Expresivitatea Si Plasticitatea Involuntara a Limbajului In Textele Vechi Si In Limbajele Specializat

Capitolul I. Introducere

I.1. Scopul lucrării (preliminarii justificative)

“A vorbi despre limba în care gândești (…) în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică (…)

Ce patrie minunată este această limbă! (…)”

(N. Stănescu)

“Ceea ce nu piere, oricât de pieritoare ar fi întâmplările vieții noastre e gândul însuși că le-am trăit, e limba în care s-a întrupat acest gând. Și atâta timp cât limba aceasta trăiește gândurile sale pot fi oricând regândite, întâmplările pot rezămisli oricând o istorie (…)”

Iată, “limba sfântă, limba vechilor cazanii”, aceea “pe care-o plâng și pe care o cântă / pe la vatra lor țăranii” invocată de marele poet basarabean Alexe Mateevici, adică limba strămoșilor noștri așezată de istorie în calea tuturor vitregiilor lumii, părea să fi pierit, să fi fost grav atinsă de straiele nepotrivite în care era încarcerată. N-a fost să fie așa, ci dimpotrivă, zădărnicia a cuprins doar carcera ce nu poate îngenunchia niciodată gândul (…)

Deșertăciune a deșertăciunilor a fost încercarea de a scoate din istorie o limbă. Bolta gândiri românești rămâne întreagă. (Constantin Dumitru, Ceea ce nu piere)

Vorbită în decursul istoriei ei îndepărtate de păstorii și plugarii care ne-au lăsat moștenire versurile Mioriței și ale baladei Toma Alimoș, limba română și-a durat temelie trainică, păzită cu sfințenie generații și veacuri de-a rândul.

“Noi nu suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră, este însăși floarea sufletului etnic al românilor.” (Mihai Eminescu)

A veghea la cultivarea substanței ei vechi, înseamnă a ne prețui pe noi înșine, luându-ne răspunderea gravă de a fi purtători ai unui mesaj al tuturor marilor promotori ai culturii naționale, prin care, cinstind trecutul și prezentul ei, venim în întâmpinarea viitorului.

“Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată.” Așa începe Constantin Noica minunata carte Cuvânt împreună despre rostirea românească o carte despre expresivitatea limbii române, o carte construită din cuvinte și gânduri ce imobilizează acest tezaur românesc, făcând inepuizabilă forța sa evocatoare.

Cu limba noastă, noi dăm acea “iscusită oglindă a minții omenești”, cum spunea despre scris M. Costin, în care gândul de totdeauna și omul de pretutindeni să-și vadă chipul. Și o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit, în alte limbi.

Limbajul scriitorilor poartă pecetea forței de adaptare a cuvintelor și construcțiilor la cerințele conținutului prin procesul selectiv, operat asupra tezaurului lingvistic de fiecare autor, într-un mod subiectiv și afectiv. Puterea limbajului artistic vine din talentul și efortul autorului de a găsi “cuvântul ce exprimă adevărul” gândurilor și simțirii sale, deci din capacitatea de a valorifica optim tezaurul limbii și tiparele constituite istoricește ale expresivității ei.

Semantica nouă a textului ține de ineditul sintagmelor stilistice de acele nuclee gramatical afective care pot da relief, culoare și însuflețire mesajului. Stilistica studiază tocmai acest fenomen specific al limbajului textelor și construcțiile expresivității cu inepuizabila forță de invenție a figurilor de stil.

După Michael Riffaterre stilul “ar fi deci o serie de opoziții ai cărei poli ar fi contextul și un element cu slabă previzibilitate în cadrul conținutului.”

Roman Jakobson spune că “problema legăturii dintre cuvânt și lumea înconjurătoare nu se referă numai la arta verbală ci intervine în studierea tuturor tipurilor de mesaj”.

Lucrarea de forță își propune, deci, o evaluare a expresivității involuntare în texte vechi și limbaje specializate, printr-un demers lingvistic.

Enumerăm aici, ca un preliminariu justificativ, câteva puncte pe care ne-am propus a le aborda în această lucrare.

1.Noțiunea: Ce extensie trebuie dată termenului stilului și expresivității ?

2. Expresivitatea involuntară în cronicile moldovene.

3. Expresivitatea limbajelor specializate.

4. Plasticitatea involuntară ca parte în cadrul expresivității involuntare.

Lucrarea de față va încerca să pună în mișcare polisemia latentă a unor fragmente de lucrări științifice, istoriografice, administrativ-juridice, ziaristice.

Sub raport metodologic nu e tocmai ușor să faci să rodească câmpul de posibilități semantice al unor asemenea scrieri care, pe deasupra, se întâmplă să fie redactate de foarte mult timp. După cum se va vedea, lumea cărților vechi e o lume de minuni adormite și, ca nivel al expresivității, avem toate motivele să-i acordăm o atenție specială, fiindcă vechile epoci mișcătoare ascund tulburătoare peisaje de început de lume.

I.2.Stil și expresivitate –domeniul teoretic

Preocupările pentru stil în spirit retoric sunt prezente începând cu Dimitrie Cantemir, pentru care limba latină este modelatoare a limbii literare, deturnată astfel de la uzul popular. Limba utilizată de scriitor este integratoare, estetizantă, conducând la expresia intențională, spre un uz artificial elaborat.

Începând cu cronicarii, este vorba mai ales de Miron Costin, urmați de Dosoftei cu Psaltirea sa, de Eustatievici și Macarie, cu părți din gramaticile lor, se constituie o retorică cu interes pentru limbă și stil, pentru o estetică a limbii, pentru expresivitate.

Secolul XIX se află sub o puternică influență franceză. Sunt cunoscute lucrările lui Marmontel sau La Harpe. Preocupați sunt pentru stil ca artă de a scrie revalorificarea retoricii având un profund caracter didactic (Radu Melidon și Timotei Cipariu – prozodii, Ion Molnar Piuaru și Simion Marcovici, I. H. Rădulescu – elemente de retorică la Școala Filarmonică, D. Gusti – retorică, G. Ionescu – Gion și Ion Manliu – studii de poetică).

B. P. Hașdeu face printre, cele dintâi considerații de natură lingvistică asupra limbii și stilului, relevând rolul intuiției în selecția materialului necesar artei literare. Limba poetică se diferențiază astfel calitativ de limba comună și intră în opoziție cu aceasta pe baza selecției realizate de creator prin instinctul său. Tot Hașdeu atrage atenția asupra prudenței în formularea aprecierilor asupra expresivității poetice.

Garabet Ibrăileanu consideră stilul ca element component al artei literare, analiza stilistică fiind un capitol al exegezei literare. Fondator al criticii stilistice românești, G. Ibrăileanu a arătat felul în care analiza stilului operei literare poate și trebuie să depășească descrierea unor trăsături de expresie individuale, privite independent de unitatea artistică a operei. Formula sa de analiză critică de tip formal a operei literare este deosebit de actuală, fiind aplicată prima dată asupra operei lui Eminescu.

Secolul XX este marcat de aceleași căutări pentru determinarea obiectului stilisticii ca și în restul Europei.

Stilistica estetică își are reprezentanții săi în Ovid Densusianu care realizează o primă estetică a limbi române literare, Eugen Lovinescu care teoretizează în legătură cu funcțiile sugestivă și noțională ale limbajului; Mihai Dragomirescu, cu preocupări de aceeași natură cu primii, sau cu Dumitru Caracostea care îmbină viziunea estetică cu cea lingvistică în studiul critic al operei literare.

În perioada interbelică se dezvoltă o stilistică filozofică și estetică reprezentată de Mihail Dragomirescu, Lucian Blaga, Liviu Rusu și, parțial, de Tudor Vianu.

Liviu Rusu aplică analiza stilistică pe straturi ale expresiei, într-o concepție structuralist-lingvistică, în timp ce Lucian Blaga promovează o stilistică integratoare care se ocupă de stil ca fenomen de cultură, intuiția fiind considerată o modalitate cognitivă totală.

Teoriile noi privind stilistica lingvistică și stilistica estetică vor influența diferit pe stilisticieni ca Iorgu Iordan, Tudor Vianu sau Ion Coteanu.

Iorgu Iordan și Ion Coteanu, sub influența școlii structuraliste își vor definii concepțiile pe linia deschisă de Charles Bally și Leo Spitzer, în timp ce Tudor Vianu va fi influențat mai ales de Leo Spitzer.

În încercarea de unificare într-o “stilistică a operei literare” a teoriei limbajului poetic și a stilisticii limbii, Ștefan Munteanu va dezvolta, într-o manieră originală, stilistica expresivității, în timp ce Gheorghe Ivănescu va propune o reîntoarcere tranșantă la retorica antică și la stilistica franceză clasică.

Ion Coteanu definește stilul drept “schemă a limbii adecvată la ceea ce trebuie exprimat” subliniind că: “modalitățile de distingere a limbajelor de stiluri sunt mai reduse, dat fiind că ambele fenomene fac parte din aceeași serie, deși cele dintâi au fost numite și stiluri funcționale, sau stiluri ale limbii, mai ales după studiile lingviștilor praghezi”. (Ion Coteanu, Stilistica…, vol. I, p.46)

Dintr-o altă perspectivă și într-un alt raport este privit stilul în cazul lui Tudor Vianu sau Gheorghe Ivănescu.

Pentru Vianu stilul aparține scriitorului și reprezintă “ansamblul notațiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa dobândește un fel de a fi subiectiv împreună cu interesul ei propriu-zis artistic” (Tudor Vianu, Studii de stilistică, p.35) în timp ce limbajul artistic sau științific corespunde unei zone funcționale mai largi, definite în raport cu limba comună, parțial sursă a primului.

În concepția lui Gheorghe Ivănescu, limbajul este o zonă funcțională a limbii, în timp ce stilul este considerat în spirit retoric, ca o particularitate a expresiei în raport cu conținutul exprimat. Limbajul poetic se opune, în sistemul limbii, limbajului obișnuit, neutru, fiind, la rândul lui, structurat în două subzone cu particularități bine precizate: limbajul poetic figurat în care sunt circumscrise figurile de stil, și limbajul poetic nefigurat reprezentând fondul de virtualități expresive ale limbii.

Preocupat de stilistica operei literare, Ștefan Munteanu va delimita mai clar conceptul de limbaj poetic de acela de stil. Pentru autor, stilul nu este limbajul poetic în general, ci o anume organizare a sa datorită unui factor intern, psihologic, atitudinea stilistică, care actualizează potența limbii într-un mod individual și concret prin punerea într-o stare solidară a formei expresiei cu forma conținutului” ( Ștefan Munteanu, Introducere… , p.38).

Aceeași diversitate de concepții, cu tendințe mai clare de specializare, se constată în continuare. De la lucrări de istorie a stilisticii (Ileana Oancea), de stilistică lingvistică (Eugen Câmpeanu, Gh. Bulgăr, Ladislau Galdi, Dumitru Irimia) de stilistică literară sau retorică (G. I. Tohăneanu, Mihaela Mancaș, Elena Slave, Paula Diaconescu ), până la poetică (Paul Miclău, Elena Dragoș, Solomon Marcus, Mircea Borcilă ) sau psiholingvistică, pragmatică, textualitate (Em. Vasiliu, Tatiana Slama Cazacu, Sanda Galopenția – Eresescu, Carmen Vlad), întregul panoramic al preocupărilor pentru cercetarea stilistică susține realitatea acestei diversități.

Ceea ce asigură însă limbajului poetic condiția de a se împotrivi arbitrarului este, după părerea lui Ștefan Munteanu, expresivitatea. Aceasta reprezintă un fenomen specific și complex bazat pe un raport de dublă dependență: “pe de o parte o relație între două forme ale elementelor semnului lingvistic (expresie și conținut), pe de altă parte – și concomitent – o relație între această unitate constituită și realitatea desemnată prin ea”. (Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate…p.122)

Urmărind evoluția conceptului de expresivitate, Ion Coteanu subliniază că acesta a cunoscut și cunoaște interpretări diferite în funcție de teoriile lingvistice și stilistice care sunt luate în considerare. Astfel pentru stilistica lingvistică domeniul expresivității rămâne limbajul afectiv spontan, opus limbajului intelectual, care, în principiu, nu se subordonează emoției spontane sau nespontane. În mod concret, afectivitatea atinge cu deosebire semantica, sintaxa și fonologia. Din perspectiva stilisticii estetice, expresivitatea este văzută ca frumusețe latentă a unui idiom, pentru a cărei scoatere în evidență se certiana Slama Cazacu, Sanda Galopenția – Eresescu, Carmen Vlad), întregul panoramic al preocupărilor pentru cercetarea stilistică susține realitatea acestei diversități.

Ceea ce asigură însă limbajului poetic condiția de a se împotrivi arbitrarului este, după părerea lui Ștefan Munteanu, expresivitatea. Aceasta reprezintă un fenomen specific și complex bazat pe un raport de dublă dependență: “pe de o parte o relație între două forme ale elementelor semnului lingvistic (expresie și conținut), pe de altă parte – și concomitent – o relație între această unitate constituită și realitatea desemnată prin ea”. (Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate…p.122)

Urmărind evoluția conceptului de expresivitate, Ion Coteanu subliniază că acesta a cunoscut și cunoaște interpretări diferite în funcție de teoriile lingvistice și stilistice care sunt luate în considerare. Astfel pentru stilistica lingvistică domeniul expresivității rămâne limbajul afectiv spontan, opus limbajului intelectual, care, în principiu, nu se subordonează emoției spontane sau nespontane. În mod concret, afectivitatea atinge cu deosebire semantica, sintaxa și fonologia. Din perspectiva stilisticii estetice, expresivitatea este văzută ca frumusețe latentă a unui idiom, pentru a cărei scoatere în evidență se cere însă o prelucrare, o filtrare sau transformare artistică. Vorbind despre expresivitate, Gh. Bulgăr menționa: “Sursele expresivității sunt mai adânci, mai complexe și mai difuze decât logica, decât cadrul gramatical, decât norma…valorile expresiei se întind pe un spațiu imens, zonele expresivității se nasc pretutindeni în jurul formulelor convenționale”.(Gh. Bulgăr, Aspecte ale expresivității limbajului… p.198)

Distincția netă dintre expresivitate și estetică a fost făcută de Roman Jakobson. După el, expresivitatea, ca funcție emotivă în care s-ar cunoaște expresivitatea spontană, privește exclusiv pe emițător, iar estetica, sub denumirea de funcție poetică, privește mesajul.

Reluând, Ion Coteanu arată că dacă “într-un număr de cazuri, ea este spontană, iar într-altul contemplativă, și dacă în prima ipostază o numim afectivitate, expresivitate, funcția emotivă sau expresivă, iar în a doua afectivitate, expresivitate, dar și element ori funcție estetică sau poetică, aspecte teoretice implicate în această terminologie își găsesc soluția în următoarea formulă: expresivitatea spontană este manifestarea verbală a emoției corespunzătoare, în timp ce expresivitatea deliberată este manifestarea verbală a emoției contemplative.(Ion Coteanu, Stilistica…, vol. I, p.75). Evitarea conștientă a expresivității spontane poate duce la un limbaj voit neutralizat, mult «intelectual», dar poate duce, după părerea autorului, și la un limbaj marcat stilistic prin emoția contemplativă.

Urmărind în acest proces raportul dintre emițător și receptor, I. Coteanu precizează că expresivitatea se definește și ca diferență dintre emisie și recepție, dintre intențiile autorului de mesaje și efectele lui asupra destinatarului: “intențiile și efectele reținute în mesaj ne conduc fie spre psihologia participanților la actul comunicării, fie spre determinarea condițiilor sociale culturale particulare ale efectuării acestui act, fie, în sfârșit, spre calitățile intrinsece ale mesajului”. (Ion Coteanu, Stilistica…vol. II, p.76)

Expresivitatea datorată emoției spontane nu este o funcție specifică limbii, consideră Ion Coteanu, ci o funcție a subiectului față de ceea ce-l înconjoară, dar “poate deveni funcție în momentul în care consecințele ei verbale se fixează într-un idiom și produc sau amintesc stări emotive”.(Ion Coteanu, Stilistica…vol. I, p.77.), căci prin cuvinte, sensuri etc., realizează un efect similar cu cel produs de un stimulent exterior de natură verbală asupra subiectului. Ca funcție derivată, ea seamănă cu expresivitatea din muzică, pictură și din orice altă artă, în care anumite structuri odată încărcate expresiv, dau naștere, prin combinarea lor, la noi valori de același gen cu cele inițiale.

Natura expresivității raportată de Ion Coteanu la factori disjunctivi “fie în afara semnului, fie în raportul de solidaritate, în forma lui” e considerată de St. Munteanu ca fiind determinată de factori corelativi, “raportul de solidaritate stabilindu-se între forma expresiei și forma conținutului, acest raport fiind pus, totodată, în relație cu realitatea extralingvistică, înțeleasă ca substanță, determinată ontologic gândirii umane”.(Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate… p. 122)

După Ștefan Munteanu, “expresivitatea, ca raport necesar între formă și substanță își găsește în exprimarea poetică realizarea lui deplină ca semn revelatoriu al ideii poetice” (Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate… p. 120).Fie că se servește sau nu de mijloace figurate și de celelalte procedee ale artei poetice, adaugă autorul, “esențialul stă însă în capacitatea ei intrinsecă a fi o modalitate de cunoaștere și trăire, prin reducerea până la identificare a <distanței> dintre concept și complexul sonor, fuzionate ambele în mijloace de reprezentare semantică și emoțională, cu semnificațiile gândite și simțite astfel de autor și receptate ca atare de destinatar”.(Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate… p. 121)

Expresivitatea (semnificantul) preia practic o parte din funcția de comunicare a limbii, colaborând cu semnificatul la realizarea funcției stilistice (poetice) care este funcție particulară de evocare; și prin aceasta o funcție de potențare intuitiv-emoțională a cunoașterii. (Ștefan Munteanu, Introducere…p.51)

Eugen Negrici însă este stilisticianul care a aprofundat studiul asupra expresivității involuntare în diferite texte literare, de la cele vechi, cronicile, textele bisericești, până la limbajele specializate sau chiar enunțurile de la Mica publicitate. El justifică faptul că în urma unui studiu, a unei citiri atente a textului putem descoperi acea expresivitate involuntară în spatele căreia se conturează biografii sau chiar reflecții despre starea sufletească a celui ce a scris textul.

Expresivitatea unui text depinde de numărul și varietatea elementelor provenite din experiențele noastre trecute cu ajutorul cărora vom fi capabili să constituim contexte semnificative, pentru a-i reforma și a-i preface acestuia structura, printr-un adaos de efecte neintenționate. Tot ceea ce se naște în afara acestor intenții și semnifică intră în conceptul de expresivitate involuntară. (Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară … p.22)

Capitolul II. Expresivitatea involuntară în texte vechi; Cronicile lui Ureche și Costin

II.1. Cronica lui Ureche.

II.1.1 Sobrietatea narațiunii.

A vorbi de cronica lui Ureche înseamnă a vorbi de narațiunea pură. Limpezimea intuiției, siguranța în reprezentarea lucrurilor, nervul și vigoarea relatării trimit gândul la proza latină. Prin această cronică, literatura istorică românească dobândește, de la început, evidența și desfășurarea firească.

Totul se mișcă, se desenează rapid; narațiunea fără vreo influență literară, înaintează repede, naturală într-o indiferență netulburată. Se poate spune că există mai multă acțiune decât povestire: Și silind spre scaunul Sucevei, i-au ieșit înainte Pătru vodă Aron pre Siret, la sat de Doljești, la Tină și s-au lovit în zioa de gioi-mari, aprilie 12, și înfrânse Ștefan Vodă pre Aron. Ci Aron vodă nu să lasă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucit și al doilea rând să lovi la Orbic, și iarăși izbândi Ștefan vodă. Și-l prinse pre Pătru vodă Aron și-i tăe capul după ce au domnit doi ani(Grigore Ureche, Letopisețul… 1967, p.82).

Totul se transformă în acțiune politică și se desfășoară fără oprire, fără comentarii până la deznodământul fatal unei guvernări, apoi povestirea o ia de la capăt în același fel, până la o nouă prăbușire, la o nouă ascensiune.

Nu găsim nici un cuvânt de prisos. Mari fragmente de text, cu ușoare corectări pot fi comparate ca precizie, proprietate, și energie, cu proza modernă eliptică. Iată-l pe Aron vodă în prima domnie: “Așa după ce s-au așezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă de altu, fără de cât numai a prăda. (Grigore Ureche, Letopisețul Tării moldovei, 1967, p.157). În cea de-a doua: Aron vodă, deacă s-au așăzatu la scaun al doilea rându cumu-ți era vrășmaș, nu de altele să apucă, ci iar de asuprele a face țărâi, și de dabile mari. (Grigore Ureche, Letopisețul Tării moldovei, 1967, p.158).

Concizia a fost socotită în antichitate și în evul mediu latin printre virtutes narrationis. În legătură cu acestea Cicero și Quintiliam se ocupaseră de brevitas iar retorii romani târzii au transmis mai departe astfel de teorii. E. R. Curtius afirmă că “expresia lui Horațiu brevis esse loboro (Ars poetica, 25) a întipărit în minți silința spre concizie ca pe o calitate stilistică”. (Literatura europeană și evul mediu latin. Univers, Buc., 1970, p.560).

Dar utilizarea largă și uneori excesivă a formulei de concizie în evul mediu occidental (latin) are motive diferite. S-a pierdut desul de repede sensul inițial al recomandărilor de concizie (care devine o virtus dicendi în general) ca și semnificația inițială a noțiunii de narratio (care a fost raportată la întregul domeni literar). Prin procedeul abbreviatio trebuia înfățișat, după Geoffroz de Vinsauf (Poetica nova, 1200 d. Hr.) doar purum corpus materiae, iar materia înseamnă pur și simplu ceea ce trebuie exprimat. Amploarea epică nu pare a fi gustată în evul mediu latin și se pot întâlni surprinzătoare prescurtări ale unor celebre subiecte antice.

În cazul lui Gr. Ureche nu este vorba de necesitatea de a înfățișa o situație mai concis ci de o constrângere. Cine nu cunoaște istoria noastră culturală interpretează faptele în absolut și poate afirma chiar că Gr. Ureche chiar nu știe să descrie, să caute, că e incapabil de nuanțe, că stilul său puțin imagistic, este sec, adesea dur, însă într-o măsură apreciabilă, această austeritate narativă este consecința lipsei de suplețe a instrumentului lingvistic. Cronica istoricului moldovean este săracă în detalii pentru că se întemeiază pe izvoare sărace: fericită constrângere care dă naștere unui text sobru, dar animat. Având de reprodus fapte urmate de fapte, modificări nesfârșite, și rapide de domnii, însoțite de șiragul tipic de acte (războaie, comploturi, descăpățânări) cronica dă un net câștig de frecvență verbului în raport cu calificarea. Apar astfel fraze exclusiv verbale: “Și au trimis soli la Ștefan Vodă de i-au dat de știre să se gătească să meargă cu dânsul să bată Chilia și Cetatea Albă, și să-i găteze stețiia și hrană de oaste” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.109)

Avantajele puținătății mijloacelor sunt neașteptate. Cuvintele s-au învechit, dar cronica e perfect inteligibilă, mereu clară, chiar precisă, cu o trăsătura fermă și de o simplicitate grandioasă. Formulat eliptic, pasajul care amintește de jefuirea Poloniei de către moldoveni sună dur, fioros: “Întru același anu, Ștefan Vodă vrând să-și întoarcă despre leși strâmbătatea sa, strânsă țara și au intrat la Podolie și la ruși, trecut-au și de Liov, până la Lanțul orașului, la apa Visloca, toate satele arzând și prădând. Ars-au orașul Premișlea, Radumnea, Prevorska Lantuțul și cetatea Tereabul și multă bunătate dentr-însa au luat și mulți joimiri au scos, ci pre toți i-au tăiat și alții mai mulții au arsu în cetate. Și cetatea Buceciul multă nevoie au avut și Podhaetul au arsu. Și mulți oameni, bărbați muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.121)

Retina reține, pe un fundal de mereu sporite vâlvătăi doar mișcarea aprigă a răzbunării, străbătând cu iuțeală ținuturile Poloniei. Energia acestui fragment este consecința exclusivă a densității actelor masate într-un spațiu, sintactic redus. Reluarea cuvintelor mult-mulți, precum și a unor forme paradigmatice ale verbului a arde nu poate fi interpretată ca procedeu de tensionare, ci, mai degrabă, ca semn al unei penurii sinonimice; este o repetare nu o repetiție. De asemenea enumerarea orașelor jefuite nu este rezultatul unei intenții de amplificare cumulativă. Saturat cu informații, volumul restrâns al enunțului împinge, involuntar, fraza spre aforism: “așa și turcul: de ce-i dai mai mult de-aceia îți face mai multă nevoie, că el darul îl scrie obicină.”(Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.146). Ținerea strictă a cronologiei vine în ajutorul narațiunii, o păzește de lâncezire, anunțarea zilei și a anului sună ca o bătaie neiertătoare de metronom.

Relatarea aceasta simplă a faptelor, în totală ignorare a trucurilor elocvenței emoționează în unele momente prin sinceritate și omenesc: ”Și de la Ștefan Vodă încă au picat om de frunte, Șandrea hatmanul, și l-au adus de l-au îngropat în Dolhești, lângă tată-său.” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.103). O determinare suplimentară, cum este lângă tată-său reclamă luarea-aminte, dată fiind ivirea ei într-un, text în care predomină exprimarea economică. Asemenea devieri de la propria normă narativă apar și-n fragmentul următor: ”Iar Ștefan vodă, deaca au sosit la scaunul său, la Suceavă, au trimis la craiul leșăscu soli, vestindu-i de războiu cu noroc ce au făcut împotriva Radului vodă, fălindu-se că și cetatea și scaunul Dâmbovița cu toată avuția i-au luat denpreună și doamna și fiică-sa. Și-au trimis și la crai den dobânda sa, nu pentru că doară i-au fost datoriu să-I trimăță, cum zic unii că au fost supus leșilor, ci pentru ca să-l aibă priiaten la nevoia și la treabă ca aceea, de-i va veni asupră, cum s-au și tâmplat, atuncea i-au și venit veste cum Radu vodă au intrat în Țara Muntenească cu oaste turcească” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.95). Întregirea neașteptată a enunțului în două puncte capătă o proiecție specială la Grigore Ureche, și un preț neobișnuit, pentru că această generozitate informațională este potrivită altor cronicari, lui M. Costin de exemplu, la care substanța cronicii se consumă în astfel de paranteze. Explicațiile intervenite la nivelul celor două fraze narative, prin caracterul excepțional al unor asemenea apariții lasă urme de îndoială cu privire la recea detașare a narațiunii care poate fi înșelătoare, deși vegheată conștiință ironică, insinuantă. Un efect de contrast involuntar, de felul celui pe care îl vor face rarele fragmente umoristice în ansamblul poeziei eminesciene, este provocat de izbucnirea admirativă la adresa perseverenței supraomenești a lui Ștefan: “Că oricum au fost, tot să tocmescu că au fost izbânda lui Ștefan vodă. Minunat lucru! După poticala dintâi și după pierzarea oștii dentâi, cela ce nu avea voinici de oaste, ce strângea păstorii den munți și argații de-i într-arma, acum iar să ridica de-asupra biruitorilor, ce întâi deac-au pierdut țara acum domni altora da și țara lățiia.” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.104). Privită de la orizontul literaturii moderne, care exersează excesiv expresia superlativă, exclamația Minunat lucru! Se apropie de nivelul exprimării neutre, luată singură nu spune nimic spiritului românesc obosit de violențe verbale. Dar pentru că această expresie apare la Ureche ea nu sufere nici o pierdere de energie.

Cele mai neînsemnate forme expresive strălucesc într-o asemenea narațiune, într-un text nefalsificat prin mijloace retorice. Fraza enunțiativă-exclamativă transformă secvența sintactică într-un principiu moral pertinent, formula apare pe frontispiciul unui întreg capitol (Nacazanie silnâm): “Dumnezeu cel dirept, cela ce ceartă nedireptatea și înalță direptatea, cu câtă certare pedepsește pre ceia ce calcă giurământul! Că acesta Olbrihtu în spre păgâni, ci spre creștini vrea să facă războiu.” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.117). O frază interogativă, survenită după un pomelnic de eroi pieriți în luptă înscrie pasajul în cuprinzătoarea literatură a deșertăciunii, care funcționează prin enumerări și interogații: “Aflatu-s-au la acestu războiu periți din capete: doi frați Teuceschii și Neculai voevoda Ruschii și Gabriil den Moravița și Herbort, asjderea doi frați Grotovi, Humienschii și Murdelio și alții mulți. Cine poate să-i pomenească pre toți?” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.118)

Aceste exemple au caracter excepțional pentru că exprimarea este de regulă rectilinie. Chiar dacă sunt istorisite evenimente memorabile sau miracole, la Ureche mirarea este discretă, chiar sceptică, ca și indeterminarea expresiei zic, care aduce o undă de neîncredere: “zic că au fost la liturghie arhiepiscopi și preoți și diaconi 64 la Jărtăvnic (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.90). “Zic unii să să fi arătat lui Ștefan Vodă Sfântul mucenic Procopie înblând de-asupra războiului călare (Grigore Ureche, Letopisețul Tării moldovei, 1967, p.103). “Acest Alexandru Vodă, zic că au fostu scoțând ochii oamenilor (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.148).

În afara avantajului expresivității în sine pe care îl dețin, prin frecvența lor minimă, aceste abateri de la tipul de expunere liniară, contribuie la conturarea portretului psihologic al cronicarului. Tonul în cea mai mare parte egal, fără contorsiuni și exaltări retorice, rarele mirări, interogațiile și mai rare fac din autorul acestei cronici sobre un personaj cu ținută glacială, relatând cu detașare, vag ironic, destinul țării.

Sărăcia stilistică, narațiunea colțuroasă și nudă exprimă cu involuntară exactitate, epoca, fondul sumbru al medievalității românești al unei societăți puțin reflexive aspre, sălbatice în uri și răzbunări fără măsură în patimi, dar care sub seriozitatea barbară a cronicii ascunde viața reală în acțiune, cu convoiul fără sfârșit de orori monotone.

Evul mediu înseamnă preponderența vizualului, iar idealul său este de a exprima o realitate vizibilă, de a transpune totul în imagine cât mai concret. Literatura și arta medievalității târzii conțin și ele această însușire esențială: prelucrarea completă a tuturor particularităților năzuința de a nu lăsa nedezvoltate nici o idee sau imagine, de a concretiza totul precis, vizibil.

Plăcerea detaliilor de regăsește într-un anumit fel și în literatura cultă chiar dacă nu în sensul unui naturalism calitativ pentru că descrierea naturii și a personajelor se face cu mijloace simple, obiectele sunt menționate nu descrise, iar substantivul domină adjectivul.

În comparație cu poezia medievală care e legată de anumite motive și forme convenționale, proza este mai aproape de pictură; pretutindeni unde literatura lucrează pur și simplu prin observație, fără să fie împiedicată de convenție, este comparabilă cu pictura și răspunde mai bine spiritului modern. Ambele, proza și pictura enumeră ceea ce se vede și acesta e procedeul fundamental și comun. Dar pictorul e în măsură, ațintind privirea asupra unui complex anumit și limitat, să creeze, chiar fără intenția expresă, unitate și coerență, în timp ce scriitorul se izbește de mari inconveniențe. Iar când acesta este cronicar din cauza materiei în devenire, intenția de interpretare a realității vizionate, de elaborare, de organizare este aproape imposibil de realizat. Esența artei medievale este multiplicitatea, unitatea și armonia fiind întâmplătoare.

Analiza cronicii lui Ureche confirmă dificultatea raportării literaturii noastre vechi la evoluția organică a culturii occidentale. Din, multe puncte de vedere, literatura cronicilor românești poate fi asemuită cu rolul jucat în Franța de pictură; vede în sensul picturii medievale. Pentru contemporani parada și splendoarea și-au pierdut puterea de stimulare astfel încât sensul real și pozitiv al evoluției artei medievale este spre simplitate și naturalețe, de aceea mulți cronicari români – și în primul rând Ureche – se află pe direcția de înnoire a artei medievale.

Tendinței spre simplitate a artei europene îi răspunde, în felul ei cronica lui Ureche în care se resimte extrem de rar în cursul povestirii o expresie estetică și un realism viu, neatins de torentul frazelor prea frumos îmbrăcate și a fastului. Puterea vizuală și forma verbală lapidară sunt la Grigore Ureche analogice preciziei și acuității vizuale a lui Van Eyck, fără detalierea migăloasă dar cu utilizarea aceluiași procedeu cantitativ, enumerarea.

Narațiunea este jalonată de momente tipice (înscăunarea, moartea domnului) ceea ce face ca cronica lui Ureche să capete o unitate și o coerență pe care scriitorul medieval le atinge rar din cauza tendinței spre multiplicare, și pe care pictorul medieval este în mai mare măsură să le obțină prin simplul fapt al limitării câmpului vizual în pictură. La Grigore Ureche ritmul vine de la sine realizând nu o armonie statică ci una dinamică.

Prin toate aceste trăsături, cronica lui Ureche alcătuită în cea mai mare parte din izvoade insuficiente, este foarte medievală și foarte modernă în același timp.

Grigore Ureche scrie liniar și net expozitiv, el nu folosește nici alegorie, nici teologie, nici mitologie ci doar puțină morală.

Cronica citită adânc însă este plină de substanță de filozofie sceptică implicită, de înțelepciune milenară, irevelabilă direct ca în alte literaturi. La Grigore Ureche nu-i corespunde simplitatea spiritului simplității narative, ci mai curând naturalețea, iar lipsa amănuntelor lasă libertate imaginației și impune o tensiune de lectură. Fraza are termeni minimi cu ajutorul cărora cititorul reconstituie atmosferă, oameni, destine. Prin acceptare expresia sublimată capătă extensie depășind cadrul obiectiv al istoricității, iar lectura nu este doar reconstituire ci creație.

II.1.2 Modulații narative

Cronica lui Grigore Ureche deși are o însușire populară a scrisului pe care o simțim în lectură, sursa nu este oralitatea ci doar stereotipia relatării asemănătoare adesea basmului, iar modulările tipice unui început de basm dau cititorului senzația că se află în acel climat fabulos care preface istoria: “Acest Ștefan Vodă au avut doi feciori, cum s-au pomenit mai sus pre Ștefan și pre Pătru cari după moartea tatâne – său pricindu-se pentru domnia, au fugit Ștefan, fratele cel mai mare, la Cazimir craiul leșeascu, poftind ajutoriu împotriva frăține – său, lui Pătru și să i se plece cu toată țara. Iar Pătru cu agiutoriu ungurescu au apucat țara. (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.79).

Fatalismul moral, metoda didactico – mistică de interpretare a evenimentelor sunt, și ele de tip folcloric, vechimea limbii, cu răsucirile neobișnuite și concretețea ei accentuează senzația de fabulos din unele zone ale cronicii. Modulațiile narative – tip basm – sunt contigue climatului fabulos generat de stereotipia parțială și de previzibilitatea unei secvențe.

Analogic cronica lui Ureche are părți întregi care sunt scrise cu indiferența netulburată și sângeroasă pe care o relevă literatura eroică scandinavă; răceala neparticipativă a textului este în spirit de saga. Această manieră narativă, saga, adică asprime colțuroasă a enunțului în stare să exprime încântarea copilărească și crima cu aceeași nevinovată nepărtinire este observată în primul rând în titlurile rezumative ale unor capitole: “Domnia lui Ștefan Vodă, ce-i zic cel Bun, feciorul lui Bogdan Vodă și de multe războae minunate ce au făcut, văleatul 6965.” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.81); “Când au prădat Ștefan Vodă Țara Săcuiască” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.83); “De prădarea săcuilor” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.88); “De tăierea capetelor a niște boiari, văleato 6979 ghenarie 16”. (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.91).

Stilistic, cronica se relevă adesea ca involuntar modernă. Prin titulatura capitolelor ea își inică vechimea: o anume impudoare pentru termeni care azi revoltă a prăda și o anumită familiaritate cu crimele politice. Deocamdată sentimentul de oroare al bunului creștin în fața acestui șir de acte ce constituia letopisețul nu există, trebuie să aibă loc cutremure pentru a ieși din vârtejul permanent al războiului și e nevoie de resemnări așteptând războaiele pentru ca numai după terminarea lor să se poată semnala ridicarea vreunei mănăstiri.

Aproape în o treime din operă crimele sunt consemnate fără complexe creștine, fără strângere de inimă, ca o îndeletnicire cotidiană. Există aici o grandoare a medievalității crunte, dar senine care privește spre posteritate cu ochi nevinovați de copil criminal, iată un nou efect stilistic de care cronicarul este străin, obținut printr-o incapacitate de detaliere a izvoadelor. Acestora le este străină și imposibilă atitudinea, cuprinderea subiectivă; ele, izvoadele notează esența actul în sine, fără comentarii sau gesturi de oroare, crima are aerul unui gest mașinal, dar cu atât mai cutremurător ce trimite la paginile șiroind de sânge ale sagalelor. “ Tăe Ștefan Vodă pe Isaiia vornicul și pe Negrilă păharnicul și pre Alexe stolnicul, în târgu în Vasluiu”. (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.91). Cu cât avansăm în textul cronicii și ajungem la zona mai informată, stilul pierde din detașare, iar media crimelor rămâne aceeași.

Neimpresionabilitatea cronicarului, de acum înainte își denunță aparența. Comentariul din unghi moralizator creștin, se subînțelege și intervine din ce în ce mai des, iar stilul participativ câștigă teren mai întâi prin imperceptibile ironii la adresa impulsivului Ștefan “Ieu gata de apucat” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.127) apoi, din ce în ce mai preocupat de principii, mai obsedat de dreptate și milă, autorul sfârșește prin a închega istorisiri didactice despre Nacazanie Silnâm despre domni buni și domni răi.

Prima cronică a țării, din felurite cauze, printre care absența amănuntelor, previzibilitatea unor secvențe, fatalismul moral, are o variabilitate de modulații narative de care cronicile ulterioare nu vor mai fi capabile.

II.1.3. Climatul epic al cronicii

Opera lui Ureche constituie prin însăși existența ei un argument al tezei cu privire la cronicile pure, care sunt mult mai epice, mai literare decât cele confecționate, decât epopeile livrești pentru că doar adevărul epic este mai epic decât epiul contrafăcut, care doar mimează istoria.

Preinformat, cronicarul știe dinainte încotro se îndreaptă narațiunea, ce final va avea. Dar evenimentele istorisite cu rare excepții, se desfășoară treptat și se descoperă progresiv. Astfel curiozitatea se păstrează, fără a fi stimulată prin regruparea seriei de evenimente, prin spațierea și organizarea lor specială, ca în numeroase cazuri din cronica lui M. Costin.

O gradație intenționată nu există și nici între secvențe nu este un spațiu care ar produce o variație a pasului narativ și senzația de desfășurare, ritmul este mereu alert datorită, succesiunii de acțiuni, efectiv sau aparent imprevizibile, a înlocuirii constante a domnilor și a volumului redus de capitole referitoare la aceștia. Cronica lui Ureche reprezintă tipul de povestire prin juxtapunere. Atitudinea de expectație specifică epicului, precum și interesul narativ sunt prezidate de veșnica schimbare a domnilor ce satisface instinctul fundamental al cunoașterii.

Independent de nivelul conștiinței sale artistice, Ureche se află adesea în postura scriitorului care știe că trebuie să zăbovească la fiecare pas. Lungimea narativă conține, latent, posibilitatea unor turnuri imprevizibile ale acțiunii, încât se satisface cerința oricărei specii epice de a surprinde, de a vivifica atenția în punctele ei letargice: “Războiul lui Ștefan vodă, când au bătut pre Albertu, craiul leșăscu, la Codrul Cosminului, vă leato 7005” (Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, 1967, p.112).

Epicitatea la Ureche are ca factor incitant complicitatea afectiv – partizană a cititorului, care se constituie ca parte în conflict, agravând prin dorința lui secretă de schimbare favorabilă, tensiunea așteptării.

Cronica lui G. Ureche se întemeiază, în absența acelui ansamblu de convenții, procedee și tehnici constituind epicul profesionist, pe cea dintâi și cea mai elementară soluție de întreținere a curiozității: transmiterea succesivă, rapidă și consecutivă de știri și informații. Noutatea este una implicită caracterului de relatare, de raport al textului.

II.2. Cronica lui Miron Costin

II.2.1. Conduita narativă subiectivă

Primul paragraf al primului capitol din cronica lui M. Costin deschide brusc o altă lume a slovelor, deși autorul nu face deloc impresia savantului istovit de demonstrații, povestește stângaci și fără apetit întâmplările istoriei, însă demonstrează că este un cărturar atent la ținută, care-și cultivă scrisul. Primele fraze semnalează pe scriitor și primele cuvinte ce se desprind despre acesta sunt: compoziție, sistematizare, artă.

M. Costin ține strâns firele povestirii, lasă să se vadă că există, că judecă, că alege, și nu e o prezență incidentală sau vag insinuantă, ci una tiranică, cel mai adesea orgolioasă, zidindu-și în fiecare episod narat propriul portret. Stilul narațiunii este personal în diverse chipuri și grade de la opinia marcată ferm: “eu să le dau acestu nume nu pociu că ei crai nu sintu cei direpți domni sau cnedzi” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.7) la antipatia violentă, răzbunătoare: “O să nu-l ierte Dumnedzău hin ca acela” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.6), la afecțiunea discretă, înfiorată “l-au înțăpatu pre Bucioc, săracul, acela carile pururea sfătuie pre Gașpar-vodă spre bine…”(Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.61).

Scriitorul participă la tot pasul în rol de comentator și valul subiectivității urcă cea mai înaltă treaptă a patetismului: “O! Moldova di ar hi domnii tăi, carii stăpânesc în tine toți înțelepți, încă n-ai peri așe lesne” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.50).

Miron Costin poate fi comparat cu orice cronicar occidental căci cronica sa prin gustul narațiunii și pasiunea pentru anecdotică dă viață ideilor morale și politice pe care le are. La nivelul de cronică al istoriografiei, lucrarea lui Costin favorizată de momentul cultural tardiv al redactării, are acea capacitate de a se ridica la ideile generale pe care nu au ajuns s-o aibă cronicile occidentale.

Acest cronicar, Miron Costin, întrunește exactitatea cu talentul și descripția cu reflecția și prin puterea sa descriptivă și narativă reînvie societatea în care a viețuit și este un pictor al mișcării și al vieții pasionat de o intensitate a culorilor.

II.2.2. Mobilurile anecdotice: caracterul decorativ al istorisirii și caracterul digresiv al narațiunii

Dăruit, ca moldovean cu duhul voroavei, Miron Costin deschide el primul în locul lui Grigore Ureche care abia acoperise cu pânza subțire a scrisului său uriașele goluri informaționale, seria marilor noști povestitori.

Subiectivitatea cronicii răzbate din energia cu care domină și-și conduce narațiunea Costin, în felul plăcut sieși și, propriu, spre locurile care corespund temperamentului, educație, tendințelor sale perpetuu moralizatoare, explicativ – didactice. Și, înainte de toate derivă din plăcerea de a istorisi pe care o atestă prin amploare orice capitol; emană din curiozitatea cu care desface și apoi desfășoară minuțios acțiunile ca pentru a-și rememora părțile lor savuroase, din iuțeala cu care găsește fața anecdotică a lucrurilor.

Perioada asupra căreia se apleacă Miron Costin este suprasaturată de evenimente teribile, de prăbușitoare seisme politice, de personaje istorice fascinante, însoțite de cortegii de războaie și orori. Miron Costin este constrâns să selecteze operație critică cu memoria sufocată cu volumul uriaș de date. Cronicarul posedă acel simț suplimentar al romancierului popular pentru incidentul captivant. Gustul plebeu al spectacolului al întâmplării anecdotice, al vorbei de duh scăpate la mare primejdie, a tot ce colorează și de care istoriografia încruntată de azi se ferește, fac să se împlinească firul narativ în chip considerabil. Materia epică se densifică.

Izvoarele străine frecventate de autor conțin și ele întâmplări savuroase, scene amuzante, excentrice axului narativ direcțional. O bună parte din informații Costin și le culege cum o și spune de câteva ori de la boierii înaintați în vârstă. Ca urmare prin Miron Costin își face apariția în literatura noastră narațiunea istorică de tip anecdotic care este literatură pură.

Cronica lui Miron Costin semnifică victoria detaliului , iar această avalanșă de amănunte, vine din voluptatea creației, narațiunea este luxuriantă. Puțini scriitori au trecut netimorați granița speciilor exersând narațiunea complexă, cea care înglobează diversele forme de scriitură.

Pasajele de război, spre exemplu campaniile lui Mihai Viteazu oferă o admirabilă zonă de testare. Costin se străduiește să jaloneze drumul armatelor, indică amplasamentul taberelor, locurile de trecere, detaliile topografice, organizarea dispozitivului și tot ceea ce ar putea să aducă un plus de exactitate. Ideea epică a succesiunii în timp este accentuată prin factorul loc, iar amănuntele reproduse și comentate sugerează durata. Cronicarul ține să comenteze întâmplările, iar când izvoarele spun puțin să umple golurile cu numeroase paranteze, explicații, divagații care îndeplinesc rolul epic. Aceste pasaje, tampon, adesea justificate, sfârșesc prin a face ca secvențele de război să fie uneori statice și formale în cronica sa. Cărturărismul și voluptatea de a povesti lucruri neobișnuite, de a informa și delecta își pun peste tot pecetea. Există fragmente de descriere a bătăliilor care par a fi fost scrise pentru a reproduce o vorbă memorabilă sau pentru a exemplifica virtuțile unui corp de oaste (husarii, de exemplu), ori pentru a ilustra o maximă.

Întâmplările vesele sau tragice îl atrag pe cronicar la fel de des ca tot de incită imaginația: actele de hiclenie și trădare (de felul complotului lui Gh. Ștefan logofătul – degustat îndelung) jafurile tătărăști de anvergură, bătăliile decisive ori secundare dintre turci, polonezi și cazaci, înfățișate copios, istoria Moldovei, obiceiurile bizare, firea neobișnuită a unor populații (cazacii), descrise cu mici exagerări de Alixandrie, actele barbare, imorale ale unor eroi sunt analizate cu spaimă dar și râvnă scriitoricească.

II. 2.3. Diversitatea modurilor stilistice

Bogăția narațiunii acestei cronici, este probată și de etajul formal, de caracterul cuprinzător prin: relatări care rezumă acțiunea sau răsucesc moduri anecdotice în jurul firului ei principal alternează chiar în același capitol cu scene în dialog continuate cu deliberări și comentarii. Despre această diversitate a modurilor stilistice subordonate narațiunii vorbește elocvent acel fragment referitor la prăbușirea domniei lui Vasile Lupu care se constituie ca o biografie a complotului lui Gh. Ștefan Ceaurul, marele logofăt.

Un prolog, întemeiat pe o vastă comparație, anunță în chip antic, cu o cutremurare a tonului retorică, tragedia marelui domnitor: “Precum munții cei înalți și malurile cele înalte, cându să năruiescu de vreo parte, precât sântu mai înalți, pre atâta și durât făcu mai mare, cându să pornescu și copacii, cei înalți mai mare sunetu fac cându să oboară așea și casele cele înalte și întemeiate cu îndelungate vremi, cu mare răsipă purcegu la cădere, cându cad. Într-acela chip și casa lui Vasilie – vodă, de atâtea ai întemeiată, cu mare cădere și răzsipă și apoi și la deplină stingere au purces de atuncea.” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.177).

În noaptea canonului “sfântului Andrei de la Critu” în planul în care își pune în mișcare planul, logofătul se vede obligat să depășească momentul psihologic fundamental pentru că nu putea amâna întrevederea cu domnitorul. Zăgazurile vechii narațiuni nu mai fac față presiunii psihologice, care își creează forme pe măsură. Relatarea lineară deturnează în replici ale protagoniștilor, reproduse în stil indirect, apoi chiar în direct, când eroii se află alături și trădătorul joacă comedia disperării: “Și întrebându Vasilie – vodă pe postelnici cine din boieri este afară, au spus postelnicii că ieste logofătul cel mare, dvorește să-și ia dzua bună, că i-au venit veste de boală foarte grea giupânesăi. Să hie dzis Vasilie – vodă: «Ce omu fără cale, logofătul! Știindu-și giupâneasa boleacă că nu o ține aicea cu sine» și-au dzis să între să-și ia dzua bună. Au întrat Ștefan Gheorghie logofătul cu fața scornită de mare mâhniciune și și-ai luat voie să meargă spre case-și. Spun să hie dzis Vasilie – vodă: «Să afle lucrul pre voia sa.»” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.180).

După o exclamație tipică la Costin, “neștiutoriu gândului omului spre ce menește!”, cronica revine la traiectul ei narativ spre a înfățișa călărirea febrilă a logofătului ce-și urmează calea spre domnie. Acum narațiunea este făcută din mlădieri și nuanțe, este încărcată de observații psihologice, adică se poate spune că servește o structură nuvelistică modernă. Proba cea mai mare a modernității, a inteligenței artistice, a desăvârșirii scriitoricești este inserată în cronică prin integrarea în țesătura narațiunii sale a scrisorii de delațiune a spătarului Ciogolea care, terorizat de consecințele trădării își pârăște acolitul, trădând a doua oară: “Milostive doamne. Eu, unul den slujitorii cei streini mâncându pânea și sarea măriei – tale dentr-atâtea ai ferindu-mă de osândă să nu-mi vie asupră pentru pâinea și sarea măriei tale, îți facu știre pentru Ștefan logofătul cel mare că-ți este adevărat hiclean și s-au agiunsu cu Racoți și a lui Matei – vodă să vie asupra mării tale. De care lucru adevărat, adevărat să credzi măria – ta, că nu este într-altu chip.” (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.181)

M. Costin face parte din galeria vechilor istorici pentru care nu poate exista nimic incongruent istoriografiei când aceasta vrea să-și limpezească drumurile. Narațiunea aceasta totală, deschisă oricărui argument, oricărui statut redacțional, se desfășoară fără complexe până la sfârșit adăpostind toate desele schimbări de formulare; cea mai frecventă va fi alternarea dialog – narațiune.

Dintre toți cronicarii moldoveni, Costin este cel mai înclinat spre modul teatral. Se găsesc zeci de cazuri în care materia narativă este pe punctul de a se distribui scenic, ajunge să configureze o situație conflictuală fără să atingă starea propriu-zisă dramatică.

Nu există la istoriografii antici pasaje în care vorbirea directă să fie întrebuințată în proporția în care apare la M. Costin și nici în felul acesta, a unui dialog scurt, direct.

Discuțiile între personaje sunt foarte rare la istoricii latini; în cazurile când apar, e aproape totdeauna vorba de răspunsuri cu poantă, cu valoare retorică și nu realist – concretă. Vorbirea directă se limita la discursurile ținute în senat, în fața soldaților sau a plebei. Nu există nicăieri în literatura antichității ceva asemănător în ce privește spontaneitatea vorbirii. Spre deosebire de Grigore Ureche și predecesorii săi antici Miron Costin a asistat la cele mai multe întâmplări sau le-a aflat proaspete încă din relatarea celor care le-au trăit. Pe Costin îl interesează, nemijlocit, ce fac oamenii, cum se mișcă. Scriitorul nu are altă lume, ce descrie el e lumea în mijlocul căreia trăiește.

Modul stilistic retoric adoptat uneori de cronică este covârșitor de prețios pentru cel ce vrea să evalueze efortul scriitorului în direcția valorificării posibilităților limbii române. Prin această operă estetica limbajului se află foarte departe de uniformitatea și sărăcia povestirii cronicărești analistice.

II.3 Mărci ale stilului istoriografic în cronicile lui Gr. Ureche și M. Costin

Rudimente ale stilului criticist științific găsim la adevăratul începător al istoriografiei moldovene, G. Ureche care discută și amendează știrile despre denumirea de Schithia și Flachia date Moldovei. El are sensul obiectivității și al calității informațiilor, nu folosește știrile care nu se tocmesc vrea să le cerce precum bănuiește și conceptul de tradiție, pentru că socotește că o nație fără istorie s-ar asemăna “hiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte”

Puține elemente structurale existente astăzi în operele istoriografice, nu ar putea fi descoperite și în cronicile lui Ureche și Costin, cu acea evidență stângace tipică și explicabilă la niște scrieri deschizătoare de drumuri.

Consemnarea datelor istorice ale neamului este pusă, sub semnul actului moral – patriotic și nu se uită a se reaminti cât de necesară e istoria.

Critica izvoarelor se face în stil modern, concepția este a unui istoriograf pentru că Ureche are principii, înțelepciune și acea desfacere de lucruri în duhul Bibliei după care este răsplată și pedeapsă.

G. Ureche este evoluționist în istorie, admițând că orice nație are o “începătură”, un “adaos” și o “scădere”. Apar în cronică și idei politice – idei directoare principii. “Tocmala” și obiceiurile “țărei” nu i se par bine așezate. El propune o țară creștină, cu întocmire de legi ferite de bunul plac a Voievodului, care trebuie să-și tempereze trufia prin învățătura providențialei istorii. Aceste abstracțiuni politice contrastează la G. Ureche cu limbajul biblic, popular al pildei, cu limbajul imaginativ și concret în care sunt exprimate: “toată albina își apără căscioara și hrana lor cu acele și cu venitul său; iară Domnul adică Matca, pre nimeni nu vatămă”. (Grigore Ureche, Letopisețul Tării moldovei, 1967, p.145).

Stilul științific s-a dezvoltat în direcția preciziei termenilor, a abstractizării, a maximei demetaforizări și a stringenței demonstrative. Sub raport ideatic, darul fonetic și plastic al lui G. Ureche este încântător pentru a sugera idei prin aroma graiului.

M. Costin își expune și el în Cronică o filosofie a temperației în legătură cu domnii. Ca istorie el lărgește domeniul informațional, apelând la izvoare noi pe care le subordonează unei concepții istorice umaniste. M. Costin are și mai clar o concepție și o politică: “Letopisețele… să fie de învățătură”; cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare el are simțul obiectivității și al “direptății”. Respinge izvoarele nesusținute “nu știu cum s-ar prinde acest lucru” bazându-se pe argumente convergente (istorice, filologice, arheologice, antropologice). Are noțiunea cauzalității și pune evenimentele moldovene în cele universale “ca să se dezlege mai bine lucrurile țărei noastre”. Face și o scurtă teorie a cunoașterii prin simțuri optând, ca Aristotel, pentru văz. În politică e machivelist: “de lăudat este fiecare Domn să hie spre partea creștinească”. Există în Cronică scrisă în scrupul documentaristic, la sfârșitul vieții De neamul moldovenilor toate mărcile stilului științific: documentarea, parafrazarea preopinenților și comentarea în cadrul comentariului, organizarea lucidă a materialului demonstrativ, pe capitole.

Stilul științific românesc își descoperă prin M. Costin o tehnică, prima tehnică preluată de numeroși urmași: demonstrația prin interogații și răspunsuri date tot de autor – finalizate în jubilație: “Dzice-va creștine: prea târziu ieste; după sutele de ani cum să vom putea ști poveștile adevărate de atâtea veacuri ?” – Răspunzu: “Lăsat-au puternicu Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoare…(Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.124).

În Predoslovie poate fi observat un element științific din perioada veche a culturii românești dicotomia intelect – sentiment, învinge sentimentul. Este ușor de urmărit lirismul argumentației și vaste cadențe stilistice care apar odată cu vibrația emoțională stăpânită în fața obiectului acestui studiu. Se făcea știință la persoana I: “Începutul țărilor acestora și neamului moldovenesc și câți sunt și în țări unguraști cu acest nume, români și până astăzi, de unde sântu și de ce seminție, de când și cum au descălecat aceste părți de pământu, a scrie multă vreme la cumpănă au stătu sufletu nostru.”(Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.8).

Cu tot rafinamentul ei fraza nu are temeni abstracți neologici – așa cum se va întâmpla mai târziu în stilul științific – ci se constituie din cuvinte și expresii populare care se transformă prin condensare în epitafuri: “a scrie multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”; “Biruit-au gându…”; “Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”. Involuntar toate frazele capătă o aureolă dramatică. Un final firesc, scris fără intenție retorică obișnuit în epoco e înnobilat de acea lumină venită din cețurile timpului, din sacralitatea înaltei datorii:

“Citește cu seninătate această a noastră cu dragoste osteneală.

De toate fericii și daruri de la Dumnezeu voitoriu

Miron Costin, care a fost logofăt mare în Moldova”

(Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.248).

Cronicile moldovene din secolul al XVII –lea se află într-un raport de compensație. Ca un veritabil spirit clasic, M. Costin instituie o ordine solemnă curgerii evenimentelor și dă impresia că se află la începutul altei tradiții iar principiile sale etice îl transformă într-un justițiar sever.

Fără să fie opere de ficțiune, ca scrierile beletristice propriu-zise, cronicile au o valoare artistică indiscutabilă. Cronicarii nu au înregistrat daor evenimentele ci le-au interpretat. Cronicile moldovene reușesc să intre, în zona literaturii artistice deși ele au fost scrise în scopuri istorice și politice, iar marii noștri cronicari străjuiesc intrările în lumea artei și se află la capătul cărărilor pe care vor înainta scriitorii români.

II.4. Interpretarea artistică a cronicilor

II.4.1. Cronica lui Grigore Ureche

Pentru că singura versiune completă a cronicii, aceea a lui Axinte Uricariul ne-a fost transmisă prin două copii muntene, rămâne ca stilul să fie dedus.

Slujindu-se de izvoade sărace și nescriind cronica vremurilor sale Ureche nu poate avea o percepție complexă a evenimentelor. De aceea specifică la el este raportarea nudă, neretorică a faptelor, mod narativ care nu se modifică nuci chiar atunci când relatează evenimentele domniei lui Ștefan.

Narațiunea are o desfășurare firească, fără vreo intenție literară. Ea înaintează repede, naturală, într-o indiferență netulburată transformând totul în acțiune politică desfășurată fără comentariu.

Mari fragmente de text, ușoare corectări, pot fi comparate ca precizie, proprietate și energie cu proză latină și adesea cu proză modernă eliptică.

Concizia, socotită în antichitate și în evul mediu latin, printre virtutes narrationes, e, în cronică, trăsătura primordială a operei. Dar concizia este, în opera lui G. Ureche, rodul unei constrângeri: cronica este săracă în detalii pentru că se întemeiază pe izvoare sărace, pe informații minime. Având de reprodus fapte urmate de fapte, scutite de amănunte și comentarii, modificări nesfârșite de domni, însoțite de șiragul tipic de acte (războaie, comploturi) cronica dă un net câștig de frecvență verbului în raport cu calificarea. Este doar primul din lunga serie de avantaje neașteptate pe care le aduc sărăcia informațională, simplicitatea expunerii, puținătatea mijloacelor acestui text sobru dar animat. Cuvintele s-au învechi, dar cronica e perfect inteligibilă mereu clară, chiar precisă, cu o trăsătură fermă și de o simplitate grandioasă. Saturat cu informații, volumul restrâns al enunțului împinge uneori, fraza spre aforism, și în ansamblu păzește cronica de lâncezire. Orice întregire a unui asemenea enunț eliptic, orice generozitate informațională, puținele izbucniri admirative, neînsemnatele forme expresive, prin sobrietatea generală a contextului capătă o proiecție specială la Ureche și un preț neobișnuit. Pe de altă parte la Ureche lipsa amânuntelor lasă libertate imaginației, impune o tensiune de lectură, favorizând procesualitatea receptării. Cum fraza nu are aluviuni, rămân ca într-un text poetic doar termenii minimi cu ajutorul cărora cititorul reconstituie atmosferă, oameni, destine. Prin receptare expresia sublimată, redusă la minimum capătă extensie, o extensie atât de mare încât poate depăși cadrul obiectiv al istoricității.

Cronica lui Ureche citită adânc, este plină de substanță, de filozofie sceptică implicită, de înțelepciune milenară irevelabilă direct și epatant ca în alte literaturi, de aceea trebuie făcută disocierea necesară între simplitatea expunerii și cea a conținutului, între simplitate și naturalețe.

Sobrietatea, concizia, comentariul lapidar, deci economia involuntară a mijloacelor, iată ce individualizează narațiunea acestei cronici. Stereotipia relatării din unele puncte este asemănătoare celei din basm. Senzația de fabulos este accentuată de apariția unor șabloane, de vechimea limbii, de arhaicitatea narațiunii previzibile, și de lipsa amănuntelor, care sugerează negura golurilor mitice.

Harul cronicii urcă din harul limbii și, de acea nu trebuie să vorbim de cronicarul G. Ureche ci de valențele estetice ale limbii timpului.

În locul retoricei comparații apare frecvent metafora, țâșnind la tot pasul dintre formațiunile limbii timpului, pitită în aproape fiecare cuvânt. Țara e “mișcătoare și neașezată”, obiceiurile țării “nu-s așezate”; domnia pare a fi zidărie în formula: “Ce se va fi lucrat” în zilele unor domni nu se știe; o imagine de icoană bizantină suferind de lipsa perspectivei: Vlădicilor: “le-am pus scaunele de-au șezut den dreapta Domnului, mai sus”.

Gândul morții se pierde într-un tablou floral involuntar: Moldovenii “au picat”; “cât au nălbit poiana”. Imaginile de acest fel alcătuiesc cu sprijinul firesc și compensatoriu al imaginației noastre o lume săracă de icoane primitive ce par inspirate de contactul cu un mediu rudimentar.

Felul cum sunt descrise și povestite unele fapte istorice relatarea lor, trădează un anumit context uman, prin însăși alegerea cuvintelor. Cavalerii lui M. Corvin spre exemplu sunt loviți prin surprindere “în toate părțile” (ca niște vietăți golașe căzute din cuib) “de-i vâna țăranii în zăvoaie”.

Cea mai mare contribuție la senzația de concret pe care o lasă textul vine de la repetarea specială a verbului cu complementele sale.

De asemenea regimul special al prepozițiilor invocă unul sau altul din atributele fizice ale obiectului.

Toate acestea fac ca vorbirea cronicarului să fie dulce și cruntă, plină de ascuțișuri ironice, pentru că, în epocă, ideile nu-și pierduseră carnația, nu se desfăcuseră de concret pentru că se mai gândea prin simțuri, prin sunete clinchetitoare. Exprimarea este nefigurată din punct de vedere al epocii și figurată fără intenție din punct de vedere al contemporanului.

Așa-zisele figuri sunt de fapt noțiunile lui Ureche. Limba suplinește astfel, până și invenția epică, poate sugera lovirea, învălmășirea, poate ridica pe spații mici scene epice, repezi ca negurile ce se desfac pe creste. Astfel apar în epica românească de război, prin condensare, cele mai bune prim-planuri.

Adevăratul dar al lui Ureche și direcția în care creează cu adevărat, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model, este portretul moral xilografic sau simpla notație portretistică. Omul e privit sub o însușire capitală sau un viciu sub care se așează faptele lui memorabile într-o cadență tipică: Bogdan – o arătare de basm “grozav la față și orbu de un ochi”, în ospețe nu petrecea “ci ca un stejar în toate părțile priveghea”; Iliaș Vodă “denafară se vedea pom înflorit, iar denlăuntru, lac împuțit”; Aron Vodă – “un dement dubios”.

Interesul însă este captat de portretul gravură al sangvinarului Ștefan în stilul lui Titus Livius, reliefat prin inversiuni și sacadarea frazei, lapidar constituit din propoziții scurte, juxtapuse, antitetice, dar sprijinindu-se reciproc. El e completat și se câteva imagini meteorologice figurate apocaliptic ca pentru a potența pierderea ireparabilă.

O tehnică artistică utilizată frecvent de autor este trezirea interesului, generarea suspansului prin semnele vremii prevestirile cerului și anomaliile climatice care apar în fruntea unor fragmente în care se produc evenimente grave.

Spre sfârșitul cronicii, epicul câștigă teren, descrierile (de secetă, de exemplu), reflecțiile morale se înmulțesc, se conturează tablouri, nuclee extensibile, de nuvele (moartea lui Lăpușneanu) toate deschizând drumul lui Costin.

II:4.2. Cronica lui Miron Costin

Cronica lui M. Costin nu e a unui erudit ci aproape în întregime e opera unui anecdotist cu stilistica savantă, este creație nu istorie.

Valoarea cronicii nu se mai nutrește numai din concretețea individuală a cuvintelor. Aceleași cuvinte puse acum în slujba unei mari stilistici își pierd propria lumină și greutate, pentru a participa la efectul de ansamblu, al compoziției.

Istoricul M. Costin e anecdotist și făuritor de vorbe memorabile în partea neajunsă din experiența personală și memorialist cu intuiția psihologică a situațiilor și oamenilor în partea din cronică în care tratează evenimente percepute direct.

Scriitorul M. Costin “observă sistematic – cum zicea G. Călinescu – compune și ceea ce iese de sub pana lui mult mai puțin spontan, este rodul unei arte”.

Materia e împărțită abia vizibil în acte, cu tăieturi savante pe gestul cel mai dramatic. Selectivitatea, simțul proporției, al compoziției și unității narative sunt clare.

Astfel, vechiul Letopiseț devine desfășurarea organică a unei epopei, în valuri mari anunțată și susținută cu expresii de răscruce, de odihnă și de trimitere, “precum vei afla”, “noii să ne întoarcem la ale noastre”.

Capătul însuși al frazei pus la nesfârșirea imperfectului vestește lungimea valului epic, lungește respirația epică “Era într-o Duminecă, când”, “nu dormea Ieremia Vodă…”

Meșteșugul patetic de a se opri din când în când să răsufle și să contemple de sus greutatea faptelor este al unui scriitor.

Având putința descrierii atente, constructive, Costin ne dă primele descripții autonome din literatura noastră (descrieri de armate, pompa delegației poloneze).

Cumulul de amănunte realistice introduse într-o structură sintactică bizară cu determinări incerte, generatoare de conotații și vagi neliniști reușesc să facă din descrierea năvălirii lăcustelor o transfigurare apocaliptică a realității.

Domniile sunt descrise și ele precum eclipsele, lăcustele, cometele rău prevestitoare. Atunci observația generală se sublimează din loc în loc în aforisme în cea mai mare parte scoase din Biblie: “…zice Iisus Sirah: vai de acea cetate unde este Domnul tânăr!”; dar și pământene: “ Turcul cu vreme dă, cu vreme ia!”; zice Moldoveanul: “Nu sunt în toate zilele Paștile!”; “Cel ce se îeacă se apucă de sabie cu mâna goală”; “nasc și în Moldova oameni!”.(Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.152).

Mișcarea teatrală din cadrul relatării domniilor e sporită de exclamații: ”O nesățioasă hirea Domnilor spre lățire și avuție oarbă! pre cât se mai adaoge, pe atâta râvrnește!” .(Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.94).

Peste tot se înfățișează drame miniaturale relatate egal fără participare afectivă cu grija doar de estet rafinat pentru vorba memorabilă.

În personajele acestor figurări scenice Miron Costin pune în măsuri egale simțul personalității și ideea de destin. De aceea în unele situații dramatice ia naștere un fel de umor negru foarte modern, lipsit de înverșunare ce acoperă cu o undă de nimicnicie interpretabilă prin Viața lumii – ca emanație a psihologiei românești.

De la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, când Costin devine memorialist cronica e un roman plin de acele amănunte familiare care dau viață lucrurilor moarte cu episoade spectaculoase distribuite gradat pe momente de tensiune, într-o viziune convergentă.

Un semn al artei, al creației artistice este faptul că patosul lui M. Costin se clădește acum din comparații de masivă articulație și de tipul clasic: “…Precum munții cei înalți și malurile cele înalte, cându să năruiescu de vreo parte, precât sântu mai înalți, pre atâta și durât făcu mai mare, cându să pornescu și copacii, cei înalți mai mare sunetu fac cându să oboară așea și casele cele înalte și întemeiate cu îndelungate vremi, cu mare răsipă purcegu la cădere, cându cad”. (Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.108).

Limba lui Costin este în întregime artistică prin tiparul sintactic nou – aceasta fiind adevărata contribuție a cronicarului la scrisul românesc.

Cunoscător al frazei latine el a desfășurat-o în moldovenește în spiritul și cu ajutorul limbii noastre păstrându-i toate registrele.

Foarte adesea translațiunea textului român în limba latină se poate face pe loc. Ordinea firească a cuvintelor în propoziția română este: subiect – verb – complement; la M. Costin foarte des apar în ordine complement – verb – subiect cel puțin în faza ideologică din Predoslovie. În fraza narativă, ordinea poate fi: verb – subiect – complement: “Fost-au acest domn, Radu Vodă, deplin la toate”, unde nici acest tipar nu este străin de sintaxa latină.

Imperfectul ori perfectul (erat, aderat) așezate la început, circumstanțialist, prescurtată gerundival declanșată printr-un demonstrativ “Aceste înțelegând Papa” legarea a două grupuri sintactice printr-un pronume relativ (cari) simetrizarea lui și “…și deprinzând pe tătari și văzând că se tem” toate sunt ale construcției latine.

Astfel, sintaxa românească prin Costin apare complet încheiată, în stare de a exprima orice gând. În acord cu tiparul graiului vorbit – tipul sintaxei, al epocii arhaice – în general – este coordonarea complicată în volum prin emisiuni periodice de agregări monotone propoziționale scurte.

Miron Costin lucrează în secvențe lungi și scurte. Volumul acestor unități de gândire e apoi sporit prin paranteze ce devin câteodată un corp didactic cu totul deosebit, reprezentând un alt plan al gândirii.

Prin complicarea coordonării orale cu subordonarea frazei latine, introducând grupuri de feluriți metrii cenzurate asimetric, fluviul periodic costinian cântă pe diferite registre.

Capitolul III. Expresivitatea limbajelor specializate: descripții științifice, însemnări de grefieri, anunțuri.

III.1 Descripții științifice

Din veacul al XVIII-lea, până și în aria noastră culturală se fac vizibile tendințele de precizare strictă a limbajelor, tendințe active mai întâi și mai puternic conturate în spațiul occidental. Ceea ce contează însă pentru cultura noastră este faptul că etapa de diferențiere, scindare și particularizare progresivă a tipurilor de mesaj după disciplinele cărora încep să le servească de suport nu sunt lipsite de interes sub raport expresiv. Totuși o expresivitate de un tip particular se naște din convergența diverselor forme de creație culturală, din coexistența produselor filozofiei, religiei, literaturii praxisului din întrepătrunderea genurilor și speciilor în genere, din eterogenia și hibriditatea textelor.

Pentru a demonstra expresivitatea involuntară a limbajelor specializate am luat spre exemplificare două lucrări : “Antropologhia” lui Pavel Vasici – Ungureanu, apărută la Pesta în 1830 și “Anatomia omului” a profesorului Z. Iagnov, apărută la București în 1958, deși multe din observații s-ar potrivi operelor științifice și filozofice ale lui Dimitrie Cantemir, sau savanților Școlii Ardelene, cei dintâi compilatori de manuale și tratate, de studii și gramatici. Totuși, ceea ce la toți aceștia amintiți mai sus abia se bagă de seamă, la Vasici apare vădită și înduioșătoare, și anume opintirea, ieșirea din sincretism care e ca o naștere istovitoare cu clipe de deznădejde și înfiorări luminoase.

Din informațiile pe care le avem despre cel dintâi doctor în medicină al Transilvaniei (1832), academician român la 1879 și buchisind chirilice incredibilei Antropologhii concluzionăm că autorul ei nu este cine este și nici nu a trăit cum a trăit. La o asemenea disociere a eului creator de cel biografic, determină fizionomia năucitoare a scrierii care oferă posibilitatea înjghebării în jurul unui autor cu asemenea apucături și îndrăzneli, o mică istorie fantezistă pe măsură. Astfel, autorul pare a fi un învățat revenit de la înalte studii universitare căruia i se întâmplă să piardă bagajele sau i s-au confiscat la graniță tomurile scumpe, caietele de notițe, schițele anatomice, absolut totul și care, precipitat de dorința nobilă de a aduce lumina științei poporului, e silit, presat de timp și nevoit să reconstituie din memorie ceea ce a acumulat cu trudă. Și nu face altceva decât să-și încordeze forțele, să scotocească febril în memorie după termeni echivalenți, să afle analogii, să încorporeze ce e utilizabil din limbajul curent, să numească el însuși metaforic, să recurgă la rezervele adesea neștiute ale graiului natal, spre a umple locurile albe ale unei scheme generale de organizare a cunoștințelor.

Acest lucru motivează înfățișarea indigenă a paginilor pline de vocabule dintre acelea șoptite cu mâna la gură, sau ocolite și socotite de rușine. Vasici refuză neologismele și de aceea sunt inevitabile conjuncțiile umoristice căci limbii natale oricât de expresivă ar fi în alte privințe, îi pot lipsi pur și simplu cuvintele apte să acopere noțiunile noi. Acolo unde se recurge la clasificări, adică mai ales în partea anatomică a Antropologhiei, alura doctă, ușor stângace a acestora intră în coliziune comică cu enumerarea de cuvinte răcoroase, vii, suculente, care alcătuiesc chiar noțiunile anatomice-științifice: “Goliciunea trupului (cava corporis) de căpetenie sunt trei : 1. Goliciunea căpățânei (Cavum cranii); 2. Goliciunea peptului (Cavum pectoris); 3. Goliciunea foalelui (Cavum abdominalis) este alcătuită în 19 oase (12 coaste, 5 oase a spinării, 2 oase a șoldului) deasupra din pealea foalelui, de nainte din mușchii foalelui: cuprinde în sine pănușa, bizărău, mreaja, folcuțul, mațele, vasele laptelui, gâlca folcuțului, splina, ficatul cu beșica fearei, acestea toate sunt învălite în pănușă. Afară de pănușă sunt rărunchi cu gâlcile sale, pișătorii, lăduța laptelui, aoarta pogorâtoare și vâna goală din jos. Partea din jos a goliciunei foalelui, care e alcătuită din oasele nenumite, din osul crucii și din noadă, se numește goliciunea șolzilor (Cavum pelvis) cuprinde în sine, în bărbați, beșica pișatului, beșicuțele sămânții și mațul curului.” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.35.)

În “Despre poftirea mâncării și beuturei” și în “Despre râjnirea nutrețului”, așa cum se cheamă capitolele cu aspect de fiziologie, se conferențiază în ținută. Expunerea este articulată erudit și condusă cu ticuri pedante, metodic, cu câte un “precum mai sus zisăi” sau “precum văzurăm”, se frazează amplu, cu pompă, dar aceleași soi de noțiuni umplu fastuoasele cadre: “Așa făcu himu slobozindu-se și deschizându-se limburușul sau petecelul care acopere gaura folcuțului din jos, mearge în mațul de doaăspreyeacea deageate, una cu părțile coale pieurătoare, care în folcuț au rămas nesorbite.” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.59)

“Între toate mutările pe care le pățesc mâncările în canalu nutrețului, râjnirea întâiul loc cuprinde. Prin aceasta se face ca mâncările însușirile sale veale bătrâne să le țâpe și alte noi să îmbreace, cu care organismului să le poată mai ușor asemăna. Mare dară este vrednicia râjnirii în himificație, sângerime, nutrire și în stoarcere, ba fiind că organisația și purcederea vieții sunt cu mare legătură la olaltă unite, toate funcțiile trupului mai mult sau mai puțin de la condiția folcuțului atârnă.” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.60)

Cu o notă dominantă de umor, unele paragrafe cu clasificări și definiții sui-generis fac loc câte unei denominări latinești, o formă savantă sub care foiesc cuvintele și conbinațiile acestora.

“… foalele sau partea dinainte se împărțaște în patru ținuturi: 1. Ținutul foalelui de sus (Regio epigastrica) a cărurea laturi se numesc slevinele (Hypchondria) ce trage de la groapa inimei până de trei policari lângă buric. 2. Ținutul buricului … 3. Ținutul foalelui. 4. Ținutul rușinii…” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.33)

Adesea, câte un termen tehnic adecvat răsare printre nume obișnuite, dintre cele mai obișnuite în limbajul obișnuit, ca și cum ar fi răzbătut cu greu din umbrele memoriei după un cataclism al civilizației: “Din mâncăruri unele sunt veghetabile (legumi, erburi), iară altele animale (carnea), cele veghetabile nutresc cu cleiul, zahărul, întăreala, albușul și uloiul care îl țin(…). Cele animale nutresc cu mucu, albușul, untura și fibra, carea o țin.” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p. 40)

Dorința pare să fie deșartă și căutarea chinuită și ineficace a numelor uitate de elemente chimice, de substanțe și concepte fizice eșuează mereu în apelul la substitute din limbajul minim familiar, cel mai comun cu putință, singurul care ne aparține cu adevărat și până la capăt. Felul bătrânesc, ticăit al lui Vasici în care explică gesturi perfect normale și acte fiziologice dintr-un repertoriu pe care toată lumea îl știe bine (șezutu, culcarea, umblarea, saltu, înotarea, glăsuirea, fluierarea, șurăirea, murmurarea, hârcăirea, pipăirea, suspinul, oftarea, cascu, sughițu, sorbirea, plânsu, tusa, strefigatu, suflarea nasului, zămislitu, etc.) sugerează tot o pedagogie cataclismală de redobândire a reflexelor și de recuperare: “Sărutarea (Osculatio) se face așa: punem buzele noastre la buzele celui sau ceia pre care sau pre carea vrem a săruta și așa se naște în gură loc gol, fiind că aerul se rărește; trăgând acuma una sau amândouă buze, aerul denafară cu o împingere cure în gură și așa se naște sonul. Sărutarea se uneaște cu o simțire plăcută pentru că atinderea în buze este mai aleasă și obiectul iubit mai mult este viu.” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.113)

Savantul se supune unor experiențe grotești de reeducare a dinamicii mușchilor și de reconstituire a gesturilor ca pentru a reînvăța pentru alții și pentru sine, fapte foarte omenești: “suptul sau sugerea (Suctus) se face întru acest chip: buzele la zvârc sau la vasul din care vrem să sugem, apăsăm, tragem limba și însuflăm adânc, aceasta făcând materia, carea vrem a o suge, se apasă de aerul din afară și vine în gură, fiind că aicea se rărește aeru. Suptului aseamenea este sorbirea și sărutarea.” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.102)

Și dacă nu am zâmbit ori nu am râs cumva citind textele “Antropologhiei”, aflăm și cum am putea o face, dozat, pe cât ne permit funcția și demnitatea socială: “Râsul (Risus) are trei grade: 1. Șimbirea, carea fără nici o mutare a răsuflării, numai prin față voioasă se arată așa: buza din sus rădicându-se, dinții se rânjesc, obrazele se umflă și ochii strălucesc. 2. Râsul adevărat, sub acesta mutările mai nainte numite se arată mai bine, se face o însuflare afundă și putearnică, pre carea o urmează mai multe mici și glăsuitoare răsuflări și așa îngustându-se crepetura glasului; bărbații dau sonu a și o iar muierile i și e. Aicea peptul și foalele se mișcă. 3. Râsul în cocote (Cachinus) se zice atuncea când însuflarea sunătoare cu răsuflări dease și glăsuitoare se schimbă sub acest râs peptul și foalele se lovesc, capul, mânele și picioarele pentru împedecata răsuflare se mișcă …” (Pavel Vasici Ungureanu. Antropologhia, Pesta, 1830, p.115)

Descrierea poate și a și fost înțeleasă în perspectiva povestirii, a narațiunii (cu indicii, catalizele și informațiile ei). Pe un traseu direct narativ se dispun, descrierile unor elemente chimice; aceste personaje cu indici caracteriali sunt puse imediat în texte să intre în combinații, să străbată registrul tipic de situații esențiale (pretenția, tentativa, pericolul) să aibă opozanți și adjuvanți adică, să se supună acelor reguli ale acțiunii descoperite de naratologia structuralistă. În schimb, prea puțini ar fi cei care s-ar decide să interpreteze descrierile de organe și de aparate, din care se alcătuiesc tratatele de anatomie, ca extensii de tipul catalizelor ori al indicilor caracteriali. Și mai puțini le-ar pune în legătură, într-o legătură de ordin narativ, deși aceasta există cu procesele complexe, vădind complicate traume evenimențiale care se declanșează în timpul funcționării. Cum noțiunile de anatomie, din rațiuni didactice, nu sunt însemnate cum ar trebui textelor ce se ocupă de funcționarea organelor, adică tratatelor de fiziologie, relația narativă e dificil de prins.

Prin procesele amănunțite pe care le cuprinde, orice tratat de fiziologie este o antologie de povestiri spectaculoase, încărcate de suspansuri, de tensiuni. Însă funcționalitatea de ansamblu, coordonarea acțiunilor de amănunt sunt perfecte, tind să suprime imprevizibilul și prin chiar acest fapt cuprind o sugestie simbolică.

Deși se observă vădit dificultatea multora de a stabili relații, iar spațiul nu se manifestă nicăieri într-o deplină autonomie exemplele ce urmează sunt posibile și ele de-o interpretare narativă în care se disociază un tip de descripție pură, poetic decorativă “… de-a lungul marginii laterale se observă la periferie o dungă de substanță corticală, de culoare mai închisă, iar la centru spre sinus o arie mai întinsă, de culoare mai deschisă numită substanță medulară. În substanța medulară se remarcă existența unor arii triunghiulare orientate cu vârful spre sinusul renal și cu baza spre substanța corticală, care reprezintă fine striații în lung; acestea sunt secțiunile prin piramidele renale ale unui Malpighi. Striația pe secțiune se datorește tubilor renali drepți care compun piramida lui Malpighi.

Între piramidele renale, se găsesc fâșii de substanță renală, care au înfățișarea și culoarea substanței corticale numite columnele renale ale lui Bertin. Pe de altă parte mai ales dacă se macerează secțiunea în acid clorhidric apar în corticală straturi radiate, alternând cu zone fără aparența vreunei arhitecturi oarecare; aceste porțiuni striate ale corticalei se ridică în mare număr (300-500) deasupra fiecărei piramide …” (Y. Iagnov. Anatomia omului, 1958, p.306)

Datorită unor cuvinte (periferice, centru, arie, vârf, bază, piramidă, columnă) ale căror conotații spațiale devin la întâlnirea unor adjective sugerând întinderea (laterale, întins, orientat, radiat) reverberante, întreg acest text încărcat de nume dintr-un ținut necunoscut, ce trebuie învățate ca atare de călător, este un peisaj science-fiction, descris riguros, pentru a putea fi raportat la întoarcere.

Este bizar câtă putere de dilatare spațială au cele câteva cuvinte de care anatomiștii aveau nevoie să evidențieze sensibil conturul unui organ atât de redus cum e rinichiul, și cât de firesc alunecă în ireal adiția de amănunte realistice. Cu un coeficient oarecare de imaginație compensativă, o simplă descripție vestimentară dintr-un jurnal de modă poate deveni un poem al feminității, o descriere geologică a unor roci rare sau una de specie arheologică, a unor podoabe scitice, un cântec patetic închinat redescoperirii frumuseții obiectelor ignorate sub plasa mistificărilor poetice.

III.2 ÎNSEMNĂRI DE GREFIERI

Însemnările din carnetele grefierilor, procesele verbale, depozițiile de martori și împricinați sunt un alt grup distinct, alături de exemplul încă o dată actual al lui Caragiale, în ceea ce se numește expresivitatea limbajelor specializate.

Studiul lui Al. Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, dezvăluie felul cum operează scriitorul substituirea genurilor canonizate cu cele joase. Al. Călinescu vede în fructificarea formelor minore, de subsol, în transformarea materialului extraliterar, în literatură manifestările unei anume dialectici care împinge literatura spre producții oficializate.

Această viziune decurge din înțelegerea interacțiunii dintre viața cotidiană și literatură, precum și din consecința acestui fenomen – coexistența în cadrul aceleiași epoci literare a mai multor epoci, dintre care una existând în ascuns, în straturile inferioare, va lua totdeauna locul formelor canonizate. Ușor de reperat în diverse literaturi naționale, procesul nu are caracter legic, dar la temeiul regenerării mijloacelor artistice se află indiscutabil și astfel de fenomene minore, joase, periferice, apte să înmulțească posibilitățile de expresie și să pregătească o renaștere.

Adoptând nimicuri ale cotidianului istorioare snoave varietăți, enormități tipografice, prostii nostime de mică publicitate și de proces verbal și intitulându-le felurimi, gogoși, instantanee, una-alta dar mai ales mofturi, Caragiale relevă printre primii în Europa, miraculoasa disponibilitate artistică a sectorului minor al literaturii. Nelipsit de importanță este faptul că resursele faptului divers, ale cazurilor judiciare, ale rapoartelor polițienești, ale proceselor-verbale administrative nu i-au scăpat lui Cehov, Jarry, Jaroslav Hasek.

Depoziții de martori și împricinați apăreau în rubrica săptămânală Din caietul grefierului a ziarului Scânteia. În primul rând declarațiile inculpaților care le vom cerceta nu în speranța unui ieftin amuzament ci spre a da prilejul întrezăririi, ca într-un caz literar mersul șerpuitor al justificărilor, strategiile triste ale consolării, inconștiența foame de motivații pe care oricât de absurde ar fi spiritul le adoptă totuși printr-un fel de reflex de ocrotire, ca prielnice sufletului primejduit. Cele mai multe dintre mărturiile acuzaților cuprind istorisirea angelică a infracțiunii. În recurs faptele sunt parafrazate mai totdeauna în spiritul unei demagogii pastelate, suave, care recurge la renominarea eufemistică a răutăților: “Este adevărat că subsemnatul i-am pretins și luat reclamantei o sumă de bani, dar nu cu gândul să o înșel, ci numai pentru că aveam mare nevoie de ei; faptul că în aceste împrejurări i-am spus lui N.D. și soțului ei că sunt cenenolog (!…) nu înseamnă că mi-am dat o calitate falsă în scopul obținerii unui profit personal, cum sunt acuzat, cuvântul acesta neînsemnând nimic și fiind inventat de mine, așa cum pot dovedi și cu Dicționarul limbii române, litera c și cu martorii propuși” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987) sau așează ticăloșiile sub faldul măgulitor al lozincii ori al principialității de mare ținută: “Rețineți vă rog faptul că eliberat cu câteva zile înainte din penitenciar, mă dusesem la Vulcan pentru a-mi lua cartea de muncă rămasă acolo și, probabil datorită bucuriei și dorinței arzătoare să mă reintegrez în muncă, am cam depășit limita paharelor și, inconștient fiind s-ar fi putut să mă dedau la acte antisociale.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Punându-se în mișcare acest foarte omenesc resort al mistificării dezvoltă, obligatoriu un plan diversiv al relatării: “Ceea ce îmi pare rău nu este atât faptul că după ce eu am sărit pe fereastră și mi-am rupt piciorul prietenul meu nu a mai sărit și el, preferând să fie prins de reclamant care descuia-se deja ușa, ci faptul că el a fost acela care a zis “hai să sărim”. (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Pe drumul secundar deschis de băsnuitor, totul devine plauzibil și orice gest adeverește ca strigătoare la cer calitățile lui de netăgăduit: “Recunosc că în noaptea de 7 octombrie am luat o bicicletă de pe strada Avântului. Nu este adevărat că am vrut să o fur, aceasta văzându-se clar din faptul că, deși nu știam a cui e, fiind de bună credință, am oferit-o spre vânzare chiar proprietarului.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Fiecare din noi să răspundă pentru ce a făcut el însuși, onorată instanță: L.G. pentru cablele luate împreună cu fratele lui, eu – pentru că am stat de veghe. În plus vă rog să reținețică eu mi-am făcut treaba de mântuială și că numai datorită neatenției mele cei doi au putut fi surprinși de paznic în timp ce suiau ultimul colac în portbagaj.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

În paginile literaturii de analiză rătăcirea personajului de-a lungul galeriilor de refugiu ale conștiinței uimește în fața unor asemenea depoziții, de aceea se impune întrebarea: Ce speranță obscură ce mistică răsplătirii animă această “dialectică” a mistificării, ocolind neîndemânatic prăpăstiile sufletului. Sofistica argumentației, cu buclele ei aberante atinge, neînchipuit de des, prin desăvârșita ei absurditate, sublimul: “Vă spun, pe onoarea mea de inculpat, că soția coinculpată nu avea cunoștință de furtul găinilor, deși le-a pregătit seara și a participat la masa comună dată în cinstea succesului.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Soba era în camion, camionagiul dădu-se bice cailor, gestionarul lipsea – iată ceea ce m-a determinat să nu insist să plătesc soba imediat ci mai târziu, când va fi gestionarul acolo. Este adevărat că mai apoi, la întrebarea camionagiului “Ai plătit dom’e ?”, i-am spus că da, dar aceasta numai și numai pentru că el se oprise să bea o bere și la un pahar cine știe ce ar fi putut să creadă despre mine…” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Ceea ce a făcut-o pe soția mea să părăsească domiciliul conjugal a fost nu faptul că eu aș fi lovit-o chiar așa cum arată aceasta, ci faptul că soacră-mea nici una nici două, zicea mereu, că dacă mai continui așa – cu loviturile și injuriile (n-n) – n-o s-o mai lase să stea cu mine, de parcă ea n-ar fi bătut-o niciodată.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Ceea ce este foarte adevărat, faptul că urmele unui asemenea raționament înșelător și mersul acesta sinuos și viclean al gândirii apărate de formula stas, de puterea de intimidare a gestului onest și a argumentului de bun simț, nu poate fi întâlnit în altă parte. Depozițiile modeste ale unor inși neînsemnați de felul celor de mai sus, oricât de stupide, oricât de comice, ajută, nesperat de mult la luminarea multor pagini din istoria universală a demagogiei. Dealtfel, însemnările din ședințele de divorț ne poartă în zona acelorași procese psihice. Inaptă să-și scruteze răul, să privească spre ochiul sticlos al adevărului mereu inaderentă la el, conștiința își inventează, nu pe deplin lucidă, diversiunea și spectacolul ei derutant, înciudată de a nu se putea liniști îndeajuns, ea împroașcă din veninul memoriei dovezi peste dovezi, denaturează, plăsmuiește, sluțește; ca pentru a-și afla dușmanul și, astfel sugestionată, din ce în ce mai furioasă, aruncă peste umăr tot ce a mai rămas de aruncat. Numai așa se poate explica meschinăria înfricoșătoare a reproșurilor secretate inept și pueril până la acoperirea oricărei urme de lumină rămase din trecutul comun: “În ceea ce privește atitudinea sfidătoare a soțului față de mine, menționez un singur exemplu: încă din primul an de căsnicie, de ziua mea, numitul nu mi-a mai adus ca altă dată cadou un tort, ci o carte de bucate din colecția Caleidoscop, de parcă eu nu aș fi putut să mi-o cumpăr singură, dacă aș fi vrut” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

În procesele de partaj, recursurile reprezintă, aproape fără excepție, culmea abjecției raporturilor umane și par, adesea, dezvăluirea, fără speranță și pe măsura moraliștilor celor mai inconcesivi, a dezgustătoarei noastre minciuni sufletești: “Instanța de fond a greșit la formarea loturilor de partajare a bunurilor și pentru că: picup-ul greșit s-a reținut ca fiind bun comun, acesta fiind bun personal, profesional al meu fiind profesoară de muzică: un șorț de bucătărie dublu, în valoare de 25 lei, greșit s-a menționat ca bun comun, pârâtul nu a folosit niciodată și nu folosește profesional acest șorț de bucătărie; un ștergător de picioare în valoare de 80 de lei (…). Instanța reține existența unor bunuri personale și comune dar omite să se pronunțe asupra lor: un briceag roz cu furculiță în valoare de 45 de lei, un fier de călcat, opt farfurii de ciorbă cu dungi argintii în valoare de 100 de lei.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Am fi spus, la un prim nivel al lecturii, că asistăm la o teribilă lecție de mizantropie, dacă nu am ști că tot ceea ce apare aici și altundeva drept repugnant, nedemn, deplorabil izvorăște din neputința conștiinței de a-și suporta tulburarea, ca până și cruzimile abominabile sunt roadele voinței ei de confort.

Este destul de greu să luăm decizia de a nu surâde citind textele de mai sus căci din ele răzbate comicul la fiecare bruscă alunecare pe pârtiile unor formule juridico-administrative, la fiecare netezire a ținutei lor corecte, stimabile, imparțiale, atât de vădit corecte, încât ne îmboldea s-o scotocim dedesubt. Din punctul de vedere al abordării metodologiei; aceasta a mimat fără nici o intenție cu cea a criticii serioase în fața unor proze serioase.

III.3 ANUNȚURI

Dacă ar trebui să elaborăm o estetică fundamentală până la capăt, radical și în toate sensurile, nu ne putem dispensa de textele unor anunțuri de ziar ale căror efecte de umor, prin caracterul lor involuntar, ferit de suspiciunea și exigența noastră, reprezentând doar primul și cel mai la îndemână motiv de atracție:

“Vând Călinescu, Istoria literaturii române, aprindere electronică” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Pictor marinist posed tablouri marine, nave comerciale, peisaje, coaste mări” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Plimb copii de la 3 ani, vorbesc limba franceză perimetrul Dorobanți, televiziune. “ (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Pierdut în noaptea de 1 spre 2 ianuarie lup alsacian cu botniță și zgardă în jurul complexului Favorit – D. Taberei. Aducătorului mare recompensă.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Vând cărucior pentru invalid excelent.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Aceste anunțuri sunt oricum sorocite comicului și parvin la un fel de umor sintagmatic formulările economice elipsele și raportările ambigue, niciodată absente în exprimarea celui care, oricât de eficient ar dori să fie anunțul său și oricât de sincere ar fi agitația ori neliniștea sa, își va chivernisi convenabil numărul cuvintelor. Chibzuința lui e ajutată, ghidată și de un fel de cod, de un model al tradiției anunțurilor, care nu a întârziat să se configureze, ca ironie a limbajului, și pe acest domeniu atât de puțin pretențios. De aceea este aproape sigur că există destui cititori, care, parcurgând – cu sau fără interes imediat – rubrica de vânzări și cumpărări a ziarelor nu scapă prilejul cotidian de a se amuza. Foarte puțini dintre ei ar fi însă dispuși să caute cu consecvență efecte literare într-un asemenea anunț și să-l socotească drept ceea ce este: un proiect uman concretizat, în care sunt sedimentate, nu altfel decât într-o creație artistică, valori și eșecuri, ambiții programate și tentații latente.

El poartă ceea ce în limbajul noii critici se cheamă amprenta unei manipulări auctoriale determinate de un scop și care vizează un destinatar. Citind amintita rubrică există tentația și plăcerea multor cititori de a vedea în micile texte, pe autori – în sens tradițional și nu numai ca persoane civile, biografice, pasionale. În asemenea formulări, într-un anume fel chiar dorim autorul, avem nevoie de figura lui care nu e legată de reprezentarea sau proiecția lui.

O astfel de lectură nu e deloc dificilă dacă avem certitudinea că fiecare din substantivele și adjectivele înșirate în cele câteva rânduri oferite de rubrică reprezintă tot atâtea ferestre ale limbajului prin care imaginarul, sociologicul și chiar ideologicul izbutesc să pătrundă. Enumerările sunt în fond un fel de topologii semantice.

Simplitate desfășurării enumerative și aparent lineare a anunțului incită de la sine apelul la facultățile noastre imaginative. Termenii inserați pot deveni tot atâtea receptacole spre care alunecă, proiectând gesturi și frânturi de biografie, închipuirea noastră reconstitutivă. Parcurgerea rubricii, înțeleasă ca prospecțiune în galeria cuvintelor (cum zicea Bachelard), se preschimbă în efort de regăsire a unor norme umane sau individuale, de restituire a unei lumi. Stimulați de binecunoscutul principiu al lui Chomshy, potrivit căruia orice narațiune este în fond extensiunea unei fraze unite și frastice, ducem cu închipuirea fraza enumerativă până la nivelul discursului literar relativ autonom. Obiectele oferite vânzării sunt încă aburite de atingeri de mâini, mai reverberează glasuri și, în general divulgă o intimidare pierdută.

“Vând vioară concert, inel bărbătesc 14K, stilou Pelikan, melon, jilțuri, sculptură, unicate” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Vând cățelușă Basset rasă pură, 7 luni, broșă, cercei cu briliante mici, capă sconcs, perle cultură.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

În acest peisaj cotidian, aproape totul vorbește de destrămare și de sfârșit de biografie:

“Verighetă, mașină cusut, palton stofă, haină scai imitație astrahan-damă, sobă teracotă, bicicletă folosită, godin bulumaci salcâm, ceas masă baterie, cercei, diverse.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

O lumină crepusculară de tip romanesc înconjoară fiecare din lucrurile expuse, provocându-ne fantezia situativă și gândirea asociativă:

“Vând salonaș Louis XVI, măsuță stil florentin, serviciu de ceai Rosenthal, plapumă, ușă de intrare stejar masiv, palton stofă.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Sunt mai rare cazurile când ofertele sugerează o ambiție resuscitată ori numai jindul unei cotituri norocoase, de felul celor din romanele și din filmele de duzină, acele filme care modifică neînchipuit de mult destinul: “Vând broșă 14K cu safir și briliant. Caut asociat cultivat legume.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Câinii pierduți sunt deseori descriși peste limitele admisibile ale rubricii, cu acel prinos de amănunte, prin care o speranță absurdă ne îndeamnă câteodată să reînviem ființa pierdută:

“Pierdut cățelușă talie mijlocie rasă Seidenpinch, păr lung, mătăsos (alb-negru) cu smoc de păr alb în frunte în formă de crizantemă. Ofer mare recompensă aducătorului sau cui poate da lămuriri.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Câine șoricar, negru, bătrân, gras, surd, pierdut miercuri din str. Brezoianu nr.21” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Dacă analizăm îndeaproape șiragul de cuvinte din casetă, descoperim detaliul care destramă linearitatea, anomalia bine dosită care tulbură siguranța textului și ne dă curajul reconstituirii:

“Vând mașină petrol, aparat infraroșii, blană sintetică, monument funerar.” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Liber, apartament, casă, singur curte, 5 camere, gaze sobă, posibilitate garaj. Vizibil după ora 17” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

“Garsonieră Turturele, etaj 9, două lifturi, achitată” (În Scânteia, nr. 1013-1016, 5-10 ian. 1987)

Acestea sunt cu siguranță liniile întrerupte ale peniței care inițiază un prim contur al portretului, dar vor fi totdeauna absolvite de primejdia pe care lucrul încheiat nu o poate ocoli.

Aducerea în lectură a unei pluralități de alte texte, furnizate de memoria noastră culturală și care intră într-un fel de întoarcere sintactică sui-generis cu textul însuși al rubricii, înlesnește efecte de fuziune semantică și de rezonanță analogică. Multe dintre enunțuri printr-o anumită dispunere a cuvintelor și prin revenirea obsesivă a unora dintre ele, sau prin generozitatea, neobișnuită aici, a detaliilor, întredeschid fereastra sufletului, schițând o stare, o atitudine, un sentiment abia ascuns.

Capitolul IV: Plasticitatea involuntară a limbajului în textele vechi și în limbajele specializate

IV.1. Limbaje specializate

Plasticitatea involuntară a limbajului este trăsătură definitorie și implicită a expresivității involuntare. W. Empson demonstra într-un eseu asupra integrității poetice că orice enunț în proză poate avea ambiguitate dacă ne străduim să invocăm circumstanțele în care apare și știm să izolăm semnificațiile lui relevante, acele detalii care dobândesc, pe căi diferite mai multe înțelesuri.

Plasticitatea limbii se datorește și numărului mare de locuțiuni verbale. Servindu-se de verbe șterse din punct de vedere semantic, locuțiunea verbală evidențiază, prin contrast, substantivul și îl suplimentează expresiv.

Rândurile următoare invită la un exercițiu de percepție în care prima condiție este să ne debarasăm de abitudinile lecturii rapide, țintind la sensul global al frazei.

În fiecare sintagmă și-n încrengătura de sintagme a fiecărei fraze se observă calitățile expresive neștiute ale structurii verbale.

O astfel de mostră din limbajul științific contemporan este edificatoare în acest sens. Să citim câteva fraze de pe o pagină a Manualului de patologie chirurgicală pentru școlile sanitare : “O astfel de arsură se poate vindeca, dar se poate și infecta, mai ales cu streptococ hemolitic, la care se adaugă stafilococul, pioceanicul și proteusul, ultimii fiind penicilino-rezistenți …”(Manualul de patologie chirurgicală pentru școlile sanitare, 1991, p.18)

“Șocul secundar se instalează în primele 36-48 de ore…” (Manualul de patologie chirurgicală pentru școlile sanitare, 1991, p.18)

“Când tratamentul se aplică la timp, bolnavul poate trece de faza aceasta de șoc secundar.” (Manualul de patologie chirurgicală pentru școlile sanitare, 1991, p.18)

“Colapsul periferic se instalează precoce.” (Manualul de patologie chirurgicală pentru școlile sanitare, 1991, p.18)

“În această perioadă se constată în sânge o concentrație a elementelor hematice și o leucocitoză care merge paralel cu intensitatea arsurii” (Manualul de patologie chirurgicală pentru școlile sanitare, 1991, p.18)

Nici unul din termenii textelor de mai sus nu e reductibil la un număr finit de semnificații principale și secundare de aceea nu se poate concepe câte o explicație care să epuizeze semnificațiile fiecăreia din frazele citate.

Imprecisa cunoaștere a termenilor tehnici care legitimi prezenți și în alte texte științifice vor constitui totdeauna pentru cititorul de literatură aventurat pe acest ținut străin surse de conotații și puncte de plecare pentru legături enigmatice. Este prima imagine și ca orice antropomorfizare, cea mai la îndemână, pe care o cheamă în minte șirul unor tenebroase nume de inamici, între care se numără, într-un crescendo primejdios, sunt streptococul hemolitic, stafilococul, piocianicul, proteusul, dar și colapsul periferic, șocul secundar.

E imposibil de eliminat ambiguitatea asociativă pe care o facilitează cuvinte ca arsură, rezistenți, fază , elemente, pericole, intensitate, amenință, cicatrice; ele împing imaginația într-o zonă a mișcării și strategiei.

Un mare număr de propoziții devin un fel de metafore spațiale, care implică o diagramare inconștientă a argumentării.

Pe o schemă geometrică se întemeiază clasificările, categorisirile, enumerările de factori (reprezentat în ultimul dintre exemple) subîmpărțirea în capitole a unei cărți. Nu există structuri ale limbajului științific și ale limbajului filozofic și chiar sisteme de gândire care să nu poată fi reduse la scheme diagramatice. Topotropismul începe de la expresii ca: revenind la problema ridicată la început, avansăm ipoteza că, pornind de la convingerea că, etc.

Cititor instantaneu și interpret de neînlocuit al propriei redactări, autorul este mânat inconștient sau lucid, de nevoia de a face vizibilă înserierea de argumente.

În punctele de joncțiune ale paragrafelor plasează expresii capabile să sugereze prezența orientativă, liniștitoare a spațiului.

Prin lectura analitică a fiecărei sintagme este ușor de vizualizat și de observat cât de interesantă devine plasticitatea involuntară a textelor științifice, în contrast cu ținuta de seriozitate cenușie pe care cei mai mulți autori, înfricoșați de frivolitățile artei vor să o atribuie și impune.

Oricare ar fi natura textului și intențiile autorului, starea metaforică a limbajului e imposibil de evitat. Totdeauna structurile verbale vor schița o replică a fenomenelor exterioare. Prin intermediul diagramei mentale, a asociațiilor verbale dintre sensurile diferite ale cuvintelor, interpretul va putea să execute identificări ipotetice și să preschimbe orice discurs într-o structură verbală metaforică. Elementele simple însă, care alcătuiesc, în combinațiile lor semnele propriu-zise, primesc statutul de figuri.

Interpretând astfel textele se pot reface legăturile rupte nu se știe când, dintre artă și știință, creație și cunoaștere, mit și concept.

IV.2 Texte vechi –cronici

Dacă este adevărat că multe din cuvintele socotite azi drept abstracte au fost la origini metafore, atunci o parte din această concretețe primordială rămâne asociată cuvântului de-a lungul istoriei lui.

Oricum înlănțuirea de cuvinte și sintagme își poate revela latenta ei metaforică. Acest tip de lectură reveletoare întâmpină mai multe dificultăți când e vorba de texte pragmatice, abstracte și strict specializate, contemporane cititorului. Limbajul acestora are însă plasticitatea lui implicită și starea metaforică a cuvintelor este evidentă.

În cazul limbii scrierilor vechi distanța dintre cuvintele ce le compun și cele pe care le percepe azi mental cititorul e suficient de mare ca ele să capete statutul de figuri sau să dea impresia unui limbaj figurat.

Cu cât coborâm la texte apărute la mari distanțe de momentul nostru și cu cât aceste distanțe în timp sunt mai mari, cu atât se vădește mai lesne plasticitatea involuntară a enunțului.

Totuși traducerea sintagmelor expresive ale epocii își vor pierde calitatea metaforică, plasticitatea, tot așa cum, tradusă figura își pierde calitatea de figură.

Sensul traducerii este același, dar semnificația nu, căci aceasta este un raport, raportul dintre semn și sens, un raport de neînlocuit și de care depinde plasticitatea expresiei în general și a limbajului poetic în particular.

Calitățile expresive ale limbii vechi se desprind dintr-o lectură analitică a frazelor pentru surprinderea proceselor metaforice.

În textele următoare vom încerca punerea în lumină a relațiilor secrete ale scriituri și explicarea mecanismelor verbale care dau naștere plasticității involuntare a formulării.

Inspectând regimul de epocă al părților de vorbire, supunând sintagmele acestor scrieri vechi unei lecturi analitice autoreflexivitatea este clar resimțită, în primul rând sub forma unei pregnanțe deosebite a oricărui termen al frazei.

Una din sursele acestui fenomen este existența neobișnuită pentru un cititor de azi a unui număr impresionant de locuțiuni, centrate pe verbe ca a face, a pune, a avea, a lucra, “multă năvală făcând” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.84), “multă moarte și perire au făcut într-înșii)” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.86), “au făcut vicleșug asupra” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.103), “văzând atâta pradă și răsipă ce făcea” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.112), “făcuse cuvânt că merge” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.117), “multă pradă de oameni au făcut și dobândă de dobitoace au făcut și au luat” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.120), “prin țara lor făcea cale” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.133), “nici zăbavă multă au făcut” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.138); “de mare pagubă ce i-au făcut leșii în oastea lui” (M Costin, Letopisețul Țării Moldovei, De neamul Moldovenilor, 1961, p.14); “să nu facă zăbavă cu cetatea” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, De neamul Moldovenilor, 1961, p.24), “au făcut năvală” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.38), “vrând să-și facă cinste la hanul” ( M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, De neamul Moldovenilor, 1961, p.38), “și mare robie au făcut în oameni” ( M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, De neamul Moldovenilor, 1961, p.40), “după credința ceia ce făcuse” ( M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, De neamul Moldovenilor, 1961, p.44), “sila ce le făcuse” ( M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, De neamul Moldovenilor, 1961, p.96)

Chiar numai lecturând exemplele de mai sus se poate cu ușurință constata că în lectură, limba veche românească ne apare ca posedând un relief puternic marcat. Această senzație de evidență e consecința conturului bine pronunțat al fiecărui component al enunțului. În adevăr, limba veche nu are flux, ea nu curge ci străbate.

La această fortificare a componentelor limbii contribuie și locuțiuni adjectivale: “mai de cinste și mai de folos” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.76); “de curând” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.77); “nici fără cale războae să facă” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.87); “era cu nădeșde” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.93), “au picat om de frunte” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.103); “după războiu cu noroc ce au făcut” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.103); “izbândă cu noroc” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.110); “le era munca lor în zadar” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.112); “războae făr-de-odihnă și fără măsură ce făcea” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.112); “într-un părău de nimic” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.113); “capetele cele de frunte” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.118); “odihna altora lui îi părea că e cu pagubă” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.127); “prieteșugul nu-l țin la loc de nevoie” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.133); “vom fi cu direptate” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.137); “au fost cu înșelăciune” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.147); “om fără suflet” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.157); “gându slobod și fără valuri trebuiește” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.5); “cu rușine au fi socotind” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.9); “era pe atunce în virtute” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.9); “domniia cu pace” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.14); “nefiindu feciorii lui încă la vârstă deplină” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.33); “viața cu grije și cu cumpănă” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.112); “aceste țări era supt grije” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.144); locuțiunile adverbiale: “mergea cu noroc” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.79), “s-au întors înapoi cu izbândă” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.102), “că au venit fără cale” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.113), “ce legase atuncea de proaspăt” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.115), “desârg l-au trimis” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.116), “în toate chipurile îl huliia” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.118), “fără cale și fără știre au venit” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.123), “s-au întorsu de rușine” ( Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.123), “sași peste seamă de mulți” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.131), “mergând cu nevoință” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.139); “au statu și la războiu de față” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.16), “fără zăbavă s-au pornit” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.24), “mergea fără nice ou tocmeală” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.38), “rar lucru iesă la folosi” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.152)

Odată cu locuțiunile crește numărul substantivelor obiecte, între care se află prepozițiile. Demn de remarcat în urma lecturii sunt formele de plural ale unor substantive: “suspinuri” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.5), “zarve” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.34), “semintelele” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.55), “petrecarii” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.151).

La fel și cuvintele derivate curios cu ajutorul altor sufixe decât cele astăzi în uz: “amestecături” ” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.89), “stropșitura” ” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.133); “pentru întăritura păcii” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.11), “multă frământătură” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.83).

Contactul, în lectură, cu asemenea formațiuni e mai fertil, sub raport expresiv decât cel cu cuvinte necunoscute, aparținând unui fond lexical vechi, ieșit din circulație, necesitând consultarea dicționarului.

Mai amănunțit am invocat, până aici, doar aspectul morfologic al unor substantive însă în continuare testăm modul cum are loc fortificarea cuvintelor limbii vechi, cum se trezește în lectură, prestanța lor prin sute de exemple de articole, verbe, adjective, pronume, numerale, etc. prin care e ușor de înțeles procesul opacizării termenilor și a creșterii literalității:

Articularea adjectivelor demonstrative sau relative antepuse le dă acestora o neprevăzută consistență: “de acela gându” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.87), “pre aceea vreme” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.87), “acela răspunsu le-au dat” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.110), “în ceasta parte” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.110); “începe acesta letopiseț” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.5), “acesta război” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.16), “era acela hatman” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.24);

Incomparabil mai nuanțate decât formele de timp ale verbelor din româna – standard, dar și aureolate de o anumită gravitate ceremonioasă, sunt formele perifrastice din limba veche: “au vrut fi apucat parte” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p. 105), “ci încă au fost zicând” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.109), “i-au fost strigând” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.113), “i-au fost spânzurând” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.119), “s-au fost făcându osu de domnu” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.146);

Forma de plural a auxiliarului au (în ante și postpoziție) are un efect de solemnitate: “au zis de i-au spânzurat” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.112); “fost-au gândul mieu” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.4);

Diferențele din regimul de tranzitivitate al unor verbe, schimbarea diatezei și mai ales reorientarea indicatorilor de sens tulbură receptarea și revitalizează cuvinte: “și s-au pustiit” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.75), “izbândi pe acei tătari” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.90), “deaca au răcit vremea” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.106), “li s-au supărat” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.133); “cându au apropiat oștile ungurești de Suceava” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.12), “s-au potnit cu oștile împotriva” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.24), “au și înotat Prutul” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.39).

Textele vechi oferă privilegiul parcurgerii unui relief sintactic barbar, lipsit de armonie, nedomesticit și îndrăzneț. Determinantul poate ocupa prima poziție; “de multă moarte și perire am făcut într-înșii” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.86), “întru Dumnezeu să-i fie nădejdea” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.87), “s-au dezbărat de oarbă năvala turcilor” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.75), “s-au oploșit în vicleană făgăduința lui” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.81), “ne înfrântă și neînspăimântată firea căzăcească” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.82).

Din diverse motive, limba scrierilor vechi relevă disponibilitatea topică pe care au câștigat-o cu greu și abia în secolul nostru, poeții. O asemenea libertate a dispunerii cuvintelor reduce transparența enunțului. Astfel lectura analitică a scrierilor vechi echivalează cu o percepere brusc potențată a cuvintelor, a cuvintelor-obiecte. Cuvintele obiect, inițiază și stabilesc raporturi, se ating, scurt-circuitându-se și aprinzând, în chip metaforic imaginația cititorului de astăzi.

Impresia de concret pe care o transmit textele vechi decurge mai cu seamă, de la raportul special al substantivelor (în rol de subiecte sau de complemente) cu verbele. Relativ puține la număr verbele posedau, o semnificație generală, aptă să le facă potrivite în tot felul de contexte și combinații. Azi, parțial evoluate semantic, specializate nu ar mai putea admite în mod normal să intre în coliziune cu substantive (în rol de complement sau subiect) care exprimă noțiuni cu un astfel de nivel de abstractizare și aparținând unei sfere semantice.

În exemplele următoare se poate observa o expansiune fabuloasă a metaforei: “primind călugărie“ (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.147), “să vă scoată din moarte” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.152), “avea de la toți nume bun și dragoste” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.151), “să se apuce de acea dare și să ia blestemul țării asupra sa” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.156), “amândoi au căzut la domnie” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.156), “să nu să încrează țărâi” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.158), “țara scârșea pribegii sta întinați” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.159), “gândii după toată răutatea ce făcuse să să curățească” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.159); “ținea hatmanii amândoi inime tari” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.59), “până ce i-ari stânge foamea și hrana de cai să se închine” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.62), “de care lucru s-au cutremurat leșii” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.68), “vrea să-și astupe rușinea” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.97), “ce era frunte tot supt sabie au mărsu” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.175).

În cele mai multe din formulările de mai sus (reprezentative pentru scrisul vechi românesc în ansamblu) noțiunile abstracte, imateriale, capătă consistență și chiar un contur fizic obiectual sau uman, din pricină că devin apte de eforturi fizice, de plasări în spațiu și reacții omenești.

Rolul univoc activ al verbului față de substantivul-obiect, care primește prin intermediul lui infuzia de materialitate, cât și acțiunea plasticizantă a verbului poate fi recepționată simultan de obiect și de subiect (exprimat prin substantiv sau prin orice altceva) și, în general, de tot ce intră în atingere cu el.

Elementul verbal este mai eficace în direcția plasticizării enunțului când este secondat de prepoziții cu un regim special, de epocă. Folosirea, într-un fel neobișnuit astăzi, a prepozițiilor care indică direcția pe orizontală, poziția pe verticală, dispunerea față de mai multe lucruri, intromisia, ieșirea din obiect evocă atributele obiectului fizic:

Pozitiv în spațiu, deci, consistență: I-au surpat asupra lor (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.79), “l-au pomăzuit spre domnie” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.82), “trăgându-l inema spre vărsare de sânge” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.83), “neavând nici o pricină direaptă asupra lui Ștefan” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.85), “de supt ascultarea lui face izbândă” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.85), “multe cuvinte de taină au lăsat cătră dânsul” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.138), “și să scoală unii spre alții” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.142), “s-au lipit la baltă” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.149), “sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.5), “să dezbată țara de suptu mâna turcului” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.14), “peste voia ardelenilor era această tocmală” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.17), “am fost peste pravilă” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.67), “aceste țări era supt grije” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.144), “rar lucru ie să la folos” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.152).

Penetrabilitate, deci volum: “în mulți ani de la Dumnezeu să domnești” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.82), “întru lauda a preacuratei” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.90), “întru acel războiu au căzut” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.100), “înțelegând acestea Ștefan Vodă din iscoadele ce pururea trimitea” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.111), “un trecut pen straja ungurească” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.138), “de-n-au putut nimica dintr-însul să înțeleagă” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.149); “în loc au stătut” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.10), “s-au oploșit în vicleană făgăduința lui” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.61).

Prepoziția se dovedește a funcționa ca un catalizator în uriașul proces de condensare obiectuală a gândurilor declanșat de verb.

În combinațiile sintactice ale substantivului formula magică a densificării și concretizării nu o mai deține verbul. Adjectivul și chiar un alt substantiv, în postură de determinant pot să aducă, în aceeași măsură, noțiunile abstracte în bătaia simțurilor : “scriitoriu de cuvinte deșarte” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.70), “harnic de domnie” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.105), “obiceiul lor cel nestâmpărat de lăcomie” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.105), “țara iaste deșartă de domnie” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.157), “tuturora nevăzutu și urâtu” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1967, p.158); “gându slobod și fără valuri trebuiește” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.5), “alte zburdate cheltuiale” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.90), “binele pururea este gingaș” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.102), “foarte iscusită de trup” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.124), “ori din blestămată și lipsită hirea hadâmbului” (M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, 1961, p.187).

Trecând cu ochii peste exemple remarcăm, și în cazul acestor combinații sintactice, că transferul semantic are loc atât în direcția antropomorfizării cât și în a dezantropomorfizării.

Oricare ar fi însă sensul metamorfozei, cititorul de astăzi constată că alcătuirile limbii vechi restabilesc raporturile senzitive directe ale omului cu cuvântul și contribuie la o reprezentare cât se poate de materială a lumii. Interacțiunea complexă de semnificații pe care o facilitează învechirea sensurilor unor cuvinte, distribuția topică nemaiauzită de noi, regimul morfologic particular fac ca structura enunțului să ni se pară dominată de autoreflexivitate. Un fond potențial metaforic prevalează în oricare din textele scrise înainte de 1800, chiar și în cele ai căror autori au fost preocupați să nimerească vorba adecvată. Cuvintele au sau capătă, în combinațiile lor sintactice, personalitate. Toate formulările sunt pătrunzătoare și par mai vii decât cele cu care suntem azi obișnuiți, căci fiecare unitate lingvistică are pertinență.

Așadar, prospectând zonele fără de știre atinse de închipuirea oamenilor scrisului vechi încercăm doar să înțelegem cărui tipar imaginativ aparțin ei. Am observat că în perindarea lor, cuvintele statornicesc sub ochii noștri, mici combinații metaforice, ridicând în clipita lecturii scene și tablouri, neverosimil de vii. Ele degajă acea familiaritate vizuală și mai ales tactilă, pe care omul rustic o are față de tot ce atinge. Imaginile par inspirate de contactul cu un mediu auster, fără pretenții, toate poartă amprenta unei ambianțe rudimentare. Imaginația nu poate scăpa de sub impresia persistentă a lucrurilor din jur, de ambianța concretă a gospodăriei, a faptelor zilnice și nu poate ieși din strânsoarea imitativă, aproape ironică, a palpabilului.

Duhul necunoscut al amintirilor și al impresiilor din subconștient, trecând peste șirul neodihnit al cuvintelor, se întrupează din când în când pentru a dezvălui zone și repere imaginative prioritare: câmpul vizual animalier și vegetal, ocupațiile domestice manuale. Chiar sub aspect relațional se configurează, involuntar, o lume în care, în lipsa raporturilor abstracte, subtile, deductibile, în absența a toate entitățile, ideile înseși, iau chip și trup, devin manevrabile, adică se află totdeauna în preajmă, la îndemână. Sub semnul atotcuprinzător al mâinii pare a se afla ținutul extraordinar al limbii vechi.

Construcțiile limbii vechi ne obligă să supralicităm și să considerăm că autorii se știau în limbaj cum s-ar ști printre lucrurile ce-i înconjoară de când lumea. Că urmele lor scrise sunt efectul unei atitudini de tip poetic și că izbuteau ceea ce au visat să reușească atâția artiști celebri, să iște, mai în fiecare cuvânt metafore.

De aceea afirmăm cu tărie că oricât de diverse ar fi în intenții, întreaga literatură veche este beletristică.

Am constatat că o plasticitate latentă conține, fără excepție, orice formulare, dar că ea e mai ușor de identificat și de pus în evidență cu cât textul e mai vechi. Expresivitatea involuntară a unor texte cu caracter bisericesc, filozofic, istoriografic, administrativ-juridic, redactate înainte de secolul XIX este mai pregnantă și procesul receptării, în cazul lor, mai fertil. Două sunt sursele acestei expresivități: plasticitatea de la nivelul scriiturii și antrenarea unor structuri și modalități beletristice care dau naștere unui interesant fenomen de indeterminare stilistică, apți să sugereze aspirația la totalitate. Nu puțini sunt artiștii moderni care visând la copilăria pierdută a limbajului, găsesc că substanțial cu adevărat era numai acel răstimp când din magma necristalizată puteau răsări neașteptat formațiuni sublime.

Capitolul V. Concluzii

“Oriunde mergi, înăuntrul limbii, mergi cu ea cu tot și te lovești de propriile ei praguri. Ai vrea să vezi cuprinsul limbii, dar te cuprinde și te absoarbe ea, întocmai cum se întâmplă în lumea firii.” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, pag. 193)

“Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma țării tale, s-a hrănit din ploile ei, a crescut și s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri același, iar așa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus.“ (Constantin Noica, op. cit. , p.201)

Dacă omul este o ființă a nuanțelor, bogăția aceasta de sensuri a cuvintelor ne e necesară. A te confunda cu trecutul unei limbi expresive, cum e limba noastră, înseamnă a te gândi la viitorul cuvântului omenesc.

Această lucrare s-a născut din bucuria de a vedea cuvântul românesc trecut prin trepte, coborât sau urcat, călătorind prin epoci, disecat și plămădit la un loc ca printr-o interminabilă sărbătoare a gândului. Dacă la început aceste cuvinte au apărut cu adevărat ca statui într-un muzeu al lingvisticii actuale, gândul lucrării de față, sau nădejdea ei ascunsă a fost ca unele dintre ele să nu rămână simple statui, ci să treacă pe nesimțite, din muzeul lor în inimi și cugete.

“La omul întreg, cuvântul icoana sufletului și fapta ascunsă a inimii comoară poartă.” (Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, 1705).

Cuvintele sunt o materie mai vie, fiindcă în ele sunt toate lacrimile vieții și bucuriile și întrebările și răspunsurile. Ele sunt conștiință și adevăr împreună. Când înveți un cuvânt, devii mai bogat. Când îl uiți, ești mai sărac. Literatura e tezaurul sacru al cuvintelor, cu imensul lor conținut și sensuri. Omul simte nevoia să iasă din margini, să rupă limitele practice ale existenței și aruncă punți în infinit.

“Omul e un infinit cu o conștiință finită. Sufletul însă sfidează limitele.” (Ion Vlasiu, În spațiu și timp, IV, p.23).

“Și mă gândesc că nu există experiență căreia să nu-i poți supraviețui dacă ai curajul să înfrunți viața. Niciodată nu poți spune: am încercat totul. Întotdeauna îți mai rămâne o cale. Întotdeauna îți mai rămâne ceva de iubit. A crede că ai atins o ultimă limită de durere sau de nefericire, după care lucrurile își pierd semnificația, înseamnă să pierzi din vedere că în nici o situație nu ai dreptul să strigi: ajunge!” (O. Paler, Apărarea lui Galilei, Cartea Românească, București, 1978).

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Negrici, Eugen. Istoria limbii române literare. Reprografia Univ. din Craiova, 1979

2. Negrici, Eugen. Narațiunea în cronicele lui Gr. Ureche și Miron Costin. Ed. Minerva, București, 1972

3. Negrici, Eugen. Expresivitatea involuntară. Ed. Cartea Românească, București, 1977

4. Negrici, Eugen. Imanența literaturii. Ed. Cartea Românească, București, 1981

5. Gruber, Eduard. Stil și gândire. Ed. Librăriei “Școalelor Frații Șaraga”, Iași, 1888

6. Munteanu, Ștefan. Introducere în stilistica operei literare. Ed. de Vest, Timișoara, 1995

7. Corniță, Doina. Manual de stilistică. Ed. Umbria, Baia Mare, 1995

8. Negulescu, Petru. Psichologia stilului, București, 1896

9. Chițimia, I.C. Probleme de bază ale literaturii române vechi. Ed. Academiei RSR, București, 1972

10. Coteanu, Ion. Originile limbii române. Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981

11. Dan, Ilie Contribuții la istoria limbii române. Ed. Junimea, Iași, 1983

12. Dumitrescu, Florica. Contribuții la Istoria limbii române vechi. Ed. didactică și pedagogică, București, 1973

13. Iordan, Iorgu. Istoria limbii române. Ed. științifică și enciclopedică, București, 1983

14. Mihăescu, N. Aspecte lexicale și gramaticale ale limbii române literare. Ed științifică și enciclopedică, București, 1978

15. Mihăescu, N. Dezvoltarea limbii române. Ed. Albatros, București, 1986

16. Seche, Mircea. Schiță de istorie a lexicografiei române. Vol. I. De la origini până la 1880. Ed. Științifică, București, 1966

17. Ivănescu, G. Studii de istoria limbii române literare. Ed. Junimea, Iași, 1989

18. Munteanu, Ștefan. Stil și expresivitate poetică. Ed. științifică, București, 1972

19. Coteanu, I. Stilistica funcțională a limbii române. Ed. Academiei RSR, București, 1973

20. Negrici, E. Figura spiritului creator. Ed. Cartea Românească, București, 1978

21. Tohăneanu, G.I. Dincolo de cuvânt. Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976

22. Bulgăr, Gh. Aspecte ale expresivității limbajului în studii de stilistică și limbă literară, 1971

23. Ducrot, Oswald. Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului. Ed. Babel, București, 1996

24. Noica, C-tin. Cuvânt împreună despre rostirea românească. Ed. Eminescu, București, 1987

25. Vlasiu, Ion. În spațiu și timp. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970

26. Paler, Octavian. Apărarea lui Galilei. Ed. Cartea Românească, București, 1978

TEXTE DE REFERINȚĂ

Ureche, Grigore. Letopisețul Țării Moldovei. Ed. Științifică, București, 1967

Costin, Miron. Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor. E.P.L., București, 1961

Ungureanu Vasici, Pavel. Antropologhia, Pesta, 1830

Iagnov, Z. Anatomia omului. Ed. medicală, București, 1958

Manual de patologie chirurgicală pentru Școlile Sanitare.

Ed. didactică și pedagogică, București, 1991.

Ziarul Scânteia. Nr. 1013-1016, 5-10 ian. ,1987