Explorarea Lumii Interioare In Semirealitatea Psihodramatica Prin Rol Si Inversiune de Rol

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Explorarea lumii interioare în semirealitatea psihodramatică prin rol și inversiune de rol

CUPRINS:

Argument

Cap. I Psihodramă clasică și importanța rolurilor în psihodramă după J.L. Moreno

Rol, inversiune de rol cale spre spontaneitate și creativitate în semirealitatea psihodramatică

Explorarea semirealității psihodramatice, scenă fantastică

Cap.II Rolul, teorie, concepte, tipuri de rol și stadii ale dezvoltării rolului.

2.1 Concepte și definiții ale rolului

2.2 Tipuri și stadii ale rolului

Cap. III – Inversiunea de rol – drum spre cunoașterea proprie și a celorlalți

prin intermediul inversiunii de rol

3.1 Definiții ale inversiunii de rol

3.2 Modul de desfășurare a inversiunii de rol

3.4 Formele, funcțiile și valoarea inversiunii de rol

3.5 Inversiunea de rol ca indicator al creșterii si dezvoltării proprii

Cap. IV Parte aplicativă Scena Fantastică și tehnica Fotografiei

Concluzii

Bibliografie

Argument

Motto : “Pe termen lung, ne redefinim viețile și ne redefinim pe noi înșine. Procesul nu se termină niciodată până murim. Iar alegerile pe care le facem pe drum sunt în final doar responsabilitatea noastră “ ( )

Ne naștem actori. A face este primul verb care ni se potrivește atunci când deschidem ochii spre această lume. Din prima zi știm să plângem, să cerem, să fim prin acțiune,. "A face" este scopul și mijlocul de a ne descoperi și trăi viața. Din păcate, pe drum uităm că rolul nostru este să fim activi și să trăim în deplinătatea celor ce ni se dau. în fugă dupa scopuri mai mult sau mai puțin ale noastre, îmbrăcăm roluri și facem tot posibilul să credem că ele sunt noi.

Ne purtăm în conformitate cu un statut și cu o norma interiorizate fără să crâcnim, pierzând drumul către noi înșine, înstrăinându-ne de propria persoana și implicit de relațiile autentice. Iar drumul înapoi, către propria ființă, este adesea o mare probă de încercare. Pentru foarte mulți doar dureros sau fără de izbandă, pentru cei care se încumetă, o experiență estetică și catharctică, prin care să îți eliberezi spontaneitatea și creativitatea, adică acel ochi magic prin care să vezi lumea altfel, cât mai aproape de reală ei splendoare. Psihodrama se ocupă de a doua variantă.

Psihodrama, ca "laborator în care să învățăm să traim" (J.L.Moreno) ne ajută să descoperim frumusețea vieții abia acolo unde pentru psihanaliști taina ei se încheia: în vise! Omul în peregrinajul vieții sale joacă o mulțime de roluri, acestea determină dezvoltarea sa ca ființă umană. Psihodrama este cea care oferă protagonistului, auxiliarilor și chiar directorului de psihodramă, posibilitatea de explorare a diverselor roluri pe care aceștia ar dori să le aibe în viața lor, însă nu au curajul sau capacitatea de a le da curs. Deasemenea apare avantajul inversiunii de rol prin care posibilitățile de adaptare, integrare și înțelegere a mediului înconjurator ajută la dezvoltarea sa personală.

Acest studiu iși propune să arate modalitatea de explorarea a lumii interioare în semirealitatea psihodramatică prin rol și inversiune de rol.Viața pe bucați, împărțita într-un anumit număr de roluri, deoarece rolurile personale alături de valori sunt principalele elemente pe care trebuie să se bazeze orice proces de dezvoltare personală. Tu ești cel care definește rolurile, nu le mai definesc alții pentru tine, cum se întâmpla cu majoritatea oamenilor, tu ai puterea să conștientizezi rolul în care te afli și să îți asumi acest aspect.

Cap.I Psihodrama clasică moreniană și importanța rolurilor în psihodrama după J.L Moreno

Psihodrama clasică a fost întemeiată prin intermediul lui de J.L Moreno ca o modalitate terapeutică ce prin acțiune explorează nevoile și problemele individului. În psihodramă se dă viață posibilității unui teatru improvizat: un teatru al spontaneității și creativității exprimat în roluri, contraroluri sau inversiuni de rol puse în acțiune. Acest loc este loc favorabil ca fluxul intern să se manifeste în plenaritatea lui și poate fi cunoscut ca atare de toți cei împlicați, toate acestea petrecându-se într-un mediu securizant.

Astfel într-o reprezentație psihodramatică, subiectul, care poartă numele de protagonist, dă viață pe scenă lumii sale interioare, explorând anumite părți ale ei, cu ajutorul celorlalți membrii ai grupului (eu-ri auxiliare) care interpretează rolurile personajelor desemnate de el. În modelul morenian, rolul este elementul psihogen pe baza căruia se construiește personalitatea (Boria, 1997).

Fiecare individ se structurează pornind de la rolurile sale, iar acestea, la rândul lor se structurează datorită factorului spontaneitate-creativitate și contrarolurilor pe care persoana respectivă le întâlnește.

Rolurile oferă protagoniștilor posibilitatea de cunoaștere, dezvoltare personală și nu în ultimul rând posibilități de rezolvare a unor probleme personale. Cadrul terapeutic psihodramatic contribuie prin limitările sale specifice la formarea unui ambient predictibil și constant care încurajează explorarea. Periodicitatea întâlnirilor, intervenția terapeutică de lungă durată, prezența a colegilor de grup și a terapeutului, coordonatele spațiale și temporale stabile alcătuiesc o bază optimă de lucru.

Psihodrama intervine în mod esențial asupra relațiilor, prin tehnica sa specifică de acțiune, inversiunea de rol. Aceasta produce restructurarea modurilor disfuncționale ,,de a fi,, în raport cu ceilalți, provoacă persoana să descopere răspunsuri noi a modurilor disfuncționale ,,de a fi,, în raport cu ceilalți, provoacă persoana să descopere răspunsuri noi la o anume situație și să devină o ființă autonomă, spontană și creativă.

Psihodrama unește imaginația, impulsul intuitiv, acțiunea fizică și diverse tehnici dramatice pentru a explora o arie largă de probleme psihologice. J.L.Moreno nu credea că abordarea verbală este cea mai bună cale de accesare a psihicului. El s-a orientat spre un nivel bazal al devoltării umane și l-a găsit în acțiune și interacțiune, care se află sub nivelul vorbirii, și a realizat că acțiunea poate fi cel mai bine studiată și influențată sub forma teatrului de improvizație ce are ca unitate de baza rolul. Prin intermediul acestui rol oamenii sunt ajutați să relaționeze unul cu celălalt într-un mod mult mai eficient. Acest instrument poate îmbunătății semnificativ o abordare integrativă a terapiei și poate ajuta la rezolvarea problemelor, la o mai bună comunicare și autoconștientizare (Blatner 2001).

Psihodrama moreniană permite rearanjarea vieții în maniera unor situații dramatice în care noi suntem actorii. Deasemenea permite membrilor grupului să joace diverse roluri și să primească feedback legat de impactul portretizării făcute. Tehnicile psihodramei încurajează oamenii să se exprime într-un mod complet, să exploreze atât conflictele intrapsihice, cât și problemele interpersonale, să primească feedback constructiv legat de modul în care sunt percepuți de ceilalți, să reducă sentimentul de izolare și să experimenteze noi modalități de a se apropia de persoanele semnificative din viața lor. Este o abordare care facilitează interacțiuni în grup. Zerka Moreno (1983) scrie că „psihodrama reprezintă un moment de cotitură de la tratamentul individului izolat înspre tratamentul individului în grupuri, de la tratamentul prin metode verbale înspre tratamentul prin metode de acțiune”.

1.1 Rol, inversiune de rol cale spre spontaneitate și creativitate în semirealitatea psihodramatică

În cadrul grupului de psihodramă în setting-ul psihodramatic apare o interacțiune bazată pe roluri iar aceste roluri sunt generatoare de spontaneitate și creativitate, aceste două concepte pe care Moreno le menționează, două aspecte definitorii pentru psihodramă.

Moreno definește spontaneitatea ca o formă de energie care nu poate fi conservată, care există doar în momentul în care se manifestă, care operează doar în prezent ,,aici și acum,,. Această energie dacă nu este utilizată se pierde. Atât excesul cât și insuficiența spontaneității, au efecte perturbatorii.

Moreno face distincție între spontaneitate și creativitate ,,spontaneitatea este o stare interioară prezentă în mod variabil și care oricum se schimbă continuu,, care pune individul în condiția de a-și folosi propriile înzestrări de creativitate. Creativitatea e o potențialitate legată de genotip, nu toți în stare de spontaneitate identică pot fi creativi,,.

Spontaneitatea poate fi indusă, pe când creativitatea poate fi doar verificată. Una din ipotezele de bază ale modelului morenian este aceea a spontaneității/creativității ca forță propulsivă a progresului uman independentă de libidou sau de factorii economici pe baza căreia se fondează teza încrederii, a iubirii și a participării reciproce ca puternic principiu activ al vieții grupului.

“Spontaneitatea este factorul care face posibilă pentru individ întâlnirea de situații adecvate provocare când nici logica nici memoria nu sunt de ajutor prea mare”.   (Hare și Hare, 1996). Zerka Toeman Moreno afirmă că ,,singurul individ în întregime spontan este nou născutul în momentul nașterii. El intră cu adevărat într-o situație care este în întregime nouă iar adecvarea performanței pe care o atinge aici va determina dacă trăiește sau moare. De aici încolo va trece prin numeroase tipuri de învățare, dar acest răspuns inițial le face pe toate celelalte posibile,, (Zerka Toeman Moreno, 2006).

Factorul Spontaneitate-Creativitate constituie în sistemul teoretico-metodologic morenian elementul motor al dinamicii mentale, forța propulsivă intrinsecă tuturor proceselor și actelor de diferențiere nivelară din ce în ce mai complexă din structura personalității. În 2005 Giovanni Boria, vorbea despre spontaneitate ca și energie cosmică, vitală (intrinsecă naturii și formelor de viață), energia care asigură dinamica oricărei acțiuni, cu propriile sale legi. Spontaneitatea poate fi dezorganizată, în acest caz manifestându-se ca și elan care împinge ființa spre a face ceva, foame de acțiune proprie în forma ei pură la nou-născut. Pe măsură ce se realizează trecerea în „al doilea univers”, această energie se organizează și canalizată în acte intenționate dă naștere comportamentelor specifice unui rol.

Departe de înțelesul eronat atribuit uneori spontaneității, respectiv lipsa de control asupra impulsurilor și acțiunilor personale, un act poate fi calificat drept spontan când:

– are caracter de noutate, notă personală și de ieșire din rutină;

– este adaptat adecvat la realitate.

Găsirea rapidă și eficiență unui răspuns potrivit la ceea ce se petrece poate fi calificată drept reacție spontană. Lipsa spontaneității se manifestă prin blocaj, stereotipie și /sau inadecvare la cerințele contextului. Dacă spontaneitatea este cea care stimulează individul către un răspuns adecvat, răspunsurile, activitatea concretă, definesc creativitatea.

În cadrul grupului de psihodramă se permite dezvoltarea spontaneității /creativității actorilor și spectatorilor deopotrivă și constituie chiar un cadru în care se poate măsura „coeficientul individual de spontaneitate”

În acest context nu se ajunge doar la învățarea unor roluri sociale articulate și diferențiate ci și la o instruire psihoafectivă, capabilă să regleze raporturile interpersonale.

Spontaneitatea se dezvoltă în om pe măsură ce acesta simte vie capacitatea sa de a-și mobiliza propria energie intelectuală, afectivă și fizică pentru a se pune într-un raport adecvat cu realitatea. Aceasta asigură naturii umane o resursă pentru evoluția sa și viața.

Referindu-se la spontaneitate, Moreno afirmă următoarele: “Improvizatorul creativ, fie el poet sau actor, muzician, pictor, nu pornește de la ceva exterior ci de la o aceeași stare interioară de spontaneitate(…) Această stare motivează nu numai un proces intern ci și un aport extern social, adică o corelare cu starea unei persone creative”(J.L. Moreno 1973)

Moreno se referă la spontaneitate în stransă legătură cu conceptul de creativitate, inteciale articulate și diferențiate ci și la o instruire psihoafectivă, capabilă să regleze raporturile interpersonale.

Spontaneitatea se dezvoltă în om pe măsură ce acesta simte vie capacitatea sa de a-și mobiliza propria energie intelectuală, afectivă și fizică pentru a se pune într-un raport adecvat cu realitatea. Aceasta asigură naturii umane o resursă pentru evoluția sa și viața.

Referindu-se la spontaneitate, Moreno afirmă următoarele: “Improvizatorul creativ, fie el poet sau actor, muzician, pictor, nu pornește de la ceva exterior ci de la o aceeași stare interioară de spontaneitate(…) Această stare motivează nu numai un proces intern ci și un aport extern social, adică o corelare cu starea unei persone creative”(J.L. Moreno 1973)

Moreno se referă la spontaneitate în stransă legătură cu conceptul de creativitate, interesul lui Moreno pentru spontaneitate e instrumental față de tema dezvoltării creativității. Mutarea centrului atenției asupra spontaneității fără a menține legătura cu celalălat pol al factorului spontaneitate/creativitate, presupune riscul diminuării actului spontan privându-l de finalitatea creativă. Spontaneitatea dezvoltă potențialul creativ al individului transformându-l în ceva operativ. În lipsa stării de spontaneitate, creativitatea este inertă, iar actul de spontaneitate este unul mecanic, repetitiv și stereotip.

Spontaneitatea rupe schemele conservatorismului, ea nu acționează doar în acțiune observabilă ci și în stare de repaos când individul permite emoțiilor, gândurilor și ideilor să se lege, depășind tiparele vechi și devenind catalizator al creativității. Astfel în psihodramă avem o situație specială, aici putând protagonistul să construiască și să dezvolte forțele de bază ale comportamentului uman: spontaneitatea și creativitatea.

Este de știut și observabil fiind faptul că, anxietatea poate diminua din forțele spontaneității iar în lipsa spontaneității diminuează creativitatea. Tulburările psihice sunt caracterizate tocmai prin înlocuirea reacțiilor adaptative prin comportamente stereotipe și repetitive. Astfel psihodrama ajută în mod terapeutic să scadă sursele de anxietate, să diminueze comportamentele stereoripe și repetitive și să dezvolte spontaneitatea și creativitatea.

Mediul cel mai propice dezvoltării, implicării și oportunității exprimate este în cadrul settingului psihodramatic, unde se manifestă prin rol. Rolul fiind unitatea de comportament perceptibilă, observabilă și modificabilă în interacțiune cu ambientul uman. Astfel avem canalul expresiv prin care spontaneitatea și creativitatea prind formă prin ROL.

Relația spontaneitate – creativitate

Creativitatea se manifestă diferit la diverși oameni, ea ține de substratul biologic ereditar și de specificul istoriei de viață al individului. Creativitatea pentru a deveni un act creator are nevoie de un catalizator numit spontaneitate.

Legătura dintre spontaneitate și creativitate este o legatură de interrelaționare reciprocă și intercondiționare. Dacă lipsește starea de spontaneitate, creativitatea nu poate fi manifestată. Nu toți oamenii în stare de spontaneitate identică pot fi la fel de creativi.

Spontaneitatea poate fi indusă, creativitatea poate fi doar verificată.

Spontaneitatea este o stare interioară ce este continuu schimbabilă ce pune individul în condiția de a-și folosi propriile înzestrări de creativitate.

Spontaneitatea se referă la pregătirea actului, creativitatea se referă la actul însuși.

Omul este spontan atunci când testează comportamente noi și adecvate situațiilor specifice. În activitățile concrete spontaneitatea și creativitatea sunt intim corelate. Ele sunt interdependente și sunt esențiale una pentru cealaltă pentru a ajunge la un comportament satisfăcător. Fără spontaneitate, creativitatea rămâne inertă, ascunsă, indiferentă la potențialitatea sa.

Actul lipsit de spontaneitate devine repetitiv, mecanic, reflex, stereotip ca acela realizat de mașini. Spontaneitatea antrenează tot ceea ce este viață. Creativitatea apare atât în microcosmos cât și în macrocosmos, ea a permis evoluția vieții de la formele primordiale la cele mai evoluate. Un bun test de spontaneitate este acela de a pune omul într-o situație nouă și a-l urmări cum reacționează. Acesta poate reacționa: într-o dezordine, lipsit de creativitate sau poate să se blocheze nereușind să facă nimic. Poate să reacționeze repetând automat din comportamente spontane dar nu creative. O altă posibilitate ar fi aceea în care poate reacționa inedit, coerent, adecvat situației și modului propriu de a fi și simți, dând astfel noi dimensiuni propice acțiunii în care se află.

Creativitatea

Creativitatea este dificil de definit din punct de vedere științific, însă putem menționa câteva dintre definițiile ei datorită celor care au fost interesații de modul de manifestare și efectele benefice ale acesteia.

Definiția creativității generale constituie o definiție minimală pentru creația științifică. Pe lângă criteriul noutății și al valorii, produsul creației științifice trebuie să satisfacă criteriul verificabilitații (ipoteza, teoria, soluția creată trebuie să poată fi confruntată cu realitatea, cel puțin în principiu) și criteriul consistenței logice.

J.L. Moreno spunea că “Universul este creativitatea infinită. Creativitatea este problema universului: ea este problema oricărei existențe, a oricărei religii sau științe, creativitatea este problema psihologiei, a sociometriei și a relațiilor umane. Creativitatea nu este o categorie mistică, aristocratică, estetică sau teologică, ea este vârf și în același timp bază, dacă există în macrocosmos, există și în microcosmos, se află atât în eternitate cât și în forma tranzitorie a existenței. Această creativitate acționează chiar și acum, aici, în timp ce vă vorbesc.”

Se poate observa faptul că definiția creativității se întemeiază pe o judecată de valoare asupra produsului creației. Nota de subiectiv a acestui tip de judecată o face să fie fluctuantă, variabilă. În consecință, aprecierea produsului ca produs creativ este ea însăși fluctuantă variabilă, fapt ce complică și mai mult detectarea mecanismelor creației și discriminarea ei față de alte opere umane. Evaluarea produsului e realizată de comunitatea știintifică pe baza paradigmei în care se află la un moment dat.

Criteriile pe baza cărora se face aprecierea sunt obiective și validate intersubiectiv. Ceea ce nu înseamnă că identificarea creației de către comunitatea științifică e lipsită de erori. Logica matematică a fost socotită la inceput “stearpă și inutilă” iar psihanaliza “un scandal public”. Ipostazierea comunității științifice drept instanță de identificare și apreciere a creației, estompează în cazul creației științifice diferențele dintre criteriul psihologic și cel sociologic în definirea creativității. Nu importă dacă produsul științific este creativ în raport cu prestațiile personale anterioare (criteriul psihologic) sau cu realizările culturale ale întregii societăți (criteriul sociologic), ci contează dacă el este nou și valoros în raport cu „știința normala” practicată de comunitatea științifică.

Deși dificultățile teoretice cu care se confruntă încercările de definire a creativității sunt importante, în practica științifică marcajul dintre creație și producția științifică normală este mult mai ușor de stabilit. Sub raport psihologic, aspectul cel mai important al creativității este procesul de creație.

Rogers considera că: ”principalul motiv al creativității este tendința omului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este el potențial. Creativitatea există în fiecare individ, așteptând condițiile optime pentru a fi eliberată și pentru a se exprima.”

“Creativitatea este o acomodare cu depășire.” (J. Piaget, 1978)

“Creativitatea este o formațiune hipercomplexă de personalitate și de grup generatoare de valori noi.” (M. Roco, 1979)

“Creativitatea este capacitatea de a modela experiența în forme noi și diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic și de a comunica altora experiența unică rezultată.” (I. Taylor, 1959)

Conceptul morenian de creativitate se explică prin puterea de a fi artizanii propriei noastre vieți , autorii a noi înșine moment cu moment. În psihodramă se caută în mod sistematic activarea factorului (spontaneitate/creativitate) pentru ca acesta condiționează direct apariția și dezvoltarea unor moduri (roluri) noi, adecvate la situațiile întălnite pe scena văzută ca un loc al posibilului și al autenticului. Răspunsurile noi și adecvate – ca rezultat al factorului (spontaneitate/creativitate) – conduc individul  spre creștere și spre trăirea într-un mod deplin și armonios al propriilor nevoi în concordanță cu exigențele realității.

Moreno definește în termeni latini trei aspecte esențiale ce stau la baza creativității:

matrix se referă la substratul biologic în care se maturizează actul creator

locus acel mediu favorabil creativității, un context care permite spontaneitatea

status mancendi momentul în care actul creator se va desfășura și singurul în care creativitatea există ca atare.

Specialiștii în creativitate ar spune că fiecare sesiune de psihodramă oferă ocazia derulării unui proces creator, având ca rezultat de fiecare dată un alt protagonist decât acela care a pășit pe scena la început.

“Creativitatea este capacitatea de a modela experiența în forme noi și diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic și de a comunica altora experiența unică rezultată.” (I. Taylor, 1959)

Creativitatea e o potențialitate legată de genotip; nu toți în stare de spontaneitate identică pot să fie la fel de creativi. Spontaneitatea poate să fie indusă, în timp ce creativitatea poate să fie numai verificată.

Noi focalizăm interesul asupra dinamicii spontaneității, pentru că numai starea de spontaneitate poate să fie stimulată sau ușurată în mod conștient și numai datorită ei putem ajunge la creativitate.

Sesiunile de psihodramă îi oferă protagonistului bucuria de a participa la creația lumii lui de relații și prin aceasta la propria creație. Încrederea în sine ca și creator e cea care se construiește astfel, având ca puncte intermediare diverse stări de sinteză. Totodată directorul prin conducerea sesiunii de psihodramă devine și el un creator astfel, cei doi intră într-o relație de „tele” terapeutică.

Scopul comun în întărirea spontaneității și creativității în psihodramă este asociat cu scopul de întărire a conștientizării resurselor proprii și limitelor beneficiarilor din psihodramă. Astfel este necesară practicarea unor exerciții ce să întărească tipul de conștientizare la participanți dezvoltându-se creativitatea. Aceste exerciții sunt manifestate prin rol și inversiune de rol. Acestea favorizează eliberării creativității ce poate fi considerat obiectivul principal în munca psihodramatică.

Kruger concluzionează că problema este constituirea întotdeauna a unor procese creative în care se eliberează blocajele, fie ele în terapie, educație, supervizare, dezvoltare personală sau organizațională.

Directorul de psihodramă are nevoie de spontaneitate și creativitate în vederea creării unei alianțe terapeutice corespunzătoare, empatică și eficientă conform nevoilor și obiectivelor celor pe care îi conduce.

Actul creativ, în teoria moreniană, are nevoie în primul rând de spontaneitatea care pregătește subiectul pentru acțiuna liberă. Odată creată acestă premisă, apare elementul surpriză sau aspectul neașteptat al actului în care afirmarea unei astfel /alte realități face posibilă prăbușirea, dizolvarea într-un fel a realității existente. O altă caracteristică presupune determinarea individului de a acționa sui generis, astfel încât să rezolve o schimbare a situației. ,,Procesul psihodramatic implică mișcarea de la conserve culturale cu roluri stereotipe rescrise, la un repertoriu de roluri născute din spontaneitate,, (Marcia Karp, 1994)

Procesul psihodramatic depinde esențial de vitalitatea pe care o conține starea de spontaneitate și de factorul vitalizant al devenirii numit creativitate.

Actul creator are următoarele caracteristici: dau sentimentul de surpriză, de neașteptat generează senzația de a nu fi respectat cu adevărat contextul, ca și cum s-ar fi rupt un lanț cauzal ,,normal,,. Actul creator presupune un tip de acțiune în care mai degrabă subiectul este agentul generator al acțiunii decât cel care se supune acesteia implică o acțiune sui generis aparent ilogică dar încărcată de semnificație prin ea însăși are capacitate de a transforma datele realității.

Bariere ale creativității

Creativitatea are o importanță deosebită atât în plan individual cât și în cel de grup sau social. Manifestării creativității uneori este întreruptă de anumite bariere pe care le-a descoperit

E. Limbos, și le-a enumerat astfel:

1. Conflictul de valori și lipsa cadrelor de referință

Instabilitatea societăților;

Îmbătrânirea populației și a societăților;

Descoperirile științifice sau filozofice;

Saturația informațiilor oferite de mass-media;

2. Condiționarea și manipularea prin mass-media;

3. Prejudecățile;

4. Diferențele culturale;

5. Non-integrarea frustrărilor, fuga (retragerea), agresivitatea, transferul, compensarea, resemnarea sau integrarea frustrărilor.

Barierele creativității legate de contextul sociocultural – se referă la condițiile în care un individ trăiește într-un tip de societate sau mediu, nesatisfăcătoare pentru el. Insatisfacțiile se pot situa la niveluri diferite care uneori se întrepătrund.

O persoană care este plasată într-un context sociocultural neprielnic lui va acumula multiple insatisfacții, însă prin actul psihodramatic ar putea construi pentru el o ancoră spre supraviețuire și adaptare. Deoarece prin apartenența la grupul psihodramatic sigur în timp își definitivează o matrice proprie cu valori și reguli propuse și acceptate tacit de toți membri grupului. Totodată cu ajutorul resurselor interioare explorate va găsi soluții adaptative reușite, astfel încât inserția lui socială să devină un succes, iar originea culturală diferită de cea a majorității să devină un atu al existenței sale în acest mediu nou, străin.

Realitatea, semirealitate în psihodramă

În sesiunile de psihodramă aceste două concepte sunt încărcate de operativitate. Realitatea este concretul în care trăim care este independent de voință. Realitatea are granițe create, forme presupune cerințe specifice, are caracteristici de durată și se stabilitate în timp.

Semirealitatea în metodologia psihodramatică prevede stabilierea pe scenă a unei realități ce se naște din interioritatea noastră și care se numește semirealitate: este doar o parte realitate, pentru că este fictivă în construirea sa obiectivă în ,, scena jucată,, dar adevărată în emoțiile care apar. Semirealitatea este construită ca un joc după reguli consimțite. Ea va fi pe măsura capacităților de răspuns ale personelor implicate într-un mod ce favorizează un comportament spontan, adică inventat atunci și acolo.

Semirealitatea este percepută ca fictivă și imaginară. Imaginația va focaliza creativitatea atunci când ea va fi confruntată cu o realitate, cu intersubiectivitatea pe care o oferă grupul terapeutic și cu inversarea de rol privind persoanele importante din viața reală.

Semirealitatea din jocul dramatic stăpânește timpul astfel psihodrama permite să lucrăm asupra trecutului, prezentului și viitorului ca și cum ne-am afla în aceste secvențe chiar acum, precum și să le intregrăm în viața noastră.

În cursul dezvoltării umane, în trecerea de la matricea originară, a identității la construirea eului, putem considera un parcurs asemenea unei mișcări continue spre organizare, datorită faptului ca există realitea cu care energia vitală în mod constant să se confrunte. O dezvoltare mentală sănătoasă cere ca acestă energie să se extindă și să printă formă într-o interacțiune armonioasă rol contra rol cu realitatea. Adesea individul se confruntă în viața reală cu situații frustrante, iar resursele sale potențiale nu îi perimit accesarea unor alte persoane auxiliare care să il ajute să se mențină într-o relație constuctivă cu ceea ce îl înconjuară sustrăgândul din lumea sa imaginară. De–a lungul istoriei personale sau universale putem observa un element pe care omul la construit pentru a diminua consecințele negative ale realității și pentru a se bucura de beneficiile rezultate din experiența realității. Realitatea rămâne însă ca structură de referință ce permite întărirea , conținerea și organizarea energiei vitale. Acest element este jocul. El este un proces prin intremediul căruia omul crează o lume fictivă, vie și convențională, nici mai mult nici mai puțin decât lumea reală în care imaginația se poate destinde.

Conceptul de joc conține și conceptul de semirealitatea. Jocul are caracteristici care pe de o parte îl diferențiază de realitate este fictiv, imaginar iar pe de altă parte se asemănă cu realitatea prin efectele pe care le produce. Astfel regulile sale funcționează ca un dat ce infuențiază comportamentul celui ce se joacă, emoțiile pe care le induce sunt la fel de vii ca cele din realitate. Termenul de semirealitate a fost ales pentru a indica această dublă valența de arbitrar și de necesitate proprie acestei forme de activitate umană.

În sensiunile de psihodramă alternează momentele de realitate cu cele de semirealitate. În realitate se urmărește dezvoltarea armonioasă a rolurilor sociale, în semirealitate a rolurilor psihodramtice. În construirea unei scene în semirealitate este nevoie de obiecetele settingului psihodramatic adică scena, luminile, recuzita psihodramatică toate acestea permițând realizarea și trăirea unor sentimente autentice, care dezvoltă creativitatea și spontaneitatea tuturor participanților. Chiar dacă spontaneitatea în viașa reală este activă aici în cadrul psihodramei este mai puțin rigidă permițând trecera cu ușurință de la real la imaginar și invers. Acest concept de semirealitate este specific psihodramei ea permite realizarea de activități eficace pe măsura nevoilor membrilor.

O sesiune psihodramtică începe de la condiția de realitate prin întâlnirea dintre membrii grupului ca apoi să treacă în semirealitatea prin intermediul reprezentației protagonistului și se încheie din nou în realitate prin participarea auditorului.

Cap. II – Apariția și dezvoltarea rolurilor

Ființa umana joacă în viata de zi cu zi diverse roluri pe care și le atribuie ca parte integrantă a propriului eu, însă posibiltățiile în cazul inversiunilor de rol sunt reduse, lucru acesta fiind posibil de experimentat într-un cadru securizat cum este acela al scenei psihodramatice. Modul în care se naște și se dezvoltă dinamica dintre aspectul acțional și cel al reflecției definește rolul ca fiind social sau psihodramatic. Rolurile sociale își au originea în lumea reală pe când rolurile psihodramatice își au originea în reprezentările ce pot fi transformate la nivel potențial în acțiune.

Pentru Moreno, conceptul de rol are o importanță capitală, repezintă elementul psihogen pe baza căruia se structurează personalitatea. Factorii spontaneitate-creativitate structurază rolurile care apoi il structurează pe individ. Primul contrarol al nou-născutului este exteriorul, iar prima ființă în raport cu care intră în relație este mama și în primele luni de viață între cei doi se instalează o unitate indisolubilă a acțiunii rolurilor și contrarolurilor. În structurarea treptată a personalității intervin trei tipuri de roluri: pihosomatice, psihodramatice și sociale. Rolurile psihosomatice-primele roluri care apar și se organizează pentru a constitui nucleul Eu-lui. Se constituiesc pe trei funcții fiziologice indispensabile: ingestie, defecație, micțiune. Perioada inițială de indistincție între subiect și obiect este numită de Moreno “primul univers” și corespunde matricei identității globale. Rolurile psihodramatice și rolurile sociale. În momentul succesiv matricei de identitate globală copilul ajunge să distingă între obiecte și persoane ca realități externe și să întrezărească percepția realității interpersonale (matricea identității globale diferențiate). Percepția relației este elementul esențial în viitoarea construire de roluri psihodramatice și sociale. Avem planul rolului ca fenomen real și planul rolului văzut ca construct mental. Individul sănătos din punct de veder mental este cel ce reușește să activeze rolurile pe care și le reprezintă la nivel mental și care pornind de la un element relațional, poate să îl reprezinte mental. Prin urmare condiția sănătății psihice este flexibilitatea celor două instanțe – cea acțională și cea reprezentațională. În dezvoltare există cinci faze de maturare: prezența mamei care dă un rol copilului (oferă hrană), capacitatea copilului de a se focaliza pe contrarolul sau (mama ca fiind distinctă de el), delimitarea celuilalt ca extrăgandu-l din context, situarea activă a copilului în realitate și plasarea lui în poziția celuilalt ca jucandu-i rolul și ultima fază: stadiul în care “copilul, care a crescut deja, îi învață pe ceilalți copii rolurile pe care le-a jucat în copilăria timpurie” (G. Boria, 1983, P.32). Tian Dayton privește dezvoltarea rolului din punct de vedere al învâțării și descrie dezvoltarea rolului parcurgând următoarele stadii: asumarea rolului, jucarea rolului, crearea de rol.

Asumarea rolului reprezintă stadiul imitației, primul stadiu de învățare în care folosim informație percepută și informație personală în experimentarea cu rolul respectiv. Acest stadiu este de obicei puțin conștient pe măsură ce are loc și începe în copilărie: felul în care suntem atinși, felul în care ni s-a vorbit și am fost ținuți în brațe, toate acestea rămân întipărite, iar când devenim părinți, toate aceste informații depozitate sunt aduse la suprafață când intrăm în inversiune de rol, cu foarte puțin aport conștient.

Jucarea rolului operează la un nivel mai conștient decât asumarea rolului deoarece deja rolul a fost învățat, nu mai este unul nou. Există percepția asupra a ceea ce facem și capacitatea de a aduce părți din noi în situația respectivă. Libertatea cu care ne este îngăduit să experimentăm lucruri noi în cadrul rolului jucat este foarte importantă deoarece astfel ne este îngăduit să dăm viață rolului cu adevărat, să îl personalizăm. Dacă suntem încurajați să fim autentici în rol și să ne purtăm într-o maniera prescrisă în totalitate, ajungem să simțim în interior faptul că este în regulă să îți asumi riscuri și să fii ceea ce simți că ești ne fiind obligat sa acționezi precum o ființa programată. Libertatea permisă în limite stricte ne învăță că nu trebuie să renunți la tine ca să trăiești în lume sau să devi un rebel.

Crearea de rol poate să apară atunci când cele două stadii au fost parcurse și integrate în totalitate pentru a permite celei mai creative părți din sine să restructureze rolul într-un mod nou și creativ. „Să luăm spre exemplu desenele timpurii ale lui Picasso și modul în care liniile sale, atât de delicate și simple dovedeau cât de bine stăpânea tehnica. A fost capabil, apoi să arunce tot ceea ce a fost învățat, să lase totul în aer, în univers și să permită unei viziuni în totalitate noi să se nască, unică în genialitatea ei.” (Dayton, Tian, 1994). Conceptul de creare de rol poate fi asimilat și cu abordarea rolului de către un actor: după ce actorul a învățat replicile pe care le-a primit pentru rol și a armonizat părți din sine cu rolul, integrând viziunea celui care a elaborat piesa, este în poziția de a crea, de a aduce personajului ceva ce nu i s-a adus niciodată și să lase lucrurile să curgă spontan pe scenă.

În dezvoltarea copilului se poate vorbi și despre formarea și evoluția a două instanțe psihice complementare: actorul și observatorul. Ne referim aici la cele două principii aflate în opoziție și care se completează reciproc în comportament și conduită, manifestându-se diferențiat în toate etapele de învâțare și experimentare a rolurilor.

Cele două se formează și se dezvoltă diferențiat în procesul creșterii. În copilărie, totul este filtrat pur emoțional de copil și instanța-actor este cea care primează. Unul dintre momentele de exacerbare ale actorului al copilului poate fi considerat de exemplu, criza de tantrum din copilăria mică. Eforturile educaționale ale părinților și educatorilor pot fi văzute, prin urmare și în acest sens al formării și dezvoltării optime a instanței observative. La copilul mic, multe dintre metodele de disciplinare indicate de psihopedagogi merg în sensul inducerii forțate ca pedeapsă pentru un act nedorit a unei pauze de reflexie, de auto-observare a comportamentului nedorit. Poate fi menționată aici și metoda scaunului liniștitor (copilul trebuie să stea liniștit, fără a face nimic pe un scaun anume destinat acestui scop o anumită perioadă de timp în raport cu vârsta sa), dar și metoda statului la colț (colțul oferă o limitare forțată a orizontului vizual al copilului, timp în care el poate să se gândească asupra urmărilor faptelor sale). Prin urmare copilul se naște cu această parte a sa care acționează dar ceea ce se urmărește prin educație este formarea și dezvoltarea conformă cu vârsta cronologică și a acestei părti care ține de rațiune și de planificare. Obținerea unui echilibru optim între ele este unul dintre scopurile psihodramei cu copiii.

Fie că este vorba despre un copil hiperactiv (observatorul este dominat de actor), fie ca este vorba despre un copil hipertimid (observatorul “înghite” actorul), activitatea psihoterapeutică vizează obiectivul echilibrării celor două instanțe.

Conceptul de rol

Conceptul de rol se gasește și în neobehaviorism cognitivism și în teroriile învățării sociale, dar ocupă un loc central în sistemul orientării interacționiste. Din punct de vedere terminologic conceptul de rol a apărut în contextul artei dramatice, caracterizând prestațiile actorului în cadrul unei reprezentații de aici a fost împrumutat de limbajul stiințelor sociale ce se referă la o persoană ocupând o poziție intr-un context social.

La fel ca în cazul actorului și rolul persoanei este dependent parțial de rolul altora cu care se relaționează în contextul social. În scena psihodramatică avem inversiunea de rol care determină identificarea nevoilor celorlații, armonizarea și integrarea acestora în concordanța cu a noastră.

J.L.Moreno spunea că omul este în mod fundamental un jucător de roluri, fiecare individ este caracterizat de o serie de roluri care îi domină comportamentul și fiecare cultură este caracterizată de un anumit set de roluri impus asupra membrilor săi cu diferite grade de succes.

Termenul de set de reguli desemnează totalitatea relațiilor de rol pe care o persoană le întreține în fapt prin statusul său social. Acest status social implică nu numai un rol asociat ci mai multe roluri. În îndeplinirea rolului subiectul trebuie să fie conștient de drepturile îndatoririle și poziția pe care o ocupă.

Putem observa după modelul lui S.F. Nodel, trei tipuri de atribute ale rolului:

Atributele fundamentale, a căror absență sau modificare schimbă radical identificarea rolului;

Atributele celui de al doilea tip sau absența duce la apariția unei diferențe în perceperea eficacității rolului;

Atributele periferice, a căror absență sau variație nu afectează eficiența rolului și perceperea sa.

Astfel se consideră că cu cât o persoana este mai potrivită ocupării unei anumite poziții, cu atat distanța dintre prescripțiile statutare și comportamentul de rol este mai mică, ceea ce se va reflecta și în modul cum este apreciat la nivel social jocul de rol.

Acest fapt nu exclude spontaneitatea si creativitatea persoanei, aceste calitați manifestându-se pe direcția creșterii performanțelor structurii sociale în cadrul căreia acționează.

Definiții ale rolului

Rolul implică o relație cu alții – persoane și obiecte – în cadrul unei situații specifice. Un rol cere întotdeauna ca două entități care interacționează să creeze o bipolaritate. În cadrul acestei bipolarități se pot diferenția cele două entități – rol și contrarol (), termeni simetrici și interșanjabili. Simetria relațională permite explorarea dincolo de interacțiune pentru că permite înțelegerea relației din două puncte de vedere.

J. Cazeneuve spune ca rolul se poate defini, adesea, prin "așteptări" ce au la baza consensul social, sau altfel spus, consensul indivizilor fundamentează așteptările grupului cu privire la prescripțiile rolului.

Rolul mai poate fi descris ca fiind o formă funcțională a comportamentului uman care apare ca răspuns la alți oameni sau obiecte în momente și locuri specifice. Are o natură sistemică și ține cont de indivizi și relațiile dintre aceștia”. (Clayton, 1992).

Rolul social este un model normativ de acțiuni pe care un grup sau o societate le așteptă de la un individ. ,,Wikipedia,, enciclopedia liberă

În timp ce statutul desemnează locul unei persoane într-o rețea socială, rolul indică un model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor și datoriilor prevazute de statusuri într-o societate.

Rolul social exprimă un comportament afectiv și o prescripție normativă. Spontaneitatea purtătorului de rol introduce inovații rolurilor purtând amprenta personalității.

Rolul social: este un model de comportare asociat unei poziții sociale sau unui status, punerea în acțiune a drepturilor și datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor și grupurilor într-un sistem social.

Rolul social cuprinde: atitudini, valori, comportamente.

Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individul care ocupă o poziție socială determinată, un status social.  Deasemnea și Jean Stoetzel are acelși punct de vedere al lui în ("La Psychologie sociale", 1963).

Termenul de rol în accepțiunea sociologică modernă la utilizat prima dată Ralph Linton F. Bourricaud afirmă că rolul social a fost folosit cu sensul său sociologic încă din 1882 de către filozoful german Nietzsche .

G.H.Mead afirmă că învățarea rolurilor duce la formarea personalității și asigură funcționarea colectivităților umane.

Rolul social este ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individul care ocupă o poziție socială determinată, un status social, fiecărei persoane îi sunt proprii la un moment dat mai multe roluri sociale.

Rolurile sociale pot fi: congruente și incongruente. Incongruența rolurilor sociale poate genera conflicte inter – rol. Acestea pot fi produse de discrepanța dintre trăsăturile de personalitate ale purtătorului de rol social și prescripțiile rolului social, de incapacitatea individului de a satisface exigențele rolului social .

Rolurile sociale pot fi: impuse (atribuite) și dobândite (achiziționate). Nu toate prescripțiile rolului social au aceeași importanță pentru conduită: unele sunt esențiale și obligatorii, altele sunt benevole.

Între rol social și personalitate există o strânsă interdependență în structurile organizaționale birocratice .

Tipuri de rol

Sociologii G.H. Mead și R. Linton au limitat teoria rolurilor la o singură dimensiune, cea socială. Teoria rolurilor psihodramatică, în special de orientare psihiatrică este mult mai incluzivă purtând conceptul de rol prin toate dimensiunile vieții: începând de la naștere și continuând de-a lungul vieții individului. Teoria rolului în cadrul psihodramatic nu poate fi limitată la rolurile sociale ea include toate cele trei dimensiuni: roluri sociale, care exprimă dimensiunea socială; roluri psihosomatice, care exprimă dimensiunea fiziologică și roluri psihodramatice, care exprimă dimensiunea psihologică a sinelui.

Primele roluri ce prind contur în interacțiunea corporală a nou-născutului cu ceea ce îl înconjoară sunt rolurile psihosomatice. Acestea fiind reglate mai degrabă de elemente motorii, kinestezice decât de reprezentări mentale.

Moreno (1964) precizează că exemple de roluri psihosomatice sunt rolul celui ce se hrănește și rolul sexual. Modele caracteristice ale interacțiunii dintre mamă și sugar în procesul hrănirii produc constelații de roluri ale celui care se hrănește, care pot fi urmărite în diverse etape ale vieții.

La adult, rolurile psihosomatice au o frecvență mai limitată, ele se întâlnesc mai mult în situații de început de interacțiune cu scopul de a predispune la forme mai articulate și intenționale de relație.

Pentru a ajunge la categoria de roluri psihodramatice și roluri sociale, copilul trebuie să atingă un nivel de dezvoltare în care să poată diferenția între lumea internă și lumea externă, să fi ieșit din „primul univers” și să fi intrat în „al doilea univers”. (1964) susține: ”La un moment în dezvoltarea copilului, începând cu al doilea univers, este normal ca personalitatea să fie divizată. Se formează și încep să se organizeze două sisteme: unul ce acționează către realitate, altul către fantezie.

Pornind de la împărțirea universului în fenomene reale și imaginare, apar gradual o lume socială și una a fanteziei. Acum încep să se manifeste forme de joc de rol ce pun copilul în relație cu persoane, obiecte sau scopuri într-un context real, în afara lui și cu persoane, obiecte sau scopuri pe care el și le imaginează ca fiind exterioare lui. Acestea poartă numele de roluri sociale (părintele) și roluri psihodramatice (Dumnezeu).”

Rolurile psihodramatice includ formele de joc. În acest caz, individul se găsește în fața a ceva ce nu aparține realității, ceva ce a fost construit arbitrar de el. Formele psihodramatice ale jocului de rol, cum ar fi și inversiunea de rol, identificarea cu rolul dublul și oglinda contribuie la creșterea mentală a individului.

Rolurile sociale se dezvoltă mai târziu, odată cu afirmarea principiului realității și se sprijină pe rolurile psihosomatice și psihodramatice ca forme de experiență. Funcția rolului este să intre din lumea socială în inconștient, să îi dea o formă și să îl ordoneze.

Rolurile psihodramatice au funcția de a proteja lumea internă a copilului sau a adultului încurajând relaționarea înafara lor în mod adecvat. Prin rolurile sociale se activează funcția ce permite dezvoltarea personalității în contact cu subiecți distincți de sine. Rolurile psihodramatice sau sociale pure sunt rar întâlnite deoarece acestea se distribuie într-o gamă largă de combinații. Un echilibru perfect între calitatea psihodramatică și calitatea socială a unui rol se regăsește în acea situație specială numită de Moreno „întâlnire”. În întâlnire, persoana se deschide altuia pentru a-l face să participe la propria lume și pentru a cunoaște lumea altuia.

Prin rol și inversiune de rol se ajunge la întâlnire care este un concept ce se referă la situațiile interpersonale considerate drept agenți primari pentru dezvoltarea personalității. Situația grupului psihodramatic îi oferă individului jucarea diverselor roluri în relație cu terapeutul care îl conduce și îl acompaniază în exploarea și restructurarea lumii sale interioare, cât și cu ceilalți membrii ai grupului cu care trăiește o experiență reciprocă, cărora le împărtășește și de la care primește înțelegere și susținere. Valoarea terapeutică a întâlnirii stă în relațiile interpersonale empatice ce se stabilesc între terapeut și client, pe de o parte și între membrii grupului pe de alta, relații care facilitează unei stări de spontaneitate și stimulează creativitatea.

Inversiunea de rol

Inversiunea de rol este considerată de mulți practicanți drept instrumentul cel mai eficient în jocul de rol terapeutic. După părerea lui J.L. și Z.T.Moreno (Moreno et al. 1955), o asemenea procedură este importantă nu numai pentru procesul de socializare interpersonală, ci și pentru autointegrarea personală. Poate chiar facilita separarea, de obicei dureroasă, a copiilor față de părinți și a părinților față de copii, îngăduind fiecăruia să îl iubească pe celălalt pentru ceea ce este. Ca atare, prin inversiunea de rol se repune în acțiune procesul separării și individuării. (Mahler 1975).

Inversiunea de rol poate avea loc numai dacă ne folosim capacitatea de a ne lăsa deoparte pe noi înșine, și de a intra în lumea altcuiva (Hall 1998). Inversiunea de rol este legată de dublu deoarece dublul necesită capacitatea de a empatiza și a ne identifica cu altul, „de a ne simți calea în lumea altcuiva” ( 1977). Copiii practică inversiunea de rol în mod constant, în special în forma jocului, unde învață să își extindă repertoriul rolurilor și să experimenteze roluri noi și nefamiliare. Ei fac acest lucru prin joc de rol, costumări, schimb de locuri, jocuri care le lărgesc atomul social și cultural.

Într-un moment, copilul este cel care oferă grijă, iar în alt moment cel care primește. Prin această interacțiune fluidă, copiii învață să privească unii prin ochii celuilalt, învață să facă inversiuni de rol. Adulții fac același lucru în raporturile zilnice, simbolic și în imaginație, fiind auxiliari unul altuia în încercarea de a lua parte la bucuriile, îndoielile sau suferințele altei persoane.

Prin inversiunea de rol, un actor încearcă să se identifice cu altul. Indivizii care se cunosc în mod intim pot inversa rolurile mult mai ușor decât indivizii separați de o mare distanță psihologică sau etnică. Motivul acestor mari variații este dezvoltarea stărilor de co-conștient și co-inconștient. Asociațiile libere făcute de A pot fi o cale către stările inconștiente ale lui A; asociațiile libere făcute de B pot fi o cale către stările inconștiente ale lui B, dar materialul inconștient a lui A se poate lega de materialul inconștient al lui B atâta timp cât legătura are loc în planul conștient. Trebuie să căutăm un concept care este în așa fel construit astfel încât indicatorii obiectivi ai existenței acestor procese cu dublu sens derivă din faptul stările inconștiente a doi sau mai mulți indivizi sunt interconectate. Stările co-inconștiente au rol important în viața oamenilor care trăiesc în relație intimă, precum părinte-copil, soț-soție, dar și alte tipuri de relații cum ar fi echipe de lucru, echipe sportive, congregații religioase.

Tehnica inversiuni de rol a fost folosită de-a lungul istoriei în basme, mitologie și literatură. Deasemenea poate fi observată ca parte naturală a jocului de rol al copiilor. a început să experimenteze inversiunile de rol când se juca cu copiii în grădinile din Viena în perioada 1908.

După Carlson-Sabelli (1989), prima referire precisă asupra inversiunii de rol a fost descrisă, dar ne numită, de Moreno (1914) în poemul său despre întâlnire. Acest poem poate fi privit nu numai ca fundament spiritual al inversiunii de rol, dar și ca bază filosofică a viziunii lui Moreno, reflectând convingerea sa despre întâlnirile directe, reciproce, între oameni care preiau rolul celuilalt.

În 1925 în America, Moreno începe să fie foarte influențat de psihologii sociali J. M. Baldwin, W. James și J. Dewey care evidențeau natura socială a dezvoltării umane și de C. H. Cooley și G.H. Mead care vorbeau despre sine în termenii rolurilor obținute prin lumea exterioară (Moreno 1953). având ca sursă de inspirație acești autori, a început să operaționalizeze conceptul de inversiune de rol și să aplice această tehnică, la început în medii educaționale și industriale, iar mai târziu în cadrul psihiatriei ( 1940).

În 1955, familia Moreno a publicat lucrarea „Descoperirea omului spontan” (Moreno 1955), care descria tehnica inversiunii de rol ca un sprijin în creșterea copilului, și care conținea mai multe exemple de inversiuni de rol. La vremea publicării lucrării Zerkăi Moreno (1959) despre procedurile și principiile de bază ale psihodramei, inversiunea de rol era deja stabilită ca metoda „implicită,,.

De la munca de pionierat a lui Jacob și Zerka Moreno, inversiunea de rol a fost aplicată în diferite medii (Kipper 1986) precum cel clinic, educațional, industrial, trainingul comunicării interpersonale, studiul schimbării atitudinale. Cu toate acestea, Carlson Sabelli (1989) a descoperit că cele mai multe cercetări asupra inversiunii de rol au implicat indivizi jucând rolurile unor personaje fantastice, iar cercetările asupra inversiunii de rol între persoane reale sunt insuficiente.

Inversiunea de rol este tehnica centrală a psihodramei, prin care o persoană joacă rolul unui „altul” cu care de obicei, interacționează în viața de zi cu zi. Inversiunea de rol poate fi efectuată cu o persoană reală dar poate fi și personificarea unui obiect, a unei idei, a unei fantezii, a unui simbol, a unei părți din sine.

Rol și inversiune de rol, în cadrul psihodramei facilitează trecerea din rolul nostru în cel al sefului , al fraților, părinților, etc și invers cu contrarolul nostru. Putem avea rolurile sociale implicate, iar aceste inversiuni de rol despre care am vorbit pot fi complementare și interdependente sau poate fi vorba și de inversiuni de rol operate între roluri opuse care caută unitate. Această inversiune de rol ne ajută, ne încurajează să înțeleagem punctul de vedere al contrarolului și să ne armonizăm cu acesta.

Inversiunea de rol conține trei procese independente: asumarea empatică a rolului, acțiunea, feed-backul asupra rolului.

În vederea trecerii în inversiune de rol directorul de psihodramă transmite primul consemn ,,Inversiune de rol !,, prin care se încearcă intrarea în lumea interioară a celuilalt și folosește capacitățile empatice de care dispune în acel moment pentru a prelua lumea lui emoțională, cognitivă și comportamentală. Inversiune de rol poate să înceapă și cu un dublu ,,o copiere,, a poziției pe care o are celălalt, a felului în care vorbește, se exprimă, pentru ca inversiunea să fie cât mai autentică. Urmează consemnul de acțiune, când persoana în inversiune de rol spune sau face ceva conform rolului perceput (activarea Eului actor). spunea că ,,persoana care joacă rolul celuilalt nu doar simte ci face, acționează, construiește și reconstruiește realitatea percepută a celuilalt. De multe ori, contează mai puțin dacă persoana respectivă ar reacționa în acest mod, ceea ce contează este dinamica relațională care se creează prin activarea celor doua roluri,,.

După încheierea acțiunii a inversiunii de rol are loc feed-back-ul (activarea Eului observator), persoana este invitată să reflecteze asupra rolurilor jucate și asupra interacțiunii și relației, asupra trăirilor implicate de roluri. Observatorul trebuie stimulat acum, să privească și să spuna ceea ce vede din exterior. Aceleași etape sunt parcurse și în cazul în care se lucreză cu cupluri, spre exemplu, iar cei doi parteneri primesc consemnul inversiunii de rol și activării acționale a relației (în raport cu o anumită temă-subiect). La final după cu observa ,,Se va cere să se observe unul pe altul în acțiune de foarte aproape, să înregistreze pe măsură ce se încălzesc în rol, ce anume efect are acest rol asupra lor și ce efect are prezența lor în rol asupra rolului,, (Moreno, 1972, p.252)

Avem două tipuri de inversiune de rol care au roluri și funcții oarecum diferite în ceea ce privește stimularea cele doua instanțe psihice studiate: inversiunea reciprocă de rol ,,clasică ,, (J.L.Moreno) care implică două persoane care există în realitate și sunt ambele prezente și inversiunea de rol ,,in situ ,, (Z.T. Moreno) care implică o singură persoană și un Eu auxiliar.

Inversiunea de rol reciprocă are ca scop facilitarea procesului de socializare, de învățare socială prin care se învață depre valori, practici, atitudini sociale. Astfel putem folosi acest tip de inversiune de rol în scopul asimilării normelor sociale. În dialog cu această realitate socială exterioară lui, copilul devine obiect pentru el însuși, formând astfel un eu ca obiect. Eul ca obiect este prima concepție despre eu pe care copilul o are și crește din reacțiile pe care ceilalți le au vis-à-vis de el. Cooley (1902) este cel ce folosește sintagma de ,, Eu care se privește prin peretele de sticlă » și reprezintă ceea ce vede copilul când se vede prin ochii celorlalți ca într-o oglindă; aceasta constituie prima apariție a Eului observator în ontogeneză.

Moreno (1959) descrie modul în care copiii se folosesc de părinții lor ca de ego-uri auxiliare care să îi ajute să se vadă în oglindă. Mai devreme sau mai târziu, totuși copilul ajunge să își pună întrebări în legătură cu modul în care este perceput de alte persoane din mediul social și acest lucru duce la dezvoltarea Eului observator (Eul ca obiect). Eul actor al copilului este cel care răspunde neinhibat aici și acum, iar Eul observator este cel care este convențional cerând socializare. Prin inversiunea de rol reciprocă procesul dialectic este activat astfel încât obiectivarea și subiectivarea funcționează astfel încât echilibrul psihic este atins.

Scopul principal al inversiunii de rol în situ, spre deosebire de inversiunea reciprocă de rol este de a armoniza lumea interioară nu acela de a face față realităților lumii exterioare. Funcția inversiunii de rol permite o decentrare maximă a Eului observator al protagonistului de Eul actor. “Atunci când joci rolul altuia iar rolul tău intră în alter-ego, Eul tău observator este menținut la distanță (este decentrat) de Eul tău actor. Îți poți modifica imaginea asupra ta, asupra celuilalt, asupra relației tale cu el. Îți completezi imaginea asupra trăirilor celuilalt, devi o oglindă mai complexă a propriei realități, așadar îți lărgești granițele Eului observator. În același timp și în chip de condiție a evoluției Eului tău observator-experimentezi activ și cunoști dinăuntru rolurile celorlați.” (Mecu, Carmen, 2009, p.25).

Procesul inversiunii de rol se manifestă prin transformarea în opusul tău. Utilizarea acestei tehnici aparent este una simplă, însă în urma desfășurării acesteia dezvaluim un proces intrapsihic și interpersonal complex ce implică cel puțin trei procese interdependente; transformare, acțiune și feedback-ul în rol.

La inversarea rolului este nevoie de abilități empatice (emotionale, cognitive și comportamentale) ca să putem intra in pielea personajului pentru o vreme. La inceput totul începe cu o imitație, un dublu, o copiere apoi se ajunge la o identificare proiecție interioară completă a celeilalte persoane.

Așadar se percep anumite indicii subtile ce prin intermediul capacităților mintale, a memoriei, imaginației, sentimentelor și gândurilor devenim empatici cu celălalt rol. În prima parte apare înțelegerea și tranformarea prin interiorul celuilalt sunt acționate prin intermediul empatiei însă tot odată sunt necesare și conceptele de spontaneitate, tele și încălzire a protagonistului în vederea interpretării autentice a inversiuni de rol.

În cea de a doua fază acțiunea este reprodusă în mod subiectiv prin ceea ce a perceput cel care este in inversiune de rol. Important este în această tehnică proiecția atmosferei dinamice a settingului.( 1972).

La final apare feedback-ul în care apar răspunsurile bazate pe modul reciproc de a ne percepe în rol și inversiune de rol. Aici este oferit un răspuns al sinelui observator din ambele puncte de vedere cu privire la ce schimbă rolul, ce modificări a adus acesta.

Totuși putem spune că inversiunea de rol completă sau totală este imposibilă. Abilitatea de a intra în inversiune de rol are nevoie de mai multe componente cum ar fi: un anumit nivel intelectual, imaginativ, de o bună funcționalitate emoțională și interpersonală, dar și de capacitate care nu este dezvoltată suficient la multe persoane.

Inversiunea de rol pentru unele persoane este facilă iar pentru altele mai dificilă, însă prin intermediul psihodramei și acțiunii psihodramatice vor apărea spontaneitatea și creativitatea iar proiecțiile și percepșia vis-a-vis de interacțiunea umană va deveni mai empatică.

În viața cotidiană dacă copilul a primit inversiuni de rol adecvate din partea părinților va fi capabil să părăsească faza egotică și să recunoască pe celalalt.

În final, chiar dacă diferențele dintre oameni sunt argumentul principal pentru inversiunea de rol aceste diferențe pun și piedici în calea inversiunii de rol.

Tehnica inversiunii de rol este mai eficientă cu cât este mai mare proximitatea psihologică, socială și etnică dintre doi indivizi.

Funcțiile inversiunii de rol

Inversiunea de rol prezintă următoarele funcții:

Acumularea de informații

Înțelegerea rolului celuilat, generearea de ,,tele,,

Creșterea spontaneității

Perceperea sinelui și creșterea empatiei

Acestă tehnică (inversiunea de rol) utilizată în cadrul supervizării terpeutice este descrisă de Max Clyton (1994) prin expunerea celor 5 funcții definitori;

oferă materialul brut pentru o analiză sistemică;

îmbunătățește identificarea pentru cel supervizat;

ajută la expansiunea rolului;

ajută autocorectarea;

promovează integrarea.

Efectul inversării rolului cu celălalt este decentrarea perceptivă a persoanei. Jucând rolul celuilalt, persoana câștigă puncte de vedere alternative, ajunge la o nouă integrare a eului actor și a eului observator. Protagonistul merge dincolo de proiecție sau empatie cu persoana din fața sa – el trăiește efectiv în pielea celuilalt. Această trăire nu doar că sporește cunoașterea celuilalt, dar îi permite să se vadă pe sine din perspectiva altei persoane.

Valoarea terapeutică a inversiunii de rol

Psihodrama ne ajută să experimentăm trăiri emoționale de integrare prin jocul de rol activ și inversiune de rol. Deasemenea aceste două metode ajută și restul participanților grupului psihodramatic prin participare activă sau pasivă. Inversiunea de rol ne oferă posibilitatea exprimări și interpretării unui rol nu despre o altă persoană, ci ca și o altă persoană. Acesta oferă posibilitatea înțelegerii prin exercițiu cu adevarat a unei altei persoane.

Cea mai importantă și puternică tehnică a psihodramei, inima a ceea ce Moreno denumea „întâlnire”, este capacitatea de a învăța modificarea cadrelor de referință, renunțarea, chiar și numai temporar, a propriei percepții egocentrice pentru a îți imagina cum este să fi în situația altei persoane.

Această tehnică este foarte folositoare în relațiile apropiate, în alte situații de grup sau chiar în situații de viață diferite. Trecerea simplă “în pielea celuilalt” ajută la echilibrarea și rezolvarea situației.

Distorsiunile protagonistului legate de relații pot fi aduse la suprafață, explorate și corectate în acțiune. Zerka Moreno (1983) spune că această tehnică încurajează un grad maxim de exprimare în situații conflictuale. În primul rând, clienții trebuie să își „stăpânească” emoțiile prin ventilare sau catharsis. Apoi, prin inversiunea rolurilor, protagonistul își poate reintegra, redigera și trece peste situații care îl împiedică să fie liber. Inversiunea de rol permite membrilor grupului să exprime liber percepțiile asupra realității, să primească feedback din partea celorlalți despre părerile subiective pe care le au și să facă modificări asupra propriilor percepții în măsura în care descoperă distorsiuni. Inversiunea de rol poate fi folosită pe tot parcursul psihodramei pentru a corecta sau modifica jocul auxiliarilor sau pentru a le prezenta informații adiționale.

Deasemenea îl ajută pe protagonist să observe mult mai clar punctul de vedere al celuilalt și nu în ultimul rând reușește să formuleze insight-uri emoționale și cognitive semnificative în situația altuia.

Odată pornită acțiunea pe scenă, directorul poate cere protagonistului să folosească această tehnică pentru: o mai bună portretizare a modului în care protagoniostul își imaginează sau își amintește o altă persoană sau pentru a avea o imagine mai clară asupra punctului de vedere al celuilalt. Prin inversiunea de rol cu o persoană cheie, protagonistul este capabil să formuleze insight-uri emoționale și cognitive semnificative în situația altuia.

Inversiunea de rol ca indicator al sănătății psihice

Pentru Moreno inversiunea de rol reprezintă punctul culminant al procesului de dezvoltare al matricei de identitate în ființa umană. Psihodrama prin tehnica inversiunii de rol poate măsura capacitatea noastră de a experimenta rolul celuilalt. Acestă inversiune de rol ajută și poate măsura gradul de sănătate sau deteriorare a vieții care afectează altă persoană. Unii psihologi spun că sănătatea psihică poate fi testată prin unitatea sau dezbinarea dintre doi oameni. Pentru Moreno (1977), personalitatea începe să se formeze o dată cu dezvoltarea rolurilor. Astfel, studiind formarea personalității, având în vedere relația strictă dintre procesul rolului și formarea sa, el prezintă „testul rolului”.

Rolul și contrarolul sunt „coexistente”, „coactive” și „codependente”. (Moreno 1977)

Prezența unui număr mare de elemente psihotice (în cadrul unui episod sever de regresie) corespunde cu inabilitatea totală de a juca sau inversa roluri. În mod asemănător, absența totală a elementelor psihotice (modelul ideal) va rezulta într-o performanță perfectă a inversiunii de rol. Între aceste două extremități se află variațiile mediene. Semnul de a nu inversa roluri semnifică un proces sănătos a fost alterat. O alterare în abilitatea de inversare de roluri ar fi primul indicator de „boală”.

Capacitatea persoanelor de a inversa roluri necesită mai multe ședințe psihodramatice. Este necesar deasemena încălzirea în mod adecvat pentru scenă. În timp se va putea observa capacitatea de inversare a rolului în sesiunile psihodramatice. Posibilitatea protagonistului de a inversa anumite roluri, un rol specific, mai multe roluri sau toate rolurile indică confirmarea poziției blocajului emoțional, dacă se află numai pe un sector, pe o relație specifică, sau se întinde în mod global.

Inversiunea de rol înseamnă transpunerea sinelui în partea cealaltă și viceversa. Facilitează posibilitatea de comunicare reală și profundă între doi oameni. Pe măsura creșteri capactității schimba locul cu celălalt și de a îl lăsa pe celălalt în poziția proprie, acesta capătă o cunoaștere mai bună a realității lumilor personale ale celorlalți și ca rezultat, a lumii proprii.

Etapa inversiunii de rol este manifestarea concretă a tele-ului. Se consideră în mod corect faptul că atingerea stadiului inversiunii de rol este semn al maturității și sănătății psihologice.

Deseori, prin folosirea tehnicii psihodramatice de inversiune de rol, se poate detecta capacitatea transferențială pe care personajul o pune pe umeri celorlați. Acesta se raportează la sine însuși, la propria imagine internalizată, nu la o realitatea celuilalt.

În situația ideală de a avea capacitate totală de a inversa roluri, atât Moreno cât și Buber sugerează existența unui moment special numit „întâlnire”. Întâlnirea are loc atât de abrupt și de intens, încât spontaneitatea și creativitatea sunt eliberate printr-un act de renunțare reciprocă (principiul renunțării). Acesta este un moment de renunțare reprezintă momentul de armonizare de sănătate într-o relație. Implică unirea ,,divină,, acel ,,tot în unul și unul în tot,, în acea fracțiune de timp în care are loc pierderea identității personale, temporale și spațiale.

Inversiunea de rol ne poate ajuta ca metodă de a evalua personalitatea. Capacitatea deplină de inversiune de rol de tele reprezintă sănătatea ideală, iar incapacitatea de a face acest lucru semnifică opusul: boala. Transferul este o întâlnire eșuată. Astfel, tehnica inversiunii de rol poate fi folosită pentru a măsura gradul de boală/ nebunie sau sănătate.

Realitate și semirealitate

În cadrul unei sesiuni de psihodramă, termenii de realitate și semirealitate corespund unor concepte încărcate de operativitate. Realitatea este concretul cu care persoana trebuie să se confrunte este ,,datul,, care există îndependent de voință este concretul care poate fi ignorat de minte, dar nu poate fi anulat sau modificat de ea.

Realitatea are o definire, o formă, ce presupune cerințe specifice, are caracteristici de durată și stabilitate în timp.

Semirealitatea în metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realități ce se naște din interioritatea noastră și care se numește semirealitate: este doar o parte realitate pentru că este fictivă în construirea sa obiectivă (scena jucată) dar adevărată în emoțile care apar. Semirealitatea este construită ca un joc după reguli consimțite. Ea favorizează un comportament spontan, adică inventat atunci și acolo dar adecvat. Semirealitatea în jocul dramatic ce ține de registrul lui iar psihodrama se joacă spune Moreno, între Charibda imaginarului și Scylla realului ceea ce reprezintă una dintre marile ei puteri (Mony Lkaim, p.337)

Semirealitatea este deopotrivă trăită și percepută ca fictivă, imaginară, imaginația va focaliza creativitatea atunci când ea va fi confruntată cu o realitate.

Astfel intersubiectivitatea subiectului apare oferită grupului terapeutic prin inversiune de rol cu privire la persoanele importante din viața reală. Putem spune că semirealitatea din jocul dramatic stăpânește timpul. Psihodrama permite să lucrăm asupra trecutului, prezentului și viitorului, ca și cum ne-am afla în aceste secvențe, precum și să le integrăm chiar în viața noastră. În cursul dezvoltării umane în trecerea de la matricea originară a identității la construirea eului se constituie un parcurs asemenea unei mișcări continue spre organizare. Datorită acestui fapt există realitatea cu care energia vitală trebuie în mod constant să se confrunte. O dezvoltare mintală sănătoasă cere ca acestă energie să se extindă și să prindă formă într-o interacțiune armonioasă rol contra rol cu realitatea. Adesea individul se confruntă în viața reală cu situații frustrante. Resursele sale potențiale nu îi permit accesarea unor alte persoane auxiliare care să îl ajute să se mențină într-o relație constructivă cu ceea ce îl înconjoară. Astfel considerăm că persoanele auxialiare din psihodramă îl sustrag din lumea sa imaginară. Semirealitatea este un element manifestat prin joc care ajută pentru a diminua consecințele negative ale realității și pentru a se bucura de beneficiile rezultate din experiența realității. Realitatea rămâne însă ca structură de referință ce permite întărirea conținerea și organizarea energiei vitale.

Jocul este un proces prin intermediul căruia omul creează o lume fictivă și vie convențională, nici mai mult nici mai puțin decât lumea reală în care imaginația se poate destinde. Conceptul de joc conține și conceptul de semirealitate. Jocul are caracteristici care pe de o parte îl diferențiază de realitate este ficitiv, imaginar iar pe de altă parte se asemănă cu realitatea prin efectele pe care le produce. Astfel regulile sale funcționează ca un “dat” ce influențează comportamentul celui ce se joacă emoțiile pe care le induce sunt la fel de vii ca cele din realitate. Termenul de semirealitate a fost ales pentru a indica această dublă valență: de arbritar și de necesitate proprie acestei forme de activitate umană. În sesiunile de psihodramă alternează momentele de realitate cu cele de semireaitate. În realitate se urmărește dezvoltarea armonioasă a rolurilor sociale în semirealitate a rolurilor psihodramatice. În construirea unei situații de semirealitate importante sunt: obiectele scenei, luminile, recuzita care permit realizarea unor trăiri ale situației ca și cum ar permite creativității să se releve cu mai mare ușurință. Chiar dacă spontaneitatea este prezentă în viețiile reale ale persoanelor în situația de joc dramatic în acel spațiu dintre realitate și fantezie ea este mai puțin rigidă permite trecerea cu ușurință de la o lume la alta de la cea reală la cea imaginară. Activitatea efectuată în condițiile semirealității este tipică psihodramei funcția de regizor a directorului, settingul teatral pregătit pentru acțiunea scenică obiectele scenei, lumini speciale, ele permit realizarea de activității eficiente pe măsura nevoilor membrilor. O sesiune psihodramatică începe de la condiția de realitate prin întâlnirea dintre membrii grupului ca apoi să intre în condiția de semirealitate iar reprezentația scenică a protagonistului se încheie cu întoarcerea la realitate și cu participarea auditoriului. În timpul grupului se îmbină toate aceste momente creeând o încalzire a acestuia și scăderea axietății condiție a activării spontaneității fiecărui membru.

Fotografia

Tehnica fotografiei constă în demonstrarea, mod psihodramatic a unui moment din propria viață reproducând fidel pe scenă conținutul unei fotografii aparținînd unui album de amintiri adesea este aleasă o imagine îndepărtată care are avantajul să pună în evidență o situație care nu s-ar fi putut întoarce în minte doar cu ajutorul funcțiilor menstice.

Utilitatea acestei tehnici în activitatea psihodramatică este multiplă. Înainte de toate este puțin probabil ca vreun membru al grupului să nu fi făcut o fotografie în viața sa, acest fapt permițînd oricui să găsescă o imagine asupra căruia să lucreze ca protagonist. Fotografia poate fi reconstruită pe scenă datorită caracteristicilor de imagine, în mod perceptiv, bine definite. Până și membrul grupului care pare să își fi reprimat conținuturile emoționale și cognitive ale trecutului, cu sprijinul acestei tehnici poate găsi un punct de plecare pentru o psihodramă capabilă să investigheze momente din istoria sa chiar îndepărtate fotografia permite înfruntarea rolului de protagonist cu siguranța de a știi cum să te miști cum urci pe scenă, pentru aceasta ea este folosită când sunt persoane puțin familiarizate cu grupul și găsesc că această modalitatea este o asigurarea suficientă pentru a accepta rolul de protagonist. Când este nevoie ca membrii grupului să treacă la o cunoaștere reciprocă mai rapidă, directorul poate propune mai multor persoane în timpul aceleași ședințe de a arăta un moment al propriului trecut cu o fotografie. (este posibil ca mai multe persoane să lucreze dat fiind că reprezentația poate fi desfășurată în timpi scurt)

Parte aplicativă

Protocol

Director : Violeta Moldova

Activitate 1 ora si 38 min

Incalzirea 34 min

Protagonist M – numele fotografiei Extaz.

Analiza activității

Activarea psihomotorie. Directorul activează grupul în condiții de realitate.

Situația fiecăruia:

Scopul: sondarea stărilor, exprimarea stării emoționale, acomodarea și socializarea. Deasemenea se urmărește scăderea anxietății, ieșirea din pasivitate, concentrarea atenției pe activitatea fizică iar apoi pe partea mnezică.

Vă poftesc în spațiul scenei, închideți ochii (sting și lumina), vă gândiți la voi și la corpul vostru, vă gândiți cum arătați, începeți încet, încet să vă explorați corpul de la degetul picioarelor până în vârful capului, cu ochii închiși strângeți cercul până simțiți că atingeți și în stânga și în dreapta colegele, acum explorați corpul colegei din dreapta, apoi corpul colegei din stânga (aprind luminile).

Deschideți ochii, rămâneți în picioare la marginea scenei, de la S. spre stânga spuneți cum v-ați simțit în această activitate…………………

Directorul a identificat stările avute în rol în relație cu ceilalți astfel s-a observat care este starea fiecărui individ în parte cu corporalitatea sa față de restul persoanelor.

Directorul crează atmosfera necesară stimulării părți mnezice în vederea aflării unui titlu care să departajeze alegerea protagonistului.

Vă așezati într-o poziție relaxată (închid becurile) închideți ochii și derulați în mintea voastră amintiri plăcute ,amintiri în care ați avut sentimente de bucurie, liniște, când aveți o amintire fixată ridicați mâna (aprind becurile).

De la I. spre dreapta împărtășiți grupului amintirea și ce sentiment ați avut gândindu-vă la această amintire, aveți la dispozitie 1 minut…………………

,,Întindeți-vă într-o pozitie cât mai relaxată, cu siguranță fiecare dintre voi are acasă un album cu fotografii, fotografii dragi sufletului vostru, gândiți-vă la acel album și priviți cu ochii minții fiecare amintire frumoasă de acolo, când ați parcurs tot albumul opriți-vă la o fotografie care vă este foarte dragă în acest moment, dați un titlu acestei fotografii, când aveți un titlu vă ridicați la marginea scenei.

De la A. spre stânga spuneți titlul acelei fotografii……………………….., cine dorește să fie protagonist?,,

M. se oferă cu o fotografie care se numește Extaz.

Indicatorii analizei în această parte de activitate psihomotrică directorul a stimulat nevoia de fuzionare, corporalitatea și de asemenea a activat aria lui Rispolli propunând o activitatea relațională. A stimulat imaginația și a creat mediul adecvat dezihibării în vederea depășirii anxietății în contactul fizic de la o persoană la alta. Totodată directorul prin consemnul său a stimulat activarea tuturor membrilor grupului fiind dificilă menținerea în stare pasivă a vreunui membru din grup.

În alegerea activității directorul a ținut cont de particularitățile grupului , de nevoile acestuia și de consolidarea acestuia.

Consemnele au fost clare, scurte și precise.

Comunicarea între director și grup oferă acestuia din urmă posibilitatea exprimării libere spontane și creative. Prin acțiunea nonverbala și intemă creată apare relaționarea teleică a grupului. Se facilitează senzații, trăiri profunde, declanșarea proceselor psihice diverse și complexe.

Directorul în activitatea acesta urmează conform metodologiei pași necesari intrarea în spațiul scenei, acomodarea cu spațiul de activitate, cu mediul prezent, cu prezența colegilor de grup cu activitatea psihomotorie, cu verbalizarea trăirilor avute în vederea activării Eu-lui actor și pentru a permite accesarea resurselor interne și conștientizarea lor. Scăderea rezistețelor și eliberarea spontaneității și creativității.

1.Luarea în sarcină

Directorul rămâne în scenă cu protagonista. În timp ce vorbesc pacurg câțiva pași în spațiul scenei cu scopul stabiliri unui bun contact, o bună alianță. Apoi se trece la stabilarea imaginii la care se referă protagonista și descrierea acesteia.

Dir: M. mă bucur foarte tare pentru că vom lucra astăzi împreună, dă-mi niște detalii despre fotografia asta care se numește extaz.

M. eu sunt fotograful, iar în această imagine se află tatăl meu și fiica mea la noi în bucătărie la Făgăraș, tatăl meu curață pește, iar A. fiica mea stătea în patru foarte atentă la ceea ce face bunicul.

In fotografie nu se face interviul existențial și noul timp

2.Construirea și popularea scenei

Directorul îi propune protagonistei să construiască acel spațiu în care se desfășoară acțiunea. Precizeză că se poate folosi de recuzită, cu toate detaliile astfel respectănd consemnul prin care în cazul tehnici fotografiei este nevoie imortalizarea exactă a momentului în care sa petrecut acțiunea. Deasemenea cere prezentarea personajelor pe care le-a adus pe scenă prin popularea acesteia. Prezentarea acestora se face prin inversiune de rol.

Dir. Construiește pe scenă fotografia cu toate detaliile ajutată de recuzită și cu față către auditoriu, în timpul construirii imagini îmi spui ce elemente pui.

Prin inversiune de rol prezintă personajele spui cine ești și în ce relație ești cu M.

Alter-ego-M.

Eu auxiliar A.-I.

Eu auxiliar tata-A.

Sunt A. fiica M. mă uit la bunicul impresionată să văd cât mai bine ceea ce face, cu mama mea mă înteleg bine, are multă grijă de mine.

Sunt C. tatăl M. sunt bunicul acestei fetițe minunate, este tot ce am mai scump pe lume, cu M. mă înteleg bine sunt mulțumit de ea.

3. Acțiunea scenică

Directorul declanșează acțiunea prin inversiune de rol astfel reprezentarea scenică să fie precum s-a întâmplat în realitate, pentru identificarea sentimentelor și stării personajelor și a protagonistului la momentul acțiunii.

Dir. M. spui ceva când faci fotografia? M. Da, atenție!!!!

Inversiune cu alter – ego, fă fotografia M., ce ai simțit când ai facut poza, M. bucurie, multă dragoste și împlinire.

Inversiune cu A. (mama ta ți-a facut o fotografie ție și bunicului tău, ascultă ce spune, apoi te rog ceva) .

A. eu știu că mă iubește și eu îi iubesc pe toți chiar și pe pisica mea, mami vă iubesc pe toți și sunt bucuroasă că sunteți toți langă mine.

Inversiune cu bunicul.

Dir. langă dumneavoastră sunt două persoane dragi ascultați ce spun ele și apoi vă cer ceva.

– Bunicul spune că se vede și se simte legatura dintre ele, îmi pare rău că atunci când am fost mai tânăr nu am știut să fiu mai aproape de familia mea, nu le-am acordat atenția cuvenită eram mulțumit să asigur material familia, dar acum având o nepoțică așa de minunată arăt mai mult ceea ce simt.

Dir. Aceasta este o fotografie specială aveți ocazia să le spuneți fiicei dumneavoastră și nepoatei ceea ce simțiți, transmiteți-le câte un mesaj.

– Bunicul – M. îmi doresc să-ți fie bine și vreau să fie un început pentru mine să-ți pot arăta dragostea pe care o am în suflet pentru tine.

– Bunicul – A. ești pentru mine tot ceea ce este mai bun și promit că vei fi cel mai bun pescar chiar dacă ești fetiță.

4.Integrarea

În balcon directorul o urcă pe M protagonista în balcon i se cere să urmarească acțiunea scenică și să exprime starea sa emoțională, transmimte prin solilocviu iar directorul face un dublu de clarificare și amplificare.

Dir. M. vei urca în balcon și de aici vei vedea o fotografie dragă ție urmărește ce se întâmplă și apoi îți cer ceva (se reiau discuțiile de la început)

– M. ce simți după ce ai auzit aceste cuvinte? mi-e foarte dor de tatăl meu, dar știu că-i lângă mine el îmi dă putere să merg mai departe.

Dir. suntem într-un spațiu magic spune-i tatălui tău ce simți pentu el.

– M. bunicule am vorbit și joi când am fost la tine, nu prea multe pentru că nu eram singuri, dar mi-e dor și mie de tine așa cum îi este și mamei, ea plânge acolo, eu ma abțin pentru că nu este cazul să facem la cimitir un cor al bocitoarelor, în acest spațiu am avut ocazia să-i dau drumul acestui dor, să spun ceea ce simt.

Dir. Solilocviu

– M. mă simt eliberată, mă simt foarte bine.

Dir. poți face un gest dacă vrei catre tatăl tău, M. – îl ia în brațe și îi mulțumește pentru tot.

Dir. strângem scena.

Concretizare prin tehnica oglinzii și găsirea resurselor necesare pentru integrare socială, creșterea stimei de sine și găsirea unor noi stimuli de a trăi în mod adecvat. Deasemena directorul a făcut un făcut posibilă la integrarea găsirea unor resurse externe prin participarea auxiliarilor și transmiterea de mesaje din partea acestora prin tehnica dublului.

Dir. îi dau un scaun M. și o oglindă în care să se uite, să fie doar ea cu ea și să-și spună ce resurse are pentru a merge mai departe în viață demn și cu capul sus așa cum își dorea tatăl ei.

M. –altruism, exemplul tatălui care a fost demn până la moarte, putere, foarte multă putere pe care mi-au dat-o fetele de la psihodramă în ultimii ani pentru că eu nu știam ce este aceasta.

Dir. pentru că ai spus ca te-au ajutat mult fetele de la psihodramă le invit în spațiul scenei tu vei sta în mijloc și ele pe rând îți vor da tot ceea ce au ele mai bun.

Începând de la A. spre dreapta…………………………………………

Dir. ce simți acum M. – mă simt îmbogațită.

5. Participrea auditoriului

Directorul invită din auditoriu în spațiul scenei pe ceilalți membri ai grupului. Le cere acestora să prezinte lui M trăirile lor legate de rolurile avute și de amintirile activate de psihodrama ei.

Indicatorii ai analizei

Gestionarea activității. În acestă etapă, a lucrului cu protagonista, directorul propune activității care să creeze prezentul situației. Semirealitatea psihodramatică oferă posibilitatea experimentării trăirilor profunde legate de evenimentul care tocmai prinde viață pe scenă.

Întroducerea graduală în setting-ul psihodramatic se face printr-un semn distinct și prin interviu în sittu. Acestă acțiune face să scadă rezeistențele deoarece protagonista va fi centrată pe Eu-l actor și nu pe corporalitate sau pe cogniție. Eu-l actor lasă simțurile să îi dezvăluie trăirile adânci din acel moment.

Directorul creează semirealitatea așa cum a fost ea în amintirea protagonistei, dând viață prezentului scenic și totodată activeză teatrul intern al protagonistei prin stimularea percepțiilor despre sine prin inversiune de rol. Alegerea modului de lucru și a secvențelor de acțiune se desfășoară așa cum este ea prezentă în mintea protagonistului apoi în momentul modificării acțiunii directorul dă posibilitatea exprimării creativității sale în alegerea strategiei regizorale.

Semirealitatea crează pentru director un moment de scădere al rezistențelor, anxietății și de eliberare a spontaneității care îl ajută să vadă cursul necesar acțiunii. Aici apare acel moment special terapeutic de ,,tele,, creat între protagonist și director.

Acum protagonista este ,, încălzită,, și pregătită să fie spontană, să aibe mișcări relaxate cursive natural într-un spațiu natural, securizant și necritic.

Consemnele au fost date clar și au lasăt posibilitatea de exprimare a protagonistei liberă și dezinhibată.

În cadrul psihodramatic directorul a activat eu-l actor prin inversiuni de rol, decentrare perceptiv, prin tehnica oglinzi și dublului.

Datorită spontaneității protagonista și-a mobilizat propria energie a găsit resurse proprii de a merge mai departe a fost eliberată și a obținut o stare de bine prin modificarea acțiuni în etapa de integrare.

Concluzii: în activitatea psihodramatică există o secvență de încălzire care are ca scop creșterea spontaneității și creativității ce prin maifestare lor scade nivelul de anxietate a membrilor grupului. În semirealitate sau stimulat manifestările individului care generează ulterior efecte pozitive, gânduri, emoții și acțiuni. Cele doua concepte psihodramatice s-au activat prin joc de rol și inversiuni de rol, care au stimulat manifestarea Eu-lui actor centrat pe acțiune și au scăzut rezistențele acestuia. Prin inversiuni protagonista a reușit să reanalizeze posibilitățile adaptative și integrative în desfășurarea vieții sale personale.

BIBLIOGRAFIE:

Blatner, A. (1996) Acting-In. Practical Applications of Psychodramatic Methods, Springer Publishing Company

Blatner, A. (2000) Foundation of Psychodrama: Hystory, Theory and Practice, Springer Publishing Company

Blatner, A. (2001) Psychodrama. Handbook of innovative therapies, Wiley

Blatner, A. (2006) Creating Your Living: Applying Psychodramatic Methods In Everyday Life, American Creativity Association

Carlson-Sabelli, L. (1989) Role reversal – a concept analysis and reinterpretation of the research literature, Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama and Sociometry

Clayton, G. M. (1992) Enhancing life and relationships: A role training manual, Caulfield: ICA Press

Hall, R. (1998) Role reversal and its effectiveness in individual counselling: Generating a sense of the psychodramatic method. Unpublished thesis, Australia and New Zealand Psychodrama Association.

Holmes, P., Karp, M., Watson M., (2005) Psychodrama since Moreno, Routlege, London

Karp, M, Holmes, P and Bradshaw Tauvon, K (1998) The Handbook of Psychodrama, Routledge.

Kipper, D. A. (1986) Psychotherapy through Clinical Role Playing, Brunner/Mazel.

Kellermann, P.F. (1992) Focus on Psychodrama: The therapeutic aspects of psychodrama, Jessica Kingsley

Mahler, M.S. (1975) The Psychological Birth and the Human Infant, Basic Books.

Mitrofan, I. (2000) Orientarea experiențială în psihoterapie, Ed. SPER, București

Moreno, J. L. (1963). Reflections on my method of group psychotherapy and psychodrama. C1BA Symposium

Moreno, J. L., Friedemann, A., Battegay, R., & Moreno, Z. (Eds.). (1966). International handbook of group psychotherapy. Philosophical Library.

Moreno, J.L. (1977) Psychodrama: First volume, 4th ed., Beacon House Inc.

Moreno, J. L. (1987) The Essential Moreno, Writings on Psychodrama, Group Method, and Spontaneity. Jonathan Fox, (Ed), Springer Publishing Company

Moreno, Z. (1975) The significance of doubling and role reversal for cosmic man, Group psychotherapy and psychodrama 28: 55-59.

Moreno, Z. T. (1983). Psychodrama. Comprehensive group psychotherapy (2nd ed). Williams & Wilkins.

BIBLIOGRAFIE:

Blatner, A. (1996) Acting-In. Practical Applications of Psychodramatic Methods, Springer Publishing Company

Blatner, A. (2000) Foundation of Psychodrama: Hystory, Theory and Practice, Springer Publishing Company

Blatner, A. (2001) Psychodrama. Handbook of innovative therapies, Wiley

Blatner, A. (2006) Creating Your Living: Applying Psychodramatic Methods In Everyday Life, American Creativity Association

Carlson-Sabelli, L. (1989) Role reversal – a concept analysis and reinterpretation of the research literature, Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama and Sociometry

Clayton, G. M. (1992) Enhancing life and relationships: A role training manual, Caulfield: ICA Press

Hall, R. (1998) Role reversal and its effectiveness in individual counselling: Generating a sense of the psychodramatic method. Unpublished thesis, Australia and New Zealand Psychodrama Association.

Holmes, P., Karp, M., Watson M., (2005) Psychodrama since Moreno, Routlege, London

Karp, M, Holmes, P and Bradshaw Tauvon, K (1998) The Handbook of Psychodrama, Routledge.

Kipper, D. A. (1986) Psychotherapy through Clinical Role Playing, Brunner/Mazel.

Kellermann, P.F. (1992) Focus on Psychodrama: The therapeutic aspects of psychodrama, Jessica Kingsley

Mahler, M.S. (1975) The Psychological Birth and the Human Infant, Basic Books.

Mitrofan, I. (2000) Orientarea experiențială în psihoterapie, Ed. SPER, București

Moreno, J. L. (1963). Reflections on my method of group psychotherapy and psychodrama. C1BA Symposium

Moreno, J. L., Friedemann, A., Battegay, R., & Moreno, Z. (Eds.). (1966). International handbook of group psychotherapy. Philosophical Library.

Moreno, J.L. (1977) Psychodrama: First volume, 4th ed., Beacon House Inc.

Moreno, J. L. (1987) The Essential Moreno, Writings on Psychodrama, Group Method, and Spontaneity. Jonathan Fox, (Ed), Springer Publishing Company

Moreno, Z. (1975) The significance of doubling and role reversal for cosmic man, Group psychotherapy and psychodrama 28: 55-59.

Moreno, Z. T. (1983). Psychodrama. Comprehensive group psychotherapy (2nd ed). Williams & Wilkins.