EXPRESII VIZUAL PLASTICE ÎN PEISAJUL CITADIN CULTURAL [306435]

ROMÂNIA – MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE „GEORGE ENESCU” IAȘI

FACULTATEA DE ARTE VIZUALE ȘI DESIGN

STUDII UNIVERSITARE: DOCTORAT

DOMENIUL: ARTE VIZUALE

TITLUL TEZEI DE DOCTORAT:

EXPRESII VIZUAL PLASTICE ÎN PEISAJUL CITADIN CULTURAL

TITLUL REFERATULUI NR. 1 :

ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA REPREZENTĂRII PEISAJULUI CITADIN CULTURAL ÎN PICTURĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. Univ. Dr. Valentin Sava

DOCTORAND: [anonimizat] 2017

Cuprins

CAPITOLUL I

[anonimizat] – [anonimizat], geologic, biologic, agronomic, arhitectural, istoric, etnografic, turistic, antropologic, sociologic etc. desemnează un teritoriu ce rezultă din interacțiunea factorilor naturali și umani.

Termenul de „peisaj” apare pentru prima dată în secolul VI cu sens de întindere mare ce se diferențiază prin relieful propriu (munte, câmpie, vegetație). În secolul XIX este impus ca termen științific de naturalistul german Al. [anonimizat], ape, om.

În România termenul provine din franceză – „paysage”, iar în engleză este întâlnit sub forma de „landscape”. Acest termen a fost specificat prima dată în mediul geografic. Peisajul urban a [anonimizat] o [anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], turistic, rural, urban. [anonimizat]. Intervenția umană în crearea unui nou mediu duce la dezvoltarea unui alt tip de peisaj și anume peisajul cultural.

Peisajul a căpătat o [anonimizat] (1872-1959), [anonimizat] – știința peisajului ce arată maniera în care grupurile umane au participat la modificarea unui spațiu. [anonimizat]. În secolul XIX apare și sub denumirea de geografie culturală. Sylvain Allemand fiind cel ce punctează perspectivele semantice și anume perspectiva dimensiunii culturale a fenomenelor spațiale dar și dimensiunea spațială a activităților culturale.

Carl O. [anonimizat] a antropogeografiei de cercetare modernă ce a dezvoltat ideea peisajelor culturale și umane. Acesta a dezvoltat o teorie asupra influenței umane asupra porțiunilor vizibile ale pământului în zonele limitate. „Peisajul cultural este modelajul unui peisaj natural de către un grup cultural. [anonimizat], peisajul cultural este rezultatul.”

[anonimizat] „peisaj cultural” a fost supus discuțiilor academice până în 1992, când Comitetul Patrimoniului Mondial a decis să reunească experți pentru a acorda consultanță și asistență în stabilirea concretă a peisajelor culturale. Așadar 1992 în cadrul Convenției pentru Patrimoniul Mondial – World Heritage Convention se pune în discuție legiferarea patrimonială a peisajelor culturale. Comisia U.N.E.S.C.O preia ideea de evidențiere a rolului peisajelor culturale, ce dețin informații foarte importante pentru omenire în studiul dezvoltării societății umane de-a lungul timpului, a implicării forțelor sociale, economice, politice sau culturale. Astfel peisajele culturale sunt considerate o interacțiune manifestată într-un mod diversificat între oameni și mediul înconjurător și reflectă implicarea repetată a oamenilor în crearea unei interdependențe între peisajul natural local și construcțiile umane.

Tot U.N.E.S.C.O a împărțit peisajele culturale în trei categorii și anume:

Peisajul creat intenționat de om prin realizarea unor spații naturale cu scop estetic. Acestea sunt parcurile sau grădinile ce sunt puse în valoare alături de ansambluri monumentale sau arhitecturale.

Peisajul vernacular – ce este dezvoltat firesc prin construirea de elemente arhitecturale cu scop economic, administrativ, cultural sau religios. Aceste construcții sunt dezvoltate într-o perioadă mai mare de timp ceea ce face ca evoluția lor să le împartă în elemente construite ce s-au terminat în trecut dar a căror relicve dăinuie (ex. Acropole – Atena), arhitecturi ce au o vechime mare și care încă sunt active ceea ce le dă o simbolistică mai puternică (ex. Hagia Sofia – Istanbul) .

Peisajul cultural asociativ ce aroga importanță asocierilor dintre elementele naturale cu valori religioase, culturale sau artistice.

Datorită modificărilor succesive ale urbanizării din ultimii ani, Comisia U.N.E.S.C.O. pentru cultură, a alocat peisajului istoric urban diverse instrumente de protejare a patrimoniului cultural urban.

Zonele cu valoare istorică din centrele urbane sunt cele mai implicate în manifestări culturale diverse, iar generații întregi și-au pus amprenta asupra dezvoltării, modelării și valorificării patrimoniului.

Așadar recunoscându-se valoarea istorică și socială a peisajului cultural s-a dispus stabilirea unor măsuri de protejare a sa, prin conservare sau integrare în programe de urbanizare ce le face cunoscut potențialul lor în menținerea identității urbane.

În primul rând s-a stabilit identificarea lor, conservarea zonelor istorice sau evidențierea lor în cadrul spațiului citadin. Cu ajutorul factorilor economici, politici și culturali s-a încercat stimularea zonelor respective pentru a se cunoaște adevărata lor valoare. Astfel, centrele vechi, încărcate de istorie, monumentele cu o amprentă istorică, religioasă sau artistică însemnată, devin zone protejate ce pun în valoare urbea din care provin.

Peisajul cultural este format dintr-un ansamblu de obiective ce capătă în timp și spațiu o încărcătură spirituală ceea ce îl face să capete personalitate și duce de multe ori la o suprapunere peste imaginea orașului. Acesta este format din obiective strategice, cultural istorice, religioase, instituții culturale, muzee, universități, componenta spirituală fiind marcată de tradiţii şi obiceiuri, activități specifice comunităților umane. Obiectivele culturale devin atractive datorită dimensiunii, vechimii, ineditului și unicității lor.

Importanţa acestor peisaje culturale, din punct de vedere științific, cultural, social, conduce către observarea lor ca sursă şi factor de dezvoltare economică, în condițiile unui mediu protectiv, a unui management eficient şi a unei planificări pe termen mediu şi lung.

Peisajul urban este o componentă reprezentativă a peisajului cultural şi se situează în partea superioară a sistemului de peisaje culturale, având în cea mai mare măsură componente antropice şi antropizate, în opoziție cu componentele mediului natural. El se evidențiază prin structuri rezidențiale clare cu implicări culturale, economico – politice și administrative.

Oraşul s-a născut şi a evoluat din dorinţa de realizare a unui mediu viabil, cu delimitări teritoriale şi funcţionale a spațiului populat cu cel înconjurător, cu care a fost într-o continuă interdependență.

Primele descrieri a orașului apar în secolul VI la Isidor din Sevilla ce leagă termenul „urbs” – alcătuit din piatră de „civitas ”(cu referire la atitudinile civice ce iau naștere în interiorul cetății).

Imaginea urbană este cea care transmite claritatea peisajului urban şi nivelul în care oraşul poate să genereze o calitate vizuală. În funcție de ceea ce transmite imaginea orașelor, acestea pot fi percepute ca pozitive sau negative, atrăgând sau respingând investitori sau turişti. În acest fel, imaginea urbană funcţionează ca un adevărat ghid, în care se prezintă mediul social ce populează orașul sau zonele urbane. Peisajul urban este până la urma un produs social, care devine și cultural ca rezultat al vieții și utilizării lui cotidiene și adoptării unei culturi populare specifice. El își creează în timp tot felul de semnificații și coduri ce fac ca percepția spațiului să fie filtrată afectiv.

Orașul este așadar, valorizat cultural și individual, și devine purtător al unei încărcături emoționale care îl transformă perceptual și îi creează spații iconice. „Practic peisajul ajunge sa îmbine pe de o parte artele și creația, iar pe de alta parte științele (atât tehnice, cât și umaniste) și cunoașterea.”

Din perspectiva creșterii gradului de observabilitate a peisajului cultural, în afară de implicarea domeniului geografic apare și domeniul urbanistic și de amenajare a teritoriului, care este probabil cel mai implicat în crearea unor astfel de spații artificiale sau vernaculare. Peisajul cultural este astfel, în primul rând conservat, pentru a i se conferi o valoare simbolică. Este pus în evidență fie de construcțiile ce îl înconjoară, alei, artere de circulație sau de peisajele naturale (parcuri) ce îl poziționează în centrul vizual (Arcul de Triumf – Paris, Opera Garnier – Paris). Astfel, subiectul capătă o importanță aparte, ceea ce duce la dezvoltarea culturală și implicit economică a zonei. Atribuirea de evenimente, locuri de întâlnire sau promenadă transformă locul în simbol urban sau chiar rural în anumite cazuri. Este predominant în peisajul urban față de cel rural apariția acestor monumente culturale, datorită faptului că o redescoperire și etalare a unui peisaj cultural dezvoltă zona în mod rapid, crescând numărul de construcții și nivelul de viață, iar numărul mare de locuitori ai zonei respective face ca peisajul rural să devină unul urban.

Conform postulatelor din cadrul Convenției Europene a Peisajului se consideră că:

” … peisajul are un rol important și de interes public în domeniile cultural, ecologic, de mediu și social și constituie o resursă benefică activității economice și a cărei protecție, management și planificare poate contribui la crearea locurilor de muncă;”

” … peisajul contribuie la formarea de culturi locale și este o componentă de bază a patrimoniului cultural și natural european, contribuind la bunăstarea omului și la consolidarea identității europene;”

După cum se vede, apare o implicare a altui domeniu, și anume, a economicului. Implicarea economică este și ea un factor decizional în stabilirea și evidențierea spațiului cultural. Zonele ce trebuiesc puse în evidență sunt susținute cu capital. Pentru creșterea valorii unui astfel de loc este nevoie de mediatizarea lui și atragerea de investiții din diverse părți. Investițiile sunt cele care cresc nivelul de viață a locuitorilor din urbea respectivă, ceea ce implică o strategie economică adecvată, ce pune în funcțiune comerțul stradal, locuri de relaxare sau petrecere a timpului liber, toate cu scopul de a atrage în zonă un aflux cât mai mare de vizitatori fie autohtoni, fie expați. Modificarea peisajului urban are acum loc cu implicarea și a arhitecților sau a urbaniștilor. Pentru crearea unui cadru economic perfect se folosesc anumite reguli, ce nu permit ca dezvoltarea urbană să pună în umbră spațiul devenit simbol cultural, iar toate forumurile decizionale la nivel politic impun un plan bine organizat.

În dezvoltarea unui anumit loc este nevoie de oameni. Acum vorbim de rolul sociologic pe care îl are peisajul cultural la nivelul locuitorilor. Am amintit că centrul cultural este mai des întâlnit în mediul urban, dar chiar și aici oamenii au nevoie de marcarea centrului existând o cultură urbană centrală dar și una sub-urbană. Cultura urbană poate fi sesizată și ca o modalitate de emancipare față de lumea rurală. Peisajul urban este construit pe legende și mituri iar cel rural este nevoit să și-l creeze cu mare dificultate. Locuitorii spațiului urban își creează un anumit comportament, limbaj și identitate ce tinde să fie în opoziție cu spațiul suburban sau cu cel rural. Peisajul cultural creat în mediul urban etalează modelele și valorile societății respective la majoritatea tinde să adere. Tocmai de aceea peisajul cultural urban este alocat unei elite și a unei imagini pozitive în opoziție cu zonele marginale ale orașului unde peisajul urban deține o valență negativă.

Peisajul cultural urban se suprapune peste imaginea spațiului public, ceea ce ne poate îndruma în descoperirea unor asemenea locuri și identificarea clară a spațiilor publice culturale.

Termenul „public” este întâlnit din cele mai vechi timpuri în celebrul tratat de arhitectură De Architectura Libri Decem a lui Marcus Vitruvius Pollio (80/70 Î.H. – 15 /23 d.H), sub denumirea de „publicus locis” . Acesta indică interesul publicului pentru un anumit edificiu sau spațiu care devine loc de întâlnire și dezbatere. Cristina Țurlea în lucrarea sa Arhitectura și spațiile publice (2008), precizează rolul unui astfel de spațiu pentru locuitorii urbei numindu-le „puncte de ancorare, repere, care contribuie, alături de spațiile comunicării publice, la construcția identitară și de coeziune socială”. Totodată aceasta precizează importanța descifrării mesajelor transmise de spațiile publice privind cultura, istoria sau evoluția economico – socială a orașului de către istorici sau sociologi.

Peisajele culturale apar inițial în școala saxonă de peisaj cu ideea de peisaj natural neumanizat. Ulterior, termenul a fost folosit pentru a evidenția caracterul istoric, patrimonial sau identitatea regională. Tot acum apare și termenul de peisaj cultural istoric. După Hans Hermann Wöbse, 1994, citat de Nicolae Baciu : "peisajul cultural istoric este ansamblul teritorial unde activitățile umane din trecut s-au păstrat; mărimea zonei, ansamblul de elemente ale peisajului natural, utilizarea terenului, modelul de așezări și căi de circulație pot fi, practic, reconstituite". Tot acesta precizează implicarea autorităților prin Convenția Europeană a Peisajului ce a fost adoptată la Florența la 20 octombrie 2000 și a intrat în vigoare în martie 2004 unde se pune accentul pe conservarea peisajelor culturale de înaltă calitate.

Peisajul cultural urban trebuie privit ca o operă culturală amplă, creație a unor forțe administrative, economice și politice. Peisajul cultural istoric este matricea pe care se dezvoltă orașul nou, acesta fiind un organism viu ce se modifică în permanență și renaște prin suprapunerea unor straturi succesive de evoluție amprentate de memoria locului.

Apar astfel nuclee cultural istorice care constituie pentru locuitorii urbei repere ce se suprapun peste imaginea orașului, dându-i o identitate în continuă schimbare și efervescență. Pentru a înțelege rolul acestora este nevoie de o incursiune în istorie și o identificare a unora din cele mai importante.

Identificarea peisajelor culturale și rolul lor în viața publică.

Din Antichitate spațiile publice iau naștere odată cu cetatea. Cetatea se formează în jurul unui pilon principal ce este reprezentat de un lăcaș de cult sau de o construcție impunătoare (clădirea administrativă, turn, etc.). „Structurile religioase – temple, catedrale, moschei și piramide – au dominat timp îndelungat peisajul și imaginarul marilor orașe. Aceste edificii sugerau că orașul era și un loc sacru, conectat la forțele divine care controlează Universul.” Acest loc devine punctul de întâlnire a locuitorilor urbei ce are de obicei conotație religioasă, politică sau administrativă. În zona religioasă, templul este cel ce deține concentrarea maximă a prezenței divine, iar agora arată prezența politicului în viața cetății.

Orașul se formează după reguli foarte bine stabilite, ceea ce face ca fiecare să dezvolte un specific al locului, ce amprentează tot mediul urban. De la nașterea orașului se preiau anumite obiceiuri , se consultă oracole, se trage cu arcul pentru a se marca spațiul de construcție, totul realizându-se în legătură cu divinul. Acest lucru este întărit de Rosario Assunto prin ideea că pentru nașterea unui oraș, anticii nu gândeau o „funcțiune pur și simplu, ca scop în sine, ci o reprezentare a infinitului”; definită de monumentalitatea edificiilor, drept pentru care, întemeierea unui oraș a fost întotdeauna un act religios. „Orașul așa cum este prezentat în volumul La cite antique (Cetatea antică) de Fustel de Coulanges, istoricul francez din secolul al XIX-lea, de la care putem să preluăm aici distincția dintre („cité”), ca asociație religioasă și politică a unei familii, și „la ville”: locul în care o asemenea asociație își avea domiciliul, locul de întrunire și mai cu seamă sanctuarul, așa încât întemeierea unui oraș a fost întotdeauna un act religios”.

Mediul urban capătă diverse conotații și încadrări în anumite tipologii. Întâlnim orașul sacral, profan, orașul istoric, orașul alegoric, orașul muzeu, orașul industrial sau chiar orașul virtual.

Kevin Lynch, afirmă că percepția asupra unui oraș este legată de structură, identitate și sens. Identitatea este construită cu ajutorul unor elemente iconice ce se suprapun peste imaginea unui oraș – Veneția cu gondolele, Parisul cu Turnul Eiffel, Londra cu London Eye.

Orașul muzeu – Veneția, unde tot spațiul cultural este pus sub lupă și formează un muzeu în aer liber cu exponate ce te întorc în timp. Henri Lefebvre remarcă: „Dacă opera este unică, originală si originară – daca opera ocupă un spațiu, dar se atașează timpului, unei maturități între o naștere și un declin – Veneția nu poate fi să nu fie considerată operă. Iată un spațiu atât de puternic expresiv și semnificativ, atât de unic și unitar precum o pictură sau sculptură.”

Orașul necropolă – născut în apropierea marilor necropole sau complexe religioase, cum este Ierusalim, Delfi, Memfis este numit și „orașul celor morți ce a precedat orașului celor vii”. Alăturarea acestor orașe cu necropolele, le transformă în orașe istorice, dezvoltând totodată activități conexe prin promovarea siturilor ca imagine a orașului.

Orașul grădină – apare cu această titulatură datorită creatorului săi, Ebenezer Howard (1850-1928). Acesta propune un oraș utopic în care oamenii să trăiască armonios cu natura. În plină epocă a frământărilor radicale, el a împrumutat multe din ideile vehiculate la acele timpuri care sugerau o mișcare a locuitorilor spre limitele orașului adăugându-se noi spații destinate industriei dar totodată crearea unei centuri verzi de verdeață. Chiar dacă propunerile sale nu au fost acceptate ușor pe acele vremuri, astăzi se folosesc ideile respective pentru ca orașul să aibă o protecție naturală a mediului.

O altă formă urbană este orașul târg sau orașul port născut de obicei la intersecția unor drumuri terestre sau maritime ce au favorizat schimbul de mărfuri. Dominantă este în acest spațiu – piața de mărfuri unde au loc evenimentele cheie ale orașului. Aici se fac tranzacții dar este și spațiul de interacțiune a membrilor orașului. Chiar apariția unor orașe, preponderent în epoca medievală, sunt strâns legate de aceste zone publice ce constituie adevărate nuclee economice, propice dezvoltării zonei urbane. După revoluția franceză târgul este înlocuit de piața pentru a se face schimb de mărfuri, însă capătă noi conotații, spațiul fiind folosit mai mult ca zonă de divertisment.

Spațiul cultural modern în zilele noastre capătă o altă formă prin mutarea zonelor de dialog sau promenadă spre Mall sau chiar în zona virtuală – rețelele de socializare îndeplinind rolul de spațiu public de întâlnire și dezbatere.

În vederea unei etapizări în evoluția orașelor putem vorbi de orașul antic, orașul medieval, orașul în timpul Renașterii.

Ajungem astfel în demersul nostru în punctul în care descoperim rolul spațiului public din Antichitate. Antichitatea în Europa a fost percepută prin prisma civilizațiilor greco- romane, ceea ce a produs un interes în descoperirea lor.

Piața agora și forumul este pentru orașul antic locul nucleu al dialogului sau a disputei, locul unde de unde ia naștere politica. Începând cu Evul Mediu și ajungând la Revoluția franceză găsim spațiul public transformat în spațiu cultural. Aici se desfășoară activități cotidiene, spectacole eveniment dar și manifestări civice, revolte, arderi pe rug sau ghilotinări.

Primele orașe apar în Mesopotamia, Siria, Egipt, Asia Mică, Asia Centrală, India și China. În Vestul si Nordul Europei formele de dezvoltare urbană iau naștere mai târziu ca rezultat al expansiunii romane.

Imagini simbol cu valențe culturale în Grecia antică

Punctul de plecare al imaginii de oraș vine din zona Greciei Antice și a Romei Antice. Între aceste două forme de organizare urbană sunt întâlnite multe puncte comune ceea ce arată interacțiunea celor două state antice. Acest fapt este datorat dezvoltării economice, politice, religioase, administrative și culturale odată cu apariția meșteșugarilor și a avântului economic.

În Grecia – conform spiritului epocii, orașul este conceput în ideea spațiului ideal, armonic și echilibrat. Caracteristica societății grecești antice este aceea de a fi împărțită într-o infinitate de cetăți care formau atâtea state.

Perioada Arhaică sau Homerică (XII – VI) este cea inițiatică în apariția polis-urilor, orașele cetăți. Dezvoltarea acestora se face în jurul unor nuclee religioase, administrative sau politice. Fiecare astfel de polis are o „acropolă”și un templu închinat zeului protector al orașului respectiv. Gloria cetății aparține acestor temple ce dețin caracteristici arhitecturale și decorative aparte, și care constituie o mândrie a cetății. Astfel, cadrul cultural al orașului este dat de monumentalitatea cu care sunt ridicate aceste lăcașuri de cult, dar și spațiile ce duc spre acestea, numite Propilee.

Templul este un edificiu sacru închinat unui zeu, protector al comunității. Sanctuarul sau naos-ul locul în care se desfășurau serviciile religioase, era cel mai important, fiind un spațiu sacru de comuniune cu divinul. Câteva exemple demne de amintit ar fi Templul din Didyma, Didim – Turcia, Templul Heraion – Insula Samos, Grecia, Templul Artemisei din Efes – Turcia, Templul lui Apollo din Delphi sau Delfi – Grecia. Totuși cel mai cunoscut spațiu destinat acestora este Acropola ateniană. Această citadelă cu importanță istorică dar și religioasă a fost formată dintr-un complex arhitectural, ce a constituit mult timp, etalon al monumentalității. Monument inclus în patrimoniul cultural UNESCO în 1987, este unul din simbolurile antice dar și simbolul Greciei moderne. Este compusă din 21 de vestigii de mare importanță: Parthenonul, Erehteionul, Templul Atenei Nike, Altarul Atenei, Templul lui Dionysos, Odeonul lui Herodes Atticus, Teatrul lui Dionysos Eleuthereos, Propylea, Odeonul lui Pericle, Vechiul templul al Atenei.

Agora – piața publică, loc de cult dar și cadru politic al orașului, constituie peisajul cultural citadin, considerat un alt gen de nucleu reprezentativ.

Cuvântul „politic” provine de la Polis, ce are ca principal înțeles comuniunea administrativă a locuitorilor unui stat – cetate. Agora devine punctul central al polisului dar și al deciziilor administrative. Aici se prezintă și se justifică toate deciziile politice la care iau parte majoritatea locuitorilor. Agora este prima forma de spațiu public creat special pentru implicarea activă a cetățenilor în dezvoltarea urbei și totodată locul în care își desfășoară puterea civică. Este centrul orașului, vatra de unde ia naștere cetatea dar și locul legat de divinitate în care omul devine el însuși stăpân. Este locul în care se prezintă problemele societății și se rezolvă prin negocieri fără presiuni și impuneri. Este locul central al polisului în jurul căruia gravitează toată viața Este așa cum numește Ioan Augustin „arhetipul spațiului public”. La Atena, agora se așterne la poalele acropolei fiind separată de incinta templelor. In cetatea Milet de pe coasta mării Egee, agora este compusă din mai multe spații publice, piața mică a negustorilor, agora de nord și marea agoră comercială de sud ce se întindea pe o suprafață de 110/100 m.

Agora capătă în orașele tessaliene însă, denumirea de „Piața Libertății” ce impunea interzicerea oricăror activități de negustorie și crearea unui spațiu pur, necesar luării de decizii privind viața politică după cum amintește Gustave Glotz . Acest lucru este întărit și de Aristotel care confirmă ideea că piața publică, agora nu poate fi dezonorată de comerțul cu mărfuri. În epoca lui Pericle (443- 429 I H) agora se prezintă ca o esplanadă înconjurată de clădiri publice asemeni unei „săli de concerte, (…) dar fără plafon” . Ideea de bază a agorei, aceea de centru simbol al orașului, capătă cu timpul valoare monumentală prin plasarea principalelor edificii publice precum Buleuterionul – locul de întâlnire a consiliului, dar și Pritaneionul – biroul magistraților. În orașele ioniene forma agorei este arhitectural foarte bine precizată, regulată, înconjurată de portice (stoai), ce maschează clădirile din proximitate.

Palladio și Vitruviu fac o prezentare spațiului public – agora, ca fiind o esplanadă de formă pătrată înconjurată de porticuri largi, duble și cu coloane dese. Porticurile dispuse pe doua rânduri „ofereau un loc foarte comod de acelor persoane care voiau să vadă spectacolele fie religioase, fie populare care se desfășurau în această piață. Toate aceste porticuri trebuiau să fie împodobite cu nișe și statui, ornamente foarte apreciate de greci.” Palladio descrie funcționalitatea pieții și modul în care sunt dispuse clădirile ce înconjoară spațiul, folosind acest model de urbanism în construcția spațiilor publice viitoare. De altfel tot el precizează nevoia impetuoasă de realizare a pieții centrale în fiecare oraș construit. „În afară de străzi (…), în orașe trebuie să se facă, ținând seama de mărimea lor, un număr de piețe, în care să se poată strânge lumea, care să-și târguiască cele necesare și să-și rezolve diferite treburi. (…) Aceste spații largi, care se lasă în orașe, în afara de faptul că oferă oamenilor posibilitatea de a se întâlni, de a se plimba, de a sta de vorbi și de a face negoț, înfrumusețează orașul, creând la capătul unei străzi o vastă și plăcută perspectivă.”

Un alt gen de spațiu public este amfiteatrul. Închinat lui Dionysos, acesta a avut inițial o construcție aparte, formată dintr-o platformă aflată în fața altarului zeului unde se performează, spectatorii fiind plasați pe un teren în pantă naturală sau pe un eșafod de lemn. Din secolul IV la Atena este construit în cavitatea unei coline pentru a se asigura o bună acustică și vizualizare. Un amfiteatru astfel construit avea o scenă în formă de semicerc în fața căreia se afla un loc mai adâncit numit orchestră, acestea înconjurate fiind de terasamente în pantă pentru spectatori.

Arta în toată dimensiunea ei este realizată pentru public. Arhitectura templelor și a clădirilor de vază, îmbogățită cu elemente arhitecturale reprezentative pentru spațiul elen, sculpturile și picturile murale devin opere publice necesare înfrumusețării polisului.

În schimb, lăcașurile de cult după cum specifică Leon Battista Alberti, printr-o analiză în cărțile sale Arta construcției, „temple, altare, bazilici, clădiri de spectacol și altele, ele nu aparțin în aceeași măsură domeniului public, cât aparțin anumitor grupuri cum ar fi preoții sau magistrații.”

Atmosfera culturală și socială a Greciei antice, redescoperirea interesului pentru artefactele grecești, a făcut, ca în Renaștere și apoi în Neoclasicism, să devină o temă predilectă în lucrările unor mari artiști plastice ca Raphael Sanzio, Nicolas Poussin, Jacque Luis David.

Spațiul public în Roma antică

Orașul roman antic se întemeia după reguli stricte și impuse de ritualuri sacre preluate de la etrusci. In primul rând, se cere ajutorul zeilor pentru începerea construirii, apoi se trasează cele două axe ordonatoare pe direcția N-S – cardo maximus și decumanus maximus pe direcția E- V. Acestea se intersectează perpendicular și constituie principalele străzi ale urbei la mijlocul lor luând naștere piața sau forumul. Aici sunt amplasate bazilica sau templul închinat zeului protector. Întreg ritualul din care lua naștere orașul este necesar pentru protecția divină dar și pentru a se alinia la ordinea generală a universului. Tot de la etrusci se preia planul de dispunere a construcțiilor care este pătrat sau dreptunghiular. Acest sistem de urbanism i-a reținut atenția lui Vitruviu ce amintește în cartea sa: „amenajarea locurilor publice pentru folosința obștească, precum porturi, piețe, porticuri, băi, teatre, locuri de plimbare (inambulationes) și alte asemenea, se fac în locuri obștești (publicus locis) (…). Tot acesta amintește de faptul că după stabilirea străzilor în planul urbanistic al orașului, se fixează piețele publice (plateis), apoi locurile pentru așezarea și folosința comună a populației (usum communem civitatis), pentru edificiile sacre, pentru for și pentru celelalte lucruri obștești ( locis communibus).

Forumul roman este construit sub formă dreptunghiulară pentru a putea crea porticuri largi necesare unei bune vizualizări a pieții deoarece este un loc destinat reuniunilor populare, spectacolelor religioase, sau luptelor cu gladiatori până la construirea amfiteatrelor. Acest lucru este prezentat de Palladio, ceea ce întărește faptul că spațiul pieții publice are un caracter cultural. Forumul este considerat piață dar și centrul vieții publice, construit în inima orașului, loc de reuniune a adunărilor populare (Comitia), înconjurat de clădiri cu o mare importanță pentru oraș cum ar fi Curia (senatul), Tabularium (arhivele statului), Rostra (tribună pentru discursuri înaltă de 3 m) sau Bazilica ce devine simbol al locului. Tot aici avem și centrul religios compus din Regia (fostul palat a lui Pompilius – marelui pontif), Atrium vastalelor, templele Concordiei, a lui Castor, a lui Saturn. În epoca imperială alături de forum apare și fora ce deservește activitățile comerciale – piața comercială.

Bazilica trebuie și ea amintită datorită faptului că se vrea a fi un spațiu închis, o alternativă a forumului în cazuri de vreme neprielnică. Construcțiile bazilicilor sunt împărțite de șiruri de coloane în trei sau cinci părți și mijlocul clădirii fiind ca un mare atrium. Această incintă folosea ca loc de judecată, bursă comercială sau loc de adunare.

Orașele erau create după reguli stricte, ce îndeplineau anumite condiții: funcționalitate, protecție, frumusețe, divertisment dar și igienă. Lucru important în construcția urbei era crearea unor spații publice consacrate petrecerii timpului liber. În condițiile în care încercăm identificarea locurilor publice în perioada romana antică, putem începe cu o categorie nouă de spațiu public și anume – băile publice sau termele ( thermae). Inițial au fost întâlnite într-o formă mai rudimentară numită balneum, apoi au fost construite la o scară mult mai mare. Din acele timpuri s-au păstrat celebrele Terme a lui Caracalla sau Termele lui Diocletian. Acestea sunt elementele caracteristice urbanismului roman, iar construcția grupează în spații vaste luxuriante pe lângă băi, biblioteci, săli de lectură, săli de sport, săli destinate promenadei și vieții sociale. Accesul la acestea era liber pentru toată lumea indiferent de sex sau clasă socială.

Teatrul preluat ca și concept din Grecia antică, nu mai este construit pe spații în pantă, însă monumentalitatea construcției ia amploare. Cel mai de seama Teatrul lui Marcellus din timpul împăratului Augustus, a fost unul din modelele arhitecturale folosite și în construcția Coloseumului. Datorită popularității circurilor și a amfiteatrului ce găzduiau luptele cu gladiatorii,teatrul nu mai este foarte frecventat, ceea ce face ca importanța acestuia să scadă.

Circul unul dintre obiectivele specifice dedicate divertismentului este o pistă lungă flancată de gradene destinată curselor. Imaginea ține mai mult de un stadion. Circus Maximus, cel mai cunoscut, având o dimensiune foarte generoasă, putea reuni ¼ din populația Romei.). Amfiteatrul, spațiu construit din piatră și zidărie devine model pentru Colosseum-ul, ambele fiind de mărimi impresionante. Chiar daca Circus Maximus este renumit, au existat și alte vestigii demne de amintit: Circus Flaminus (unde erau organizate Ludii Plebeii), Circul lui Maxentius și Circul lui Nero.

Amfiteatrele, spații vaste destinate spectacolelor cu gladiatori sau animale sălbatice (venationes). Acestea sunt amintite în tratatul lui Vitruviu. Colosseum-ul este unul dintre cele mai importante și reprezentative edificii de acest fel, imaginea sa devenind un simbol al Romei pană în ziua de astăzi. Numit și Amfiteatrul Flavian, cu dimensiuni generoase, de formă eliptică, avea o înălțime de trei etaje (49 m) peste care s-a adăugat al patrulea rând de ferestre. Toată această construcție era acoperită cu un velarium , o pânză susținută de o rețea de frânghii, ce era manevrată în așa fel încât să protejeze de soare sau ploaie. Din punct de vedere a divertismentului, aici se susțineau lupte până la moarte duse de gladiatorii profesioniști, vânătoare de animale sălbatice, simularea unor bătălii navale și chiar execuții ale unor condamnați. Importanța acestor acțiuni, la care participau aproximativ 70 000 de spectatori, se poate deduce și din faptul că exista în secolul I d.H. un minister subordonat împăratului ce se ocupa cu organizarea acestor jocuri, și care crease o adevărată industrie prin crearea unor școli de gladiatori, depozite de arme, spitale destinate îngrijirii acestora.

Un exemplu în care se redă prin mijloace plastice peisajul urban specific, cu amfiteatrul, forumul bazinul de înot ( în dreapta), este o frescă descoperită la Pompei, Casa della Rissa , secolul I d.HR., în care se prezintă o dispută la un eveniment sportiv, între locuitori ai Pompeiului și ai Neceriei. Episodul este descris în Analele lui Tacitus (Annals, XIV, 17), unde este prezente evenimentul ce a avut loc în anul 59 d. Hr. și care a avut ca efect decesul multora, ceea ce a dus la o decizie a senatului ca timp de zece ani să nu se mai desfășoare lupte cu gladiatori în Pompei. (Fig. 1.1.)

Caracterul cultural al acestor peisaje urbane este completat de cele două străzi principale intersectate, cardo și decumanus, ce leagă porțile cetății și cuprind forumul în intersecția lor. În acest sens un exemplu ar fi cele două străzi, Via Sacra și Via Nova, din preajma forumurilor imperiale de la Roma, ce sunt scenele unor festivități frecvente. Strada dreaptă și largă capătă caracter de spațiu public, de promenadă, ceremonii militare sau religioase având frecvent loc pe aici. De obicei sunt flancate de clădiri importante și are ca finalitate monumente, arce de triumf sau obeliscuri.

Parcurile completează suita spațiilor de interes public. Primul parc public este înființat de Pompei în Câmpul lui Marte pentru a încadra teatrul, acesta fiind completat de cel făcut de Caesar pe malul drept al Tibrului. Augustus a amenajat parcul lui Agripa (Campus Agrippae) și Nemus Caesarum. Paralel cu aceste grădini – parcuri, se realizează grădini sacre, funerare și divine care erau înbogățite cu statui de marmură, reprezentând zeități sau scene mitologice.

Protejarea monumentelor istorice apare pentru prima dată în 1162 când Roma medievală se desprinde de autoritatea scaunului Papal și Senatul decretează drept protejată de-a pururi Columna lui Traian, „astfel încât să nu fie nicicând distrusă sau mutilată, ci păstrată pentru onoarea poporului Roman, atât timp cât lumea va exista”.

Ruinele era folosite pentru a ilustra valoarea vechimii iar tot ceea ce era roman era considerat un simbol al puterii. Acest lucru a fost preluat din secolul al XV-lea când se descoperă la renascentiștii italieni dezvoltarea unui sentiment național puternic în care se aduce în prim plan valoroasa moștenire genetică.

Cultul monumentelor împarte vestigiile în funcție de vechime și de valoarea istorică. Istoria pierdută și rememorată este acum integrată în viața orașelor. Descoperirile săpăturilor de la Pompei și Herculaneum, au făcut ca în Italia secolului XVIII să ia naștere un climat arheologic destul de bogat și un veritabil cult a ruinelor. „Planul Romei redactat de Nolli la sfârșitul secolului al XVIII- lea redă cu pregnanță, într-o viziune globală, bogăția și diversitatea spațiilor publice și semipublice, deschise sau închise ale orașului.” .

Arhitectura clasică antică este prezentă și în artele plastice evocarea lor devenind o temă în sine.

DE LA HIERATISMUL GOTIC LA PERSPECTIVA SPAȚIALĂ A RENAȘTERII – TURNUL BABEL

Perioada medievală a debutat cu acțiuni destructive datorită popoarelor migratoare dar și ca efect a răspândirii creștinismului ce a încercat înlăturarea „păgânismului”. Astfel, orașele au fost în continuă transformare, marile centre urbane fiind depopulate și chiar ruinate. Unele orașe romane și-au păstrat amprenta și au evoluat ciclic, păstrându-și statutul și funcțiunea, în timp ce altele abandonate, ca efect al declinului imperiului roman, sunt recreate având o nouă formă urbanistică. Acum apar și burgurile – bastioanele militare, ce iau naștere în zone strategice, din punct de vedere economic și militar și care sunt întâlnite la intersecția unor drumuri comerciale sau cu acces facil la porturi.

Orașul în perioada romanică este sub influența feudală, cea care își extinde drepturile de decizie și asupra comunităților rurale apropiate. Pentru a se remarca în peisajul citadin, nobilii feudali își construiesc clădiri impozante cu turnuri, semn distinctiv al prestigiului familiei din care fac parte. Peisajul cultural citadin este dominat de catedrala sau de turnul palatului municipal ce indică nucleele de interes public. Orașul acum se dezvoltă pe verticală. Schopenhauer consideră că dacă în perioada antică arhitectura este reprezentată prin greutate și rigiditate, printr-o dispută între forța de rezistență și presiune, în perioada gotică, „linia verticală produsă de pilaștri deosebiți de înalți, prin turnuri, turnulețe și dantelării, ce se înalță lejer spre cer, reprezintă acțiunea biruitoare a forței de rezistență”. Un element esențial în dezvoltarea formei arhitecturale este folosirea bolții ce a revoluționat în perioada romanică aspectul și totodată conturul clădirii. Acum este momentul în care construcția nu mai depinde de pământ ca bază și prinde volum și spațiu. Inventarea bolții face posibilă realizarea cupolei ca loc de atingere a infinitului, lucru ce este găsit în toate construcțiile bizantine. ( Ex. Hagia Sofia- Istanbul). Acest lucru face ca legătura spațiului locuit cu divinul să producă o construcție monumentală cu simboluri ample.

Piața publică rămâne totuși în centrul orașului, reunind agora și forumul antic în același spațiu, aici desfășurându-se activitățile culturale, schimbul de mărfuri, prezentarea deciziilor administrative. Luptele de gladiatori din orașele romane sunt acum înlocuite de concerte, piese de teatru, festivități cu saltimbanci și carnavaluri. Viața socială este foarte activă prin manifestări laice sau religioase. Se creează cortegii de încoronare la Londra, spectacole de teatru în Veneția și Milano, serbări și defilări ale breslelor în Cracovia, Hamburg, defilări ale gărzilor regale în Copenhaga și carnavaluri în Veneția. În orașele importante, piața comercială este diferită de cea a primăriei ceea ce duce de multe ori și la construcția unor hale. Un exemplu ar fi la Bruges –secolele XIII-XIV.

În momentul în care centrele urbane capătă notorietate și se condensează în interiorul lor un număr mai mare de locuitori, spațiile tind să se mărească, să se extindă, asimilând și terenul limitrof. Apar așadar și alte spații publice, parcuri, piețe, spre limitele exterioare ale orașului dar și străzile, aleile, podurile ce capătă valoare de spații publice. Străzile sunt înguste și sinuoase iar ramificația lor le condensează spre centrul urbei, spre piața centrală, spre spațiul larg ce are aspectul unei insule. Acestea capătă totuși o altă desfășurare și importanță. Datorită dezvoltării breslelor și a comerțului sunt grupate pe domenii de activitate (strada cizmarilor, brutarilor, dogarilor). În orașele în care a fost posibili prin disponibilitatea unor spații virane, au fost realizare „promenade”, „terenuri întinse cu alei pentru plimbare, cu locuri pentru diverse jocuri publice, mărginite de arbori, și, de-a lungul cărora se înșiruie taverne. Promenada din Utrecht, are 700 m și e considerată cea mai frumoasă din Europa”.

Construcțiile medievale au un numitor comun – religia. Influența bisericii în viața obștii face ca importantele vestigii din acea perioadă să fie investiții ale acesteia. Orașul gotic ia naștere datorită intensificării comerțului și din dorința comercianților de a-și afirma independența față de puterea feudală. Spre deosebire de perioada romanică când arhitectura s-a dezvoltat mai mult în zona monastică, arta gotică este strâns legată de dezvoltarea urbană. Fiecare centru civic este marcat de prezența catedralei. Construcțiile robuste sau pline de dantelării specifice hieratismului medieval se impun în peisajul citadin, cu scopul de a transpune pe pământ frumusețea Ierusalimului ceresc. Catedrala este în acest fel arhetipul frumuseților raiului ceresc iar tot ceea ce se construiește alături de aceasta trebuie să participe la definitivarea aspectului acesteia. Spațiul pieții orășenești trebuie astfel să devină un loc al imaginii perfecte în care divinitatea să fie atotprezentă. Prin construcția turnurilor ce domină piața se face legătura cu spațiul ceresc. Aceasta trebuie să răspundă prin complexitatea sa structurală la ideea de frumos.

Notre Dame din Paris, Catedrala din Amiens, Catedrala din Chartres din Franța , Domurile din Koln, Nurnberg – Germania, Catedralele Canterbury, Wells, Salisbury –Anglia, Catedralele din Burgos, Toledo – Spania, sunt reprezentative pentru arta gotică. Catedralele prin modul spectaculos de construcție au devenit simboluri ale orașelor ce le dețin, înfrumusețându-le și conectându-le la divinitate. Această conexiune se produce și în prezent, îndeplinindu-și rolul de arc peste timp, imprimând orașului aerul și atmosfera acelor timpuri demult apuse.

Franța deține cele mai multe monumente gotice alături de Germania. Notre Dame din Paris este construită între anii 1162 – 1245 și remaniată în sec. al XV-lea cu cinci nave, galerii și un transept. O construcție impozantă ce a devenit unul dintre simbolurile Parisului. Admirată de turiști dar și venerată de localnici a fost obiect de studiu pentru diverși artiști plastici. Compoziții în care este în centrul de interes sunt întâlnite la artiști precum: gustave Loiseau 1865 – 1935, Jean – Francois Raffaeli 1897-1902, Eugene galien – Laloue, Albert Lebourg, Jaques- Edouard Dufeu, Albert Lebourg, Maurice Utrillo, Maximien Luce, RD Riccoboni, Andre Hellum, Louis Icart http://www.quebec.ro/forum/arta/notre-dame-de-paris/, Pablo Picasso – 1954

Dacă centrul și nordul Europei este dominat de catedrale, sudul și aici mă refer la Italia, preia din organizarea urbanistică antică iar construcțiile religioase sunt influențate de arta bizantină și romanică. Precum Acropola Atenei, Piața Domului din Pisa a reunit și concentrat operele arhitectonice sacre ce includ Catedrala, celebra Campanila sau Turnul din Pisa cum este ea cunoscută, Baptisterul și Camposanto sau Piazza dei Miracoli. Catedrala, construită în 1063, s-a vrut una dintre cele mai semețe construcții ale lumii în condițiile în care Pisa era un oraș mai dezvoltat ca Veneția. Construcția ei a fost inspirată de arhitectura primelor bazilici creștine ale imperiului roman dar cu influențe ale arhitecturii islamice.

Campanila începută în 1173 a avut probleme de la ridicarea ei. Construcția ajunsă la nivelul al treilea a început să se încline ceea ce a pus în dificultate constructorii. După un secol, în 1272 se reia construirea ei și se încearcă o ameliorare a unghiului de înclinație. Se finalizează abia în 1372 având o înclinație spre sud, 1.6 grade (133 cm). Această anomalie l-a făcut însă celebru, în prezent devenind un simbol al Italiei dezvoltându-se o întreagă industrie promovare.

Reproducerea peisajului cultural produs este redat și opere ale unor pictori celebri cum ar fi https://ro.pinterest.com/pin/470555861045309840/

Renașterea și Umanismul. Secolele XV- XVI dau naștere la orașul modern, în care burghezia stimulează economic construcția noilor peisaje urbane. Spre deosebire de societatea medievală care încerca să șteargă urmele civilizației antice, Renașterea o recompune și se folosește de ea pentru a crea o față nouă orașului. Arta urbană caută schimbarea în imaginea spațiului public prin adăugarea unor efecte optice și a unei armonii vizuale. Se pune accent pe perspectiva ce ia naștere prin înșiruirea și gruparea unor elemente arhitectonice. Omul este în centrul de interes iar tot ceea ce îl înconjoară trebuie să îl pună în valoare. Vizibilitatea scenografică este pusă la rang de artă iar construcțiile importante sunt plasate cu mare grijă în decor. Clădirile urmează raporturi de înălțime corectă pentru a evidenția piața, aceasta fiind de multe ori pusă în valoare de elemente surpriză – scări sau fântâni arteziene. Experiența spațială proprie arhitecturii, are efect asupra orașelor fiind necesare spații ample din care să se poată observa și admira scenografia spațiului urban. Spațiile largi, împreună cu clădirile ce le înconjoară, fântânile arteziene, grupurile statuare, toate produc laolaltă o mare scenă în care omul simte vivacitatea orașului. Strada capătă acum același rol ca piața publică. Pe stradă se desfășoară parade militare și capătă rol de promenada ceea ce obligă la o structurarea atentă a spațiilor. Un exemplu ar fi Calea Regală din Praga, destinată procesiunilor și ceremoniilor de încoronare a Habsburgilor. Spațiul public renascentist se remarcă prin piețe destinate catedralei în care se găsesc baptisteriul, campanila și palatul episcopal. În orașele italiene, fiecare parohie are o piață – campo – a sa, cu biserică, casă de bresle, spital sau școală. Se creează un spațiu propice dezvoltării relațiilor interumane ceea ce creează un dinamism și o identitate acestor locuri. Un exemplu ar fi Veneția cu Piazza San Marco. Bazilica ridicându-se între sec XI-XV, creează odată cu ea spațiul arhitectural adiacent prin ridicarea palatului ducal între 1309- 1442, Libreria Vecchia 1536-1588, Procurațiile 1514- 1640 și nouă aripă ce închide piața – 1810. Sub aceeași formă întâlnim Piazza Campo di Siena în care se desfășoară tradiționale manifestări populare.

Reprezentarea plastică a acestor spații a fost foarte bine realizată de mari artiști cum ar fi Jacoppo Belini.

Un alt oraș demn de amintit ce face parte din orașele simbol ale Italiei este Florența. Acest oraș este în mare parte produsul umaniștilor ce influențează construcția unei „Rome Noi”. Construcția Domului din Florența realizată cu implicarea lui Brunelleschi, aduce un plus de inovație din perspectivă arhitectonică.

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI PLASTICE DE REPREZENTARE A PEISAJULUI CULTURAL URBAN

Pentru reprezentarea peisajului urban, pentru a integra spațiile citadine în opere plastice, artiștii s-au folosit de diverse modalități compoziționale. Fie au descris imaginea citadină pe fundalul unui portret, fie au creat spațiul necesar integrării unor personaje, ajungând în poziția în care au realizat compoziții de sine stătătoare reprezentând natura, arhitectura și dispunerea unui oraș sub forma unor hărți.

Una dintre cele mai folosite metode de reprezentare citadină rămâne veduta.

2.1. CRITERII DE CLASIFICARE A VEDUTELOR

După o definiție dată de Dicționarul Arta și artiști, a lui Ian Chilvers, „Veduta ” (din italiana „vedere„ este un termen folosit în reprezentarea unui oraș sau peisaj, care este, în esență o imagine topografică ce poate reda fidel imaginea sau poate fi rodul imaginației artistice.

Cu originea în Flandra, reprezentarea urbană apare ca temă de sine stătătoare la Paul Brill (1554-1626), . începând cu secolul al XVI-lea. Aflat la Roma, acesta realizează imagini de dimensiuni relativ reduse, cu scene din Roma antică, ce au fost achiziționate imediat, de cei ce deveneau părtași la fervoarea ce lua avânt față de venerarea Antichității. Acesta are o influență majoră asupra picturii de peisaj italiene dar și europene. Urmat de Johannes Veermer ce surprinde prin lucrarea sa Vedere din Delft, genul artistic nou apărut este preluat și de Lieven Cruyl (1634- 1720). Acesta din urmă realizează desene și gravuri reprezentând imagini topografice ale Romei sau Parisului, numindu-le vedute. La rândul său a influențat artiști vedutiști cum ar fi Gaspar van Wittel (1652 – 1736) sau Giovanni Battista Falda.

Veduta italiană a fost cea care a creat anumite canoane de reprezentare, urmând să primească în funcție de zona geografică sau intervalul cronologic anumite particularități.

În urma analizei istorice realizată de mine putem trage anumite concluzii în modul de reprezentare vedutist. Veduta poate fi clasificată după: criteriul compozițional sau criteriul veridicității

2.1.1 CRITERIUL COMPOZIȚIONAL

Din punct de vedere al încadrării compoziționale sunt întâlnite patru tipologii vedutiste:

Veduta integrată în portret;

Veduta parţială;

Veduta generală;

Veduta mixtă (generală şiparţială)

2.1.1.1 Veduta încadrată în portret

Veduta în portret pune accentul pe reprezentarea portretistică. Subiectul este plasat în prim plan urmând ca într-o dispunere scenografică să se reliefeze pe fundal spațiul construit.

Primul exemplu, o lucrare a lui Giovanni Bellini, în care se poate observa veduta integrată în compoziție, aceasta ocupând un plan secund. Este folosită cu rolul de a umple spațiul, dar totodată pentru a stabili spațiul geografic și temporal. În funcție de acesta se poate arăta statutul personajului din prim plan. De obicei acest gen de vedută au ca centru de interes personaje istorice, religioase sau nobili. Este folosită preponderent în prima fază de integrare a peisajului în pictură– secolele XIV- XVI, unde se observa influența reprezentării iconografice

creștine, în care sfinții ocupă cea mai mare parte din compoziție, iar spațiul rămas din fundal fiind ocupat cu diverse elemente naturale sau de construcție.Majoritatea clădirilor din fundalul acestor vedute sunt imaginare, scopul fiind doar de identificare a personajului principal. În general sunt realizate într-un mod bidimensional transformându-se în perioada manieristă, cu ajutorul noțiunilor de perspectivă unde capătă ușor, acea natură tridimensională.

Veduta parţială

Una dintre cele mai folosite tipuri de vedută, ce se realizeză pe suprapuneri de planuri. Portretul nu mai este centrul de interes așa cum am văzut în exemplul anterior, atenția fiind direcționată spre cădirile din prim plan. Centrul de intres este constuit cu ajutorul detaliilor și a perspectivei, ceea ce imprimă spațialitate. Totodată aceast gen de reprzentare în detaliu apropiat, ajută la stabilirea stilului arhitectural caracteristic epocii prezentate. Un exemplu în acest sens poate fi lucrarea lui Giovanni Antonio Canal, Piazza San Marco, Venezia în care se pot observa clădirile realizațe în perpectivă lineară, cu detaliile caracteristice Pieții San Marco (figura 2.3). Fundalul este pus în penumbră pentru a se crea un contrast convenabil ce scoate în evidență prim planul. Chiar dacă prezența umană este tratată în amănunt, monumentalitatea clădirilor ies în evidență.

2.1.1.3. Veduta generală (sau panoramică)

Peisajul este prezentat la scară mai mare, imaginea surprinzând de multe ori orașul sau cetatea văzută de sus. Se încearcă încadrarea spațiului cu cât mai multe obiective în cadrajul compozițional. Detaliile clădirilor sunt importante, pentru stabilirea unor repere istorice asupra poziționării în cadrul orașului sau cetății a unor edificii de vază. Imaginea văzută de la anumită distanță permite vizualizarea adecvată pentru a se percepe și încadrarea spațiului urban în peisajul natural.

Acest tip de reprezentare este întâlnit preponderent în secolele XIV – XVII, constituind o reprezentare topografică mai mult sau mai puțin reală. Este utilă pentru stabilirea transformărilor urbanistice ce au avut loc de-a lungul unor perioade mari de timp. Exemplul prezentat în imaginea 2.4. este o hartă ce înglobează cele trei tipuri de vedute panoramice. Aceasta realizată de Janssonius Joannis, în 1650/1657, face parte dintr-o colecție de 500 de astfel de vedute cuprinse într-un album ce reprezintă mai multe orașe importante din Europa. Vedutele respective sunt gravuri realizate după placi de cupru folosite în prealabil de Abraham Hogenberg și cuprinse în 1653 în colecția „Theatrum celebriorum urbium Italiae”.

2.1.1.4. Veduta mixtă

Compoziția de acest timp juxtapune două planuri, mai apropiat și mai depărtat pentru a crea peisajului. În prim plan se descrie cu detalii fine, un anumit monument sau clădire, ce are de obicei o importanță deosebită, urmând ca în fundal să se desfășoare o panoramă sau o parte dintr-un oraș. Este o combinare a vedutei parțiale cu cea generală.

2.1.2. CRITERIUL EXACTITĂŢII SAU VERIDICITĂŢII ÎN REPREZENTAREA VEDUTELOR

Problema veridicității vedutelor apare în momentul în care multe din peisajele realizate până în secolul XVI- XVII nu corespundeau perfect cu realitatea, acesta fiind mai mult rodul imaginației artistice. Multe din peisajele prezentate de artiști, respectând moda vremurilor, aceea de a readuce în prim plan antichitatea și ale sale vestigii, încercau să compună peisaje ideatice pe baza ruinelor deja prezente în situri. Această modalitate de reprezentare alegorică a peisajului dezvoltă o întreagă industrie. Numele comun pentru aceasta era capriccio. Termenul folosit inițial în secolul XV, este legat de ideea de a nu respecta canoanele și regulile de reprezentare a unor peisaje reale așa cum erau dictate de umaniști. Acest gen se dezvoltă odată cu veduta în secolul al XVII-lea în perioada baroc i atinge apogeul în perioada romantică după care își pierde din importanță. Dezvoltarea acestui gen de pictura este strâns legată de interesul civic pentru vestigiile romane și grecești. Veduta esatta sau ideatica.

era o modalitate de a-și et Inițial peisajul urban apărut în arta Țărilor de Jos, a avut o reprezentare fantezistă mai mult cu scop de prezentare a unor orașe ideale. De multe ori aceste reprezentări erau făcute fără o bază de analiză a spațiului locuit. Totodată se dorea și o prezentare a spațiului citadin ideal – cetatea ideală, ce era rodul imaginației pictorului.

Acest lucru a fost preluat de pictura italiană sub forma de capriccio. Datorită dezvoltării turismului se observă o creștere a numărului de așa zise vederi, ce puteau constitui un suvenir pentru cei ce vizitau o anumită locație. Ca urmare a acestui fapt, artiști precum Paninni, Guardi, Canaletto produc aceste capriccio – lucrări de mici dimensiuni, reprezentând Roma, Veneția, Londra, Viena.

2.3 CRITERIUL FUNCȚIONAL

În istoria artei, reprezentările au constituit așa cum am mai amintit un important rol de observare și analiză a spațiului urban din diverse perioade istorice. Prin operele lăsate de artiști celebri sau chiar anonimi, s-a putut realiza o etapizare a modului în care se înfățișează orașul și edificiile arhitecturale. Orașul a avut în prim plan diverse embleme arhitecturale ce și-au schimbat în permanență structura prin apariția unora noi, care trebuiau să îndeplinească diverse funcții: de apărare, comerciale, culturale, memorial- simbolice, religioase.

2.4 CRITERIUL STILISTIC

Din punctul de vedere a reprezentării plastice, putem puncta faptul că fiecare perioadă din dezvoltarea picturii de gen a venit cu ceva inovativ. Astfel putem deosebi cu ușurință o reprezentare medievală a orașului, de una romantică sau impresionistă. În acest context, putem aminti de reprezentări ale orașului din Evul mediu, sub forma unor hărți. Orașul este văzut de sus, dintr-un punct imaginar. Este de obicei prezentată forma cetății cu zidurile de apărare, care poate fi pătrată sau circulară. În interior sunt descrise reliefurile caselor, punându-se accent prin detaliile sau mărimeaconstrucțiilor de vază: castel, biserică, locuințele nobililor.

Hărțile medievale și apoi cele renascentiste, păstrează o anumită specificație a zonei neexistând totuși o rigoare de reprezentare specifică canonului cartografic actual, ceea ce relevă faptul că nu sunt decât rodul imaginației și reprezintă produsul material al gândirii umane într-un context istoric. După acest mod de reprezentare apar hărțile mai elaborate în stil baroc din sec. XVII- XVIII. Acestea se recunosc ușor prin stilul de reprezentare. Sunt încadrate în chenare, steme și blazoane, având elemente decorative florale sau zoomorfe. Totodată apar simboluri de factură baroc, cum ar fi îngerașii – putti.

Vedute de influență clasicist-romantică (prima parte a sec. XIX) cu o predilecție de reprezentare fidelă a orașului, sunt realizate pe suporturi de mai mici dimensiuni, în care predomină o cromatică caldă. Majoritatea sunt realizate ca și vedutaessata.în care reprezentarea naturii este pe primul loc, orașul realizându-se în perspectivă largă. Vedutele realist-romantice întâlnite în a doua jumătate a sec. XIX, au un caracter documentar în care sunt redate aproape fotografic elemente arhitectonice.Spre sec. XX sunt introduse elemente simboliste ce schimbă modul de privire a acestora.

Foto:

Fig. 2.1. http://search.getty.edu/gri/records/griobject?objectid=2405492373

Fig. 2.2 https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Giovanni_bellini,madonnadelprato_01.jpg

Fig. 2.3. https://www.nga.gov/content/ngaweb/Collection/art-object-page.32588.html

Fig. 2.4. . https://www.vialibri.net/years/1657

Fig. 2.5 https://www.nga.gov/content/ngaweb/Collection/art-object-page.46163.html

REPREZENTĂRI PLASTICE ALE PEISAJULUI CITADIN

Prima lucrare în care este reprezentat un peisaj arhitectural, a unui spațiu locuit, este datată în neolitic, în jurul anului 6900 ÎH. Descoperit într-un sit arheologic din Çatalhöyük, sudul Anatoliei (Turcia), se consideră a fi prima lucrare în care se observa un plan de urbanism. Dispunerea clădirilor este perfect integrată în spațiul dat cu aliniamente de străzi și case foarte clar delimitate geometric.

Acesta este cel mai bine conservat sit neolitic și este din 2012 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO

Reprezentarea citadină și a planurilor de urbanism sunt realizate încă din perioada antică greco – romană. Un astfel de exemplu este reprezentarea Romei antice, descoperite pe o serie de artefacte formând Forma Urbis Romae, o hartă enorm, incizată pe marmură, având dimensiunea de 18,10 x 13 metri Aceasta a fost realizată în anii 203- 211 d.Hr., pe planul vertical a unui perete, în interiorul Templului păcii din forum, reprezentând un releveu precis al monumentelor și al străzilor din orașul imperial, la o scară de 1: 240. Reprezentarea, de o mare importanță pentru topografi și istorici, a fost degradată de trecerea anilor și de reconstrucția templului, anul 1562 fiind cel în care se primele fragmente. Multe dintre ele, sunt reasamblate abia în 1741-1742 în cadrul Muzeului Capitoliului, de către Pietro Forrier împreună cu Battista Nolli, cel care devine cunoscut datorită realizării celei mai celebre harți antice a Romei. În secolul XIX, sunt descoperite fragmente reprezentând monumente marcante ale spațiului citadin roman reprezentând Băile lui Agripa, Porticus Livae, Templul lui Castor, templul lui Matilda. Astăzi sunt descoperite 1186 de bucăți din marea hartă, 87 de fragmente fiind cunoscute din desene renascentiste realizate de Arhitectul A. Dosio, F. Orsini sau Piranesi. Harta a fost realizată conform practicilor cu o orientare sud- est în partea de sus. Reprezentarea monumentelor s-a făcut cu incizii umplute cu vopsea roșie dar și prin contururi ale pereților sau bazelor de coloane. Golurile sunt marcate cu spații goale, arcadele sunt reprezentate prin linii întrerupte iar delimitările geografice sunt prezente prin spații goale ca în cazul reprezentării râului Tibru. .

Din punct de vedere plastic, în Evul Mediu compozițiile, în marea majoritate păstrează tipicul canonic al iconografiei. Peisajul apare ca o scenografie în care Dumnezeu este pretutindeni. Arta se face prin extragerea anumitor elemente din realitate dar este însuflețită de imagini ale lumii divine. Acest lucru îl întâlnim la Giotto, Dante, iar majoritatea clădirilor ce apar în astfel de compoziții izvorăsc din concepția artistului folosindu-se de compunere, ordonare și configurare și nu o reprezentare identică cu realitatea.

Redescoperirea artei antice și a spiritului acelor vremuri a trezit în artiștii renascentiști o adevărată fervoare. Raționalismul arhitectural a constituit pentru pictură un nou punct de plecare, ceea ce a făcut ca arta plastică să se suprapună peste ideile de spațiu adăugând noi teorii despre perspecțivă și proporții, lucru ce se întâlnește în pictura lui Masaccio.

Grecia și în special Athena cu simbolurile arhitecturale specifice au constituit teme preferate pentru diverși artiști, Într-o succintă expunere se poate arăta modalitățile plastice prin care tema arhitecturală și simbolurile citadine au constituit un subiect demn de analizat și reprezentat. Ținând cont că imaginea orașului antic a fost descrisă mai mult literar, artișii își permit să abordeze tema din perspectivă proprie, peisajele fiind rodul imaginației și foarte putin se remarcă o asemănare precisă cu spațiile unde vestigiile sunt marcate de ruine.

Leo von Klenze (1784 – 1864) – Acropola Atenei – 148/103 cm , ulei pe panza, stil clasicism

Robert Hubert este unul dintre artiștii cunoscuți ce folosește această temă fiind cunoscut în acele vremuri ca „Robert des Ruines”. Deși se folosește de imagini ale unor vestigii cunoscute, majoritatea lucrărilor sunt rodul imaginației.

Giovanni Paolo Panini Giovanni Paolo Panini’s Ancient Rome

Reprezentarea tuturor acestor edificii, a pulsului orașului roman antic a fost foarte bine descris în picturile unor artiști renascentiști: Giovanni Paolo Pannini, Giovanni Battista Piranesi. http://www.the-colosseum.net/NEWTEST/en/history/maps.htm

Renașterea este cea care se folosește de matematică și creează spațiul. Ia naștere astfel perspectiva lineară sau arhitecturală. Punctul central ideal aflat într-un plan îndepărtat al tabloului este cel spre care pornesc toate liniile de forță ale compoziției, iar elementele descrise capătă profunzime în funcție de aceste linii de fugă cum le numim noi. Această poziționare a elementelor l-a făcut pe Leon Battista Alberti să exclame ”În sfârșit perspectiva mă face să văd lumea ca Dumnezeu”. Perspectiva aceasta v-a dăinui până în impresionism când organizarea compozițională este altfel realizată.

Temele renascentiste se folosesc acum de această fenomenală descoperire, aceea de reprezentare a spațiului. Paolo Veronese (1528 -1588) de exemplu se folosește de perspectivă pentru a crea spațiul scenografic din compozițiile sale. Elementele arhitecturale, palatele luxoase ce fac parte din viața patricienilor venețieni sunt descrise ca scenografii. (Fig. )

exemplu fiind Paolo Veronesse – Ospățul din casa levitului.

Compozițiile renascentiste de reprezentare a arhitecturii perioadei respective iau amploare. Chiar dacă multe dintre decoruri nu respectă realitatea, întâlnim o preocupare pentru descrierea precisă a spațiului prin calcularea precisă a perspectivei, realizarea cadrajului iluzionist, folosirea efectelor de clar obscur sau de sfumato sau stabilirea liniei de orizont cât mai corecte.

Orașele sunt reprezentate cu abundența de clădiri și turnuri specifice perioadei. (Exemplu fig. 3) Benozzo Gozoli (1420-1497). O vedere panoramică a orașului Firenze este întâlnită și la Jacopo del Sellaio (1441-1493).

Andrea Mantegna (1431-1506) șeful școlii padovane, este pasionat de desen și studiază modul de folosire a perspectivei în compoziții dominate de peisaje diverse, inclusiv citadine. Peisajele sunt animate de personaje prezentate în diverse unghiuri și perspective. Coloritul și contrastele sunt cele care scot în evidență centrele de interes. Este un așa numit ”ruinist” prin faptul că redescoperă valorile arhitecturii antice și le transpune cu diverse ornamentații în pânzele sale. În lucrarea sa Gradina Ghetsimani 1457, (Fig. 4) forma arhitecturală a orașului este ca o dantelărie. Frumusețea detaliilor panoramice se disting pe fundalul lucrării într-un mod unic ce nu poate fi egalat de nimeni.

Nu putem finaliza foarte ușor lista celor care încep să fie preocupați de transpunerea spațiilor citadine folosindu-se tehnicile ajutătoare, de perspective sau de trompe-l’oile.

Filippo Lippi (1406-1469) cu a sa lucrare L”Announciazione (1460), Paolo Uccelo (1497-1595)- Disputa Sf. Ștefan (1435),Vittore Carpaccio (1465-1525) sunt doar câțiva din cei care ne prezintă reprezentări ale orașelor renascentiste. Un nume demn de amintit din acea perioadă este Gentile Bellini (1429 – 1507), ce se află printre inițiatorii peisajului integrat în compoziție. Acesta este important de prezentat datorită spiritului său de observator al realității concrete. Cu un suflu nou ca urmare a unei călătorii la Constantinopol, de unde vine cu o experiență plastică diferită de ceea ce se lucra în epoca, el studiază formele și spațiile pentru a surprinde Veneția, într-o nouă lumină, cu fațadele caselor vopsite în verde și roz, cu San Marco poleit cu aur, toate puse într-o lumină solemnă. Ca exemplu putem da lucrarea Procesiune în piața San Marco (Fig. 5). În compoziție este redat limbajul său narativ prin care spațiul arhitectural capătă noi valențe, imaginea monumentală a clădirii, devenind un simbol. Totul este realizat cu o rigiditate a detaliului, personajele fiind redate într-un ritm cromatic de roșu și alb. În contrast iese într-o culoare caldă aurie celebra clădire ce pune stăpânire optic pe toată compoziția.

Este una dintre primele reprezentări vedutiste incipiente, ceea ce o face important de amintit, constituind un model pentru secolele următoare. Importantă la această imagine este și transmiterea din punct de vedere istoric și topografic al spațiului cultural, a cărui subiect îl și tratez, și care arată clar poziționarea și importanța locului respectiv.

Piața San Marco este dominată în stânga de Procurate Vecchie, o clădire de pe timpul dogelui Sebastiano Ziani (1172 – 1178), în spatele acesteia fiind clădiri gotice ce au fost demolate prin secolul XVI pentru a face loc construirii turnului cu ceas proiectat de Coducci. În fundal, Bazilica San Marco ce strălucește cu decorațiunile de aur, marmură și mozaicuri venețiano – bizantine. Porta della Carta cu decorațiile sale bogate face legătura între Bazilică și Palatul Dogilor. La dreapta se află un șir de clădiri printre care azilul Orseolo care este demolată în secolul al XVI- lea și face loc Procuratie Nuove ca urmare a amenajării pieții, realizate de Vincenzo Scamozzi în 1586, pieții San Marco este și ea importantă, fiind întâlnită în altă formă decât cum este în momentul de față, ea fiind schimbată în 1723 de Andrea Tirali.

Spațiul începe să își schimbe ușor forma de reprezentare în pictura manieristă unde desfășurările teatrale sunt frecvente alături de utilizarea culorilor puternice, a nocturnului sau a detaliilor pretențioase.

Ca un numitor comun însă, picturile sunt spectaculoase din punct de vedere coloristic, prin folosirea tehnicii picturii în ulei, preluate de majoritatea pictorilor. Tehnica de reprezentare a clădirilor, copacilor și reliefurilor sunt bazate pe jocul de lumini și contraste puternice. Influența lui Caravaggio și a clar– obscurului duc la realizarea unor compoziții în care emoția privitorului este cea care dictează calitatea reprezentativă.

El Greco–DomenikosTheotokopoulos (1540-1614), grec de origine, format la școala iconografică bizantină, se stabilește în Spania. Este unul dintre pictorii care au avut o enormă influență peste secole asupra picturii occidentale. Chiar dacă majoritatea creațiilor sunt legate de teme religioase, exemplul dat de mine este un peisaj urban – Toledo, un oraș în care a locuit mult timp. Peisajul nu este neapărat o reprezentare geografică a orașului, ci mai degrabă o prezentare a unor simboluri istorice. Clădirile reprezentate în pictura includ vechiul Alcántara Bridge, iar pe de cealaltă parte a râului Tagus, castelul San Servando. Acest mod de abordare a peisajului citadin este strâns legat de influența manierismului și a barocului. Cerul închis la culoare nu face altceva decât să producă o implicare afectivă a privitorului, dar totodată pune în evidență prin contrast, ritmicitatea clădirilor ce traversează compoziția. Verdele cald a dealurilor nu face altceva decât să încălzească optic clădirile realizate într-un gri neutru. Specific lucrărilor lui El Greco, metafizica și misterul pune amprenta pe o astfel de reprezentare.

Renașterea produce două curente în antiteză – barocul și clasicismul, ce s-au dezvoltat în spații geografice diferite, lucru ce a făcut să se completeze una pe alta prin apariția unor elemente arhitecturale sau decorative diversificate.

Secolul al XVIII-lea vine cu teatralitatea specifică barocului. Monumentalitatea o întâlnim și în Baroc unde unul dintre cei mai mari arhitecți dar și sculptori, Gian Lorenzo Bernini folosește sculptura și arhitectura pentru a stimula emoțiile cu ajutorul efectelor plastice specifice acestora. Se folosesc astfel, toate efectele teatrale, pentru a transporta individul spre altă realitate, cea a emoțiilor.

De fapt în jurul nostru putem percepe o multitudine de forme care se împletesc dând naștere la o atmosferă inedită asupra spațiului locuit. Roger Shattuck, un critic de artă observă aceasta abundență de forme și parafrazându-l putem spune că fiecare nouă formă apare prin juxtapunere la cea anterioară ei totul pentru a se crea un nou univers.

Totuși între arhitectura veche și cea contemporană nu există nici o ruptură deoarece evoluția ei a fost îmbogățită cu fiecare epocă și învățămintele ei s-au transmis până în actualitate fiind tributare tradiției. Așadar fiecare curent. stil, etapă din istoria artei este utilă în dezvoltarea imaginii actuale. Reîntoarcerea în trecut este utilă pentru îmbunătățirea și reformularea imaginii trecute așa cum s-a întâmplat cu arcul peste timp între epoca greacă sau romană antică și Renaștere dar și a redescoperirii goticului prin prisma romantismului. Urbaniștii și arhitecții se folosesc de jocul de lumini și umbre, de volume pentru a crea spații și pentru a obține compoziții monumentale. Peisajul citadin este compus din străzi mari, spații de promenadă, bulevarde ce traversează orașele și care de multe ori înlocuiesc zidurile cetăților medievale. Spațiile publice sunt acum amenajate pe tot teritoriul orașului pentru a se putea bucura de acestea și cei de condiție medie și nu doar burghezia. Apare o relație strânsă între biserică și clădirile alăturate obținându-se un efect unitar de monumentalitate.

Apariția în Anglia secolului XVIII a „grădinii engleze”, ajunge un etalon al bunului gust în toată Europa. Construcția acestor grădini include de multe ori și relicve autentice sau nu, a unor ruine antice sau gotice ce se îmbină armonios cu peisajul creat, idilic. Acest lucru îl surprindem în lucrări ale lui Nicolas Poussin sau Claude Lorrain

Schimbarea survenită în acest secol privind spațiile publice este sciziunea între acestea și spațiul privat. Viața privată abundă acum de baluri, teatre, concerte desfășurate în intimitate. Piața publică pierde astfel teren și nu mai este frecventată ca în trecut decât cu anumite ocazii. Apar în schimb spațiile semideschise, cu acoperiș – galerii, pasaje acoperite pentru a crea acea senzație de intimitate. La Paris în schimb se organizeză în piețele regale sau pe cheiurile Senei spații pentru promenadă. Construcția palatului Versailles este o inovație arhitecturală și peisajeră, ce creează o somptuozitate spațiului dedicat.

Secolul al XIX-lea vine cu revoluția industrială și face ca afluxul populației din centrele urbane mari să impună o altă organizare a orașului. Parisul se înscrie în această nouă amenajare a teritoriului prin aportul baronului George Eugene Haussmann. Cu spirit inovativ și susținere politică reușește să schimbe structura medievală a orașului prin lărgirea principalelor artere și crearea unor noi structuri arhitectonice ce încadrau spațiul. Apariția căilor ferate duc la construcția de gări ceea ce adaugă orașului alte impuneri. Orașul industrial este noua formă de organizare, zonele limitrofe fiind extinse.

Orașul secolului XX este deja orașul modern, cu străzi destinate automobnilelor, tranvaielor, centrele