EXPLICAȚII TRADIȚIONALISTE ASUPRA SPIRALEI INFLAȚIONISTE

=== l ===

Capitolul 1

EXPLICAȚII TRADIȚIONALISTE ASUPRA SPIRALEI INFLAȚIONISTE

Teoria cantitativă.

Teoria cantitativă este deseori considerată drept teoria clasică sau neoclasică a inflației.Lucrări mai recente au demonstrat, totuși, că în cadrul teoriei neoclasice teoria cantitativă joacă un rol deosebit față de cel jucat în cadrul celei clasice .

Se va începe cu o scurtă prezentare a teoriei cantitative, apoi se va discuta în contextul unui model neoclasic, pentru a încheia cu o scurtă schițare a deosebirilor față de modelul clasic. Teoria cantitativă va fi prezentată sub două forme:

Ecuația “tranzacțiilor”, formulată de J.Fișer ;

Ecuația “cererii de bani”, formulată de școala de la Cambridge.

Ecuația tranzacțiilor a lui Irving Fisher. Fisher a căutat o abordare macroeco-nomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relație între oferta de bani și nivelul general al prețurilor. Ecuația tranzacțiilor a servit scopului său deoarece ea descria o relație între oferta de bani M și viteza V de rotație a banilor, volumul real T al tranzacțiilor și nivelul P al prețurilor:

P·T=M·V (1)

În realitate, această relație este o identitate din care nu pot fi trase concluzii suplimentare.Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacțiilor înmulțit cu nivelul mediu al prețurilor) trebuie, în mod necesar, să fie egală cu valoarea totală a achizițiilor. Aceasta din urmă trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani înmulțită cu frecvența medie cu care banii circulă între diferiți deținători. Totuși se poate presupune în continuare, așa cum face și Fisher, că viteza de circulație a banilor este determinată de evoluțiile instituționale din sectorul monetar și că ea rămâne constantă pe termen scurt (V=).Se poate, de asemenea presupune că sectorul real determină volumul tranzacțiilor și că acesta este și el fixat la un nivel prestabilit (T=). Pe baza acestor presupuneri ecuația tranzacțiilor poate fi interpretată ca determinând nivelul general al prețurilor.

P=(/) M (2)

Nivelul prețurilor este ridicat proporțional cu oferta de bani M; constanta de proporționalitate este reprenzentată de raportul /.

În literatura economică găsim frecvent și o a doua prezentare a ecuației tranzacțiilor:

P·=x·M (3)

În locul volumului tranzacțiilor, în ecuația (3) apare produsul național net “real”, temeiul acestei înlocuiri îl constituie presupunerea că PNN real este direct proporțional cu volumul real al tranzacțiilor.

Ecuația Cambridge. Spre deosebire de ecuația lui Fisher, ecuația celor de la Cambridge utilizează o abordare microeconomică.Întrebarea formulată de A. Marshall și A.C. Pigou este :”Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic (gospodărie sau firmă) ar dori să o dețină atunci când are nevoie de lichidități pentru încheierea unei tranzacții?”(Laider,1997,pag.59).

Deoarece banii concurează cu alte plasamente, împărțirea averii în bani și alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unități a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiții într-un activ alternativ.Pigou a simplificat această abordare, presupunând că agentul economic nu-și va modifica relația existentă între averea sa și volumul tranzacțiilor relizate de el și venitul său, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi înglobată într-o cerere macroeconomică de bani, MD, care este direct proporțională cu nivelul nominal al venitului XP.

MD=k·XP

De exemplu, dacă gospodăriile și firmele dețin o cantitate medie de lichidități care se ridică la o zecime din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este 0,1.Dacă la funcția cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani și presupunem că piața monetară este în stare de echilibru, atunci :

MD=MS=M

Putem stabili următoarea relație între ecuațiile lui Fisher și, respectiv, a școlii de la Cambridge:

M· =M·x=P· (4)

Unde x=1/k, adică viteza de circulație a banilor este egală cu inversul coe-ficientului cererii de bani. Relația (4) este o ecuație formală, asemeni identității lui Fisher (3). Așa cum am văzut însă interpretările economice ale celor două abordări diferă considerabil.

Din ipoteza că /sau x/ este constant, rezultă că elasticitatea nivelului general al prețurilor în raport cu o variație a ofertei de bani este egală cu unu. Acest rezultat alcătuiește esența teoriei cantitative. Elasticitatea lui P în raport cu M este:

ηP·M= (5)

Din ecuația (4) putem obține

= (6)

Înlocuind-o în ecuația (5), obținem:

ηP·M= (7)

Și acest rezultat poate fi transformat cu ajutorul definiției lui în:

ηP·M==1 (8)

Din ecuația (3) putem de asemenea, deduce o relație folosită de modelul mo-netarist. Derivând ecuația (3),

Xdp + PdX = Md+ dM (9)

Împărțind ambii termeni cu 1/XP,

+ = + (10)

Dacă folosim definiția vitezei venitului Vx = PX / M, atunci putem transforma ecuația (10) în:

+ = + (11)

Ecuația (11) reprezintă versiunea în funcție de venit a ecuațiilor sub forma ratelor de creștere. Rata de creștere a venitului nominal (suma termenilor din membrul stâng) este, prin definiție, egală cu rata de creștere a ofertei de bani și rata de variație a vitezei de circulație a banilor. Pe baza presupunerii teoriei neoclasice, conform căreia viteza de circulație a banilor este constantă (dVX /VZ=0), ecuația(11) poate fi simplificată astfel:

= + sau m=π + x (12)

Cu alte cuvinte, rata de creștere a ofertei de bani(m) este egală cu suma ratelor de creștere a produsului național real (x) și a inflației (π).

Modelul neoclasic.Modelul neoclasic prevede că prețurile relative și cantitățile de bunuri oferite și cerute sunt determinate în cadrul sectorului real: în timp ce prețurile nominale sau nivelul general al prețurilor este determinat în sectorul monetar. De aceea este posibilă analiza, separat, a sectorului real și a celui monetar.

Analiza sectorului real se prezintă asfel:

X=X(N) (funcția neoclasică de producție) (13)

= (condiția de maximizare a profitului) (14)

NS=NS (funcția ofertei de muncă) (15)

X (a)

X(N)

X0

0 N 0 N

(b)

NS

A B

G

`

0 N0 N

Fig. 1.1 Funcția neoclasică de producție (a); cererea și oferta de muncă

Figura 1.1(a) redă bine cunoscuta funcție neoclasică de producție. O creștere a utilizării forței de muncă, ce reprezintă factorul de producție variabil, determină o creștere de mai mică amploare (mai puțin decât proporțională) a producției: prin urmare, productivitatea marginală a muncii dX/dN scade.

Figura 1.1(b) redă oferta (NS) și cererea (ND) de forță de muncă. Oferta de forță de muncă este o funcție crescătoare a salariului real. Funcția cererii de forță de muncă se deduce din ecuația de maximizare a profitului firmei (adică prețul este egal cu costul marginal.

Costul marginal al firmei se definește ca fiind alcătuit din cheltuielile suplimentare efectuate în scopul producerii (obținerii) din cantități suplimentare de producție. Dacă singurul factor variabil este munca, atunci costul marginal este egal cu raportul W/(dX/dN), sau cu rata salariilor nominale împărțită la productivitatea marginală a muncii. În condițiile unei concurențe perfecte, profiturile sunt maximizate atunci când:

=P sau

În acest caz, condiția de maximizare a profiturilor firmei poate fi interpretată și drept o funcție a cererii de forță de muncă din partea firmei. Deoarece productivitatea marginală a muncii, (dX/dN)(N) scade pe măsură ce N crește, între cererea de muncă și salariul real există o relație negativă. Punctul G din figura 1.1(b) [(W/P)º,Nº] reprezintă echilibrul pieței forței de muncă. Salariile reale flexibile garantează că va exista întotdeauna un punct de echilibru de tipul lui G. Un exces al forței de muncă, cum este în figura 1.1(b), va fi aliminat de concurența care există pe pi1ța muncii, în așa fel încât salariul real scade.

Excedentul cererii de forță de muncă generează o creștere a salariilor reale. Dacă în funcția de producție din figura 1.1(a) înlocuim nivelul Nº al ocupării, obținem nivelul de ocupare deplină a producției, Xº. Prin urmare, ocuparea, producția și prețul relativ al acestui model, adică salariul real W/P, sunt complet determinate. Figura 1.1(a) redă, de asemenea, echilibrul care se realizează pe piața bunurilor la Xº. În acest moment, cheltuielile totale ale firmelor și gospodăriilor sunt egale cu valoarea totală a producției, indiferent de nivelul general al prețurilor.

În modelul neoclasic, legea lui Say își păstrează valabi- litatea în situație de echilibru. Legea spune că, într-o economie de schimb, suma excedentelor cererii pe piețele tuturor bunurilor și factorilor este egală cu 0.Presupunând că există n piețe, din care n-1 se află în echilibru (adică pe aceste piețe excesul de cerere este nul), rezultă automat că și acea piață se află în echilibru. Aplicând legea lui Say modelului nostru cu două piețe-și anume, piața bunurilor și piața muncii-acesta se scrie:

P

Expresia din prima paranteză reprezintă excesul de cerere pe piața bunurilor; cea dea doua-excesul de ofertă de pe piața forței de muncă. În figura 1.1(b) se arată că pe piața muncii există echilibru [ND((W/P)º)-NS((W/P)º=0] la un nivel al salariului real de(W/P)º. Cu ajutorul legii lui Say, putem acum conchide că și pe piața bunurilor există echilibru:

[D((W/P)º)-S((W/P)º)=0]

0 1

P

Mº

P1 B

P0 A

0 M

Fig. 1.2 Cererea de bani

Completăm modelul neoclasic introducând piața monetară. Cererea de monedă MD este dată de ecuația Cambridge; oferta de monedă este exogenă.

MD=KP (cererea de bani) (16)

MD=M (oferta de bani) (17)

În figura 1.2, cererea de bani este dată sub forma unei raze ce trece prin origine. Ecuația acestei drepte rezultă rezolvând ecuația (16) pentru P și din presupunerea că nivelul producției reale este de :

P= ·MD (18)

Panta ofertei este determinată de raportul 1/Msaux/X. Panta este cu atât mai

mică cu cât este mai mare și x, viteza venitului, mai mică. Intersecția funcției verticale a ofertei de bani cu dreapta cererii de bani determină nivelul general al prețurilor P0. Așadar, piața monetară determină nivelul absolut al prețurilor. O ofertă de bani 1 mai mare corespunde pantei date a funcției cererii de monedă, dar pentru un nivel mai ridicat al prețurilor P1 (pentru aceasta, comparați punctele A și B din figura 1.2 ).

Modelul neoclasic este caracterizat de o dihotomie între două sisteme de determinare a prețurilor: prețurile relative rezultă din condițiile ofertei și ale cererii din sectorul real (ele sunt independente de nivelul ofertei de bani ); în schimb, prețurile nominale sau nivelul general al prețurilor sunt o funcție a ofertei de bani. Ecuația cantității înregistrează această relație. Dublarea ofertei de bani va dubla toate prețurile nominale, dar nu va afecta deloc prețurile relative, și, deci, volumul bunurilor cerute și al bunurilor oferite rămân constante. Această proprietate a modelului neoclasic-și anume că o modificare a ofertei de bani afectează numai nivelul general al prețurilor, neinfluențând prețurile relative și, prin urmare, nici producția și nici ocuparea-este cunoscută sub denumirea de “neutralitate a banilor”.

Economiștii clasici, ca Smith, Ricardo și Mill, nu înzestrau însă banii cu proprietatea de neutralitate. Așa cum sublinia ỎBrien, eseul Despre bani (1752) al lui D.Hume, o creștere a ofertei de bani ridică nivelul general al prețurilor; cu toate acestea, nu realizează acest lucru în mod direct, ci printr-un mecanism complex de transmisie.Sporirea balanțelor de lichidități ale agenților economici duce la cheltuieli sporite și la producerea, într-o primă fază, de efecte reale-mai precis la o creștere a producției și ocupării. Ajustarea prețurilor intră în scenă decalată cu un interval de timp. În plus, Hume nu presupune, asemeni analizei neoclasice,existența unei ocupări depline. În cele din urmă, impactul pozitiv al unei creșteri a ofertei de bani asupra producției și ocupării durează numai până în momentul în care nivelul general al prețurilor a crescut până la un nivel ce să corespundă ofertei mai mari de bani. În sistemul clasic, prin urmare, banii nu sunt deloc neutrii: variația ofertei de bani au ca efect variații ale producției și ocupării, precum și ale nivelului general al prețurilor .

În modelul monetarist al inflației, teoria cantitativă a banilor joacă un rol puțin diferit de cel jucat în modelul neoclasic. Teoria cantitativă este una a statisticilor comparative din care pot fi deduse nivelurile generale ale prețurilor diferite pentru diferite nivele alternative ale ofertei de bani, astfel încât sectorul real să fie în echilibru. Considerăm că în schema modelului monetarist, teoria cantitativă poate fi interpretată drept o teorie a venitului nominal care afirmă că “ modificările stocului de bani reprezintă factorul determinant ce modifică veniturile nominale “ . Variațiile ofertei de bani ( sau ale ratei de creștere a ofertei de bani ) modifică, cel puțin pe termen scut, atât nivelul general al prețurilor cât și variabilele reale. Prin urmare, cantitatea banilor nu este neutră. Dacă privim însă condițiile de echilibru pe termen lung în care sau realizat toate ajustările necesare, atunci dihotomia neoclasică a sistemului de prețuri este valabilă din nou, iar rezultatele teoriei neoclasice a cantității sunt identice cu cele ale teoriei monetariste.

1.2. Decalajul inflaționist (Gap-ul inflaționist)

În noiembrie 1939, J.M.Keynes publica două articole în ziarul britanic The Times (Londra) care se ocupau cu finanțarea războiului de către englezi. Modificate și completate, acestea au format baza renumitului său eseu Cum să plătim cheltuielile de război, în care el investiga relațiile existente între inflație, fiscalitate și distribuția venitului ce rezultă dintr-o creștere neanticipată a cheltuielilor, altele decât cele pentru consum. Aspectele acestei analize care se ocupă de inflație au devenit mai târziu cunoscute sub denumirea generică de “ decalaj (gap) inflaționist “. Acest model a fost elaborat în mod expres pentru soluționarea problemelor de finanțare a războiului, lucru ce reiese în mod evident din ipoteza sa specială referitoare la legătura dintre salarii și prețuri. Într-o manieră mai generală, problema abordată de Keynes poate fi exprimată astfel: “ Să presupunem că o componentă a cererii globale dintr-o economie cu ocupare deplină crește brusc și neașteptat. În ce fel inflația care-l succede va reduce proporția reală a fiecăreia din celelalte componente ale cererii globale totale?”

Keynes nu și-a adresat eseul unui cerc îngust de specialiști, ci marelui public. Totuși, eseul rămâne un model exemplar de exercitare a gândirii macroeconomice care a ajutat enorm la avansarea dezbaterilor “ștințifice” asupra inflației. S. Maintal și J.A.Trevithick au reanimat interesul față de acest model, în special față de consecințele asupra teoriei distribuției veniturilor.

Exemplul numeric al lui Keynes arată astfel:

Milioane lei

X – nivelul producției reale (la prețurile existente

înainte de primele manifestări inflaționiste) 5,500

E – veniturile private (inclusiv prețurile legate de

transferuri) 6,000

T – impozite directe 1,400

ED – venituri private nete =E – T 4,600

Keynes a presupus că guvernul ( inclusiv investitorii privați) are posibilitatea să achiziționeze bunuri și servicii în valoare de 2,250 milioane de lire (G) necesare desfășurării războiului, în condițiile vechiului set de prețuri. Așadar, partea din venitul național ce rămâne la dispoziția familiilor este de:

X – G = 5,500 – 2,250 = 3,250

Prin urmare, venitul privat net de 4,600 milioane de lire trebuie comparat cu un volum de bunuri și servicii oferite spre consum privat de numai 3,250 milioane de lire. Pentru a determina extinderea gap-ului inflaționist trebuie luat în calcul nivelul economiilor private. În exemplul lui Keynes, sectorul privat economisește 0,700 milioane de lire. Cererea globală efectivă Ei se ridică deci la 3,900 milioane de lire (4,600 – 0,700).

Acest fapt duce la obținerea următorului rezultat:

Milioane lire

Ei – cererea globală efectivă 3,900

X –G – volumul de bunuri + servicii

disponibile pentru consumul privat 3,250

Gap-ul inflaționist 0,650

Gap-ul inflaționist exprimă, deci, excesul de cerere înregistrat pe piața bunurilor de consum și serviciilor. În exemplul lui Keynes, aceasta sporește nivelul general al prețurilor cu 20%. Producția reală care, în condițiile fostelor prețuri, se ridică la 3,250 milioane de lire se vinde, în condițiile prețurilor curente, cu 3,900 milioane de lire, ceea ce generează profituri necuvenite – adică profituri la care firmele nu se aștepteseră, în valoare de 0,650 milioane de lire – care, la rândul lor, induc apariția unui exces de cerere pe piața bunurilor și deci a unor efecte inflaționiste. Totuși, ratele marginale de impozitare mai ridicate ale firmelor în cadrul sistemului de impozitare progresivă, precum și înclinația sporită spre economii a întreprinzătorilor fac ca numai o parte din profiturile necuvenite să aibă un impact inflaționist. De exemplu, Keynes presupune că, pentru eliminarea excesului real de cerere și pentru încheierea procesului inflaționist, ar fi suficientă o a doua etapă de creșteri ale prețurilor în proporție de 2 – 3%.

Această analiză își păstrează valabilitatea numai în contextul existenței unor salarii nominale constante; însă excesul cererii de pe piața bunurilor va exercita presiuni asupra cererii de pe piața forței de muncă unde se presupune că există o ocupare deplină. Alături de percepțiile favorabile ale întreprinzătoriilor în legătură cu profiturile, avem de-a face cu o creștere a salariilor nominale în concordanță perfectă cu creșterea anterioară înregistrată de nivelul general al prețurilor. O dată restabilite la nivelul lor inițial, salariile reale vor crea un nou gap inflaționist pe piața bunurilor, care la rându-i va determina o nouă creștere a prețurilor. Dacă și salariile nominale urmează aceeași evoluție din etapa anterioară, atunci prețurile vor crește în continuare. Rezultă o spirală inflaționistă.

Esențială pentru demonstrația lui Keynes din Cum să plătim cheltuielile de război? este ipoteza decalajului înregistrat de salarii, și anume că salariile se ajustează la variațiile nivelului general al prețurilor cu un decalaj temporal. Creșterile de prețuri o iau înaintea creșterilor de salarii, care le urmează cu un decalaj clar, astfel că salariile reale sunt împinse în mod constant sub nivelul la care se găseau înainte de declanșarea procesului inflaționist. Keynes a clarificat această problemă astfel: “Salariile și celelalte costuri vor determina creșterea prețurilor, dar, cu toate acestea, prețurile (în condițiile prezumțiilor de mai sus) se vor menține întotdeauna cu 20 la sută înaintea lor. Oricât ar crește salariile, acțiunea de cheltuire a lor va împinge întotdeauna prețurile mult în avans”.

Procesul inflaționist din Cum să plătim cheltuielile de război este, practic, la baza, unui proces de redistribuție. Inflația acționează asemani unei pompe care transferă venitul de la salariați, care au o înclinație spre economii, și o rată marginală de impozitare mai mare. Gap-ul inflaționost este deci alimentat de însuși procesul inflaționist în cadrul căruia salariile reale se micșorează datorită ajustării declarate a salariilor nominale.

Unii autori neokeynesieni, ca A.Smithies, G.Ackley și H.Scherf au transpus analiza verbală realizată de Keynes într-un model formal, bine delimitat. Smithies și Ackley sunt doi autori care au aderat îndeaproape la versiunea verbală a lui Keynes. Acest model constă în următoarele opt ecuații:

A = (1)

Variabila A rămâne constantă. Ea reprezintă cheltuielile guvernamentale reale precum și investițiile private și publice, date exogen.

Cut = m – cu (2)

unde: Cut – reprezintă consumul real al întreprinzătoriilor;

cu – înclinația marginală spre consum a întreprinzătorilor;

Pt – nivelul general al prețurilor.

CWt = cw· (3)

unde: CWt – consumul real al salariațiilor;

cw – înclinația marginală spre consum a salariațiilor;

Qt – cantitatea nominală a venitului din salarii ce revine lucrătoriilor.

Qt = Wt· N0 (4)

unde: Wt – rata (nivelul) salariilor nominale;

N0 – nivelul ocupării, dat exogen, în condițiile folosirii depline a mâinii de lucru

Yt = Pt · X0 (5)

unde: Yt – PNB nominal brut;

X0 – nivelul producției reale, dat exogen, în condițiile folosirii depline a mâinii de lucru.

Yt = Qt + Rt (6)

Această ecuație este o identitate care definește PNB nominal ca o sumă a veniturilor factorilor de producție.

Xt = X0 =Cwt + Cut + A (7)

Această ecuație definește producția reală ca sumă a categoriilor de cheltuieli reale.

Wt = φ·Pt-1 (8)

Ecuația (8) descrie relația existentă între salarii și prețuri, conform ipotezei decalajului înregistrat de salarii.

Presupunerea centrală a acestui model, pe care se întemeiază întreaga școală neokeynesiană a teoriei distribuției, este existența unei diferențe între înclinațiile marginale spre consum: cea a salariațiilor o depășește pe cea a întreprinzătorilor:

cw – cuj > 0 .

Să presupunem că, înainte de începutul finanțării războiului, în economie domnește echilibrul, astfel încât spirala inflaționistă IG este nulă și nivelul prețurilor rămâne constant (Pt = Pt-1 = P0). Din ecuația (8) rezultă că parametrul φ trebuie să corespundă salariului real de echilibru din perioada antebelică.

Gap-ul inflaționist se definește ca fiind excesul de cerere înregistrat pe piața bunurilor în condițiile unei oferte date de producție obținute cu o folosire deplină a mâinii de lucru.

IG = (Cwt + Cut + A) = (m + A) + cu + cw – X0 =

= (m + A) + (cw + cu) – (1 – cu)X0 (9)

La nivelul antebelic A al cheltuielilor autonome și în condițiile salariilor (W0) și prețurilor (P0) dinainte de război., IG este egal cu 0, cheltuielile de război vor spori A cu cantitatea ΔA. Această sporire determină, pentruW0 și P0 date, o insuficiență a bunurilor, de natură inflaționistă, pozitivă, așa cum se poate observa din ecuația (9). Deoarece, pentru perioada în cauză, salariile sunt fixe (Wt = φP0), insuficiența de pe piața bunurilor poate fi compensată (resorbită) numai printr-o creștere a prețurilor. Creșterea de preț de la P0 la P1 necesară pentru atingerea acestui obiectiv poate fi calculată cu ajutorul ecuației (9), cu observația că Wt = φP0 iar IGt = 0.

(m + A + ΔA) + (cw + cu) φ – (1 – cu)X0=0

= (10)

Acest rezultat arată că rata inflației (mai exact, raportul dintre nivelul prețurilor în perioada 1 și cel din perioada 0) depinde direct proporțional de diferența cw – cu, precum și de ΔA. Cu cât înclinația marginală spre consum a salariațiilor este mai mare față de cea a întreprinzătorilor și cu cât este mai mare creșterea cheltuielilor autonome ΔA, cu atât prețurile vor fi mai mari. De asemenea, rata inflației depinde invers proporțional de oferta X0 de producție reală obținută cu o ocupare deplină.

Ecuația (10) exprimă rata inflației din perioada de tranziție de la t0 la t1 .Pentru a afla ce se întâmplă în intervalele ulterioare trebuie să facem apel la ipoteza decalajului înregistrat de salarii. Creșterea prețurilor de la P0 la P1 resoarbe insuficiența bunurilor, dar îm perioada a 2, ridică salariile nominale la W2 = φP1 și, prin urmare, restabilește nivelul inițial al salariilor nominale. Ecuația (9) arată că reajustarea valorilor nominale prin creștere induce reapariția unei insuficiențe pe piața bunurilor ce poate fi eliminată numai printr-o nouă etapă de creșteri ale prețurilor, creșteri ale căror magnitudini sunt date de ecuația (10). Procesul inflaționist continuă atâta vreme cât rata cheltuielilor individuale, dată exogen, depășește nivelul inițial de echilibru. Scopul modelului este, de fapt, următorul: în urma primei etape de creștere a prețurilor de la P0 la P1, salariul real se diminuează. Inflația care urmează acestei etape este necesară pentru a împiedica salariul real să revină la nivelul său inițial. Acest obiectiv este atins cu succes numai datorită faptului că salariile nominale se ajustează decalat la variațiile nivelului general al prețurilor.

Această formulare a rămas vreme îndelungată unica interpretare standard a textului keynesian Cum plătim cheltuialile de război. Totuși, lucrarea lui Maital și criticile lui Trevithick au declanșat dezbateri asupra modelului. Maital a ridicat două întrebări care prezintă relevanță în acest context:

Ce tip de distribuție a veniturilor în salarii și profituri corespunde unei rate date a investițiilor de g = A/X0

Ce rată a inflației este necesară pentru a produce distribuția “funcțională” a venitului care să corespundă unei anumite g?

Unde g = rata dată a investițiilor.

Versiunea Smithies – Ackley a modelului Keynes oferă răspunsuri directe și indiecte la aceste înrerbări. În legătură cu prima problemă , Maital a demonstrat că fiecare rată a investițiilor A/X0 corespunde unei anumite părți a venitului forță de muncă, pentru înclinații marginale spre consum date, cu și cw . La această rată a investițiilor, economiile planificate sunt egale cu cheltuielile altele decât de consum A, ceea ce presupune IGt = 0. Această proporție de echilibru a salariilor poate fi dedusă din ecuația (9) a modelului Smithies – Ackley cu condiția să punem IG = o și să rezolvăm pentru proporția salariilor (partea din venituri care reprezintă salariile).

= (11)

Dacă rata inflațiilor A/X0 sporește cu un procent, atunci partea veniturilor forței de muncă trebuie să se diminueză cu 1/(cw-cu) procente. Acest fapt poate reduce exact rezultatul dedus de Maital (1972, pag.159). De exemplu, fie cw = 0,9 și cu =0,4, atunci, cw-cu = 0,5. Pentru ca rata investițiilor să crească cu un procent, partea veniturilor forței de muncă trebuie să scadă cu 1,0/0,5 = 2 la sută.

La întrebarea: Cât de mare trebuie să fie creșterea venitului general al prețurilor pentru a reduce partea din venituri care reprezintă salariile (sau rata salariului real)ce corespunde unei sporiri a rate investițiilot ?-răspunsul se găsește în ecuația (10). Creșterea cheltuielilor autonome ΔA determină o ridicare a nivelului general al prețurilor și astfel diminuarea necesară a salariului real sau a unei părți din venituri ce merge către mâna de lucru , prin intermediul procesului decalat de ajustare a salariilor.

Modelul dublei spirale inflaționiste a lui Bent Hansen

Modelul inflaționist a lui Bent Hansen poate fi privit drept o evoluție ulterioară a modelului spiralei inflaționiste discutate mai sus. Spre deosebire de Keynes care a luat în considerare în eseul său numai insuficiența de bunuri, Hansen s-a ocupat atât de piața bunurilor cât și de cea a muncii. El a realizat deosebirea dintre o insuficiență a bunurilor și insuficiența factorilor. Modelul se întemeiază pe două presupuneri importante:

Cantitatea mâinii de lucru este dată exogen și este fixă. Producția ce poate fi obținută utilizând întreaga forță de lucru disponibilă (producția ocupării depline, X) nu poate fi depășită.

Prețurile și salariile nominale sunt perfect flexibile.

Modelul lui Hansen este alcătuit din trei ecuații de component, 1-3, și din două funcții de reacție a prețului, 4 și 5.

X = (1)

unde este o constantă ce reprezintă capacitate maximă.

X

F

G

A B D

E

D

0 X

Fig. 1.3 Modelul lui Hansen

X = g, g ' > 0 (2)

Aceasta este o ecuație a ofertei planificate de produse.

D = , h’ < 0 (3)

Această ecuație reprezintă cererea planificată de produse.

Ecuația (2) poate fi înțeleasă ca o funcție a ofertei globale, pentru economia respectivă. Pe măsură ce raportul dintre prețuri și salarii crește, (pe măsură ce salariile reale scad), întreprinzătorii sporesc cantitatea de produse pe care doresc să o ofere pe piață. Spre deosebire de aceasta, cererea privată de bunuri scade pe măsură ce P/W crește ( pe măsură ce salariile reale scad). Acest tip de evoluție se datorează faptului că o creștere a P/W duce la o creștere a părții de profituri din cadrul unui venit real, de ocupare deplină, constant și la o scădere a părții deținute de salarii. După exemplul lui Keynes, Hansen a presupus, în continuare, că înclinația marginală spre consum a întreprinzătorilor este inferioară celei a salariaților. De aici rezultă că, pe măsură ce P/W crește cererea planificată scade.

Figura 1.3 redă grafic modelul lui Hansen. Pe abscisă se găsește producția reală X iar pe ordonată raportul prețuri/salarii. Să studiem situația din (P/W)0, unde întâlnim o insuficiență de factori măsurată de distanța AB. Insuficiența factorilor X – = AB reprezintă cantitatea de produse planificată a fi obținută peste maximul realizabil, adică peste producția de ocupare deplină. Hansen a considerat că această insuficiență a factorilor de producție reprezintă un indice al excesului de cerere pe piața muncii. Hansen a extins, prin urmare, modelul într-o asemenea măsură încât el să cuprindă o funcție de reacție a salariilor, valabilă pentru piața muncii.

= F (X -), F(0) = 0; F' > 0 (4)

Aceasta este binecunoscuta funcție neoclasică a reacției salariilor, conform căreia variația salariilor nominale este în legătură directă și pozitivă cu nivelul excesului de pe piața muncii.

Intervalul AD reprezintă cantitatea excesului de cerere de pe piața bunurilor la nivelul (P/W)0, insuficiența bunurilor. Cererea planificată de bunuri depășește oferta maximă realizabilă cu cantitatea AD. Presupunând existența unei funcții neoclasice de reacție a prețului, rezultă o sporire a prețurilor bunurilor.

= f(D –X), f(0) = 0; f' >0 (5)

Ca punct de plecare pentru o studiere ulterioară a acestui model luăm punctul F, unde D – X este egal cu zero, dar X – este mai mare decât zero. Deși pe piața bunurilor domnește echilibrul, pe piața muncii se înregistrează un excces de cerere. De aici rezultă că salariul real crește fiindcă prețurile bunurilor rămân constante, în vreme ce salariile nominale sporesc. Raportul preț/salariu se deplasează în direcția indicată de săgeată. În condițiile unei valori mai mici a raportului preț /salariu (unui salariu real mai ridicat), pe piața bunurilor ia naștere un exces de cerere astfel încât începe să crească și nivelul prețurilor. În punctul G, de pildă, D – > 0 și X – >0, ceea ce implică W >0 și P > 0.

Am putea deasemenea începe discuția în punctul E, unde piața muncii este în echilibru (X – = 0),dar se manifestă un excces de carere pe piața bunurilor(D – > 0).

În concordanță cu funcțiile de reacție a prețului și salariului din ecuațiile (4) și (5), P/W începe să crească și salariul real începe să scadă. Se poate presupune că acest proces ar putea duce economia în punctul A , unde salariul real a scăzut în asemenea măsură încât pe piața muncii apare un excces de cerere, alături de cel de pe piața bunurilor, astfel încât prețurile, cât și salariile nominale încep să crească.

Aceste deliberări duc la concluzia că în intervalul EF trebuie să existe o stare de “cvasi-echilibru”, în decursul căreia salariile și prețurile cresc în același ritm, astfel încât salariul real rămâne constant. Dovada poate fi exprimată în mod clar astfel: în F variația salariilor nominale dW/dt este pozitivă; dW/dt scade pe măsură ce P/W scade și dW/dt în E. Totuși, în E, variația prețurilor dP/dt este pozitivă. Pe măsură ce P/W crește ca valoare, dP/dt scade și în F, dP/dt în 0. De aici deducem că trebuie să existe un punct P/W situat între E și F cum ar fi (P/W)0, cu proprietatea că prețurile și salariile cresc în același ritm.

În acest cvasi-echilibru, este valabilă următoarea relație analitică:

= = = 0 (6)

Salariul real este prin urmare constant dacă:

= (7)

Punctul de cvasi-echilibru poate fi determinat din următoarele 4 ecuații de necunoscute , X, D și P/W:

= constant (1)

X = g (2)

D = h (3)

= (4)

Scopul modelului lui Hansen este să demonstreze prin metode simple că poate exista o situație inflaționistă de echilibru în care există un excces de cerere, concomitent, atât pe piața bunurilor cât și pe cea a muncii. Dar din perspectiva unor realizări teoretice recente, acest model are o serie de defecte.

X

G

D

0 X

Fig. 1.4 Efectul Patinkin

Modelul ignoră rolul așteptărilor pe piețele bunurilor și factorilor de producție. Acest defect este însă comun tuturor modelelor inflaționiste mai vechi.

Hansen impunea o anumită limită superioară absolută a capacității, , producția maximă obținută în condițiile ocupării totale. În urma acestei presupuneri modelului nu-i mai rămâne decât să pună o întrebare sterilă. Din acest motiv a și fost deseori criticat. Nu se poate discuta problema ridicată de Friedman, a împărțirii impactului unui impuls monetar în etape inflaționiste de producție.

Să presupunem că funcția cerereii apare specificată în forma folosită de Patinkin, astfel încât ea conține atât balanțele reale de lichidități M/P, cât și prețurile relative ale bunurilor și mâinii de lucru.

D = D D(M/P) > 0

În acest caz, cvasi-echilibrul poate fi menținut în timp numai cu condiția ca oferta de bani să crească în același ritm cu rata inflației, astfel încât cererile de bani M/P să rămână constante. Dacă oferta nominală de bani ar rămâne constantă, atunci cvasi-echilibrul ar fi instabil din pricina faptului că scăderea cererilor de bani ar deplasa către stânga funcția cererii (figura 1.4). Acest efect, al balanțelor reale, (efectul Patinkin) ar putea împinge funcția cererii atât de mult către stânga încât excesul de cerere să dispară și cvasi-echilibrul inflaționist să fie înlocuit de un echilibru staționar în punctul G (cu X – = 0 și D – = 0)

Inflația prin cerere și inflația prin costuri

O temă centrală a dezbaterilor asupra inflației din anii '60 a constituit-o clasificarea inflației în două tipuri: inflația prin cerere și inflația prin costuri. În literatura economică ele se disting prin doi factori.

Literatura economică a căutat să determine cauza sau punctul de lansare ale procesului inflaționist pe cale de a se manifesta.

Ea a încercat să ofere o bază pentru acțiunile politice economice. Aici, literatura a căutat să determine dacă procesul inflaționist poate fi stopat printr-o limitare a cererii monetare fără o creștere a ratei șomajului.

Cu ajutorul unei bine cunoscute analize încercăm acum să evidențiem deosebirile dintre cele două tipuri de inflație. Instrumentele utilizate în cadrul acestei analize sunt funcția macroeconomică a cererii D0 și funcția macroeconomică a ofertei S0 (în figura. 1.5. produsul național real X se găsește pe abscisă, iar nivelul al prețurilor pe ordonată). Intuitiv, putem spune că curba cererii globale este o funcție descrescătoare de nivelul prețurilor și că cea a ofertei este o funcție descrescătoare. Nu trebuie uitat, însă, că funcțiile respective sunt funcții macroeconomice sau globale și nu se referă la piețe individuale.

P S

S

P2

P0

D1

D

0 X1 X2 X3 X

Fig. 1.5 Inflația prin cerere

Dacă derivăm funcția D0 a cererii într-un sistem macroeconomic complet, atunci ea trebuie interpretată ca o curbă de echilibru. Fiecare punct de pe D corespunde unui posibil echilibru de pe piața bunurilor și monetară, cu alte cuvinte, unei intersecții a curbelor IS și LM. De exemplu, o deplasare de la A la B pe D0 ar trebui interpretată după cum urmează: dacă nivelul prețurilor crește în condițiile unei oferte date de bani, atunci piața monetară se dezechilibrează; rezultă un excces de cerere pentru bani. Acest lucru duce la creșterea ratei dobânzii, ceea ce elimină dezechilibru de pe piața monetară și reduce componentele cererii de consum și investiții care sunt influențabile de către dobândă. Punctul B diferă de A prin aceea că în B piețele bunurilor și monetară se află din nou în echilibru, dar la un nivel al prețurilor și dobânzii mai ridicate.

P S1

S0

B

A

P

D1

D0

0 X0 X1 X2 X

Fig 1.6 Inflația prin costuri

Curba ofertei globale descrie oferta de bunuri planificată de firme în condițiile unor nivele generale ale prețurilor alternative, sub presupunerea că piața muncii își păstrează echilibrul. Intersecția dintre D0 și S0 reprezintă deci un punct de echilibru general pentru întreaga economie. Să presupunem că funcția cererii globale se deplasează de la D0 la D1, așa cum arată figura 1.6. O asemenea deplasare automată a funcției cererii poate rezulta în urma acțiunii oricărui factor care are ca efect deplasarea fie a curbei IS, fie a curbei LM, fie a amândurora simultan. Între acești factori putem include, de exemplu:

sporirea înclinației spre consum și/sau o variație a cheltuielilor individuale cu investițiile, în sectorul privat;

creșterea cheltuielilor guvernamentale;

creșterea ofertei de bani

o combinație între 2 și 3;

creșterea exporturilor într-o economie deschisă.

Să presupunem că funcția cererii globale se deplasează de la D0 la D1 ca urmare a unei sporiri a cheltuielilor guvernamentale, pe care acestea și le finanțează printr-o creștere a ofertei de bani, reducându-și balanțele de lichidități.

Creșterea cererii globale determină o insuficiență de bunuri în mărime de X0X2 (figura 1.6) și o creștere a nivelului general al prețurilor corespunzătoare conceptului de exces al cererii. Consecințele acestora asupra sectorului real și asupra inflației iau naștere printr-un proces pe care literatura economică a anilor '60 nu-l analizează în întregime. Putem interpreta inflația prin cerere într-o manieră mai modernă în conformitate cu Noua Microeconomie.

Firmele vor încerca să angajeze noi salariați de pe piața forței de muncă, sporind salariul oferit. Salariații (lucrătorii) își întemeiază decizia referitoare la oferta de muncă în funcție de salariul real W/P ,unde W reprezintă rata salariului nominal iar P* nivelul așteptat al prețurilor. Din cauză că așteptările de preț P* vor fi ajustate numai cu un decalaj temporal la variația nivelului global al prețurilor, lucrătorii vor interpreta greșit creșterea salariilor nominale drept o creștere a salariilor reale. Acest lucru duce la o creștere a ocupării și a producției reale pe curba ofertei globale S0 pe derecția AB. În momentul inflației prin cerere, creștere cererii globale conduce, în general, la o expansiune a producției X dincolo de X0 sau la o creștere corespondentă a folosirii N a mâinii de lucru peste nivelul inițial N0 . N.J. Gordon a remarcat că noțiunea de inflație prin cerere a fost sprijinită în anii '60 de două școli de gândire economică: școala keynesiană, care pune excesul de cerere pe seama unor impulsuri nemonetare, cum ar fi creșterile autonome ale cheltuielilor guvernului sau sectorului privat, și școala teoriei cantitative, care consideră variația ofertei de bani drept cauză a deplasării funcției cererii globale.

Dacă examinăm punctul B din figura 1.6, aceasta nu poate reprezenta o poziție stabilă. După o anumită perioadă de timp, lucrătorii își vor da seama că salariul lor real nu a crescut din cauză că și nivelul prețurilor a crescut, la rândul său. Ei își vor corecta așteptările legate de nivelul general al prețurilor și le vor plasa la valori mai ridicate, în concordanță cu creșterile de prețuri care au survenit. Prin urmare, o creștere a salariilor nominale va avea loc din nou, pentru a restabili salariul real la nivelul său de echilibru; curba ofertei globale se deplasează spre stânga. Curba ofertei S1 din figura 1.6 reflectă ajustarea completă a salariilor nominale la creșterea prețurilor. În noul punct de echilibru C există același salariu real ca și în A, dar cu deosebirea că, între timp, atât salariul nominal cât și nivelul general al prețurilor au crescut.

Astfel, inflația prin cerere are loc în două etape distincte (figura 1.6):

AB, caracterizată printr-o creștere a nivelului general al prețurilor și o creștere temporală a producției și ocupării.

BC, o creștere suplimentară a nivelului general al prețurilor și o ajustare a funcției ofertei la costurile cele mai ridicate.

În studiul său asupra inflației prin cerere, F. Machlup afirma: “Expansiunile autonome ale cererii (cheltuieli efectuate de guvern, de firme, de consumatori) sunt însoțite de sporiri corespunzătoare (competitive) ale prețurilor și salariilor”.

Cazul standard al inflației prin costuri, manifestată într-o economie închisă, este cel al unei sporiri autonome, singulare a salariilor nominale fără ca ea să fi fost precedată de creșteri ale productivității muncii sau ale nivelului general al prețurilor.

Aceasta poate rezulta din așteptările inflaționiste false sau din obiectivul sindicatelor de a modifica distribuirea veniturilor. Nu numai creșterile de salarii ci și creșterile prețurilor altor factori de producție ce rezultă din practici monopoliste de pe piață pot declanșa inflația prin costuri.

O creștere independentă a costurilor deplasează curba ofertei globale de la S0 la S1, fiecare nivel al producției X este obținut la un nivel al costurilor (un nivel general al prețurilor) mai mare. În figura 1.7, la vechiul nivel al prețurilor P0 ia naștere un exces de cerere pentru bunuri X0 X1 . Aceasta duce la o creștere a nivelului general al prețurilor de la P0 la P2 . Presupunem, deocamdată, că

P S1

S0

F

P2 E

P0 D

D1

D0

0 X1 X2 X0 X

Fig. 1.7 Inflația prin costuri

sporirea costurilor, presiunea acestora, nu este susținută de o creștere a ofertei de bani. În acest caz poziția curbei D0 rămâne neschimbată. Inflația prin costuri duce la o diminuare a balanțelor de la M0 / P0 la M0 / P2 . În acest moment intră în scenă transferul dintre piețele bunurilor și piața monetară; mecanismul dobânzii, care, la rându-i , se manifestă sub forma unui efect de expulzare pe piața bunurilor; cu alte cuvinte, componentele sensibile la dobândă ale cererii private sunt reduse. Scăderea cererii globale induce un declin al producției și livrărilor (punctul E din figura 1.7). Reacția imediată la o asemenea presiuna autonomă din partea prețurilor. Ca și în cazul inflației prin cerere discutat mai devreme, este puțin probabil că reacția inițială în fața unei creșteri a costurilor (punctul E din figura 1.7) se va dovedi a fi un punct de echilibru stabil. De exemplu, stagflația este considerată ca fiind inacceptabilă, și banca centrală sporește oferta de bani sau susține creșterile autonome anterioare ale prețurilor și /sau salariilor, atunci curba cererii se deplasează către dreapt, spre D1. Acum producția și livrările sporesc iar nivelul prețurilor continuă să crească până când un nou echilibru va fi atins în punctul F. Traseul complet de ajustare, în contextul unei asemenea inflații prin costuri, caracterizată de o sporire decalată a ofertei de bani, se relizează, pe baza săgeților de la D la E și de la E la F.

F. Mauchlup a îmbunătățit studiul inflației prin cerere sau prin costuri evidențiind și alte deosebiri între cele două tipuri de inflație. Inflația prin cerere poate fi autonomă, indusă sau sprijinită. Inflația autonomă prin cerere se datorează deplasărilor funcției globale a cererii care sunt independente de creșterea realizată sau anticipată a costurilor. Acestea din urmă duc la creșteri ale salariilor care vor determina afectuarea unor cheltuieli de consum sporite. Creșterea costurilor care generează oscilații ale funcției globale a cererii este legată de o creștere a ofertei de bani, deoarece firmele afectate trebuie ori să-și reducă balanțele de lichidități ori să apeleze la credite bancare de mai mare anvengură. O creștere sprijinită (susținută) a cererii globale are loc dacă guvernul încearcă să facă uz de măsuri de politică fiscală sau monetară în scopul măririi cererii sau compensării declinului cererii globale cauzat de inflația prin costuri. În oricare din aceste cazuri, funcția cererii globale se va deplasa ca răspuns la politica economică.

Astfel se pot interpreta mai precis deplasările funcției globale a cererii descrise în figurile 1.6. și 1.7. Mișcarea funcției globale a cererii de la A la B în lungul curbei din figura 1.6 reprezintă o deplasare automată: ea descrie o situație de inflație prin cerere autonomă. Spre deosebire de aceasta, figura 1.7 redă o situație de inflație prin cerere sprijinită, deoarece cea care a determinat modificarea poziției curbei cererii globale a fost creșterea ofertei de bani de către banca centrală.

După Machlup, inflația prin costuri se datoreză variațiilor prețurilor și salariilor administrate. Spre deosebire de salariile și prețurile de piață, acestea sunt rezultatul negocierilor colective și se aplică în mod uniform. Inflația prin costuri apare în două forme: agresivă și defensivă. Cea dintâi este produsă de încercările de creștere a salariilor reale în condițiile unui nivel dat al productivității muncii; cealaltă ia naștere în urma încercărilor de restabilire a nivelului anterior, de echilibru, al salariilor reale.

Această clasificare este aplicabilă nu numai costurilor salariale, ci și costurilor legate de ceilalți factori de producție importanți (ca de pildă energia). În figura 1.7 deplasarea curbei ofertei de la S0 la S1 corespunde unei inflații “agresive” prin costuri, în sensul definiției date de Machlup. În schimb, deplasarea aceleiași curbe din figura 1.6 este de natură “defensivă”. Ea rezultă din ajustarea salariilor nominale la nivelul general al prețurilor mai ridicat, P1 , nivel generat de inflația prin cerere.

A. Lindeck a rafinat de curând analiza inflației prin costuri subdivizând-o în trei tipuri:

Inflația exogenă prin costuri;

Inflația prin prețuri relative sau pretenții legete de venituri;

Inflația de “inerție”.

Cauzele primului tip pot fi creșteri exogene ale costurilor datorate unor prețuri de import mai ridicate pentru bunurile intermediare (șocul petrolului), practicarea de către firme a unor adaosuri pentru profituri mai mari, “nejustificate”, și rate ale salariilor “nejustificat” de mari datorate negocierilor colective dintre patronat și sindicate. Acest tip de inflație ar putea explica sporirea singulară (o singură dată) a nivelului prețurilor.

Cel de-al doilea tip al inflației prin costuri este cauzat de încercările agenților economici sau diferitelor grupuri de agenți care dețin puterea pe piață asupra prețurilor relative sau nivelurilor salariilor de a-și modifica prețurile relative sau parțiale relative de venit. Agenții compară produsul lor (sau prețurile factorilor de producție) cu produsele (sau prețurile factorilor) altor agenți economici. Un caz particular al acestei stări de lucruri este modelul comportamental în care un agent (sau grup de agenți) încearcă să mențină o relație fixă între prețul (sau salariul) său și cel al unui grup de referință j. Această relație poate fi scrisă astfel:

= λ λ este constantă

Acest model comportamental implică un efect de creștere al costurilor. Noțiunea fundamentală este aceea că, la nivel macroeconomic, un asemenea model comportamental ar putea crea pretenții referitoare la venituri care ar depăși venitul real produs în condițiile nivelului general al prețurilor.

Cel de-al treilea tip al inflației prin costuri se bazează pe faptul că agenții economici se așteptă la o creștere a nivelului viitor al prețurilor. Inflația prin costuri ia naștere atunci când gospodăriile și firmele încearcă să-și protejeze venitul real dorit ajustându-și nivelul salariilor și prețurilor lor la inflația viitoare așteptată. Spre deosebire de inflația prin costuri datorată prețurilor relative aici agenții economici nu încearcă să-și înbunătățească poziția relativă; ei caută numai să întâmpine o scădere așteptată a valorii reale a propriilor prețuri și salarii. În măsura în care creșterea nivelului prețurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului real al agenților sau grupurilor de agenți, această inflație poate fi denumită “inflație de inerție”.

Se observă ușor că inflația autonomă prin costuri și cea prin prețuri relative ale lui Lindbeck sunt incluse în cadrul inflației agresive prin costuri a lui Machlup.

Deși deosebirea dintre inflația prin costuri și cea prin cerere nu este depășită din punct de vedere ștințific, totuși, unele eveluții recente ale teoriei inflației -discutate- nu au ținut cont de această deosebire. Un motiv important pentru aceasta îl constituie faptul că respectivele distincții au rămas la nivel pur teoretic. Nimeni n-a elaborat o metodă empirică de clasificare a episoadelor inflaționiste efective.

O încercare de a stabili dacă prețurile sau salariile nominale sunt cele care sporesc primele aduce mult cu vechea problemă a oului și a găinii. În funcție de perioada de bază aleasă, o creștere a salariilor poate fi interpretată fie ca un impuls autonom din partea salariilor, fie ca o ajustare la o creștere anterioară a nivelului general al prețurilor. Un mod de gândire similar eate aplicabil și la prețuri. Aceeași obiecție poate fi adusă încercării monetariștilor de a justifica inflația printr-o accelerare anterioară a creșterii ofertei de bani. În funcție de perioada de bază aleasă, sporirea ofertei de bani poate fi înțeleasă ca o măsură de susținere pe care evoluțiile inflaționiste au obligat autoritățile monetare să o ia.

În percepția populară asupra inflației se vorbește de inflația prin costuri și salarii atunci când salariile nominale cresc mai rapid decât productivitatea muncii. Totuși, nu este necesară decât o clipă de gândire pentru a convinge pe oricine că, și în situația unei inflații prin cerere, salariile nominale trebuie să crească mai rapid decât productivitatea muncii.

Nu se poate folosi afirmația conform căreia creșterea cheltuielilor nominale depășește creșterea produsului național real ca un criteriu al inflației prin cerere. Afirmația este tautologică, întrucât ea trebuie să fie valabilă în orice tip de inflație.

De mai mare interes este testul lui Machlup, care ține sub observație variația distribuției venitului datorită inflației. Dacă partea de profituri crește ca urmare a procesului inflaționist, acest lucru indică manifestarea unei inflații prin costuri. Totuși, și acest test va eșua din motivele expuse mai sus; alegerea unei perioade de referință influențează măsurarea variațiilor înregistrate în părțile de distribuție a veniturilor.

Pentru a completa dezbaterea noastră ar trebui să examinăm experimentul propus de P. A. Samuelson și R. M. Solow. Dacă o restrângere de mici proporții a cererii globale frânează pronunțat rata de creștere a costurilor salariale (și cu ceilalți factori de producție) și ridică abia sesizabil rata șomajului, atunci putem conchide că este vorba de o inflație prin cerere. Pe de altă parte, dacă o reducere minoră a cererii globale nu are nici un efect de temperare asupra creșterii prețurilor și salariilor – cu alte cuvinte, dacă ar fi nevoie de un șomaj considerabil pentru a împiedica sporirile de prețuri – atunci putem considera inflația drept inflație prin costuri. Totuși, și acest experiment își pierde puterea de anticipare atunci când inflația prin cerere sau costuri reprezintă o fază de ajustare (BC în figura 1.6 și respectiv EF în figura 1.7). pentru acest caz Samuelson și Solow au creat un al treilea tip de inflație, cel mixt,care cuprinde atât elemente ale naturii costurilor, cât și elemente ale naturii cererii.

Dincolo de imposibilitatea de a identifica, în mod unic, un caz concret al inflației folosind metode empirice, conceptul de inflație prin cerere sau costuri mai are un defect grav: este inerent static. El poate explica o creștere singulară a nivelului general al prețurilor ca urmare a unei deplasări a curbei cererii sau a curbei ofertei. În ambele situații excesul rezultant al cererii este disipat de o creștere a nivelului general al prețurilor. Dacă se încearcă folosirea acestui model pentru explicarea inflației, adică a sporirii continue a nivelului general al prețurilor, atunci trebuie presupus că cele două curbe, a cererii și a ofertei, se deplasează necontenit în sus. Modelul static este adecvat explicării unei creșteri singulare a nivelului general al prețurilor (cu o singură ocazie), însă nu și analizării unor creșteri continue ale prețurilor, cum sunt cele care caracterizează fenomenul inflaționist.

Capitolul 2

GRUPURILE SOCIALE ȘI INFLAȚIA

Analiza inflației este de fapt o analiză pluridisciplinară: economică, sociologică și psihologică.

Premiza de la care pornește această analiză este că în societățile contemporane există conflicte sociale. În consecință, curbele, ecuațiile, modelele și celelalte instrumente analitice cu care operează știința economică modernă pentru a determina starea de echilibru trebuie plasate de fiecare dată într-un context uman și sociologic concret. Practic grupurile sociale formează categorii sociale antinomice, a căror atitudine psihologice are o importanță majoră în relizarea sau nerealizarea echilibrelor.

Grupurile sociale au comportamente specifice, dar, în general, în măsura în care dobândesc conștiința identității lor, ele nu sunt dispuse să accepte, într-o manieră calmă și resemnată, cerințele echilibrului economic, chiar dacă acestea din urmă sunt cât se poate de evidente.

2.1. Repartiția între salarii și profituri.

Keynes a pus în evidență incidența repartiției asupra nivelului economisirii și cererii, dar nu a dezvoltat o teorie completă a repartiției. Cei care au realizat o analiză a repartiției alternative celei neoclasice sunt economiștii de la Cambridge: Kalecki, Joan Robinson, Kaldor.

Kalecki a considerat că la nivel macroeconomic, venitul național este egal cu suma profiturilor și a salariilor, iar producția națională este egală cu suma investițiilor și a consumului lucrătorilor și întreprinzătorilor. Printr-o ipoteză restrictivă, se consideră că salariații consumă în totalitate salariul:

Venitul național = ∑ profiturilor +∑ salariilor

Producția națională = ∑ investițiilor + ∑ consumul lucrătorilor +

+ ∑ consumului întreprinzătorului

∑ salariilor = ∑consumului lucrătorului

∑ profiturilor = ∑ investițiilor + ∑ consumului întreprinzătorului

Analiza lui Kalecki a fost desăvârșită de diverși economiști keynesieni. Astfel, Pasinetti a enunțat ipoteza de plecare: salariații investesc o parte mai mică din venitul lor, decât deținătorii de capital, dar investesc, chiar dacă mai puțin.

Kalecki a pus în centrul analizei repartiția grupurilor sociale și comportamentul lor. El a dezvoltat (chiar mai clar decât Keynes) o explicație a formării prețurilor în termeni de costuri la care se adaugă o marjă beneficiară. Aceasta va fi la originea unei analize noi a repartiției și inflației, care se opune teoriilor neoclasice. Conjuncția acestor două elemente conduce la o analiză în care repartiția produsului național, la nivel macroeconomic, între salarii și profituri este nedeterminată și depinde de raportul de forțe dintre grupurile sociale.

Kalecki a atras atenția asupra faptului că sunt două sisteme distincte de formare a prețurilor în lumea modernă: unul care este dominat de ofertă și cerere și altul de costuri mai mult decât de profit.

Kalecki a analizat formarea prețurilor industriale ca și calculul unui preț de revenire mediu la care este adăugată o marjă de profit brut. Teoria sa a evoluat și a respins ideea lui Keynes (împrumutată de la Marshall) că o creștere a producției cere o creștere a prețurilor deoarece cresc costurile marginale. Se consideră că în general prețul de revenire mediu mai degrabă scade decât crește în timpul creșterii producției. Kalecki a observat că prețurile de revenire sunt compuse din două elemente independente: salariile vărsate și costurile materiilor prime, furniturile și sursele de energie. Există o interconexiune între cele două tipuri de formare a prețurilor, deoarece costul materiilor prime sunt puternic influențate prin ofertă și cerere; negocierea asupra nivelului salariilor nominale depinde de echilibrul de forțe de pe piața muncii.

Dacă se presupune că structura marjelor de profit brut este stabilă, se poate deduce comportarea probabilă a prețurilor pe termen scurt. O creștere a nivelului general de activitate generează o creștere a cererii de materii prime, care crește prețul acestora. Creșterea prețului de revenire conduce la o creștere mai mult sau mai puțin proporțională a prețului. Profiturile nominale cresc și nivelul salariilor nominale scade. De altfel, o reducere a activității industriale generale tinde să reducă prețul materiilor prime, dar rezistența organizațiilor de lucrători este în general destul de puternică pentru a împiedica reducerea nivelului salariilor nominale (știind că șomajul și reducerea orarului le reduce veniturile).

Analiza lui Kalecki pune accentul pe relația între formarea prețului și partea pe care o reprezintă salariile în rezultatele activității. Acest lucru a fost evidențiiat și de J. Robinson și Nikolas Kaldor.

Pentru a demonstra că repartiția între salarii și profituri este nedeterminată se consideră următorul exemplu: un produs necesită un kilogram de materii prime la prețul actual de 10 u.m. și cere o oră de muncă la prețul actual de 10 u.m.; costul produsului este 60 u.m. Dacă în mod obișnuit se ia o marjă de beneficiu de 25% prețul de vânzare va fi 75 u.m.

Presupunem că se produce o creștere a cererii, în timp ce elementele de cost nu se modifică; întreprinderea va menține prețul de vânzare de 75 u.m. deoarece ea nu își va lua, decât în caz excepțional, riscul creșterii atât timp cât costurile rămân stabile.

Totodată presupunem că salariații revendică o creștere de salarii de 20% și că întreptinderea își va vedea astfel costurile salariale crescând cu 20%. Ea va putea să încerce să mențină prețurile anterioare, dar aceasta se va face cu reducerea profiturilor sale. Dacă însă dorește să-și mențină marja sa beneficiară anterioară, va trebui să mărească prețurile de vânzare. Ținând cont de aprecierea sa asupra reacției pieței la o variație a prețului, ea va adopta una sau alta dintre aceste atitudini, sau o atitudine intermediară care constă în creșterea prețurilor mai puțin decât proporțională cu creșterea salariilor.

Se pot evidenția următoarele ipoteze:

Tabelul nr.1

Repartiția este astfel nedeterminată. Dacă întreprinderea poate să reziste presiunilor salariale sau să reporteze asupra prețului creșterile de cost, partea sa în venitul național rămâne stabilă, iar în caz contrar ea se reduce.

2.2. Raporturile de forțe dintre grupurile sociale și inflația.

Fiecare grup social conștient de identitatea sa încearcă, în maniera sa specifică, să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerințelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale există în permanență conflicte, care îmbracă forma unei adevărate lupte sociale.

Inflația rezultată din raporturile de forțe dintre grupurile sociale poate fi explicată astfel:

În această optică, inflația este deci mai întâi, o consecință a luptei pentru împărțirea valorii adăugate. Dacă partajul are loc prin raportul de forțe, salariații și deținătorii de mijloace de producție vor căuta să crească partea care le revine lor.Dacă consensul se găsește ușor nu va fi inflație; în caz contrar, conflictele pentru împărțirea valorii adăugate induc un mecanism inflaționist.

Trebuie remarcat că susținerea cererii care rezultă din creșterea salariilor, exercită în mod egal pretutindeni o acțiune de scădere a costurilor. Creșterea cererii provoacă economii de scară care induc scăderea costurilor.

Grupurile sociale au două tipuri de comportamente: (1) comportamente de adaptare sau de ajustare la necesitățile externe (asemănătoare cu tipul de comportament numit “de resemnare”, descris de literatura consacrată concurenței perfecte), și (2) comportament de rezistență, de refuz, de luptă continuă (asemănător cu tipul de comportament numit “ de ruptură”, sau “de dezajustare” din sociologie).

Prin prisma studierii inflației, problema care se pune este de a ști care este tipul de comportament pe care îl au deținătorii de monedă, agenții economici care acționează asupra prețurilor la un moment dat într-o conjunctură specifică. Dacă tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se adapta, există toate șansele ca societatea să se angajeze pe calea unei veritabile inflații deschise. Așadar, investigarea comportamentelor sociale ale participanților la viața economică permite cunoașterea faptului: dacă societatea este sau nu în faza de intrare în inflația deschisă.

În analiza sociologică a inflației se utilizează și o altă clasificare a comportamentelor: (1) comportamente de tip “agresiv” și (2) de tip “defensiv”. Această clasificare permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea grupurilor sociale active și pasive, evaluarea puterii relative a acestor grupuri, stabilirea manierei specifice prin care fiecare grup participă la afirmarea tendinței spre echilibru. De regulă se consideră că dacă grupul salarial este mai puternic decăt grupul patronal, tendința va fi de dezvoltare a procesului inflaționist.

O variantă a analizei sociologice a inflației este cea propusă de A. Leroux – care susține că inflația este provocată nu atât de grupurile sociale cât de organismele care reprezintă aceste grupuri. Aceste organisme formează “socio-structuri” precum: sindicatele muncitorești, organizațiile patronale și statul. Dinamica relațiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor care explică întreținerea și amplificarea procesului inflaționist.

Capitolul 3

IMPACTUL ANTICIPAȚIILOR ASUPRA INFLAȚIEI

Una dintre deosebirile majore care există între teoriile inflației apărute în ultimii cinsprezece ani și teoriile tradiționale (dezbătute în capitolul 1) constă în rolul așteptărilor inflaționiste. Deși Keynes, Hinckes, Lange și alții au vorbit despre așteptări, formarea acestora nu a fost investigată decât recent, cu ajutorul modelelor actuale ale inflației. Acest fapt a ridicat teoria economică a așteptărilor la un novel nou și foarte înalt.

Conceptul tradițional al așteptărilor în gândirea economică datează încă din perioada lui J.R.Hicks , carre îl tratează în lucrarea sa de referință, Valoarea și capitalul. Hicks a dezbătut noțiunea de așteptări în corelație cu analiza realizată de el asupra stabilității echilibrului economic general. Stabilitatea unui punct de echilibru depinde de modul în care se modifică așteptările ca urmare a producerii unui șoc ce determină sistemul să devieze de la echilibrul său. În acest context se ridică o problemă centrală, și anume cum să formulăm relația dintre modificarea așteptărilor și tulburarea echilibrului. În acest scop, Hicks a folosit noțiunea de elasticitate a așteptărilor sau, cu alte cuvinte relația dintre variația procentuală a valorii așteptate a unei variabile și variația procentuală a valorii efective a aceleiași variabile. Hicks spunea: “Definesc elasticitatea așteptărilor unei anumită persoane în privința prețului bunului X ca fiind un raport între creșterea proporțională a prețurilor viitoare așteptate ale lui X și creșterea procentuală a prețului său curent”.

Dacă p* este prețul care se așteaptă să prevaleze în viitor, iar p este prețul efectiv al unui bun la momentul prezent, atunci putem scrie astfel relația de elasticitate a așteptărilor ε*P a lui Hicks:

ε*P =

Dacă ε*p = 1, atunci o creștere de 10% a prețului curent se manifestă printr-o scădere cu 10 la sută a prețului viitor așteptat. Dacă ε*p = 0, atunci modificarea prețului curent nu provoacă nici o schimbare în așteptări: oamenii se așteaptă ca prețul să revină la nivelul său anterior. Când ε*p > 1, o creștere a prețurilor curente generează anticiparea unei creșteri mai mari în viitor: agenții economici se așteaptă ca sporirea prețurilor să aibă o tendință pozitivă.

Conceptul hicksian al elasticității așteptărilor este doar un instrument al analizei stabilității economice. El nu explică formarea sau modificarea așteptărilor. Pe scurt, se poate spune că un echilibru economic este stabil atunci când elasticitatea așteptărilor este subunitară. Invers, echilibrul este instabil dacă ε*p > 1, iar ε*p = 1 reprezintă linia de demarcație dintre stabilitate și instabilitate.

Sunt necesare câteva remarci semantice; toate activitățile economice care implică viitorul – cu alte cuvint, orice planuri economice pa care oamenii și le fac – sunt afectate de așteptări. Dificultatea fundamentală în analiza așteptărilor constă chiar în natura lor. Așteptările sunt fenomene psihologice care nu pot fi urmărite în mod direct, cantitativ (asemeni prețurilor, de pildă). Așa cum spunea S.A.Ozga, “așteptările propriu-zise reprezintă atitudini, dispoziții, mentalități care ne determină comportamentul sau cel puțin îl însoțesc”.

Pentru a analiza așteptările trebuie folosită una din următoarele două metode: fie introspecția, prin care o persoană își proiectează propria experiență subiectivă asupra altor agenți economici, fie formularea procuristă, prin care se stabilește o corelație între așteptările neobservabile și magnitudinile observabile pe cale empirică. Teoria modernă a inflației folosește exclusiv cea dea doua metodă.

Întrucât limbajul comun este deseori ambiguu, trebuie să subliniem încă de la început deosebirile dintre (1) așteptări, (2) așteptări sau previziuni și (3) planuri sau intenții. O așteptare este o afirmație în legătură cu un eveniment viitor necunoscut. O așteptare economică se referă cum este și normal, la evenimente economice. Ea se distinge doar în foarte mică măsură de o antipație sau previziune. O previziune poate fi considerată drept o așteptare mai precisă; este o formă explicită și în special cantitativă a unei așteptări. Previziunile și așteptările se referă, după H.Theil , la evenimente viitoare asupra desfășurării cărora agentul economic previzionar nu are nici un fel de control. Prin contrast, planurile cuprind, pe lângă previziuni și așteptări, și variabile-instrument pe care individul le poate controla.

În ceea ce privește formarea așteptărilor, trebuie deci evidențiate trei elemente:

Individul, care procesează anumite informații;

Informația sau observația însăși;

Așteptările propriu-zise.

Corelațiile existente între aceste elemente sunt prezentate în figura 3.1. Așa cum se poate observa imediat, individul joacă, în această schemă, rolul de procesant al informației. În mod analitic, o succesiune temporală de așteptări poate fi considerată rezultatul unui proces continuu de primire și prelucrare a informației.Scopul acestei activități este de a formula așteptări (sau previziuni) în legătură cu valorile viitoare ale variabilelor economice sau de a le revizui pe cele deja existente. Precizia unei previziuni depinde de informația disponibilă, precum și de maniera de prelucrare a acesteia. Atâta vreme cât un agent economic dispune numai de informații rudimentare despre modul de funcționare al sistemului, el este nevoit să-și formuleze așteptările pe baza unor metode de prelucrare mai puțin intensivă a informației. În asemenea cazuri, este foarte potrivit modelul așteptărilor ajustabile: valoarea viitoare a unei variabile este în funcție de valorile sale anterioare. Dacă există însă o cantitate mai mare de informație disponibilă, atunci modelul așteptărilor ajustabile devine insuficient, pentru că ar presupune pierderea informației suplimentare . Această idee se află la baza concepției așteptărilor rațonale, în care așteptările legate de o anumită variabilă economică se formează pe scheletul unui model economic consistent. Conceptul central de la care pornește teoria așteptărilor raționale este exprimat într-o afirmație a celor doi susținători principali ai acesteia, T.J. Sargent și N. Wallace :”Spunem că așteptările în legătură cu o variabilă sunt raționale dacă ele depind într-o măsură corespunzătoare de aceleași elemente pe care teoria economică le consideră ca determinând în mod efectiv acea variabilă.”

Fig. 3.1

Cele două tipuri de așteptări care apar în scrierile contemporane dedicate teoriei inflației sunt:

3.1. Așteptările ajustabile.

În discutarea modelului lui Philips și a teoriei monetariste a inflației, noțiunea de așteptări ajustabile este folosită pentru a explica procesul de formare a așteptărilor. Modelul ridică însă două probleme:

Cum își corectează agenții privați erorile de previziune atunci când nivelul așteptat al variabilei diferă față de nivelul său efectiv?

În ce mod așteptările în legătură cu nivelul viitor al inflației se pot pune în legătură cu observațiile realizate în trecut?

Prima dintre probleme presupune că așteptările există deja, referindu-se la modalitatea de ajustare a lor în conformitate cu observațiile efectuate asupra realității, însă cea dea doua este mult mai profundă și este fundamentală. Ea se referă la faptul că așteptările însele nu sunt observabile în mod direct și trebuie, prin urmare, corelate cu observațiile din trecut. Având în vedere aceste două probleme, putem scrie modelul așteptărilor ajustabile sub două forme:

π*t – π*t-1 = θ(πt-1 – π*t-1) 0 < θ < 1 (1)

Această ecuație arată că variația ratei de așteptare a inflației (adică diferența π*t- π*t-1) este proporțională cu eroarea de previzionare, pe care o definim ca difernță între ratele efective și cele așteptate ale inflației din perioada anterioară. Dacă rata efectivă a inflației a fost așteptată corect, atunci rata așteptată a inflației pentru perioada următoare va fi revizuită, în sensul majorării sau reducerii, cu o sumă egală cu un procent θ al erorii de previzionare (π*t- π*t-1 ). Această formulare exprimă capacitatea agenților economici de a învăța din greșelile altora și poate fi interpretată corect similar metodelor psihologice de învățare. Conform gândirii psihologice, actul învățării poate fi descris sub forma unei modificări comportamentale bazată pe experieța acumulată . Printr-o transformare simplă a ecuației (1) putem obține o altă formă larg răspândită a modelului așteptărilor ajustabile:

π*t = θ πt-1 + (1 – θ) π*t-1 (2)

Această formulare reprezintă o altă modalitate de a descrie comportamentul de învățare: rata așteptată a inflației la momentul t-1, unde parametrii de ajustare θ și (1- θ) servesc drept ponderi.

A doua prezentare a modelului așteptărilor ajustabile încearcă să explice cum se formează aceasta. Așteptările inflaționiste care nu sunt observabile direct, sunt legate de ratele inflației observabile în trecut. Modelul așteptărilor ajustabile sugerează că variabila așteptată (psihologică) poate fi redată sub forma unei medii ponderate a ratelor trecute ale inflației.

Efectuând subsistuția, observăm că prima formă a acestui model implică:

π*t = θ πt-1 + (1 – θ) πt-2 + θ(1 – θ)2 πt-3 + ….+θ(1 – θ)n-1 πt-n +(1 – θ) π*t-n (3)

Cum n tinde la infinit, rezultă că:

π*t = θ =

unde suma ponderilor este egală cu unitatea:

= 1

Tabelul 3.1.

Ponderile asociate ratelor anterioare ale inflației în două scheme diferite

Aceste comentarii pot fi ilustrate de un exemplu. “Tabelul” 3.1 reprezintă două scheme ale ponderilor: una pentru memoria de lungă durată (θ = 0,1) și alta pentru memoria de scurtă durată (θ = 0,9). Ponderile exprimă influența pe care fostele rate ale inflației o exercită asupra formării ratei așteptate actuale ale inflației. Așa cum se poate vedea din tabel, influența observațiilor efectuate în trecutul mai îndepărtat se diminuează lent în cazul unei memorii de lungă durată. Cu alte cuvinte, informațiile provenite dintr-un trecut mai îndepărtat influențează încă în mod considerabil formarea așteptărilor de viitor. Din contră, în cazul unei memorii de scurtă durată, doar informațiile provenite din trecutul foarte apropiat se dovedesc relevante, în vreme ce informațiile din trecutul îndepărtat dețin ponderi foarte mici.

3.2. Așteptările raționale.

Oricât ar părea de plauzibilă presupunerea comportamentală pe care o implică noțiunea de așteptări ajustabile, ea lasă, totuși, loc următoarelor obiecții:

Așteptările ajustabile implică posibilitate ca observațiile așteptate și cele efective să se distanțeze continuu unele de celelalte, chiar dacă cele din urmă se înscriu într-un tipar ușor de perceput în timp. Acesta prezintă o importanță deosebită în ceea ce privește accelerarea și încetinirea inflației;

Dacă un agent economic dispune, pe lângă o serie de observații anterioare, referitoare la variabila ce urmează a fi previzionată, și de alte informații (de pidă, observații referitoare la o altă variabilă economică), atunci utilizarea metodei așteptărilor ajustabile ar conduce la pierderea acelor informații. În această situație, este firesc să folosească teoria economică pentru a realiza o prelucrare a acelor informații și pentru a le utiliza conform așteptărilor.

Încă într-o fază foarte timpurie, în 1962, J.F.Muth a prezentat conceptul așteptărilor raționale (AR) ca fiind o alternativă a așteptărilor ajustabile (AA). El a pornit de la presupunerea că așteptările, “reprezentând previzionări inspirate asupra unor evenimente viitoare, sunt esențialmente similare așteptărilor pe care teoria economică le conferă evenimentelor respective” . De la formularea originală a lui Muth a trebuit să se scurgă un deceniu pentru ca noțiunea așteptărilor raționale să fie acceptată de economiști. Reușita finală s-a datorat și criticilor privind curba lui Philips, publicată în trei ziare importante, de către R.E.Lucas , urmate de articolele lui T.J.Sargent și N.Wallace și R.J.Barro.

La aproape doisprezece ani de la apariția lucrării lui Muth, Sargent a repetat aproape textual afirmația acestuia: “Acestea (AR) nu înseamnă altceva decât presupunerea că așteptărilemembrilor societății depind, într-o măsură corespunzătoare, de acele elemente de care literatura economică afirmă că ar trebui să depindă” . Redusă la esențial, ipoteza lui Muth afirmă, practic, că există o teorie economică relevantă și că previziunile derivate din această teorie sunt cele mai bune cu putință. Așteptările sunt raționale atunci când ele coincid cu previziunile deduse din teoria economică relevantă.

În cadrul unui model economic cu variabile endogene ( cele dependente, redate de modelul respectiv), exogene și predeterminate (provenite din exterior), putem formula conceptul așteptărilor raționale cu mai multă precizie. Așteptările raționale reprezintă acea estimare nedistorsionată a variabilelor endogene (ce rezultă din model) în care se cunoaște și se utilizează toată informația referitoare la valorile variabilelor exogene și predeterminate. Considerând π*t și πt ratele așteptate, resprctiv, efective ale inflației, iar It-1 starea informației disponibile la sfârșitul perioadei t – 1, atunci existența așteptărilor raționale implică următoarele două presupuneri:

E(πt / It-1) = π*t (1)

πt – π*t = πt – E(πt / It-1) = ε t (2)

unde ε este o variabilă aleatoare cu E(εt ) = 0. Expresia E(πt /It-1 ) trebuie citită “E de (πt / It-1 )”, nu “E ori (πt / It-1)”; E este o funcție, un operator al așteptărilor, nu o cantitate.

Presupunerea (1) arată că rata inflației așteptate în mod raționald depinde de cantitatea de informație It-1 disponibilă îmaintea previziunii, la momentul t-1. O așteptare care depinde de alte evenimente ( în cazul nostru este un set de informații despre economie) este denumită așteptare condiționată. Din informația considerată relevantă face parte, desigur, și modelul economic însuși.

În limbaj econometric, așteptările raționale reprezintă previzionare limitată. Variabila endogenă ce trebuie așteptată este o funcție cuprinzând toate variabilele exogene și predeterminate, precum și variabila aleatoare εt. Valoarea previziunii este așteptarea matematică ce rezultă din forma redusă a ecuației.

A doua presupunere arată că așteptările raționale nu implică o clarviziune perfectă. Dimpotrivă, permit o eroare aleatorie εt, care este consecventă ipotezelor ce stau la baza modelului așteptărilor reționale. Totuși, eroarea de estimare π – E(πt /It-1) nu poate conține o componentă sistematică, așteptările raționale determină o estimare nedistorsionată a valoriilor viitoare ale variabileleo endogene.

În concluzie, modelul așteptărilor raționale se întemeiază pe următoarele presupuneri:

Toți agenții economici cunosc modelul “autentic” și parametrii acestuia; mai precis, cunosc specificația corectă a formei reduse a modelului.

Ei cunosc distribuția probabilă a formelor reduse ale ecuațiilor și principiile conform cărora se modifică variabilele exogene (cunosc funcții de reacție ale decidenților din domeniul economic).

Ei prelucrează toate informațiile cu ajutorul unui model economic stabil în scopul enunțării previziunii.

Introducerea așteptărilor raționale înrut-un model macroeconomic afectează dramatic capacitatea unui guvern sau a unei bănci centrale de a aplica politica economică. În prezența așteptărilor raționale, variabilele reale ( cum sunt prețurile relative, rata șomajului și producția reală) sunt independente de schimbările ce intervin în politicile monetare și fiscale anticipate. De exemplu, o creștere a ofertei de bani afectează numai rata inflației, dar nu și producția sau ocuparea forței de muncă. O modificarea a ofertei de bani anunțată cu anticipație modifică așteptările privind inflația viitoare cu un ordin de mărime corect ( de vreme ce agenții economice privați cunosc modelul “autentic”). De aceea, ea va modifica și rata efectivă a inflației, fără a afecta vreuna dintre variabilele reale. Utilizând conceptul de așteptări rațonale, dihotomia neoclasică a sistemului de prețuri rămâne adevărată.

Capitolul 4

DEZECHILIBRE CARE STAU LA BAZA SPIRALEI INFLAȚIONISTE

Câteva explicații asupra spiralei inflaționiste pot fi formulate cu ajutorul modelului ofertei și cererii globale având în vedere legăturile care pot exista între ele.

4.1. Mecanisme de inducere a spiralei inflaționiste.

Inflația indusă prin costuri poate fi explicată pornind de la faptul că nivelul prețurilor se manifestă drept efect al schimbărilor în domeniul productiv. Cele care “împing” prețurile și le fac să crească sunt costurile de producție.

Întreprinderile nu consimt să producă decât dacă își asigură acoperirea costurilor și obțin o marjă beneficiară “normală”.

Dacă presupunem că revendicările sindicale sunt parțial satisfăcute și lucrătorii beneficiază de salarii monetare superioare, firmelor nu le surâde continuarea activității lor productive decât cu condiția ridicării prețurilor de vânzare. Situația se poate reprezenta grafic astfel:

P (Nivelul prețurilor)

E1

P OG'

E0

P

OG0

DG'

DG0

Y(Venitul real)

Y1 Y0

Fig. 4.1 Ajustarea cererii globale

Dacă se adoptă ipoteza costurilor variabile medii și marginale constante până la limita capacității de producție a firmelor, vom avea un traseu orizontal al curbei ofertei globale până la ocuparea deplină.

Câteodată nivelul venitului real, nivelul prețului de ofertă la care firmele acceptă să-și vândă bunurile și serviciile, va fi superior ceea ce face ca punctul P0 să se deplaseze în P1. Astfel, curba ofertei seferă o deplasare în sus de la OG0 la OG'.

Cu curba OG0 prețul de ofertă va fi P0: fiind dat nivelul cererii reprezentate de DG0, este determinat un volum de producție Y0 . După creșterea remunerațiilor salariale, echilibrul între oferta și cererea globală se realizează în continuare în punctul E1 pentru un nivel de producție și deci de ocupare Y1 inferior celui precedent pentru un nivel de producție mai ridicat P1. O creștere autonomă a salariilor nominale provoacă o deplasare în sus a curbei ofertei globale. Doar o translație a curbei cererii spre dreapta permite menținerea activității economice și a ocupării la nivelul Y0 , dar la un nou preț de ofertă P1. Creșterile salariale și de prețuri cresc nevoile de mijloace de plată. Pentru a evita un șomaj, judecat din punct de vedere politia ca intolerabil, autoritățile monetare pot să determine creșterea ofertei de monedă (este ceea ce se numește politică monetară “binevoitoare”). De altfel, câștigurile de putere de cumpărare obținute vor dispărea o dată cu creșterea prețurilor și noi revendicări vor fi formulate la încheierea obținerii noilor creșteri ale salariilor nominale. Astfel, poate fi declanșat un proces inflaționist care se traduce printr-o deplasare continuă până sus și la dreapta curbei ofertei și cererii globale.

Inflația prin costuri nu are în mod necesar la origine remunerațiile salariale. Ea poate fi prevocată de alte elemente de cost: prețul materiilor prime și al energiei, creșterea costului materialului, etc.

În ceea ce privește materiile prime se poate spune că acestea intervin, de fapt, în amonte de procesul de producție și cererea lor este, în general, foarte rigidă. De aceea, o creștere a prețului materiilor prime, va avea un efect imediat asupra anumitor prețuri; însă datorită propagării prin schimburile interindustriale, în final va fi afectat ansamblul prețurilor. Ponderea scăzută a materiilor prime este considerebilă, impactul asupra nivelului general al prețului poate fi atât de însemnat încât să antreneze inflația și să eclanșeze o amplificare a acesteia prin spirala salariu-preț. Acestui efect autoîntreținut i se adaugă un altul; generalizarea creșterii prețurilor deteriorează venitul real al furnizorilor de materii prime, care sunt determinați să efectueze o nouă ridicare a prețurilor bunurilor de care dispun.

De exemplu, dacă se consideră o întreprindere în care prețul produsului, materiile prime, salariile, celelalte costuri și profitul reprezintă 25%. Presupunem că se produce o creștere a costului materiilor prime cu 30%. Întreprinderea poate transmite, atenua sau amplifica creșterea inițială de 30% a costurilor cu materii prime, acționând asupra salariilor, altor costuri, măririi profitului sau nivelului productivității. Se pot distinge cel puțin trei situații:

Ipoteza de transmitere a creșterii inițiale

Creșterea importantă a salariilor (+40%) compensată prin creșteri mai mici a altor costuri și profituri provoacă o transmitere – simplă repercusiune – a creșterii inițiale e prețul materiilor prime care este egală cu creșterea prețului produsului finit. Dacă întreprinderea înregistrează un spor de productivitate globală, de exemplu de 10%, ea va fi în măsură să atenueză creșterea prețurilor sale (30%-10%), inflația repercutată ar fi de 20% sau să sporească și mai mult salariile și profiturile repercutând inflația la nivelul de 30%.

2) Ipoteza de atenuare a creșterii inițiale

De această dată, o creștere moderată a salariilor (+5%) combinată cu o reducere a altor costuri și a profitului, provoacă o amortizare a creșterii inițiale a prețului materiilor prime. În ipoteza în care s-ar regăsi, în diminuarea de prețuri sau menținerea constantă a ratei profitului, sporurile de productivitate ar permite stabilizarea sau chiar reducerea prețului de vânzare.

3) Ipoteza de accelerare a creșterii inițiale

Cu toată stabilitate altor costuri, ceșterea puternică a salariilor (+50) și mai ales a profiturilor (+80) determină o rată de accelerare a prețului de vânzare (+40).Aceasta ar putea fi atenuată doar de sporurile de productivitate globală. Dacă acest spor ar fi de 10%, efectul ar fi o simplă repercusiune a șocului inițial.

Șocul inițial poate fi amplificat și în cazul în care întreprinzătorul reduce producția pentru că nu dispune de mijloacele necesare pentru a se aproviziona, la nivelul anterior creșterii prețurilor materiilor prime sau crește prețul de cânzare pentru a-și procura resursele de care are nevoie. Acționând astfel, el crează o penurie care amplifică cerșterea inițială a prețurilor.

Dacă inflația indusă prin costuri provine dintr-o modificare a curbei ofertei globale, inflația prin exces de cerere se explică printr-o schimbare a funcției cererii globale (figura 4.2.)

(P) Nivelul prețurilor

P

P DG" '

P DG"

P

DG²0

DG¹0 DG'

Y (Venitul real)

Y Y Y Y

Fig. 4.2 Modificarea cererii globale

Oferta globală keynesiană poate fi reprezentată ca o curbă în L răsturnată la nivelul ocupării depline. Legătura între nivelul prețului mediu și nivelul produsului real poate fi vizualizată într-o manieră foarte flexibilă pe măsură ce ocuparea deplină este în curs de a fi realizată. În partea orizontală a curbei ofertei globale, creșterea venitului real poate să se realizeze fără creșterea prețurilor; este ceea ce se produce pentru o deplasare a ofertei globale de la DG¹ la DG². Ca răspuns la o cerere suplimentară la prețuri curente, întreprinderile pot să-și sporească nivelul de activitate datorită existenței unor capacități de producție excedentare și a mâinii de lucru aflată în șomaj.

Între DG20 și DG" creșterea produsului nu poate avea loc fără creșterea prețului; aceasta este cu atât mai puternică cu cât ne raportăm la YPE. Asupra acestei zone intermediare a curbei ofertei globale există o serie de controverse aprige în legătură cu cele mai bine fondate politici expansioniste.

De la pragul ocupării depline – notat aici Y3 – toate creșterile cererii globale (de exemplu de la DG" la DG" ') nu se traduc decât printr-o creștere a prețurilor, PIB-ul rămânând neschimbat. În acest caz, se regăsește situația neoclasică. De aceea, sunt necesare politici economice care vizează “răcirea “ economiei.

Creșterea nivelului prețurilor provocată de creșterea cererii globale în zonele intermediare și verticală a curbei ofertei globale este calificată: inflație prin cerere. Ea este, într-o oarecare măsură prețul plătit pentru a atinge utilizarea cea mai ridicată posibilă a factorilor de producție disponibili.

Fenomenul inflaționist nu este o stare realizată o dată pentru toți dar este un proces care se derulează în timp. După ce a fost analizată inflația prin costuri indiferent de nivelul dezechilibrului între oferta și cererea globală, este necesar să fie subliniate legăturile susceptibile de a se realiza între aceste forme de inflație, care generează spirala inflaționistă.

V

U

P T

P S DG"

OG R

P

P Q DG'

OG

DG0

OG

Y2 Y1 Y0 Y

Fig.4.3 Modificarea cererii și ofertei globale

Presupunem o situație inițială de echilibru în punctul Q; nivelul prețului și producția aferente respectiv Y0 și P0 .

Toate schimbările în funcția cererii globale de la DG0 la DG' și DG" provoacă o creșterea nivelului general al prețurilor întotdeauna mai mare decât Q, la T și V; este mecanismul de declanșare a unui proces inflționist. Ținând cont de noul nivel al prețurilor, lucrătorii vor negocia salarii mai mari; totodată forțele stimulante ale cererii globale se exercită în sensul creșterii și în consecință profiturile cresc. La limită, acest proces continuu de inflație va deschide calea “hiper-inflației”.

În mod alternativ,dată fiind o creștere autonomă a costurilor, cauzată de exemplu de o creștere a salariilor nominale, considerăm o deplasare a curbei ofertei globale de la OG0 la OG'.Economia tinde spre un nou punct de achilibru R cu o scădere a producției și o creștere a prețurilor (Y1 ,P1 ). Orice translație în sus a curbei ofertei globale, de exemplu în OG", (în condițiile în care se presupune că, curba cererii globale rămâne în DG ) va deplasa punctul de echilibru în S cu prețuri mai ridicate, dar cu o scădere a producției (Y2) și o creștere a șomajului. În aceste condiții, scăderile continue ale nivelului activității economice și creșterea șomajului trebuie să fie puse în relație cu procesul inflaționist indus prin costuri.

Problema decisivă este de a cunoaște schimbările pe care le poate cunoaște funcția cererii globale care poate produce modificările funcției ofertei globale.

Puterile publice doresc să mențină, un nivel ridicat de ocupare ca să poată adopta o politică monetară și fiscală expansionistă. Curba cererii globale se deplasează în DG'; T constituie un nou punct de echilibru caracterizat printr-un nivel de preț superior și o producție care revine la nivelul său inițial.

Creșterea prețurilor tinde să reducă câștigurile de putere de cumpărare rezultate din creșterea inițială a remunerațiilor salariale. La încheierea obținerii unei revalorizări nominale a salariului se vor produce noi revendicări salariale. În timp ce această satisfacere va fi obținută, curba ofertei globale va cunoaște o nouă translație în sus. Astfel, poate fi pus în evidență un proces inflaționist continuu (Q→R→T→U→V).

Economia poate cunoaște același fenomen al spiralei inflaționiste pornind de la o situație de subocupare. Pornind de la punctul R, o creștere autonomă a costurilor va antrena o creștere a curbei ofertei și economia va tinde spre un nou punct de echilibru S. Orice deplasare în sus a funcției cererii globale , de exemplu de la DG0 la DG' va determina un nou punct de intersecție (U). Astfel, economia poate să se înscrie pe o spirală inflaționistă prin costuri sub efectul unei creșteri continue a curbei ofertei din cauza presiunilor sindicale.

În concluzie, procesul inflaționist poate fi inițiat de cerere și amplificat de costuri; dar, o dată declanșată spirala inflaționistă este dificil de diagnosticat clar originea deoarece mecanismele economice care o cauzează (costurile și cererea) coexistă.

4.2. Ierarhizarea cauzelor și a consecințelor inflației.

Împletirea mecanismelor care generează inflație nu împiedică în totalitate încercarea de a stabili o ierarhizare a cauzelor acesteia: de la imediate la mai profunde.

Conform lui C.Mouchot se poate adopta următoarea prezentare:

Imitare Antrenare

ΔM

Cauza permisivă

ΔC ΔD

Indexare

Mecanisme economice

Anticipații

Elemente socio-economice

Modificări ale împărțirii PIB

Fig. 4.4

Cauza permisivă a creșterii generale a prețurilor (ΔP): creșterea masei monetare (ΔM);

Mecanismele economice generale care generează inflație (costurile ΔC și cererea ΔD);

Elemente socio-economice care impulsionează aceste mecanisme sau le întrețin: efecte de antrenare și imitație, anticipații de creștere, clauze de indexare;

Înfruntarea permanentă a agenților economici pentru a menține o creștere a părții lor din venitul național. Din această perspectivă, inflația va fi expresia unei competiții între grupurile sociale (M.Aujac);

În final,jocul cererii și presiunii costurilor se amestecă strâns în cursul fenomenului inflaționist; procesul cumulativ de creștere a prețurilor se întreține și se amplifică el însuși având în vedere anticipațiile și comportamentul agenților economici.

Efectele inflației sunt deasemenea numeroase și suprapuse parțial cauzelor. Se pot recunoaște câteva avantaje ale creșterii nivelului general al prețurilor (ex. Reducerea greutății specifice a datoriilor, a prețului de plătit pentru întreținerea ratelor de creștere ridicate). Dar acest efect de stimulare a producției,care face din inflație “un rău necesar” nu poate fi acceptat decât pentru o “inflație târâtoare”. Astfel, rezultă o serie de costuri ale inflației (figura 4.5.)

Consecințele inflației ar putea fi sintetizate astfel:

-Funcțiile de etalon și de rezervă de valoare -Transferul bogăției creanțelor spre debitori

a monedei sunt puternic micșorate cu efectul scăderii valorii reale a datoriilor

-Funcția de intermediere a schimburilor este -Consecințe asupra distribuirii veniturilor

favorizată de preferința pentru bunurile reale. Profiturile industriale și comerciale urmăresc

Caz limită: fuga din fața monedei fără întârziere variațiile de preț.

Grupurile titulare de venituri fixe sunt

predante (își ajustează veniturile cu întârziere

Revendicări de indexare, de paritate

-În cazul diferențialului inflațio- -A bazei unei economii de piață -Devalorizare pe termen lung

nist defavorabil între economie și Dificultăți de separare a modi- cu profit pe termen scurt

principalii parteneri comerciali, ficărilor relative ale prețului

posibilități de dezechilibru a ba- de o variație a nivelului general

lanței comerciale al prețurilor

-Riscuri de devalorizare în regim

de parități fixe

-Dereglări în alegerea investițiilor

-Activități de distribuție privilegiate

în detrimentul celor productive

-Insuficiența investițiilor pe termen

lung →risc de îmbătrânire a rețelei

-Dereglări ale comportamentului

actorilor economici: multiplicarea

comportamentelor neproductive

reorientarea economiei spre funciar

Fig. 4.5

În concluzie, se poate spune că inflația rămâne o chestiune nodală a analizei și politicii economice. Obiectivul central al politicilor anti-inflaționiste este stabilizarea nivelului general al prețurilor. Pluralitatea cauzelor antrenează pluralitatea politicilor anti-inflaționiste (politica veniturilor,politica industrială, politica prețurilor,politici bugetare și monetare, politica monetară externă). Dar, odată cu internaționalizarea economiilor, acest obiectiv nu mai este suficient; este necesară limitarea inflației împreună cu principalii participanți la schimbul internațional.

Capitolul 5

POLITICA MONETARĂ ÎN CADRUL UNEI ECONOMII ÎNCHISE

5.1 Instrumentele și scopurile politicii monetare.

În esență, politica monetară reprezintă exercitarea controlului Băncii Centrale asupra ofertei de bani ca un instrument de atingere a obiectivelor politice generale.

Alegerea scopurilor politicilor monetare și instrumentele cu ajutorul cărora aceste scopuri vor fi atinse depinde de viziunea guvernului și a Băncii Centrale în privința modului în care funcționează economia.

Deoarece în diverse economii, ponderea ocupată de guvern sau Banca Centrală în înfăptuirea politicii monetare diferă, vom numi autoritate monetară ansamblul de instituții care decid și înfăptuiesc această politică. Politicile monetare afectează pe termen scurt (temporar) atât outputul/venitul, cât și nivelul prețurilor dar, pe termen lung (permanent), afectează tot numai nivelul prețurilor.

Deosebirea care există între politicile fiscale și cele monetare face ca acestea din urmă să aibe o gamă mai redusă de scopuri, anumite scopuri generale ale politicilor macroeconomice neputând fi atinse numai prin utilizarea instrumentelor politicilor monetare. Acest lucru poate fi explicat utilizând reprezentarea grafică a modelului AD-AS din figura 5.1.

Să presupunem că, inițial, economia se află în punctul de echilibru A, în care outputul/venitul este la potențial Y* iar nivelul prețului de echilibru este P0. Se observă că punctul A se află la intersecția curbei ofertei agregate pe termen lung ARAS cu curbele cererii agregate AD0 și ofertei agregate pe termen scurt SRAS0..

P SRAS1

LARS

SRAS0

P2 C

P1 B

P0 A

AD1

AD0

Y* Y1 Y

Fig. 5.1 Modelul AD-AS

O schimbare în cererea agregată, determinată de o politică monetară, deplasează curba AD către dreapta, din poziția inițială AD0 într-o nouă poziție, AD1. Economia se deplasează și ea într-un punct de echilibru temporal (pe termen scurt) B căruia îi corespunde un ouput Y1 mai mare decât outputul potențial Y*, dar și un nivel al prețurilor P1 mai mare decât P0.

După un timp , însă, outputul va reveni la nivelul său potențial Y*, ceea ce se va face prin deplasarea curbei ofertei agregate pe termen scurt SRAS, din poziția inițială SRAS0 într-o nouă poziție SRAS1 aflată către stânga sus. În urma acestei deplasări, economia va ajunge din nou într-un punct de echilibru permanent (pe termen lung) notat cu C, căruia îi corespunde un output/venit egal cu outputul Y*, dar un nivel al prețurilor P2 mai mare decât P1 și,evident, mai mare și decât P0.

În concluzie aplicarea politicii monetare nu a determinat creșterea outputului/venitului, ceea ce ar fi reprezentart un efect favorabil, ci creșterea nivelului prețurilor, deci inflație, care reprezintă un efect defavorabil. Din această cauză creșterea outputului și reducerea ratei șomajului nu sunt considerate obiective posibil de atin prin politici monetare.

În schimb, stabilizarea nivelului prețurilor pe termen lung și, în consecință, a ratei inflației reprezintă scopul cel mai important al oricărei politici economice. De exemplu, prin determinarea unei creșteri a cererii agregate în același ritm cu creșterea ofertei agregate pe termen lung, autoritatea monetară poate să nențină un nivel relativ stabil al prețurilor în economie.

În figura 5.2 se arată acest lucru, făcându-se apel tot la reprezentarea modelului AD-AS.

P SRAS0

LARS0 LARS1

SRAS1

P1 B

AD1

AD0

Y*0 Y*1 Y

Fig. 5.2 Modelul AD-AS

La început, economia se consideră un punct de echilibru pe termen lung A, caracterizat de in output/venit potențial Y0* și un nivel al prețurilor de echilibru P0. Prin modificarea, în timp, a mărimii și calității forței de muncă, a mărimii stocului de capital și a nivelului tehnologiei folosite, curba ofertei agregate pe termen lung,LARS, se deplasează către dreapta în poziția LARS1, căreia îi corespunde un output/venit potențial Y1* mai mare decât Y08.

Menținerea cererii agregate la același nivel ar determina o reducere a nivelului prețurilor ceea ce ar descuraja pe producători,care ar reduce oferta până când ea ar reveni la nivelul inițial Y0*. Dacă se aplică o politică monetară de stimulare a cererii, aceasta se deplasează către dreapta în poziția AD1.Oferta agregată pe termen scurt, SRAS va fi și ea influențată de creșterea ofertei agregate pe termen lung; drept urmare,curba SRAS se va deplasa și ea către dreapta până când se va ajung la un nou punct de echilibru pe termen lung B, căruia îi corespunde un output/potențial Y1* mai mare decât cel inițial, dar același nivel al prețurilor.

Cu toate acestea, politicile monetare mai au și un alt scop important, și anume stabilizarea outputului real în jurul nivelului său potențial pe termen scurt.

Cu toate că tendința pe termen lung a outputului real este să crească, deci curba LRAS se deplasează către dreapts, anumite șocuri și perturbații pot face ca outpul curent să oscileze în jurul outpului potențial. Aceste oscilații pot fi contrecarate printr-o politică monetară care afectează cererea agregată, astfel încăt aceasta să compenseze fluctuațiile outpului. Astfel, dacă o perturbație face ca outpul real să scadă sub potențial, o politică monetară prin care se stimulează cererea agregată va acționa în sens contrar acestei scăderi, ducând la revenirea outpului real la nivelul său potențial. Atingerea acesor două scopuri principale ale politicilor monetare se realizează prin utilizarea unor instrumente politice eficiente.

În acest scop, autoritatea monetară are la dispoziție o serie de instrumente politice cu ajutorul cărora acționează asupra ofertei de bani. Cele mai importante instrumente ale politicii monetare sunt:

operațiunile pe piața deschisă;

dobânda de refinanțare;

fondul de rezervă.

Aceste instrumente politice afectează oferta de bani în general, deci au un efect foarte larg asupra tuturor sectoarelor economiei.

5.1.1 Operațiunile pe piața deschisă.

Cel mai important instrument de politică monetară îl reprezintă operațiunile pe piața deschisă (OPD). Prin intermediul OPD, autoritatea monetară cumpără și vind obligațiuni și bonuri de tezaur guvernamentale. Prin aceasta, este afectată baza monetară, deci cantitatea de bani existentă pe piață. De aici, prin intermediul multiplicatorului monetar, este afectată oferta de bani.

Mai concret, creșterea ofertei de bani se face prin cumpărarea de către autoritate monetară de obligațiuni și bonuri de tezaur guvernamentale. Acestea sunt inițial în posesia unor dealeri de obligațiuni (bănci comerciale sau instituții financiare private autorizate). Prin aceste cumpărări, lichiditățile băncilor comerciale vor crește,deci ele vor avea posibilitatea să acorde credite într-un volum mai mare. Pe piața creditelor, curba ofertei de credite se va deplasa către dreapta, ca în figura 5.3.

Se observă că, în urma unei operațiuni de cumpărare pe piața deschisă, volumul de credite acordate CR, va crește, în timp ce rata dobânzii la aceste credite r1 va fi mai mică decât rata dobânzii inițialet0.

CR0S

r CR1S

r0

r1

CRD

CR0 CR1 CR

Fig. 5.3 Oferta de credite

Efectul unei operațiuni de vânzare pe piața deschisă efectuată de autoritatea monetară este următorul.Când autoritatea monetară vinde obligațiuni și bonuri de tezaur guvernamentale către băncile comerciale și alte instituții financiare, baza monetară din economie se reduce. Băncile comerciale au mai puține disponibilități, deci volumul creditelor acordate se va reduce. Curba ofertei de credite se va deplasa către stânga, exercitând o presiune crescătoare asupra ratei dobânzăă. În același timp, datorită reducerii rezervelor bancare, băncile comerciale vor trebui să restrângă și mai mult împrumuturile acordate, ceea ce va face ca curba ofertei de credite să se deplaseze și mai mult către stânga. Creșterea ratei dobânzii și reducerea volumului de credite din economie duc la restrîngerea activității productive, deci la reducerea venitului disponibil permanent al gospodăriilor. Drept urmare, cheltuielile lor de consum se vor reduce, în final, la reducerea ofertei agregate, deci și a venitului.

Dobânda de refinanțare.

Băncile comerciale, atunci când au nevoie de fonduri pe termen scurt, pot împtumuta de la alte bănci sau de la Banca Centrală. Rata dobânzii cu care Banca Centrală acordă aceste împrumuturi băncilor comerciale se numește dobândă de refinanțare. Aceasta este stabilită de Banca Centrală și reprezintă un instrument de politică monetară.

Creșterea nivelului ratei dobânzii de refinanțare determină scumpirea împrumuturilor făcute de băncile comerciale, ele micșorându-și, în această situație, cererea de bani de la Banca Centrală. Drept urmare, oferta de credite pe piața creditelor se va reduce, iar rata dobânzii la aceste credite va crește. Banca Centrală utilizează schimbările care au loc în dobânda de refinanțare ca un semn al intențiilor ei de a modifica politica monetară.

De regulă, băncile comerciale evită să crească prea mult rata dobânzii la creditele acordate peste rate dobânzii de refinanțare pentru a-și conserva dreptul de a obține aceste fonduri de la Banca Centrală.

Necesarul de fonduri de rezervă.

Autoritatea monetară sau, în unele cazuri, direct Banca Centrală decide necesarul de rezerve pe care băncile comerciale trebuie să-l dețină în depozite bancare. De regulă, necesarul de fonduri de rezervă se stabilește la un procent din capitalul social al băncilor. În acest fel, băncile comerciale pot onora cerereile de retrageri din conturi în cazul în care ar apărea o situașie de criză. În cazul în care procentul scade, băncile comerciale au la ispoziție o sumă mai mare pe care o pot da cu împrumut, deci volumul creditelor acordate crește. Curba ofertei de credite se va deplasa către dreapta, aceasta exercitând o presiune în jos asupra ratei dobânzii (figura 5.3).

Scăderea ratei dobânzii, la rândul său, determină creșterea cererii de credite care înseamnă , mai departe, un output mai mare, deci un venit disponibil permanent ami mare penteu gospodării. Aceasta duce la cheltuieli de consum mai mari deci la creșterea cererii agregate. În cazul în care procentul reprezentând necesarul de fonduri de rezervă crește, disponibilitățile băncilor comerciale pentru acordarea de credite se reduc, fapt ce determină, în final, scăderea cererii agregate.

În ambele cazuri, schimbările în necesarul de fonduri de rezervă nu afectează mărimea bazei monetare, ele realizând efecte dorite prin schimbarea multiplicatorului monetar. Atât operațiunile pe piața deschisă, cât și modificarea ratei dobânzii de refinanțare determină schimbarea bazei monetare, acestea afectând pe termen scurt sau pe termen lung nivelul prețurilor, deci rata inflației.

Efecte de transmisie ale politicilor monetare.

Politica monetară are la bază faptul că schimbările în oferta de bani afectează cererea agregată de bunuri și servicii. Mecanismul economic prin care se manifestă acest lucru se numește efectul de transmisie al politicii monetare. Acest efect de transmisie reprezintă, de fapt, o legătură între bani și modul în care ei sunt cheltuiți de diferiți agenți economici care intră în posesia lor.

Transmisia politicii monetare poate fi reprezentată,la modul cel mai general, ca în schema următoare:

YD↑ C↑ D↑

MS↑ r↓ I↑ D↑ Y↑

MD↑ r↑ I↓ Y↓

Autoritățile monetare determină, printr-un instument de politică monetară, de exemplu printr-o OPD, extinderea ofertei de bani. Aceasta duce la o scădere a ratei dobânzii (MD↑ r↑). Rate mai scăzute ale dobânzii înseamnă că costul creditelor se reduce îi deci firmele sunt tentate să-și extindă programele de investiții (r↑ I↓).Deoarece aceasta presupune creșterea cheltuielilor de investiții, care reprezintă o componentă a cererii agregate de bunuri și servicii, creșterea investițiilor duce la sporirea cererii agregate (I↑ D↑). La un nivel inițial al venitului de echilibru Y0e, aceasta duce la apariția unei cereri în exces de bunuri și servicii. Firmele răspund acestei cereri în exces crescând outputul și deci și volumul factorilor de producție pe care îi utilizează. Aceasta face ca veniturile gospodăriilor să crească (D↑ Y↑) deci și venitul disponibil permanent va crește (Y↑ YD↑). Această creștere a venitului dispunibil determină gospodăriile să crească cheltuielile de consum (YD↑ C↑) care, la rândulsău, stimulează încă o dată cererea agregată (C↑ D↑). Acest ciclu se repetă până când economia ajunge la un nou echilibru. Dar, la fiecare ciclu, creșterea cererii agregate este tot mai mică deoarece guvernul percepe o taxă ce reprezintă o parte din creșterea de venit, iar gospodăriile își însușesc cealaltă parte. În plus, creșterea de venit determină și o creștere a cererii de bani necesară finanțării unui volum mai mare de tranzacții (Y↑ MD↑), ceea ce duce la o creștere a ratei dobânzii (MD↑ r↑), ceea ce descurajează investițiile(r↑ I↓) deci face ca venitul să se reducă (I↓ Y↓).

Această schemă generală a efectului de transmisie monetară poate fi detaliat1 și mai mult, punând în evidență principalele canale prin care politica monetară își exercită efectele asupra cererii agregate.

Există, în acest sens, patru canale principale, deși ele au o serie de ramificații care fac ca efectele politicii monetare să se difuzeze în întreaga economie. Aceste canale principale sunt: (i) canalul ratei dobânzi; (ii) canalul avuției; (iii)canalul creditelor; și (iv) canalul așteptărilor inflaționiste. În continuare este descris modul în care funcționează aceste canale.

(i) Canalul ratei dobânzii

Aceasta reprezintă cel mai obișnuit mod în care politica monetară afectează cheltuielile de consum și de investiții și deci cererea agregată. O modificare a nivelului ratei dobânzii schimbă costul creditelor acordată, precum și costul de oportunitate al economisirii venitului în loc de a-l cheltui.

Canalul ratei dobânzii poate fi reprezentat după cum urmează:

MS↑ r↓, i↓ CR↑ IR↑, IF↑, CD↑ D↑ Y↑

Deci o creștere a masei monetare determină o scădere a ratei nominale a dobânzii și probabil, a ratei reale a acesteia (MS↑ r↓, i↓). Schimbarea ce are loc în rata dobânzii reduce costul creditelor, deci volumul acestora va crește (r↓, i↓ CR↑). Aceasta, la rândul său, afectează mărimea investițiilor în capital productiv și cererea pentru bunuri de consum durabile (CR↑ IR↑, IF↑, CD↑).Toate cele trei mărimi sunt, însă, componente ale cererii agregate de bunuri și servici, care se va modifica și ea (IR↑, IF↑, CD↑ D↑) daterminând, în final, creșterea venitului/outputului (D↑ Y↑).

(ii) Canalul avuției.

Avuția se acumulează la nivelul gospodăriilo prin intermediul activelor financiare, acestea păstrând o parte semnificativă din avuția lor financiară sub formă de obligațiuni, bonuri de tezaur sau părți din societăți de investiții.

O politică monetară expansionistă care crește oferta de bani , deci reduce rata dobânzii, va determina, în același timp, creșterea valorii de piață a avuției deținute sub formă de active financiare de către gospodării. Acestea vor reacționa la această creștere a avuției financiare economisind mai puțin și chltuind mai mult pentru bunuri de consum. Unnivel mai înalt al avuției reduce nevoia de a economisi până când se atinge un anumit plafon al avuției, care permite consumatorilor să cumpere mai multe bunuri de consum în prezent. Creșterea cheltuielilor pentru bunuri de consum determină creșterea cererii agregate (C↑ D↑) care determină, la rândul său, creșterea outputului (D↑ Y↑).

Dar politica monetară poate să-și exercite efectele sale asupra avuției și într-un alt mod. Atunci, când Banca Centrală reduce rata dobânzii, atractivitatea obligațiunilor ca investiții financiare se reduce. În schimb,crește atractivitatea acțiunilor diferitelor firme. Mulți investitori încep să cumpere mai multe acțiuni și mai puține obligațiuni.

În acest mod, printr-o politică monetară expansionistă, care crește prețul de piață al acțiunilor firmelor existente, se stimulează cheltuielile de investiții și deci cererea agregată. Invers, printr-o politică monetară restrictivă, care duce la scăderea prețului de piață al acțiunilor firmelor existente, se descurajează cheltuielile de investiții și, în consecință, cererea agregată crește.

(iii) Canalul creditelor disponibile

Un al treile canal prin care politica monetară afectează cheltuielile, deci și cererea agregată, este cel prin care creditele devin disponibile pentru anumite sectoare ale aconomiei. Acest canal este important în măsura în care deficitul de informație face dificilă, dacă nu imposibilă, pentru anumiți solicitanți de credite să le obțină din alte surse decât de la o bancă.

Să presupunem că informația pe piața creditelor este necostisitoare și perfectă, în sensul că toți paticipanții dispun de toate informțiile relevante pentru a lua decizii. Deci, creditorii știu cum vor utiliza debitorii fondurile împrumutate, cunosc posibilitățile acestora de a-și plăti ratele și dobânzile, precum și riscul proiectelor în care sunt angajați.Din nefericire, însă, informația pe piața creditelor nu este nici necostisitoare și nici perfectă. Creditorii trebuie să utilizeze resurse importante pentru a obține informații despre creditori. Dar pentru debitorii mari, care iau credite în mod repetat, costurile obținerii informației, ca procent din suma împrumutată, este mai mic decât pentru micii debitori.

Când Banca Centrală sporește cantitatea de rezerve din sistemul bancar în urma aplicării unei politici monetare expansioniste, cele mai multe bănci comerciale nu vor reduce rata dobânzii la creditele acordate, ci vor relaxa condițiile de creditare stabilite. Cu alte cuvinte, o astfel de politică monetară expansionistă determină băncile comerciale să facă creditele mai accesibile firmelor mici și mijlocii. Sporirea volumului de credite înseamnă creșterea fondurilor de investiții de care dispun, ceea ce duce la creșterea cheltuielilor de investiții și deci la sporirea cererii agregate.

Acest canal este important deoarece contribuie la dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, firmele care aparțin acestui sector având o contribuție importantă la formarea outputului și la ocuparea forței de muncă. Dacă aceste firme nu ar obține credite, ele nu ar fi capabile singure să-și axtindă producția și să angajeze noi muncitori.

(iv) Canalul așteptărilor inflaționiste

Al patrulea canal, deosebit de important, prin care o politică monetară afectează mărimea cheltuielilor din economie, este cel al așteptărilor inflaționiste. Posibilitatea ca o politică monetară expansionistă să afecteze nivelul prețurilor, deci să determine creșterea inflației, rezultă clar din următoarele.

Dacă Banca Centrală injectează cantități mari de babi în economie, fondurile disponibile pentru a cumpăra bunuri și servicii vor crește foarte mult. Cererea agregată va crește și ea în consecință. Totuși injectând bani în acest fel, nu are lo o creștere a capacități productive a sectorului de producție. Dacă economia funcționează, de exemplu, aproape de nivelul său potențial, creșterea cererii agregate va împinge în sus prețurile, fără să aibă efecte prea mari asupra outputului.

Desigur, politici monetare prin care se determină schimburi monetare în oferta de bani pot să stabiliseze cererea agregată. De exemplu, dacă se injectează bani în economie când cererea agregată ( consum, investiții și export net) este în scădere se pot stimula cheltuielile.

Similar, restrângând oferta de bani când cererea agregată este într-o creștere mai rapidă decât cresc prețurile, cheltuielile sunt descurajate și inflația se reduce. O creștere a inflației așteptate duce la creșterea ratei profitului activelor reale comparativ cu rata profitului activelor financiare. Să arătăm acest lucru printr-un exemplu.

Să presupunem că Banca Centrală, printr-o acțiune surpriză, trece la o politică monetară expansionistă agresivă. Deoarece economia funcționează aproape de nivelul outputului potențial, schimbarea politicii monetare declanșează o creștere bruscă a inflației așteptate viitoare. Această creștere are un impact deosebit asupra gospodăriilor și firmelor care dețin atât balanțe monetare (lichidități și depozite la termen), cât și active reale (bunuri durabile, stocuri de produse intermediare și bunuri capitale).

În acest fel, ca urmare a politicii monetare expansioniste surpriză, se stimulează cheltuielile curente, deci și cererea agregată. Acest canal este cu atât mai impoortant cu cât inflația este mai mare, deoarece, în caz contrar, și inflația așteptată va fi mai mare.

5.3 Eficiența politicilor monetare.

Eficiența politicilor monetare, ca și în cazul politicilor fiscale,exprimă intensitatea cu care această politică își extinde efectele asupra scopurilor determinate. Această eficiență, dependentă de condițiile în care funcționează economia, poate fi analizată ca eficiență absolută, ce exprimă numai efectele politicii monetare în funcție de intensitatea instrumentelor politicilor utilizate și eficiență relativă, raportată la eficiența politicii fiscale.

5.3.1. Eficiența absolută a politicii monetare (cazul prețurilor rigide).

La fel ca în cazul politicii fiscale, eficiența absolută a politicilor monetare depinde de condițiile economice concrete în care se aplică. Ea este condiționată,în primul rând, de mărimea multiplicatorilor monetari și, în al doilea rând, de gradul de dezvoltare a economiei.

Pentru a arăta acest lucru, să utilizăm reprezentarea grafică din figura 5.5. În partea din stânga sus a figurii, pentru început economia se consideră în punctul de echilibru macroeconomic A, aflat la intersecția curbelor IS și LM0.

r LM0 r

LM1

r0

r0 A

A"

r1 B r1 B"

md1

IS md0

Y0 Y2 Y1 Y mS0 mS1

r

P0 B'

A'

AD1

AD0

Y0 Y2 Y1 Y

Fig. 5.4 Eficiența absolută a politicii monetară

O creștere a ofertei de bani (deci o politică monetară wxpansionistă) deplasează curba LM către dreapta într-o nouă poziție LM1. Dacă rata dobânzii ar rămâne la nivelul inițial r0, atunci venitul/outputul Y ar crește de la Y0 laY1. Dar, prin deplasarea curbei LM de-a lungul curbei IS, se stabilește un nou punct de echilibru, B, căruia îi corespunde un venit de echilibru Y2 mai mic decât Y1 dar mai mare decât Y0 și o rată a dobânzii de echilibru r2 mai mică decât r0.

Pe piața bunurilor și serviciilo, această schimbare în oferta de bani presupune deplasare a curbei AD către dreapta, de la AD0 la AD1 (graficul din stânga jos al figurii 5.5). Deoarece prețurile P sunt rigide, prețul de echilibru inițial P0 rămâne același și după ce venitul/outputul crește de la Y0 laY2.

Pe piața monetară (graficul din dreapta sus al figurii 5.5), oferta de bani reală mS (care reprezintă oferta de bani nominală MS raportată la nivelul prețurilor)se reprezintă sub forma unei drepte verticale, ea fiind variabilă exogenă. Cererea de bani reală md (obținută raportând cererea nominală de bani MD la nivelul prețurilor P0) se prezintă inițial sub forma unei curbe md0.

Piața monetară este, inițial, la echilibru în punctul A''. O creștere a ofertei de bani deplasează curba mS câtre dreapta, de la mS0 la mS1. În același timp, creșterea venitului/outputului Y și scăderea ratei dobânzii r deplasează și curba md către dreapta, de la md0 la md1. Noul echilibru al pieței monetare se atinge în punctul B'', în care curba mS1 și proiecția lui r1 se intersectează. Eficiența politicii monetare, în acest caz, poate fi scrisă ca fiind:

EM =

unde la numărător avem creșterea în valoare absolută a venitului/outputului, iar la numitor creșterea în valoare absolută a ofertei de bani. În esență, ea exprimă numărul de unități monetare cu care crește venitul pentru fiecare unitate monetară cu care crește oferta de bani (baza monetară).

După cum se poate observa, pentru o pantă dată a curbei IS, mărimea ceșterii lui Y, deci sficiența politicii monetare este dependentă de panta curbei LM.Cu cât curba LM este mai puțin înclinată, cu atât eficiența politicii monetare este mai mare (figura 5.6)

r LM0

LM1

IS

IS

Y0 Y1 Y'0 Y'1 Y

Fig.5.5

Se observă din figură că în zona în care curba LM este aproape orizontală (deci panta sa este mai mare, tinzând către infinit) o deplasare a acesteia către dreapta determină o creștere mică a venitului/outputului, de la Y0 laY1, în timp ce în zona în care curba LM este aproape verticală (deci panta sa este mai mică, tinzând către zero), o deplasare a ei către dreapta determină o creștere mare a venitului/outputului de la Y'0

la Y'1.

Dar știm că panta curbei LM este – > 0; o pantă mică (aproape zero) presupune că my → și/sau mr→ , ceea ce înseamnă o cerere de bani md insensibilă la creșterea venitului/outputului, dar foarte sensibilă la variațiile ratei dobânzii r.

Astfel spus, creștererea cererii de bani are drept cauză, în primul rând, creșterea cheltuielilor de investiții I, lucru care se reflectă imediat în creșterea cererii agregate D și, în consecință, a venitului/outputului Y. Datorită acestei dependențe directe, eficiența politicii monetare este foarte mare.

În schimb, o pantă mare a curbei LM presupune că my → și/sau mr→ , deci cererea de bani este sensibilă la modificările de venit și insensibilă la modificările ratei dobânzii. Drept urmare,venitul/outputul nu este în nici un fel afectat de politica monetară, care este ineficientă.

5.3.2. Eficiența absolută a politicii monetare (cazul prețurilor flexibile).

Mai sus am presupus că prețurile sunt rigide, deci nivelul prețurilor se menține constant pe perioada de aplicare a politicilor monetare. Să considerăm că nivelul prețurilor se poate modifica prin aplicarea unei anumite politici monetare. În figura 5.7 se reprezintă acest caz.

Inițial, economia se află în punctul de echilibru a, căruia îi corespunde venitul Y0 îi rata dobânzii r0. În urma creșterii ofertei de bani, curba LM se deplasează de la LM0 la LM1 determinând un nou punct de echilibru B, caracterizat de venitul/outputul Y1 și de rata dobânzii r1.

Pe piața bunurilor și serviciilor, acest lucru înseamnă deplasarea curbei AD către dreapta, de la AD0 la AD1. În acest caz, însă, creșterea cererii de bunuri duce la creșterea prețurilor de la P0 la P1, preț corespunzător intersecției dintre curba AD1 și curba ofertei agregate AS. Drept urmare, curba LM va reveni către stânga, într-o nouă poziție LM2, căreia îi corespunde un venit Y2 mai mic Y1, și o rată a dobânzii r2 mai mare decât r1.

Economia se stabilizează în punctul de echilibru permanent C, care are cordonatele (Y2, r2). Pe piața monetară această revenire a curbei LM înseamnă o reducere a ofertei de bani de la mS1 la mS2.

Cu alte cuvinte, în condițiile unor prețuri flexibile, modificareaa de venit ce se obține prin creșterea ofertei de bani,deci printr-o politică monetară expansionistă, este mai mică decât în condițiile unor prețuri rigide.

Deci politica monetară este mai eficientă într-o economie cu prețuri rigide și mai puțin eficientă într-o economie cu prețuri flexibile.

r LM0 r

LM2

LM1

r0 A r0 A"

r2 C r2 C"

r1 B r1 B"

md1

md0

Y0 Y2 Y1 Y mS0 mS2 mS1

r

AS

C'

P1

P0 B'

A'

AD1

AD0

Y0 Y2 Y1 Y

Figura 5.6

5.4 Strategia politicii monetare și agregatele monetare.

Banca Centrală, în aplicarea politicii monetare, utilizează o strategie bazată pe încercarea de a atinge obiectivele cunoscute (exprimate prin niveluri dorite ale ratei șomajului, ratei inflației, outputul sau balanței de plăți)influențând nu direct masa monetară, ci ratele de creștere ale agregatelor monetare. Acestea reprezintă deci scopuri intermediare în strategia Băncii Centrale.

Un scop intermediar reprezintă deci o variabilă pe care Banca Centrală o controlează nu neapărat fiindcă este importantă ca atare, ci fiindcă decidentul politic crede că prin controlul acesteia poate influența atingerea unui scop final într-un timp finit.

De regulă , în cazul obiectivelor interne (șomaj, inflație și output), ipoteza implicită în ce privește strategia Băncii Centrale este aceea că rate mai mari de creștere a masei monetare vor determina, pe termen scurt,creșterea inflației concomitent cu reducerea șomajului ( datorită creșterii nivelului activității economice), în timp ce rate mai scăzute de creștere a masei monetare vor duce la scăderea inflației și la creșterea, pe termen scurt, a șomajului. Mecanismul de bază prin care Banca Centrală acționează asupra scopurilor intermediare este , în esență, următorul. La începutul fiecărui interval de timp, de regulă trimestrial,se stabilește rata de creștere monetară care va fi păstrată în acel interval, rata compatibilă cu scopurile politice finale ale întregului an. După ce se ajunge la o decizie privind rata respectivă, politica monetară în perioada respectivă de timp va fi aplicată ca și cum scopul creșterii (sau scăderii) masei monetate cu rata respectivă ar reprezenta un scop final. Toate deciziile rezultând din politica monetară vor căuta să mențină sau să atingă acest scop. La începutul perioadei următoare de timp, scopul intermediar referitor la rata de creștere a masei monetare este revizuit și ajustat pe baza unor noi prognoze și a experiențe rezultate în perioada anterioară.

Printre avantajele unei astfel de modalități de aplicare a politicii monetare se numără și următoarele. Mai întâi,creșterea monetară într-un astfel de macanism poate fi strict controlată și poate fi astfel orientată în așa fel încât să ducă la reducerea sau menținerea ratei inflației la un nivel moderat. În al doilea rând, creșterea monetară este mult mai stabilă, evitând fluctuații excesive care ar avea efecte perturbatoare în economie. În sfârșit, un ultim avantaj este că scopul intermediar poate fi anunțat în avans. Acesta va influența favorabil așteptările și va spori credibilitatea politicii monetare, factori importanți în reducerea inflației.

Cu toate acestea, după cum a arătat B.Friedman (1977), o astfel de modalitate de aplicare a politicii monetare nu reprezintă o strategie optimală, fiind o modalitate politică ineficientă. În continuare, arătăm , în ce constă ineficiența acestei strategii monetare și cum poate fi ea redusă.

Mai întâi, să considerăm cazul în care strategia monetară a scopurilor intermediare ar fi optimală. Utilizând mocelul IS-LM, acest caz îl vom reprezenta ca în figura 5.7.

r

LM(M*)

r2

r0

r1 IS2

IS0

IS1

Y* y

Fig. 5.7

Pentru simplitate, presupunem că Banca Centrală are un singur obiectiv final și anume aducerea venitului real y cât mai aproape de un nivel dorit y*. De asemenea se presupune că, în perioada dată de timp, de regulă trimestrial, pe baza prognozelor efectuate,autoritatea monetară ajunge la concluzia că scopul final va fi atins dacă masa monetară va fi stabilită la nivelul M*.

Curba LM este verticală, reflectând ipoteza că cererea de bani este total inelastică la modificările în rata dobânzii. Deci cererea de bani depinde doar de venit. Nu vor fi deplasări ale acestei curbe, deci nu vor avea loc schimbări în cantitatea de bani cerută pentru un nivel dat al venitului. În ceea ce privește oferta de bani, Banca Centrală efectuează schimbări în aceasta ca rezultat al comportamentului impus sistemului bancar. Deci, dacă Banca Centrală atinge nivelul masei monetare M*, curba LM va fi perfect stabilă la LM(M*) din figura 5.7. Aceasta arată atingerea scopului intermediar, prin intermediul căruia se realizează și scopul final y*.

Să vedem dacă acest lucru este posibil. Vom presupune că Banca Centrală nu poate prevedea cu certitudine poziția curbei IS. Să considerăm că poziția prevăzută ar fi IS0. Sectorul real al economiei, a cărei cerere de factori de producție pe piața bunurilor și serviciilor determină poziția curbei IS, ar putea fi mai slab decât a prevăzut Banca Centrală, și atunci poziția curbei IS ar fi la IS1, la stânga lui IS0. Alternativ, sectorul real al economiei ar putea fi mai puternic, deci cererea de factori de producție mai mare și curba IS ar putea fi la IS2, la dreapta lui IS0.

Având drept obiectiv masa monetară, Banca Centrală se asigură că curba LM verticală este fixată în poziția LM(M*) și, în consecință, venitul real va fi y*, indiferent de poziția curbei IS. Deci, menținerea scopului masa monetară (scop intermediar) garantează atingerea nivelului dorit al venitului real (scop final).

Se observă, în acest caz,că dacă menținerea sau atingerea scopului masă monetară (M*) garantează atingerea scopului venit real (y*), perturbațiile neprevăzute care deplasează curba IS vor determina volatilitatea ratei dobânzii. Aceasta ar putea fi r1 sau r2 în loc de r0 cât a prevăzut Banca Centrală. Dacă aceasta ar avea și un scop privind menținerea ratei dobânzii la un nivel dorit, să presupunem r0, atunci acest scop nu ar putea fi atins prin menținerea masei monetare la nivelul M*. Acest lucru determină, evident, creșterea costurilor asociate politicii monetare.

Un alt caz, prezentat în figura 5.8 este acela în care atingerea scopului intermediar (masa monetară egală cu M*) nu înseamnă, în general, și atingerea scopului final (nivelul venitului real egal cu y*). În figura 5.8(a) se presupune că curba LM are o poziție stabilă, astfel spus funcția cererii de bani este perfect determinată, dar nu și inelastică la variațiile ratei dobânzii. Atunci curba LM nu va mai fi verticală.

În acest caz, se observă c1 chiar și atunci când Banca Centrală atinge scopul său intermediar, ea va realiza scopul final doar dacă curba IS se află în poziția neprevăzută, deci la IS0, ceea ce înseamnă că ea a prevăzut exact activitatea sectorului real al economiei.

r LM(M*) r

LM1(M*)

LM(M*)

LM1(M*)

IS2

IS0

IS1

y1 y* y2 y y1 y* y2 y

(a) (b)

Fig. 5.8.

Dacă sectorul real are o cerere mai mică decât cea prevăzută, Atunci curba IS se va afla în poziția IS1, iar venitul real va fi y1, mai mic decât cel dorit y*.

Dacă sectorul real are o cerere mai mare decât cea prognozată, atunci curba IS se va afla în poziția IS2 iar venitul real y2 va fi mai mare decât venitul dorit y*. În ambele situații, însă, scopul final (atingerea nivelului dorir al venitului real) nu va fi atins, deși Banca Centrală și-a realizat scopul său intermediar.

Cazul reprezentat în figura 5.8 (b) corespunde situației în care curba LM nu este perfect stabilă. Există, deci, deplasări neprevăzute în cererea de bani care fac ca și curba LM să se deplaseze. În acest caz, chiar dacă Banca Centrală atinge scopul său final de realizare a nivelului dorit y* al nivelului real doar în cazul în care previziunile sale asupra cererii de bani din economia reală sunt corecte, deci numai dacă curba Lmse află exact în poziția LM1(M*). Dacă apare, însă, o situație neprevăzută ce determină creșterea de bani peste nivelul prevăzut, curba LM se va deplasa în poziția LM1(M*) căreia îi corespunde un nivel al venitului real y1 care este mai mic decât nivelul dorit y*.alternativ, dacă apare o perturbație neprevăzută ce deplasează curba LM în poziția LM2(M*),nivelul corespunzător al nivelului real va fi y2 care este mai mare decât nivelul dorit y*.

În ambele situații, deci, atingerea scopuluiintermediar nu garantează și atingerea scopului final.

Modelul IS-LM, utilizat mai sus, se referă doar la raportul de echilibru care există între venitul real și rata dobânzii, fără a include și comportamentulnivelului prețurilor P. Dar schimbări în P ddetermină, după cum știm,deplasări ale curbei LM. Astfel, creșterea nivelului prețurilor va reduce valoarea nominală a masei monetare (M/P) pentru un nivel dat al masei monetare nominale M, deplasând curba LM către stânga. Reducerea nivelului prețurilor P va crește valoarea masei monetare reale, deplasând curba LM către dreapta. În consecință, cu cât nivelul prețurilor variază mai mult cu atât cererea și oferta agregată vor fi afectate și, deci, poziția curbei LM se va modifica.

Menținerea unei masei monetare nominale constantă (scop intermediar) nu va fi suficientă pentru a menține și poziția constantă a curbei LM, chiar dacă nu apar perturbații neprevăzute în cererea de bani. Drept urmare, atingerea scopului intermediar nu garantează și atingerea scopului final.

În figura 5.9 se reprezintă acest efect al creșterii nivelului perturbațiilor asupra scopului final (menținerea lui y la nivelul y*). Astfel, un șoc nefavorabil în oferta agregată deplasează curba AS de la AS0 la AS1 (figura 5.9 (a)). Dacă masa monetară se menține la nivelul M* (scopul intermediar), cererea agregată nu se va deplasa, deci curba AD rămâne în poziția sa inițială.

În consecință, venitul real y va scădea sub nivelul dorit y* (scopul final) la care se presupune că economia se afla înainte de apariția șocului în oferta agregată.

Curba LM se va deplasa, atunci, către stânga în poziția LM1(M*) (ca în figura 5.8(b)) datorită creșterii nivelului P al prețurilor. Scopul final este, deci, ratat chiar dacă scopul intermediar a fost atins.

AS1

AS0

P1

P0

AD(M*)

(a)

LM1(M*)

LM0(M*)

r1

r0

IS0

y1 y0=y* y

Fig. 5.9

Cele mai sus demonstrează clar faptul că matoda scopului intermediar constituie o procedură imperfectă de aplicare a politicii monetare acre devine, astfel, ineficientă sau suboptimală. Această ineficiență este determinată , după cum am arătat, de doi factori.

Primul este acela că singura informație curentă disponibilă pentru a adopta decizii politice monetare o constituie observațiile privind evoluția masei monetare.

Al doilea factor îl constituie faptul că Banca Centrală utilizează aceste informații într-un mod particular, sporind sau reducând rata de creștere a masei monetare ca și cum aceasta ar constitui scopul final al politicii monetare.

Capitolul 6

SPIRALA INFLAȚIONISTĂ ÎN ROMÂNIA ULTIMULUI DECENIU.

Inflația a constituit și va constitui, în continuare, una din cele mai sensibile și vulnerabile probleme cu care se confruntă societatea, atât prin ritmul pe care la înregistrat și persistența de lungă durată, cât și prin implicațiile sale de amploare economică și socială. În ultimul deceniu, la noi, toate sondajele de opinie arată că pericolul de care se teme cel mai mult populația este creșterea prețurilor.

Tendința de creștere generalizată și accelerată a prețurilor – inflația – nu este un fenomen tocmai nou pentru România ultimilor 20 ani. În realitate, inflația s-a manifestat din plin și înainte de 1990. Elementul detonator al procesului a fost reprezentat de creșterea salariilor nominale, fără un corespondent real în planul producției și al productivității. Acestea s-au tradus prin creșteri substanțiale de prețuri la începutul anilor '80. În perioada economiei centralizate, prețurile au fost stabilite administrativ la niveluri la care cererea depășea oferta și piețele cunoșteau penuria. Pentru a readuce aceste piețe în echilibru era necesar ca prețul să crească pentru a stimula producătorii să sporească producția, iar consumatorii să economisească aceste bunuri rare. Dar, prețurile bunurilor și serviciilor fixate arbitrar nu au fost ajustate față de creșterea cererii agregate. Evidențierea existenței unor tensiuni independente de evoluția prețului este posibilă cu ajutorul: teoriei cererii excedentare. Astfel în cazul în care se înregistrează un exces de cerere globală, există inflație și într-o economie în care prețurile sunt fixate administrativ ca în economia planificată. Și pentru că piața nu se poate ajusta prin prețuri, ajustarea se face prin cantități și apare penuria.În acest mod: nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomerație, cozile sunt manifestări ale inflației de aceeași natură ca și creșterile de prețuri , însă au loc în economiile în care prețurile sunt fixate administrativ. Această inflație reprimată poate fi reliefată cu ajutorul bumerangului monetar definit ca acumularea de economii forțate. Inflația de acest tip (corectivă) a fost una dintre cauzele majore ale inflației din 1990 – 1991.

Trecerea la economia de piață a necesitat implementarea a noi mecanisme ca pârghii economice, dintre care liberalizarea prețurilor a reprezentat o verigă principală, menită a permite dimensionarea obiectivă a valorii bunurilor și serviciilor realizate, potrivit legităților și particularităților pieței, a interdependenței dintre cerere și ofertă și determinarea reală a cifrei de afaceri și a relațiilor economice în structura agregatului de producție, repartiție, circulație și consum și nu în ultimul rând, evaluarea performanțelor financiare.

Evoluția inflației a fost determinată de influența simultană sau alternativă a unor factori economici, monetari, sociali, politici, interni și externi, dintre care trebuie consemnată: liberalizarea prețurilor, deprecierea cursului valutar, eliminarea treptată a subvenționării unor produse amplificarea costurilor de protecție datorită unor activități neperformante, care au condus la cheltuieli nejustificate cu costurile tehnologice ridicate, cu forța de muncă, cu stocul de produse finite nevandabile, cu dobânzi la creditele acordate. Trebuie menționate și creșterile de prețuri din sfera comercializării mărfurilor, ca urmare a evoluției adausului comercial, a evoluției simultane a prețurilor cu anticipație sau prin “ contaminare”.

Procesul inflaționist a cunoscut o evoluție continuă deoarece o serie de factori l-au alimentat permanent: cerere, costuri, structuri,grupuri sociale, importuri, anticipări raționale etc.

La începutul tranziției de la economia centralizată la cea de piață s-a declanșat un dezechilibru monetar major. În condițiile unei schăderi masive a volumului producției, masa banilor în circulație (M2) nu numai că a schăzut, dar dimpotrivă a înregistrat o creștere spectaculoasă (Tabelul nr.1).

Tabelul nr.1

Evoluția masei monetare în sens larg în perioada 1991 – 2000

Analiza corelată a ratei de creștere a masei monetare în sens larg (M2) și a ratei inflației relevă o evoluție divergentă a celor doi indicatori, cazurile în care aceștia s-au situat la niveluri comparabile fiind considerate excepții.

Conform tabelului prezentat, în perioada 1991 – 1993 s-au înregistrat rate ridicate ale inflației care au devansat puternic ratele anuale de creștere a masei monetare. Aceeași situație s-a manifestat și în anii 1997, 1999, respectiv în anul 2000, ceea ce reflectă starea de submonetizare a economiei, determinată de caracterul preponderent restrictiv al politicii monetare.

Realimentarea sistemului cu monedă într-un ritm superior celui de creștere a prețurilor s-a realizat discontinuu, în perioada 1994 – 1996 și în 1998. În aceste condiții, se impune remonetizarea prudentă a economiei, colaborată cu realizarea unei restructurări de profunzime în sectorul real. Aceasta va continua să acționeze ca o restricție majoră, deoarece, în absența unui fundament microeconomic sterilizat, injecția de lichiditate va conduce la perpetuarea și accentuarea dezechilibrelor, alimentând inflația și deficitul comercial.

În primii ani ai tranziției, subvenționarea unor prețuri de consum a dus la proliferarea comerțului ilicit cu mărfuri și la o inflație ascunsă, bazată pe acumulări de prețuri neadevărate și apoi transformarea inflației reprimate în inflație fățișă, care s-a manifestat exploziv.

Datorită promovării unei politici monetare relaxată s-a manifestat o inflație prin cerere.Excesul de cerere a dus la ceea ce se numește “spirală inflaționistă” sau “cercul vicios al inflației”. Excesul de cerere a antrenat creșterea prețurilor,ceea ce a contribuit la amorsarea unei creșteri a producției, deoarece producătorii știau că prin prețuri mărite își vor mări prosperitatea și ca urmare au încercat să-și amplifice producția. Dar, creșterea producției a antrenat creșterea salariilor pentru că salariații au dorit să participe și ei la împărțirea prosperității firmelor la care lucrează. Însă creșterea salariilor a determinat creșterea (cel puțin temporară) a puterii de cumpărare și a antrenat o nouă creștere a cererii excedentare. Aceasta fiind mai puternică decât cererea inițială, a generat un nou tur al circuitului:cererea respectivă a antrenat și o mai mare creștere a prețurilor, care la rândul său a antrenat creșterea producției și deci a salariilor, ceea ce a dus la creșterea puterii de cumpărare și deci a cererii excedentare și implicit la un cerc vicios.

Motorul procesului inflaționist a fost reprezentat însă de costuri. Unul dintre acestea e salariul. El este element de cost și în consecință creșterea salariilor a determinat creșterea prețurilor, chiar dacă nu în aceeași proporție. Dar, creșterea prețurilor chiar dacă mai mică decât a salariilor a provocat adeseori scăderea producției, mai ales când piața nu a fost foarte favorabilă. Creșterea prețurilor de producție combinată cu scăderea ofertei au determinat creșterea prețurilor cu amănuntul și implicit reducerea puterii de cumpărare a salariațiilor, care inițial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale a provocat din nou insatisfacția acestei clase și deci noi lupte care au condus la o nouă creștere de salarii ș.a.m.d. Aceasta reprezintă “spirala inflaționistă prețuri –salarii”, similară cu cea anterioară doar că se pornește de la o creștere de salarii și se ajunge din nou la o creștere de salarii. Astfel, un prim circuit inflaționist este însoțit de un al doilea și multiplicare poate continua la nesfârșit. Absolut nejustificate au fost majorările de salarii din domenii subvenționate de administrația centrală (minerit, transporturi etc.). La efectele nefavorabile provocate de creșterile salariale nejustificate de performanțele economice se mai adaugă cele cauzate de: producția pe stoc (cum ar fi de exemplu matalurgie) și majorarea numărului de salariați în perioada de declin (cum s-a întâmplat în industria materialelor de construcție). În aceste condiții, tensiunile acumulate în costuri au creat presiuni asupra prețuilor. Numeroase regii autonome și societăți comerciale de stat au acordat majorări salariale substanțiale în condițiile în care au acumulat pierderi determinate: fie de lipsă de profitabilitate specifică activității (cum e cazul mai multor societăți din industria extractivă), fie valoarea creanțelor pe care nu le-au putut recupera de la rău platnici (cum e cazul regiilor care produc și distribuie energia electrică și termică). De aceea, în cazul regiilor și societăților de stat, cu structură de monopol, creșterile de prețuri s-au transferat asupra întregului sistem de prețuri.

Creșterea costurilor nu a fost determinată doar de creștera salariilor . În structura costului intră și alte elemente care pot crește dintr-o cauză sau alta, generând astfel de prețuri de tip inflaționist. Creșterea prețurilor materiilor prime importate și a bunurilor de consum importate duce la creșterea prețurilor cu amănuntul ale bunurilor respective. Pentru întreaga perioadă postdecembristă sunt criticabile pozițiile BNR în ceea ce privește politica de curs în sensul că nu a întreprins întotdeauna măsuri adecvate pentru stabilitatea și protecția monedei naționale. Dimpotrivă în practică a promovat concepția că prin deprecierea accelerată a cursului leului s-ar stimula exportul și s-ar limita și restricționarea exportului. Deprecierea monetară a favorizat exporturile , dar a majorat în același timp costul importurilor și pentru că o parte dintre ele au fost indispensabile, acestea s-su efectuat cu orice preț și s-a instalat astfel cercul cercul vicios al deprecierii în lanț și al inflației crescânde. Judecând prin prisma rezultatelor, această politică nu a rezolvat nimic,iar dezechilibrul balanței comerciale, an de an, a fost foarte mare. Politica BNR de finanțare a exportului prin curs de schimb mereu depreciat ca unic mijloc de încurajare a exportului a constituit un eșec. În bilanțul BNR acesta a adus pierderi importante din diferențe de curs nefavorabil. Deprecierea în avans a cursului în raport cu deprecierea internă rezultată din mișcarea prețurilor ( mai ales în perioada 1990 – 1993) a constituit o politică eronată a BNR, care a transformat cursul valutar într-un factor accelelator de inflație în mod direct prin majorarea excesivă a prețurilor la produsele importante, cât și indirect prin impactul psihologoc asupra pieței. Ar fi fost imperios necesar ca practic cursul de schimb să fie cu un pas în urma deprecierii interne,tocmai pentru a nu fi un factor accelerator de inflație.”Importul de inflație” prin cursul puternic și continuu depreciat al leului ar fi trebuit limitat și evitat.

Un factor generator de inflație este structura economiei reale. Ritmul lent al reformelor și caracterul adeseori contradictoriu al politicilor de restructurare au cauzat acumularea unor dezechilibre profunde. Din nefericire, politicile la nivel macroeconomic nu au fost completate în mod adecvat de măsuri necesare de reformă și ajustare la nivel microeconomic. De aceea, inflația corectivă s-a împletit cu cea structurală. Într-o industrie în care marea miză nu a fost productivitatea, competitivitatea și eficiența ci dezvoltarea extensivă și supraefortul de a produce mai mult, sau înmulțit tradiționalele pierderi cauzate de risipă și de modul învechit în care a fost organizată munca în întreprinderile cu capital de stat. În lipsa concurenței, producătorii au înțeles că pot să dicteze prețurile și să comande pe piață. Ei au produs mai puțin, cu costuri mai mari și au vândut mai scump. Ei sunt cei care încă produc inflație dintr-un motiv clar: inflația continuă să fie un canal prin care populația și societățile mici și mijlocii competitive (atâtea câte sunt) subvenționează industria.

În actuala structură a economiei românești nu a fost posibil să se obțină o reducere a inflației fără o creștere a deficitului extern. Explicația o constituie morișca de consumat resurse fără efect economic corespunzător pe care o reprezintă întreprinderile de stat generatoare de pierderi și plăți restante. La adăpostul faptului că nimeni și nimic nu le deranjează realmente cu ceva, aceste întreprinderi trăiesc, indiferent de situație, pe seama societății. În funcție de tipul de constrângere prioritară din economie, ele își deplasează locul prioritar din care profită: fie sustrăgând substanță internă, prin inflați, fie absorbind substanță externă prin deficitul comercial. În ambele cazuri cea care plătește este populația: în cazul inflației imediat, iar în cazul îndatorării externe cava mai târziu.

Politicile de constrângeri monetare ale BNR și Ministerul Finanțelor au acordat deopotrivă prioritate absolută stăpânirii inflației prin absorbția leilor de pe piață. Drept rezultat, întreprinderile de stat generatoare de pierderi, când nu au mai putut recurge la substanțiale măriri ale prețurilor externe și-au intensificat înfruptarea din resursele externe. De la introducerea convertibității parțiale, interne și de cont curent a leului, la sfârșitul anului 1991, inflația și deficitul extern au fost în contrasens. Absorbind masiv din inflația înaltă din 1992 – 1993 segmentul neperformant al economiei a presat mai slab asupra resurselor din străinătate, deficitul extern fiind relativ modest. Introducerea pentru prima oară în România a dobânzilor real pozitive în 1994 a bulversat întreprinderile generatoare de pierderi și arierate . Nedezmeticite din șoc acestea nu au știut pe ce pedală să apese și de aceea, în mod pasager, inflația și deficitul extern au dat împreună înapoi. După șoc, din 1995, aceste întreprinderi și-au adaptat strategia și nu mai dau greș în a irosi resursele, și așa restrânse și greu de obținut ale țării. Ele au fost încurajate inadmisibil de politica de stimulare a producției industriale înainrea restructurării. Astfel, în profida unor cheltuieli masive ale statului, ca replică la încercarea guvernanților de a readuce inflația prin blocări administrative ale prețurilor, segmentul neperformant al economiei a presat puternic asupra resurselor externe.

Inflația structurală este rezultatul disproporțiilor care au apărut în economie. Pe fondul acestor dezechilibre (între productivitățile, ratele creșterilor salariilor nominale elasticitățile în funcție de preț și venit, flexibilitățile limitate ale prețurilor și salariilor din sectoarele industriale și de servicii) s-a manifestat o cerere excesivă pentru produsele unor ramuri, fapt care a accentuat procesul de creștere a prețurilor. Inflația structurală a fost favorizată și de imobilitatea factorilor de producție.

Un alt factor inflaționist este deficitul bugetului de stat. Când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile curente cel mai ușor mijloc de acoperire a diferenței îl constituie apelul la împrumutul acordat de banca centrală. Ca urmare, masa banilor în circulație crește fără ca nevoile circulației să fi crescut și ele deoarece statul nu se împrumută pentru a produce mărfuri sau a oferi servicii suplimentare ci pentru a consuma, micșorând volumul mărfurilor și serviciilor disponibile pentru populație. Astfel, tendința statului de a acoperi cheltuielile neproductive care nu și-au găsit corespondent în veniturile bugetare, a generat un dezechilibru inflaționist.

În ultimul deceniu , deficitul bugetar a fost cauzat de nivelul cheltuielilor bugetare, în condițiile declinului economic, de deteriorarea capacității de colectare a veniturilo, precum și de insuficienta transparență a exercițiului bugetar, care au permis canalizarea ineficientă a resurselor financiare. În încercarea de aliniere treptată la rigorile stabilite de Uniunea Europeană și de organismele internaționale, autoritățile au promovat politici fiscale severe axate pe reducerea ponderii deficitului bugetar în PIB.

La nivelul anului 2000, deficitul annual al bugetului de stat a fost de cca 3,7% din PIB, în condițiile în care cheltuielile cu dobânzile aferente datoriei publice au putut fi comprimate conform prognozelor inițiale. Manifestare derapajelor inflaționiste a condus la reluarea creșterii ratelor de dobândă aferente titlurilor de stat, ceea ce a afectat bugetul de stat prin menținerea unui nivel ridicat al cheltuielilor cu dobânzile. La finele anului 2000, dobânzile la datoria publică internă au atins 43,259 miliarde lei, reprezentând cca 29% din cheltuielile bugetare anuale.

O cauză semnificativă a inflației a fost creșterea ceditelor acordate de BNR pentru finanțarea întreprinderilor de stat ( creditele zise “structurale” și creditele preferențiale) . Comparativ cu acestea , creditele acordate în mod direct de BNR pentru acoperirea deficitului contului Trezoreriei au fost mult mai reduse. Creșterea inflației a fost chiar mai mare decât nivelul corespunzător deficitului financiar deoarece, de fiecare dată când sa îregistrat o amplificare a procesului inflaționist, cererea de monedă s-a redus foarte mult. Inflați anihilează funcția monedei de mijloc de rezervă, precum tendința agenților economici din sectorul privat și al populației de a economisi sub formă de depuneri la băncile comerciale. În fapt viteza de circulație a monedei a crescut de la cca. două rotații în 1990 la aproximativ 7 rotații în 1993 – 1994 și a început din nou să se încetinească numai o dată cu 1995 când efectele măsurilor antiinflaționiste din perioada anterioară a început să dea rezultate. Au coexistat niveluri înalte ale dobânzilor cu creșteri substanțiale ale masei monetare, cu creșteri ale vitezei de circulație a banilor (reflectând scăderea cererii reale de bani) și cu inflații ridicate. Acest fapt se datorește schimbărilor frcvente în utilizarea instrumentelor de politică monetară, volumul mare de credite direcționate și necolerării dintre politica fiscală și cea monetară. Politica monetară a fost mai degrabă declarativ restrictivă, în fapt controlul asupra expansiunii creditului exercitându-se prin dobândă și nu prin limitarea cantitativă a acestuia. Practic, în condițiile în care,declarativ, agregatele monetare reprezentau ancora nominală, s-a încercat utilizarea, de altfel fără succes, a cursului de schimb drepr ancoră efectivă. Utilizarea tehnicilor “moral suasion” și impunerea administrativă a nivelului dobânzii au creat iluzia de bani scumpi, în timp ce masa monetară creștea cu repeziciune;în anumite perioade,nivelul refinanțării de la BNR depășea baza monetară. Încercările de remonetizare din 1994 (inflație 62 la sută, creștere masă monetară 138 la sută), 1995 (inflație 28 la sută, creștere masă monetară 66 la sută),1996 (inflație 57 la sută, creștere masă monetară 66 la sută ), în lipsa unei dezvoltări a intermedierii financiare, au subliniat însăși încercarea de reducere a inflației. De aceea, într-o bună măsură inflația mare din 1997 este și rezultatul unei inflații amânate din anii precedenți.

Analiza procesului inflaționist nu poate ignora rolul grupurilor sociale conștiente de identitatea lor care încearcă în manieră specifică să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerințelor echilibruilui economic. Astfel, inflația este provocată nu atât de grupurile sociale, cât de organismele care reprezintă aceste grupuri: “socio-structuri” precum:sindicatele muncitorești, organizațiile patronale și statul. Sindicatele și-au luat foarte în serios rolul de “gardieni ai puterii de cumpărare”. Grație lor și presiunilor exercitate s-au accentuat disparitățile evoluțiilor salariale între ramuri și au fost facilitate politicile de individualizare . Din nefericire, nu au fost plafonate salariile, deoarece din partea sindicatelor tipul de comportament dominant a fost cel agresiv și de refuz de a se adapta, s-a accentuat tendința de dezvoltare a inflației.

Inflația socială a fost determinată de creșterea cererii pentru servicii sociale, ajutor de șomaj, asistență socială, pensii majorate, asistență medicală mai bună. Tot în acest sens a acționat și creșterea cheltuielilor pentru protecția mediului natural.

Prin prisma teoriei anticipațiilor raționale, procesul de formare a ratei viitoare a inflației se poate explica prin ansamblul informațiilor de care dispun agenții economici. Contextul inflaționist influențează mentalitățile și în consecință predicțiile incorecte au generat amplificarea tendințelor inflaționiste.

De aceea, datorită impactului permanent pe care inflația îl are asupra patrimoniului productiv național, a activităților desfșurate și al standardului de trai al populației este imperios necesar a fi cunoscute formele și canalele de transmitere a presiunilor inflaționiste pentru a stabili cele mai eficiente mijloace de combatere a acestora.

Bibliografie

1. Frish H. – Teorii ale inflației, Editura Sedona, Timișoara,

1997

2. Băbăiță I., Duță A. – Economia politică – Piețe și prețuri, Tipografia

Universității, Timișoara, 1993

3. Cerna S. – Inflația – repere – pentru o sinteză, Caiete de

studii ale Băncii Naționale a României nr.1995

4. Donalth L., Cosma D. – Monedă și credit, Editura Mirton, Timișoara

1996

Basno C., Dardac N., – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică

Floricel C. și Pedagogică, București, 1994

6. Manolescu Gh. – Moneda și ipostazele ei,Editura Economică,

București, 1997

7. Olsom M. – Creșterea și declinul națiunilor – Prosperitate,

Stagflație și rigidități sociale, Editura Humanitas,

București, 1990

8. Keynes, L.M. – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzilor și a banilor, Macmillan, Londra 1936

– Cum să plătim cheltuielile de război, Macmillan

Londra, 1940

9. Samuelson, P.A., – Economie politică, Editura Teora, București,

Nordhaus W. 2000

10. Treapăt L., – Mediul economic intern -evoluție și perspective

Antuaneta Geală Revista băncii, BCR, nr.1 (41),martie, 2000

11. Scarlat E. – Politica macroeconomică.Teorie și practică

Nora Chiriță Editura Economică, București, 1998