului in gimnaziu cunoaște azi o nouă direcție odată cu impunerea noului model comunicativ-funcțional centrat pe competența de comunicare, ceea ce înseamnă că demersul didactic în abordarea noțiunilor privind verbul se va axa nu pe analiza gramaticală ridicată la nivel de artă, ci pe cunoașterea și utilizarea corectă a formelor verbale, pe valorificarea resurselor semantice și stilistice ale acestuia în comunicare.

Capitolul al doilea evidențiază expresivitatea verbului în poezia riturilor de trecere. Textele care au fost utilizate pentru exemplificări sunt autentice, culese din Budești și din satele din împrejurimi. Fiecare poezie a fost analizată din punct de vedere stilistic, urmărind în primul rând valorile expresive ale modurilor și timpurilor verbale. În urmă acestui demers putem concluziona că autorii populari ai textelor analizate au manifestat adevărată măiestrie în utilizarea verbului în aceste creații.

Având în vedere faptul că programele și manualele școlare se preocupă prea puțin de noțiunile de stilistică, că despre valorile stilistice (expresive) ale verbului se vorbește doar sporadic și numai în manualele de limba română pentru clasele a VII-a și a VIII-a, consider că astfel de analize pot servi drept modele în unele din lecțiile de predare a verbului.

Al treilea capitol tratează câteva din metodele (tradiționale și moderne) utilizate în predarea verbului. În redactarea acestui capitol am pornit de la premisa că metodele constituie elementul esențial al strategiei didactice, ele reprezentând latura ei executorie. În acest context, metoda poate fi considerată instrumentul de realizare a obiectivelor fiecărei activități de predare. Opțiunea pentru o metodă sau alta este în strânsă relație cu personalitatea profesorului și gradul lui de pregătire dar și cu particularitățile de vârstă și stilurile de invatare ale grupului cu care lucrează.

În întregul ei, această lucrare se vrea a fi o pledoarie pentru cunoașterea și valorificarea creațiilor populare din zona Maramureșului istoric, în lecțiile de limba și literatura română, pentru că este de datoria noastră să păstrăm ceea ce am moștenit de la înaintași.

Iată ce spune despre acest lucru Constantin Noica în Calendarul Maramureșului din 1980. „Când mă gândesc la Maramureș, la folclorul nostru și la felul întâmplător și prea adesea parțial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că ceea ce știm și admirăm noi (împreună cu atâția străini) reprezintă poate numai resturile și firimiturile unui banchet al zeilor”

Bibliografie

Avram Mioara, Gramatica pentru toți, Ed. Academiei RSR, București, 1969, 1973, vol. IV-1997.

Bârlea Ovidiu, Folclor românesc, Ed. Minerva, vol. I, București, 1983.

Bârlea Ion, Însemnări din bisericile din Maramureș, Ed. Minerva, București, 1969.

Bindiu Cristina, Metode și procedee utilizate în predarea la gimnaziu a trăsăturilor formale, a valorilor semantice și stilistice ale verbului, Editura Cadrelor Didactice, Bacău, 2011.

Bruner J., Pentru o teorie a instruirii, EDP, București, 1974.

Butuză Valer, Cultura Spirituală românească, Ed. Minerva, București, 1992.

Cerghit Ioan, Metode de învățământ, Ed. Polirom, Iași, 2006.

Cerghit Ioan, Perfecționarea lecției în școala modernă, EDP, București, 1983.

Constantin Ungureanu, Valori stilistice și modalități de predare – învățare, Editura Akademos Art, București, 2008.

Constantinescu Gheorghe Dobridor, Morfologia Limbii Române, EAR, București, 1968.

Corniță Georgeta, Manual de stilistică, Ed. Umbria, Baia Mare, 1995.

Corniță Georgeta, Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, Ed. Umbria, Baia Mare, 1993.

Corniță Georgeta, Paradigme ale expresivității în limba populară din Maramureș, Ed. Umbria, Baia Mare, 1991.

Coteanu Ion, Gramatică, Stilistică, Compoziție, Ed. Științifică, București, 1990.

Coteanu Ion, Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei, București, 1973.

Cucos, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2000.

Dăncuș Mihai, Zona etnografică Maramureș, Ed. Sport – Turism, București, 1986.

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, București. 1975.

Doniga T., Vasile, Folclor din Maramureș, Ed. Minerva, București, 1970.

Dumitru Al. Ioan, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2000.

Evseev Ivan, Semantica verbului, Ed. Facla, Timișoara, 1974.

Gail Kligman, Nunta mortului, Ed. Polirom, Iași, 1991.

Goia Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Got Miorița, Stilistica limbii române, Editura Fundației România de Mâine, 2007.

Got Miorița, Lungu Rodica, Literatura română, Ed. Nomina, 2007.

Graur Alexandru, Le verbe reflechi en roumain, BL, 1938.

Guțu Romalo Valeria, Morfologia structurală a limbii române, EAR, 1968.

Guțu Romalo Valeria, Semiauxiliarele de mod, în SG1.

Iordan Iorgu, Vladimir Robu, Limba Română Contemporană, EDP, 1978.

Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975.

Irimia Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Ed. Junimea, Iași, 1976.

Jinga Ioan, Istrate Elena, Manual de pedagogie, Ed. All, București, 2001.

Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, ediție revăzută, 1999, postfață, Rodica Zane, Ed. Univers, colecția Excellens, București.

Mitea Alexandru, Sergiu, Drincu, Modele și teste rezolvate de analiză gramaticală pentru admiterea în licee și învățământul superior, București, Ed. Petrion, 1997.

Nicola Ioan, Tratat de psihologie școlară, Ed. Aramis, București, 2001.

Oprea Crenguța, Lăcrimioara, Alternative metodologice interactive, Ed. Universității, București, 2003.

Pamfil Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006.

Pană Dindelegan Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse și noi interpretări, Ed. Humanitas Educațional, 2003.

Parfene Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române. Ghid teoretico-aplicativ, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Pavelescu Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române, Ed. Corint, 2010.

Pirău Maria, Introducere în pedagogie, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.

Pirău Maria, Reforma din noi: despre reforma morală și tranziția în educație, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.

Pop Gheorghe, Elemente neologice în graiul maramureșean, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971.

Pop, D., Folcloristica Maramureșului, Ed. Minerva, București, 1970.

Ruxăndroiu Pavel, Pop Mihai, Folclor literal românesc, EDP, București, 1991.

Trandafir Gheorghe, Categorii gramaticale ale verbului în Româna Contemporană, CCD Dolj, 1973.

Voiculescu Elisabeta, Factorii subiectivi ai evaluării școlare: cunoaștere și control, Ed. Aramis, București, 2001.

Vrabie Gheorghe, Folclor-Obiect-Principii-Metode-Categorii, Ed. Academiei RSR, București, 1970.

*** Curriculum Național. Programe Școlare. Aria curriculară limba și comunicare, M. Ed. C. București, 2001.

*** Educația și dinamica ei, Ed. Tribuna Învățământului, București, 1998.

*** Ghid de evaluare. Limba și literatura română, Ed. Aramis, București, 2001.

*** Metodica predării limbii și literaturii române în școala primară, gimnaziu, liceu, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005.

*** Predarea interactivă centrată pe elev. Proiect pentru învățământul rural, M. Ed. C., București, 2005.

*** Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iași, 1998.

*** GALR, Ed. Academiei Române, 2005.

***Studii de stilistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 81.

Resurse electronice

http://www.didactic.ro., consultat în 21, 24.07.2013.

http://www.rasunetul.ro, consultat în 10.08.2013

Textele poeziilor populare din capitolul al III-lea au fost culese din localitatea Budești de la: Ciceu Ana – 60 ani, Ciceu Anuța – 18 ani, Giurgi Măria – 78 ani, Giurgi Măria – 78 ani, Marinca Ion – 53 ani, Tămaș Călina – 72 ani, Tămaș Ileana – 59 ani, Tămaș Ileana – 63 ani, Tămaș Maria – 42 ani, Tămaș Maria – 78 ani, Tămaș Măria – 78 ani, Tibil Ileana – 68 ani, Toporan Ana – 19 ani, Toporan Ileana – 59 ani, Toporan Ileana – 59 ani, Toporan Maria – 21 ani, Toporan Maria – 62 ani.

Anexe

Proiecte de lecție

Teste

Fișă de autoevaluare

PROIECT DIDACTIC

PROFESOR: Jer Ioana Bobița

ȘCOALA: Gimnazială Oncești

DATA: 10.02.2014

CLASA: a V-a

ARIA CURRICULARĂ: Limba și Comunicare

DISCIPLINA: Limba și literatura română

SUBIECTUL LECȚIEI: Verbe auxiliare, predicative și copulative

TIPUL LECȚIEI: Mixtă

COMPETENȚE GENERALE

1. Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

2. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în

situații de comunicare diferite;

3. Receptarea mesajului scris, din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;

4. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în

diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse.

COMPETENȚE SPECIFICE

2.3. alcătuirea unor propoziții și fraze corecte din punct de vedere gramatical;

3.4. sesizarea corectitudinii utilizării categoriilor gramaticale specifice verbului;

4.1. redactarea unor lucrări scurte pe o anumită temă, urmărind un plan.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

cognitive – la sfârșitul orei elevii vor fi capabili să:

definească corect verbul;

identifice rolul verbului în vorbire;

recunoască categoriile gramaticale ale verbului la moduri personale;

evidențieze valorile auxiliare, copulative, predicative ale verbelor.

formative

să folosească cunoștințele despre verb pentru a percepe și realiza comunicarea orală și scrisă;

să-și folosească deprinderile de muncă în echipă;

să-și dezvolte gândirea creativă.

STRATEGII DIDACTICE

A. Metode și procedee: conversația, explicația, demonstrația, munca în echipă, joc didactic (Rebus).

B. Forma de organizare a activității elevilor

activitate individuală;

activitate frontală;

activitate pe grupe.

C. Mijloace didactice: rebus, fișe de lucru, caietele elevilor, manualul, tabla.

D. Resurse:

capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele însușite de ei anterior;

de timp : 50 minute;

de spațiu: sală de clasă.

E. Bibliografie

1. Limba Română – manual pentru clasa a V-a, Ed. Humanitas.

2. Sofia Dobre și Alex Crișan, Ghidul profesorului, Ed. Humanitas.

3. Cristian Hoaghea, O gramatică practică a limbii române, Ed.Trend.

4. ***Gramatica fișe de lucru (itemi de evaluare), Ed. Paralela 45.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

Moment organizatoric

se asigură condițiile necesare desfașurării optime a activitătii; se notează absențele.

Actualizarea cunoștințelor învățate anterior

profesorul verifică tema atât calitativ cât și cantitativ. Tema a constat în efectuarea unor exerciții din manual (exercițiile 2, 4 pag. 117 din manual).

prin conversație se reactualizează noțiunile de bază privitoare la verb

elevii răspund la următoarele întrebări:

Ce este verbul?

De ce este o parte de vorbire flexibilă?

Ce categorii gramaticale are verbul?

Ce tipuri de moduri are verbul?

Care sunt modurile personale ale verbului?

De ce le numim moduri personal?

Ce funcții sintactice au verbele la moduri personale?

Captarea atenției

Profesorul le cere elevilor să rezolve, de pe fișă, cele două rebusuri cu informații generale despre verb (ANEXA I)

Elevii sunt solicitați să citească enunțurile:

…….la munte în perioada vacanței de iarnă.

……cu plăcere povești nemuritoare

Profesorul întreabă: Ce cuvinte lipsesc?

Ce funcție au ele în propoziție?

Elevii observă faptul că o comunicare nu are înțeles dacă lipsește verbul cu funția de predicat.

Anunțarea temei și a obiectivelor

Profesorul anunță tema și obiectivele: astăzi vom învăța verbele auxiliare, copulative și predicative…..

Dirijarea demersului didactic

Elevii vor rezolva următorul exercițiu:

Se dau propozițiile:

a) Eu am citit lecturile

b) Aș fi venit cu plăcere la ziua ta

c) Dacă ar fi învățat ar fi avut note bune

d) Tu vei merge la cinematograf

Precizați:

Timpul și modul verbelor din exemplele date mai sus;

Cu ajutorul cui s-au format aceste timpuri, moduri.

Profesorul le explică elevilor că: verbele cu ajutorul cărora s-au format timpurile verbelor și modul condițional-optativ (în exemple de mai sus) sunt verbe auxiliare.

– există trei verbe auxiliare

1. A AVEA-este auxiliar atunci când ajută la:

a) formarea perfectului compus ;

eu am citit

tu ai citit

el, ea a citit

noi am citit

voi ați citit

ei,ele au citit

b) formarea condiționalului optativ;

eu aș citi noi am citi

tu ai citi voi ați citi

el aș citi ei, ele ar citi

2. A VREA – este auxiliar când ajută la formarea viitorului ;

eu voi citi noi vom citi

tu vei citi voi veți citi

el, ea va citi ei, ele vor citi

3. A FI – este auxiliar când ajută la formarea conjunctivului perfect și a condiționalului optativ perfect :

eu să fi citit

eu aș fi citit

Profesorul le spune elevilor că:

verbele care în propoziție sunt la moduri personale, formând singure predicate se numesc verbe predicative

verbele copulative ajută la formarea unui predicat nominal

P.N

Andrei este profesor

verb copulativ

verbul A FI este copulativ când nu are sensul de: a exista, a se afla , a costa, a se întâmpla

Elevul este ascultător. (valoare copulativă)

Elevul este în clasă. (valoare predicativă)

6. Obținerea performanțelor

s-a făcut cu ajutorul elevilor care au răspuns la întrebările profesorului.

elevii sunt împărțiți pe grupe și fiecare grupă are de rezolvat câteva tipuri de exerciții (Fișa I, II, III, ) – ANEXA II

7. Asigurarea retenției și a transferului

Profesorul face aprecieri și stabilește tema:

1. Alcătuiți o compunere în care să folosiți verbe auxiliare, copulative,predicative. Titlul compunerii să fie :Vine vacanța de iarna !

2. Imaginați-vă un dialog cu un vânzător de fructe , în care să folosiți predicate verbale și nominale. Subliniați-le!

ANEXA I

JOC DIDACTIC

Rezolvă rebusul:

Au desenat, veți scrie citim, sunt verbe la numărul…

Singular și plural sunt …. verbului

Partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea, existența…

A lăuda la timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular

Verbul are numere, timpuri și ….

Cântă, scrie, se joacă, exprimă ….

A dormi, a sta, a gândi exprimă ….

Rezolvă rebusul:

Verbul are persoane, numere și ….

Partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea, existența

Singular și plural sunt …. verbului

Cântă, scrie, se joacă, exprimă ….

Au desenat, veți scrie citim, sunt verbe la numărul…

A dormi, a sta, a gândi exprimă ….

ANEXA II

FIȘA I

1. Specificați valoarea verbelor subliniate în următoarele enunțuri:

a) Eu aș citi și alte lucruri interesante (…….)

b) Maria a luat note mari la desen (………..)

c) Voi veți merge în excursie (……………)

2. În enunțurile următoare verbul a fi este auxiliar copulativ sau predicativ:

a) Mihai este înalt (………….)

b) Merele sunt 5 lei kilogramul (……..)

c) Aș fi citit dacă mi-ai fi spus (……..)

3. Alcătuiți propoziții în care a fi să aibă valoare :

a) copulativă……………………….

b) auxiliară…………………………..

c) predicativă………………………..

FIȘA II

1. Specificați valoarea verbelor subliniate în următoarele enunțuri:

a) Victor va pleca în excursie (………………)

b) Aș fi mers și eu la tine (…………………….)

c) Eu am o carte nouă (………………………)

2. În enunțurile următoare verbul a fi este auxiliar copulativ sau predicativ

a) Tatăl ei este un medic renumit (……………)

b) Aș fi luat note bune dacă aș fi învățat (…….)

c) Cartea este pe masă(…………………)

3. Alcătuiți propoziții în care a avea să aibă valoare:

a) auxiliară…………………………..

b) predicativă………………………..

FIȘA III

1. Specificați valoarea verbelor subliniate în următoarele enunțuri:

a) Emisiunea va prezenta informații despre animale sălbatice (……..)

b) Mama m-a certat fiindcă am întârziat (……..)

c) Prietena mea va sosi mâine (…………)

2. În enunțurile următoare verbul a fi este auxiliar copulativ sau predicativ

a) Ana este frumoasă (……….)

b) Proprietarul casei era la piscină ( ………..)

c) Împărăteasa este bună și înțelegătoare (………)

3. Alcătuiți propoziții în care a vrea să aibă valoare

a) auxiliară…………………………..

b) predicativă………………………..

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Jer Ioana Bobița

Școala: Gimnazială Oncești

Data: 8.02.2014

Clasa: a VI-a

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Subiectul lecției: VERBUL – Exerciții de sistematizare și consolidare

Tipul lecției: de consolidare

COMPETENȚE GENERALE:

Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare diferite;

Receptarea mesajului scris din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare cu scopuri diverse.

COMPETENȚE SPECIFICE:

2.3. Utilizarea categoriilor gramaticale învățate (folosirea corectă a categoriilor gramaticale specifice verbului);

3.4. Sesizarea organizării morfologice și sintactice a textelor citite (categorii morfologice specifice verbului);

2.4. Adaptarea vorbirii la situația concretă de dialog sau monolog;

4.1. Redactarea unor lucrări scurte pe o anumită temă, urmărind un plan;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

cognitive:

– să caracterizeze un verb după categoriile gramaticale învățate;

– să construiască enunțuri cu verb la diferite moduri și timpuri;

– să respecte normele ortografice și de punctuație specifice verbului;

formative:

Să folosească cunoștințele despre verb pentru a pricepe și realiza cu ușurință comunicarea orală și scrisă;

Să-și formeze deprinderi de muncă în echipă.

STRATEGII DIDACTICE

Metode și procedee: conversația, exercițiul, explicația, jocul didactic (labirintul), ciorchinele.

Mijloace didactice: planșă, fișe de lucru, caietele elevilor, creioane colorate.

Resurse:

Capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele însușite de ei anterior.

De timp: 50 minute

De spațiu: sala de clasă

Bibliografie:

Limba Română – manual pentru clasa a VI-a, Ed. ALL.

Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Ed. Humanitas.

***Gramatica, fișe de lucru (itemi de evaluare), Ed. Paralela 45.

Bout Odarca, Teste de evaluare pe bază de itemi diferiți pentru elevi și profesori, Ed. Eikon Educațional.

Anca Șerban, Vasilica Georgescu, Luminița Preda, Limba Română – Teste de morfosintaxă (cls. V-VIII), Ed. Nicolescu.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

Moment organizatoric:

Se asigură condițiile necesare desfășurării optime a activității

Se notează absențele

Actualizarea celor învățate anterior: profesorul verifică tema atât calitativ cât și cantitativ. Tema a constat în efectuarea unor exerciții din manual (exercițiul 1,2 pag. 104)

Captarea atenției: profesorul le cere elevilor să completeze informațiile ce le cunosc despre verb folosind metoda ciorchinelui – ANEXA I

Anunțarea temei și a obiectivelor: profesorul anunță tema și obiectivele: astăzi vom rezolva diverse tipuri de exerciții pentru a recapitula VERBUL…

Dirijarea demersului didactic:

Elevii sunt împărțiți în patru grupe. Fiecare grupă va primi o fișă de lucru (FIȘA I; II; III; IV) ANEXA II

Profesorul prezintă sarcinile evaluării pe bază de itemi diferiți, monitorizând răspunsurile elevilor. De asemenea, profesorul corectează și explică greșelile ce apar în răspunsurile elevilor și notează pe tablă punctajul obținut de fiecare grupă

Obținerea performanțelor: folosind un joc didactic (labirintul) – profesorul spune un verb la infinitiv iar elevii spun verbe la infinitiv care încep cu ultima literă a cuvântului precedent (ex. a citi > a iubi > a intra > a alege )

Asigurarea retenției și a transferului: profesorul face aprecieri și stabilește tema: Realizați o compunere care să aibă titlul: Întâlnire cu peștișorul de aur. În această compunere folosiți verbe la moduri și timpuri diferite. Subliniați-le!

ANEXA I

METODA CIORCHINELUI

ANEXA II

FIȘA I

Alegeți verbele din lista de mai jos: aranjament, zbor, alerg, personal, a afirma, rotativ, declarație, de cântat, accentuat.

Eliminați intrusul:

Să apăr, află, să dorm, să hotărăsc

Lucrează!, Iubește!, aș iubi, Numără!

ar citi, ar sufla, prezintă, aș forma

citind, alergând, de spus, zicând

Restabiliți propozițiile:

În, bănci, a sta, cuminți, elevii.

Deodată, zgomot, un, a auzi, afară.

Minge, fereastră, o, a zbura, prin, cu, zgomot.

Uniți prin săgeți verbele conform modului:

A vedea modul indicativ

Aflasem

Am văzut

Citesc modul participiu

Scriam

Descoperind modul gerunziu

De acoperit

A declara modul supin

Văzut

FIȘA II

Transformă după model:

Voi merge – o să merg

Voi pleca ……………….

Voi cunoaște …………….

Voi învinge ………………

Transformă după model:

Mâncare – a mânca

Scriere …………………

Citire …………………..

Iubire ………………….

Completează după model:

Plânsul copiilor – copilul plânge

Tremurul plopilor …………………

Revărsarea râului ………………….

Topirea zăpezilor ………………….

Stabilește conjugarea verbelor:

A crede

A iubi

A munci

A descoperi

A bea

A lucra

A fi

A avea

A plânge

A râde

FIȘA III

Depistați verbele care lipsesc din proverbele:

Fricosul ……. și de umbra lui.

Fiecare pasăre pe limba ei ………………

Fiecare cioară își ……………… puiul.

Greșeala recunoscută …………… pe jumătate iertată.

Alegeți varianta corectă:

Aranjează/aranjază;

Vin/viu;

Crează/creează;

Șed/șez;

Ordon/ordonez;

Copii/copiez;

Construiți fraze cu ortogramele:

I-a/ia;

m-ai/mai;

mi-au/miau;

Alcătuiți propoziții cu verbele:

Imaginatu-mi-am; Meditat-ați; Pârându-I; Jelui-m-aș;

FIȘA IV

Alegeți răspunsul corect:

Verbul a crea este la modul

Infinitiv, b) conjuctiv, c) indicativ

Verbul cântat-am este la timpul

Perfect simplu, b) perfect compus, c) prezent

Verbul intră! este la modul:

Indicativ, b) gerunziu, c) imperativ

Verbul a fi din propoziția: Eu sunt elev este:

Copulativ, b) auxiliar, c) predicative

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Jer Ioana Bobița

Școala: Gimnazială Oncești

Data: 28.01.2014

Clasa: a V-a

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Subiectul lecției: Modul indicativ al verbului – timpul perfect compus

Tipul lecției: însușire de noi cunoștințe

COMPETENȚE GENERALE:

Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare diferite;

Receptarea mesajului scris din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare cu scopuri diverse.

COMPETENȚE SPECIFICE:

2.2. selectarea elementelor de lexic adecvate situațiilor de comunicare;

3.4. sesizarea corectitudinii utilizării categoriilor gramaticale învățate (specifice verbului);

Obiective operaționale:
a) cognitive  – la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

– să identifice, în enunțuri verbe la timpul perfect compus;

– să sesizeze și specifice modalitatea de formare a timpului perfect compus;

– să conjuge verbe la timpul perfect compus al modului indicativ.

b) afective:

Elevii vor fi capabili să-și fixeze cunoștințele legate de timpul perfect compus al modului indicative.

STRATEGII DIDACTICE

Metode și procedee: conversația, exercițiul, explicația, descoperirea, lucrul cu manualul, schema.

Forme de organizare a activității elevilor:

Activitate individual;

Activitate frontal;

Activitate în perechi.

Resurse:

Capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele însușite de ei anterior.

De timp: 50 minute.

De spațiu: sala de clasă.

Mijloace didactice: manualul, tabla, caietele elevilor.

Bibliografie:

Limba Română – manual pentru clasa a V-a, Ed. Humanitas.

Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Ed. Polirom

***Gramatica, fișe de lucru (itemi de evaluare), Ed. Paralela 45

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

1. Moment organizatoric:

Se asigură condițiile necesare desfășurării optime a activității;

Se notează absențele.

2. Actualizarea învățate anterior: profesorul verifică tema atât calitativ cât și cantitativ. Tema a constat în efectuarea unor exerciții din manual (exercițiul 3, 4, 5 pag. 108)

3. Captarea atenției: profesorul le cere elevilor să identifice verbele dintr-un text dat și să precizeze ce timp au verbele subliniate.

Se dă textul: „-De ce a scos capul pe fereastră? Eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.”.

Precizați: timpul verbelor subliniate. Profesorul le explică elevilor că acest timp trecut se numește perfect compus.

4. Anunțarea temei și a obiectivelor: profesorul anunță tema și obiectivele: astăzi vom studia timpul perfect compus al modului indicativ………………………..

5. Dirijarea demersului didactic: Elevii vor rezolva exercițiul 1 de la pag.111 identificând verbele la modul indicativ, la un alt timp trecut decât imperfectul. Elevii încearcă să rezolve individual sau în perechi sarcinile de lucru și în urma discuțiilor, dirijați de profesor ajung la răspunsurile finale:

Perfectul compus – exprimă o acțiune trecută și terminată în momentul vorbirii (se folosește pentru a prezenta acțiuni și evenimente într-o narațiune din comunicarea scrisă sau orală)

Perfectul compus este alcătuit din formele specifice ale verbului a avea: am, ai, a, am, ați, au la care se adaugă participiul verbului de conjugat.

Elevii vor trece două verbe la timpul perfect compus:

Eu am citit noi ………………..

Tu ……….. voi ……………….

El/ea …….. ei/ele ……………..

Eu am dansat noi ………………..

Tu ……….. voi ……………….

El/ea …….. ei/ele ……………..

Profesorul le spune elevilor că în texte vor întâlni și forme inverse de perfect compus care sunt arhaice și se păstrează în vorbirea populară, ex.: semănat-am, cules-am.

6. Obținerea performanțelor: s-a făcut cu ajutorul elevilor care au răspuns la întrebările profesorului. Elevii vor rezolva 3 exerciții:

Conjugați verbul a desena la timpurile modului indicativ (cele învățate până acum).

Construiți enunțuri cu ortogramele: ia/i-a, la/l-a, iau/i-au, mai/m-ai.

Treceți verbele a merge și a vedea la timpul perfect compus.

7. Asigurarea retenției și a transferului: profesorul face aprecieri și stabilește tema. Tema va consta în rezolvarea exercițiilor 3, 4 de la pag. 111 a manualului de limba română.

TESTE FORMATIVE

TESTUL 1

Se dă textul:

„Mă supărase Ioana și îi dădusem brânci. Rochița ei, care de curând fusese spălata de bunica sa, devenise de nerecunoscut. «Fără îndoială că fetița era vinovată», zisei eu, fără să mă gândesc și la partea mea de vină. Sora mea mă luă la rost, dar eu nici n-o băgai în seamă. Rămăsesem același copil răzgâiat și lipsit de responsabilitate.”

Rescrie din text un predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă. (2p)

Rescrie din text două locuțiuni verbale. (2p)

Transcrie din text două predicative nominale. (2p)

Numește modul și timpul ultimului verb din text. (2p)

Alcătuiește o propoziție cu o locuțiune verbală care să conțină verbul „a pune ”, având funcția sintactică de predicat verbal. (1p)

TESTUL 2

Se dă textul:

„Deși era un om de seamă și foarte ocupat, se oprea din când în când pe la noi și ne întreba dacă am fost cuminți, apoi ne lua la rost pentru toate năzdrăvăniile și pentru că prea adesea mama era necăjită de noi. Atunci îi spuneam foarte serioși că aveam de gând să devenim cei mai cuminți copii din lume. Cu siguranță că noi eram sinceri atunci, dar…….”

Rescrie din text un predicat un predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă. (2p)

Rescrie din text două locuțiuni verbale. (2p)

Transcrie din text două predicative nominale. (2p)

Numește modul și timpul ultimului verb din text. (2p)

Alcătuiește o propoziție cu o locuțiune verbală care să conțină verbul „a ține ”, și să fie predicat verbal. (1p)

TESTUL NUMĂRUL 3

Se dă textul:

„ Afară era o toamnă târzie. Gutuile se copseseră și devenise cât dovlecii,piersicile erau aurii ca soarele blând al toamnei ce se apropia de bătrânețea pe care avea să i-o aducă mohorâtul noiembrie. Fără îndoială că o umbră de tristețe cobora și peste oameni.”

Rescrie din text un predicat verbal exprimat prin verb la diateza reflexivă.(2p)

Precizează ce tip de predicat formează primul verb„a fi” din text.(2p)

Rescrie două predicate nominale din text.(2p)

Precizează valoarea morfologică a primului verb „a fi”.(2p)

Alcătuiește un enunț în care cuvântul „piersică” să fie nume predicativ.(1p)

)

TESTE SUMATIVE

TESTUL 1

Citește textul cu atenție și apoi răspunde cerințelor de mai jos:

’’ Soarele își trimitea ultimele raze deasupra pădurii și îi dădea de veste că în curând o să se însereze. Păsărelele și animalele se îndreaptă spre ascunzișurile lor. Un țipăt de vultur străpunse brusc liniștea. Într-un luminiș, un botgros își scutura atent aripioarele și se pregătea să se culce. Două vrăbii care erau pe aproape pe aproape îl priveau cu admirație:

– E un domn foarte șic,zise una dintre ele.

– Și un mare învățat, a avut ceva de adăugat și cea de-a doua. Dumnealui este doctor în semințologie gramineică.

Prima vrăbiuță scoase un sunet de admirație ce fu luat imediat de vânt. Apoi , văzând că toate suratele ei adormiseră, își căută o frunză mai mare,se înveli și adormi. În curând visă

Că plouă și că botgrosul îi oferea umbrela sa roșie. Se trezi și-i păru rău că a fost doar un vis.”

Verbul ,,străpunse” din text poate apărea în enunțul:

Mama mă……………………………mereu cu privirea;

Brusc, frigul mă ……………………… până la oase.

Precizați modul și timpul următoarelor verbe: ,,priveau”, ,,a avut”, ,,zise”, ,,adormiseră”.

Rescrie din text un verb la un mod personal și o locuțiune verbală.

Alege prin încercuire, varianta pe care o consideri corectă. În expozițiune, verbele se folosesc de obicei la timpul:

a. perfect compus; b. imperfect; c. perfect simplu.

Rescrie forma corectă: să prăjăsc/să prăjesc; a pare/a părea.

Rescrie din text un verb impersonal/ o expresie verbală impersonală. Precizează-i funcția sintactică.

Precizați valoarea morfologică a primelor doua verbe „a fi” din text.

Scrie diateza și timpul verbelor următoare: „o să se însereze”; „străpuse”; „adormiseră”; ”se trezi”.

Indică modul și funcția sintactică a verbelor din enunțul: – Taci! Să fi putut face ceva, aș fi făcut.

Redactează un text de 10-15 rânduri, sub forma unui dialog, în care să-i vorbești prietenei/prietenului tale/tău despre o întâmplare pe care ai auzit-o, dar despre care nu știi dacă-i adevărată. Vei folosi verbe reflexive cu valoare impersonală și alte verbe sau expresii impersonale.

TESTUL 2

Citește textul cu atenție:

„Era prin anul 1970. Aveam zece ani și se apropia cu pași repezi Crăciunul. Afară ningea liniștit, iar noi trebuia să împodobim bradul pentru a-l primi cum se cuvine pe Moșul Moșilor. Dar lucrurile erau diferite față de anul trecut, căci tocmai avusesem o discuție ciudată cu fratele meu mai mare. Mi-aduc aminte ca acum cum a fost: s-a așezat sfătos la masă,m-a poftit să iau loc și cu aerul de superioritate al unui băiat de paisprezece ani față de unul de opt îmi zise:

Ești mai mare acum! Poți afla adevărul. Moș Crăciun este ….tata.

Voiam să mă ridic de pe scaun, dar nu puteam, de parcă aș fi fost țintuit de o mână nevăzută. Deși nu m-a convins atunci imediat,mi-a strecurat în suflet o îndoială ce mi-a înlăcrimat sufletul mai mult timp. Peste ani am aflat că i-a părut rău că-mi spusese. Era prea târziu însă.”

Verbul „aveam” din text poate apărea în enunțul :

Imediat………..surpriză de a-l vedea aproape de mine.

Pe vremea aceea………….. multă încredere în oameni.

Încercuiește varianta pe care o consideri corectă. Într-o narațiune , pentru realizarea unei atmosfere dinamice se folosește de obicei timpul:

a) perfect compus; b) imperfect; c) mai-mult-ca-perfect.

Rescrie forma corectă:

nu fi/nu fii obraznic;

a citii/ a citi.

Nu-l mai bătea/bate

Nu putea tace /tăcea o clipă.

Ultimile două verbe „a fi” din text au următoarele valori morfologice:

a) copulativă, auxiliară;

b) predicativă, copulativă;

c) auxiliară, copulativă.

Scrie timpul și diateza verbelor: „aveam”, „ s-a așezat”, „ningea, „se cuvine”.

Rescrie din text o locuțiune verbală și un verb impersonal. Precizează la ce mod sunt!

Precizează timpul verbelor:„era”, „a pofti”. „spusese”, „zise”.

Rezolvă, la alegere, una dintre următoarele cerințe:

Rescrie un verb la diateza activă pe care să-l treci apoi la cea pasivă.

Rescrie din text un verb la diateza pasivă.

9. Indică modul și funcția sintactică a verbelor subliniate din enunțul de mai jos

– Pleacă imediat! Să nu te mai văd! zise ea furioasă, de parcă ar fi vrut a mă fulgera cu privirea.

Exprimă-ți părerea, sub forma unui dialog de 10-15 rânduri, cu privire la credința în Moș Crăciun. Vei folosi și verbe la diateza reflexivă cu sens impersonal sau alte verbe /expresii verbale impersonale.

FIȘĂ DE AUTOEVALUARE

Bibliografie

Avram Mioara, Gramatica pentru toți, Ed. Academiei RSR, București, 1969, 1973, vol. IV-1997.

Bârlea Ovidiu, Folclor românesc, Ed. Minerva, vol. I, București, 1983.

Bârlea Ion, Însemnări din bisericile din Maramureș, Ed. Minerva, București, 1969.

Bindiu Cristina, Metode și procedee utilizate în predarea la gimnaziu a trăsăturilor formale, a valorilor semantice și stilistice ale verbului, Editura Cadrelor Didactice, Bacău, 2011.

Bruner J., Pentru o teorie a instruirii, EDP, București, 1974.

Butuză Valer, Cultura Spirituală românească, Ed. Minerva, București, 1992.

Cerghit Ioan, Metode de învățământ, Ed. Polirom, Iași, 2006.

Cerghit Ioan, Perfecționarea lecției în școala modernă, EDP, București, 1983.

Constantin Ungureanu, Valori stilistice și modalități de predare – învățare, Editura Akademos Art, București, 2008.

Constantinescu Gheorghe Dobridor, Morfologia Limbii Române, EAR, București, 1968.

Corniță Georgeta, Manual de stilistică, Ed. Umbria, Baia Mare, 1995.

Corniță Georgeta, Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, Ed. Umbria, Baia Mare, 1993.

Corniță Georgeta, Paradigme ale expresivității în limba populară din Maramureș, Ed. Umbria, Baia Mare, 1991.

Coteanu Ion, Gramatică, Stilistică, Compoziție, Ed. Științifică, București, 1990.

Coteanu Ion, Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei, București, 1973.

Cucos, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2000.

Dăncuș Mihai, Zona etnografică Maramureș, Ed. Sport – Turism, București, 1986.

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, București. 1975.

Doniga T., Vasile, Folclor din Maramureș, Ed. Minerva, București, 1970.

Dumitru Al. Ioan, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2000.

Evseev Ivan, Semantica verbului, Ed. Facla, Timișoara, 1974.

Gail Kligman, Nunta mortului, Ed. Polirom, Iași, 1991.

Goia Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Got Miorița, Stilistica limbii române, Editura Fundației România de Mâine, 2007.

Got Miorița, Lungu Rodica, Literatura română, Ed. Nomina, 2007.

Graur Alexandru, Le verbe reflechi en roumain, BL, 1938.

Guțu Romalo Valeria, Morfologia structurală a limbii române, EAR, 1968.

Guțu Romalo Valeria, Semiauxiliarele de mod, în SG1.

Iordan Iorgu, Vladimir Robu, Limba Română Contemporană, EDP, 1978.

Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975.

Irimia Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Ed. Junimea, Iași, 1976.

Jinga Ioan, Istrate Elena, Manual de pedagogie, Ed. All, București, 2001.

Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, ediție revăzută, 1999, postfață, Rodica Zane, Ed. Univers, colecția Excellens, București.

Mitea Alexandru, Sergiu, Drincu, Modele și teste rezolvate de analiză gramaticală pentru admiterea în licee și învățământul superior, București, Ed. Petrion, 1997.

Nicola Ioan, Tratat de psihologie școlară, Ed. Aramis, București, 2001.

Oprea Crenguța, Lăcrimioara, Alternative metodologice interactive, Ed. Universității, București, 2003.

Pamfil Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006.

Pană Dindelegan Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse și noi interpretări, Ed. Humanitas Educațional, 2003.

Parfene Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române. Ghid teoretico-aplicativ, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Pavelescu Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române, Ed. Corint, 2010.

Pirău Maria, Introducere în pedagogie, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.

Pirău Maria, Reforma din noi: despre reforma morală și tranziția în educație, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.

Pop Gheorghe, Elemente neologice în graiul maramureșean, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971.

Pop, D., Folcloristica Maramureșului, Ed. Minerva, București, 1970.

Ruxăndroiu Pavel, Pop Mihai, Folclor literal românesc, EDP, București, 1991.

Trandafir Gheorghe, Categorii gramaticale ale verbului în Româna Contemporană, CCD Dolj, 1973.

Voiculescu Elisabeta, Factorii subiectivi ai evaluării școlare: cunoaștere și control, Ed. Aramis, București, 2001.

Vrabie Gheorghe, Folclor-Obiect-Principii-Metode-Categorii, Ed. Academiei RSR, București, 1970.

*** Curriculum Național. Programe Școlare. Aria curriculară limba și comunicare, M. Ed. C. București, 2001.

*** Educația și dinamica ei, Ed. Tribuna Învățământului, București, 1998.

*** Ghid de evaluare. Limba și literatura română, Ed. Aramis, București, 2001.

*** Metodica predării limbii și literaturii române în școala primară, gimnaziu, liceu, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005.

*** Predarea interactivă centrată pe elev. Proiect pentru învățământul rural, M. Ed. C., București, 2005.

*** Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iași, 1998.

*** GALR, Ed. Academiei Române, 2005.

***Studii de stilistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 81.

Resurse electronice

http://www.didactic.ro., consultat în 21, 24.07.2013.

http://www.rasunetul.ro, consultat în 10.08.2013

Textele poeziilor populare din capitolul al III-lea au fost culese din localitatea Budești de la: Ciceu Ana – 60 ani, Ciceu Anuța – 18 ani, Giurgi Măria – 78 ani, Giurgi Măria – 78 ani, Marinca Ion – 53 ani, Tămaș Călina – 72 ani, Tămaș Ileana – 59 ani, Tămaș Ileana – 63 ani, Tămaș Maria – 42 ani, Tămaș Maria – 78 ani, Tămaș Măria – 78 ani, Tibil Ileana – 68 ani, Toporan Ana – 19 ani, Toporan Ileana – 59 ani, Toporan Ileana – 59 ani, Toporan Maria – 21 ani, Toporan Maria – 62 ani.

Anexe

Proiecte de lecție

Teste

Fișă de autoevaluare

PROIECT DIDACTIC

PROFESOR: Jer Ioana Bobița

ȘCOALA: Gimnazială Oncești

DATA: 10.02.2014

CLASA: a V-a

ARIA CURRICULARĂ: Limba și Comunicare

DISCIPLINA: Limba și literatura română

SUBIECTUL LECȚIEI: Verbe auxiliare, predicative și copulative

TIPUL LECȚIEI: Mixtă

COMPETENȚE GENERALE

1. Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

2. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în

situații de comunicare diferite;

3. Receptarea mesajului scris, din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;

4. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în

diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse.

COMPETENȚE SPECIFICE

2.3. alcătuirea unor propoziții și fraze corecte din punct de vedere gramatical;

3.4. sesizarea corectitudinii utilizării categoriilor gramaticale specifice verbului;

4.1. redactarea unor lucrări scurte pe o anumită temă, urmărind un plan.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

cognitive – la sfârșitul orei elevii vor fi capabili să:

definească corect verbul;

identifice rolul verbului în vorbire;

recunoască categoriile gramaticale ale verbului la moduri personale;

evidențieze valorile auxiliare, copulative, predicative ale verbelor.

formative

să folosească cunoștințele despre verb pentru a percepe și realiza comunicarea orală și scrisă;

să-și folosească deprinderile de muncă în echipă;

să-și dezvolte gândirea creativă.

STRATEGII DIDACTICE

A. Metode și procedee: conversația, explicația, demonstrația, munca în echipă, joc didactic (Rebus).

B. Forma de organizare a activității elevilor

activitate individuală;

activitate frontală;

activitate pe grupe.

C. Mijloace didactice: rebus, fișe de lucru, caietele elevilor, manualul, tabla.

D. Resurse:

capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele însușite de ei anterior;

de timp : 50 minute;

de spațiu: sală de clasă.

E. Bibliografie

1. Limba Română – manual pentru clasa a V-a, Ed. Humanitas.

2. Sofia Dobre și Alex Crișan, Ghidul profesorului, Ed. Humanitas.

3. Cristian Hoaghea, O gramatică practică a limbii române, Ed.Trend.

4. ***Gramatica fișe de lucru (itemi de evaluare), Ed. Paralela 45.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

Moment organizatoric

se asigură condițiile necesare desfașurării optime a activitătii; se notează absențele.

Actualizarea cunoștințelor învățate anterior

profesorul verifică tema atât calitativ cât și cantitativ. Tema a constat în efectuarea unor exerciții din manual (exercițiile 2, 4 pag. 117 din manual).

prin conversație se reactualizează noțiunile de bază privitoare la verb

elevii răspund la următoarele întrebări:

Ce este verbul?

De ce este o parte de vorbire flexibilă?

Ce categorii gramaticale are verbul?

Ce tipuri de moduri are verbul?

Care sunt modurile personale ale verbului?

De ce le numim moduri personal?

Ce funcții sintactice au verbele la moduri personale?

Captarea atenției

Profesorul le cere elevilor să rezolve, de pe fișă, cele două rebusuri cu informații generale despre verb (ANEXA I)

Elevii sunt solicitați să citească enunțurile:

…….la munte în perioada vacanței de iarnă.

……cu plăcere povești nemuritoare

Profesorul întreabă: Ce cuvinte lipsesc?

Ce funcție au ele în propoziție?

Elevii observă faptul că o comunicare nu are înțeles dacă lipsește verbul cu funția de predicat.

Anunțarea temei și a obiectivelor

Profesorul anunță tema și obiectivele: astăzi vom învăța verbele auxiliare, copulative și predicative…..

Dirijarea demersului didactic

Elevii vor rezolva următorul exercițiu:

Se dau propozițiile:

a) Eu am citit lecturile

b) Aș fi venit cu plăcere la ziua ta

c) Dacă ar fi învățat ar fi avut note bune

d) Tu vei merge la cinematograf

Precizați:

Timpul și modul verbelor din exemplele date mai sus;

Cu ajutorul cui s-au format aceste timpuri, moduri.

Profesorul le explică elevilor că: verbele cu ajutorul cărora s-au format timpurile verbelor și modul condițional-optativ (în exemple de mai sus) sunt verbe auxiliare.

– există trei verbe auxiliare

1. A AVEA-este auxiliar atunci când ajută la:

a) formarea perfectului compus ;

eu am citit

tu ai citit

el, ea a citit

noi am citit

voi ați citit

ei,ele au citit

b) formarea condiționalului optativ;

eu aș citi noi am citi

tu ai citi voi ați citi

el aș citi ei, ele ar citi

2. A VREA – este auxiliar când ajută la formarea viitorului ;

eu voi citi noi vom citi

tu vei citi voi veți citi

el, ea va citi ei, ele vor citi

3. A FI – este auxiliar când ajută la formarea conjunctivului perfect și a condiționalului optativ perfect :

eu să fi citit

eu aș fi citit

Profesorul le spune elevilor că:

verbele care în propoziție sunt la moduri personale, formând singure predicate se numesc verbe predicative

verbele copulative ajută la formarea unui predicat nominal

P.N

Andrei este profesor

verb copulativ

verbul A FI este copulativ când nu are sensul de: a exista, a se afla , a costa, a se întâmpla

Elevul este ascultător. (valoare copulativă)

Elevul este în clasă. (valoare predicativă)

6. Obținerea performanțelor

s-a făcut cu ajutorul elevilor care au răspuns la întrebările profesorului.

elevii sunt împărțiți pe grupe și fiecare grupă are de rezolvat câteva tipuri de exerciții (Fișa I, II, III, ) – ANEXA II

7. Asigurarea retenției și a transferului

Profesorul face aprecieri și stabilește tema:

1. Alcătuiți o compunere în care să folosiți verbe auxiliare, copulative,predicative. Titlul compunerii să fie :Vine vacanța de iarna !

2. Imaginați-vă un dialog cu un vânzător de fructe , în care să folosiți predicate verbale și nominale. Subliniați-le!

ANEXA I

JOC DIDACTIC

Rezolvă rebusul:

Au desenat, veți scrie citim, sunt verbe la numărul…

Singular și plural sunt …. verbului

Partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea, existența…

A lăuda la timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular

Verbul are numere, timpuri și ….

Cântă, scrie, se joacă, exprimă ….

A dormi, a sta, a gândi exprimă ….

Rezolvă rebusul:

Verbul are persoane, numere și ….

Partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea, existența

Singular și plural sunt …. verbului

Cântă, scrie, se joacă, exprimă ….

Au desenat, veți scrie citim, sunt verbe la numărul…

A dormi, a sta, a gândi exprimă ….

ANEXA II

FIȘA I

1. Specificați valoarea verbelor subliniate în următoarele enunțuri:

a) Eu aș citi și alte lucruri interesante (…….)

b) Maria a luat note mari la desen (………..)

c) Voi veți merge în excursie (……………)

2. În enunțurile următoare verbul a fi este auxiliar copulativ sau predicativ:

a) Mihai este înalt (………….)

b) Merele sunt 5 lei kilogramul (……..)

c) Aș fi citit dacă mi-ai fi spus (……..)

3. Alcătuiți propoziții în care a fi să aibă valoare :

a) copulativă……………………….

b) auxiliară…………………………..

c) predicativă………………………..

FIȘA II

1. Specificați valoarea verbelor subliniate în următoarele enunțuri:

a) Victor va pleca în excursie (………………)

b) Aș fi mers și eu la tine (…………………….)

c) Eu am o carte nouă (………………………)

2. În enunțurile următoare verbul a fi este auxiliar copulativ sau predicativ

a) Tatăl ei este un medic renumit (……………)

b) Aș fi luat note bune dacă aș fi învățat (…….)

c) Cartea este pe masă(…………………)

3. Alcătuiți propoziții în care a avea să aibă valoare:

a) auxiliară…………………………..

b) predicativă………………………..

FIȘA III

1. Specificați valoarea verbelor subliniate în următoarele enunțuri:

a) Emisiunea va prezenta informații despre animale sălbatice (……..)

b) Mama m-a certat fiindcă am întârziat (……..)

c) Prietena mea va sosi mâine (…………)

2. În enunțurile următoare verbul a fi este auxiliar copulativ sau predicativ

a) Ana este frumoasă (……….)

b) Proprietarul casei era la piscină ( ………..)

c) Împărăteasa este bună și înțelegătoare (………)

3. Alcătuiți propoziții în care a vrea să aibă valoare

a) auxiliară…………………………..

b) predicativă………………………..

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Jer Ioana Bobița

Școala: Gimnazială Oncești

Data: 8.02.2014

Clasa: a VI-a

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Subiectul lecției: VERBUL – Exerciții de sistematizare și consolidare

Tipul lecției: de consolidare

COMPETENȚE GENERALE:

Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare diferite;

Receptarea mesajului scris din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare cu scopuri diverse.

COMPETENȚE SPECIFICE:

2.3. Utilizarea categoriilor gramaticale învățate (folosirea corectă a categoriilor gramaticale specifice verbului);

3.4. Sesizarea organizării morfologice și sintactice a textelor citite (categorii morfologice specifice verbului);

2.4. Adaptarea vorbirii la situația concretă de dialog sau monolog;

4.1. Redactarea unor lucrări scurte pe o anumită temă, urmărind un plan;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

cognitive:

– să caracterizeze un verb după categoriile gramaticale învățate;

– să construiască enunțuri cu verb la diferite moduri și timpuri;

– să respecte normele ortografice și de punctuație specifice verbului;

formative:

Să folosească cunoștințele despre verb pentru a pricepe și realiza cu ușurință comunicarea orală și scrisă;

Să-și formeze deprinderi de muncă în echipă.

STRATEGII DIDACTICE

Metode și procedee: conversația, exercițiul, explicația, jocul didactic (labirintul), ciorchinele.

Mijloace didactice: planșă, fișe de lucru, caietele elevilor, creioane colorate.

Resurse:

Capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele însușite de ei anterior.

De timp: 50 minute

De spațiu: sala de clasă

Bibliografie:

Limba Română – manual pentru clasa a VI-a, Ed. ALL.

Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Ed. Humanitas.

***Gramatica, fișe de lucru (itemi de evaluare), Ed. Paralela 45.

Bout Odarca, Teste de evaluare pe bază de itemi diferiți pentru elevi și profesori, Ed. Eikon Educațional.

Anca Șerban, Vasilica Georgescu, Luminița Preda, Limba Română – Teste de morfosintaxă (cls. V-VIII), Ed. Nicolescu.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

Moment organizatoric:

Se asigură condițiile necesare desfășurării optime a activității

Se notează absențele

Actualizarea celor învățate anterior: profesorul verifică tema atât calitativ cât și cantitativ. Tema a constat în efectuarea unor exerciții din manual (exercițiul 1,2 pag. 104)

Captarea atenției: profesorul le cere elevilor să completeze informațiile ce le cunosc despre verb folosind metoda ciorchinelui – ANEXA I

Anunțarea temei și a obiectivelor: profesorul anunță tema și obiectivele: astăzi vom rezolva diverse tipuri de exerciții pentru a recapitula VERBUL…

Dirijarea demersului didactic:

Elevii sunt împărțiți în patru grupe. Fiecare grupă va primi o fișă de lucru (FIȘA I; II; III; IV) ANEXA II

Profesorul prezintă sarcinile evaluării pe bază de itemi diferiți, monitorizând răspunsurile elevilor. De asemenea, profesorul corectează și explică greșelile ce apar în răspunsurile elevilor și notează pe tablă punctajul obținut de fiecare grupă

Obținerea performanțelor: folosind un joc didactic (labirintul) – profesorul spune un verb la infinitiv iar elevii spun verbe la infinitiv care încep cu ultima literă a cuvântului precedent (ex. a citi > a iubi > a intra > a alege )

Asigurarea retenției și a transferului: profesorul face aprecieri și stabilește tema: Realizați o compunere care să aibă titlul: Întâlnire cu peștișorul de aur. În această compunere folosiți verbe la moduri și timpuri diferite. Subliniați-le!

ANEXA I

METODA CIORCHINELUI

ANEXA II

FIȘA I

Alegeți verbele din lista de mai jos: aranjament, zbor, alerg, personal, a afirma, rotativ, declarație, de cântat, accentuat.

Eliminați intrusul:

Să apăr, află, să dorm, să hotărăsc

Lucrează!, Iubește!, aș iubi, Numără!

ar citi, ar sufla, prezintă, aș forma

citind, alergând, de spus, zicând

Restabiliți propozițiile:

În, bănci, a sta, cuminți, elevii.

Deodată, zgomot, un, a auzi, afară.

Minge, fereastră, o, a zbura, prin, cu, zgomot.

Uniți prin săgeți verbele conform modului:

A vedea modul indicativ

Aflasem

Am văzut

Citesc modul participiu

Scriam

Descoperind modul gerunziu

De acoperit

A declara modul supin

Văzut

FIȘA II

Transformă după model:

Voi merge – o să merg

Voi pleca ……………….

Voi cunoaște …………….

Voi învinge ………………

Transformă după model:

Mâncare – a mânca

Scriere …………………

Citire …………………..

Iubire ………………….

Completează după model:

Plânsul copiilor – copilul plânge

Tremurul plopilor …………………

Revărsarea râului ………………….

Topirea zăpezilor ………………….

Stabilește conjugarea verbelor:

A crede

A iubi

A munci

A descoperi

A bea

A lucra

A fi

A avea

A plânge

A râde

FIȘA III

Depistați verbele care lipsesc din proverbele:

Fricosul ……. și de umbra lui.

Fiecare pasăre pe limba ei ………………

Fiecare cioară își ……………… puiul.

Greșeala recunoscută …………… pe jumătate iertată.

Alegeți varianta corectă:

Aranjează/aranjază;

Vin/viu;

Crează/creează;

Șed/șez;

Ordon/ordonez;

Copii/copiez;

Construiți fraze cu ortogramele:

I-a/ia;

m-ai/mai;

mi-au/miau;

Alcătuiți propoziții cu verbele:

Imaginatu-mi-am; Meditat-ați; Pârându-I; Jelui-m-aș;

FIȘA IV

Alegeți răspunsul corect:

Verbul a crea este la modul

Infinitiv, b) conjuctiv, c) indicativ

Verbul cântat-am este la timpul

Perfect simplu, b) perfect compus, c) prezent

Verbul intră! este la modul:

Indicativ, b) gerunziu, c) imperativ

Verbul a fi din propoziția: Eu sunt elev este:

Copulativ, b) auxiliar, c) predicative

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Jer Ioana Bobița

Școala: Gimnazială Oncești

Data: 28.01.2014

Clasa: a V-a

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Subiectul lecției: Modul indicativ al verbului – timpul perfect compus

Tipul lecției: însușire de noi cunoștințe

COMPETENȚE GENERALE:

Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare diferite;

Receptarea mesajului scris din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare cu scopuri diverse.

COMPETENȚE SPECIFICE:

2.2. selectarea elementelor de lexic adecvate situațiilor de comunicare;

3.4. sesizarea corectitudinii utilizării categoriilor gramaticale învățate (specifice verbului);

Obiective operaționale:
a) cognitive  – la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

– să identifice, în enunțuri verbe la timpul perfect compus;

– să sesizeze și specifice modalitatea de formare a timpului perfect compus;

– să conjuge verbe la timpul perfect compus al modului indicativ.

b) afective:

Elevii vor fi capabili să-și fixeze cunoștințele legate de timpul perfect compus al modului indicative.

STRATEGII DIDACTICE

Metode și procedee: conversația, exercițiul, explicația, descoperirea, lucrul cu manualul, schema.

Forme de organizare a activității elevilor:

Activitate individual;

Activitate frontal;

Activitate în perechi.

Resurse:

Capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele însușite de ei anterior.

De timp: 50 minute.

De spațiu: sala de clasă.

Mijloace didactice: manualul, tabla, caietele elevilor.

Bibliografie:

Limba Română – manual pentru clasa a V-a, Ed. Humanitas.

Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Ed. Polirom

***Gramatica, fișe de lucru (itemi de evaluare), Ed. Paralela 45

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

1. Moment organizatoric:

Se asigură condițiile necesare desfășurării optime a activității;

Se notează absențele.

2. Actualizarea învățate anterior: profesorul verifică tema atât calitativ cât și cantitativ. Tema a constat în efectuarea unor exerciții din manual (exercițiul 3, 4, 5 pag. 108)

3. Captarea atenției: profesorul le cere elevilor să identifice verbele dintr-un text dat și să precizeze ce timp au verbele subliniate.

Se dă textul: „-De ce a scos capul pe fereastră? Eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.”.

Precizați: timpul verbelor subliniate. Profesorul le explică elevilor că acest timp trecut se numește perfect compus.

4. Anunțarea temei și a obiectivelor: profesorul anunță tema și obiectivele: astăzi vom studia timpul perfect compus al modului indicativ………………………..

5. Dirijarea demersului didactic: Elevii vor rezolva exercițiul 1 de la pag.111 identificând verbele la modul indicativ, la un alt timp trecut decât imperfectul. Elevii încearcă să rezolve individual sau în perechi sarcinile de lucru și în urma discuțiilor, dirijați de profesor ajung la răspunsurile finale:

Perfectul compus – exprimă o acțiune trecută și terminată în momentul vorbirii (se folosește pentru a prezenta acțiuni și evenimente într-o narațiune din comunicarea scrisă sau orală)

Perfectul compus este alcătuit din formele specifice ale verbului a avea: am, ai, a, am, ați, au la care se adaugă participiul verbului de conjugat.

Elevii vor trece două verbe la timpul perfect compus:

Eu am citit noi ………………..

Tu ……….. voi ……………….

El/ea …….. ei/ele ……………..

Eu am dansat noi ………………..

Tu ……….. voi ……………….

El/ea …….. ei/ele ……………..

Profesorul le spune elevilor că în texte vor întâlni și forme inverse de perfect compus care sunt arhaice și se păstrează în vorbirea populară, ex.: semănat-am, cules-am.

6. Obținerea performanțelor: s-a făcut cu ajutorul elevilor care au răspuns la întrebările profesorului. Elevii vor rezolva 3 exerciții:

Conjugați verbul a desena la timpurile modului indicativ (cele învățate până acum).

Construiți enunțuri cu ortogramele: ia/i-a, la/l-a, iau/i-au, mai/m-ai.

Treceți verbele a merge și a vedea la timpul perfect compus.

7. Asigurarea retenției și a transferului: profesorul face aprecieri și stabilește tema. Tema va consta în rezolvarea exercițiilor 3, 4 de la pag. 111 a manualului de limba română.

TESTE FORMATIVE

TESTUL 1

Se dă textul:

„Mă supărase Ioana și îi dădusem brânci. Rochița ei, care de curând fusese spălata de bunica sa, devenise de nerecunoscut. «Fără îndoială că fetița era vinovată», zisei eu, fără să mă gândesc și la partea mea de vină. Sora mea mă luă la rost, dar eu nici n-o băgai în seamă. Rămăsesem același copil răzgâiat și lipsit de responsabilitate.”

Rescrie din text un predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă. (2p)

Rescrie din text două locuțiuni verbale. (2p)

Transcrie din text două predicative nominale. (2p)

Numește modul și timpul ultimului verb din text. (2p)

Alcătuiește o propoziție cu o locuțiune verbală care să conțină verbul „a pune ”, având funcția sintactică de predicat verbal. (1p)

TESTUL 2

Se dă textul:

„Deși era un om de seamă și foarte ocupat, se oprea din când în când pe la noi și ne întreba dacă am fost cuminți, apoi ne lua la rost pentru toate năzdrăvăniile și pentru că prea adesea mama era necăjită de noi. Atunci îi spuneam foarte serioși că aveam de gând să devenim cei mai cuminți copii din lume. Cu siguranță că noi eram sinceri atunci, dar…….”

Rescrie din text un predicat un predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă. (2p)

Rescrie din text două locuțiuni verbale. (2p)

Transcrie din text două predicative nominale. (2p)

Numește modul și timpul ultimului verb din text. (2p)

Alcătuiește o propoziție cu o locuțiune verbală care să conțină verbul „a ține ”, și să fie predicat verbal. (1p)

TESTUL NUMĂRUL 3

Se dă textul:

„ Afară era o toamnă târzie. Gutuile se copseseră și devenise cât dovlecii,piersicile erau aurii ca soarele blând al toamnei ce se apropia de bătrânețea pe care avea să i-o aducă mohorâtul noiembrie. Fără îndoială că o umbră de tristețe cobora și peste oameni.”

Rescrie din text un predicat verbal exprimat prin verb la diateza reflexivă.(2p)

Precizează ce tip de predicat formează primul verb„a fi” din text.(2p)

Rescrie două predicate nominale din text.(2p)

Precizează valoarea morfologică a primului verb „a fi”.(2p)

Alcătuiește un enunț în care cuvântul „piersică” să fie nume predicativ.(1p)

)

TESTE SUMATIVE

TESTUL 1

Citește textul cu atenție și apoi răspunde cerințelor de mai jos:

’’ Soarele își trimitea ultimele raze deasupra pădurii și îi dădea de veste că în curând o să se însereze. Păsărelele și animalele se îndreaptă spre ascunzișurile lor. Un țipăt de vultur străpunse brusc liniștea. Într-un luminiș, un botgros își scutura atent aripioarele și se pregătea să se culce. Două vrăbii care erau pe aproape pe aproape îl priveau cu admirație:

– E un domn foarte șic,zise una dintre ele.

– Și un mare învățat, a avut ceva de adăugat și cea de-a doua. Dumnealui este doctor în semințologie gramineică.

Prima vrăbiuță scoase un sunet de admirație ce fu luat imediat de vânt. Apoi , văzând că toate suratele ei adormiseră, își căută o frunză mai mare,se înveli și adormi. În curând visă

Că plouă și că botgrosul îi oferea umbrela sa roșie. Se trezi și-i păru rău că a fost doar un vis.”

Verbul ,,străpunse” din text poate apărea în enunțul:

Mama mă……………………………mereu cu privirea;

Brusc, frigul mă ……………………… până la oase.

Precizați modul și timpul următoarelor verbe: ,,priveau”, ,,a avut”, ,,zise”, ,,adormiseră”.

Rescrie din text un verb la un mod personal și o locuțiune verbală.

Alege prin încercuire, varianta pe care o consideri corectă. În expozițiune, verbele se folosesc de obicei la timpul:

a. perfect compus; b. imperfect; c. perfect simplu.

Rescrie forma corectă: să prăjăsc/să prăjesc; a pare/a părea.

Rescrie din text un verb impersonal/ o expresie verbală impersonală. Precizează-i funcția sintactică.

Precizați valoarea morfologică a primelor doua verbe „a fi” din text.

Scrie diateza și timpul verbelor următoare: „o să se însereze”; „străpuse”; „adormiseră”; ”se trezi”.

Indică modul și funcția sintactică a verbelor din enunțul: – Taci! Să fi putut face ceva, aș fi făcut.

Redactează un text de 10-15 rânduri, sub forma unui dialog, în care să-i vorbești prietenei/prietenului tale/tău despre o întâmplare pe care ai auzit-o, dar despre care nu știi dacă-i adevărată. Vei folosi verbe reflexive cu valoare impersonală și alte verbe sau expresii impersonale.

TESTUL 2

Citește textul cu atenție:

„Era prin anul 1970. Aveam zece ani și se apropia cu pași repezi Crăciunul. Afară ningea liniștit, iar noi trebuia să împodobim bradul pentru a-l primi cum se cuvine pe Moșul Moșilor. Dar lucrurile erau diferite față de anul trecut, căci tocmai avusesem o discuție ciudată cu fratele meu mai mare. Mi-aduc aminte ca acum cum a fost: s-a așezat sfătos la masă,m-a poftit să iau loc și cu aerul de superioritate al unui băiat de paisprezece ani față de unul de opt îmi zise:

Ești mai mare acum! Poți afla adevărul. Moș Crăciun este ….tata.

Voiam să mă ridic de pe scaun, dar nu puteam, de parcă aș fi fost țintuit de o mână nevăzută. Deși nu m-a convins atunci imediat,mi-a strecurat în suflet o îndoială ce mi-a înlăcrimat sufletul mai mult timp. Peste ani am aflat că i-a părut rău că-mi spusese. Era prea târziu însă.”

Verbul „aveam” din text poate apărea în enunțul :

Imediat………..surpriză de a-l vedea aproape de mine.

Pe vremea aceea………….. multă încredere în oameni.

Încercuiește varianta pe care o consideri corectă. Într-o narațiune , pentru realizarea unei atmosfere dinamice se folosește de obicei timpul:

a) perfect compus; b) imperfect; c) mai-mult-ca-perfect.

Rescrie forma corectă:

nu fi/nu fii obraznic;

a citii/ a citi.

Nu-l mai bătea/bate

Nu putea tace /tăcea o clipă.

Ultimile două verbe „a fi” din text au următoarele valori morfologice:

a) copulativă, auxiliară;

b) predicativă, copulativă;

c) auxiliară, copulativă.

Scrie timpul și diateza verbelor: „aveam”, „ s-a așezat”, „ningea, „se cuvine”.

Rescrie din text o locuțiune verbală și un verb impersonal. Precizează la ce mod sunt!

Precizează timpul verbelor:„era”, „a pofti”. „spusese”, „zise”.

Rezolvă, la alegere, una dintre următoarele cerințe:

Rescrie un verb la diateza activă pe care să-l treci apoi la cea pasivă.

Rescrie din text un verb la diateza pasivă.

9. Indică modul și funcția sintactică a verbelor subliniate din enunțul de mai jos

– Pleacă imediat! Să nu te mai văd! zise ea furioasă, de parcă ar fi vrut a mă fulgera cu privirea.

Exprimă-ți părerea, sub forma unui dialog de 10-15 rânduri, cu privire la credința în Moș Crăciun. Vei folosi și verbe la diateza reflexivă cu sens impersonal sau alte verbe /expresii verbale impersonale.

FIȘĂ DE AUTOEVALUARE