Expresii Proverbiale ÎN Limba Română
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
PROGRAM DE MASTER
SPECIALZAREA
STUDII AVANSATE ÎN LINGVISTICĂ
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific:
Conf.univ.dr. Liviu Groza
Masterand: Panait Alina
București
-Februarie 2016
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
PROGRAM DE MASTER
SPECIALZAREA
STUDII AVANSATE ÎN LINGVISTICĂ
EXPRESII PROVERBIALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ.
DESCRIERE. MODALITĂȚI DE CLASIFICARE
Coordonator științific:
Conf.univ.dr. Liviu Groza
Masterand: Panait Alina
București
-Februarie 2016-
CUPRINS
Argument
Capitolul I. Conceptul de frazeologie
Capitolul II. Expresiile proverbiale din limba română. Descriere
Capitolul III. Modalități de clasificare a expresiilor proverbiale
Capitolul IV. Proveniența expresiilor proverbiale din limba română
Capitolul V. Tendințe ale frazeologiei românești
Concluzii
Indexul expresiilor proverbiale din limba română
Corpus
Bibliografie
Argument
Argumentul motivează alegerea temei de cercetare și actualitatea acesteia și indică scopul și metodele de cercetare.
Lucrarea de față abordează problematica unităților frazeologice, studiind acest fenomen din diferite puncte de vedere considerate relevante.
Am ales această temă, ”Expresii proverbiale în limba română. Descriere. Modalități de clasificare” deoarece cunoașterea oricărei limbi presupune însușirea vocabularului fundamental, cunoașterea normelor ortografice, ortoepice și morfologice și cunoașterea tiparelor sintactice de construcție a discursului.
De asemenea, vorbitorii unei limbi utilizează, în comunicare, structuri stabile, proverbele caracterizând, în același timp, atât mentalitatea utilizatorilor, cât și contextul social și istoric. Prin proverbe sunt utilizate multe aspecte privind relația omului cu el însuși, cu semenii, dar și cu mediul în care trăiește.
Fiind o componentă a folclorului, expresiile proverbiale denotă moralitatea unui popor, așa cum a fost el creat, dar și tarele și calitățile sale. În tezaurul românesc paremiologic sunt trasate diferențele dintre corectitudine și minciună, bogăție și pauperitate, justiție și nedreptate etc.
În primul rând, chiar dacă cineva cunoaște toate aceste lucruri, nu va putea înțelege orice text în limba respectivă și nici nu va putea vorbi mai nuanțat, mai expresiv, decât dacă din vocabularul său fac parte, alături de lexemele propriu-zise și îmbinări lexicale fixe. Dintre acestea, cel mai frecvent folosite sunt expresiile proverbiale.
În al doilea rând este importantă legătura dintre limbă și realitatea înconjurătoare, ea fiind un factor semnificativ pentru decodarea limbajului.
În această lucrare am întreprins o incursiune în frazeologie, un compartiment al limbii care provoacă un viu interes printre cercetători ca urmare a complexității sale și a dificultății de a-și delimita clar obiectul de studiu.
Scopul acestei disertații este de a sintetiza și de a prezenta faptic, printr-un corpus variat de texte și prin studii de caz, importanța unităților frazeologice pentru graiul românesc, dar și de realizare a unor conexiuni înrudite, prin abordarea unor teme interdisciplinare.
În cercetarea mea, mi-am propus să ating câteva obiective printre care:
* Obținerea unui corpus de texte românești, în care să fie marcate unitățile frazeologice.
* Realizarea unei baze de date de unități frazeologice, care să conțină structurile echivalente din textele menționate.
* Identificarea sensurilor pe care le au expresiile și locuțiunile.
* Cunoașterea și însușirea unor expresii proverbiale și unități frazeologice de uz general.
* Analizarea frazeologismelor din punct de vedere semantic.
* Descrierea imaginarului colectiv frazeologic.
Consider ca abordarea interdisciplinară ( lingvistică, etnologică) conferă un caracter inovator lucrării și conduce la o unitate interpretativă a expresiilor proverbiale.
In capitolul I – Conceptul de frazeologie- am realizat o incursiune în lumea frazeologiei si am aratat fascinația oamenilor față de expresiile proverbiale, trăsătură predilectă a imaginarului colectiv român, textele vechi românești demonstrând acest fapt.
Trecând apoi la capitolul al II–lea – Expresiile proverbiale din limba română. Descriere – am scos în evidență expresiile proverbiale pur românești care sunt utilizate în comunicarea dintre oamenii unei zone geografice, păstrând microtextul fără alte intervenții care ar schimba ințelesul inițial al expresiilor paremiologice.
În capitolul al III-lea –Modalități de clasificare a expresiilor proverbiale – am delimitat expresiile proverbiale din perspectiva conținutului, a structurii și a scopului pragmatic.
În următorul capitol – Proveniența expresiilor proverbiale din limba română – am făcut o cercetare în ceea ce privește proveniența expresiilor proverbiale din limba noastră și voi arăta că acestea reprezintă imagini ale unor experiențe verosimile de viață și, datorită utilizării, devin valabile, având în structura lor diferite înțelesuri abstracte sau concrete ale termenilor care le compun.
Ultimul capitol – Tendințe ale frazeologiei românești – reliefează în ce mod este cultivată limba română cu ajutorul frazeologismelor. M-am referit la importanța expresiilor proverbiale și la evoluția lor cultural-istorică. În folclor ele contribuie la identificarea zonei geografice.
Important este că, în prezent, în era vitezei și a simplificării limbii române, din pricina utilizării internetului, majoritatea expresiilor proverbiale își păstrează și astăzi actualitatea.
Capitolul I
Conceptul de frazeologie
Prezent în limbile romanice, germanice și slave, termenul latinesc phraseologia numește în limba română potrivit unei recente sinteze lexicografice : a) modalitatea particulară de individualizare a unei limbi sau a unui scriitor; b) limbaj emfatic și insignifiant; c) disciplină lingvistică ce studiază unitățile frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi; d) culegere de locuțiuni și e) ansamblu de expresii proprii unei limbi.
Conform teoriei limbajului figurativ convențional, imaginea ține de planul conținutului unității figurative. Ea asigură medierea între sensul literal și cel frazeologic al structurii fixe, sensul frazeologic conținând urme ale sensului literal care sunt moștenite de acesta.
Eugen Coșeriu propune pentru frazeologie conceptul de discurs repetat, care reprezintă tot ce se repetă în vorbirea unei comunități, într-o formă mai mult sau mai puțin identică, sub formă de discurs deja făcut sau de combinare mai mult sau mai putin fixă, ca fragment, lung sau scurt, ” a ceea ce s-a spus deja : citate, proverbe, locuțiuni fixe, anumite sintagme, perifrazele lexicale, formule tradiționale de comparație.”
Cu toate că există un număr impunător de lucrări ce tratează frazeologia diferitor limbi, această disciplină a lingvisticii continuă să constituie obiectul unor ample și, de cele mai multe ori, contradictorii discuții, deoarece acest subiect implică încă diverse aspecte de investigație, multe probleme, legate de esența frazeologismelor necesitând, din punct de vedere lingvistic, unele precizări. Or, ”frazeologia este o mină în toată puterea cuvântului, la a cărei explorare temeinică (sistematică, exhaustivă nimeni nu s-a gândit, prea serios, în lingvistica românească” afirma Theodor Hristea.
În cadrul frazeologismelor distingem expresii frazeologice și expresii idiomatice sau idiomatisme (acestea constituind , de fapt, obiectul de studiu al frazeologiei).
Fiind combinații stabile de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar, ele contribuie la îmbogățirea limbii, dar mai cu seamă la sporirea caracterului ei expresiv. A se vedea, spre exemplu, motivarea comparațiilor și metaforelor în unitățile : a păstra ceva ca pe ochii din cap, a se face de rușine, a tăia frunze la câini, a-i lipsi o doagă. Expresiile proverbiale sunt grupuri stabile de cuvinte caracterizate tocmai prin expresivitate, afectivitate: a-și lua inima în dinți.
Afirmând că ” adevărata bogăție a unei limbi este dată, în mare măsură și de bogăția ei frazeologică” reia de fapt, cuvintele lui Eminescu, enunțate și în moto-ul ce precedă începutul acestui studiu ”Adevărata bogăție a unei limbi consistă totdeauna în locuțiuni…”
Gh, Colțun apreciază că limba română ” are un bogat tezaur frazeologic”, dar acest aspect trebuie subliniat în primul rând de către lexicografii constând pentru idiomul nostru ”existența unei imense bogății de construcții specifice, care dau expresivitate deosebită vorbirii.”
Acest patrimoniu frazeologic este adunat din literatură, din graiuri, pe baza anchetelor dialectale, din vorbirea de zi cu zi și din componența idiomatică a lexicografilor.
Textele cronicarilor dovedesc o reală preferință pentru locuțiuni, în defavoarea verbelor sinonime (fie ele cu radical diferit sau identic în raport cu substantivul din locuțiune), care apar foarte rar. Iată o serie de exemple: pentru a da ajutor abia descoperim forma „să-l ajutorească” (în loc de să-l ajute); pentru a face sfat rareori îl întâlnim pe a sfătui: „au făcutu leșii sfatu și sfătuiia Coneț polschii”, „ei să sfătuiră”, „s-au sfătuit”; pentru forma negativă a nu trece cu pomenirea, folosit de Miron Costin – „n-au trecut cu pomenirea și de lucrurile țărâi noastre” – se întrebuințează pe aceeași pagină și „a pomeni de”; de pildă, pentru a face groază / spaimă – „multă groază le făce”, „și multă spaimă i-au făcut”, abia întâlnim un „spărie”;pentru a face caznă,se poate descoperi verbul a căzni –„și-i tot căznie” (în sinonimie distanțată cu locuțiunea aferentă – „i-au făcut acolo multe cazne”; pentru a face jurământ, aflăm „jurară jurământ” (Anonimul cantacuzinesc., p. 95) -în sinonimie distanțată cu locuțiunea – „făcură jurământ înaintea lui Mehmet” (ibidem., p. 95); pentru a face vicleșug – „să-l ficlenească” cu „să facă vicleșug” (ibidem, p.393.)
Spre deosebire de proverbe , care au, de obicei, sens figurat și continutul lor general poate fi dedus din sensul elementelor componente, de exemplu: cu o rândunica nu se face primăvară, când îi ceri îi moare vițelul, după război mulți eroi, etc. , frazeologismele au totdeauna sens figurat, sens ce nu reiese din suma sensurilor elementelor componente : a căuta nod în papură, picat (căzut ) din cer, a face din țânțar armăsar, etc.
Proverbele se aseamănă dupa structura lor cu o propoziție sau cu o frază : adevărul umblă cu capul spart; când pisica nu-i acasa șoarecii joacă pe masă, etc. , pe când frazeologismele se aseamănă în cea mai mare parte cu îmbinările de cuvinte și foarte rar cu propozițiile sau frazele: a da apa la moară (cuiva), (de) când era bunica fata mare, a bea vin unde cântă broaștele, etc.
Proverbele redau un gând terminat, un enunț, având ambele părți principale de propoziție sau , în mod obligatoriu, predicatul și câteva părți secundare : câinele bun nu latră degeaba, etc., iar frazeologismele redau o noțiune, îndeplinind funcția sintactică a unei singure părți de propoziție care:
– sunt niste aprecieri ale unor fapte, situații : a face (a ține) umbra pământului, degeaba, tras ca prin inel, cu inima ușoara, țap ispășitor, etc.
– au un vădit colorit stilistic : cânepa dracului, (a fi) cu ochi și cu sprâncene, cu noapte-n cap, a-și iesi din pepeni, etc.
– sunt folosite în procesul actului de comunicare de majoritatea vorbitorilor limbii date: cu caș la gură, foame de lup, lucru de clacă, etc.
– există în limbă de mai multe secole la rând (mai sunt numite idiome) : cu jalba în proțap, a lua apa în gură, nins de ani (vreme), copil de suflet, etc. (spre de deosebire de îmbinările stabile, termenologice, care sunt creații ale limbii recente: modul lunar, satelit artificial, telegraf fără fir și altele).
Încă o trăsătură prin care se deosebesc frazeologismele de proverbe este aceea că proverbele urmăresc scopuri didactice: de a învăța, a sfătui, a preîntâmpina și altele. Ele exprimă , de obicei, o înțelepciune populară : cine se amestecă în tărâțe îl mănâncă porcii, mărul putred strică și pe celelalte, mielul blând suge de la două oi etc. În comparație cu locuțiunile, expresiile proverbiale corespund unei întregi propoziții, în sensul că au subiect, predicat și eventuale compliniri: (cineva) spală putina, (cineva) face pe altcineva cu ou și cu oțet.
Expresiile au o încărcătură expresivă mai mare, iar elementele componente sunt analizate în sintaxă atât ca funcție unitară, cât și ca funcții distincte ale elemntelor componente. Susțin faptul că, cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte este mai expresivă, cu atât suntem îndreptățiți să o considerăm expresie: a face (cuiva) zile fripte, a te face frate cu dracul până treci puntea etc. Expresiile frazeologice au un farmec deosebit, fiind apreciate și de vorbitori, datorită valorilor semantice și stilistice inedite, pe care le dețin.
Acestea sunt niște îmbinări stabile de cuvinte, care au un sens unitar, cunoscut de vorbitorii nativi ai unei limbi, de aceea ele se mai numesc și expresii idiomatice. Oricine știe româna înțelege ce înseamnă a se face mort în păpușoi, a-și aprinde paie în cap, a spăla putina, cai verzi pe pereți, a-și lua lumea-n cap, a-și lua inima-n dinți, la dracu-n praznic, cu sufletul la gură, a-i lipsi o doagă, a-i sări țandăra, a-și lua nasul la purtare, a face cu ou și cu oțet, a trage un pui de somn, a se face luntre și punte.
În cele mai multe cazuri este evidentă latura metaforică a proverbelor,de exemplu a pune mana-n foc pentru cineva (a garanta), a tăia frunză la câini/animale (a pierde vremea fără rost), la o aruncătură de băț ( foarte aproape), la paștele cailor(niciodată, locutiune adv.), a căuta nod în papură (a căuta părți negative acolo unde ele chiar nu există).
Asemenea îmbinări unitare se utilizează cu precădere în vorbirea curentă, în textele beletristice sau publicistice marcate de oralitate, ele apar frecvent și în titlurile din presă, incitând interesul lectorului.
Deci, „având un tezaur atât de vast, frazeologia, fără îndoială, constituie o ramură independentă a lingvisticii cu un obiect concret de cercetare și cu un statut bine determinat.”
În evoluția frazeologiei românești actuale, Liviu Groza a observat două tendințe. Una constă în modificarea unor modele frazeologice. De exemplu: a-i veni în gând și a-i veni în minte, a-i veni în cuget; a face mofturi și a face nazuri; a se bate cu pumnul în piept și a se bate cu cărămida în piept. Cealaltă privește utilizarea ca unități frazeologice a unor grupuri de cuvinte. De exemplu: cel mai iubit dintre senatori, umbra lui Marx la Peleș.
Expresiile au o încărcătură expresivă mai mare, iar elementele componente sunt analizate în sintaxă atât ca funcție unitară, cât și ca funcții distincte ale elementelor componente. Susțin faptul că, cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte este mai expresivă, cu atât suntem îndreptățiți să o considerăm expresie ( a face cuiva zile fripte.)
În ciuda faptului că termenul de unitate frazeologică pare să fie destul de convențional, uneori chiar diferit de la un idiom la altul, se pot deosebi totuși unele trăsături generale, cum ar fi polilexicalitatea, caracterul fix, stabil al poziției elementelor componente și caracterul figurat, expresiv, care oferă o delimitare și o descriere destul de riguroasă a materialului frazeologic al unei limbi.
Pe lângă acestea există și alte trăsături particulare, specifice doar anumitor unități frazeologice, de pildă caracterul memorabil, celebritatea sau caracterul la modă.
Și în frazeologie, ca în oricare alt domeniu al limbii, se manifestă anumite tendințe care pot caracteriza perioade mai mult sau mai puțin îndelungate ale evoluției limbii. În cele ce urmează ne vom referi la două tendințe care par să caracterizeze frazeologia românească actuală: modificarea ad-hoc a unor modele frazeologice și utilizarea ca unități frazeologice a unor grupuri de cuvinte diverse.
Capitolul II
Expresiile proverbiale din limba română. Descriere
Proverbele și zicătorile sunt vorbe cu tâlc, forme poetice de manifestare a înțelepciunii populare. Pentru a putea fi înțelese este necesară cunoașterea unui anumit mod de a se exprima al poporului, cunoașterea felululi specific în care interpretează el viața cu toate fenomenele ei complexe.
Ele sunt formulări succinte și plastice, relativ stereotipe, care exprimă concentrat adevăruri cu valabilitate generală, îmbinănd o largă și bogată experiență de viață, generalizată și aprofundată de fiecare generație, cu observația practică, concretă, a fenomenelor și lucrurilor înconjurătoare, de la cele mai mici și mai neînsemnate, ca buturuga mică, până la cele mai mari și permanente ca soarele, luna și viața însăși. Poporul le recunoaște global ca vorbe înțelepte din bătrâni, zicale sau individualizat ca vorba ăluia, vorba lui tata-mare etc, fără să facă în mod conștient vreo deosebire între ele.
Cercetătorii au observat că există o diferență destul de clară între proverbe și zicători, dar culegătorii nu au practicat-o, pentru că ar fi întîmpinat prea multe dificultăți de clasificare. O primă deosebire logică o constatăm în funcția conținutului lor.
Proverbele conțin întotdeauna o concluzie care implică o învățătură, un sfat. Această concluzie este exprimată direct, printr-o constatare de ordin general : „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, sau indirect, sugerată printr-o observație concretă, care insinuează o analogie : „Pisica blîndă zgârie rău”. Alteori concluzia apare sub forma unei preferințe cu caracter de povață : „Decît codaș la oraș, mai bine-n satul meu fruntaș”, sau sub forma unei povețe directe, exprimate printr-un imperativ negativ : „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, sau afirmativ : „Strînge bani albi pentru zile negre”.
Zicătoarea implică și ea o concluzie, dar nu o exprimă propriu-zis, funcția ei de bază fiind caracterizarea sugestivă a unor situații concrete, întărirea unor constatări sau idei. Această caracterizare poate sugera un sfat, reprobând, de pildă, un lucru de care trebuie să ne ferim ,: „A nimerit-o ca nuca-n perete”, dar poate fi și lipsită de o atare situație, reducându-se la rolul de formulă care individualizează plastic : „Plouă cu găleata”.
Diferențierea funcțională a proverbelor de zicători se verifică și prin structura lor logic-formală. Proverbele sunt fraze sau propoziții care au de obicei un termen expozitiv — subiectul logic : „Cine se frige cu ciorba…” și unul concluziv — predicatul : suflă și în iaurt”.
Ele constituie deci judecăți complete de sine stătătoare și se suprapun cazului particular la care sunt aplicate, substituindu-i-se complet, devenind o metaforă a lui; în schimb, zicătoarea e o formulă mai redusă, restrângându-se la o sintagmă, mai rar propoziție, care nu poate avea o existență separată fiind legată sintactic de faptul particular pe care îl caracterizează. ”Zicătoarea este numai predicatul logic al acestui fapt particular, care constituie pentru ea partea expozitivă, subiectul.”
Pe plan universal proverbele și zicătorile își au originea în timpurile cele mai vechi și au fost, probabil, primele încercări de legislație, înțelegînd prin aceasta formularea orală a primelor reguli de conduită socială și individuală a omului primitiv, referitoare la toate aspectele vieții lui. Ele au constituit, de asemenea, alături de alte manifestări artistice vechi, o modalitate de transmitere orală a experiențelor și cunoștințelor acumulate. Herodot le semnalează în Istoriile lui ca pe niște „învățăminte înțelepte”, pe care oamenii le-au găsit „încă din vechime” și pe care generațiile următoare le foloseau în conduita lor.
Există un număr foarte mare de proverbe românești pe care le putem regăsi în forme identice la popoarele romanice sau slave. Genul fiind deosebit de productiv, expresiile paremiologice au continuat să apară în cursul întregii dezvoltări istorice a poporului, având un nesecat izvor în experiența de toate zilele, în observația fină asupra naturii înconjurătoare, în anumite întîmplări și fenomene istorice și în fantezia p-e-rnanent vie a poporului.
Aceste expresii poartă amprenta momentului istoric care au apărut, atît în ceea ce privește limbajul și concepția de viață, cît și prin ref ectarea, în cuprinsul lor, a unor împrejurări sociale, economice și istorice, deși ulterior sensul lor a evoluat.
Sunt proverbe care ne amintesc de vechiul jug otoman: „Cum e turcul și pistolul”, de procesul ruinării țărănimii sărace și — iocașe : „Averea bogatului înghite bucățica săracului”, de personaje istorice : -..odă da și Hâncu ba” etc. La multe din aceste proverbe sensul inițial s-a pierdut și nu mai poate fi recunoscut fără prealabile explicări filologice.
Un număr apreciabil de proverbe și zicători românești s-au născut din sintetizarea altor genuri ale creației folclorice, în special snoave, fabule, tradiții și legende.
Zicătoarea „A nimerit ca ieremia cu oiștea în gard” nu poate fi decât rămășița unei snoave care s-a pierdut, în timp ce „Sus, părinte, că se udă evanghelia” circulă și ca zicală și ca replică într-o arhicunoscută snoavă despre Păcală, iar „D-aia n-are ursul coadă” este concluzia unui basm despre animale.
De asemenea unele versuri și magini din cântecele epice și mai ales lirice, datorită concentrației lor artistice, precum și caracterului lor concluziv, generalizator, care le apropie de genul paremiologic, s-au desprins din contextul lor și au căpătat o largă circulație ca proverbe: ”Decât slugă la ciocoi/Mai bine cioban la oi” ; „Mila de la bărbat/Ca frunza de plop uscat”.
În același timp însă tezaurul paremiologic românesc s-a îmbogățit cu numeroase proverbe împrumutate, fie pe cale orală fie prin scris, de la alte popoare : în special de la cele învecinate, precum și cu proverbe provenite din literatura cultă. Astfel, există în limba română o serie de vorbe cu tâlc sau expresii proverbiale ale scriitorilor noștri, formulări care au căpătat o largă circulație în popor. Printre aceștia, G. Coșbuc amintește de cuiul lui Pepelea, din farsa lui Alecsandri (avându-și sursa la Anton Pann) și de două versuri ale aceluiași poet: „Românul are șapte ieți” și „Unde-s doi puterea crește”.
Așadar, putem vorbi despre proverbe și zicători ca despre categoria folclorică cu cele mai multe împrumuturi eterogene, care, acceptate și adaptate la, cerințele specifice ale poporului, capătă o largă circulație folcloristică.
În afară de izvoarele enumerate mai sus, trebuie să fie amintite maximele și sentințele antice, scrierile creștine canonice și apocrife, în măsura în care acestea au intrat în circulație prin intermediul cărților populare.
În ceea ce privește materialul românesc, lucrurile sunt complicate însă de faptul că primii colecționari, începînd cu lordache-Golescu și pînă la luliu Zanne, au inclus în culegerile lor nu numai proverbe auzite în popor, ci și maxime, pilde și expresii proverbiale din scrierile mai vechi, chiar dacă ele nu aveau o circulație orală. Este trecut, de exemplu, în majoritatea colecțiilor faimosul imperativ al lui Socrate : Cunoaște-te pe tine însuți.
Proverbele și zicătorile se comportă ca specii folclorice, caracterizîndu-se prin trăsăturile specifice care decurg de aici. Ele sunt creații colective și anonime, sunt un bun al întregului popor și se bucură de o foarte largă răspândire în toate formele populare. Circulația orală face posibilă evoluția lor de la o formă la alta, prin crearea de variante: „Cine poate sa roada oase, cine nu poate – nici carne moale”.
Bogăția de conținut a proverbelor și zicătorilor rezultă nu numai din numărul de creații de acest gen existente în popor, ci și din bogăția de sensuri pe care o poate avea unul și același proverb. Cu cât ideea exprimată de proverb este mai generală, cu atât semnificațiile lui practice sînt mai numeroase și mai variate, lucru care se întîmplă mai ales cu acele proverbe care pornesc de la observații concrete și le depășesc, precum : Buturuga mică răstoarnă carul mare , ignorând total sensul lui concret, acest proverb poate fi înțeles și dezvoltat ca un concept filozofic, poate fi aplicat ca un sfat practic în legătură cu o anumită situație etc.
Toate aceste sensuri se subordonează însă unei idei generale (raportul între mic și mare) și pot fi aplicate pozitiv (aprobator) sau negativ (reprobator) la cele mai variate domenii de viață.
În unele proverbe accentul cade pe aprecierea filozofică a problemelor fundamentale ale vieții (viață și moarte, dragoste și ură, bine și rău, legi care guvernează lumea, fericire și suferință, soartă, om, muncă etc.), trădând tendința către o cunoaștere a esențelor, efortul de a-l pune pe om de acord cu toate datele existenței și a dezvălui ceea ce e frumos, înălțător, în această existență.
Moartea, de exemplu, privită ca o lege a firii : „Câte-n lume nasc mor toate” este înțeleasă materialist, fără implicările unei vieții viitoare : „Ce înghite pămîntul viață nu mai are” și acceptată ca o inevitabilitate : „Fiecare-i dator cu o moarte”, de care nu trebuie să se teamă nimeni : „Numai proștii se tem de moarte”și chiar durerea este atenuată de vreme : „Lacrămile nu s-ar mai usca, dacă morții nu s-ar uita”.
Alte proverbe conțin definiri și sfaturi practice în legătură cu omul fizic și psihic, în raport cu el însuși, cu natura și cu societatea. Ele vorbesc despre calități și cultivarea lor : „Decît un car de frumusețe, mai bine un dram de minte”, despre defecte și combaterea lor : „Minciuna e scurtă de picioare”, despre sentimente și măsura lor : „Tânăr lângă tânără, ca paiele lângă foc”, despre relațiile etice și sociale dintre oameni : „Tot omul e dator să țină o dată satul de vorbă”, despre familie, despre muncă și, în general, despre ce este în legătură cu viața și activitatea omului în societate.
Un număr foarte mare de proverbe, depășind sfatul sau simpla apreciere, exprimă direct atitudinea de revoltă a poporului față de nedreptatea socială. Ele vorbesc despre egalitatea oamenilor : „Din același aluat sunt făcuți toți oamenii”, „Soarele ne încălzește pe toți” și condamnă absurditatea inegalității, generatoare de mizerie și suferință. în asemenea proverbe poporul înfierează parazitismul : „Unde sunt bucate și pîine, sunt și șoareci”, exploatarea : „Abia scăparăm de coasă și ne puse la seceră”, „Boii ară și caii mănâncă”, viața de huzur a bogatului în opoziție cu mizeria săracului : „Unii oameni muncesc până mor și alții beau cu capul gol”, dezumanizarea provocată de avere : „Bogăția strică pe om” ; „Câinele, când e mai sătul, turbă” și – privind cu ură pe bogați și cârdășia dintre ei : „Lupii nu se mănîncă între dânșii” ; „Câne pe câne nu mușcă” -ajunge la îndemnuri fățișe de luptă împotriva lor : „Răbdarea are și ea marginile ei” , „Și scânteia mică poate face pălălaia mare” , „Unde scuipă un sat se face un lac”.
Nici fețele bisericești, în special preoțimea satelor, nu scapă de ascuțita ironie populară: „Popa are mână de primit, nu de oferit” pentru că, în general, în proverbe s-a încetățenit o atitudine anticlericală.
Concepția de viață exprimată în proverbe și zicători nu este unitară, ci bogată în contradicții care reflectă, în speță, evoluția istorică a mentalității populare și străduința de a surprinde realitatea în toată diversitatea manifestărilor ei contradictorii. Dacă soarta este privită uneori ca o fatalitate : „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, adeseori este exprimată și ideea că omul își poate conduce singur viața: „Cum îți vei așterne, așa vei dormi” , „Norocul e cum și-l face omul”, bazându-se pe încrederea pe care omul trebuie s-o aibă în propriile lui forțe și determinând astfel o atitudine activă față de viață : „Sârguința e muma norocului” Norocul calcă în urma minții”.
Atitudinea față de învățătură este în general profundă și plină de înțelegere : „Omului cu învățătură/îi curge miere din gură”, dar poate fi și naivă ; „Unde e învățătură multă e și nebunie multă” sau limitată; „N-am invățat carte și tot am mîncat sărat”.
În general, fenomenele negative sînt mai frecvente în conținutul proverbelor decît cele pozitive, pentru că din rău poți învăța mai mult decât din bine : „Până nu pățești, nu te cumințești”, proverbele reprezentînd în esență o atitudine față ce aspectele negative ale vieții, față de ideea de rău. Această caracteristică este determinată de însăși funcția educativă a proverbelor, frumusețea morală fiind reliefată și direct, dar mai ales prin combaterea viciului și urâțeniei de caracter. Foarte adesea însă fenomenul negativ apare în opoziție cu reversul său pozitiv, antiteza simplificând ideea, precizând-o și asigurându-i o forță de convingere sporită : „Înțeleptul adună și prostul risipește”. Alteori, la același rezultat se ajunge prin împerecherea și caracterizarea paralelă a două defecte : „Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește”. Proverbele se realizează ca forme de artă folosind comparația, metafora, alegoria și, uneori, elemente de versificație, iar ca forme de limbaj, anumite tipuri de „sintactică populară” (după expresia lui Coșbuc).
Dacă în ceea ce privește zicătorile ele nu se pot realiza decât pe baza stilului figurat, proverbele în schimb nu presupun întotdeauna o figurație artistică, ci pot apărea și ca expresii cu sens propriu, direct; „Mama bună își crește băiatul” , „Nu vorbi neîntrebat” ; „Nu te amesteca, nepoftit, în vorba altora” etc, Dar și în această situație, pentru a da o mare greutate adevărului exprimat, poporul folosește o serie de mijloace stilistice, dintre care cele mai frecvente sunt exagerările, împinse până la absolutizarea unor constatări : „Beția o vindecă numai sapa și lopata”.
De asemenea, o anumită simetrie a frazei, ritmicitatea și formele versificate, concizia și selectarea termenilor fac și din proverbele cu sens direct expresii plastice, sugestive, capabile să vorbească atât intelectului, cât și sensibilității omului. Există, ce-i drept, și unele expresii paremiologice plate, în care nu putem întrezări preocupări stilistice, dar pe care circulația frecventă, într-o formă fixă, le-a impus tradiției. Cu atât mai mare este valoarea acelor proverbe care, pornind de la sensul figurat al cuvintelor sau de la analogiile dintre două sau mai multe fenomene naturale sau sociale, se realizează ca opere de artă, principiul expresiei fiind aici imaginea artistică.
Figurația poate să apară în interiorul proverbului, pentru caracterizarea sugestivă a părții lui expozitive, constituind astfel predicatul logic, concluzia lui în această situație , sensul proverbului nu este el însuși figurat, pentru că se păstrează în limitele sensului exprimat de subiect. Într-un proverb ca „Ochii sunt lumina inimii”, referirea nu se face decât la ochi, nu poate fi transferată altui subiect. Același lucru îl constatăm în proverbele : „Cinstea este o floare rară” , „Boul și vaca sunt mâna dreaptă a omului” , „Iarna-i colț de iad și vara colț de rai” etc.
În toate aceste expresii sensul general este direct, metafora sau comparația apărând intern și având rolul de a potența concluzia. În alte cazuri, mai ales când termenul conclusiv nu este metaforic, expresia este potențată prin asocierea termenului expozitiv cu noțiuni analoge, pentru a absolutiza sau a exagera categoria la care se referă proverbul, accentuând astfel subiectul lui : „Gură de om, gură de câine, cere pâine” , „Apa, vântul și gura lumii nu o poți opri”.
De cele mai multe ori proverbul se manifestă în întregimea lui ca o metaforă unde sensul propriu al noțiunii care formează termenul expozitiv nu are valoare de conținut. În proverbe ca: „Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba” , „Toată pasărea pe limba ei piere”, „Iepuroaica fată și iepurele de inimă se vaită”, sensul propriu al frazei nu are valoare în sine (pentru că referirile nu se fac la lup, pasăre sau iepure), ci reprezintă numai pilda, exemplul din care se extrage concluzia cu caracter general, aplicabilă la un număr infinit de cazuri particulare.
Metafora-proverb poate avea o multitudine de sensuri, legate între ele printr-o idee abstractă comună. Luat izolat, proverbul este metafora acestei idei abstracte ; folosit într-un context, el devine metafora cazului particular la care este aplicat. Varietatea situațiilor la care poate fi adaptat depinde de generalizarea pe care o permite metafora -prin sensul ei direct- și de răspândirea mai largă sau mai restrînsă a proverbului în popor.
Există suficient de multe cazuri în care proverbele pot fi folosite și cu sensul lor propriu, și cu cel metaforic, cu predominarea unuia dintre ele. În : „Pisica blândă zgârie rău” accentul cade pe sensul figurat, dar proverbul poate fi folosit și în raport cu cazul concret pe care îl exprimă. în schimb, sensul propriu predomină în proverbe ca: „Ziua bună se cunoaște de dimineață”.
Elementele constitutive ale metaforelor și comparațiilor din proverbe și zicători sunt furnizate în marea lor majoritate de acele aspecte ale realității cu care omul a venit masiv în contact, prin activitatea sa productivă. Prin aspectul lor formal proverbele metaforice surprind atitudini de muncă : „Unde dai și unde crapă”, unelte, animale și obiecte ale muncii : „Măgarul se vinde tot în oborul armăsarilor” , „Nu te amesteca în toate ca sarea în bucate”, produse ale muncii, hrană, îmbrăcăminte : „Nu strica orzul pe gâște”, implicațiile sociale ale muncii, schimbul de produse, aspecte ale naturii și ale vieții care atrag atenția omului în timpul anumitor munci : „Lâna bună rămâne printre mărăcini” ; „Iarba bună se găsește printre mărăcini” etc. Există o serie de noțiuni concrete care, definind elemente specifice din viața satului, provoacă o mare abundență de proverbe : pâine, sac, opincă, căciulă, plăcintă, sare, vas, vin, ușă, bărbat, apă etc. Această modalitate generală de creare a imaginii artistice, specifică și celorlalte creații folclorice, definește orizontul de cunoaștere al omului din popor, caracterizat prin raportarea întregului univers la propria sa ființă și la activitatea sa.
Munca determină și stimulează activitatea spirituală a omului, mărește posibilitatea lui de asociere și abstractizare, dezvoltându-i mintea la fel ca și fizicul.
Raportul dintre aspectul formal al proverbelor și cel ideistic este divers. De obicei între sensul direct și cel metaforic se stabilește o concordanță estetică, sensul direct fiind la fel de frumos sau de urât și reprobabil, ca și cel metaforic : „Plugul e ca pasărea ce cântă primăvara frumos” , „Șade rău vacii când streche iarna”.
Și pentru că proverbul este mai adeseori o atitudine față de rău decât o aprecierea binelui, atitudine care nu rar îmbracă haina satirei, ironia și umorul devin pentru el mijloace care-i asigură frecvent eficacitatea, mai ales când e vorba de nedreptăți și moravuri sociale. Ironia și umorul se realizează, în general, prin conturarea contrastelor comice sau prin reliefarea absurdului : „Lupul moare de bătrân și de rele tot e bun” ; „La Drăgășani și sfinții sunt cu nasurile roșii” , „Surdul n-aude, dar le potrivește” , „Capra sare masa, iada sare casa”, prin perceperea ridicolului și a grotescului: „Tocmeala din târg și ursul în crâng” ; „Omul beat se crede împărat” , „Femeia e calul dracului”, sau prin folosirea vorbei de duh, a jocului fin de cuvinte sau a paradoxului : „Na-ți-o frântă că ți-am dres-o” ; „Bun e Dumnezeu, meșter e dracu” , „Nu-i ajungi cu prăjina la nas”.
Ca forme de limbaj, proverbele și zicătorile constituie un mod curent de expresie, dând greutate și plasticitate limbii vorbite, subliniind concis și categoric adevăruri care ar cere explicații lungi și diluate. Folosind cele mai variate posibilități artistice și gramaticale ale limbii, un vocabular inepuizabil și mereu inventiv, proverbele se caracterizează în același timp printr-o mare precizie și concentrație lingvistică.
Într-un proverb, elementul central poate fi o noțiune sau o acțiune. în primul caz, forma proverbului este fixă, eventualele variante bazîndu-se pe înlocuirea termenilor și nu pe modificarea lor : „Munca sfințește locul” — „Omul sfințește locul”, în al doilea caz, proverbul capătă posibilitatea flexiunii morfologice, prin adaptarea la diversele raporturi concrete dintre interlocutori : „Nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala” , „Ce se amestecă el unde nu-i fierbe oala?” , „S-a amestecat unde nu-i fierbe oala” etc.
Sintaxa proverbelor, mai puțin a zicătorilor, îmbracă forme variate și complexe, de o mare mobilitate, din care se desprind însă și tipare stereotipe, un fel de șabloane, foarte productive și cu o circulație largă. Printre cele mai importante, Coșbuc le amintește pe următoarele : Nici… nici : „Nici în căruță, nici în teieguță”; mai bine… decât: „Mai bine un dram de minte decât un car de noroc” ; cine… : „Cine sapă- groapa altuia cade singur în ea”; formele negative : „Nu zice hop fără să fi sărit, groapa”.
Proverbele și zicătorile sunt expresia laconică a înțelepciunii poporului, a felului- adânc de a cugeta, a calităților și moravurilor lui, a întregii lui experiențe istorice. De aceea, scriitorii le-au folosit din cele mai vechi timpuri în operele lor, nu numai pentru a-și crea un stil mai frumos și mai popular, ci și pentru forța lor deosebită de înrâurire. Cronicarii, în special Neculce, le-au cunoscut și — folosindu-le — le-au mărit popularitatea.
Anton Pann le-a surprins în existența lor vie, folclorică, publicându-le alături de snoavele care le deslușesc înțelesul. Marii povestitori le-au încorporat țesăturii stilului lor original. Eminescu le-a acordat o mare prețuire, căutând în ele imagini pentru poezie și ghimpi pentru articolele politice. Însuși poporul, în afară de faptul că le folosește în viața de fiecare zi, le dă și o întrebuințare normativă, mai ales în basme, povestiri și snoave.
Expresiile proverbiale sunt aprecieri universal morale, etice, care reflectă, legiferează nescris morala, etica umană, în general umanitatea.
Capitolul III
Modalități de clasificare a expresiilor proverbiale
Istoria omenirii a consemnat o parte semnificativă a experienței de viață sub forma proverbelor, zicalelor, maximelor și a vorbelor de duh. Practic, nu există societate, cultură sau sferă a existenței umane care să nu fie reflectată în aceste formule cu carecter general.
Purtătoare ale experienței umane sedimentată în formă lingvistică, proverbele au constituit obiect al cercetării în momentul în care s-au conturat diferite puncte de vedere privitoare la răspândirea socială a cunoașterii. Ele reflectă o cunoaștere comună, atât în sensul împărtășirii lor de către un grup, cât și în cel al surprinderii unei realități tradiționale nu foarte complexe. Formele logice de exprimare a realității prin proverbe corespund unor situații tipice relativ restrânse, specifice cotidianului tradițional.
Varietatea de exprimare a proverbelor presupune căutarea de sinonime și stabilirea de asocieri verbale în vederea conturării unui grup de cuvinte în baza cărora pot fi identificate și clasificate proverbele. Amintesc că proverbele au constituit într-o primă etapă un gen oral, reflectând cultura populară, pentru ca mai apoi să devină și un gen scris.
În cele ce urmează, voi cita din lucrarea lui Dragoș Topala, care a explorat universul proverbelor românești, mentionând că: “proverbul se identifică cu o formulă lingvistică concisă, având structuri sintactice stabile, ușor de inventariat, și un lexic polisemantic, puternic metaforizat, care exprimă în ansamblu rodul unei experiențe ancestrale de viață.”
Din acest punct de vedere, putem explica titlul lucrării noastre, pentru că etnolingvistica implică studierea limbii în contextul cultural în care este folosită.
Expresiile proverbiale sunt un material cultural diversificat, care au ridicat probleme de clasificare. În paremiologia românească, Iuliu Zanne a initiat clasificarea tematica a proverbelor, propunand o grupa de opt categorii, spre exemplu: natura fizică, cu toate componentele sale (zile, anotimpuri, astre, sarbatori, plante, anotimpuri, pietre etc.).
Cezar Tabarcea a considerat că aceste clasificări sunt importante, însă trebuie făcute potrivit cuvintelor – cheie sau a celor de bază și nu cuprind valoarea figurativă a unor unități din proverb și, prin urmare, lingvistul demonstrează că este imposibilă selectarea unui titlu cu valoare generală. În cadrul expresiilor proverbiale românești, se poate discuta de prezența unor etnocâmpuri, care, în totalitatea lor, reprezintă valoarea specificului național al culturii și poporului român.
Conform lui George Muntean, etnocâmpul lexical al ierhizarii sociale cuprinde foarte multe expresii paremiologice (aproximativ 500 de proverbe), deoarece câmpul conceptual este extrem de diversificat.
Lexicul are o vastă terminologie specializată. Un exemplu concludent ar fi, în acest caz, indicarea categoriilor sociale: a fi bogat cu trei cămăși (expresia este creată prin superlativ stilistic, prin care se indică avaritatea, lăcomia); judecata-i cum o fac domnii; opinca e puterea țării ; țărănimea e talpa casei; e vai de boierul ce se roagă saracului; „ciocoiul este precum răchita, de ce il tai de aia răsare”; Dumnezeu să te pazeasca de român ciocoit și de țigan imbogatit” – precizez că multe dintre aceste expresii proverbiale pot fi identificate si în marile dicționare explicative ale limbii române sub aspectul expresiilor și al locuțiunilor, fapt care dovedeste un real impact al fondului paremiologic asupra limbii române.
Evidențierea conținuturilor și valențelor sociale ale proverbelor presupune, deci, clasificarea acestora din urmă după criteriul temelor majore din sociologie.
Proverbele au constituit într-o primă etapă un gen oral, reflectând cultura populară, pentru ca mai apoi să devină și un gen scris.
Analiza acestui gen, bogat în arhaisme și regionalisme, presupune o relativă flexibilitate interpretativă și de clasificare.
Foarte multe expresii proverbiale pedepsesc discriminarea, infatuarea și nepotismul, ironizând, în același timp, și anumite demnități sociale și ecleziastice: să nu fi ca nepotul mitropolitului între mioare; să nu fi ca fata banului, ci ca sora căpitanului, am un frate cât un domn, ș-un cumnat, mare cât un împărat; să stai în spatele lui Dumnezeu sau a-i așeza un pod de argint. Podul este un simbol care marchează locul de trecere dintr-o lume în alta. Structura metaforică pod din argint, este bazată pe un element al basmului, fiind reorganizată semantic, prin modificarea conotației, în structura unui proverb cu tematică sociologică.
În cultura românească folclorică, există două personaje, preotul/popa și nașul care au o pozitie privilegiată, exprimată ca atare : popa are mână de luat/furat, nu de dat, popa până și in pridvor caută s’aib’di izvor, nașul botează si nașul cuteză; a-l găsi pe popa (aceasta expresie proverbiala arata acomodarea țăranului cu reprezentantul lui Dumnezeu, căruia i se supune și pe care îl găsește superior sieși; fiind un om instruit, preotul este un model de înțelepciune, dar și de șiretenie, care nu poate fi păcălit și înșelat.
Expresii proverbiale precum a-și găsi nașul – cu sensuri variate – sunt utilizate în diferite situații, demonstrând autoritatea și superioritatea nașului asupra finilor săi – autoritate care este bine definită în folclor, stând la baza unor obiceiuri vetuste, străvechi.
Există alte proverbe care subliniază:
ascensiunea pe o scară socială, fără merit: astăzi mlădiță din tufan, mâine dalta sau ciocan, astăzi Stan, iar mâine căpitan;
regresul pe o scară socială: să ajungi din vlădică, preot; să ajungi din cal – măgar și din catâr – armăsar; să ai bogățiile lui Por împărat– acest proverb este dificil de descifrat, sugerând pierderea poziției sociale înalte, ignorând anumite principii și reguli fundamentale pentru societate. Legenda este următoarea: împăratul Por nu i-a chemat la nunta fiicei sale pe popi; iar aceștia l-au pedepsit prin rugăciune și post. Asemănătoare scenei din Biblie, în momentul când nuntașii erau la masă, multe lăcuste au invadat încăperea, iar mesenii, agonizând, au murit, nunta fetei de împărat transformându-se într-o înmormântare;
infatuarea: când țiganul s-a văzut împărat, mai întâi pe tat-său la spânzurat; a fi fecior de ghindă, născut în tindă (întâlnim acest proverb la Ion Creangă, mai precis în basmul Harap Alb, atunci când Gerilă reproșează confraților săi, nesatisfăcuți de găzduirea Împăratului Roș, că sunt persoane pretențioase :” oare nu v-ați face voi flăcăi de ghindă, iar fătați în tindă, că aveți obraze subțiri!”). Pe de altă parte, ghinda este relaționata cu neseriozitatea, chiar delicvența; sintagme întâlnite și în DEXI, care exprima aceeași idee: a se face pui de ghindă (a nu avea caracter), „prinț de ghindă” (pungaș, derbedeu).
Egalitatea socială este și ea reliefată prin intermediul expresiilor proverbiale: „ a râde ciob de o oală spartă”, a râde rupt de cârpit”; la fel puterea sau influența:” a fi cheia și lacătul cuiva”, „a fi alfa și omega”, „ să fi sfântul zilei”, „ să fi mare că cetatea”;
Ierarhizarea, în cadrul familiei patriarhale românești, este redată prin următoarele expresii: bărbatul este stâlpul casei; pozițiile inferioare în societate sunt și ele exprimate astfel: să fi a cincea roată la un car; să fi slugă la un măgar.
Un mijloc aparte de indicare a unui statut social superior este calul. Este un simbol animalier, cu un rol foarte important în descrierea imaginarului colectiv român. Există, în limba română, foarte multe expresii, create în jurul acestui cuvânt – simbol: cel care e călare nu crede celui celui care e pe jos; cine nu are un cal, să urce pe jos în deal; de cel care este călare, să nu-ți fie milă, atunci când îi atârnă picioarele; sau un cal bun și o nevastă frumoasă îți răpun capul.
Există și alte metafore animaliere care redau ierarhia socială: când este bolnav leul, iepurii îi sar în spate , când pisica nu este acasă, șoarecii joacă pe masă , atunci când se ivește lupu’, vulpea își cata gaura ,„sa nu-i pui porcului belciug aurit in nas; peștele cel mai mare il înghite pe cel mai mic. Poziția socială poate fi identificată și prin alte mijloace, spre exemplu, prin metonimie: cel care este încălțat cu papuci, nu il stie pe cel care are opinci.
Foarte multe expresii proverbiale sunt create pe baza binarismului, bazat pe cupletele antonimice: mare-mic, bogat-sărac, stăpân-slugă, sus-jos, suie-coboară sunt cele mai frecvente opoziții antonimice: Buturuga mică, răstoarnă carul mare, puțini suie, mulți coboară, stăpân nu poți ajunge, dar slugă întotdeauna.
Clasificarea expresiilor proverbiale după tematica cromaticaă, “cuprinde un număr redus de proverbe (60)”. In construcția paremiilor, identificăm culorile alb și negru, fie aflate în relație de opoziție, fie în construcții independente. Această paletă duală de culori exprimă antiteza: „în pământul cel negru, pâinea albă se face ”, „dracul cel alb il mănâncă pe cel negru”; a vedea negru înaintea ochilor; a fi alb la față” ; „ a face albul negru și negrul – alb”.
Negrul este sugerat prin simbolul animalier al corbului: „corbul în zadar se spală ,că negreața nu o pierde” sau „iapa alba imi trebuia/că cea neagră nu mergea” (acest proverb sugereaza prezenta unor necazuri,adăugate celor vechi. Simbioza albului cu negrul sunt caracteristice culturii noastre populare, de sorginte mioritică: „că e laie, că e bălaie,ba e una, ba e alta.
Proverbele construite a jurul altor culori sunt rare,însă extrem de sugestive. Culoarea verdele este prezentă în construcțiile: să ai inima verde (cu sensul de a fi:vesel,voios) , cal verde și grec cuminte nu s-au mai văzut- prin nepotrivirea semantică dintre cele două cuvinte, se sugerează un lucru irealizabil, imposibil. Există și expresii proverbiale care simbolizează o imprecație: cine la amor nu crede, nu mai calcă iarba verde.
Culoarea roșie apare mult mai rar decât celelalte, în construcții precum: banu’ roșu nu se pierde lesne, sugerându-se economia, banii câștigați prin muncă; „sa fi cal bătrân cu chingă roșie” (lucru grotesc, ridicol), „a avea ciubotele roșii” (a avea un lucru scump).
Unele expresii proverbiale atrag atenția asupra necesității de a fi chibzuit și cumpătat la vorbă: „a-si păzi gura”-înseamnă a vorbi cu prudență, „a-și pune cep la gură”-a vorbi cumpătat,cu chibzuire,cu măsură.
Altele se referă la vorbirea necontrolată de gândire, lipsită de logică, la vorbirea confuză și incoerentă. Iată câteva exemple:”a spune/a îndruga verzi și uscate”-a vorbi fără rost; „a-i vorbi cuiva gura în clopote”-a vorbi în neștiri,fără a se gândi, fără a-și da seama”; a vorbi una de la răsărit și alta de la apus”-a vorbi fără șir,incoerent.
Pentru a exprima sinceritatea și curajul de a vorbi deschis, fără menajamente, limba română dispune de următoarele expresii,care constituie o serie sinonimică: „a spune cuiva în față”, „a spune verde în ochi”, „a-i spune ceva cuiva de la obraz”, „a vorbi pe șleau”, „a i-o spune cuiva neted”, „a veni pe drum,nu pe potecă”-toate exprimând ideea de a vorbi direct,fără a ocoli subiectivitatea.
Expresia proverbială „a vorbi cu gura altuia” este edificatoare pentru cei care nu sunt convingători când vorbesc. Expresia face referire la comportamentul celor care denotă neodaptare la situația în care se vorbește.
Mergând pe firul proverbului „ Întâi capul să gândească/ Și-apoi gura să vorbească” voi aminti expresiile care arată că vorbirea trebuie să fie precedată de gândire.
Cea mai frecventă expresie care redă această idee este a-și cântări (bine) vorbele „a-și alege cu grijă vorbele, a chibzui bine înainte de a vorbi”. Sinonimă cu ea, dar mai expresivă, este” a-și toarce pe limbă” -a se gândi înainte de a vorbi.
De asemenea,obiceiul de a vorbi mult,de a pălăvrăgi este surprins în numeroase expresii frazeologice românești: „a se întinde la vorbă” ,”a întinde vorba”,”a lungi vorba”,”a nu-i sta gura”,”a vorbi vrute și nevrute”,”a vorbi verzi și uscate”,”a avea mâncărime la limbă”,”a face scurtă la limbă”,”a-i merge cuiva gura ca o meliță”,”a-i merge cuiva gura ca o moară stricată/hodorogită”,”a-i merge cuiva gura ca o râșniță”.
Mai departe,aș încerca o clasificare a proverbelor și a expresiilor proverbiale după modul în care acestea contribuie la caracterizarea oamenilor. Proverbială ar fi expresia „Omul nu se bate cu bățul,ci cu cuvântul”.
Voi menționa,în primul rând,expresiile prin care se critică obiceiul de a bârfi: „gura satului”-aici este vorba despre cel care născocește și poartă vorba dintr-o parte în alta; „a fi rău de gură”,”a fi sau a avea gură rea”, „a fi gură largă”, „a fi gură spartă”, ”a fi bun de gură”,”a avea sămânță de vorbă”,”a avea gura ca o sabie”,”a avea limba ascuțită”,”a avea limba rea”,”a înțepa cu limba”,”a fi murdar la gură sau a fi nespălat la gură”,”a avea păr pe limbă”,”a fi slobod la gură”,”a fi cu gura mare”.
Aceste proverbe evidențiază bogăția și varietatea sinonimelor lexico-frazeologice.
Alte expresii proverbiale fac trimiterea la termenul opozabil al verbului a vorbi- „a tăcea”.
Voi enunța n cele ce urmează câteva dintre acestea: „a nu avea gură”(a nu avea putere de a vorbi), „a nu avea cuvinte”-a nu fi capabil să-ți exprimi ideile,trăirile, „a i se împiedica cuiva limba în gură”, „a nu avea limbă”-a nu avea curajul să vorbească,din cauza unei emoții puternice,spre exemplu; „a nu avea gură să răspundă”,”a-i pieri/a i se stinge glasul cuiva”,”a-și pierde glasul”,”a-i pieri cuvintele pe buze”-toate acestea au sensul de a rămâne perplex,de a fi redus la tăcere, „a i se încleșta cuiva gura”,”a i se înmuia cuiva limba”,”a-și înghiți limba”,”a-și pune strajă gurii”, „a avea sau a-și pune lacăt la gură”, „a-și pune frâu limbii”, „a-și pune gard la gură”, „a nu sufla o vorbă, un cuvânt”, „a avea gura pecetluită”, „a nu zice nici o boabă frântă”, „ a nu zice mârc”, „a tăcea chitic”, „a tăcea ca porcul în porum”, „ a fi mormânt”, „a închide gura cuiva”, „a pune cuiva călușul la gură”. Afirmând că „adevărata bogăție a unei limbi este dată , în mare măsură , și de bogăția ei frazeologică” așa cum spunea Theodor Hristea, aduc în vedere că în textele vechi, apar câteva expresii proverbiale despre libertate: „ar fi prinsu pe Selim și l-ar fi omorât; dar n-au vrut, ci i-au dat cale și au fugit”; „punea dă le lua frânele și le da câmpiia” ; „iar pă Balasache l-au dat în mâinile unor dorobanți de l-au trecut Dunărea și i-au dat drumul Țarigradului”; „ci-i vor da cale dă va trece cu pace” ; „i-au datu cale dășchisă”.
Aceste structuri exprimă vizibil ideea de libertate, stare care este redată și de următoarele expresii proverbiale: „ a da cale liberă cuiva”, „ a fi liber ca pasărea cerului”, „a avea cale deschisă”.
Menținerea, modificarea și chiar apariția unor formule proverbiale noi, care condensează o anumită latură a practicii sociale din perioada comunistă și de tranziție din România, cum ar fi: „ cine-i harnic și muncește, ori e prost, ori nu gândește”, „ cel ce muncește nu are timp să câștige „ sunt argumente care indică vitalitatea paremiilor, dar și faptul că proverbele sunt o parte manifestă a reprezentărilor sociale ce se caracterizează prin caracterul transindividual și prin conținutul social. Ele sunt împărtășite colectiv, ceea ce înseamnă că au un grad ridicat de consensualitate. Ele au întotdeauna un coeficient de individualitate.
Pentru că poartă o puternică încărcătură simbolică, expresiile proverbiale asigură un substrat imagistic și ideatic, confortabil și familiar existenței.
Chair dacă oamenii se orientează în spațiul social și în funcție de aceste proverbe, o relație de cauzalitate între acestea și acțiunea umană poate fi mai mult intuită decât cuantificată, fiind vorba de relația complexă dintre concepții de viață, valori, atitudini și comportamente.
Ca expresie a raportului omului cu natura pot evidenția următoarele expresii proverbiale: „ sarea-i bună la fertură, însă nu peste măsură”, „ dacă nu știi ce-i apa, nu te sui în luntre”, „ omul cuminte face iarna car și vara sanie”, „ agonisirea la vreme înlătură lipsa și nevoia”, „ cine n-a gustat amarul nu știe ce e zahărul”, „ adună de unde ai semănat”, „cu răbdare și cu tăcere se face agurida miere”, „nu te juca cu focul că îndată te pârlește”, „ de unde nu-i foc, nu iese fum”, „ apa, vântul și gura lumii nu le poți opri”, „apa lină face mult noroi, iar cea repede și pietrele le spală”, „cine seamănă vânt, culege furtună”, „ cine se amestecă în tărâțe, îl mănâncă porcii”, „ prostul taie copacul, ca să-i mănânce rodul”, „ ce intră în pământ, curând se uită.”
Experiența umană a integrat în concepțiile de viață elementele structurale ale naturii: apa- „ Apa trece, pietrele rămân”, „Apa curge și se duce pietrelerămân pe loc”, aerul: „ Vântul aduce, vântul duce”, pământul- „Ce intră în pământ curând se uită”, focul- „Focul le mistuie pe toate”, ciclicitatea anotimpurilor- „Cine vara petrece cântând, iarna rămâne flămând”, „Cu o floare nu se face primăvară”, „Toamna se numără bobocii”, ciclul viață-moarte – „Ce înghite pământul, viață nu mai are”, „Viața omului, ca oul în mâna copilului”, „Decât viață cu necaz, mai bine moarte într-un ceas” care au determinat supraviețuirea omului și evoluția societății în ansamblu. De asemenea, în jurul naturii s-a conturat o întreagă cosmogonie: „A face scară la cer”, „Ce intră în pământ curând se uită”, „A da înaintea cuiva ca luceafărul”, „Un pământ și-o apă suntem”, „ Știe câte în lună și în soare”, „ S-a născut vcu stea în frunte” ca punte de legătură între real și suprareal, între ceea ce ține de capacitatea de înțelegere și explicare a omului și ceea ce era dincolo de limitele lui.
Atitudinea omului în raport cu natura, așa cum este ea reflectată în expresii proverbiale, promovează echilibrul, regenerarea, armonia indicând totodată și repercusiunile nefericite ale nerespectării acestor principii.
Dincolo de acest cadru general, o preocupare constantă a omului în raport cu mediul înconjurător s-a manifestat atât față de componentele care au constituit resurse ale existenței –regnul vegetal- „Pădurea nu se sperie de cel care pune multe lemne în căruță”; regnul animal –„Nu dă calul pentru măgar”, „Găina bătrână face ciorba bună”, cât și față de mijloacele care au înlesnit schimbarea și controlul lor: lemnul: „Dintr-un lemn,iese și cruce și măciucă”; piatra- „Piatra prețioasă strălucește și în noroi”; fierul-„Sănătos ca fierul”, „Fier pe fier îl ascute”.
Caracterul omului, dar și modul de raportare la semeni au fost surprinse cu multă acuratețe și exprimate cu mult haz și rafinament în proverbe :” Arciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei.”
Bogăția naturii a constituit o sursă mult mai complexă și variată de caracterizare reflectând particularități individuale: „ A fi îmbrăcat cu piele de vulpe”, „Au mâncat părinții aguridă și și-au strepezit copiii dinții”, „Apele mici fac râurile mari”.
De asemenea, grupurile și colectivitășile umane, societatea în ansamblu, au fost caracterizate prin referire atât la legile firești ale naturii –„Noapte cu soare nu s-a pomenit”, cât și la excepțiile de la acestea: „Nu este pădure fără uscătură”, delimitând astfel ceea ce este normal și acceptat- „Câinele, când l-ai opărit, fuge și de apă rece”, „S-a înecat ca țiganul la mal”, „Orbului degeaba îi spui că s-a făcut ziuă.”
Expresiile proverbiale surprind în mod variat motive, credințe și legități în baza cărora acționează oamenii. Neajunsurile acestor legități populare constă în generalitatea lor, care lasă loc unor interpretări multiple, dar cu validitate redusă. În ciuda unor neajunsuri, care sunt inerente cunoașterii fundamentate pe experiență, paremiile pot fi considerate o expresie fidelă a acțiunii sociale.
Perspectivele din care s-a încercat definirea proverbelor sunt multiple și nu rareori au un caracter limitativ sau chiar exclusivist. Majoritatea definițiilor tradiționale converg în a considera proverbele ca forme de cunoaștere primitivă sau populară (implicând conceptele de înțelepciune și experiență și asimilându-le, deci limbajul filosofic), ca forme ale limbajului expresiv sau ca formă a creației literare. „ Ca unitate realizată, concretă” susține Cezar Tabarcea, „proverbul se înscrie (…) într-o structură etnică, antropologică.”
„Proverbele sunt enunțuri de uz, cu formă gramaticală și retorică fixă…, au un conținut denotativ stabil, relativ la conduitele umane, dar constant modificabil prin efcet conotativ contextual.”
Unele expresii proverbiale s-au răspândit prin intermediul cărților și traducerii acestora – cum ar fi Biblia – având astfel o formă relativ identică, altele sunt prezentate în forme diferite însă morala și/sau mesajul îmbracă un sens comun. Nici asta nu trebuie să ne surprindă prea tare dacă ținem seama de faptul că deși fiecare cultură reliefează și scoate la lumină trăsături specifice nației pe care o reprezintă, oamenii, în final cugetă, meditează și se gândesc la aceleași lucruri, precum soarta, trecerea iremediabilă a timpului, natura cu toate frumusețile sau intemperiile ei, dragostea, fericirea, moartea, puterea supremă în care cred, acestea reprezentând totodată și modalități de clasificare a parimiilor.
După cum spune și Nicolae Constantinescu, “proverbul aparține “formelor simple” ale literaturii populare, vechi de când umanitatea, rezistent și vital ca tot ce are rădăcinile în viața de zi cu zi”, iar elementul cheie al acestuia este omul, fapt remarcat și de Lucian Blaga, care ne răspunde la întrebarea ‹‹despre ce glăsuiește proverbul: despre toate lucrurile cari se pot ști, și alte multe în afară de acestea. Totuși, în mijlocul interesului nu este nici cerul, nici iadul, nici lumea, ci omul. Omul cu toate calitățile și metehnele, cu toate pucăturile, întocmirile și rosturile sale, voite și nevoite››.
Capitolul IV
Proveniența expresiilor proverbiale din limba română
După peremiologul polonez J. Krzyanowski, la întrebarea „De unde vin proverbele?” putem avea un singur răspuns corect, dar care nu spune nimic: proverbele vin din diferite izvoare, ceea ce înseamnă că sursa proverbelor este viața, experiența zilnică, munca profesională sub toate aspectele ei, vreun eveniment răsunător și cunoascut, vreun fapt dat uitării și care dăinuie doar în proverb, dar și literatura scrisă sau orală, pentru că și ea face parte din viață.
Printre primii cercetători români care au studiat proverbele se află I. A. Zanne, care a stabilit un sistem de opt categorii, subdivizate în diverse alte clase. De exemplu, categoria natură fizică se subdivide în: an, anotimpuri, zile, sărbători, timp, metale, roci, plante.
În colecția lui I.A.Zanne descoperim o serie de proverbe care enunță credințe folclorice. Semnele sau previziunile meteorologice pentru o perioadă îndelungată de timp sunt bine zugrăvite:”Cum va fi ziua de mucenici ca ține patruzeci de zile”; „Când se lasă ceața în jos/Este semn de timp frumos”; „Arde soarele dulce, iarăși ploaie ne aduce”; „Când se joacă măgarii, vremea se strică”. Multe dintre aceste credințe reprezintă de fapt cunoștinșe practice, bazate pe observații repetate și transmise din generație în generație. Având acest punct de plecare, alte expresii proverbiale formulează previziuni asupra recoltelor viitoare:” Dacă în ziua de Bobotează va bate crivățul,vor fi roade la bucate”; „Dacă nu plouă în mai/nu se mănâncă mălai”.
Zanne a descoperit o primă deosebire între proverbele universale și cele specifice, menționând că proverbele universale exprimă un adevăr recunoscut în întreaga lume, iar cele specifice se bazează pe descoperirile aduse de experiență.
Unele proverbe pe care le regăsim în colecția lui Zanne definesc atitudini și aprecieri față de credințele și obiceiurile populare, tradiționale: ”Câte bordeie, atâtea obiceie”; „Viața fără sărbători, ca un drum fără conac”; iar altele indică deprinderi și comportamente determinate de credințe și obiceiuri. Credinței că omul spân este rău îi corespund o serie de proverbe care ne îndeamnă să avem o anumită atitudine față de acești oameni însemnați: ”De om roș, spân și însemnat să fugi cât îi trăi”; „Să fugi de omul însemnat ca de dracu”.
Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă cuprinde și ea o trimitere paremiologică la pactul cu omul spân: „Tata mi-a dat în grijă, când am pornit de acasă, ca să mă feresc de omul roș, iar mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de-a face cu dânșii, nici în clin, nici în mânecă.”
Din credințele referitoare la semnificația deosebită a unor date calendaristice s-au născut proverbe care conțin sfaturi ce au valori practice sau din contră definesc anumite comportamente. O multitudine de expresii proverbiale indică reguli de muncă în funcție de semnele timpului: „În ziua de Armindeni să bei vin roșu că se înnoiește sângele”, „După Sfânta-Marie/ Nu se mai poartă pălărie”, „În ziua de Sântu Toader se tund vitele în frunte ca să se facă frumoase”, „Spre Sfântul Gheorghe se ia mana vitelor”, „În ziua de Maria egipteanca se pun prunii”, „Dacă nu se mănâncă cucuruzul până la Armindeni, poți să bagi mestecăul mămăligii în coș”.
Unele proverbe pe care le enunță Zanne în antologia sa au valori funcționale. Din credințele despre cântecul de bine sau de rău al cucului reies expresii proverbiale despre momentele cruciale pe care individul le traversează de-a lungul vieții sau în viața de zi cu zi : „I-a cântat cucul astăzi”, „Bine i-a cântat cucul”, „I-a cântat cucul din spate”, „I-a trecut cucul/cioara peste casă”. Conotațiile funerare ale ciorii sunt ilustrate și de proverbe precum: „Ciori când ies noaptea, prevestesc răul”, „ Când gorăie cioara, e semn că ți se va întâmpla ceva rău”. Cioara este considerată o apariție cobitoare, de rău augur și din cauza penajului închis și al croncănitului supărător.
Cucul este și benefic, dar și malefic. Poate prevesti moartea(„I-a trecut cucul peste casă), boala („Rău i-a cântat cucul”), nenorocul, sărăcia sau singurătatea atunci când îl auzi cântând din spate („I-a cântat cucul din spate”) sau din stânga.
Ca semn al unui experiment social, proverbul reprezintă experimentul respectiv printr-o formulă mai mult sau mai puțin concretă: „Buturuga mică, răstoarnă carul mare”, „Pisica blândă, zgârie rău”, „Câinele care latră, nu mușcă”. Deducem ca proverbul are un substrat metaforic, conotativ.
Un alt cercetător român care a studiat proverbul este Negreanu, care a analizat etnocâmpurile paremiologiei locale printre care menționează: adevăr, cinste, știință, demnitate, educație, faună, păsări, ironie, înțelepciune, prietenie, destin, timp. Din punctul său de vedere, imaginarul colectiv românesc se poate manifesta si proverbe în care se contureaza, de cele mai multe ori, sub aspect metaforic, anumite realități caracteristice lumii rurale. Proverbele denota o vasta predispoziție combinatorică, fiind asigurată de materialul limbii române, creativ si bogat, determinat de modelul colectiv folcloric de conceptualizare a lumii.
Expresiile proverbiale poartă cu ele o experiență verificată de generații întregi și, în consecință, au fost asimilate de o colectivitate largă, dar de dimensiuni variabile, considerate de la zone geografice mai restrânse până la statutul circulației internaționale a unui număr mare de formule paremiologice.
Învestirea proverbelor cu valoare de adevăr nu este, așadar, arbitară, pentru că această învestire nu este motivată numai prin consensul colectiv, ci și prin asimilarea experiențelor primare care le-au generat. Înseamnă că proverbele, prin însăși structura lor microsemantică, reprezintă adevăruri empirice.
V.P.Anikin evoca, printre dificultățile cercetării originii proverbelor și faptul că expresiile care le-au consacrat au căpătat, ca și zicătorile, ghicitorile și alte câteva genuri folcloristice, în fiecare epocă o semnificație nouă, proprie acelei epoci, deși forma s-a schimbat destul de puțin, iar uneori a rămas neschimbată.
Pentru societățile tradiționale, proverbul are virtuți apotropaice, împiedică o abatere din ordinea firească a lucrurilor și este o formă a medierii între individ și tradiție, văzută ca un „context generic” exprimat prin numeroase „microcontexte” .
Expresiile paremiologice se încadrează într-un dublu context: verbal și extraverbal, respectiv social. Universul dialectic de înțelegere la care se raportează proverbul conduce la dinamism semantic: sensul nu e niciodată finit, ci se îmbogățește, se reinventează la fiecare nouă întrebuințare. Prin aplicare la noi contexte extraverbale, „bunurile lingvistice comune” , cum au fost numite parimiile, și-au dovedit stabilitatea și au devenit forme ale „discursului repetat”. Ele vizează aspecte diverse ale vieții sociale și individuale, Constantin Negreanu folosind noțiunea de „etnocâmp” pentru a desemna toate proverbele aparținătoare aceluiași concept, noțiune ce se suprapune peste cea de „câmp conceptual” .
Un proverb să poată fi încadrat în mai multe etnocâmpuri. Astfel, o spunere precum ,,Mai bine cu un înțelept să duci o piatră de moară la gât decât cu un nebun să pleci la drum.’’ poate fi inclus în mai multe etnocâmpuri: al înțelepciunii, al ironiei, al inteligenței. Asocierea între elemente aparținând a două câmpuri semantice diferite (de multe ori opuse) face ca multe dintre proverbe să aibă o structură binară (,,Inima înțeleptului stă în limbă și a nebunului în gură.’’). Astfel de exemple pun în evidență faptul că proverbele au luat naștere ca urmare a încercării de definire a omului și a realității lui. De cele mai multe ori, creatorul desemnează prin asociere entități abstracte, făcând legături cu ceea ce îi este familiar. Există însă și situații când proverbele apar în urma constatării (,,Răzbunarea este arma prostului.’’)
Proverbele sunt marcate de comparație, atât la nivelul compoziției, cât și al receptării. Cele cinci principii ale lingvisticii identificate de Eugen Coșeriu – obiectivitatea, umanismul, tradiția, antidogmatismul, utilitatea publică/binele public se regăsesc în parimii în proporții variabile. Obiectivitatea vizează transmiterea unei informații/soluții ce a fost verificată prin experiență și se bazează pe funcția referențială a limbajului: „Cui îi dai pe datorie,/ Nu-l mai vezi în prăvălie”, „Când rătăcești drumul,/ Ești bucuros și de cărare”, „Cu răbdarea treci și marea,/ Iar cu răul, nici pârâul”. Unele proverbe enunță un adevăr general valabil – „Ce înveți la tinerețe/ Aceea știi la bătrânețe” , altele marchează posibilitatea schimbării: „ Astăzi joacă ursul la tine,/ Mâine la mine” sau exprimă sintetic nechibzuința: „Banii strângătorului/ În mâna cheltuitorului” .
Prezența masivă a negației în proverbe le conferă un caracter restrictiv și de interdicție: „Averea nu e scrisă nimănui în frunte”, „Banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele”, „Buba cap nu face/ până nu se coace”, „Ce se scrie cu condeiul nu se taie cu toporul” . pentru descrierea proverbelor cap 2
Uneori sensul deturnat de la negativ la pozitiv, impune o normă morală: „Cel ce la seceriș nu se lenevește,/ Pâinea din gură nu-i lipsește” .
Negația este alteori completată la nivel lexical de antonime ce produc paralelismul semantic prin asociere contrastantă: „Ce e rău nu e bine”, „Ce e (-i) în mână,/ nu e (-i) minciună” .
Chiar dacă nu s-au bucurat de o amploare deosebită, ca în cazul basmului fantastic, spre exemplu, cercetările privind originea proverbelor sau a limbajului paremiologic în genere au fost abordate cu o atenție relativ constantă.
Nicolae Iorga considera proverbele și zicalele rămășițe ale „unei literaturi gnomice” , iar în opinia lui I.A.Zanne, acestea sunt limbaje arhaice, „rămășițe ale primelor încercări de legislațiune”.
Opiniile lui George Coșbuc despre Nașterea proverbiilor sunt clare, el susținând că originea acestor formule expresive trebuie căutată atât în experiența de toate zilele („Cine se scoală de dimineață departe ajunge”), în istorie (fapte istorice sau vorbe ale unor personaje istorice, precum replica lui Lăpușneanu:”Proști, dar mulți”), în ridicolul cotidian (atitudinea zeflemitoare față de oameni și obiceiuri din alte regiuni – „a spune brașoave”, „La Dumnezeu și în Țara Românească toate sunt cu putință”), în observațiile asupra naturii, cu referire la analogiile stabilite între comportamentul animaleor și al oamneilor: „Peștele de la cap se împute”, în literatura cărturărească (sunt considerate aici citate de tipul „Viitor de aur țara noastră are” sau pur și simplu în spiritul uman ( vorbă de duh, spusă cu subtilitate și având un caracter metaforic mai puternic, fără a fi bazată pe o experiență sau observație concretă :” Bate șaua să priceapă iapa.”- paragraf bun
Un proverb atestat în colecțiile românești, precum :”Nu lăsa lucrul de azi pe mâine”, se regăsește în forme similare în folclorul francez („Ce poți face azi nu lăsa pe mâine”), englez(„Nu lăsa până mâine ce poți face azi”), german (într-o formulare cu efect ironic mai accentuat: „Măine, măine, numai nu azi/Spun toți oamenii leneși”); latinii au acordat aceeași valoare de semnificație unei reguli legate de muncile agrare („Recolta coaptă nu trebuie amânată”).
Contextele genetice sunt identificate și la nivelul vorbirii orale, deci al gândirii folclorice. Conform intelepciunii populare, omul care este înțelept este si înzestrat și cu alte trasaturi care îi întregesc profilul moral. Anumite calitati vin să-i completeze imaginea, iar altele sunt exprimate prin opoziție cu înțelepciunea: in expresia gura înțeleptului e ca fântâna curată, ce mereu curge și pe nimeni nu vatameaza, dar pe toți i adapă, se valorifica concepția populară conform careia voroava înțeleaptă are efecte vindecatoare. În gândirea arhaica, înțelepciunea este ilustrata ca fiind unul dintre cele mai pretioase valori ale existenței umane: norocul câteodată ne caută pe noi, iara înțelepciunea trebuie căutată de noi mai mult decat pe o comoară. Se poate observa că prin proverbe, oamenii pot configura realități abstracte, iar un bun exemplu este faptul că se încearcă o masurare a înțelepciunii, aceasta devenind un obiect concret. Măsura este percepută prin stabilirea relatiilor între aceste calități: frumusețea e o jumătate de har, iar înțelepciunea e un har întreg.’; ,,Norocul nu e nimic, înțelepciunea e totul.
Experiența de viață uneori poate crea sau explica apariția unui proverb, și tot aceasta, dupa cum spunea și George Coșbuc, “este mama proverbului”.
Dacă am pune în discuție proverbul Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou, vom fi nevoiți să descoperim în ce context, fie el cultural sau istoric, a fost creat. Istoricul poate ne va spune când hoția a fost atât de pregnantă încât a început să se scrie despre ea în analele istoriei, psihologul ne poate explica ce însemna odată hoția și ceea ce a determinat apariția acesteia, filosoful ar putea citi în spatele cuvintelor pentru a desluși sensuri nebănuite, criticul literar și lingvistul ne pot da informații prețioase cu privire la structura acestui proverb și cum a ajuns acesta în forma finală cunoscută, preotul ne poate spune cum era pedepsit acest delict pe vremea când Biblia reprezenta cartea de căpătâi a fiecarui om, iar experiența bătrânului ne poate lamuri în ce masură elementele teoretice sau cele explicate scriptic corespund cu realitatea, în ce situații reale de viață a întâlnit proverbul pus in discuție.
Există în folclorul românesc narațiuni, în special snoave, care consemnează originea și sensul unui proverb sau al unei zicători. În colecțiile mai vechi, alcătuite pe baze mai puțin riguroase, asemenea relații au putut rezulta și din intervenția culegătorului.
Mai departe, mă voi referi la câteva exemple din Antologia de proză populară epică a lui Ovidiu Bârlea, a căror autenticitate este neîndoielnică: un gospodar își vinde boii și cumpără o scroafă, ca să prăsească porci și să câștige bani; o molimă îi omoară însă toți porcii, în afară de un grăsun pe care îl taie, făcându-și căciulă din pielea lui; întrebat de săteni de ce umblă cu „ căciula asta de purcel, răspunde autocritic : „ Așa căciulă, așa cap”. – „ Și de atunci a rămas povestea poate că și astăzi.”
Un om se hotărăște să-și schimbe boii, cam bătrâni, pe doi junci, mai dându-i în plus co-partenerului și cizmele contra opincilor. Se intoarce acasă, la drum de iarnă, cu greu( juncii nefiind învățați la car) și ud la picioare, opincile fiind sparte. Se culcă, certat cu soția lui, dar nu are somn și se vaită: „Amărât ie uomu, Doamne/când se culcă și n-aduarme”; replica femeii: „ Amărât ai fost atunș/Când ai dat boii pe junci/Și cizmele pe opinci”. Ultimul vers reprezintă și titlul snoavei și este consemnat în colecțiile paremiologice în formulări care stau la granița dintre proverb și zicătoare.
Atribuirile personale au, de cele mai multe ori, un caracter arbitrar , relevând nu originea unui enunț, ci un enunț însuși ( vorba lui tata mare); fenomenul este specific și circuitului scris, inclusiv unor colecții paremiologice. Vitoria Lipan, spre exemplu îi atribuie soțului ei o „ vorbă a lui” ( „Lipan avea o vorbă”), însușită de acesta de la un baci bătrân, de la care deprinsese și alte vorbe adânci, pe care le spunea cu înțelepciune la vremea potrivită „ ( referire la proverbul „ Nimeni nu poate sări peste umbra lui”.
Sunt, de asemenea, frecvente referirile lui Ionuț Jder la tuța (Manole Jder), dar și la postelnicul Ștefan Meșter, care aveau vorbe ale lor pentru situații semnificative. Unele dintre aceste vorbe sunt, însă, derivate ale unor enunțuri proverbiale de largă circulație ( Tuța… dumnealui comisul Manole Jder…spune că cei care învață prea mult nebunesc de cap”).
Referindu-se la o serie de proverbe cu caracter tautologic, de tipul „Omul e om” sau „ Fasolea nu-i păsulă” , Cezar Tabarcea vede în ele dovezi convingătoare că exploatarea mijloacelor expresive pe care le oferă limba însăși este o condiție a apariției și rezistenței proverbului.
Atât în utilizarea curentă a limbii, cât și în textele litarare, orale sau scrise, pot fi identificate frecvent enunțuri cu rezonanță proverbială sau replici proverbiale, această calitate fiind determinată de fcontextele în care sunt performate.
Învestirea lor paremiologică, condiționată de recurență și de consensul colectiv, nu poate fi controlată cu un grad suficient de certitudine, fiindcă lipsesc instrumentele adecvate de lucru, iar cercetarea nemijlocită, în circuitul oral, este practic imposibilă. Este de acceptat însă, ca posibilitate, faptul că multe dintre aceste enunțuri cu rezonanță proverbială nu au devenit, prin circulație și consens, proverbe, ele demonstrând totuși capacitatea performatoare a limbii în actele de comunicare concretă, deci în raport cu contexte determinate.
În cazul proverbelor, contextul genetic reprezintă de fapt sursa sau izvorul unui proverb, fie că se fac trimiteri la viața fizică, la experiențele zilnice ale unui popor într-o anumită perioadă, sau la evenimente importante din istorie. Odată intrate în folclor, s-au păstrat în timp, fiind transmise mai departe inițial pe calea orală, apoi prin cea scrisă. Contextul genetic este în stransă legatură cu cel generic, care și el este creat tot de anumite conjuncturi sau întâmplări. Dupa o analiză făcută de I. Zanne, “proverbele universale exprimă un adevăr recunoscut oriunde și în orice timp”, de aici devenite universale, iar cele particulare “se reazemă pe un adevăr constant prin experiență, însă o experiență specială și locală, la cutare și cutare popor”, de unde și particularitatea acestora. Proverbele devenite universale în primul rând sunt strâns legate de contextul generic, căci ele, în timp, au căpătat o semnificație comună și generală, de largă audiență.
De exemplu, proverbul Alergi după doi iepuri și nu prinzi niciunul poate fi considerat un proverb universal, căci îl putem găsi începând de la cultura latină, Duos qui sequitur lepores neutrum capit, pâna la cea britanică, He that hunts two hares loses both.
În Graiul nostru, o informatoare din județul Teleorman, referindu-se la situația omului bolnav și la raporturile lui cu doctorul, spune: „Pă la sat sântără dă toate: și doftori și babe. Om fără boală nu se poate. Doftoru nu e Dumnezeu și mai oprește pă bolnavu și dă mâncare și mai rău se bolnăvește. Baba: „Mănâncă, măiculiță, dă care-ț’ place. (pagina 150). O altă informatoare din județul Ialomița, referindu-se la „fata pândarului cu mănuș și ghete-ngoloșate și cu părul măciucă-n frunte” (găteală apreciată agresiv ca extravagantă și foarte costisitoare), se exprimă concluziv: „Uite tuta cu umbrea și mălai n-are nici cât să orghești un șoarece. S-au dus boii dracului!”(paginile 213-214), iar un informator din județul Brăila povestește despre un călugăr imaculat care, păcălit de diavol, este nevoi să accepte păcatul beției și îl omoară pe cârciumar, ajungând la pușcărie: „Uite-așa( concluzionează povestitorul), din beție ies toate năravurile” (pagina 255).
În Texte dialectale.Muntenia(vol.I și II) un informator din județul Vâlcea, în vârstă de 61 de ani și fără pregătire școlară, povestește extrem de viu și colorat despre cultivarea viței-de-vie. El precizează că vița intră pe rod numai în al treilea an: „ da face mai puțin în anu-ăla d-al treilea/d-aici-ncolo dă ce merge dă să mai…îmbătrânește/dă să mai face…mai mulți/că și vaca când fată în primul an nu are lapte” , ținând să explice analogia: „ după ce…fată dă la doi-trei ani mai încolo, dă ce merge d-aia face lapte mai mult…”.
O altă informatoare din Izvoarele-Olt, în vârstă de 67 de ani, o adevărată conservatoare de grai improvizează o analogie parabolică între creșterea porcului și funcționarea motorului: „…dacă crești porcu…/și-l treții și-i dai mâncare/faci treabă cu el/da dacă nu-i dai/…ca uorce/motoru dacă nu-i dai benzină, merge ?// șî la porc…vrea să-i dai bucate…” .
O informatoare din Titulești-Olt (86 de ani, fără școală) se referă la greutățile prin care a trecut mama ei, rămasă văduvă și recăsătorită înainte de a o naște: „dacă m-am născut nu i-a mai plăcut/ c-a zâs că muierea cu copil mic nu ie bună dă nimic că nu ie bună dă duz la deal la muncă/nu ie bună dă făcut nimic/ că trebui să să vază dă copil/… și m-a strânz dă gât…”.
Exemplele reproduse nu sunt definite prin caracteristici comune, aceleași obligatoriu în toate cazurile. Ele pot fi modele sintactice frecvente în expresiile paremiologice („om fără boală nu se poate”), un model parabolic („porcul cere hrană-motorul cere benzină”) sau un sens generalizat / „ce-am făcut ieri făcui și azi”), aceste caracteristici putând funcționa izolat sau combinat.
Există în cronicile moldovenești numeroase replici proverbiale, puse pe seama unor personaje reale, rostite în împrejurări bine determinate. Unele dintre ele au căpătat, prin forța lor expresivă, valoare de circulație, putând fi întâlnite și în alte contexte decât cel inițial. Un asemenea destin l-a avut, de exemplu, celebra replică a lui Alexandru Lăpușneanu la avertismentul timid comunicat de solii lui Ștefan Tomșa că țara nu-l vrea și nu-l iubește: „De nu mă vrea țara eu îi voiu pre dânșii, și de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânșii, și tot voiu merge, ori cu voe, ori fără voe.” Replica a fost preluată și stilizată de Costache Negruzzi în cunoascuta sa nuvelă istorică ce poartă numele domnitorului tiran și așezată ca motto la primul capitol al acesteia; intrată într-un circuit foarte larg prin intermediul manualelor școlare, replica Lăpușneanului devine „ Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, proverbială în sensul propriu al cuvântului.
Astfel de enunțuri au cunoscut o anumită circulație, deci și un anumit prestigiu în epocă și acest fapt nu.l demonstrează Ion Neculce, cronicarul care recurge la o replică proverbială a lui Miron Costin în relatarea luptei de la Stănilești: „ Ca și cum ar arde un stuhu mare, trestie, pe niște vânt mare, așe se vede focul ieșind din pușci. Numai ce voiu să dzic, poate-fi Dumnedzeu ferește la războiu, că dintr-o mie de sânețe abie se tâmplă de lovește omu. Ca de ar hi nimerit cât facu slobodzie, n-ar mai fi râmas nici la turci, nici la moscali omu de poveste. După cum dzice un cuvânt Miron logofătul: Mare este omul, iar la război pre mică-i ținta.”
Proza sadoveniană reprezintă fără îndoială un tezaur nesecat de enunțuri care conțin expresii proverbiale. Ele nu sunt numai rezultatul unui proces creator, ci și al unui spirit de observație care analizează actele de comunicare și potențialul lor expresiv.
În Anii de ucenicie, Mihail Sadoveanu reliefează imaginea unei anume mătuși a soției sale, Marghiolița, forțată să se căsătorească cu un bărbat pe nume Iordache.Tatăl ei, Gheorghe Andrușca era un om care grăia viu căruia îi plăceau cântecele de jale și dor. Un fragment dintr-un astfel de cântec este rostit des de Marghiolița pentru a-și justifica purtarea față de Iordache, soșul ei: Decât să mănânc unt/ Și să mă uit în pământ/Mai bine pâine cu sare/ Și să mă uit la soare.”
Un alt personaj ale cărui vorbe de duh sunt memorabile este comisul Manole din Frații Jderi. Vorebele sale ascunse sunt citate de Ionuț ca model într-un sobor de cărturari, foarte dens în formul sentențioase:”Cuvioase părinte Timofeti, se închină el, și cuvioase părinte Stratonic: tătuța meu comisul Manole de la Timiș spune că gâzei i-a dat să sboare, mânzului să sburde, iar poei să citească”.
Într-o ceartă cu jupâneasa Ilisafta pe tema păcatului care l-a adus pe lume pe Ionuț, aceasta se plânge amar de vorbele aspre adresate ei de soț: „Care vorbe? (o mustră comisul) Te poftesc să nu plângi, jupâneasă Ilisaftă; Lacrimile femeii tulbură veninul bărbatului” . După un popas la moș Ifrim, obișnuit și el să „cerce… așa din vorbă… nodul pungii” clienților, morarul ajunge la încredințarea că Manole comisul și cuviosul Nicodim, oaspeți ai lui pe parcursul unei călătorii grele, sunt „boieri mari din Țara-de-sus”. Termenii acestui enunț obișnuit sunt reluați de bătrânul comis într-o cugetare sentențioasă, marcată de îngrijorările care îl împovărau: „Fiecare este boier mare peste ale sale… a răspuns posomorât jupânu Manole” .
Altădată, preocupat de starea precară a lui Ionuț(după aventurile dramatice de la Ionățeni), comisul cel bătrân caută soluții decisive în termeni sentențioși: „Gândurile – dovedise comisul cel bătrân sunt cei mai harnici dușmani ai omului. Nu-i altă doftorie pentru Jder cel mititel, decât să cadă butuc în culcuș și să doarmă somn fără vise. Cu toate acestea demonii care se cheamă gânduri găseau chip să-l cerceteze… Orice rană de asemeni are vindecare, adăogise bătrânul comis Manole” .
Modele de cugetări în stil sentențios, cu rezonanțe proverbiale, îi oferă Jderului cel mic și postelnicul Ștefan Meșter, permanent înclinat spre meditație înțeleaptå, vorbe încărcate de sensuri aparent ascunse, pe care le repetă sistematic în împrejurări potrivite: „Așa umblă treburile în astă lume degrab-trecătoare. Dragostea nu-i îmbătrânește, numai oamenii se ofilesc și trec. Mai spune postelnicul și alta: după cum vinului i-i dat să-l bea numai voinicii, asemenea și dragostele nu priesc oricui. Însă lui Ștefan-Vodă îi priesc, fiind măria sa blăstămat așa”.
Stilul sentențios sau parabolic, generator de enunțuri de tip paremiologic este abundent în dialogurile din Creanga de aur, cu precădere în rostirile sau cugetările înțeleptului Kesarion Breb, al cărui limbaj se apropie de cel al zeilor, fiind însă pătruns și de pasiuni omenești, pământești.
În momentul proclamării festive a lui Constantin ca împărat, pe hipodrom, Breb conversează cu propriul său asin, dar și cu un interlocutor necunoscut, în obișnuit-i stil sentențios: „Fericitule Santabarenos… tu îți înțelegi mai bine destinul și nu te abați din calea vieții tale (aluzie la dragostea sa ascunsă pentru Maria, devenită împărăteaså). – Despre cine vorbești, domnule? – îl întreabå neguțătorul de alături. – Despre un filozof, de la care am multe de învăat. – E un epicureu ori un stoic? – E o ființă care cunoaște frâul și-și duce cu vrednicie povara. – Iată, într-adevăr, o învățătură nouă. Unui asemenea filozof m-aș supune și eu…” .
De altfel, cugetările sentențioase generate de afecțiunea pe care înțeleptul Kesarion Breb o nutrește pentru credinciosul tovarăș al peregrinărilor sale, asinul Santabarenos, marchează și alte împrejurări ale destinului lor comun. De exemplu, când este întrebat de bătrânul Filaret, care-i citise durerea pe față, dacă are vreo suferință, înțeleptul Breb răspunde: „Kirie Filaret, nu am ce mărturisi. Eu m-am deprins, de la asinul meu, să mestec în măsele amărăciunea ca pe o hrană obișnuită, cum mestecă el spinii“ . Santabarenos devine astfel, în imaginația stăpânului său, nu numai un referent parabolic (prin particularități comportamentale), ci și un imaginar izvor de gândire.
Proverbele s-au născut fie dintr-o experiență repetată („Cinse se scoală de dimineață departe ajunge”) sau din comportamente indicate de experiențe care s-au repetat în mod constant („Strânge bani albi pentru zile negre”).
Fără îndoială meditațiile filozofice populare („Somnul este rupt din moarte”) sau principiile etice („ Cine nu muncește nu mănâncă”), dar și situațiile social-istorice generale(„Dreptatea s-a dus o data cu turcul”; „Câinele turcului la nevoie mănâncă și pere pădurețe”) sunt dătătoare de viață ale expresiilor proverbiale.
Relațiile dintre proverbe și credințele și obiceiurile tradișionale sunt evidente. George Coșbuc consideră tradițiile izvoarele de bază ale proverbelor.
G.Dem Teodorescu se referă la obiceiul că, ori-cându se descânta cuiva, să plătească mătușii sau unchiașului care a descântatu, căci, la din contră, nu se prinde leacu, adică descânteculu n-aduce vindecare”, plata oricărui descântec fiind în vechime un colac, „care mai târziu s-a înlocuit cu bani numărați”.
Derivă de aici sursa unor proverbe precum „Leacul fie ori nu fie/Colacul babii se scie.” sau „Leacu’ și babii colacu’.”
Și I.A.Zanne face corelații între crefdințe, obiceiuri și superstiții din popor și sursa unor expresii proverbiale din limba română. El afirma că „Proverbele unui secol lămuresc gusturile, obiceiurile, originalitatea care-l deosebește de toate celelalte secole.”
Orice limbă cunoaște expresii, locuțiuni, îmbinări de cuvinte a căror valoare lexicală se îndepărtează mai mult sau mai puțin de sensurile fiecărui cuvânt luat aparte. Ele constituie un tezaur bogat, în care s-a înveșnicit pentru totdeauna înțelepciunea poporului, experiența de viață și modul de gândire a acestuia.
Proverbul a înmagazinat în el adevăruri juridice, precum și din cele privind alte aspecte ale vieții. Fiind ușor de reținut și ușor de transmis, el a popularizat un anumit sistem cutumiar al obștei din care provenea și în care se vehicula.
Este posibil ca uneori proverbele să se excludă reciproc unele pe altele, sau să nu concorde toate, când exprimă concepte privind realități precise. Situația trebuie analizată cu atenție și interpretată cu prudență, neuitând nici un moment că aceste proverbe ne parvin din diferite comunități, situate în diferite zone geografice și în anumite perioade de timp.
Proverbele își împletesc originea cu mitul, legenda și cu istoria, înterpretând întâmplări, fapte și episoade ce au străbătut secolele, încântând inimile și cugetul oamenilor, deseori luminând spiritul și mintea.
Oamenii sunt la fel peste tot, cu diferențele de modelare ale structurii impuse de individualul și specificul fiecărei culturi și societăți în parte, care modifică într-adevăr mentalități, moduri de reacții și comportamente, însă sufletul uman va fi întotdeauna fascinat și încântat să ia aminte, să asculte și să învețe din experiențele semenilor săi, de oriunde ar fi aceștia.
Capitolul V
Tendințe în folosirea unor expresii proverbiale
Din cele mai vechi timpuri, omul a simțit nevoia de a formula reguli de conduită care să întrunească consensul unanim al comunității sale. Una dintre expresiile acestor reguli dictate de experiența fcotidiană sunt proverbele. Ele reflectă preocupări față de subiecte precum: omul și mediul de viață, munca, comportamentul individual și cel colectiv, dragostea și prietenia, familia.
Istoria umanitatii a consemnat o parte semnificativă a experienței sub forma proverbelor, zicalelor, maximelor, butadelor și a vorbelor de duh.
Practic nu există societate, cultură sau sferă a existenței umane care să nu fie reflectată în aceste formule cu caracter general. Provocările de ordin etic și social determinate de dezvoltarea tehnologică și informațională au relansat discursul științific privitor la relația dintre cunoaștere și fundamentul ei social.
Proverbele poartă o puternică încărcătură simbolică, determinată de diferitele contexte și grupuri în cadrul cărora acestea întrunesc consensualitatea. Conținutul social conferă proverbelor un grad ridicat de abstractizare și notă de suprauman; astfel ele asigură un substrat imagistic și ideatic, confortabil și familiar al existenței.
Potrivit lui Mieder, proverbele pot „să ne consolideze argumentele, să exprime anumite generalizări, să influențeze sau să manipuleze alți oamnei, să raționalizeze propriile noastre neajunsuri, să pună sub semnul întrebării anumite tipare comportamentale, să satirizeze anumite boli sociale, să facă haz de situațiile ridicole”.
Fondul de aur al spiritualității unui neam îl creează limba, care e opera cea mai de preț a unui popor – în limbă și prin limbă i se reflectă istoria, felul de a fi, a cugeta și a simți.
Proverbele au constituit, dintotdeauna, forma cea mai sintetică de exprimare a conștiinței sociale. Rezultat al unei îndelungate experiențe de viață, produsul paremiotic a surprins esența structurală a organizării politico-sociale și a condiției umane în cele mai diverse stadii ale existenței.
Bazat pe un spirit de observație fin, creatorul anonim a căutat să se ridice de la nivelul analitic la cel sintetic, dând astfel producției sale un caracter de valabilitate în timp și spațiu, tocmai prin accesibilitatea ideatică la o masă mare de receptori. Numai în măsura în care proverbul a avut o anumită „actualitate“, a fost însușit de mase, constituind forma de exprimare a unor convingeri, sentimente, dar și adevăruri de viață. Sincronismul a fost, așadar, o altă caracteristică a acestei creații anonime.
Zestrea paremiotică românească extraordinar de bogată, oferă cercetătorilor din diferite domenii posibilitatea să cerceteze mentalitățile și realitățile vechi românești.
Așa cum afirma și Theodor Hristea, forța sau potențialul expresiv al limbii noastre se explică prin marea ei bogăție de ordin frazeologic.
Printre așa-zisele unități frazeologice nu includem numai locuțiuni și expresii, ci și unități sintagmatice ca: acid clorhidric, carbonat de calciu, ciocan pneumatic, ecuație diferențială, pareză intestinală, perioadă de incubație, satelit artificial, trunchi de con, zona zoster și altele, care au pătruns în limba comună și pe care le găsim inserate chiar în dicționarele românești și străine de uz curent.
Pentru a fi percepute, memorizate mai ușor și utilizate corect este bine să fie identificate și cunoscute sensurile unităților frazeologice. Iată câteva exemple: Cap: Cu noaptea în cap – dis-de-dimineață; Din cap până în picioare – în întregime; Cu capul plecat – rușinat, umilit; A nu-și vedea capul de…- a fi copleșit, foarte ocupat; A sta pe capul cuiva – a sta pe lângă cineva; A avea cap ușor – deștept; A fi greu de cap – prost, Bate vântul în cap – a nu putea gândi ; Nas : A-și lua nasul la purtare – a se obrăznici; Sub nas – în imediata apropiere; A avea nas, A-și ridica nasul – a îndrăzni, Cu nasul pe sus – îndrăzneț, mândru, obraznic; A lăsa nasul în jos – a se rușina, a se simți vinovat, umilit; Nu-ți cade nasul dacă… – nu se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă…; A se ține (a umbla) cu nasul pe sus, Nu-i ajungi (nici) cu prăjina nasul – încrezut, mândru; A strâmba din nas – a fi nemulțumit; A tăia (a scurta) nasul, A da cuiva peste nas – a pedepsi, a pune la locul lui; A fi cu nasul de ceară – a fi foarte susceptibil, sensibil; A lăsa nasul în jos – a se rușina; A duce de nas – a înșela; A scoate nasul – a apărea; A da nas cu cineva – a se întâlni; A nu vedea mai mult decât lungul nasului – mărginit; Față : A fi de față – a fi prezent; A pune față în față – a compara, a confrunta; A întoarce fața … – a nu vrea să știe de…; Om cu două fețe – fățarnic, ipocrit; Gură : A da o gură – a săruta; A scoate din gura lupului – a salva dintr-o primejdie; A pune (a lua) ceva în gură – a mânca; A da mură în gură – a da cuiva ceva de-a gata, fără a face vreun efort; Nici o gură de apă – nimic; A avea gura spartă (gură-spartă) – a nu putea ține un secret, flecar; A se uita în gura cuiva – a crede pe cineva; A vorbi cu jumătate de gură – a vorbi nehotărât; A avea o gură cât o șură – mare; Limbă : A ține limba după dinți – a tăcea; A înghiți limba – a tăcea, a mânca cu poftă; A avea limbă lungă, A avea mâncărime de (pe) limbă – a vorbi mult, a fi flecar; A scurta (tăia) limba – a opri pe cineva să vorbească; A avea limbă ascuțită – răutăcios; A trage pe cineva de limbă – a descoase pe cineva, a obține un răspuns; Cu limba scoasă – obosit ; Mână :A bate mâna – a se înțelege cu cineva, a conveni; A pune mâna în foc – a garanta ceva (sau pentru cineva); A pune mâinile pe piept – a muri; A pune mâinile în cap – a se îngrozi de ceva; A se spăla pe mâini – a refuza să-și ia răspunderea unei probleme, a refuza de ceva; A lega de mâini și de picioare, A lega de mâini, A fi fără mâini – a nu putea acționa, a nu face nimic; A pune mâna pe ceva – a lua, a fura; A pune mâna pe cineva – a prinde, Cu mâinile în sân, Cu mâinile încrucișate – inactiv; A pune mână de la mână – a aduna; A lua cu o mână și a da cu alta, A fi mână spartă – a cheltui mult, a fi risipitor; A cere mâna cuiva – a cere în căsătorie; A avea mâna lungă, A avea mâna murdară – a fi hoț; A fi cu mâinile curate – a fi cinstit; De la mână până la gură – foarte repede; Cu mâna pe inimă – cinstit, cu convingerea că e adevărat; O mână de oameni – puțini.
Șirul frazeologismelor poate fi continuat atât în cheia expusă, cât și în temeiul oricărui alt criteriu (de exemplu, caracteristici ale omului, cantitatea, mărimea etc.): câtă frunză și iarbă, câtă papură în baltă, cât nisip pe malul mării, cât șapte, cât toate zilele; cu o falcă-n cer și alta în pământ, cu o gură cât o șură, cât îl ține gura (gâtlejul); a bate apa în piuă, a ține mâinile în sân, a tăia frunze la câini, a trage mâța de coadă, a duce apa cu ciurul.
Întru perceperea sensului frazeologismelor se poate recurge, de asemenea, și la imagini: a pune bețe în roate, a lua sub aripă, a sta pe ace .
Proverbele sunt vorbe cu tâlc, forme poetice de manifestare a înțelepciunii populare. Exprimă concentrat adevăruri cu valabilitate generală îmbinând o largă și bogată experiență de viață a generațiilor.
Acestea își au originea în timpurile cele mai vechi și au fost, probabil, primele încercări de legislație, înțelegând prin aceasta formularea orală a primelor reguli de conduită socială și individuală a omului primitiv, referitoare la toate aspectele vieții lui.
Tudor Vianu, în prefață la „Dicționarul de maxime”, considera că proverbele trebuie puse în legătură cu începuturile societății omenești, când momentul constituirii unor formațiuni sociale complexe a impus necesitatea formulării unor precepte morale și juridice lapidare, desprinse din experiențe și observații repetate, care să-l ajute pe om în cunoașterea naturii, a societății și a proipriei ființe.
Proverbele au continuat să apară în cursul întregii dezvoltări istorice a poporului, având un nesecat izvor în experiența de toate zilele, în observarea naturii umane.
Ele poartă amprenta momentelor istorice în care au apărut, fapt relevant în reflectarea aspectelor de viață socială, economică, în concepția de viață și în limbaj („Cum e trecutul și pistolul”, „Averea bogatului înghite bucățica săracului”).
Unele proverbe își au originea în creații populare(legende, snoave) și, prin tâlcul lor, au intrat în tezaurul înțelepciunii populare („A nimerit ca Ieremia cu oiștea-n gard”, „Sus, părinte, că se udă Evanghelia”).
Fiind o expresie a omului și a lumii în marea ei diversitate și evoluție contradictorie, proverbele cunosc o mare varietate și au multiple semnificații aplicabile într-un șir nesfârșit de situații concrete.
Cezar Tabarcea susține că „Proverbul nu este numai un element al unei structuri lingvistice de tip special (stil), ci și al altor sisteme semiotice. Ca unitate realizate, concretă, el se înscrie de exemplu într-o structură etnică, antropologică ș.a.m.d. „
Accentul cade, în definițiile mai vechi, pe caracterul filosofic al proverbelor, pe calitatea lor de a exprima “fructul experiențelor popoarelor.” Rivarol vede în ele “ cugetarea tuturor secolelor redusă în formule”, iar J.P.Leroux le considera „sentințe care conțin un adevăr confirmat prin mărturia și experiența secolelor trecute.”
Lucian Blaga are sentimentul că: „În Proverb se rostește înțelepciunea omului care pătimește… . Proverbul este înțelepciunea omului pățit, iar nu simplu, a omului cu experiență, care privește lumea ca spectator.” Este transparentă aici iluzia la cugetări ( proverbe de tipul : „Cine nu pățește, nu se cumințește”, în care pățania implică ideea de înțelepciune dobândită prin experiența trăită activ, nu contemplativ, iar cumințenia indică un comportament de autoreglare, deci de supunere în raport cu o normă dedusă din pățanie („Mai multe știe Stan Pățitul decât toți cărturarii”; „Omul, pân-nu pătimește, nu se mai înțelepțește”.)
Proverbelor le este conferit uneori un statut primordial. Perspectiva literar-artistică este abordată de Ovidiu Papadima în opoziție declarată cu funția didactic-educativă atribuită tradițional proverbelor, adeseori prin însuși scopul colecțiilor publicate: „Proverbele nu sunt învățături. Sunt, ca toate celelalte formă de artă populară, forme de viață. Dar mai mult decât celelalte sunt esențe de viață. Ele formulează în modul cel mai concentart și mai pregnant posibil o mulțime aproape infinită de situații de viață.”
Expresiile proverbiale și-au arătat de-a lungul vremii valoarea educativă, întrucât ele concentrează adevăruri general-valabile care guvernează existența umană.
Ghid în probleme de viață, proverbele rezumă o situație, prezintă o judecată sau oferă cursul unei acțiuni. Sunt, de altfel o consolare mai mare sau mai mică în împrejurări grele, un ghid când trebuie făcută o alegere. Fără doar și poate, exprimă o morală convenabilă omului obișnuit, garantată și conservatoare, care, recomandând calea de mijloc, nu este o chemare la acțiune.
Aș putea să spun, de asemenea că expresiile proverbiale sunt reguli de morală. Dar și călăuze pentru viața practică. În definirea proverbelor apare frecvent ideea că ele reprezintă o „filosofie practică a vieții” și se înscrie în sfera funcției educative.
În felul acesta, în jurul unei idei sau atitudini generale, care funcționează ca un nucleu, se concentrează un număr mai mare sau mai mic de proverbe apropiate ca sens, dar diferențaite prin elementele de experiență concretă la care apelează. Iată, de exemplu, câteva proverbe care explică de ce nu e bine să lași lucrul de azi pe mâine: „Lași vreun lucru pe mâine/ Vezi că tot așa rămâne” ( este subliniată stagnarea) ; „ Nu lăsa pe mâine, ce poți face azi „ ; „Zăbava/ strică treaba „ ( este subliniat un pericol mai mare, pentru că și ce ai apucat să faci se deteriorează prin lipsa de stăruință) ; „Cu cât te lași/ Cu atât te lasă” ( amânarea se repetă, devine obișnuință și se deformează însuși caracterul omului).
În colectivitățile rurale tradiționale, repertoriul de proverbe deținut a constituit unul dintre elementele fundamentale, alături de alte categorii ale literaturii și culturii orale, prin care mediul social acționa formativ asupra individului, transmițându-i o experiență verificată și confirmată de generații întregi: Brânză bună în burduf de câine- în limba română, cuvântul burduf se referă la un sac făcut din piele netăbăcită de animal (capră, oaie, bivol), folosit pentru a păstra apă, făină sau brânză. În cultura românească, brânza de burduf este foarte apreciată. De aceea, afirmația că brânza bună este păstrată într-un sac făcut din piele de câine are sensul de irosire, iar proverbul se folosește pentru a descrie persoane care deși au calități bune dezamăgesc prin conduita lor; Pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață face referire la persoane lipsite de istețime care obțin uneori lucruri fără a depune nici un efort. Nătăfleață semnifică un om leneș sau prost, iar adjectivul mălăiață desemnează fructe sau legume foarte coapte, care se desprind singure de pe tulpină sau din copac; Porcul nu se îngrașă în ajun de Crăciun- în tradiția românească, masa de Crăciun include produse preparate din carne de porc. De aceea, este necesar ca porcul să fie gras înainte de Crăciun, presupunând că fermierul l-a hrănit corespunzător în lunile premergătoare. Prin urmare, proverbul se referă la acțiunea inutilă de a îngrășa porcul în ajunul Crăciunului, așa cum este inutil să te pregătești pentru un eveniment important sau un termen limită în ultimele clipe; A se duce pe apa Sâmbetei- în mitologia românească, Apa Sâmbetei denumește apa care înconjoară întreg pământul, deși semnificația ei diferă de la o regiune la alta. În Bucovina, de exemplu, expresia descrie fie apa clocotită aflată în apropierea iadului, fie rece, peste aceasta fiind așezată împărăția lui Dumnezeu. Tot în aceast regiune, se crede că femeile nu pot trece apa Sâmbetei, ci doar călugării ce duc viață duhovnicească. În cultura românească, apa Sâmbetei face referire la râul care duce către iad, patronat de Sfânta Sâmbătă, de aceea a se duce pe apa Sâmbetei descrie o acțiune fără nici un rezultat, sau cu un rezultat negative; Nici în căruță, nici în teleguță- acest proverb desemnează o persoană care nu este mulțumită indiferent de opțiunile pe care le are, rămânând indecisă. Proverbul conține rima căruță – teleguță, cuvinte ce descriu mijloace de transport; . Bate toba la Craiova, de s-aude în Moldova -proverbul se referă la persoane bârfitoare, împrăștiind veștile aflate tuturor, având în general o conotație negativă. Cele două nume proprii sunt denumirile unui oraș (Craiova) și a unei regiuni (Moldova) din România. Cum aceste locuri se află în diferite părți ale țării, se desprinde sensul de a bate toba suficient de tare pentru a se auzi dintr-un capăt în celălalt al țării, subliniind rapiditatea cu care circulă bârfele.
Proverbele transmit, în momentul experienței directe, rezultatele unei experiențe sociale, ele având o funcție formativă și integratoare. În raport cu momentul transmiterii experienței sociale, umane către individ, proverbele funcționează ca modele care mediază experiența socială și cea individuală, a vând o valoare de cunoaștere, înțelegere a lumii sau normativă.
Proverbul nu exprimă numai adevăruri eterne sau o ordine morală fără variații, ci și adevăruri relative sau chiar conjuncturale, admițând opinii contradictorii, respectiv o morală convenabilă omului obișnuit, recomandând calea de mijloc.
Se pot exprima îndoieli, reproșuri, amenințări, justificări sau scuze, ironii, mângâieri, remușcări, atitudini batjocoritoare, avertizări, sfaturi sau interdicții.
Ideea personalității umane ideale este una din componentele principale specifice moștenirii spirituale a oricărui poporului. Idealurile femeii, bărbatului, bătrânului, copilului, fiind prezente în viața spirituală a poporului, pătrunde în sânge din copilărie, contribuind la crearea unui stereotip al comportamentului ideal și influențând formarea etichetei și a dreptului nescris. Reflecțiile populare despre personalitatea ideală, perfectă, au contribuit nemijlocit la educarea unor astfel de individualități. Iar personalitatea perfectă, cântată de popor și de un autor talentat, devine un model de educație permanentă „înțelepciunea bătrânilor – limita tinerilor; „înțelepciunea nu e toată în capul unui om” .
Poporul întotdeauna a pledat pentru a îmbunătăți educația generației în creștere, prin experiența milenară, prin specificul metodelor, prin concretizarea, perfecționarea și dezvoltarea ideilor pedagogice. O astfel de tratare a problemei permite a vorbi despre unele particularități naționale specifice nu numai în plan național, dar și universal. Acest fapt admite determinarea mai precisă a trăsăturilor comune (general-umane), particulare și speciale (naționale) ale personalității.
În folclorul românesc există o multitudine de exprimări lapidare cu referire la educația cognitivă pe care trebuie să o posede orice locuitor al spațiului românesc. Vor fi menționate cele despre minte, adică intelect și vorbire, definirea și formarea lor în concepția populară. În concepția populară, mintea este bunul cel mai de preț al omului: Frumusețea trece, mintea crește ; Mintea e podoaba sufletului, frumusețea – podoaba trupului. (Folclor)
În concepția populară, gândirea este socotită ca un dar al destinului. Cu toate acestea, este evidențiat și rolul norocului alături de cel al minții: La un car de minte, mai bine trebuie și-un gram de noroc. (Folclor) Nu lipsesc din caracteristicile minții nici eficiența, nici aspectul ei moral. Ea nu-i este dată omului în zadar: Cine are minte are și rușine.
Funcția educativă, care asigură vocabularul și fondul principal de cuvinte, este învățarea, asimilarea de cunoștințe, imagini, idei și noțiuni. La formarea conștiinței morale contribuie și disputa, obișnuința, binecuvântarea, rugăciunea, dorința, cerința populară, sugestia, aprobarea, dezaprobarea, interzicerea, lauda, pedeapsa . Limba (limbajul) și mintea au apărut concomitent. Între minte (gândire) și limbă există combinații și corespondențe care se evidențiază în legăturile dintre gând și cuvânt. Puține sunt proverbele care oferă o definiție vorbirii și raporturilor ei cu gândirea. Acestea sunt totuși destul de revelatoare : Unii vorbesc ce știu, alții știu ce vorbesc; Fii domn peste limba ta. (Folclor) Proverbele, zicătorile și cimiliturile evidențiază importanța pe care o au diferitele aspecte de manifestare ale înțelepciunii, ale minții ascuțite, ea fiind fundamentală pentru om.
Poporul a dat o mare apreciere învățăturii, instruirii, școlii, cunoștințelor. Omul învățat devine în concepția populară un model. Cea mai frumoasă perfecțiune a naturii, după cum menționa Comenius, necesită totuși o cizelare pentru a putea ajunge aproape de perfecțiune.
Copilul întotdeauna a fost un factor important în educație, autoeducație și în educația reciprocă a generațiilor, ca model ce determină experiența istorică. Familia reprezintă nucleul educației populare. Ea asigură individualizarea scopurilor și conținutul procesului educativ, ea creează condiții pentru dezvoltarea copiilor, pentru transmiterea experienței sociale. Familia este o component necesară spațiului educativ ca formă a existenței lui, în același timp ea funcționează ca un astfel de spațiu.
Familia este acel microsocium în care omul se naște și trăiește. Lumea descoperirilor pentru copil începe alături de mama, tata și rude ( “Așa tată, așa fiu”). Pedagogia populară le atribuie părinților și buneilor un loc special care transmit copilului,încă din primele clipe ale vieții sale, cele mai plăcute senzații. Printre cei mai activi subiecți ai etnopedagogiei familiei sunt bunicii( “Cine nu are bătâni, să-și cumpere”).
Educarea tinerilor în spiritul înaltei moralități este posibilă doar într-o comunitate sănătoasă. Iată de ce este important ca principalele caracteristici ale personalității să fie formate în familie, apoi în școala contemporană, sistematic și consecutiv, pe primul loc fiind plasate exigența față de sine și disciplina conștientă, care duc la democratizarea și îmbunătățirea relațiilor dintre oameni. Prin educație morală înțelegem modul de influență a adulților asupra copiilor, prin care aceștia își formează noțiunile, sentimentele, convingerile, obișnuințele de conduită morală.
Deși metodele de educație trebuie deosebite de mijloacele de educație, cu care se află într-un raport de interdependență, uneori se pierde hotarul dintre metodă și mijloc. Printre mijloacele de educație se numără, pe de o parte, diferite forme de activitate (jocurile, munca, învățătura etc.), iar pe de altă parte – totalitatea mijloacelor din folclor (numărătorile, ghicitorile, proverbele, zicătorile, cântecele, basmele, poveștile, legendele, baladele, doinele, tradițiile etc.).
Educația morală se caracterizează prin multilateralitatea conținutului, printr-o bogăție spirituală deosebită.
La români, proverbul capătă o plasticitate deosebită: „Câte bordeie, atâtea obiceie”; „Câte capete, atâtea căciuli” etc. De-abia atunci când omul face un efort empatic, punându-se în locul altuia, își dă seama de importanța la fel de mare a următoarelor două fapte: pe de o parte, că există întotdeauna și o mare perspectivă de înțelegere sau de soluționare a unei probleme decât cea proprie, iar pe de altă parte, că atunci când oameniinu se pun unul în locul altuia părerile se schimbă, iar neînțelegerile și confuziile se atenuează sau chiar dispar.
Este testat din bătrâni că ceea ce provine din ereditatea speciei nu poate fi transformat sau înlocuit pentru un moment ori ca expresie a unei simple dorințe: “ Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”; „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”; „Din ouăle de larve nu iese pui de găină”; „Nu faci miel din câine tăindu-i coada”. La fel se spune și despre cei la care răul a devenit o necesitate sau un mod de viață: „Năravul din fire n-are lecuire”; „Sângele apă nu se face”; „Boala din fire n-are lecuire”).Prostului nu-i stă bine dacă nu e și fudul. (Prostul este atât de puțin conștient de absurditatea verbelor și faptelor sale, încât pretinde celor din jur săi le aprecieze. Dar tot ce ar putea învăța un prost este să încerce să dea prostiei sale un aspect agreabil.)
Poporul român, în istoria sa de veacuri, a creat monumente unice de cultură și de cultură pedagogică tradițională. Morala tradițională cuprinde norme de comportament, bine fundamentate și „cerute” de înțelepciunea poporului. Educația tradițională a servit, servește și va continua să servească drept un izvor inepuizabil de idei și conținut educativ acumulate pe parcursul secolelor.
Concluzii
Studiul paremiologiei din ultimele decenii adunat multe lucrări interesante, rezultate din studierea expresiilor proverbiale, ca un important tezaur al spiritualității unui neam, prin contribuția la modificarea valențelor expresive ale limbii române, valorificând, în acest fel, anumite posibilități conotative.
În lucrarea de față mi-am propus realizarea unei cercetări contrastive, pe un corpus paremiologic bine structurat, apelând la vasta literatură de specialitate și la metodologiile moderne, corespunzătoare cercetării actuale, cu o abordare a tematicii din perspectiva pluridisciplinară.
Expresiile paremiologice reprezintă o componentă a folclorului și denotă fizionomia etică a poporului, așa cum s-a format de-a lungul timpului, demonstrând, în același timp, atât calitățile, cât și tarele umane, tolerate sau sancționate.
Această cercetare paremiologică se distinge prin simbioza unor metode bine conturate și variate, având, în același timp și o abordare interdisciplinară: lingvistica comparată, psihologia, sociologia și istoria, asigurând o acoperire consistență a specificului acestui fond lexical.
În elaborarea lucrării, am atins următoarele obiective:
determinarea conceptului de frazeologie.
examinarea modalităților de clasificare a expresiilor proverbial.
relevarea specificului expresiilor proverbial din limba română
stabilirea tendințelor actuale ale frazeologiei românești.
Cercetarea a fost realizată pe baza fondului de proverb din mai multe culegeri care sunt considerate lucrări de referință de către paremiologii români.
Mulți cercetători au observant că există o punte evident între proverb și expresiile provenite din proverb.
Expresiile proverbiale au un farmec îmbietor, deoarece ele sunt appreciate de vorbitori, gustate din plin mai ales de locuitorii zonei rurale “grație valorilor semantic și stilistice inedited, pe care le comportă.”
Mai departe voi enumera o serie de astefel de expresii frazeologice, al căror sens este cunoscut de vorbitorii limbii române: “a-și lua lumea în cap”, să facî din țânțar armăsar”, “a face cu ou și cu oțet”, “a-și lua nasul la purtare”, “a face pe dracu-n patrzu”, “ a-și lua inima-n dinți”, “ a se face luntre și punte”.
Din cauza faptului că în asemenea îmbinări elementele constitutive își pierd sensul de bază, dând astfel naștere unui nou sens, aceste expresii nu pot fi traduse ad litteram într-o altă limbă.
Clișeele internaționale sau locuțiunile sunt alte structure cu formă fixă care nu-și pierd în totalitate sensul inițial. Ele au rolul de a oferi o notă expresivă unui text.
Diferența dintre proverb și unitățile frazeologice ar fi aceea că proverbele sunt grupuri libere de cuvinte, iar unitățile frazeologice sunt grupuri stabile.
Ca parte a culturii populare tradiționale, proverbele plăsmuiesc metaforic și concis experiența umană, constituind o parte semnificativă a reprezentărilor sociale. Ele au fost un mijloc de expresie a oamenilor din popor, dar mai sunt și în zilele noastre, chiar dacă sub o formă mai redusă sau mai adaptată contextelor și cerințelor mediatice, un mijloc de comunicare deseori utilizat. Specifice culturii orale, proverbele au constituit obiectzul celor mai vechi colecții de folclor.
Indexul expresiilor proverbiale din limba română
A bate găina cu lanțul.
A bate la ochi.
A bate toba în tot satul.
A călca pe bec.
A cânta cuiva în strună.
A căra apă cu ciurul.
Aceași Mărie cu altă pălărie.
Acela care Îl iubește pe Dumnezeu, îi iubește și pe oameni.
A da bir cu fugiții.
A da peste noroc.
A da perle la porci.
A despica firul în patru.
A duce cu preșul.
Adevărul este întotdeauna la mijloc.
Adevărul se spune la despărțire.
Adevărul stă scris printre rânduri.
A dispărut de parcă l-a înghițit pământul.
A face bortă în apă.
A face cruce în tavan.
A face cuiva hatârul.
A face cum îl taie capul.
A face din cal măgar și din țânțar armăsar.
A împăca capra cu varza.
A împușca doi iepuri dintr-un foc.
A pune carul înaintea boilor.
B.
Baba nu aude, dar le potrivește.
Bătrânețe – haine grele.
Bine faci, bine găsești.
Boii bătrâni fac brazda dreaptă
Bunul gospodar își face vara sanie și iarna car.
Buturuga mică răstoarnă carul mare.
C.
Cămașa e mai aproape de piele decât sumanul/haina.
Când doi se ceartă al treilea câștigă.
Caută o femeie care-ți place ție, nu la alții.
Câinele care latră nu mușcă.
Călătorului îi șade bine cu drumul.
Când de multe te apuci mai pe toate le încurci.
Când doi îți spun că ești beat, du-te de te culcă.
Când omul cade, îi piere și umbra.
Când râde prostul, înțeleptul suspină.
Câte bordeie, atâtea obiceie.
Ce-am avut și ce-am pierdut!
D.
Din talpa casei nu se face obadă de roată.
După mine, potopul!.
După război mulți viteji se arată.
E.
E bună povața de bătrân și părinte.
E bun numai când doarme.
E învățat (cu greutățile) ca țiganul cu ciocanul (scânteia).
Excepția întărește/confirmă regula.
F.
Fă bine și așteaptă rău.
Ferește-mă Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur.
Ferește-te de proști, pentru că au mintea odihnită.
Fă-te frate cu dracul până treci puntea.
Ferește-te de câinele mut și de omul tăcut.
Fiecare greșește, dar numai prostul repetă greșeala.
Foamea e cel mai bun bucătar.
Frate, frate, dar brânza e pe (costă) bani.
G.
Găina bătrână face supa bună.
Găina vecinului pare curcă.
Găină în făină.
H.
Haina nu il face pe om
I.
• Iarba/Buruiana rea nu piere niciodata.
L.
La plăcinte înainte, la război înapoi.
La pomul lăudat nu te duce cu sacul.
La omul sărac, nici boii nu trag.
Lauda de sine nu miroase a bine.
Laudă-mă gură (că, de nu mi-i lăuda, să vezi ce palmă ți-oi da!).
Lenea e cucoană mare, care cere de mâncare
Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește.
Lăcomia pierde omenia.
Lăcusta nu are milă de bucate.
Lemnul strâmb te necăjește, / omul prost te-mbătrânește.
Lucrul, odată început, e pe jumătate făcut.
Lupul cu slugi nu face gâtul gros.
Lupul lup rămâne.
Lupul părul schimbă, iară nu hirea.
Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.
Lumea muncește și sapă și eu duc câinii la apă.
M.
Mai bine mai târziu decât niciodată.
Maimuța în aur și purpură, tot maimuță rămâne.
Mamă soacră, poamă acră.
Măgarul duce vinul și bea apă.
Mătura nouă mătură bine.
Meseria e brățară de aur.
"Mărul putred strică o grămadă de mere bune".
N.
Năravul din născare leac nu are.
Nemulțumitului i se ia darul.
Nevoia îl învață pe om.
Nevoia te învață.
Nimeni nu e profet în țara lui.
Nu face ce face popa, fă ce zice popa.
Nu haina îl face pe om.
Nu iese fum fără foc.
Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.
Nu mor caii când vor câinii.
Nu lăuda ziua înainte de asfințit.
Nu poți fi și cu varza unsă și cu slănina în pod.
Nu se sperie curva bătrână de vorba groasă.
Nu știe stânga ce face dreapta.
Nu te încrede în cânele care dă din coadă.
Nu toate muștele fac miere.
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala.
Nu-ți dori, că ți se va întâmpla.
Numa-ncet, cu furca se încarcă carul.
Numai în pomul care nu face roade nu dă nimeni cu pietre.
Numai prostul râde de ce își aduce aminte.
O.
Omul face pe haina și nu haina face pe om.
P.
Pentru o babă surdă, nu se trag clopotele de două ori.
Peștele de la cap se-mpute.
Peștele mare mănâncă peștele mic (sau,…Peștele cel mare mănâncă pe cel mic)
Pică pară mălăiață în gura nătăfleață.
Prea puțin ca să trăiești, prea mult ca să mori.
Prieteni noi să îți faci, dar de cei bătrâni să nu te lași![1]
Printre grâu, mălura crește.
Prost să fii, noroc ca esti.
Puneți frâu la gură și lacăt la inimă
Prostul întâi o croiește apoi o gândește
Prostul nu se lasă până când nu spune tot ce știe
Punctualitatea-i politețea regilor
Prostul nu e prost destul, până nu e și fudul
R.
Rabdă, suflete, cât poți, nu-ți da taina către toți.
Răbdarea trece marea.
Răzbunarea e arma prostului.
Râde hârb/ciob de oală spartă
Râde dracul de porumbe negre și pe sine nu se vede.
Râde prostul de neghiob.
Rușinosul roade osul.
S.
Să fii domn e o întâmplare, să fii om e lucru mare.
Să stăm strâmb și să judecăm drept.
Sătulul nu crede flămândului.
Sângele apă nu se face.
Sârguința e mama norocului.
Scopul scuză mijloacele.
Scump la tărâțe, ieftin la făină.
Stăpânul zgârcit învață sluga hoață.
Ș.
Știe mocanul ce-i șofranul? Când îl vede pe tarabă, gândește că e otravă.
T.
Tânăr lângă tânără, ca paiele lângă foc.
Trei lucruri nu știe omul: când se naște, când îl ia somnul și când moare.
Ț.
Țara arde de tătari, babei îi arde de lăutari.
U.
Unde dai și unde crapă.
Unde nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe ușă.
Unde se cioplește, sar și așchii.
Unde-s mulți, puterea crește.
Urma alege.
Urma scapă turma.
Un măr bolnav strică o grămada mare de mere sănătoase.
Un nebun întreabă mai mult decât pot spune zece înțelepți.
V.
Vorba dulce mult aduce.
Vorba lungă, sărăcia omului.
Vorbești de lup și lupul la ușă.
Vrei să faci o meserie, îți trebuie scule. Vrei să faci o familie, îți trebuie oameni.
Z.
•Zace pe moarte și ar mânca de toate.
•Ziua bună se cunoaște de dimineață.
•Proverbele au fost extrase de pe site-ul: www.wikipedia.ro
Corpus
B.
•Bârlea Ov., Antologie de proză populară epică, I-III, București, E.P.L., 1966.
C.
•Cărare Valentina, Dicționar de proverbe românești, Editura All, 2003.
• Creangă Ion, Opere, București, ESPLA, 1953.
•Cuceu Ion, Dicționarul proverbelor românești, Editura Litera Internațional, 2006.
G.
•Golescu Iordache, Proverbe comentate, Editura Albatros, colecția Cogito, București, 1973.
•Graiul nostru. Texte din toate părțile locuite de români, publicate de I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Th.D. Speranția, București, 1906.
M.
•Miron Costin, Opere, I, II, București, Editura pentru Literatură, 1965.
•Muntean George, Apa trece, pietrele rămân-proverbe românești, Editura pentru Literatură, Biblioteca pentru toți, București, 1966.
•Muntean George, Proverbe românești. Antologie, text stabilit, glosar, indice tematic, postfață și bibliografie de George Muntean, București, Ed. Minerva, 1984.
N.
•Neculce Ion, Letopisețul Țării Moldovei, București, ESPLA, 1959.
P.
•Pann Anton, Opere alese, București, Editura pentru Literatură, 1963.
•Păun O. – Angelescu, S., Folclor din Dâmbovița, București, 1981.
S.
•Sadoveanu Mihail, Baltagul, București, ESPLA, 1953.
•Sadoveanu Mihail, Creanga de aur, ed. IV, București, Cartea Românească,/f.a./
•Sadoveanu Mihail, Fra¡ii Jderi, București, ESPLA, 1953.
•Sadoveanu Mihail, Hanu-Ancu¡ei, în Opere alese, vol. IV, București,ESPLA, 1953.
•Sadoveanu, Mihail, Zodia Cancerului, București, Editura Tineretului, 1955.
T.
•Texte dialectale. Muntenia, I, sub conducerea lui Boris Cazacu, București, Editura Academiei, 1973; II, sub redac¡ia lui B. Cazacu, București, Editura Academiei, 1975.
U.
•Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, București, Editura Științifică, 1967.
Z.
•Zanne Iuliu, Proverbele românilor, I-X., București, 1895-1912.
Bibliografie
•Angelescu, Silviu, Mitul și literatura, București, Editura Cartex, 1995; editia a II-a, București, Editura Univers, 1999.
• Armașu F., Metodica familiarizării preșcolarilor cu proverbe și zicători, Editura Lumina, Chișinău,1993.
•Austin, John Langshaw, How to Do Things with Words, Ed. J.O. Urmson. Oxford: Clarendon, 1962.
•Ben-Amos, Dan, « Context » in Context , “Western Folklore “, Published by the California Folklore Society, Oct.1993.
•Bîrlea, Ovidiu, Cf. Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică Română, București, 1974.
•Bârlea, Ovidiu, Poetică folclorică, București, 1974.
•Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Orizontul și stilul. Spațiul mioritic. Geneza metaforei și sensul culturii, București, 1969.
•Chitimia, Ioan C. Paremiologie, Studii și cercetări de istorie literară și de folclor, nr.3, IX, vol.6, 1960.
•Cicerov, V.I., Poslovicy russkogo naroda, Proverbele poporului rus, Moscova, 1957.
•Constantinescu, Nicolae, Cuvânt înainte și note la Proverbe turcești, Editura Albatros, București, 1972.
•Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986.
•Constantinescu, Nicolae, Etnologia șī folclorul relațiilor de rudenie Editura Univers, București, 2000.
•Constantinescu, Nicolae, « La o reeditare », Prefață la Iuliu Zanne, Proverbele Românilor, vol.I, 2003, pp.5-14.
•Constantinescu, Nicolae, « Treptele recuperării unui strălucit tezaur de spiritualitate românească », Prefață la Iuliu Zanne, Proverbele Românilor, vol.III, 2004, pp.5-14.
•Constantinescu, Nicolae, « La jumătatea drumului », Prefață la Iuliu Zanne, Proverbele Românilor, vol.V, 2004, pp.5-14.
•Constantinescu, Nicolae, « Misiune îndeplinită », Prefață la Iuliu Zanne, Proverbele Românilor, vol.X, 2004, pp.5-14.
•Coșbuc, George, Despre limbă și literatură, Nașterea proverbiilor, ESPLA, 1960.
•Coșeriu, Eugen, Teoría del lenguaje y lingüística general; cinco estudios, Madrid : Editorial Gredos, 1962.
•Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, București, Editura Albatros, 1984.
•Cuceu, Ion, Dicționarul proverbelor românești, Editura Litera Internațional, 2006.
•Dicționar explicativ al limbii române, ARC & GUNIVAS, 2007.
•Dominte, Constantin, Introducere în Teoria lingvistică. Antologie pentru Seminarul de Teorie a Limbii, ebooks.unibuc.ro.
•Ducrot, Oswald și Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului; traducere de: Anca Magureanu, Viorel Vișan, Marina Păunescu, Editura Babel, București, 1996.
•Duduleanu, M. Mircea, Proverbele lumii despre calități și defecte, Editura Ambatros, 1978.
•Ermakov, N.Ja, Poslovicy russkogo naroda, Proverbele poporului rus, S.Petesburg, 1894.
•Galopenția, Sanda, Buzele cele mute vorbesc pe tăcute, Educație și limbaj, București, EDP, 1972.
•Gheorghe, Gabriel, Proverbele românești și proverbele lumii romanice, București, Editura Albatros, 1986.
•Gottlob, Frege, Logică și filosofie, Sens și semnificație, București, Editura Politică, 1966.
•Greimas, A. J., Idiotismes, proverbes, dictons, Chaier de lexicologie, 1960, Univ. Besançon (traducere în lb. română, Despre sens. Eseuri semiotice, București, 1975.
•Groza, Liviu, Dinamica unităților frazeologice din limba română contemporană, Editura Univers, București, 2005.
•Hințescu, I.H., Proverbele românilor, Sibiu, 1877.
•Hondru, Angela, Ghid de literatură japoneză I, Editura Victor, 1999.
•Hondru Angela, Mituri si legende japoneze, Editura Victor, Bucuresti, 2000.
•Hristea, Theodor(coordonator), Sinteze de limba română, ed.a III-a, București, 1984.
•Hymes, Dell, On communicative competence, Pride. J. B. & Holmes J., Penguin, 1972.
•Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, București, 1975.
•Istoria Literaturii Române I, “Proverbele și zicătorile”, Ed. Academiei, București, 1964.
•Jolles, André, Formes simples, Paris, Seuil, 1972, p. 124-126.
•Leroux, J.P., Dictionnaire comique, satyrique, critique, burlesque, libre et proverbial I, Paris, 1786.
•Lévi-Strauss, Cl., Antropologie structurală, Structura Miturilor, Editura Politică, București, 1978.
•Meschonnic, H. Les proverbes, actes du discours, în Revue des sciences humaines, Lille III, 1976 – 3 (Rhétorique du proverbe), pp. 425-427.
•Morawski, J., Proverbes français antéerieurs au XVe siècle, Paris, Champion, 1925.
•Muntean, George, Apa trece, pietrele rămân, Prefață, Editura pentru literatură, București, 1966.
•Muntean, George, Postfață la Proverbe românești, București, Minerva, 1984.
•Munteanu, Stefan , Stil și expresivitate poetică, București, 1972.
•Negreanu, Constantin, Structura proverbelor românești, Ed. Didactică și Pedagogica, 1983.
•Pamfile, T, Cimiliturile românilor, București, 1908.
•Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Proverbul ca formă de înțelepciune, București, EPL, 1968.
•Pascu, G. Despre cimilituri I, Iași, 1908, II, București, 1911.
•Patapievici, Horia-Roman, “A Portrait in Proverbs”, Romania , București, 2004.
•Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1990.
•Ruxandoiu, Pavel, Studii de poetică și stilistică, „Aspectul metaforic al proverbului”, București, 1966.
•Ruxăndoiu, Pavel Proverb și context, Editura Universității din București, 2003.
•Teodorescu, G. Dem, Cercetări asupra proverbelor române, București, 1877.
•Sima, Gr., Ghicitori, Sibiu, 1885;
•Tabarcea, Cezar, Poetica proverbului, București, Minerva, 1982.
•Taylor, Archer, The Proverb, Hartbow-Pennsylvania, 1962.
•Vianu, Tudor, Dicționar de maxime, București, 1973.
•Zanne, Iuliu Proverbele românilor, vol. I-X, Bucuresti, 1895-1912.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Expresii Proverbiale ÎN Limba Română (ID: 115344)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.