Expertizele Mijloc de Proba In Procesul Penal

Capitolul 1

considerații introductive privind expertizele

1.1. Expertizele – mijloc de proba în procesul penal

Expertizei, ca mijloc de probă, i se acordă o mare importanță în procesul penal întrucât este fundamentată pe o cercetare științifică efectuată de persoane competente.

În același timp însă, dreptul românesc, în care funcționează principiul liberei aprecieri a probelor, nu recunoaște vreo ierarhizare a mijloacelor de probă, adică acordarea vreunei preferințe prestabilite cu privire la valoarea lor, neadmințându-se existența unor mijloace de probă care să fie cu anticipație „mai bune” sau „mai puțin bune”, iar organele judiciare au obligația ca în fiecare cauză concretă să verifice valoarea mijloacelor de probă folosite în cauza respectivă.

În concluzie, deși in abstracto expertizei i se acordă o deosebită autoritate dat fiind fundamentul său științific, în mod practic este considerată ca oricare alt mijloc de probă nefiindu-i, deci, recunoscută o forță probantă absolută, ci concluziile expertului sunt lăsate la aprecierea liberă a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazată pe conștiința sa juridică.

Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile, sunt expuse opiniile unor specialiști care dovedesc respect față de adevăr și obiectivitate științifică și de aceea ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conțin. Este posibil însă ca uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită altor cauze și, în consecință, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg ansamblul probelor existente în cauză.

Organele judiciare sunt legate de constatările de fapt ale experților, ca de exemplu, data raportului de expertiză, arătarea cercetărilor făcute în prezența părților și susținerile acestora făcute în prezența experților.

Toate aceste mențiuni din raportul de expertiză fac dovada până la înscrierea în fals, deoarece experții au lucrat în calitate de delegați ai organelor judiciare. Organele judiciare nu sunt însă legate de concluziile raportului de expertiză care constituie numai elemente de convingere, lăsate la libera lor apreciere.

Ca și celelalte probe, concluziile expertului trebuie apreciate în mod critic.

Aprecierea propriu-zisă a expertizei trebuie precedată de o amănunțită verificare, atât a formelor procedurale, cât și a conținutului. Această verificare trebuie să privească respectarea condițiilor necesare efectuării expertizei, dacă s-au cercetat toate problemele stabilite de organul judiciar, dacă au fost folosite pentru investigare toate materialele necesare și pe care expertul le-a avut la dispoziție, toate metodele și datele noi din domeniul respectiv al științei sau tehnicii, dacă examinările corespund exigențelor de ordin științific și logic, dacă există concordanță între concluziile expertului și rezultatele examinării și, în fine, dacă s-a răspuns la toate întrebările formulate.

Trecând la aprecierea propriu-zisă a concluziilor expertizei, organul judiciar trebuie să pornească de la faptul că aceste concluzii nu sunt imperative și organul judiciar are facultatea, în virtutea dreptului său la liberă apreciere a probelor, de a lua sau nu în considerare concluziile raportului de expertiză, indiferent de faptul că expertiza a fost efectuată de unul sau mai mulți experți care au avut sau nu o opinie comună.

Organele judiciare în activitatea lor de apreciere a expertizei trebuie să stabilească faptul că opinia expertului este categorică sau aproximativă, deci dacă raportul de expertiză cuprinde concluzii categorice, certe sau probabile, precum și faptul dacă expertul a ajuns la concluzii pe bază de date științifice și raționamente precise sau a făcut o simplă apreciere subiectivă.

În situația în care expertul nu a ajuns la o soluție categorică, în problemele cercetate, părerea majoritară exprimată în literatura de specialitate a fost aceea că astfel de concluzii probabile ale expertului au valoarea lor, deoarece nu exclud posibilitatea existenței unei situații de fapt și, deci, ele pot fi luate în considerare, au forță probatorie în măsura în care sunt confirmate de celelalte probe administrate în cauză.

Acest mod de abordare a problemei concluziilor probabile ale expertului se consideră cel mai realist, mai ales că pot exista situații în care expertul nu poate ajunge la nici o concluzie și de aceea trebuie luat în considerare că în cazul concluziilor probabile expertul reușește, totuși, să ajungă la o concluzie care se bazează pe date faptice stabilite în mod concret și obiectiv și pe o motivație științifică a situațiilor care nu au îngăduit o certitudine.

Într-o altă ordine de idei s-a arătat și faptul că, în locul unor concluzii categorice, dar nefundamentate științific, sunt preferabile concluziile probabile bazate pe date obiectiv stabilite, întărite însă de celelalte probe administrate în cauză.

Pe de altă parte, se consideră că în situația în care expertul nu ajunge la concluzii pe bază de date științifice și raționamente precise, ci face o simplă apreciere subiectivă, expertiza nu are valoare probantă și, deci, nu poate fi luată în considerare.

Concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot să constituie temeiul convingerii organelor judiciare și a soluției date în cauză, impunându-se completarea acesteia sau, după caz, efectuarea unei noi expertize, cu precizarea că atât suplimentul de expertiză, cât și noua expertiză pot să fie dispuse de organele judiciare din oficiu sau la cererea părții nemulțumite de concluziile raportului de expertiză.

În situațiile în care s-au administrat două expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să procedeze la efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie să accepte motivat una dintre expertize pe care o consideră mai fundamentată sub aspect științific, mai concordantă cu realitatea și care se coroborează cu probele din dosar.

Atât în procesul penal, cât și în procesul civil, raportul de expertiză este supus discuției contradictorii a părților, ceea ce, pe de o parte, reprezintă o aplicare a principiului contradictorialității, iar, pe de altă parte, în numeroase situații, constituie un real ajutor dat organului judiciar în aprecierea corectă a concluziilor experților, întrucât cu această ocazie părțile pot releva unele elemente esențiale pentru activitatea organelor judiciare de apreciere a expertizei.

Având în vedere fundamentul său științific, expertiza constituie, totuși, un mijloc de probă cu o importanță deosebită în activitatea de probațiune și, de aceea, organul judiciar este obligat ca în situația în care nu-și însușește concluziile acesteia să-și motiveze temeinic, convingător, această atitudine.

În practică, deficiențe ale organelor judiciare în activitatea de verificare a expertizelor au determinat în unele situații supraaprecierea valorii probante a concluziilor expertului, ceea ce a condus la soluții eronate, iar în alte situații au determinat subestimarea valorii probante a acestui mijloc de probă, ceea ce a avut, de asemenea, drept consecință adoptarea de soluții eronate.

Referitor la puterea doveditoare a expertizei, în practica judiciară s-au dat soluții care au conturat atât punctul de vedere potrivit căruia organul judiciar întemeindu-și soluția pe concluziile expertizei, pe care le consideră convingătoare, nu înseamnă că și-a delegat dreptul său de apreciere expertului, cât și punctul de vedere potrivit căruia expertiza nu are o forță probantă deosebită.

Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că, în cazul în care analiza comparativă a grupelor sanguine exclude pe pârât de la paternitate, în timp ce celelalte probe sunt total opuse, instanța de judecată, dacă are îndoieli cu privire la certitudinea rezultatului expertizei, va trebui să dispună, fie în baza cererii părților, fie din oficiu, o nouă expertiză.

De asemenea, s-a stabilit, că în situația în care din examenul de laborator rezultă un coeficient de alcool în sânge sub 1 0/00, instanța trebuie să țină seama și de rezultatul examenului clinic efectuat inculpatului, putând dispune în completarea acestor dovezi, administrarea oricăror probe legale pentru a stabili exact dacă inculpatul a fost sau nu în stare de ebrietate în momentul în care a condus autoturismul pe drumul public, iar în lipsa probelor științifice, instanța poate stabili starea de ebrietate prin orice probe legale.

În literatura de specialitate s-a susținut, cu justificat temei, că judecătorul, ca de altfel și organul de urmărire penală, trebuie considerat „expertul experților”, nu în sensul că ar avea o competență tehnică superioară aceleia a experților, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura și evalua concluziile experților în raport cu obiectul probei și cu scopul procesului.

S-a susținut, de asemenea, în literatura juridică, că „tendința de continuă creștere a oficializării expertizei judiciare nu impietează asupra forței sale probante și asupra posibilităților de liberă apreciere a raportului de expertiză din partea organelor judiciare”.

În concluzie, referitor la forța probantă a expertizei, aceasta reprezintă, atât în procesul civil, cât și în procesul penal, un mijloc de probă important, care, de regulă, exercită o influență însemnată și favorabilă asupra activității organelor judiciare, fără a constitui însă un mijloc de probă privilegiat, fără a avea o forță probantă absolută și, deci, fără a limita libertatea de apreciere a organelor judiciare.

Forța probantă a expertizei trebuie validată de organele judiciare prin aprecierea concluziilor sale în între ansamblul probelor administrate în cauză și numai în măsura în care concluziile expertizei sunt fundamentate științific și se coroborează cu celelalte probe existente în cauză, concordând astfel cu realitatea, expertiza se va putea impune organelor judiciare ca un mijloc convingător de probă care poate fi avut în vedere la adoptarea soluției în cauza supusă judecării.

1.2. noțiunea și obiectul expertizelor. Cadrul legal

a. Noțiunea de „expertiză”.

Ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoștințe de specialitate, vor numi unul sau mai mulți experți, stabilind în același timp problemele nelămurite asupra cărora aceștia trebuie să se pronunțe.

Aceste activități, desfășurate de specialiști, sunt denumite, în actele normative, prin noțiunea de expertize.

Datorită faptului că se desfășoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de expertize judiciare.

Noțiunea de expertiză, precum și de expert, denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea acesteia își au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi, iar expertus cel care are experiență, care încearcă sau care a probat.

În literatura juridică din țara noastră cât și din alte țări, s-au formulat diferite definiții ale expertizei, ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.

b. obiectul expertizelor.

Termenul de obiect al expertizei are mai multe înțelesuri, putându-se referi la:

obiectul expertizei în înțelesul ei;

obiectul propriu-zis, material, care se examinează în cadrul expertizei;

obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie să răspundă.

Cunoașterea obiectului expertizei are o mare importanță atât teoretică, cât și practică. Necunoașterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală și instanțe de judecată să nu se orienteze corect în situația în care dispun efectuarea unei expertize, pentru că nu întotdeauna se cunoaște obiectul fiecărui de gen de expertiză judiciară (medico-legală, criminalistică, tehnică, contabilă etc.).

Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști… (art. 201 C. proc. pen) și când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert… (art. 116 C. proc. pen.).

În consecință, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probațiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Așadar, obiectul expertizei reclamă o anume competență (științifică, tehnică sau de altă natură) în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organelor de urmărire penală și instanței de judecată.

Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei, concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaștem obiectul specific al fiecăreia dintre ele, precum și obiectele expertizate, purtătoare de informații, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte și împrejurări de fond, spre exemplu:

obiectul material al expertizei medico-legale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea cauzei și datei morții, stabilirea sănătății psihice, examinarea secrețiilor biologice, a părului etc.);

obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, mașinile, instalațiile, materiile prime sau produsele finite, construcțiile de toate genurile etc.;

obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor și valorilor;

obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele, obiectele folosite la săvârșirea infracțiunii, înscrisurile, armele de foc (de mână) și munițiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide, gazoase), produse industriale, meșteșugărești etc.

Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea și condițiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală și civilă, spre deosebire de expertizele extrajudiciare, care nu au ca țel stabilirea unor fapte probante în cadrul activității organelor judiciare (expertiza capacității de muncă, de verificare a calității unor produse, expertiza filatelică, artistică privind autentificarea operelor de artă, expertiza pietrelor prețioase etc.).

Datorită faptului că diferite genuri de expertiză judiciară folosesc datele acelorași domenii științifice, unele organe de urmărire penală și instanțe de judecată, confruntând metodele de examinare cu obiectul expertizei dispun efectuarea, de exemplu, unei expertize criminalistice, când în realitate problemele de rezolvat revin expertizei tehnice, ori celei medico-legale, sau sunt de competența altor organe.

Distincția dintre expertizele judiciare are relevanță și în cazul în care, în privința unui obiect material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă la care să participe specialiști diferiți. De exemplu, un expert criminalist și un expert medico-legal pot efectua o expertiză complexă pentru a stabili distanța de tragere în raport cu urmele împușcăturii din jurul orificiului de intrare a cartușului în veșmintele și corpul victimei.

Obiectul unei expertize judiciare se determină și în funcție de obiectul fiecărui gen de expertiză. Spre exemplu, în cazul expertizei criminalistice, obiectul îl constituie examinarea urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum și metodele tehnico-științifice utilizate, având ca scop principal identificarea.

Particularizarea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de toate genurile produse cu prilejul comiterii faptelor penale și că, în majoritatea cazurilor, se urmărește identificarea obiectelor și a persoanelor.

Specificul expertizei criminalistice și al obiectului acesteia se degajă și din împrejurarea că ea nu este legată de un anumit domeniu științific cum sunt de exemplu, expertiza medico-legală – legată de științele medicale, expertiza contabilă – legată de științele economice etc. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse domenii ale științei și tehnicii. De exemplu, examinarea scrisului implică cunoștințe de anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică.

§ 3. clasificarea expertizelor. expertizele medico-legale

Complexitatea problemelor care apar într-o cauză penală, pentru a căror rezolvare se poate ordona efectuarea expertizei se referă la cele mai variate domenii. În acest sens, expertiza este ordonată pentru a ajuta la soluționarea completă și în același timp, a cauzelor penale.

În literatura de specialitate, autorii folosesc diferite criterii de clasificare a expertizelor, printre care: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză, modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, modul de desemnare a experților, modul de organizare a expertizelor.

Cel mai potrivit criteriu de clasificare a expertizelor îl constituie domeniul de aplicare al expertizei, natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză. În acest sens, expertizele cele mai frecvent dispuse de organele judiciare sunt:

expertizele tehnice;

expertizele medico-legale;

expertizele contabile;

expertizele criminalistice.

După modul de dispunere a lor, expertizele pot fi facultative, când sunt dispuse la cererea părților și când organul judiciar socotește că expertiza este necesară pentru clarificarea problemelor în cauza respectivă și obligatorii, atunci când legea prevede expres (conform art. 117 C. proc. pen.) că expertiza psihiatrică este obligatorie.

În ceea ce reprezintă expertizele medico-legale, acestea reprezintă, alături de expertizele criminalistice, contabile și tehnice, unul dintre cele mai importante mijloace de probă puse la dispoziția organelor judiciare, esența lor constând în efectuarea de către persoane competente a unor examinări speciale pentru obținerea de date faptice, care au o importanță probantă în cauză.

Este cunoscut faptul că expertiza medico-legală are, între altele, menirea de a examina comparativ caracteristicile concrete ale probelor studiate, în vederea stabilirii identității sau apartenenței de gen ori a provenienței comune, de a releva urmele materiale ale infracțiunii.

Expertizele medico-legale au largi aplicații în procesul penal, dar se utilizează, uneori, și în procesul civil (de exemplu, expertiza medico-legală în cazul filiației).

Din examinarea practicii instanțelor judecătorești, dar și literaturii de specialitate rezultă existența mai multor categorii de expertize medico-legale: expertiza medico-legală al probelor biologice (sânge, spermă, salivă, meconiu, lichid amniotic etc.), expertiza medico-legală a firului de păr, expertiza leziunilor traumatice, expertiza medico-legală asupra corpului victimei în cazul morții prin înec, în caz de electrocutare etc.

În continuare, pe parcursul întregii lucrări, vom avea în vedere o dezvoltare a celor mai importante aspecte privind expertizele medico-legale, care de altfel, formează principialul obiect al lucrării noastre.

1.4. concluziile raportului de expertiză medico-legală

Concluzia raportului de expertiză medico-legală este considerată de către specialiștii în domeniu, ca un punct „terminus” al unei complexe activități de investigație sau, altfel spus, ca pe ultima etapă a unei examinări laborioase.

Alți specialiști consideră, de asemenea, formularea concluziei ca: „ultima etapă a procesului de identificare ca și a oricărei investigații cu caracter științific”.

Dintr-un alt unghi, concluzia poate fi privită ca o sinteză a sintezelor, ca un rezultat al unor complicate procese logice, ca un corolar al unor repetate judecăți și raționamente. Această definiție a concluziei se bazează pe o constatare ușor de făcut și anume pe faptul că partea cea mai importantă a activității medicului legist se desfășoară în plan intelectual. Pe tot parcursul efectuării unei expertize, specialistul operează cu fel de fel de ipoteze și apelează la toate categoriile logicii.

La aprecierea concluziilor trebuie avut în vedere faptul că ele nu sunt imperative, nici chiar atunci când toți experții au ajuns la aceleași concluzii, întrucât, potrivit legii, acest mijloc de probă nu are forță doveditoare absolută, ci poate servi ca temei la soluționarea cauzei numai dacă organul judiciar s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca și celelalte probe și numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.

Pe baza examinării multilaterale, complete și obiective a tuturor probelor cauzei în ansamblul lor, organul judiciar va da soluția, conducându-se după lege și potrivit cerințelor conștiinței juridice.

Trebuie reținut faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca și celelalte, întrucât fundamentul său științific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul judiciar, în cazul în care nu își însușește concluziile acesteia, să-și motiveze într-un mod deosebit dezacordul. Dacă organul judiciar este suveran în a-și însuși sau respinge concluziile expertizei, nu trebuie omis faptul că opțiunea sa nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie să se bazeze pe cercetările științifice făcute de un alt institut, laborator sau expert.

După gradul de certitudine al părerii expertului și în funcție de posibilitățile reale de rezolvare din punct de vedere tehnic se pot distinge următoarele categorii de concluzii:

concluzii categorice (certe);

concluzii de probabilitate;

concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei;

În general, concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identității, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.

Concluziile categorice – constau într-un răspuns categoric (pozitiv sau negativ) fără echivoc. Identitatea confirmată de concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilității în realitate, materializarea unei stări virtuale. Identitatea infirmată de concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilității. De asemenea, concluzia categorică este aplicabilă nu numai identificării individuale, ci și celei generice.

Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde și denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat și la urma incriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică, sau, dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele nu se explică prin intervenția unor factori modificatori și ca atare identitatea se exclude.

Concluziile de probabilitate – reprezintă părerea dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, adică, atunci când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă posibilitatea apariției sale și la alte obiecte de același gen.

În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea, presupunerea unui anumit fapt. Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi consecința fie a unor factori cu caracter obiectiv, cum ar fi: lipsa unor metode de cercetare adecvate problemei științifice ori tehnice care se ridică în cauza respectivă, insuficiența unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, volumul redus al materialului de examinat etc., fie a unor factori ținând de fixarea și transportul defectuos al materialului probator, deficiența în cercetarea locului faptei, minusuri în obținerea materialelor pentru comparație.

Organele judiciare trebuie să facă deosebire între concluziile de probabilitate, care pot avea o anumită consecință juridică și situațiile când experții nu au formulat concluziile pe bază de date științifice și raționamente precise, ci au făcut o simplă apreciere subiectivă, caz în care avizul lor nu are nici o valoare.

Concluziile constatării sau expertizei medico-legale pot fi și provizorii, bazate exclusiv pe datele care se desprind direct din lucrările efectuate și devin definitive, atunci când cuprind și interpretarea aprofundată a datelor obținute prin cercetările de laborator.

Atunci când organul judiciar solicită concluzii provizorii, în cazul expertizei medico-legale, acestea se înaintează imediat sau în cel mult trei zile după efectuarea lucrării, termenul de depunere a raportului cu concluzii definitive neputând depăși în cazul expertizei medico-legale mai mult de șase săptămâni și fiind aprobat de organul care a dispus efectuarea expertizei, la cererea experților.

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei. Medicina legală, la fel ca și alte științe, prezintă unele limite de cunoaștere, care pe planul expertizei se manifestă în imposibilitatea rezolvării problemelor solicitate de către organul judiciar.

În practică apar și alte situații, când expertul nu poate răspunde la întrebările organului judiciar datorită faptului că probele în cauză nu conțin destule elemente pe baza cărora să se formuleze concluzii de identitate. În mod curent, imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă în concluzia raportului de expertiză prin formula: Nu se poate stabili. De precizat că acest „nu se poate” vizează imposibilitatea dării unui răspuns la întrebarea pusă de organul judiciar.

În cazurile de n.s.p. (adică de nu se poate stabili) cum o denumesc codificat experții, este indicat sa se întocmească raport de expertiză și să se renunțe la practica de a răspunde organului judiciar printr-o simplă adresă cuprinzând numai concluzia de n.s.p. Raportul de expertiză trebuie să ofere organului judiciar cât și părților în proces explicații detaliate asupra cauzelor care au determinat imposibilitatea formulării unei concluzii certe. Concluzia de „n.s.p.” nu trebuie privită ca un refuz al expertului de a rezolva problemele și nici că acestea ar depăși competența sa profesională.

Capitolul 2

Cadrul legal intern și internațional

privind expertiza medico-legală pe cadavre

2.1. Legislația României în domeniu

Expertiza medico-legală referitoare la cadavre reprezintă unul dintre domeniile cele mai importante ale activității medico-legale. Autopsiile medico-legale se efectuează de medicii legiști în condițiile prevăzute și reglementate de lege. În anumite cazuri, medici de medicină generală, morfopatologi sau medici de alte specialități pot efectua autopsii medico-legale, în baza delegației direcției sanitare județene pe raza căreia profesează și a avizului conducerii I.M.L.

Prevederile referitoare la cazurile în care autopsia medico-legală este obligatorie, aspectele procedurale și problemele la care trebuie să răspundă medicul legist constituie deosebiri față de autopsia prosecturală.

În primul rând, legislația României prevede obligativitatea autopsiei medico-legale în mai multe cazuri (a se vedea, art. 114 C. proc. pen. și O.G. nr. 1/2000), precum:

când moartea este violentă, fiind consecutivă omuciderii, sinuciderii sau accidentului, ori numai bănuită ca atare; excepție se face numai în morțile din catastrofe mari, accidente de cale ferată sau unele incendii, când, dacă legea nu se opune, medicului legist îi revine numai sarcina să ajute la stabilirea identității cadavrelor;

când cauza morții este necunoscută sau suspectă și deci nu există suficiente date pentru o explicație tanatogenetică completă;

când moartea a survenit în împrejurări deosebite și pe neașteptate (fie în plină sănătate aparentă, fie la persoane cu afecțiuni cronice a căror evoluție nu lăsa să se întrevadă un sfârșit letal), în instituții sau întreprinderi, pe căi publice, pe locuri virane, pe câmp, în pădure, la locul de detenție etc.;

când moartea este pusă în legătura cu vreo deficiență în acordarea asistenței medicale, în aplicarea măsurilor de profilaxie sanitară sau de protecție a muncii;

când decesul a survenit în primele 24 ore de la internarea bolnavului în spital;

această prevedere pornește de la premisa că intervalul de timp mai mic de o zi nu este suficient pentru punerea unui diagnostic complet și exact și nici pentru aplicarea unei terapii corespunzătoare, urmând ca expertiza medico-legală să înlăture orice suspiciune;

când nu se poate preciza identitatea celui decedat.

După cum s-a arătat în literatura și practica de specialitate, expertiza și constatarea medico-legală referitoare la cadavre constă din:

examinarea exterioară a cadavrului și autopsia lui (examinare internă);

examinări la locul unde sa găsit cadavrul sau în alte locuri, pentru constatarea indiciilor asupra cauzelor morții și a circumstanțelor ei;

examene complementare de laborator (histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice, serologice și altele).

Dacă în timpul executării unei autopsii cu caracter anatomopatologic apar probleme medico-legale, medicul prosector este obligat să întrerupă necropsia și să anunțe procuratura. Din acest moment, autopsia devine medico-legală, procurorul fiind acela care decide dacă ea va fi continuată de medicul prosector (protocolul său de autopsie avînd valoarea unei lucrări medico-legale) sau de către medicul legist.

Autopsia medico-legală se desfășoară cel mai frecvent la morgile laboratoarelor medico-legale, iar la nevoie și în prosecturile de spital sau chiar la fața locului.

Spre deosebire de autopsia prosecturală, care se execută de regulă pe cadavre proaspete, autopsia medico-Iegală se execută și pe cadavre în diferite grade de putrefacție, pe cadavre exhumate și carbonizate, precum și pe schelete sau fragmente de cadavre.

De asemenea, de multe ori, spre deosebire de prosectorul de spital, care dispune totdeauna de date clinice și de laborator, care (cel puțin) îl orientează asupra cauzei morții, în condițiile activității medico-legale datele clinice sau de anchetă sunt extrem de sumare sau chiar lipsesc.

În sfârșit, expertiza medico-legală pe cadavre trebuie să rezolve diagnosticul diferențial între procesele morbide și cele tanatologice, să descrie leziunile de violență după norme proprii precis conturate.

Autopsia trebuie să fie completă, examinându-se toate țesuturile și organele. Este interzis a se formula concluzii medico-legale privind cauzele și împrejurările morții numai pe baza unor examene parțiale sau examene externe. De aceea, este obligatorie deschiderea celor trei cavități ale corpului (craniană, toracică și abdominopelviană) și examinarea tuturor organelor pe care le conțin, chiar atunci când cauza medicală a morții (de exemplu: carbonizare, electrocutare, zdrobirea capului, secționarea trunchiului etc.) este găsită de la început sau pe parcurs. Această prevedere este justificată atât de faptul că examinarea completă a cadavrului poate aduce amănunte care la un moment dat pot fi utile anchetei (de exemplu: prezența de alimente în stomac pentru stabilirea datei morții sau pentru precizarea condițiilor în care a avut loc moartea), cât și pentru că datele pozitive găsite sunt întărite de constatări negative. Atunci când medicul legist apreciază că este cazul, se procedează și la autopsia cavității bucale, coloanei vertebrale sau a membrelor (de exemplu, în accidentele de circulație).

Rezolvarea cazurilor medico-legale presupune un înalt nivel de pregătire din partea aceluia care efectuează autopsia, în primul rând trebuie stăpânite: tehnica secționării cadavrelor, manevrele necesare, metoda examinării pieselor și a descrierii faptelor observate. Dacă pentru observarea și descrierea proceselor morfopatologice sunt necesare în primul rând noțiuni temeinice de anatomie și morfopatologie, atunci pentru interpretarea celor găsite la autopsie este absolut necesar un solid fundament de cunoștințe de fiziopatologie și din diverse ramuri ale disciplinelor clinice. Numai având o astfel de bază largă, interdisciplinară medicul legist poate ca în final, elaborând capitolul de sinteză să răspundă la întrebările ridicate de justiție, și în ultimă instanță să facă ca raportul de expertiză medico- legală să aibă o adevărată valoare științifică și juridică.

§ 2. Elemente de drept comparat.

Având în vedere titlul lucrării de față, am considerat oportun să fie prezentate în cadrul acestui paragraf și unele aspecte din legislația altor state privind expertiza medico-legală pe cadavre.

Așa cum s-a afirmat de către specialiștii noștri în domeniu, legislația majorității statelor stipulează că rudele nu se pot opune în cazul în care instanța a dispus efectuarea unei autopsii medico-legale. Derogări parțiale de la aceasta se pot întâlni în Belgia (rudele pot solicita anularea autopsiei în cazurile care privesc codul civil), Danemarca (unde rudele sunt informate de decizia luată pentru practicarea autopsiei și pot contesta aceasta în fața tribunalului) și Norvegia (unde rudele pot să se opună la autopsiile medico-legale, exceptându-le pe cele ordonate pentru crimă sau suspiciune de crimă).

În cazurile în care datele obținute la autopsie relevă riscuri publice (epidemii, boli profesionale), medicul legist sau instanța care a dispus autopsia are obligația să informeze autoritățile competente (organele sanitare, serviciile de igienă, întreprinderile vizate și ministerele tutelare, Ministerul Muncii și organele sale, organele de protecția muncii, părțile interesate).

Certificatele de deces se completează, în toate țările europene, conform Nomenclaturii Internaționale a bolilor, emisă de Organizația Mondială a Sănătății. Ele se eliberează întotdeauna înaintea înhumării sau incinerării. Excepții de la acest procedeu se întâlnesc în zonele rurale îndepărtate din Scoția și Irlanda, unde certificatul se eliberează într-un interval de maximum 7 zile de la deces.

În Spania, în cazul unor boli epidemice, judecătorul de district poate aproba ca înhumarea sau incinerarea să aibă loc în baza certificatului medical de deces, la 24 ore după moarte.

Autopsiile prosecturale (clinice) se efectuează în toate țările cu consimțământul familiei, iar uneori pe baza declarației luate în timpul vieții de la decedat (Anglia). Ele pot fi executate de medicul patolog sau de orice alt medic cu pregătire corespunzătoare, în Suedia, autopsia clinică poate fi efectuată chiar de studenți ai facultăților de medicină, rezultatele obținute trebuind să fie examinate de specialiști. În Grecia nu se procedează la autopsia clinică. În Elveția, unele spitale de stat (Zürich) pot proceda la autopsia prosecturală fără aprobarea familiei.

În ceea ce privește transferul de cadavre dintr-o țară în alta, procedurile sunt în linii mari asemănătoare, necesitând în principiu: certificat de deces și protocol de autopsie redactate în limbile respective; îmbălsămarea cadavrelor; transportarea în sicrie special construite pentru a împiedica scurgerea lichidelor de putrefacție. De la caz la caz, dacă țara care primește cadavrul consideră că documentația nu este suficientă, completă sau convingătoare, poate proceda la reautopsiere.

Capitolul 3

EXAMINAREA medico-legală

a cadavrelor la fața locului

3.1. Principiile generale ale cercetării la fața locului.

Generic, cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală al cărei obiect îl constituie percepția nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a desăvârșit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, precizarea poziției și stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunii, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.

Codul de procedură penală în vigoare nu precizează înțelesul expresiei „fața locului”, din cuprinsul denumirii date acestei activități și nici nu trebuia să o facă, deoarece, într-o altă materie, cea a competenței teritoriale a organelor judiciar-penale, a definit sensul noțiunii de „locul săvârșirii infracțiunii”, care acoperă aproape integral înțelesul expresiei „fața locului”.

În acest sens, conform alin. final al art. 30 C. proc. pen., „Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

Având ca punct de plecare noțiunea de „locul săvârșirii infracțiunii”, astfel cum aceasta este definită de legislația procesual-penală și conformându-ne diversității situațiilor legate de locul comiterii infracțiunilor, se impune constatarea de principiu potrivit căreia, „prin fața locului” trebuie să se înțeleagă nu numai o suprafață determinată a terenului sau încăperii în care s-a desăvârșit activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, ci și locul unde s-au produs consecințele faptei săvârșite, precum și acel loc ce conservă, într-un fel sau altul, date, informații, urme în legătură cu fapta comisă.

Având în vedere cele exprimate anterior, se poate spune că, „fața locului”, ca punct în spațiu asupra căruia se extinde activitatea de cercetare a infracțiunii, cuprinde următoarele elemente:

– suprafața de teren sau încăperea în care s-a înfăptuit activitatea ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii (de exemplu, în cazul infracțiunii de omor, locul unde s-au aplicat violențele);

– porțiunea de teren sau încăperea în care s-au produs consecințele in-fracțiunii (de exemplu, locul unde a survenit moartea, în situația în care acesta nu coincide cu locul unde s-a executat activitatea materială de ucidere);

– porțiunea de teren sau încăperea în care se află obiectele ce constituie produsul infracțiunii (de exemplu, bunurile sustrase) sau obiectele ce au servit ca mijloace de săvârșire a infracțiunii (de exemplu, locul unde a fost abandonată arma utilizată), precum și locul în care se păstrează, într-un fel sau altul, urme ale săvârșirii infracțiunii (de exemplu, urme de picioare, ale mijlocului de transport formate pe căile de acces ori de ieșire de la locul infracțiunii).

În concluzie, noțiunea „fața locului” nu se identifică întotdeauna cu noțiunea de „locul săvârșirii infracțiunii”, astfel cum e definită de C. pr. pen. deoarece, după cum s-a putut constata, prima dintre acestea are un sens mai larg.

Cercetarea la fața locului se va extinde, în funcție de natura faptei săvârșite, asupra tuturor acestor locuri deoarece oriunde pot fi descoperite urme și mijloace materiale de probă, a căror examinare poate contribui, într-o măsură sau alta, la precizarea unor utile aspecte legate de comiterea infracțiunii sau de făptuitorul acesteia.

Cercetarea la fața locului prezintă și mai multe caractere care îi atribuie o fizionomie proprie, și o particularizează în raport cu alte activități asemănătoare conturându-i totodată însemnătatea.

Din acest punct de vedere cercetarea la fața locului constituie, de regulă, o activitate inițială, imediată și, în principiu, irepetabilă.

Așadar, cercetarea la fața locului are caracterul unei activități inițiale, în sensul că atunci când este efectuată de organele de urmărire penală, se situează la începutul investigațiilor legate de cercetarea unei infracțiuni, constituie o activitate cu care debutează investigațiile, adică activitatea care precedă în timp pe toate celelalte.

Împrejurarea de a constitui o activitate inițială explică și caracterul cercetării la fața locului de a fi o activitate imediată, adică o activitate ce trebuie efectuată neîntârziat, de îndată ce natura faptei săvârșite impune deplasarea organului judiciar la locul unde s-a comis activitatea infracțională.

Caracterul inițial și imediat al cercetării la fața locului derivă din finalitatea urmărită prin efectuarea acestei activități: percepția nemijlocită a locului săvârșirii faptei în vederea descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor și mijloacelor materiale de probă, mai înainte ca „scena infracțiunii” să fi suferit vreo modificare.

În sfârșit, cercetarea la fața locului constituie, în principiu, o activitate irepetabilă deoarece odată realizată, locul faptei suferă modificări, ceea ce face ca aceasta să nu poată fi repetată în condițiile în care s-a efectuat pentru prima dată.

Însușirea de a fi, în principiu, o activitate ce nu se poate repeta fără riscul schimbării aspectului inițial la locului săvârșirii infracțiunii e de natură a avertiza organele judiciare asupra temeiniciei cu care trebuie efectuată.

În afară de norma de principiu cuprinsă în alin. 1 al art. 129 potrivit căreia „Cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”, C. pr. pen. în vigoare, dată fiind extrema diversitate a realităților în care se comit infracțiunile, nu precizează situații anume care ar justifica necesitatea efectuării acestei activități.

Norma la care ne referim are însă valoarea unui criteriu orientativ după care trebuie să se călăuzească organele judiciare, pentru a determina situațiile ce reclamă necesitatea efectuării cercetării la fața locului. Din acest punct de vedere, cercetarea la fața locului se impune ori de câte ori săvârșirea infracțiunii este însoțită de producerea unor transformări în mediul exterior, de modificări de ordin fizic, material, susceptibile de o constatare directă, de a fi percepute nemijlocit, schimbări ce se materializează sub forma unor urme în înțelesul cel mai general atribuit acestei noțiuni. Cu titlu de exemplu, cercetarea la fața locului reprezintă o activitate necesară în cazul unor infracțiuni împotriva persoanei (omorul, uciderea din culpă, pruncuciderea, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, avortul, violul), unele infracțiuni împotriva avutului (furtul, tâlhăria, delapidarea, distrugerea intenționată sau din culpă), unele infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice (ucidere, vătămarea integrității corporale sau a sănătății, distrugeri etc.), sau în cazul accidentelor de muncă, accidentelor, catastrofelor de cale ferată, aeriene etc.

Independent de împrejurarea mai sus semnalată, efectuarea cercetării la fața locului se impune și atunci când organele judiciare resimt necesitatea cunoașterii nemijlocite a „scenei infracțiunii”, a locului unde s-a desăvârșit activitatea materială și s-au produs consecințele infracțiunii, în scopul obținerii unei reprezentări fidele asupra locului ca punct în spațiu, a cunoașterii configurației și împrejurimilor sale. Cu alte cuvinte, la efectuarea cercetării la fața locului se poate recurge nu numai în scopul descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor și mijloacelor materiale de probă, ci și în scopul percepției nemijlocite a ambianței locului săvârșirii infracțiunii, chiar dacă comiterea acesteia nu a fost însoțită de producerea unor modificări de ordin material, sau, deși însoțită de asemenea transformări, acestea, în faza de început a procesului penal (faza de urmărire penală) au făcut obiectul unor constatări nemijlocite. În această din urmă situație, avem în vedere acele cazuri când, după efectuarea unei cercetări la fața locului în cursul urmăririi penale, cu ocazia judecării aceleiași cauze, instanța de judecată constată necesitatea deplasării la fața locului pentru a-și reprezenta mai fidel locul săvârșirii infracțiunii.

În această activitate complexă, medicului legist îi revine – așa cum se aprecia de specialiștii noștri în domeniu – rolul de „consilier medical al procurorului”.

3.2. Etapele cercetării la fața locului

Convențional, în desfășurarea cercetării la fața locului, se face distincție între două faze:

faza statică;

faza dinamică.

Natura activităților întreprinse de organele judiciare diferă în funcție de unul sau altul dintre aceste momente.

Activitățile ce se efectuează în faza statică urmăresc determinarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea și fixarea aspectului general al locului săvârșirii infracțiunii, a poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, în starea în care au fost găsite.

Faza numită dinamică a cercetării are drept obiect examinarea, cu ajutorul unor mijloace tehnico-științifice adecvate, a urmelor și mijloacelor materiale de probă ce constituie o consecință a infracțiunii, sau care se află în anumite raporturi cu fapta săvârșită.

Distincția între fazele statică și dinamică ale cercetării la fața locului are un caracter convențional, în sensul că în practica efectuării acestei activități, în raport de o seamă de împrejurări legate de particularitățile faptei săvârșite și ale locului comiterii faptei, acestea nu se succedă în ordinea în care a fost înfățișată ci adeseori se împletesc, se întrepătrund.

Cercetarea în faza statică

Această fază, în cazul infracțiunilor de omor, debutează cu constatarea morții victimei, efectuată de medicul legist, în prezența procurorului. Urmează observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia. În cazul interioarelor ea este executată dintr-un singur loc. Cu această ocazie, organele de urmărire penală, și, în special, șeful echipei de cercetare, au posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat și să procedeze în consecință.

Determinarea perimetrului supus examinării se realizează în urma unei orientări de ansamblu asupra locului aflat în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită. În situația în care infracțiunea s-a comis pe un teren deschis, pentru a avea o reprezentare generală asupra situațiilor de fapt prezente la fața locului, asupra dimensiunilor și configurației sale, organul judiciar va trebui să facă înconjurul acestui loc, iar dacă locul infracțiunii are o întindere redusă sau dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere, pentru a-și forma o imagine asupra locului faptei, este suficientă observarea dintr-un anumit punct.

Scopul determinării suprafeței de teren supusă examinării îl constituie demarcarea acelor porțiuni în limitele cărora s-au produs modificări ce constituie o consecință a infracțiunii săvârșite, în vederea descoperirii, ridicării, fixării și valorificării lor.

Organul judiciar își va reprezenta logic limitele posibile ale întinderii locului faptei. Pentru a se pune la adăpost de eventuale riscuri, în funcție de natura faptei cercetate, de caracterul urmelor ce se caută, e recomandabil ca aceste limite să fie lărgite.

La demarcarea suprafeței locului asupra căruia se va extinde cercetarea se va ține seama, în afară de elementele indicate, și de natura și configurația terenului, adică de împrejurarea dacă infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis, într-o pădure, într-o zonă muntoasă ori prăpastie, exploatare minieră, mediu subacvatic sau într-o clădire.

În cazul clădirilor, determinarea limitelor cercetării se va face pe de o parte în funcție de destinația lor, iar pe de altă parte în funcție de mediul (urban sau rural) în care sunt situate. Astfel, dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere a unei clădiri locuite de mai multe familii, cercetarea nu se rezumă la examinarea respectivei încăperi ci, în principiu, se va extinde și asupra celorlalte încăperi ale apartamentului precum și asupra dependințelor și locurilor de folosință comună (holuri, scări, curți etc.). Tot astfel, în cazul unei clădiri locuite de o singură familie, cercetarea trebuie să se extindă asupra tuturor încăperilor și dependințelor. În fine, în cazul clădirilor situate în mediul rural, cercetarea se va extinde nu numai asupra încăperilor de locuit ci și asupra curții, grădinii etc. În cazul clădirilor comerciale, chiar dacă există presupunerea că făptuitorii au acționat într-un singur raion sau etaj, cercetarea trebuie extinsă asupra tuturor etajelor și raioanelor.

Când infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis cercetarea trebuie să se extindă asupra unei suprafețe cât mai mari, dar nu dincolo de limitele în care e posibil să se descopere urme și mijloace materiale de probă.

Odată determinate limitele suprafeței de teren ce vor fi supuse cercetării, tot în cursul acestei faze urmează a se preciza punctul de începere precum și sensul, direcția de efectuare a acestei activități.

Începerea cercetării dintr-un loc sau altul depinde de întinderea și configurația terenului, de caracterul și numărul urmelor și mijloacelor materiale de probă, de natura faptei săvârșite.

Astfel, punctul de începere al cercetării la fața locului îl poate constitui centrul locului infracțiunii, adică acea porțiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale ale infracțiunii, după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare, adică spre marginile sau periferia acelui loc. Acest sens de deplasare al celor ce participă la efectuarea cercetării a primit, în literatură, denumirea de cercetarea de la centru spre periferie ori spre margini, sau cercetare excentrică.

E indicat a se proceda astfel în situațiile în care urmele infracțiunii, mijloacele materiale de probă, obiectele principale se prezintă grupat, sunt concentrate într-o anumită porțiune a terenului, în cazul unei infracțiuni de omor, când în jurul cadavrului victimei se află diferite urme și mijloace materiale de probă. După examinarea minuțioasă a centrului locului, adică a porțiunii pe care sunt grupate cele mai multe urme, cercetarea se extinde spre extremitățile acestui loc, în limite în care e posibil să se găsească și alte urme și mijloace materiale de probă.

Date fiind avantajele pe care le oferă, această direcție imprimată activității de cercetare la fața locului se impune a fi urmată în cele mai multe cazuri. Într-adevăr, primul contact cu porțiunea de teren pe care sunt concentrate principalele urme oferă organelor judiciare posibilitatea de a se pronunța asupra naturii faptei săvârșite și, pe cale de consecință, posibilitatea de a anticipa, cu o anumită aproximație, caracterul și limitele teritoriale în cuprinsul cărora ar putea fi descoperite urmele și mijloacele materiale de probă.

Alteori, activității de cercetare i se imprimă un sens opus celui la care ne-am referit în cele ce precedă, adică punctul de plecare îl constituie periferia acelui loc, după care, cei ce participă la cercetare, deplasându-se în spirală se apropie de punctul central al locului săvârșirii infracțiunii. Este ceea ce în literatură a primit denumirea de cercetare dinspre periferie (sau margini) spre centru, sau cercetare concentrică.

E indicat a se proceda astfel în acele situații în care, date fiind limitele largi ale teritoriului e anevoios a se determina centrul acestuia, precum și atunci când stabilirea căilor de acces și de părăsire a locului faptei prezintă o importanță deosebită, ori atunci când se caută cadavrul victimei, instrumentele cu care s-a săvârșit fapta sau obiectele abandonate de către făptuitor.

Atunci când locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde pe o suprafață mare într-un teren deschis, pentru buna desfășurare a activității este necesar să se procedeze la împărțirea lui pe sectoare și la stabilirea ordini în care se va face cercetarea acestora. Sectoarele respective vor putea fi marcate cu ajutorul instrumentarului din autolaboratoarele criminalistice.

Sectorizarea locului faptei trebuie înțeleasă în sensul alegerii unei anumite succesivități în efectuarea cercetării și nu în acela al executării ei concomitente în toate sectoarele, caz în care, în mod greșit, s-ar încredința fiecărui participant câte un sector pe care să-l cerceteze singur, ceea ce ar fi de natură să prejudiceze buna desfășurare a activității și asigurarea viziunii de ansamblu asupra locului săvârșirii infracțiunii.

Atunci când datorită naturii infracțiunii săvârșite se presupune că urmele și mijloacele materiale de probă pot fi descoperite numai într-o anumită direcție, cercetării i se imprimă un sens (direcție) liniar. Așa, de pildă, în cazul unui accident de trafic rutier, urmat de părăsirea locului faptei de către conducătorul auto, se va efectua cercetarea în direcție liniară în limitele în care se presupune că ar putea fi găsite urme și mijloace materiale de probă în apropierea cadavrului.

Oricare ar fi punctul de plecare al cercetării la fața locului, oricare ar fi sensul imprimat acestei activități, odată aleasă o anumită direcție de deplasare, aceasta trebuie urmată consecvent pentru a se înlătura riscul rămânerii unor porțiuni de teren necercetate.

Direcția imprimată activității de cercetare la a fața locului diferă și în raport de procedeele obiectiv și subiectiv utilizate de organele judiciare în vederea descoperirii urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Potrivit procedeului subiectiv organul ce efectuează cercetarea urmărește drumul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii și până în momentul părăsirii locului infracțiunii, în scopul descoperirii urmelor și mijloacelor materiale de probă ce constituie un rezultat al trecerii făptuitorului.

Potrivit procedeului obiectiv, fața locului în întreaga sa întindere este supusă unei examinări minuțioase în vederea descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor și mijloacelor materiale de probă, făcându-se abstracție de drumul parcurs de făptuitor la locul infracțiunii, fără a se acorda priorități în descoperirea unor urme sau obiecte.

Utilizate de sine stătător, ambele procedee prezintă o seamă de avantaje și dezavantaje. Astfel, urmând îndeaproape drumul parcurs de făptuitor la locul săvârșirii infracțiunii, procedeul subiectiv de cercetare prezintă avantajul descoperirii acelor urme ce pot dezvălui identitatea făptuitorului sau categoria de persoane din rândul cărora se recrutează, permițând luarea măsurilor operative de urmărire a acestuia. Dar, utilizarea acestui procedeu este însoțită de neajunsul rămânerii temporar nevalorificate a acelor urme și mijloace materiale de probă exterioare traseului urmat de făptuitor. Presupunând examinarea minuțioasă a întregului loc al săvârșirii infracțiunii, procedeul obiectiv de cercetare oferă avantajul valorificării tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă aflate la fața locului, dar utilizarea acestui procedeu reclamă un consum mare de timp pentru căutarea și valorificarea tuturor datelor, informațiilor pe care le poate furniza fața locului.

Așa fiind, pentru înlăturarea neajunsurilor izvorâte din utilizarea de sine stătătoare a acestor procedee, în practica efectuării cercetării la fața locului se impune folosirea combinată, împletirea elementelor procedeelor subiectiv și obiectiv de cercetare, adaptarea acestora naturii faptei săvârșite și particularităților pe care le prezintă fața locului.

Tot în această fază a cercetării la fața locului se obține date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari.

Fixarea poziției cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai semnificative ale locului faptei, coroborată cu datele obținute operativ de către echipa de cercetare, inclusiv prin investigații în accepțiunea lor tactico-operativă, servește la formarea unor ipoteze referitoare la natura faptei, a momentului și circumstanțelor în care s-ar fi putut comite omorul și, eventual, a mobilului care a determinat infracțiunea.

În cercetarea urmelor la fața locului, trebuie avut în permanență în vedere faptul că infractorul de multe ori urmărește și chiar reușește ca până la sosirea echipei de intervenție să șteargă o parte din urme, în special acelea care pot fi detectate cu ajutorul simțurilor și în special al văzului. Dar, chiar și în aceste cazuri rămân microurme, de ordinul nanomiligramelor, care, fiind extrem de reduse, nu sunt vizibile și de aceea infractorul nu-și îndreaptă atenția asupra lor.

Se va interzice fumatul în timpul cercetării locului faptei, sau se va fixa un loc special pentru fumat. Nu se vor comenta cu glas tare rezultatele cercetării, pentru a nu influența martorii oculari dacă sunt de față.

Cercetarea în faza dinamică

Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Această fază începe după epuizarea activităților specifice primei faze și se caracterizează, în raport cu aceasta, prin examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii, echipa având posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare.

Aceasta nu presupune o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activități diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activități presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet, sistematic și atent atât pentru identificarea tuturor urmelor create de făptuitori, dar și pentru determinarea relațiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza.

Cercetarea la fața locului în faza dinamică constă în examinarea complexă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloace tehnice, precum și priceperile și deprinderile membrilor săi de a releva, fixa, ambala și ridica toate urmele existente la locul faptei.

Și în această fază se continuă determinarea drumului parcurs de autori unde se pot întâlni urme de încălțăminte sau alte categorii de urme.

Paralel cu activitățile de mai sus, se iau primele declarații martorilor și victimei, în funcție de infracțiunea săvârșită, inclusiv persoanelor suspecte. Declarațiile vor fi luate separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influența persoanele ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă.

Ca o caracteristică pentru infracțiunile de omor, o atenție deosebită va fi acordată examinării cadavrului, de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul din experții criminaliști prezenți la fața locului.

În funcție de particularitățile cazului cadavrul este mutat cercetat după ce în prealabil: în spânzurare sau sugrumare, se scoate lațul, tăindu-se pe partea opusă nodului; în electrocutări, după întreruperea curentului, tehnicianul expert cercetează starea tehnică a instalațiilor electrice; în intoxicații, se cercetează etanșeitatea anumite recipiente și a instalațiilor, conductelor, tirajul sobelor, consemnându-se eventualele lor defecțiuni.

Îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului ocupă și ele un loc central în activitatea celor care participă la cercetare în această fază. Îmbrăcămintea se examinează într-o ordine dinainte stabilită, începându-se, de obicei, cu articolele de la exteriorul părții superioare a corpului și se continuă cu lenjeria, pantalonii și încălțămintea. Cu ocazia examinării articolelor de uz vestimentar și a accesorilor se descriu:

– existența fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte, talia și mărimea lor, dacă sunt proprii sexului victimei și dacă sunt adecvate sezonului;

– poziția și ordinea în care sunt dispuse pe cadavru;

– caracteristicile individuale ale fiecărui articol de uz vestimentar;

– urme de târâre, de murdărie recentă sau alte semne de violență prezente pe îmbrăcăminte;

– prezența, starea și poziția nasturilor și a celorlalte accesorii de fixare;

– ciorapii;

– obiectele de încălțăminte.

Examenul extern al cadavrului se face după dezbrăcarea completă a acestuia.

Clasificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanțe dintre starea în care se află victima. Leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt este o altă problemă de importanță capitală care trebuie cercetată în această fază.

Capitolul 4

Examenul medico-legal al urmelor biologice

4.1. Examenul medico-legal al petelor de sânge

4.1.1. Particularitățile cercetării la fața locului a urmelor de sânge

Cercetarea la fața locului a petelor de sânge constituie o activitate foarte importantă și dificilă în același timp, deoarece se au în vedere în special, acele pete de sânge care au suferit modificări prin trecerea timpului, sau petele foarte mici sau care prezintă o culoare care adesea se poate confunda. La acestea se mai pot adăuga și dificultățile specifice descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în cea mai mare parte de către însuși autorul infracțiunii.

Având în vedere atât considerente de ordin teoretic, exprimate adesea în literatura de specialitate, dar și de ordin practic, în legătură cu cercetarea la fața locului a urmelor de sânge putem deosebi între activitatea de descoperire (căutare) a urmelor de sânge, cea de fixare a urmelor de sânge și cea de ridicare a urmelor de sânge.

§ 1. Activitatea de descoperire urmelor de sânge.

Activitatea de descoperirea urmelor de sânge la locul săvârșirii faptei se face după anumite procedee și prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcție de natura infracțiunii, particularitățile locului cercetat și de natura obiectelor din perimetrul său.

De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge sunt foarte variate ca structură, destinație, mărime, culoare și formă de prezentare. Printre cel mai adesea întâlnite se pot enumera:

corpul și hainele participanților;

obiectele din perimetrul locului în cauză;

instrumentele folosite;

dușumelele;

solul și iarba;

frunzele arbuștilor etc.

a. Pe corpul participanților, într-un fel sau altul, la săvârșirea faptei cercetate, totdeauna se creează urme de sânge, dacă prin infracțiunea săvârșită s-au creat leziuni deschise. Asemenea urme vor fi, în primul rând, pe corpul și hainele victimelor, după care pe corpul și hainele agresorilor și, în unele situații, chiar și pe martorii oculari.

Având în vedere natura leziunilor descoperite, zonele corpului pe care se află, organele vătămate, urmele de sânge vor fi căutate începând cu zonele respective ale corpului, continuând apoi cu restul corpului.

În afară de zonele amintite, urmele de sânge se mai caută, în cazul victimelor, în orificiile naturale ale corpului, în zonele păroase, mai ales pe cap, în urechi și după urechi, în nas, gură, subsiori, pe mâini (în special sub unghii) etc.

Hainele și încălțămintea totdeauna constituie obiectul cercetării pentru descoperirea acestor urme.

Hainele se cercetează luându-se fiecare piesă în parte, în exterior și în interior, în special reverele, buzunarele, conținutul lor, mânecile, manșetele, cusăturile, șlițurile pantalonilor, manșetele acestora. Hainele din țesătură mai păroasă, din stofă groasă, cum sunt paltoanele, pardesiele de culoare închisă, se cercetează deosebit de atent, folosindu-se la nevoie și izvoare de lumină artificială, lămpi cu raze ultraviolete, mijloace optice portative de mărit, deoarece în asemenea îmbrăcăminte lichidul sanguin pătrunde adânc în masa țesăturii sau a tricotajului.

Încălțămintea se cercetează cu atenție în exterior pe la cusături, între talpă și față, pe suprafața tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul. Trecând la partea interioară a încălțămintei, se examinează căptușeala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză.

La fel de amănunțit trebuie să fie examinate corpul și hainele persoanelor în cazul perchezițiilor domiciliare, cum se întâmplă în cazul persoanelor suspecte de a fi participat la săvârșirea infracțiunii cercetate.

b. Locul în care a fost săvârșită fapta și, mai ales, zona în care a fost găsit corpul victimei se cercetează, de asemenea, cu deosebită atenție.

Mai întâi, trebuie observat dacă în limitele respective există sau nu urme de sânge, cât sunt de întinse, culoarea și gradul de coagulare, pe ce fel de obiecte se mai găsesc atare urme și starea în care se află. După aceea, se examinează cu atenție, prin folosirea mijloacelor corespunzătoare de iluminat și de mărit contrastele, zonele din locul faptei și obiectele din perimetrul său care, prin natura lor și a faptei, poziția pe care o au, ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge. Astfel, se cercetează, în încăperi, covoarele, hainele de pat, mobila tapițată, suprafețele lustruite ale mobilei de culoare închisă, dușumelele, spațiile dintre scândurile dușumelei, mozaicurile din antreuri și holuri, de pe paliere și scări, mobila din bucătării, chiuvetele, băile, robinetele acestora, prosoapele etc.

Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se întâlnește când acestea au fost distruse prin spălare, la care se mai adaugă și o perioadă lungă de timp de la săvârșirea infracțiunii până în momentul cercetării locului respectiv. Și în asemenea situații însă, resturi din urmele de sânge spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă meticuloasă de examinare a zonelor mai ascunse, ca de exemplu: în masa tapițeriilor, sub dușumele sau parchet, părțile de jos ale pereților ori ale mobilelor, crăpăturile mozaicurilor etc. Totodată, în procesul acestor cercetări nu trebuie uitat că, prin spălare, cantitatea mare de sânge este înlăturată, iar resturile rămase sunt puternic diluate și amestecate cu substanțele folosite la spălare sau cu alte corpuri străine. Sub aspect practic, într-o crimă, sub parchetul din bucătărie au fost descoperite urme de sânge, învechite și amestecate cu substanțe din conținutul săpunului utilizat de infractor la spălarea cantității mari de sânge. Prin examenul de laborator s-a stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite, fiind identică cu a victimei infracțiunii.

c. Cercetarea urmelor de sânge în locuri deschise.

În cazurile în care faptele penale generatoare de urme de sânge sunt comise în aer liber, locul faptei rămâne de regulă nemodificat de către făptuitor, dar, cu toate acestea, natura terenului și mediul înconjurător, inclusiv starea vremii, pot altera semnificativ aspectul acestor urme, creând greutăți în recunoașterea lor.

Urmele de sânge pot fi absorbite în pământ sau pot fi alterate de vânt, ploaie, zăpadă sau gheață.

Suprafețele țintă din aer liber sunt mai frecvent rugoase decât cele din interior. Interpretarea urmelor de sânge rămase pe pietre, beton sau iarbă este mult mai greu de făcut în privința direcției și a unghiului de impact. Petele de sânge care au fost expuse la umezeală pot suferi aletrări în aspect și se vor prezenta difuze și diluate.

Scurgerile de sânge pe suprafețe umede (de exemplu gheață) par a avea un volum mai mare ca atunci când sângele este diluat. La temperaturi foarte scăzute (îngheț), urmele de sânge și stropii își păstrează foarte bine caracteristicile și sunt foarte potrivite pentru interpretare.

Fotografierea și fixarea urmelor lăsate la fața locului în cazul crimelor comise în aer liber trebuie terminate cât mai curând posibil, deoarece o schimbare neașteptată a vremii poate altera aspectul locului faptei și poate distruge aceste probe materiale. Obiectele purtătoare de urme de sânge trebuie fixate și ridicate înainte ca astfel de schimbări să aibă loc. Pe timpul nopții este indicat să se folosească surse puternice de lumină, scări sau camioane cu macara pentru fotografierea și filmarea de sus a locului faptei.

Uneori apare necesitatea colectării probelor de pământ pentru a demonstra localizarea urmelor de sânge. Tufișurile, frunzele și alte resturi de plante, aflate pe sol, trebuie examinate cu atenție în căutarea urmelor de sânge. În anumite cazuri absența unor urme semnificative de sânge de la fața locului poate demonstra că victima a fost aruncată acolo după ce a fost rănită fatal în altă parte

d. În cazurile când la săvârșirea infracțiunii au fost utilizate mijloace de locomoție, cum mai des se întâmplă să fie autovehiculele, pe acestea urmele de sânge, de obicei se creează pe portiere, clanțele acestora, volane, scaune, pe barele de protecție, roțile mașinii, osiile acesteia, pe radiatoare, capote etc. Toate aceste părți ale autovehiculelor se cercetează cu deosebită atenție, mai ales când culoarea lor ori corpurile străine îngreunează descoperirea petelor de sânge.

Este bine ca cercetarea autovehiculelor în vederea descoperirii urmelor de sânge să se facă într-un garaj bine luminat, curat și încălzit.

Practica a demonstrat că verificările făcute în grabă, pe timp de ploaie, vânt, noaptea sau la temperaturi scăzute se finalizează cu rezultate negative.

Interiorul vehiculului trebuie examinat sistematic și împărțit în sectoare, inclusiv portbagajul. Fiecare sector trebuie fotografiat și examinat separat. Portbagajul sau interiorul vehiculului pot avea urme de sânge ce pot demonstra că victima, hainele ei sau alte obiecte au fost transportate.

Pentru examinarea părții de dedesubt a autovehiculelor, acestea vor fi ridicate la înălțimea potrivită, cu ajutorul rampelor hidraulice existente în garaje. Se va ține cont că această parte a mașinii este în permanență acoperită de praf, noroi și straturi groase de murdărie. Urmele de sânge nu-și mai păstrează culoarea, în schimb, pot fi depistate cu un fascicul puternic de lumină sub forma unor pete mai dense care au adunat praf mai mult sau sub forma unor picături ori bulbi.

Urmele de sânge sau fragmentele de țesuturi moi, lipite de suprafețele de dedesubt ale mașinii, pot păstra fire de păr sau fragmente microscopice de oase.

Căutarea presupune examinarea și secționarea tuturor depunerilor sub formă de bile, umflături etc., indiferent de natura acestora.

Obiectele găsite în portbagajul autovehiculelor suspecte (lăzi, valize, saci, roata de rezervă, scule, sfori, cabluri etc.) trebuie examinate amănunțit, cu ajutorul unei surse de lumină puternice, deoarece puteau fi atinse de mâinile criminalului sau de părți ale cadavrului transportat sau puteau fi chiar ele folosite la ambalarea fragmentelor cadavrului ori la transportarea acestuia.

Generic, depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face (așa cum de altfel am mai precizat pe parcursul acestui paragraf) cu surse lumină, care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Adesea se folosește lampa cu radiații ultraviolete.

Ținând cont de faptul că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.), este necesară aplicarea unor metode fizico-chimice pentru a se stabili dacă pata este de sânge.

Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. În acest sens sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge.

Un alt reactiv este cel pe bază de luminol, care sub acțiunea radiațiilor ultraviolete are o fluorescență particulară.

Printre celelalte reacții relativ specifice se pot enumera cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malahit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.

În legătură cu folosirea reactivilor de orientare sau de specificitate se recomandă prudență, pentru a se lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist, în condiții de laborator. În cazurile deosebite este recomandabil să se apeleze la un specialist biocriminalist, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.

§ 2. Descrierea și fotografierea petelor de sânge.

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor. Fixarea urmelor de sânge la locul faptei se face prin descrierea urmelor în procesul verbal și prin fotografiere.

a. Descrierea urmelor de sânge.

Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze.

În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanță față de alte urme ori obiecte importante.

În faza a doua se descrie fiecare urmă în parte, începând cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea fluidității, distanța la care se află față de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite în ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menționate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află, ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens, nu se uită precizarea dacă, față de poziția leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziție inferioară ori nu. Distanțele la care se află se specifică în centimetri și milimetri, nu în aprecieri de genul: „la o distanță de o palmă…, de trei degete de…”.

b. Fotografierea urmelor de sânge.

Ca și în cazul descrierii, și în cazul fotografierii urmelor de sânge se parcurg două etape.

Prima etapă are în vedere fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere. Iluminarea lor este bine dacă poate fi cea naturală. Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât lămpile fulger, deoarece acestea din urmă creează umbre puternice, care atenuează multe din detaliile imaginii realizate. Izvorul de lumină artificială poate fi așezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părțile laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.

Fotografierea în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obținută, să fie evidențiate formele petei de sânge, marginile și dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie ca, în prealabil să fie mărită distanța focală încât să se poată fotografia de la distanțe între 5 și 10 cm. Ca la toate fotografierile de detaliu, aparatul fotografic trebuie să fie așezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părțile laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghi ascuțit, cam de 450. În situațiile când avem de fotografiat mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esențialul este să fie redate particularitățile de formă și mărime.

De obicei, urmele de sânge și leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenția și pe această cale nuanțele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge și alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă apel la serviciile unei persoane de specialitate.

§ 3. Operațiunea de ridicare a urmelor de sânge.

Operațiunea de ridicare a urmelor de sânge are loc după descriere și fotografiere. Această operație se referă atât la obiectele purtătoare de atare urme, care, prin dimensiunile lor, sunt ușor de manipulat, cât și la substanța propriu-zisă a acestor urme.

Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt ușor de ridicat și transportat, se ambalează de așa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare. De asemenea, la ridicarea urmelor sanguinolente trebuie avut în vedere și faptul că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum ar fi, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc., cărora trebuie să li se asigure identitatea.

Obiectele din lemn, metal, materiale plastice, care, în general, nu se pot plia, se ambalează în cutii corespunzătoare ca dimensiuni, astfel ca pereții acestora să nu vină în contact direct cu suprafețele purtătoare de urme.

Lenjeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte, unele covoare, prosoape, cu sângele îmbibat în țesătură, în prealabil se pliază astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele, datorită umezelii sau altor factori. Indiferent de natura lor, potrivit recomandărilor făcute de către medicii legiști sau biologi, obiectele purtătoare ale acestor urme se ambalează numai după ce sângele este uscat. Nerespectarea acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se la anularea posibilităților de determinare a grupei sanguine, ori chiar a naturii petei.

Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, dușumelele, asfaltul, se ridică, în funcție de starea în care se află, prin procedee diferite.

Când este încă în stare fluidă pe obiectul purtător și în cantitate mare, sângele se ridică din urme cu o pară de cauciuc sau de mai multe ori cu pipeta și se introduce în borcane ori sticluțe curate, care se închid ermetic.

Dacă urma conține puțin sânge, cum ar fi câteva picături, se ridică prin tamponare cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.

Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat și se introduce în borcane curate.

Florile, iarba, frunzele arbuștilor, purtătoare ale urmelor de sânge, se taie și se ambalează în borcane închise ermetic. În cazul când sângele este infiltrat în masa de zăpadă, se ridică zăpada îmbibată, în cantitate necesară, se așează pe o bucată de pânză albă curată, de preferință tifon, care se pune într-un vas, pentru topirea zăpezii în mod lent, sângele se va îmbiba în țesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de sticlă închis ermetic.

Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător și, în funcție de cantitate, se introduce în eprubete ori borcane curate.

Un alt procedeu, mai ales când sângele este în cantitate mică ori pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în cauză cu o substanță potrivită, cum ar fi apa distilată, după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.

În oricare situație, trebuie subliniat că un colet ce conține urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise și detaliate privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat etc..

4.1.2. Interpretarea urmelor de sânge.

Interpretarea urmelor de sânge descoperite la locul săvârșirii infracțiunii poate furniza numeroase informații din care unele cu un grad mare de probabilitate, iar altele de certitudine.

Astfel, interpretarea urmelor de sânge poate conduce la:

calcularea înălțimii de la care s-a scurs sângele care a creat urmele;

determinarea direcției de deplasare a persoanei și a drumului parcurs de aceasta la locul faptei, avându-se în vedere unghiul de impact;

precizarea poziției victimei, a agresorului și a obiectelor în timpul sângerării;

aprecieri asupra naturii obiectului sau asupra armei care a produs urmele de sânge;

determinarea distanței de la care s-a tras cu o armă de foc;

determinarea numărului de lovituri aplicate;

demonstrarea mutării cadavrului de la locul în care s-a produs agresiunea;

estimări asupra perioadelor de timp legate de formarea și modificarea urmelor de sânge;

aprecierea timpului scurs între sângerare și acțiunea care a produs urma;

estimarea volumului sângerării, a cantității de sânge pierdut și a efectului acestuia asupra stării victimei;

stabilirea legăturii dintre victimă și agresor prin intermediul sângelui prezent pe hainele agresorului;

criterii adiționale pentru estimarea momentului morții;

confirmarea sau infirmarea declarațiilor date de suspecți sau martori în legătură cu unele împrejurări ale comiterii faptei.

4.1.3. Examenul macro și microscopic al petelor de sânge.

Expertiza petelor de sânge constă, pe de o parte, într-un examen macroscopic, iar pe de altă parte, într-un examen de laborator.

Examenul macroscopic are drept scop localizarea și descrierea urmelor de sânge pe suportul pe care se găsesc, sub aspectul formei și conturului, dimensiunilor și a culorii, fapt ce dă indicații – așa cum am mai arătat de altfel, pe parcursul secțiunii precedente – asupra modului de producere:

Petele produse prin scurgere și prelingere apar sub formă de bălți, pete difuze sau prelingeri;

Petele produse prin împroșcare apar sub formă de picături izolate sau multiple;

Petele produse prin atingere sau ștergere apar sub formă de striațiuni sau amprente.

Așa cum am mai amintit anterior, culoarea petelor dă unele indicații aproximative relativ la vechimea lor, petele de culoare roșie fiind mai proaspete, culoarea lor devenind brună după învechire, în funcție de condițiile de păstrare, de timp și de natura suportului. Spălarea nu îndepărtează complet urmele de sânge.

Examenul exterior al petelor este insuficient, deoarece acestea se pot confunda cu petele de rugină, vopsea, sucuri de fructe etc., de aceea este obligatoriu examenul de laborator.

Examenul de laborator al petelor de sânge se realizează prin mijloace fizice, chimice și microscopice și trebuie să rezolve următoarele probleme:

dacă petele sunt sau nu de sânge;

determinarea originii de specie – umană sau animală;

determinarea grupei sanguine;

locul de origine al sângelui;

eventualele modificări sub acțiunea factorilor chimici și fizici.

§ 1. Reacțiile de probabilitate.

Determinarea prezenței sângelui în pete se face prin reacții de probabilitate și reacții de certitudine.

Reacțiile de probabilitate sunt obligatorii în toate cazurile din următoarele motive: fiind extrem de sensibile, se pot executa cu cantități foarte mici de material și chiar cu urme spălate; executând un număr mai mare de reacții de probabilitate, și interpretând în mod judicios rezultatele obținute, se pot trage concluzii de certitudine, fiind foarte utile în cazul unor cantități mici de material, când nu este posibilă efectuarea probelor de certitudine.

Numărul mare de reacții de probabilitate care se pot executa în acest scop au la bază principiul transformării substanțelor incolore în stare redusă (leucoderivați) în substanțe colorate, prin oxidare cu un peroxid în prezența unei peroxidaze. În cazul petelor de sânge acțiunea oxidantă o au peroxidazele sângelui asupra apei oxigenate, aceste reacții fiind nespecifice întrucât diverse țesuturi animale (mioglobina) și vegetale conțin peroxidaze. Unele substanțe minerale cum sunt compușii fierului, cobaltului, nichelului, permanganații, bicromații au, de asemenea, proprietăți oxidante. Vom enumera câteva dintre reacțiile cele mai des utilizate în acest sens.

Reacția cu apă oxigenată. O soluție de apă oxigenată în prezența sângelui produce efervescență și spumă. Sângele de pe corpurile delicte se extrage cu ser fiziologic. Reacția se execută asupra extractului. Pe țesuturile spălate, atunci când nu este posibilă extracția, reacția se efectuează direct. Oxigenul eliberat poate oxida anumiți reactivi, dând reacții de culoare.

Reacția Adler este una dintre cele mai sensibile și poate fi efectuată cu sânge în diluție de 1:1.000.000. Reactivul este format dintr-o soluție saturată de benzidină în acid acetic glacial, la care se adaugă, în momentul folosirii, câteva picături de apă oxigenată 3%. Acest reactiv se aplică pe un fragment mic din materialul de cercetat, care este pus pe un suport de hârtie de filtru, sau pe o picătură de lichid obținut prin macerarea petei în ser fiziologic timp de 1-24 h, în funcție de vechimea acesteia. În prezența sângelui, reactivul primește o culoare albastru intens, care devine brună după câteva minute, apoi dispare. Această reacție este pozitivă și pentru oxidazele de origine vegetală (sucuri de fructe, fragmente de plante), a substraturilor în care există o activitate bacteriană și a ruginii.

Reacția cu tinctură de guaiac. Reactivul este obținut dizolvând 1 gr. rezină de guaiac în 10 ml etanol, 80%. Maceratul petei este tratat pe o placă de porțelan cu 2 picături tinctură de guaiac și 2-3 picături apă oxigenată 30%. În prezența sângelui se colorează în albastru.

Reacția cu o soluție de piramidon – obținută prin dizolvarea a 0,5 gr. piramidon în 5 ml piridină cu 3% etanol. În prezența sângelui se obține o colorație albastru-violaceu.

Reacția Guarino. Deși este o reacție mai puțin sensibilă decât reacția Adler, prezintă avantaju1 că are o specificitate mai mare. Reactivul este format din 0,5 ml dimetilanilină și 1 m1 acid acetic glacial dizolvate în 100 ml apă distilată. Materialul cercetat se tratează cu 2 picături apă oxigenată 3% și 2 picături reactiv Guarino, pe un suport de hârtie de filtru. În prezența sângelui se obține o colorație galbenă.

Reacția Kastle-Meyer este una dintre cele mai sensibile, dând rezultate pozitive cu sânge în diluție de 1:1.000.000. Reactivul este format din: 2 g fenolftaleină, 20 g KOH, 10 g pulbere de zinc, 100 g apă distilată, care se fierb până la decolorarea soluțiilor și se filtrează la cald. Reactivul se păstrează sub oleu de parafină sau cu o granulă de zinc în soluție. Două picături de reactiv cu câteva picături de apă oxigenată 3% dau în prezența sângelui o colorație roșie caracteristică fenolftaleinei alcaline. Reacția este negativă cu spermă, salivă și cu compușii fierului (rugină). Cu compușii cuprului, nichelului, cobaltului, cu hipobromiții, hipocloriții și permanganatul de potasiu dă reacții fals pozitive.

Reacția cu luminol se utilizează pentru evidențierea sângelui răspândit pe o suprafață mare. Reactivul utilizat este format din 0,5 g peroxid de sodiu dizolvat în 100 m1 apă distilată, la care se adaugă 0,1 g luminol (acid antinoftalic hidrazid dicloric). Se pulverizează reactivul pe suprafața examinată. În prezența sângelui și a altor produse biologice, apare fenomenul de chemiluminiscență, sub forma unor pete luminoase, vizibile la întuneric.

În concluzie, utilizarea simultană a reacției Adler și Kastle-Meyer permite evitarea erorilor datorate Cu, Ni, Co, (R. Adler negativă) sau ale ruginii (R. Kastle-Meyer negativă). Reacțiile martor fără utilizarea apei oxigenate permit evitarea erorilor datorate oxidanților direcți. Peroxidazele vegetale sunt distruse prin încălzirea petei cu acid acetic glicerinat la 80-900, în timp ce peroxidaza sanguină se menține și în aceste condiții. Rezultatul negativ pentru toate reacțiile de orientare ne duce în mod cert la concluzia absenței sângelui în pată.

§ 2. Reacțiile de certitudine.

Reacțiile de certitudine se efectuează în cazurile în care reacțiile de probabilitate sunt pozitive, iar cantitatea de material este suficientă pentru acest scop. Toate aceste reacții se bazează fie pe punerea în evidență a elementelor figurate ale sângelui, fie a hemoglobinei sau a produselor de degradare ale acesteia. Cele mai utilizate sunt: probele morfologice, cristalografice și spectroscopice.

Proba morfologică are drept scop punerea în evidență a elementelor figurate ale sângelui, în special a hematiilor cu ajutorul epimicroscopului.

Probele cristalografice sunt microreacții care dau rezultat pozitiv chiar cu sângele desicat sau putrefiat.

Cristalele lui Teichmann. La căldură în prezenta NaCl, acidul acetic glacial transformă hemoglobina în cristale de hernină, sau clorhidrat de hematină, cu aspect caracteristic de prisme alungite sau romboidale, cu margini netede și unghiuri ascuțite colorate în galben roșietic sau galben brun, numite cristalele lui Teichmann. Tehnica de executare a acestor reacții este următoarea: se rade sau se taie un fragment din proba cu pata de examinat și se macerează pe o lamă de microscop cu 1-2 picături NaCl l%. Se evaporă soluția de NaCl la o temperatură de sub 600C, se adaugă o picătură de acid acetic glacial, se acoperă cu o lamelă și se fierbe ușor pe o flacără mică. Macroscopic se observă imediat schimbarea culorii în violaceu. Microscopic se observă cristale de hemină izolate sau dispuse în „cruce” sau în „stea”.

Reacția Gabrielli-Bertrand pentru formarea cristalelor de hemină utilizează reactivul format dintr-un amestec de 5 g glicerină, l g clorură de magneziu (MgCl2) dizolvat într-un ml apă distilată și 20 g acid acetic glacial, cu care se acoperă fragmentul de cercetat. Prin încălzire apar cristale de hemină care se observă la microscop. Reacția este foarte sensibilă cu sângele neputrefiat și este negativă cu sângele mai vechi de 4-6 luni, încălzit la peste 1400C, expus mult timp la lumină solară, sau care a stat în contact îndelungat cu fierul metalic, acetatul de plumb, sublimatul corosiv, cărbunele animal, nisip.

Cristalele de hemină se formează și când se utilizează în mod analog un reactiv format dintr-un amestec de KCI, KBr și KI 0,1%, în acid acetic glacial.

Reacția Lecha-Marzo se bazează pe formarea cristalelor de hemocromogen, care au forme rombice, dreptunghiulare sau de ace lungi, de culoare roșie brună. Reacția este foarte sensibilă și este pozitivă chiar cu sângele alterat (încălzit, putrefiat, tratat cu alcalii și cu acizi). Reacția se execută astfel: pe o lamă de microscop se acoperă fragmentul de cercetat cu câteva picături de piridină. Se încălzește ușor, apoi se adaugă câteva picături dintr-o soluție de iod-iodurat (2,5 g iod, 0,5 g KI și 25 ml alcool etilic 950). Se continuă încălzirea ușor până la evaporarea completă a reactivului, apoi se adaugă o picătură de piridină și o picătură de sulfură de amoniu sau hidrosulfit de sodiu 2%, ușor amoniacală, proaspăt preparată. Se acoperă cu o lamelă și se examinează la microscop apariția cristalelor caracteristice de hemocromogen. Această reacție este inhibată de aceleași substanțe care împiedică și formarea cristalelor de hemină. Rezultatele pozitive obținute pentru probele cristalografice ne duc la concluzia neîndoielnică a prezenței sângelui în pată. Când aceste reacții sunt negative nu se poate trage concluzia absenței sângelui și este necesară continuarea cercetării lui și prin alte mijloace.

Metoda spectroscopică. Examenul spectroscopic al sângelui se bazează pe proprietatea substanțelor colorate de a absorbi radiații luminoase de anumite lungimi de undă. Această absorbție se poate observa examinând spectrul solar continuu, atunci când fasciculul de lumină format de acesta trece prin soluția substanței colorate. În locurile unde lumina este absorbită, spectrul continuu este întrerupt de benzi de culoare închisă numite „benzi de absorbție”. Spectrul care prezintă astfel de benzi se numește „spectru de absorbție”. Examinarea spectrelor de absorbție se efectuează cu ajutorul spectroscoapelor, spectografelor, spectrofotometrelor etc. Hemoglobina și derivații sunt substanțe puternic colorate, care prezintă spectre de absorbție caracteristice. Astfel HbO2 prezintă două benzi de absorbție situate în zona, verde și galbenă a spectrului, la lungimile de undă 589-577 și 556-536 milimicroni, între liniile D și E ale lui Frauenhoffer. Sub acțiunea substanțelor reducătoare se formează Hb redusă al cărui spectru apare sub forma unei singure benzi, mai lată, intermediară ca poziție între benzile de absorbție ale HbO2, numită – banda lui Stookes.

Reducerea Hb02 se poate realiza adăugând la maceratul în ser fiziologic al petei de sânge sau al sângelui proaspăt, 2-3 cristale de hidrosulfit de sodiu sau câteva picături de sulfură de amoniu sau altă substanță reducătoare. Când petele sunt mai vechi se recurge la evidențierea hemocromogenului, care prezintă un spectru cu două benzi de absorbție situate la lungimile de undă 564-554 și 536-532 milimicroni. Maceratul petei de sânge se tratează cu câteva picături de KOH 30% și se încălzește, obținându-se astfel hematina alcalină, cu o bandă de absorbție specifică în galben, dat- cai-e se observă greu. Peste hematina alcalină se adaugă câteva picături dintr-o soluție de hidrosulfit de sodiu 30%, când are loc formarea hemocromogenului. Această reacție are o sensibilitate foarte mare chiar cu sânge în diluție de l:17.000. Examenul spectroscopic al hemocromogenului se poate corobora cu cel microcristalografic. În cazurile când probele examinate conțin cantități foarte mici de material se recurge la examenul microspectroscopic, care se realizează adaptând microspectroscopul la un microscop, în locul ocularului, cu ajutorul căruia se examinează spectrele preparatelor microscopice. Când proba de cercetat este foarte veche, și prin examenul spectroscopic se obțin rezultate negative pentru Hb02 și hemocromogen, se recurge la identificarea hematoporfirinei. În acest scop, se ia un fragment de pată pe lama microscopică, care se umectează cu două picături de acid sulfuric concentrat. Se formează hematoporfirina acidă chiar cu sânge foarte vechi și modificat. Aceasta are un spectru de absorbție format din trei benzi situate la lungimile de undă de 608-594, 584-574 și 572-548 micromicroni.

Examenul spectral este cea mai importantă și sigură metodă pentru identificarea sângelui. Numai rezultatul repetat negativ pentru hermatoporfirină poate duce la concluzia sigură a absenței sângelui în pată.

În afară de metodele curente descrise se utilizează și metode cromatografice și electroforetice pentru determinarea hemoglobinei și a produșilor de degradare a acesteia atunci când urmele examinate conțin diferite impurități sau sunt în cantități prea mici pentru a putea fi examinate prin metodele curente.

§ 3. Determinarea speciei de proveniență a sângelui – umană sau animală.

După stabilirea prezenței sângelui pe un corp delict este necesar să i se stabilească apartenența de specie. În acest scop se folosesc metode variate, dintre care mai importante sunt metodele serologice de imunoprecipitare, metoda indirectă a reacției de fixare a complementului și metoda anafilactică.

Metodele serologice de imunoprecipitare se bazează pe reacția de precipitare a proteinelor specifice, care se găsesc în pata de sânge, cu seruri care conțin anticorpi precipitanți (precipitine) specifici. În acest scop, se folosesc seruri precipitante anti-om și anti-animale, care se prepară prin imunizarea iepurilor la inoculare intravenoasă sau intraperitoneală, cu ser uman sau animal. În acest fel, în organismul iepurelui apar anticorpi capabili de a precipita proteinele speciei care a servit la imunizare. Pentru ca serul precipitant să fie utilizat trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să aibă specificitate, să fie activ și să fie transparent. Reacția de precipitare nu are un caracter strict de specie, ci de grup de specie. Astfel serul precipitant anti-om va precipita și proteinele maimuței antropoide, iar cel de cai va precipita și proteinele zebrei, catârului și măgarului etc. Activitatea serului precipitant se exprimă prin titrul său care trebuie să fie de 1:20.000, adică serul respectiv trebuie să dea reacția de precipitare în timp de 10 minute cu proteina în diluție de 1:20.000. Serul precipitant trebuie să aibă culoarea gălbuie și să fie perfect transparent pentru a putea fi ușor observată chiar o precipitare foarte slabă.

Metoda Uhlenhuth (1901). Extractul antigenic se prepară prin macerarea petei în ser fiziologic la frigider timp de 1-24 h, în funcție de vechimea petei. Maceratul se filtrează și se centrifughează pentru a deveni perfect limpede. Concentrația proteică a extractului trebuie să fie cel puțin 1:1.000, condiție în care, prin agitare, apare o spumă persistentă timp de câteva minute, iar prin tratare cu HNO3 concentrat apare un precipitat galben. Reacția imunoprecipitării se execută în eprubete foarte curate și sterile în care se introduce 0,5-1 cmc extract antigenic și 0,1 cmc ser precipitant, astfel ca cele două lichide să nu se amestece. Într-un timp foarte scurt, la zona de separație dintre cele două lichide, apare un inel opalescent, rezultat al precipitării proteinelor specifice – numit inel de precipitare. Practic, reacția se execută în mai multe eprubete care conțin proba de cercetat și proba martor cu sânge de om și animal, utilizându-se seruri precipitante anti-om și anti-animal. Erorile care survin se pot datora mai multor cauze: nespecificitatea serului, concentrația prea mică a extractului antigenic, distrugerea proteinelor prin putrefacție sau agenți fizico-chimici. În aceste cazuri nu are loc precipitarea. De asemenea în prezența unor substanțe străine pot apare pseudoprecipitări.

Metoda Huber este o micrometodă aplicabilă cantităților mici de extract antigenic. Pe o lamă de microscop se pune o picătură de ser precipitant și se acoperă cu o lamelă. La limita de separație dintre cele două lichide apare o linie de precipitare de culoare albă.

Metoda Ouchterlony (1949), de imunodifuziune în geloză, este o micrometodă care se aplică în cazurile în care metodele precipitării în mediu lichid dau erori de neprecipitare sau de precipitări nespecifice, datorită impurităților. Reacția se execută pe o lamă de microscop, pe care se întinde un strat subțire de gel de agar, în care se imprimă un jgheab îngust și câteva godeuri. În jgheab se introduce extractul antigenic, iar în godeuri seruri precipitante anti-om și anti-animale. Lama se păstrează în poziție orizontală într-o cameră umedă timp de 36 ore până la 3 zile când are loc difuziunea antigenelor și anticorpilor corespunzători, formându-se unul sau mai multe arcuri de precipitare. Acestea se pot citi direct, colora sau fotografia. Se pot executa și alte variante ale acestei metode.

Metodele imunoelectroforezei sunt utilizate tot mai mult în practica medico-legală pentru studierea serului, petelor de sânge și a diferitelor lichide biologice și extracte de țesuturi umane și animale. Aceste metode, preconizate de H. Muller, Fontaine, P. H. Muller (1959), au 1a bază metoda lui Scheidegger de separare electroforetică a proteinelor animale în gel de agar, urmată de o reacție imunologică. Ca sursă de anticorpi se folosesc antiseruri speciale antiproteine umane sau animale. În prezența serului anti-om, serul uman formează 16-18 arcuri de precipitare, corespunzătoare diferitelor fracțiuni proteice separate.

Metoda anafilactică dă rezultate precise cu sânge, macerate de țesuturi și organe, chiar când acestea sunt vechi, desicate sau alterate. Reacția anafilactică se obține prin imunizarea cobaiului timp de 3 zile consecutiv cu maceratul petei de cercetat, făcându-se injecții intracardiace. După 15-20 de zile se provoacă șocul anafilactic printr-o injecție intracardiacă cu 1 ml sânge uman.

Metoda indirectă a fixării complementului se bazează pe provocarea hemolizei conform reacției Bordet-Wassermann. Este o metodă greu de aplicai în practica curentă.

Din cele expuse rezultă că prin utilizarea judicioasă a metodelor amintite se pot trage concluzii asupra originii umane sau animale a petelor de sânge, a maceratelor de țesuturi și a unor secreții biologice.

§ 4. Determinarea grupei sanguine.

Determinarea apartenenței de grup a unei pete de sânge uman se face prin folosirea metodei izohemaglutinării (reacția de grup sanguin). La specia umană există 4 grupe sanguine fundamentale determinate de aglutinogenele, localizate în eritrocite, și aglutinele din plasmă. Grupele sanguine clasice se notează cu simbolurile aglutinogenelor: 0, A, B și AB, cărora le corespund aglutininele notate cu 0, α, β, și αβ.

Aglutinogenul și aglutinina corespunzătoare nu se întâlnesc în sângele aceluiași individ, coexistența lor producând aglutinarea. Pentru punerea în evidență a grupelor sanguine 0, A, B și AB este necesar ca pe anglutinogenul hematiilor să se fixeze aglutinina corespunzătoare, în consecință să se producă aglutinarea. Izoaglutininele sunt prezente și în alte produse biologice umane ca: lapte, limfă, exudate, lichid chistic, salivă, lacrimi, lichid seminal, urină albuminoasă, dar în concentrații inferioare celei din sânge, ceea ce permite determinarea grupei sanguine din toate lichidele amintite și din maceratele de organe. Nu se găsesc aglutinine în lichidul cefalorahidian, în lichidul amniotic și urina normală. Metodele utilizate pentru determinarea grupelor din sistemul 0 A B din petele de sânge depind de vechimea și condițiile de conservare a petei.

Determinarea grupelor din sistemul OAB. Utilizarea metodelor de aglutinare directă cu ajutorul serurilor hemotest 0AB se aplică numai la sângele proaspăt recoltat și la petele foarte proaspete care nu au suferit modificări sub acțiunea agenților fizico-chimici în timpul conservării. În acest scop se aplică câte o picătură din serurile hetemotest în godeurile unei lame hematologice și se amestecă cu câte o picătură de suspensie de hematii 4% în ser fiziologic.

Aglutinarea se observă macroscopic și se interpretează astfel:

Agenții fizici și chimici, desicarea, natura suportului, hemoliza hematiilor, influențează conservarea aglutinogenelor și aglutininelor în petele de sânge. Aglutininele sunt mai puțin rezistente la desicare, putrefacție și agenții oxidanți, în timp ce aglutinogenele sunt mai rezistente față de desicare, fierbere și agenți chimici. După vechimea și condițiile de conservare ale petei, metodele utilizate în laboratoarele de medicină legală se împart în metode pentru determinarea aglutinogenelor și metode pentru determinarea aglutininelor. În ambele cazuri, numai rezultatele pozitive au valoare medico-legală.

Determinarea aglutinogenelor din petele de sânge se bazează pe proprietatea acestora de a absorbi aglutininele corespunzătoare din seruri titrate în prealabil.

Metoda Holzer, utilizată mai frecvent, comportă 3 operații succesive: titrarea serurilor test specifice, amestecarea serurilor test cu pata de sânge și retitrarea serului test. Titrarea aglutininelor dintr-un ser test se face astfel: se diluează ser provenit de la sânge din grupa 0 (I) cu ser fiziologic în progresie geometrică (1, 1/2, 1/4, 1/8, 1/16). În două serii de eprubete, se introduc fragmente mici din crustele petei de sânge, peste care se adaugă câteva picături de ser din fiecare diluție și se lasă la absorbit 24h la temperatura de +40C. După această absorbție, în cele două serii de eprubete se adaugă câte o picătură de suspensii de hematii 2% în ser fiziologic din grupele A (II) și B (III). După o incubație de o oră, se cercetează aglutinarea la microscop.

Interpretarea rezultatului. Dispariția sau scăderea cu 3 trepte a titrului unei aglutinine, concretizată prin obținerea de aglutinări în toate diluțiile sau cu minimum 3 diluții mai puțin decât cu serul inițial, indică faptul că s-a produs absorbția și că în pată există aglutinogenul corespunzător aglutininei a cărei titru a scăzut. Dacă scade titrul aglutininelor în ambele serii de eprubete, sângele cercetat face parte din grupa AB (IV), iar dacă nu se produce nici o modificare a titrului serului în cele două serii de eprubete, sângele din pată face parte din grupa 0 (I), sau aglutinogenele s-au distrus sub influenta diferiților factori fizico-chimici care au acționat asupra lor.

Metoda Holzer poate fi utilizată cu succes la determinarea grupelor AB0 din salivă, secreția mamară, secreția vaginală, lichidul spermatic, mușchi și organe. Această metodă este greu de aplicat în condițiile unor cantități mici de pete sau când materialul cercetat conține substanțe străine. Pe același principiu se bazează și alte metode imaginate de Kind, Coombs – Dodd (1961) etc.

Determinarea aglutininelor din petele de sânge se face prin evidențierea lor cu ajutorul hematiilor, care conțin aglutinogene cunoscute. Aglutinogenele conținute de eritrocite aglutinează în mod specific aglutininele corespunzătoare.

Metoda Lansteiner-Richter, modificată de Lattes, este una dintre cele mai utilizate metode pentru determinarea aglutininelor. Cu această metodă se obțin rezultate bune atât pentru petele proaspete cât și pentru cele cu o vechime de câteva luni; în mod excepțional, în condiții foarte bune de conservare a materialului, se pot obține rezultate și cu pete mai vechi de un an. Pentru determinarea aglutininelor prin metoda Lattes se utilizează fragmente mici din crustele de sânge. În cazurile în care sângele este impregnat în țesături, pata se extrage cu ser fiziologic, care se evaporă ulterior pentru a se obține o crustă artificială. Ca sursă de aglutinogene se utilizează suspensii de hematii A și B, O,5%, în ser fiziologic. Reacția de izoaglutinare se execută astfel: pe cele două capete ale unei lame de microscop se așează câte un fragment de crustă, fin pulverizat, peste care se picură câte 1-2 picături din cele două suspensii de hematii. Rezultatul aglutinării se observă microscopic după 20 minute până la 2 ore, în jurul fragmentelor de crustă.

Interpretarea rezultatului se face astfel: când sângele din pată conține ambele aglutinine are loc aglutinarea cu ambele grupe de hematii, în consecință sângele din pată face parte din grupa 0 (I). Aglutinarea cu hematii A se produce în cazul când sângele face parte din grupa B (III) și invers. Absenta aglutinării se observă la sângele din grupa AB (IV), la sângele de nou-născut, la care încă nu au apărut aglutininele și la sângele vechi sau alterat, la care aglutininele au dispărut.

§ 5. Identificarea altor factori de grup sanguin din sânge și pete de sânge.

Determinarea factorilor din sistemul Rhésus (Rh). Factorul D (Rho), descoperit de Landsteiner și Wiener (1940), se găsește la aproximativ 85% din indivizi. Cei care posedă acest factor se numesc Rh-pozitiv, notați cu Rh, spre deosebire de cei la care nu se găsește acest factor și se numesc Rh-negativ, notați Hr, sau Rh. Ulterior s-au descoperit și alți factori ai acestui sistem, în prezent cunoscându-se 6 factori, care formează trei perechi cu caracter antitetic, adică lipsa unuia indică prezența obligatorie a celuilalt, în timp ce prezența unui factor nu exclude coexistența celuilalt. Acești factori sunt: Rho (D), Rh’ (rh’) sau (C), Rh” (rh”) sau (E), Hro (hro) sau (d), Hr’ (hr’) sau (C), Hh (hr”) sau (e). Determinarea factorului Rh din sânge proaspăt se face utilizând seruri hemotest anti-D, anti-C și anti-c, anti-E și anti-e, care se amestecă, pe godeurile unei lame hematologice, cu sângele de examinat. Aglutinarea se observă microscopic, după incubație de o oră la 370C. Aglutinarea cu serul respectiv indică prezența factorului corespunzător în sânge. Metoda se poate aplica la determinarea acestor factori din pete de sânge foarte proaspete, care nu au suferit modificări sub influența suportului sau al agenților fizico-chimici.

Determinarea factorilor din sistemul MN. Acești factori au fost descoperiți de Lansteiner și Levine (1927) și se determină cu ajutorul unor seruri hemotest anti-M și anti-N, obținute prin imunizarea iepurelui. Prin combinarea genelor M și N iau naștere 3 genotipuri: MM, MN, NN. Evidențierea celor trei genotipuri se face amestecând o picătură de sânge cu o picătură de ser hemotest. Aglutinarea cu un anumit ser indică prezența factorului homozigot respectiv (MM sau NN). Aglutinarea cu ambele seruri indică prezența ambilor factori (MN).

Pentru identificarea factorilor din sistemul MN, în petele de sânge, se utilizează tehnica propusă de Pereira (1963). Peste un fragment din pata de sânge se pun câteva picături de ser anti-M și anti-N și se lasă să stea câteva ore în contact, timp în care se produce absorbția anticorpilor din ser de către antigenele din pată. Se spală complet serul neabsorbit și se adaugă suspensii de hematii MM și NN. În acest fel, serul absorbit se eluează în suspensia de hematii. Antigenul conținut de eritrocite, care aglutinează cu serul test este același cu antigenul prezent în pata de sânge.

Sistemul haptoglobinelor. În 1955, prin electroforeza serului în gel de amidon, Smithies a pus în evidență prezența unor alfa-2-globuline capabile să fixeze hemoglobina cu care formează un complex stabil. Aceste fracțiuni proteice formează 3 fenotipuri notate: Hp 1-1, Hp 2-2, Hp 2-1.

Separarea haptoglobinelor din ser se face prin electroforeză în gel de amidon, cu tampon de borat, 1a pH 8,6. Evidențierea fracțiunilor separate se face printr-o reacție peroxidazică cu benzidină.

Hp 1-1 apare sub forma unei singure fracțiuni omogene, cu cea mai mare viteză de migrare spre catod.

Hp 2-2 se prezintă sub forma unui grup de benzi, cu viteză de migrare foarte mică în apropierea liniei de start.

Hp 2-1 este o fracțiune neomogenă, formată din 3-4 benzi cu viteză de migrare intermediară, față de celelalte două tipuri.

Determinarea Hp din petele de sânge nu a dus la rezultate satisfăcătoare pentru a putea fi aplicată în practică, datorită modificărilor suferite de alfa-2-globuline prin uscare.

În ultimii ani, au intrat în practică determinarea unui număr mare de factori serici, cum sunt factorii sistemului Gm, Gc, grupa transferinelor, factorul P, sistemul Kell-Cellano (factorul K), sistemul Lutheran (factorul u) etc.

Stabilirea regiunii corpului din care provine sângele este o problemă destul de dificilă. Există anumite criterii de stabilire a regiunii corpului din care provine pata de sânge, care constă în determinarea unor elemente străine provenite din țesutul lezat. Astfel, sângele de natură genitală feminină poate prezenta elemente vaginale; în viol se întâlnesc celule vaginale amestecate cu eritrocite și spermatozoizi; petele de sânge de origină respiratorie prezintă celule cilindrice cu cili vibratili și mucus; în petele de sânge din craniu se întâlnesc celule nervoase, provenite prin distrugerea țesutului cerebral etc. Prin determinarea cromatinei sexuale din nucleii diferitelor țesuturi și leucocite se poate determina sexul individului. În cazurile de pruncucidere este necesar să se facă diferențierea dintre sângele de adult și sângele fetal. Aceasta se poate face prin tratarea petelor suspecte cu alcalii, hemoglobina fetală fiind alcalinorezistentă, spre deosebire de hemoglobina de adult, care se modifică sub acțiunea alcaliilor. De asemenea se pot deosebi prin electroforeză pe hârtie, hemoglobina de adult având viteză de migrare mai mare decât cea fetală.

4.2. Examenul medico-legal al petelor de spermă.

În ceea ce privește informațiile care se pot obține de la medicul-legist sau de la expert, trebuie deosebite, în acest caz, două situații, astfel:

a. când se prezintă numai urma de spermă, ca atare sau obiectul purtător de urme, se pot afla următoarele informații:

dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de spermă;

dacă urma prezentată este spermă sau altă substanță;

dacă urma de spermă este de natură umană;

care este grupa sanguină a persoanei care a creat urma de spermă;

care este vechimea aproximativă a urmei de spermă;

dacă urmele de spermă provin de la o singură persoană sau de la mai multe;

dacă persoana de la care provine urma lichidă sau frotiuri de spermă suferă de vreo boală venerică sau altă afecțiune patologică;

b. când se prezintă urma de spermă și modelele de comparație, se pot afla următoarele informații:

dacă urma de spermă descoperită la fața locului are aceeași grupă sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparație;

dacă există indicii de asemănare între urma de spermă și modelele pentru comparație.

Obținerea modelelor de comparație de la persoana suspectă pentru comparația cu urmele de spermă descoperite la fața locului se face prin laboratoarele de expertiză medico-legală.

În cazurile în care urma de spermă este asociată și cu alte produse biologice – sânge, salivă, puroi – se vor obține probe de comparație și pentru acestea.

O particularitate deosebită a expertizei urmelor de spermă, privită cu o anumită rezervă, îndreptățită, de către specialiști, o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei ai cărei spermatozoizi au fost găsiți în urma descoperită la fața locului sau pe victimă. Acest gen de identificare pornește de la faptul că, alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale. Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații, astfel încât se consideră aproape imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.

Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal cca. 48 de ore, iar la un cadavru un timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor înghețate.

De asemenea, îmbrăcămintea sau lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, servește la conservarea spermatozoidului luni de zile.

În ceea ce privește examinarea de laborator, pe de o parte, trebuie deosebit între examinarea medico-legală a petelor (urmelor) de spermă și examinarea lichidului seminal proaspăt recoltat, iar, pe de altă parte, între examinarea macroscopică, examinarea microscopică și examinarea cu mijloace chimice (reacțiile de orientare și probabilitate și reacțiile de certitudine).

a. Examenul macroscopic.

Macroscopic, așa cum am mai amintit pe parcursul acestui capitol, pata de spermă recentă are o culoare alb-gălbuie, cu aspect mat, scrobit pe un suport absorbant, cu marginile bine delimitate. Petele de pe obiectele spălate prezintă o culoare mai gălbuie, difuză, fără a avea consistența de scrobit. Pe suporturile lucioase pata de spermă formează o peliculă scuamoasă, ușor strălucitoare, albicioasă. Localizarea, poziția, dimensiunile și forma petei pot da date asupra poziției relative a victimei și a inculpatului.

b. Examenul petelor de spermă în lumină ultravioletă.

Pata de spermă este examinată direct pe suport cu un fascicul de raze ultraviolete, imaginea având o fluorescență caracteristică ce se întinde de la nuanța de violet spre albastru-verzui și un spectru continuu, începând de la 4000 A, până la 4559 A.

Alte metode, pentru diagnosticul de pată de spermă, pun în evidență diferiți constituenți ai spermei, care se găsesc într-o concentrație relevantă în aceasta, ceea ce o poate deosebi de alte lichide biologice. Aceste metode se bazează pe proprietățile chimice, enzimatice și imunologice ale spermei, punându-se în evidență spermina, colina, calciul și fosfataza acidă.

Metodele enumerate, deși dau o bază de probabilitate asupra petelor de spermă, în condițiile când nu se găsesc spermatozoizi în pată, fie din cauza unei recoltări sau conservări improprii, fie în situațiile de azoospermie sau oligozoospermie severă, ele pot singure constitui dovada prezenței spermei în pată.

c. Reacții microcristalografice.

Reacțiile microcristalografice se bazează pe principiul formării cristalelor caracteristice componenților spermei în contact cu diferiți reactivi. În cazul petelor de spermă se efectuează un macerat din pată care se pune în contact cu reactivii specifici.

c.1. Reacția Florence.

Reacția Florence pune în evidență prezența colinei în spermă care are o concentrație în aceasta mai mare decât în alte țesuturi și umori ale organismului. Este descrisă în literatura de specialitate ca cea mai sensibilă reacție pentru spermă.

Florence a pus-o în evidență în 1897, arătând că sperma sau maceratul din pata de spermă puse în contact cu un reactiv iodo-iodurat determină imediat formarea cristalelor de periodură de colină. Reactivul este constituit din iodură de potasiu 1,56 g, iod metalic 2,54 g și apă distilată 30 g și poate fi păstrat mai mult timp.

Pe lamă se pune o picătură de macerat din pata de spermă și o picătură de reactiv, acoperindu-se cu lamela. În preparatul observat la microscop se pot distinge cristalele Florence caracteristice, brun-acajou, alungite sub formă de lance, cu unul din capete despicate în coadă de rândunică, de dimensiuni variabile, solitare sau dispuse în grupuri stelate. Această reacție nu se produce în spermă imediat după ejaculat, ci după 15-20 minute, întrucât colina se formează progresiv, plecând de le precursori. Prezența sângelui, a urinei sau a florei microbiene într-o proporție ridicată împiedică formarea reacției. Reacția cu producere de cristale Florence poate fi pozitivă și cu saliva, secreția vaginală, mucus uterin, bilă, unele sucuri vegetale, în acestea găsindu-se într-o oarecare proporție colină.

c.2. Reacția Barberio.

Barberio a arătat că o soluție apoasă saturată de acid picric produce formarea cristalelor în contact cu spermina, de picrat de spermină, colorate în galben, sub formă aciculară, sau prisme mici rombice, cu o linie refringentă pe mijloc. Cristalele sunt grupate în cruci, mai rar în formă stelară.

c.3. Reacția Lecha Marzo utilizează acidul fosfomolibdenic 10 p. 100 pentru caracterizarea spermei. El a obținut la rece cristale sub formă de lame hexagonale sau rombice, incolore, galbene sau verzui.

d. Reacția fosfatazei acide.

Fosfataza acidă a spermei umane este secretată de prostată. Este o fosfomonoesterază de tip 2 ce catalizează la un pH 5,5 transferul fosfatului din beta glicerofosfat și fosfocreatinină către glucoză. Produsul obținut este glucozofosfatul care va fi transformat în fructozo-6-fosfat de către izomerază, care va fi sursa de fructoză seminală. Fructoliza anaerobă este procesul metabolic care permite spermatozoizilor să subziste în absența oxigenului. Bogăția spermei în fosfatază a fost utilizată pentru demonstrarea prezenței spermei pe substratul cercetat.

Prin metoda calitativă a lui Welker, se obține o colorație roșie a petei de spermă de pe suport folosind ca substrat alfanaftil-fosfatul de sodiu într-o soluție tampon pH 5. Alfanaftolul eliberat sub acțiunea enzimei – fosfataza acidă – dă prin cuplare cu o sare de diazonium culoarea roșie cu sperma.

Metoda determinării calitative a fosfatazei acide din spermă este însă considerată inexactă, avându-se în vedere prezența acestei enzime și în alte produse ca ficat, rinichi, eritrocite, lapte, cartofi, etc.

Unii autori recomandă determinarea cantitativă a fosfatazei acide prin măsurarea fotometrică a intensității culorii apărute într-un volum de extras din pată.

Rasmussen a arătat că la temperatura obișnuită fosfataza acidă diminuează repede în timpul primelor 10-20 zile pentru ca apoi să dispară repede. Un rezultat negativ nu permite o concluzionare, însă un nivel de fosfatază acidă egal sau superior cu 20 unități King-Amstrong pe centimetru, semnalează prezența spermei în pată.

Metode ca electroforeza și imuno-electroforeza pentru determinarea electroforetică a fracțiunilor proteice ale spermei, ca și metoda cu serurile imuno-precipitante obținute pe iepuri, au o aplicabilitate redusă.

e. Metodele (reacțiile) de certitudine.

Metoda de certitudine în determinarea unei pete de spermă constă în evidențierea microscopică a spermatozoizilor. Aceștia pot fi examinați pe frotiuri vaginale recoltate de la victimă sau pe maceratele din petele de pe corpurile delicte. Prezența unui singur spermatozoid găsit pe un frotiu, poate da confirmarea prezenței de spermă.

Spermatozoizii proveniți din celulele germinale ale epiteliului seminifer au o structură filiformă, fiind constituiți din cap, gât, piesă intermediară și coadă.

Capul este aplatizat, oval, cu o lungime de 4,6 microni și conține nucleul format din ADN, un acrozom constituit din mucopolizaharide și un capișon cefalic.

Colorația spermatozoidului se bazează pe afinitatea diferită față de coloranți a capului și cozii. Acrozomul compus din mucopolizaharide se colorează mai palid față de nucleul cu cromatină care se colorează intens.

În cazul în care într-o pată de spermă se evidențiază numai capete de spermatozoizi, aceștia sunt suficienți pentru diagnosticul de spermă. Cozile mai palide la culoare nu pot fi evidențiate după detașarea de cap.

Pentru efectuarea frotiurilor din pete se macerează fragmente din acestea, timpul de macerare variind în funcție de vechimea petei. Pe o lamă se efectuează frotiul. Se usucă, se fixează 20 minute în alcool metilic și se colorează.

Sunt mai multe metode de colorare a frotiurilor cu spermă, cea mai frecvent utilizată fiind metoda cu hematoxilină-eosină, preparată după următoarea rețetă:

1) Soluția A – 1 g hematoxilină +10 cc. alcool etilic absolut; Soluția B -20 g alaun de potasiu + 200 cc. apă distilată. Soluția A+B se amestecă după 24 ore, flaconul lăsându-se pentru maturarea colorantului la lumina soarelui 10 – 15 zile.

2) Eozină apoasă – yellow 1‚50 g + eozină alcoolică (rot) 1,50 g + orange G 0,30 + alcool 700 l00 ml. Se fierbe 10’, după răcire se adaugă 1 cc. acid acetic glacial și 20 cc. soluție apoasă saturată de carbonat de litiu. Se filtrează.

Frotiul se fixează în alcool metilic 30 minute. Se usucă. Se colorează 5 minute în hematoxilină, se spală cu apă de robinet, se colorează în 1-2 băi de eozină, se spală, se usucă. Se observă la microscop cu obiectivul cu imersie. Capetele spermatozoizilor apar bicolore – baza în albastru violet, vârful în roz, iar coada în roșu spre roz.

Mai amintim alte colorații : verde-metyl, eritrozină și colorarea fibrelor de țesături cu pete de spermă (colorarea cu eritrozină).

f. Stabilirea grupei sanguine în petele de spermă.

După precizarea prezenței spermei în pata biologică, se trece la determinarea grupei sanguine în petele de spermă. Este necesar să se precizeze că antigenele de grup sunt localizate în plasma seminală și sunt determinate de gena secretoare. În populația țării noastre proporția de secretori este de 80% față de 20% cei nesecretori. Indivizii secretori secretă antigenele de grup sanguin în toate lichidele corpului, saliva, sperma, secreția vaginală, secreția bronșică, având titrul cel mai ridicat. Important de remarcat este faptul că toți indivizii secretori prezintă antigenul H, indiferent de grupa AB0 din care fac parte.

Metoda cea mai uzitată în determinarea antigenelor AB și H în spermă este metoda absorbției. Se pot aplica și alte metode de determinare a antigenelor ca: absorbție eluție (Pereira, 1962), aglutinare mixtă (Edwards, 1964) și inhibiție.

Principiul metodei absorbției este următorul: antigenul prezent în pată va absorbi specific aglutinina corespunzătoare din serul cu care este pus în contact. Scăderea titrului acestei aglutinine este evidențiată prin titrarea serului după absorbție. Citirea se face după 30-60 minute și se ia în considerație scăderea de minim 3 trepte a aglutinărilor din ser, care corespund prezenței antigenului. Astfel scăderea titrului serului anti-A și fitaglutininei anti-H, denotă prezența antigenelor A și H; scăderea titrului serului anti-B și fitaglutininei anti-H, denotă prezența antigenelor B și H; scăderea titrului serului anti-A, anti-B și fitaglutininei anti-H, denotă prezența antigenelor A, B și H iar scăderea titrului fitaglutininei anti-H, denotă prezența antigenului H. Pentru grupa 0 este deci caracteristic numai antigenul H.

Dacă nu a scăzut titrul nici unui ser, rezultă că în pată fie că nu sunt antigene și pata provine de la nesecretori, fie cantitatea de secreție a fost insuficientă pentru evidențierea lor sau în cazul petelor vechi, antigenele s-au distrus.

Prezența sângelui în pată nu interferează cu antigenele A, B și H din secreții, titrul antigenelor eritrocitare fiind mult mai scăzut decât al celor din secreție.

În general petele de spermă nu se găsesc individualizate decât în anumite situații, ci sunt amestecate și cu secreția vaginală a victimei. De aceea, pentru a interpreta corect rezultatele obținute trebuie determinate grupa sanguină și statusul secretor atât al victimei, cât și al agresorului. Pentru interpretare se va avea în vedere în cazul unui raport vaginal sau oral suprapunerea antigenelor victimei și a învinuitului. În schimb într-un raport anal, ținându-se seama că secreția victimei este minimă în contaminarea petei seminale, grupa determinată în pata de spermă va fi mai posibil a agresorului.

Pentru determinarea prezenței spermei și a antigenelor ABH în conținutul vaginal se va recolta, pe lângă frotiurile pentru decelarea spermatozoizilor, un tampon de tifon sau vată îmbibat cu secreția vaginală. De asemenea, se vor recolta 2-3 ml de salivă, care se fierbe pe baia de apă 30 de minute, iar în cazul cadavrelor, tampon cu secreție salivară sau traheo-bronșică. Tampoanele trebuie uscate pentru evitarea distrugerii antigenelor ABH.

Cu riscul de a ne repeta, amintim încă o dată, că persistența spermatozoizilor intravaginali depinde de mai mulți factori: pH-ul, flora microbiană sau ciclul ovular, fiind lizați după 24, 48 sau 72 de ore dacă este vorba despre femeie vie și cu o persistență de până la 3 săptămâni, dacă se vorbește despre conservabilitatea intravaginală la cadavru.

4.3. Examenul medico-legal al petelor de salivă.

Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate și totodată, așa cum a demonstrat și practica, privitor la informațiile pe care le poate afla medicul legist sau expertul trebuie deosebite în două situații:

a. când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există urmă, se pot afla următoarele informații:

dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;

dacă urma de salivă este de natură umană;

dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;

care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;

dacă există indicii care oferă posibilitatea să se stabilească, după urma de salivă, starea de sănătate a persoanei care a creat-o, eventualele tratamente medicamentoase, unele vicii, mediul profesional al persoanei creatoare (întreprinderi chimice, topitorii, mine etc.) și vechimea urmei.

b. când se prezintă urma de salivă și modelele de comparație, se poate stabili:

dacă urma de salivă are aceeași grupă sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparație;

dacă există alte indicii de asemănare între urma de salivă și modelele luate pentru comparație.

În vederea obținerii modelelor pentru efectuarea comparațiilor cu urmele de salivă, de la persoana suspectă se vor recolta: cel puțin 5 ml sânge lichid (într-o eprubetă sau flacon); 3-5 picături de sânge, pe o lamă de sticlă pentru microscop; 2-3 ml salivă, care va fi introdusă într-un flacon sau eprubetă și apoi inactivată prin fierbere într-un vas cu apă timp de 30 de minute; 2-3 mucuri de țigări fumate de către persoana suspectă (dacă este fumătoare) în prezența organului de urmărire penală.

În ceea ce privește examinarea urmelor de salivă trebuie deosebit între:

examinarea macroscopică,

examinarea la microscop și

examinarea cu mijloace chimice.

Din punct de vedere macroscopic, așa cum am subliniat și puțin mai sus, pata de salivă prezintă o culoare alb-gălbuie spre gri sau o nuanță strălucitoare, pe unele suporturi.

Examenul microscopic pune în evidență celulele epiteliale pavimentoase, mucus bucal și faringian, celule cilindrice cu cili vibratili ale căilor respiratorii, elemente care sunt însă greu de diferențiat într-o pată uscată de salivă.

Punerea în evidență a petei se poate face și prin metode chimice privind constituenții salivari, dar o importanță deosebită o prezintă evidențierea antigenelor hidrosolubile AB și H ale salivei. Secreția acestor antigene este determinată de gena secretoare, ele găsindu-se în lichidul salivar.

Titrul mare – 1/1024 al antigenelor salivare permite determinarea statusului secretor și a grupei sanguine a persoanei care a produs pata de salivă. Acest lucru are deosebită importanță în medicina legală, permițând determinarea apartenenței individuale pe diferite substraturi: țigări, timbre lipite sau unele corpuri folosite la sufocare (de exemplu, căluș) etc. De asemenea, saliva se utilizează, așa cum am amintit mai sus, la determinarea statusului secretor al unui individ, de exemplu, în cazurile de viol, perversiuni sexuale etc.

Determinarea antigenelor din salivă se face prin metoda absorției: se pun în contact antiseruri adecvate anti-A, anti-B și fitaglutinina anti-H cu salivă sau fragmente din țigări sau alte corpuri delicte îmbibate cu salivă.

Se lucrează cu martori nepătați din corpurile delicte și cu martori din serurile cu care s-a lucrat.

Se pun la absorbit 24 de ore la +40 C. Se titrează și se adaugă hematii A, B și 0 (hematiile 0 se suspendă în apă sărată 3%) în suspensie 2%, corespunzător. Se citește după 30-60 minute. O scădere de cel puțin 3 trepte a titrului aglutininelor denotă prezența antigenului respectiv. pe baza determinării antigenelor în salivă se poate identifica grupa sanguină a unui individ în urma de salivă lăsată pe o țigară.

În expertizarea urmelor biologice pot fi menționate și metodele de aglutinoinhibare și imunofluorescență, iar în ultimii ani, metoda amprentei genetice de tipizare a ADN, care permite identificarea indivizilor după caracterele individuale înscrise în ADN genomic.

4.4. Examenul medico-legal al altor pete de natură umană.

4.4.1. Alte pete biologice cu aspectul petelor de spermă

O mențiune specială merită petele care, din punct de vedere macroscopic, ca aspect fizic, seamănă cu pata de spermă, putând fi confundate cu aceasta, diferențierea realizându-se numai pe baza examenului microscopic. Acesta ne relevă elementele caracteristice fiecărei pete.

1. Pata de secreție de mucoasă uretrală: rare leucocite și mucus.

În cazul secrețiilor blenoragice, se găsesc leucocite cu gonococi.

2. Pata de secreție vaginală: leucocite, celule epiteliale pavimentoase prevăzute cu nucleu strangulat și granulații de forme și dimensiuni diferite. Se pot observa și globule de puroi sau leucocite.

3. Pata de secreție nazală: leucocite, celule prismatice epiteliale, cu sau fără cili vibratili, sau celule epiteliale pavimentoase (care își au originea în mucoasa bucală sau faringiană).

4. Pata de puroi: celule conjunctive, resturi de fibre conjunctive, celule fără nucleu, globule de grăsime, microbi.

5. Pata de secreție bronșică: granulații, celule pavimentoase sferice cu nucleu central, globule de mucus.

În expertiza medico-legală, petele de examinat fiind de obicei pete cu origine complexă (secreție vaginală + secreție uretrală + spermă + urină + sânge), este foarte greu, practic imposibil, de realizat o diferențiere a originii secreției petei de examinat. Intervin aici și alți factori ca vechimea petei, solubilizarea elementelor constituente în macerat, colorarea specifică a elementelor figurate. De altfel, în concluziile practice ale expertizei se specifică numai dacă pata suspectă este pată de spermă, neexistând suficientă siguranță în diagnosticul celorlalte pete care, macroscopic au același aspect.

4.4.2. Petele de lapte

Expertiza petelor de lapte poate fi cerută în cazurile de pruncucidere sau întrerupere precoce a sarcinii.

1. Identificarea petei de lapte. Ca aspect fizic, macroscopic, pata de lapte îmbibă țesutul de substrat formând o pată de culoare gri, cu contur sinuos, pronunțat. Singura metodă de diagnostic al petei de lapte este examenul morfologic microscopic. În acest scop, maceratul din pată se centrifughează 5-10 minute și depozitul se întinde pe lamă. Se usucă la aer, se fixează în alcool, se colorează cu hematoxilină-eozină și se citește la microscop.

a. În cazul petelor de lapte, se constată un număr variabil de picături de grăsime de diferite dimensiuni, particule de cazeină și mucină. Ca elemente figurate se găsesc câteva resturi celulare, nuclee izolate și câteva rare globule albe.

b. În cazul petelor de colostru, apar, ca un aspect caracteristic, corpusculii Donné, de origine leucocitară. În afara acestora, se găsesc elemente fragmentare asemănătoare celor din lapte și formațiuni „în corn” constituite din corpusculi degenerați.

2. Stabilirea speciei petei de lapte. Pentru a stabili originea umană a unei pete de lapte se folosesc metode de fitoprecipitare (Klein și Lac-kovic, 1963) sau metode de fitoactivare (Raszeja, 1965).

Metodele încercate pe lapte proaspăt sunt încă în faza de experimentare în ceea ce privește determinarea speciei petei de lapte.

3. Determinarea antigenelor specifice de grup în lapte. Prin imuno-difuziunea și imunoelectroforeza în gel, Hansen (1960) demonstrează că în lapte se găsesc 18 substanțe antigenice identice sau înrudite cu proteinele plasmatice și, în plus, 6 substanțe proteice proprii laptelui.

O valoare mai mare, prin rezultate mai precise, constituie determinarea izoantigenelor ABO în laptele secretorilor. Determinările de până acum s-au efectuat numai în secreție lactată proaspătă, constatându-se că antigenele din lapte sunt mult mai slabe decât antigenele salivare ale aceleiași persoane (Taguki, 1960).

4.4.3. Petele de urină

Ca și în cazul altor pete biologice, expertiza petei de urină cuprinde următoarele etape:

1. Identificarea petelor de urină. Dacă recunoașterea microscopică a unui sediment de urină centrifugată este foarte ușoară, în schimb examenul microscopic al sedimentului maceratului de pată nu dă întotdeauna rezultatele așteptate. Pe de o parte, elementele celulare figurate, bacteriile etc. nu sunt specifice petelor ‚de urină, iar pe de altă parte, fiind foarte rare, se poate întâmpla să nu fie cuprinse în pata respectivă. Mai recent, Tesat a pus la punct identificarea cromartogriafică a peteloc de urină (Tesat, 1960).

2. Determinarea speciei urinii. Prin concentrarea proteinelor urinare, Brzecka și Szczesna (1962) demonstrează pozitivitatea reacției de precipitare în agar între maceratul din pata de urină umană și serul anti-om.

3. Determinarea antigenelor specifice de grup în urină. Printr-o tehnică de saturare, Rieger și Rackwitz (1962) reușesc să pună în evidență izoantigenele ABO în urina secretorilor. Încercări de a stabili grupele Gm și Gc în urină (Nielsen, 1963) au dat rezultate pozitive numai în urina gravidelor în faza de preeclampsie, cu concentrații mari ale proteinelor urinare (între 6 și 9 g%). Urina secretorilor ar avea aceiași factori specifici de grup ca și serul sanguin, dar în diluție mult mai mare și deci practic imposibil de detectat.

4.4.4. Pata de meconiu

În cadrul cercetărilor medico-legale și bio-criminalistice, urmele de meconiu sunt extrem de rare. Căutarea acestor urme se cere, de regulă, în cazul infracțiunilor de pruncucidere.

1. Identificarea petelor de meconiu. Ca aspect macroscopic pata de meconiu, de mărime variabilă, are culcare verde-închisă și îmbibă țesutul de suport.

Aspectul microscopic este destul de caracteristic, observându-se: celule epiteliale intestinale galbene-verzui, cristale incolore, transparente, lamelare, de colesterină și granulații grăsoase. Predominante și caracteristice sunt granulele verzi‚ de biliverdină, globulare sau ovoide, cu contur net, care iau repede o tentă roșcată, trecând în brun-violet prin oxidarea acestei substanțe sub acțiunea acidului nitric. Alături de elementele meconiului se pot observa în câmpul microscopic elemente de lichid amniotic, vernix caseosa etc.

2. Stabilirea speciei meconiului se realizează prin precipitare, folosind o meconiu-precipitină obținută prin injectarea iepurilor cu meconiu uman (Albrycht și Kobiela, 1965).

3. Determinarea antigenelor specifice de grup în meconiu. Secretorii elimină antigenele specifice de grup ABO și în meconiu, ca și în alte umori. După Oikawa (1959), celulele secretoare de antigen ABO se găsesc predominant în segmentele inferioare ale intestinului. Conținutul acestor substanțe în meconiu este direct proporțional cu conținutul lor în salivă.

Capitolul 5

Particularitățile expertizei medico-legale NECROPSICE

în diferite IMPREJURARI ale morții VIOLENTE

5.1. Expertiza medico-legală în cazul accidentelor de muncă.

Cercetarea accidentelor de muncă, în accepțiunea sa cea mai largă, este o activitate care se distinge de cercetarea altor fapte sau evenimente prin aceea că ei îi sunt aplicabile nu numai regulile metodologice criminalistice și medico-legale propriu-zise, ci și reguli prevăzute expres în legislația muncii sau în alte acte normative speciale. Prin urmare se poate afirma că cercetarea acestui gen de evenimente va trebui să fie efectuată potrivit normelor prevăzute de forurile de drept, dar și în conformitate cu regulile metodologice criminalistice.

Lărgirea sferei metodologice se impune îndeosebi în ipoteza participării procurorului la cercetare în conformitate cu prevederile art. 209 C. proc. pen., conducerile unităților în care au avut loc accidente de muncă colective, mortale ori care au produs invaliditate fiind obligate să anunțe organele procuraturii și cele ale Ministerului de Interne.

Subliniem totodată, că un alt element de specificitate al cercetării este determinat nu numai de faptul că ea se efectuează în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, ci și de componența echipei care o realizează, aceasta având o compunere complexă. Astfel, alături de procurorul competent să efectueze urmărirea penală în caz, de organele Ministerului de Interne, participă și specialiști din domeniul în care a avut loc evenimentul, inclusiv medicul legist, dacă accidentul a provocat rănirea sau moartea unor persoane.

Precizăm că echipa care efectuează cercetarea infracțiunilor contra protecției muncii nu se confundă cu „comisia de cercetare a accidentelor de muncă”, desemnată de directorul unității sau sindicat, în ipoteza unor evenimente care au drept de consecință invaliditatea temporară de cel puțin o zi a unui angajat. De asemenea, ea nu trebuie confundată nici cu „echipa de cercetare” a unor evenimente de genul avariilor determinate de incendii sau de explozii.

Sunt situații în care aceste comisii sunt numite de conducerea unităților industriale a ministerelor, iar în împrejurări deosebite, cercetarea este efectuată de către o comisie guvernamentală.

Principalele probleme care trebuie clarificate prin cercetarea unui accident de muncă, probleme care sunt comune și evenimentelor sau avariilor din industria minieră și petrochimică provocate de explozii sau incendii, sunt, în esență următoarele:

a) Cauzele accidentului care, deși sunt de o mare diversitate se clasifică, de regulă în două mari categorii: cauze de natură tehnică și cauze de natură organizatorică. În ipoteza unor avarii, cum sunt cele provocate de explozii sau incendii, cauzele pot fi și consecința unor acțiuni intenționate. Printre cauzele de natură tehnică, mai frecvente sunt cele determinate de funcționarea defectuoasă a instalațiilor și utilajelor, uzura prematură a aparatelor, mașinilor sau instalațiilor, calitatea necorespunzătoare a materialelor ș.a. Dintre cauzele de natură organizatorică amintim lipsa luării unor măsuri corespunzătoare de protecția muncii, neglijențele în procesul de producție, în exploatarea mașinilor, utilajelor, instalațiilor etc.

împrejurările în care a avut loc accidentul sau evenimentul, acestea prezentând interes pentru determinarea elementelor pe baza cărora să se facă o încadrare juridică corectă a faptei. De pildă, pentru încadrarea evenimentului în
categoria accidentelor de muncă, trebuie stabilit dacă evenimentul s-a produs în timpul procesului de muncă, iar cel accidentat era în curs de îndeplinire a atribuțiilor sale de serviciu.

Consecințele accidentului de muncă, inclusiv pericole apărute prin nerespectarea normelor de protecție a muncii sau a altor norme cu caracter tehnic și existența raportului de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea persoanelor
responsabile și rezultatul produs. Acest aspect este și el deosebit de important pentru încadrarea juridică a faptei. De pildă, dacă accidentul s-a soldat cu moartea unei persoane ne vom afla în fața unui concurs ideal de infracțiuni:
infracțiune contra protecției muncii și ucidere din culpă.

Normele legale de protecție a muncii care au fost încălcate ori alte norme prin care se stabilesc măsuri tehnice sau organizatorice privind procesul de producție exploatarea întreținerea utilajelor, instalațiilor și mașinilor, condițiile de aprovizionare cu materiale și combustibil.

e) Persoanele care răspund ele organizarea și conducerea procesului de producție în această categorie intră atât persoanele care au obligația să ia măsurile de protecția muncii cât și cei care trebuie să le respecte în scopul stabilirii cu exactitate a formei de vinovăție (intenție sau culpă), în funcție de care se va aplica sancțiunea penală și, firește, va fi încadrată fapta comisă.

f) Măsurile tehnice și organizatorice de prevenire a altor accidente sau avani în sectorul respectiv reprezintă o problemă deosebit de importantă, de a cărei rezolvare răspund, în egală măsură, conducătorii procesului de producție din compartimentul în care s-a produs evenimentul, cât și specialiști chemați în acest
scop.

Cercetarea la fața locului a accidentelor de muncă, a avariilor, este o activitate de maximă importanță, de organizarea și desfășurarea ei depinzând efectiv întreaga rezolvare a cauzei. Pentru aceasta se impune efectuarea cercetării cu maximă urgență de către echipa alcătuită în acest scop, în componența căreia vor intra organele de procuratură, cele ale Ministerului de Interne, ale Inspectoratului pentru Protecția Muncii, reprezentanții conducerii unității și specialiștii în domeniu.

Primele măsuri vor viza în exclusivitate acordarea primului ajutor victimelor accidentului de muncă sau avariei, limitarea sau înlăturarea pericolelor iminente, repunerea în funcție cât mai urgent a instalațiilor și utilajelor.

Referitor la cercetarea propriu-zisă a locului faptei menționăm că ea se desfășoară, în linii mari, potrivit regulilor tactice criminalistice proprii acestei activități procedurale, parcurgând aceleași faze, statică și dinamică, desigur după luarea primelor măsuri și după pregătirea prealabilă a cercetării.

În afară de constatările tehnico-științifice în cauzele penale a accidentelor de muncă sau avariilor se efectuează și unele expertize judiciare, valoarea cărora este semnificativă.

Efectuarea expertizei, de obicei, este determinată de existența unor fapte sau împrejurări ale cauzei, care pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare,impun necesitatea unor precizări, clarificări, iar lămurirea semnificației acestora presupune cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.

Pe parcursul cercetării accidentelor de muncă pot fi dispuse atât expertize criminalistice, biologice, chimice, pirotehnice cât și medico-legale, însă cele mai frecvente sunt expertizele tehnice referitoare la analizarea și interpretarea științifică a celor mai diversificate urme, fenomene sau împrejurări.

Spre deosebire de expertizele criminalistice și medico-legale, care se ordonă unor institute de specialitate, expertizele tehnice sunt efectuate de specialiști din diferite domenii de activitate, negrupați în instituții de genul celor enumerate în art. 119 al. 2 C proc. pen.

În cazul accidentelor de muncă sau avariilor miniere, spre exemplu, expertizele medico-legale sunt destinate examinării persoanelor rănite, a victimelor, a leziunilor cauzate prin accident și a determinării infirmității sau a invalidității, dispunându-se în conformitate cu prevederile art. 116 C. proc. pen.

Expertiza medico-legală în cazul acestor genuri de accidente este subordonată regulilor metodologice generale și speciale care vizează identificarea cadavrului, stabilirea naturii morții, cercetarea cauzelor, modului și condițiilor în care s-a produs.

Stabilirea cauzei morții sub aspect medico-legal este decisivă pentru încadrarea decesului în categoria morților patologice sau a celor violente.

5.2. Expertiza medico-legală în cazul incendiilor și/sau exploziilor cu număr mare de victime

În incendiile și exploziile care au loc în clădiri cu persoane numeroase, primul obiectiv al expertizei medico-legale îl constituie identificarea cadavrelor.

În anumite limite, realizarea acestui obiectiv este posibilă, deoarece chiar în carbonizările mari se pot recupera și identifica fragmentele osoase, se poate efectua expertiza odontologică, iar uneori se poate proceda și la examenul dermatoglific (uneori, datorită amprentelor pe care degetele le lasă pe suprafețele metalice cu care au venit în contact înaintea morții, iar alteori datorită faptului că pielea degetelor se detașează ca o mănușă și poate fi supusă examinării). Culoarea și particularitățile firului de pâr se pot stabili prin examinarea pilozității axilare.

Atunci când se cunosc antecedentele patologice, examenul intern oferă indicii asupra unor boli (infarct, T.B.C., ciroză, boli renale, intervenții chirurgicale urmate de extirpări de organe, prezența de pacemaker, implante valvulare, proteze, fracturi vechi), pe care victima le-a suferit în timpul vieții. Interpretarea leziunilor trebuie făcută cu atenție și prudență, încât să se poată diferenția leziunile din timpul vieții de artefacte survenite consecutiv combustiei (care pot imita fracturi sau traumatisme craniocerebrale).

În raport cu condițiile incendiului, suferă modificări și dinții. Astfel, până ca ei să intre în contact direct cu flacăra, sub acțiunea numai a temperaturii foarte ridicate smalțul devine brun-cenușiu, pe alocuri se fisurează și decalotează, dentina capătă culoare brun-albastră și apoi neagră strălucitoare. Urmează combustia componentelor organice din dentină, ceea ce imprimă dintelui o mare fragilitate și o culoare albastră-cenușie și apoi albă. În contact direct cu flacăra, dinții crapă.

Protezele dentare, plăcile și lucrările din aur, platină, ciment cu aur și email se conservă. Plombele din ciment devin dure și capătă culoare alb-strălucitoare, lucrările din aur devin mate și rugoase, iar cele din amalgam se distrug prin evaporarea mercurului din compoziția lor. Dinții artificiali capătă o culoare mai închisă.

Toate aceste modificări care au loc sub acțiunea combustiei impun ca rezultatele examenului odontologic să fie interpretate cu prudență.

La solicitarea organelor de anchetă penală, se pot preleva probe pentru examenele toxicologice în vederea cercetării prezenței alcoolului, drogurilor, gazelor inhalate.

5.3. Expertiza medico-legală în cazul catastrofelor aviatice.

Obiectivele expertizei medico-legale în catastrofele aeriene constau în identificarea victimelor și, în măsura posibilului, în furnizarea de date organelor de anchetă și de expertiză tehnică asupra condițiilor și cauzelor accidentelor.

Catastrofele aeriene au loc în condiții deosebit de complexe, deoarece, de cele mai multe ori, ele se caracterizează prin distrugerea aeronavei (prin coliziune în timpul zborului sau la contactul cu solul, prin explozii și incendii), distrugerea locuințelor în urma impactului brutal cu solul, împrăștierea fragmentelor aparatului și ale fragmentelor cadaverice pe arii cu o rază care atinge uneori kilometri. în aceste condiții, are loc dezintegrarea corpurilor pasagerilor și personalului navigant, cu producerea de decapitări, eviscerări, fracturi multiple, combustii.

Identificarea cadavrelor se face după procedeele descrise în capitolele precedente. Atenție deosebită trebuie acordată identificării personalului navigant și în special pilotului și copilotului. Realizarea acestor obiective este de maximă importanță, deoarece expertiza medico-legală trebuie să pună în evidență, în special la pilot și co-pilot, cauzele care au putut determina lipotimii, sincope sau chiar moarte subită (în primul rând coronaropatii, miocardopatii, leziuni cerebrale, pneumopatii, diabet zaharat, epilepsie) în evoluția cărora, mai ales în condiții de zbor, pot apare tulburări de auz și de văz etc. În plus, trebuie efectuat examenul toxicologic pentru depistarea eventualei impregnații etilice sau a prezenței drogurilor.

Expertiza medico-legală poate oferi și date asupra condițiilor în care a avut loc catastrofa aeriană prin depistare atât la pasageri cât și la personalul navigant a unor eventuale intoxicații cu oxid de carbon sau alte gaze toxice rezultate din combustie; de asemenea, trebuie luate în considerație și, în măsura posibilului demonstrate efectele altitudinii ridicate, modificării gravitației și scăderii bruște a temperaturii.

Catastrofele aeriene în care sunt implicate avioane cu viteză mica (avioane utilitare, planoare etc.) permit uneori supraviețuirea unora din cei prezenți la bord. Leziunile mortale sunt localizate în special la nivelul extremității cefalice, în urma lovirii capului de diverse panouri (examenul histopatologic poate evidenția prezenta aspiratelor sanguine cu punct de plecare în leziunile faciale), aparatului cardio-vascular (rupturi ale cordului și aortei ascendente datorate acțiunii forțelor verticale, care produc flexia extremă a trunchiului cu compresiunea consecutivă a cordului între stern și coloana vertebrală), dar și a ficatului și membrelor, în cazul avioanelor care transportă substanțe toxice (pesticide, îngrășăminte), examenele toxicologice pot evidenția prezența toxicelor în sânge și astfel permit depistarea eventualelor defecțiuni ale modului de dispersare pe sol sau fisuri ale recipientelor.

Leziunile traumatice constatate la parașutiști se pot datora nu numai precipitării de la înălțimi foarte mari, ci uneori și strangulării în corzile parașutei.

Examenele complexe efectuate la fața locului trebuie să vizeze printre altele recoltarea de probe pentru examene biochimice (mușchi scheletic pentru dozarea acidului lactic și a oxidului de carbon) și toxicologice.

5.4. Expertiza medico-legală în alte cazuri.

Expertiza medico-legală în cazul agresiunilor cu arme „albe”. Expertizele medico-legale traumatologice

Așa cum se cunoaște din literatura de specialitate, obiectul general al expertizelor medico-legale traumatologice îl constituie existența leziunilor traumatice; menționăm că în activitatea medico-legală se poate vorbi și despre obiectul special al expertizelor traumatologice asupra persoanelor, care este dat de particularitățile leziunilor traumatice în funcție de localizarea acestora, făcându-se astfel referire la traumatologia medico-legală topografică în corelație cu traumatologia sistemică.

Obiectivele oricărei expertize medico-legale traumatologice clinice la care trebuie să răspundă medicul legist, mai ales atunci când în ordonanța de efectuare a expertizei acestea nu sunt menționate, sunt reprezentate de demonstrarea realității traumatismului, obiectivarea circumstanțelor de producere a leziunilor traumatice, stabilirea cauzalității medico-legale și evaluarea gravității leziunilor traumatice.

În ceea ce privește obiectivele expertizei medico-legale clinice-traumatologice a persoanei, acestea sunt:

demonstrarea realității traumatismului;

obiectivarea circumstanțelor de producere a leziunilor traumatice;

În continuare vom aminti pe scurt principalele elemente care intră în alcătuirea acestor obiective.

a. demonstrarea realității traumatismului.

La acest prim obiectiv major al oricărei expertize medico-legale traumatologice asupra persoanei, medicul legist poate răspunde:

fie numai prin studiul documentației medicale puse la dispoziție, pentru a corespunde cerințelor unei examinări medico-legale, documentul medical trebuie să conțină antetul unității sanitare emitente, să fie datat, ștampilat, parafat și semnat de medic și să precizeze: data efectuării consultului medical, diagnosticul stabilit, eventual descrierea succintă a leziunilor traumatice, tratamentul aplicat, evoluția posttraumatică și dacă pacientul a respectat indicațiile de tratament;

fie prin studiul documentelor medicale și consultul persoanei respective.

Consultul persoanei, așa cum este precizat de altfel în metodologia examinării persoanelor care au suferit leziuni traumatice, presupune:

examinarea medico-legală completă, în cadrul instituției medico-legale; această examinare trebuie efectuată exclusiv de către medicul legist care este obligat să consemneze atât leziunile evidențiate în mod obiectiv, cât și acuzele (subiective) ale persoanei examinate;

examinarea clinică de specialitate (O.R.L., stomatologie, neurologie, ortopedie etc.) la care este supus subiectul, în funcție de constatările obiective medico-legale și de acuzele persoanei respective; la această examinare se recurge atunci când medicul legist consideră că numai prin consultul medical respectiv poate proba consecința posttraumatică și astfel își va putea argumenta concluziile;

investigațiile paraclinice, cele mai frecvente fiind cele imagistice, atunci când se impune.

Trebuie avut în vedere faptul că atunci când examinările medicale de specialitate și/sau investigațiile de laborator nu sunt concludente, uneori fiind chiar în discordanță cu rezultatul examinării medico-legale, medicul legist este obligat să solicite refacerea acestora, de regulă într-o altă unitate sanitară.

Efectuarea tuturor acestor examinări contribuie la demonstrarea realității traumatismului suferit de victimă prin:

descrierea leziunilor traumatice și/sau a consecințelor acestora;

aprecierea vechimii leziunilor traumatice;

stabilirea fondului organic patologic.

Descrierea leziunilor traumatice și/sau a consecințelor acestora. Conform uzanțelor medico-legale, consemnarea leziunilor traumatice se va face:

în sens cranio-caudal;

de la dreapta la stânga;

începând cu leziunea traumatică cea mai gravă; astfel, raportându-ne la leziunile traumatice elementare, inițial vor fi consemnate leziunile cu soluție de continuitate și ulterior cele fără soluție de continuitate.

În ceea ce privește modul de descriere a leziunilor traumatice, având în vedere faptul că documentul medico-legal, se adresează în special juristului – familiarizat în mai mică măsură cu terminologia medico-legală și anatomia topografică a corpului uman – care trebuie să înțeleagă cât mai ușor motivația concluziilor, în esență gravitatea traumatismului suferit de victimă, se poate considera că leziunile traumatice trebuie descrise în funcție de următoarele criterii:

felul (tipul) leziunii traumatice: plăgi, echimoze, mobilitate anormală, cicatrice, deformări etc.;

localizarea; topografia leziunilor traumatice va fi stabilită menționându-se atât zona anatomică în care este situată leziunea respectivă, cât și prin raportare la reperele anatomice fixe din vecinătate.

aspectul leziunii traumatice (caracteristicile lezionale); această noțiune se referă, în cazul hematoamelor, echimozelor, cicatricilor, aspectul leziunii traumatice orientează asupra intervalului de timp scurs de la momentul traumatic;

dimensiunile leziunii traumatice; de regulă sunt utilizate două axe (lungimea și lățimea maximă) care reflectă întinderea în suprafață; pentru leziunile traumatice care denivelează tegumentul se folosește și cea de a treia dimensiune, respectiv înălțimea sau, în cazul soluțiilor de continuitate ale țesuturilor moi.

forma leziunii traumatice; pentru a evidenția forma leziunii traumatice se recurge, de regulă, la comparații cu diverse forme geometrice, obiecte cunoscute etc.

direcția axului mare al leziunii traumatice, prin raportare la pliurile cutanate naturale sau la reperele anatomice de vecinătate;

numărul leziunilor, criteriu care, în practică, este asociat de regulă tipului de leziune traumatică.

aspectul tegumentului adiacent leziunii, care orientează asupra intensității procesului inflamator și implicit asupra posibilității apariției complicațiilor sau la stabilirea succesiunii loviturilor, prin amploarea manifestărilor hemoragice din vecinătate;

tulburările funcționale asociate, apreciere atât subiectivă, cât și obiectivă;

prezența urmelor de tratament (recent sau vechi).

Aprecierea vechimii leziunilor traumatice. Aprecierea vechimii leziunilor traumatice devine posibilă ca urmare a consemnării corecte a leziunilor traumatice pe care le prezintă victima, împreună cu datele obținute din anamneză sau din ordonanța de efectuare a expertizei medico-legale.

În vederea probării datei la care a avut loc traumatismul incriminat, medicul legist trebuie să menționeze în cuprinsul documentului pe care îl redactează o serie de caracteristici lezionale în baza cărora să se poată estima timpul scurs de la producerea leziunilor traumatice.

În ceea ce ne privește ne vom referi doar la rănile (plăgile) produse ca urmare a folosirii armelor albe.

Astfel, în ceea ce privește plăgile, după cum se poate desprinde și din cele avute în vedere pe parcursul lucrării, în funcție de localizarea, profunzimea, întinderea și complicațiile apărute, acestea (plăgile), vor evolua ca și în cazul excoriațiilor dar într-un interval diferit de timp. Spre deosebire de celelalte leziuni traumatice, vindecarea plăgilor presupune apariția cicatricei.

La modul general, în funcție de modul de evoluție, în cazul plăgilor se poate vorbi de:

vindecare primară sau „per primam intentionem”, caracteristică plăgilor operatorii; datorită absenței spațiului mort dintre marginile plăgii, devitalizării minime și absenței infecției, această vindecare este mai rapidă, de ordinul zilelor, iar cicatricea rezultată este fină, estetică;

vindecare secundară sau „per secundam intentionem”, care este mai complexă și cu o durată mai îndelungată datorită suprainfecției. Aceasta induce apariția unui țesut devitalizat, ce va fi eliminat și totodată permite crearea unui spațiu între marginile și versanții plăgii. Vindecarea se realizează prin parcurgerea etapelor: de eliminare a țesuturilor devitalizate, fenomen natural, realizat de enzimele fagocitare ce vor stabili limita dintre țesutul viu și țesutul mort, cu formarea sfacelului ce se elimină într-un timp variabil, de reparare a soluției de continuitate, ce presupune intricarea fenomenelor de contracție a plăgii, „precoce” sau „pasivă”, în primele 3-5 zile, datorată cheagului sanguin și crustei, și secundară sau „activă” prin remanierile ce au loc în țesutul de granulație, granulația și epitelizarea, ce se manifestă ca o zonă albă, transparentă, subțire, situată la marginea țesutului de granulație, ce evoluează sub crusta naturală produsă după coagularea de la suprafața pielii.

vindecare terțiară sau „per tertiam intentionern”, caracteristică plăgilor care au evoluat inițial pe linia vindecării secundare dar, la un moment dat, sunt suturate; sutura urmărește reducerea dimensiunilor cicatricei.

stabilirea fondului organic patologic.

Stabilirea fondului organic patologic preexistent traumatismului este cel de-al treilea element care contribuie la demonstrarea medico-legală a realității traumatismului afirmat de partea vătămată.

Excluderea sau confirmarea cauzelor care pot orienta către caracterul patologic, netraumatic, al leziunilor constatate se poate realiza numai printr-un consult amănunțit atât medico-legal, cât mai ales clinic, de specialitate, terapeutic-diagnostic din care nu trebuie să lipsească investigațiile paraclinice, în categoria cărora examinările imagistice ocupă o poziție privilegiată.

În cazul unei expertize medico-legale traumatologice este important să se demonstreze existența unui teren patologic de fond pe care acționează traumatismul, deoarece se cunoaște că:

efectele traumatice pot fi accentuate de afecțiunile preexistente;

patologia preexistentă poate fi amplificată de traumatism, cu mențiunea că nu trebuie trecută cu vederea tendința victimelor, devenită aproape regulă, de hiperbolizare a simptomatologiei posttraumatice.

Exemplul cel mai potrivit în acest sens este reprezentat de leziunile traumatice din sfera buco-maxilo-facială când, în mod frecvent, unele lipsuri dentare sunt reclamate ca fiind posttraumatice, în contextul în care examinarea stomatologică evidențiază un fond parodontopatic, care, așa cum se cunoaște, poate genera în timp pierderea spontană a dinților. Asemenea situații reclamă multă atenție din partea medicului legist, astfel încât nici să nu se minimalizeze efectele traumatismului, dar nici să nu fie amplificate în mod nejustificat, date fiind consecințele juridice ce decurg din concluziile documentului medico-legal administrat ca probă în justiție.

b. obiectivarea circumstanțelor de producere a leziunilor traumatice

La acest al doilea obiectiv major al oricărei expertize medico-legale traumatologice pe persoană se poate răspunde numai prin corelarea informațiilor referitoare la data și împrejurările în care s-au produs leziunile traumatice, elemente obținute din anamneză și/sau mai ales din adresa/ordonanța de efectuare a expertizei cu elementele obiective rezultate în urma examinării.

Obiectivarea medico-legală a circumstanțelor în care s-au produs leziunile traumatice constatate presupune:

evidențierea particularităților leziunilor traumatice decelate în funcție de caracteristicile agentului traumatic folosit de agresor.

Agenții traumatici vor imprima anumite particularități leziunilor traumatice consecutive acțiunii lor, astfel încât se vor putea face aprecieri asupra obiectului folosit de agresor: corp dur, obiect cu lamă ascuțită, obiect înțepător etc.

aprecierea mecanismelor de producere a leziunilor traumatice.

Prin corelarea caracteristicilor leziunilor traumatice (localizare, formă, dimensiuni etc.) cu particularitățile obiectului vulnerant folosit de agresor, medicul legist poate estima mecanismul traumatic prin care au fost produse victimei leziunile traumatice:

lovire activă = lovire cu corp dur sau cu diverse obiecte; lovirea activă generează leziuni traumatice, de regulă numai în zona de impact.

lovire pasivă lovire de corp dur (înțepare-înjunghiere cu un obiect dur ascuțit de tip înțepător sau înțepător-tăietor; tăiere – secționare – despicare prin acțiunea unui obiect dur ascuțit de tip tăietor, tăietor-despicător, sau înțepător-tăietor etc.).

referințe asupra împrejurărilor/circumstanțelor în care s-au produs leziunile traumatice.

Acest ultim aspect asupra căruia trebuie să se îndrepte atenția medicului legist, pentru ca, în final, să poată susține în mod veridic concluziile documentului medico-legal, impune cunoașterea unor elemente criminalistice rezultate din ancheta judiciară.

În ordonanța de efectuare a unei expertize medico-legale traumatologice se impun a fi menționate data și împrejurările în care s-au produs leziunile traumatice. Corelând leziunile traumatice pe care le prezintă victima cu datele de anchetă puse la dispoziție, medicul legist va putea emite aprecieri asupra circumstanțelor în care se puteau produce acele leziuni.

În linii generale menționăm că leziunile traumatice pot fi:

heteroproduse cu intenție, în cadrul unei agresiuni fie printr-o formă ofensivă, fie printr-o formă defensivă, fără intenție sau din culpă, în mod accidental (accidente sportive, terapeutice, rutiere, feroviare, productive, de muncă etc.) sau

cu praeterintenție atunci când gravitatea leziunilor traumatice produse victimei este mai mare decât aceea pe care o intenționa făptuitorul.

autoproduse, în mod intenționat (cu intenție) când se urmărește un anumit scop sau accidental.

Având în vedere faptul că leziunile traumatice evidențiate cu ocazia examinării medico-legale pot fi de gravitate diferită, de la cele mai simple până la cele foarte grave, ce pot determina infirmitate și pot fi localizate în orice zonă a corpului uman, numai printr-o examinare amănunțită clinică-medico-legală și medicală de specialitate și paraclinică, din care nu trebuie să lipsească investigația imagistică, corelată cu studiul aprofundat al documentelor medicale pe care le posedă persoana examinată și coroborată cu datele de anchetă, se poate redacta un document medico-legal care să nu fie supus echivocului.

Pe de altă parte, raportându-ne la unicitatea ființei umane, la particularitățile fiecăruia dintre noi și la modul diferit de reacție posttraumatică, de la persoană la persoană, nu putem decât să fim în asentimentul distinșilor profesori de medicină legală care consideră că în concluziile oricărei expertize medico-legale în general și în mod particular în ale celei traumatologice asupra persoanei, noțiunile de probabilitate, posibilitate, eventualitate nu trebuie niciodată excluse.

Altfel spus, deși se raportează la real și nu la imaginar, medicul legist trebuie să dea dovadă de prudență, fără a aluneca însă spre derizoriu.

Expertiza medico-legală în cazul folosirii armelor de foc.

Investigarea locului faptei, în acele cazuri în care au fost folosite arme de foc, mai ales dacă acestea au fost lăsate în câmpul infracțional, prezintă un grad de complexitate sporit. O asemenea activitate trebuie efectuată cu o atenție deosebită, orice neglijență manifestată, îndeosebi în fixarea și ridicarea urmelor, au un efect negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare și limitează posibilitatea identificării infractorilor. Particularitățile cercetării sunt determinate atât de specificul urmelor lăsate de tragere, cât și de problemele legate de descoperirea armelor și muniției trase, de stabilirea distanței și direcției din care s-a tras.

În majoritatea cazurilor însă, autorul infracțiunii caută să se debaraseze de armă fie ascunzând-o, fie aruncând-o.

De cele mai multe ori, arma trebuie căutată în alte locuri decât cele în care a fost comisă fapta. În aceste cazuri, pentru descoperirea armelor, organele de cercetare trebuie să recurgă la mijloace tehnice adecvate de căutare existente în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.

Pentru căutarea armelor îngropate se folosește detectorul de metale, iar pentru cele aruncate în ape curgătoare se apelează la electromagneți puternici. Armele ascunse în ziduri de cărămidă sau beton se caută cu ajutorul instalațiilor de gamma-grafiere sau cu aparatura röentgen portabilă. Aceleași mijloace se folosesc și pentru proiectilele și tuburile trase la locul faptei. De regulă, căutarea începe cu corpul victimei, și locul în care aceasta se găsește, și continuă spre marginile câmpului infracțional, inclusiv pe drumul presupus că a fost urmat de infractor.

Stabilirea relativă a numărului de cartușe trase poate fi efectuată după rănile împușcăturilor existente pe corpul victimei sau după orificiile de intrare descoperite pe îmbrăcăminte.

În examinarea corpului victimei trebuie să se procedeze cu deosebită atenție, pentru a nu altera urmele suplimentare tipice tragerilor din apropiere. Urmele suplimentare, uneori, sunt vizibile și cu ochiul liber, în funcție de natura și culoarea îmbrăcămintei ori a stării rănilor dar un rezultat cert se obține numai printr-o expertiză criminalistică sau medico-legală.

Examinarea tuburilor arse și a gloanțelor trase ajută foarte mult la soluționarea unui mare număr de probleme importante pentru organele de urmărire penală. De aceea, trebuie cercetate și expertizate pentru a fi lămurite, următoarele:

starea cartușelor prezentate și dacă pot fi utilizate pentru tragere;

modelul cartușului prezentat;

modelul cartușului căruia îi aparține glonțul prezentat;

modelul cartușului căruia îi aparține tubul ars prezentat;

dacă cartușele prezentate fac parte din aceeași serie de fabricație;

dacă bucata de metal este un glonț deformat sau o parte din el, dacă metalul prezentat este un glonț, se va preciza felul și modelul glonțului;

care este cauza deformării glonțului prezentat;

felul și modelul glonțului;

dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu cartușele sau alicele prezentate pentru comparație;

dacă munițiile folosite pentru încărcarea anumitor cartușe sau alice, se aseamănă cu munițiile (tuburi, capse, alice, bure, pulberi) prezentate pentru comparație;

dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit vreun aparat special;

dacă bucățile de plumb prezentate sunt confecționate manual;

dacă alicele de fabricație proprie prezentate au fost fabricate cu un anumit instrument;

dacă anumite alice, modelul de fabricație și compoziția chimică a alicelor prezentate pentru comparație sunt asemănătoare;

efectuarea expertizei burelor extrase dintr-o plagă în timpul operației chirurgicale sau la autopsia medico-legală a cadavrului, precum și bure găsite la locul săvârșirii infracțiunii, care constituie corpuri delicte de o importanță extrem de mare, și pot deveni probe hotărâtoare în demascarea infractorului;

rondelele (discurile din carton) destinate să țină alicele în cartușe până la producerea împușcăturii; de regulă, în timpul împușcăturii sunt fărâmițate de alice și rareori constituie obiectul unei expertize;

mecanismul formării urmelor pieselor armei pe tuburile arse precum și caracteristicile unor urme și semnificația lor;

cartușul prezentat pentru a se stabili felul și modelul armei din care s-a tras;

tubul ars pentru a se stabili dacă cartușul de la care provine a fost tras din arma prezentată pentru cercetare;

mecanismul formării pe glonț a urmelor canalului țevii;

glonțul găsit la locul faptei, pentru a se stabili felul și modelul armei din care a fost tras sau cu care s-ar fi putut trage;

de asemenea, se mai pot prezenta pentru expertizat un glonț tras și un tub ars pentru a se stabili dacă au format același cartuș; necesitatea acestui gen de expertiză se ivește îndeosebi atunci când glonțul găsit n-are pe el urmele canalului țevii pentru a se putea identifica arma cu care s-a tras;

se mai prezintă pentru expertizare și cercetare mai multe tuburi arse sau gloanțe trase pentru a se stabili care dintre acestea a fost tras primul;

prezentarea pentru cercetare și expertizare a gloanțelor trase și a tuburilor arse pentru a se stabili dacă sunt sau nu standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă.

Capitolul 6

PARTICULARITĂȚILE AUTOPSIEI medico-legalE

6.1. Principii generale de efectuare a autopsiei medico-legale

Sinonimă cu necropsie (necro = mort,cadavru;opsis = vedere) – termenul considerat de unii autori mai adecvat față de cel de autopsie (autos = însuși) – autopsia medico-legală se referă la examinarea cadavrului sau a fragmentelor de cadavru, indiferent de timpul trecut de la deces, deci inclusiv examinarea scheletului uman, în totalitate, sau a diverse fragmente osoase (atunci când a trecut o perioadă îndelungată de timp de la moarte).

Pentru a preveni instalarea sau dezvoltarea proceselor de autoliză și putrefacție, cadavrele se conservă la frigider, iar autopsia trebuie să se facă cât mai repede după moarte; în cazul în care se suspectează posibilitatea unor accidente hemo-transfuzionale, dispozițiile Ministerului Sănătății indică să fie făcută autopsia la maximum 4 ore de la deces.

Autopsia (necropsia) poate fi:

1.Prosecturală,când se execută în laboratorul de anatomie patologică din cadrul unui spital, de către un medic anatomo-patolog, pentru a se confirma/infirma patologia ce a determinat decesul pacientului care a fost internat în acea unitate sanitară. Aceste autopsii se efectuează cu acordul familiei. În situația în care cu ocazia unei astfel de autopsii se pun în evidență leziuni traumatice, autopsia se oprește și cadavrul va fi preluat de instituția medico-legală;

2.Medico-legală sau oficială, cu următoarele caracteristici:

•este efectuată numai de către medicul legist, asistat de personalul cu pregătire medie (autopsier) și/sau personal auxiliar (brancardier etc.); în unele situații, spre exemplu în cazuri mai dificile, se pot forma echipe alcătuite din doi sau chiar trei medici legiști (uneori – mai ales atunci când se bănuiește o moarte neviolentă, generată de o patologie mai rar întâlnită – pot fi cooptați și medici anatomo-patologi din diverse spitale). În situația în care este necesară reexaminarea unui cadavru deja autopsiat, aceasta nu se poate face decât de către o comisie alcătuită din medici legiști care au grad profesional mai mare decât cel al medicului legist care a efectuat prima examinare, sau care provin dintr-o instituție medico-legală ierarhic superioară;

•se execută la unitatea medico-legală pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei sau unde a fost găsit cadavrul;când nu există posibilitatea transportării cadavrului la morgă, cu acordul medicului legist, autopsia se poate efectua la locul unde a fost găsit cadavrul sau într-un loc anume ales;

•este obligatorie ( și independentă de acordul familiei) în următoarele cazuri:

moarte violentă, chiar și atunci când există o anumită perioadă între evenimentul traumatic (accident, agresiune etc.) până la deces, dar moartea poate fi pusă in legătură cu acel eveniment;

cauza morții nu este cunoscută (spre exemplu redele, cunoscuții etc. nu pot proba cu documente medicale o patologie prin care să se poate explica decesul);

cauza morții este suspectă de a fi violentă. Moartea poate fi suspectă în următoarele situații:

moarte subită(deces survenit brusc,în plină stare de sănătate aparentă la o persoană fără afecțiuni patologice cronice);

decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată periodic din punct de vedere medical;

decesul care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei intreprinderi sau instituții;

deces care survine în custodie(moartea persoanelor aflate în detenție sau private de libertate, în spitalele psihiatrice, decesele în spitalele penitenciare, în închisoare sau în arestul poliției), moartea asociată cu activitățile poliției sau ale armatei în cazul în care decesul survine în cursul manifestațiilor publice sau orice deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortură sau oricare altă formă de tratament violent sau inuman;

multiple decese repetate în serie sau concomitente într-o comunitate;

cadavre neidentificate sau scheletizate;

decese survenite în locuri publice sau izolate;

când moartea survine la scurt interval de timp(de regulă până la 24 de ore) de la internarea într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin care să se poată explica decesul) care să excludă o moarte violentă;

când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a muncii;

decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenție diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.

•autopsia medico-legală se execută numai în baza unui document oficial, scris(adresă/ordonanță) emis de către un organ de anchetă, abilitat, al statului.

În condiții cu totul excepționale autopsia poate avea loc în condiții corespunzător amenajate la fața locului; în exhumări se interzice transportarea cadavrelor la sediul laboratorului medico-legal (pentru a evita infestarea cu microbi a traseului pe care este deplasat cadavrul) urmând ca autopsia să se facă în incinta cimitirului sau chiar la locul în care a fost descoperit cadavrul.

Autopsia este precedată de citirea completă a dosarului cazului respectiv; în
acest fel, medicul legist va putea utiliza o tehnică particulară de autopsie în funcție de fiecare caz în parte; introducerea metodelor de radiologie, injectare a diferitelor vase sau căi ar contribui din plin la acest deziderat.

Autopsia trebuie să se desfășoare cu respectarea regulilor de igienă personală (operatorul trebuie să aibă unghiile tăiate scurt, absența leziunilor pe mâini, echipament de protecție corespunzător, condiții de dezinfectare după autopsie) și a locului de muncă (sală curată, bine luminată, apă curentă, instrumente corespunzătoare).

În principiu, autopsia se executa după trecerea a minimum 24 de ore de la deces.

Autopsia medico-legală se desfășoară metodic, în succesiune cranio-caudală: cap, gât, torace, abdomen, bazin, membre, coloana vertebrală, începând cu examenul extern și continuând cu cel intern; modificări ale acestei secvențializări se fac numai în cazuri speciale .

Când cadavrul este înghețat, se procedează mai întâi la dezghețarea sa la
temperatura camerei.

În cazul cadavrelor iradiate, se iau măsurile de protecție de rigoare.

Eventualele fistule, se injectează cu substanță colorată de contrast, pentru ca
traiectul să fie complet vizualizat, atunci când se ajunge la examenul intern.

În timpul autopsiei, operatorul va sta numai în partea dreaptă a cadavrului; această poziție se schimbă numai când se examinează craniul și cavitatea craniană (timp în care trece la capul cadavrului) și când se secționează coastele stângi (timp în care trece în partea stângă a cadavrului).

După examenul extern, organele se cântăresc și se măsoară (valorile obținute exprimându-se în centimetri, grame, kg, mililitri), acest timp trebuind să preceadă secționarea sau deschiderea lor, deoarece, în urma acestor manevre, prin pierderea de sânge s-ar obține cifre eronate.

Pentru detașarea părților moi și a organelor se procedează la tracțiuni repetate, completate cu secționări prudente.

Organele care au fost secționate si examinate nu se distrug, ci se introduc în
cadavru după terminarea autopsiei, pentru a putea fi la nevoie reexaminate la o nouă expertiză; în același scop, se menționează în raport dacă au fost recoltate pentru diferite colecții sau demonstrații piese mari cuprinzând organe întregi sau ansamble de organe.

Când se lucrează cu bisturiul, secțiunea se face cu toată lama și nu numai cu vârful (particularitate tehnică deosebind necropsia de disecția anatomică, unde, pentru disocierea țesuturilor plan cu plan, se lucrează cu vârful instrumentului), motiv pentru care instrumentul este ținut în mană (spre deosebire de disecția anatomică, unde pentru a avea forța și precizia necesară se ține în primele trei degete).

Secționarea organelor parenchimatoase se face cu cuțitul lung, ținut cu mânerul în mână; incizia se face în axul lung al viscerului, interesând toată grosimea acestuia și dintr-o dată, prin deplasare concomitent cu apăsare, evitând mișcările scurte de fierăstruire, care duc la apariția de neregularități pe suprafața de secțiune.

În cazul creierului, cuțitul se spală după fiecare secțiune.

Dacă pe traiectul liniei de secțiune se întâlnește o leziune, tub de dren, meșe etc., acestea se ocolesc, urmând ca după deschiderea cavității respective să se
procedeze la disecția strat cu strat, pentru ca examinarea să fie completă.

Piesa extrasă din cadavru nu se spală cu apă nici înainte, nici după secțiune; pentru obținerea unei imagini mai clare, ea se rade cu dosul cuțitului; în acest fel se evită dizolvarea și antrenarea eventualelor toxice sau a compușilor biochimici (de ex. a glicogenului în cazul ficatului).

Instrumentarul cu care s-a lucrat se pune pe măsuța de instrumente din dreapta operatorului și nu se lasă pe masa de lucru, printre organe.

Executarea de fotografii este obligatorie pentru a fixa toate aspectele
particulare ale cazului.

Se recoltează produse biologice în vederea executării examenelor tanatochimice: L.C.R. (circa 30 ml LCR / 250 mg FNa obținut prin puncție suboccipitală sau lombară), corp vitros (prin puncționarea unghiului lateral al ochiului, vârful acului fiind dirijat spre centrul globului ocular).

Datele obținute la examenul extern combinate cu acelea de la istoric
particularizează secvența timpilor tehnici ulteriori.

Subliniem faptul că folosirea unei tehnici neadecvate de autopsie atrage după sine un examen superficial și incomplet, ceea ce duce adesea la concluzii eronate sau la imposibilitatea stabilirii unei cauzalități corecte. Dintre greșelile și omisiunile care se pot comite frecvent la autopsie, se pot semnala:

1) secțiuni prea groase prin trunchiul cerebral, ceea ce face imposibilă decelarea focarelor hemoragice sau a zonelor de ramolisment;

2) omiterea trepanării stâncii temporalului și a procesului mastoid la sugar și astfel nedecelarea otomastoiditei responsabile de apariția bronhopneumoniei;

3) examinarea superficială a arterelor coronare;

4) în diverse leziuni traumatice, nu se cercetează reacția vitală a acestora și astfel nu se poate face diagnosticul diferențial cu eventualele modificări apărute post-mortem.

Medicul legist este răspunzător nu numai de examinarea și descrierea corectă a celor văzute la autopsie, ci și de executarea tehnică (inclusiv modul de prelevare a pieselor pentru examenele de laborator). Nerespectarea sau necunoașterea acestor tehnici duce la pierderea definitivă a unui material unic, ceea ce ulterior face imposibilă rezolvarea cazului.

6.2. Raportul de autopsie medico-legală.

După efectuarea autopsiei medico-legale, datele obținute sunt trecute imediat într-un raport de autopsie medico-legală care, în linii generale, cuprinde următoarele părți:

1. Partea introductivă, cu:

a. Preambul, în care sunt consemnate:

– date referitoare la identitatea cadavrului (nume, data și locul nașterii, sexul, data și locul decesului, adresa);

– identitatea și calitatea celor care efectuează autopsia;

– documentul în baza căruia se execută autopsia.

b. istoricul faptelor/circumstanțelor în care s-a produs decesul, preluate don ordonanța de efectuare a autopsiei și/sau din actele medicale puse la dispoziție; de cele mai multe ori, ordonanța are atașat și procesul verbal încheiat la fața locului;

2. Partea descriptivă, în care se consemnează datele obținute în urma:

a. examenului extern – leziunile traumatice elementare (descriere, localizare, dimensiuni, caracteristici etc.);

b. examenul intern – formațiunile anatomice vor fi descrise așa cum se prezintă la examenul macroscopic (nu se vor face aprecieri de tipul: „cutare organ este normal”);

3. Partea de sinteză alcătuită din: diagnosticul macroscopic, rezultatele investigațiilor de laborator (anatomo-patologic, toxicologic, serologic etc.) și concluziile raportului de autopsie.

În concluziile raportului de autopsie medico-legală este necesar să se răspundă la următoarele probleme:

felul morții (violentă sau neviolentă);

cauza medicală a morții [mecanismele tanatologice vor fi înlănțuite cauzal: cauza tanatogeneratoare inițială (c) – cauza intermediară (b) – cauza tanatoterminală imediată (a)];

legătura de cauzalitate între eventualele leziuni traumatice și deces;

modalitățile de producere a leziunilor traumatice decelate (atât a celor mortale, cât și a celor nemortale) în vederea stabilirii raportului de cauzalitate;

data morții;

rezultatele unor examinări complementare: grupa de sânge, alcoolemia etc.

studiu de caz

La data de 09.04.1993, în Parcul Facultății de Drept din București a fost descoperit cadavrul minorei T.V.C. Aceasta a fost violată, iar moartea acesteia s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea gâtului. Victima prezenta mai multe leziuni, toate datorându-se, fie acțiunii unor materiale textile semidure, fie ca urmare a unei activități sexuale recente, fără ejaculare.

Datorită faptului că la scurt timp după constatarea infracțiunii a cărei victimă a fost T.V.C, autorul nu a fost identificat, cauza a fost înscrisă în evidența celor cu autor neidentificat.

La data de 26.01.2001, într-un loc amenajat pentru depozitarea gunoiului de lângă terenul de sport al Facultății de Drept București a fost descoperit cadavrul minorei C.A.L., a cărei moarte s-a datorat unei insuficiențe cardio-respiratorii acute, consecință a unei asfixieri mecanice prin comprimarea gâtului cu mâna (sugrumare).

La autopsie s-au constatat leziuni traumatice la nivelul regiunii anale, leziuni traumatice vechi cicatriceale.

Pe pantalonii corp delict s-a identificat sânge uman ce aparține grupei B cu aglutina alfa distrusă sau grupa AB cu antigenul A parțial distrus.

S-a stabilit că autorul celor două omoruri este inculpatul C.V., cu precizarea că ultima victimă, C.A.L. era fiica sa.

În anul 1993, mutându-se de puțină vreme la adresa din Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 30 în cursul unei după-amieze, inculpatul a întâlnit-o pe minora T.V.C. la liceul „Miguel de Cervantes” oferindu-se să-i indice cel mai scurt drum spre Opera Română, unde în acel an s-au derulat mai multe manifestări cu caracter religios interconfesional, victima aparținând cultului adventist.

Inculpatul a mers împreună cu minora în apropierea trenului de baschet al Facultății de Drept, întreținând relații sexuale anale cu victima, după care a sugrumat-o.

În data de 22.11. 2001, C.G. revenind de la serviciu a sesizat că fiica sa C.A.L. nu este la domiciliu, motiv pentru care l-a întrebat pe inculpat dacă știu unde se află aceasta. Inculpatul i-a răspuns că minora se află în parcul din jurul Facultății de Drept. După lăsarea serii, mama minorei i-a solicitat inculpatului și celorlalte rude care locuiau în imobil să meargă să o caute pe fiica sa, căutare care a rămas fără rezultat, inculpatul afirmând că a căutat-o pe fiica sa, dar aceasta nu a răspuns.

Din probele administrate a reieșit faptul că inculpatul C.V a mers împreună cu fiica sa minoră în parcul ce înconjoară Facultatea de Drept unde a întreținut cu aceasta relații sexuale orale și anale după care a sugrumat-o.

Cu mari dificultăți, inculpatul a recunoscut faptele săvârșite, procedându-se în același timp și la reconstituirea faptei a cărei victimă a fost T.V.C.

La baza descoperii inculpatului au stat o serie de elemente de ordin psihologic și anume:

ambele victime au fost violate și ucise în același loc, spațiu familiar inculpatului și situat în imediata apropiere a locuinței sale;

relațiile sexual anale pe care inculpatul le-a întreținut cu ambele victime;

declarațiile martorilor audiați în cauză elucidează și intervalul de timp dintre cele două fapte comise;

raportul de necropsie a evidențiat C.A.L. prezintă leziuni traumatice la nivelul regiunii anale.

În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptelor inculpatului s-a stabilit că acesta a săvârșit infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. penal, în concurs cu infracțiunea de perversiuni sexuale, prevăzută de art. 200 alin. 1 și 2, text în vigoare în anul 1993.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 13 Cod penal se constată că dispozițiile art. 201 Cod penal constituie legea penală mai favorabilă, pentru această infracțiune intervenind atât dezincriminarea, cât și prescripția răspunderii penale. Din acest motiv s-a adoptat o soluție de neurmărire penală.

Ca mijloace de probă au fost avute în vedere, printre altele, procese-verbale de cercetare la fața locului, planșe foto, rapoarte de expertiză medico-legale; declarații ale martorilor, proces-verbal de reconstituire, autodenunț al inculpatului.

Pe baza probelor administrate, inculpatul C.V. a fost cercetat în stare de arest preventiv, fiind reținut la data de 28.11.2001 și arestat la 29.11.2001, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174 Cod penal, respectiv art. 174-175 lit. c), i) – 176 lit. c) și art. 197 alin. 2 lit. b indice 1 și alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

Sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 201 Cod penal, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de C.V. întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

Tribunalul București a dispus succesiv prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului, recursurile acestuia fiind respinse de Curtea de Apel București.

Instanța urmează a deduce din durata pedepsei ce se va aplica inculpatului durata reținerii și arestării preventive. Inculpatul a beneficiat de asistență judiciară în tot cursul urmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, cât și cu ocazia reconstituirii efectuate.

De menționat că nici succesorii victimei T.V.C. și nici mama minorei C.A.L. nu s-au constituit ca părți civile.

concluzii

Codul de procedură penală al României, prevede, în art. 114 că, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența potrivit legii, să efectueze această constatare.

În continuare, alin. 2 al aceluiași articol precizează că „exhumarea în vederea constatării cauzelor morții se face numai cu încuviințarea procurorului”.

De o deosebită importanță este și art. 115 C. proc. pen. care precizează, printre altele că operațiile și concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un raport. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că raportul tehnico-ștințific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune desfacerea sau completarea constatării tehnico-științifice ori medico-legale sau efectuarea unei expertize. În cazul în care refacerea sau completarea constatării medico-legale este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

Prevederile Codului de procedură penală se completează, în acest domeniu, cu dispozițiile cuprinse în O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, aprobată prin Legea nr. 459/2001.

Încă din art. 1 al actului normativ sus-menționat se arată că activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenței medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației. În continuare se arată că activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter științific organelor de urmărire penală, instanțelor judecătorești, precum și la cererea persoanelor interesate, în soluționarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea adevărului. În desfășurarea activității de medicină legală, instituțiile de medicină legală colaborează cu organele de urmărire penală și instanțele judecătorești, în vederea stabilirii lucrărilor de pregătire și a altor măsuri necesare pentru ca expertizele, constatările sau alte lucrări medico-legale să fie efectuate în bune condiții și în mod operativ. Instituțiile de medicină legală contribuie la realizarea cercetării științifice în domeniul medicinei legale și la îmbunătățirea asistenței medicale, prin elaborarea de opinii științifice medico-legale în cazurile solicitate de organele sanitare.

Numai din aceste câteva articole amintite se poate observa rolul deosebit pe care îl are medicina-legală, în general și, în special, examenul medico-legal.

În ceea ce privește examenul medico-legal al cadavrului, amintim încă o dată că acesta are drept scop lămurirea felului și cauzei morții, pentru a stabili sau a exclude moartea violentă datorită acțiunii unui agent traumatic extern.

Clasificarea medico-legală a morții în moarte violentă și moarte neviolentă reflectă urmările juridice ale morții.

Se indică efectuarea examenului medico-legal în toate morțile violente sau în cazurile în care moartea a survenit în împrejurări necunoscute.

Examinarea medico-legală a cadavrului începe la locul unde a fost găsit cadavrul; uneori, medicul legist nu participă la cercetările pe teren, dar este informat de către organele anchetatoare de cele găsite pe teren, punându-se la dispoziție procesul verbal ce se încheie la fața locului și toate informațiile necesare care ar putea ajuta munca expertului.

Cel mai bun lucru este, când este posibil, ca medicul legist să asiste la cercetarea locului faptei, putând da un ajutor în aservirea nor corpuri delicte, în special când este vorba de recoltarea de materiale biologice. Uneori medicul legist, ca urmare a celor constatate la autopsie, poate să ceară o nouă cercetare la fața locului, pentru a-și putea explica mecanismul de producere a unor leziuni ce se cer analizate în condițiile în care s-au putut produce într-o anumită conjunctură.

Bibliografie

V. Iftenie,Medicină Legală,Editura Științelor Medicale,București

V. Beliș, Medicină legală, Ediția a VI-a revizuită și adăugită, Editura Lider, București, 2005

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. I, Editura Medicală, București, 1995.

V. Beliș, Îndreptar de practică medico-legală, București, 1990

V. Beliș, Medicina legală în practica judiciară, Editura Lider, București, 2002

Gh. Scripcaru, Vasile Astarastoae, Călin Scripcaru, Medicina legală pentru juriști, Editura Polirom, 2005

V. Panaitescu, Metode de investigație în practica medico legală, Editura Litera, 1984

M. Terbancea, V. Mărgineanu, Lidia Popa, Introducere în teoria și practica medico-legală, Vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

Vladimir Beliș,Constanța Naneș, Traumatologia mecanică în practica medico legală și judiciară, București 1985

I. Fulga, Îndrumar de medicină legală pentru juriști, Editura Didactică, București, 2005

I. Fulga, D. Perju-Dumbravă, Expertiza medico-legală în leziunile produse cu instrumente înțepătoare tăietoare, Editura Accent, 2004

D. Perju-Dumbravă, R. Vieru-Socaciu, V. Mărgineanu, Medicina legală, Editura D. Cantemir, Cluj-Napoca, 1994

D. Perju-Dumbravă, V. Mărgineanu, Teorie și practică medico-legală, Editura Argonaut, 1996

Gh. Scripcaru, Medicina legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1993.

Dan Dermengiu, Lucrări practice de medicină legală, București 2005 Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila

Dan Dermengiu, Curs de medicină legală, Editura Tehnoplast, 2005

Dan Dermengiu, George-Cristian Curca, Valentin Gheorghiu, Caiet de lucrări practice, Ed Tehnoplast 2004

Ion Argeșanu, „Criminalistica și medicina legală în slujba justiției”, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1996.

Marcela Boia, Lia Vasiliu, „Cercetări privind antigenele salivare și importanța lor în expertizele biologice”, în „Prezent și perspectivă în știința criminalistică”.

L. Coman, „Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor”, I.G.M., București.

L. Coman, Gh. Diniță, „Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație”, I.G.M., București, 1970.

R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniță, „Expertizele – Mijloc de probă în procesul penal”, Editura Tehnică, București, 2000.

I. Moraru, „Medicina legală”, Editura Medicală, București, 1967.

Ion Mircea, „Criminalistica”, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Gheorghe Pășescu, „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Editura Național, București, 2000.

Emilian Stancu, „Criminalistica”, Vol. I, ed. a III-a, Editura Actami, București, 1999.

C. Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

P. Ștefănescu, „Pagini din istoria medicinii legale și a criminalisticii”, Editura Medicală, București, 1984.

P. Ștefănescu, „În slujba vieții și adevărului”, Vol. II, Editura Medicală, București, 1984.

Moise Terbancea, „Expertiza complexă medico-legală și criminalistică, mijloc eficient de probă în procesul judiciar”, în, Culegerea de referate „20 de ani de expertiză criminalistică”, București, 1979.

M. Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, „Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală”, în culegerea „Școala românească de criminalistică”, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

Bibliografie

V. Iftenie,Medicină Legală,Editura Științelor Medicale,București

V. Beliș, Medicină legală, Ediția a VI-a revizuită și adăugită, Editura Lider, București, 2005

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. I, Editura Medicală, București, 1995.

V. Beliș, Îndreptar de practică medico-legală, București, 1990

V. Beliș, Medicina legală în practica judiciară, Editura Lider, București, 2002

Gh. Scripcaru, Vasile Astarastoae, Călin Scripcaru, Medicina legală pentru juriști, Editura Polirom, 2005

V. Panaitescu, Metode de investigație în practica medico legală, Editura Litera, 1984

M. Terbancea, V. Mărgineanu, Lidia Popa, Introducere în teoria și practica medico-legală, Vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

Vladimir Beliș,Constanța Naneș, Traumatologia mecanică în practica medico legală și judiciară, București 1985

I. Fulga, Îndrumar de medicină legală pentru juriști, Editura Didactică, București, 2005

I. Fulga, D. Perju-Dumbravă, Expertiza medico-legală în leziunile produse cu instrumente înțepătoare tăietoare, Editura Accent, 2004

D. Perju-Dumbravă, R. Vieru-Socaciu, V. Mărgineanu, Medicina legală, Editura D. Cantemir, Cluj-Napoca, 1994

D. Perju-Dumbravă, V. Mărgineanu, Teorie și practică medico-legală, Editura Argonaut, 1996

Gh. Scripcaru, Medicina legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1993.

Dan Dermengiu, Lucrări practice de medicină legală, București 2005 Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila

Dan Dermengiu, Curs de medicină legală, Editura Tehnoplast, 2005

Dan Dermengiu, George-Cristian Curca, Valentin Gheorghiu, Caiet de lucrări practice, Ed Tehnoplast 2004

Ion Argeșanu, „Criminalistica și medicina legală în slujba justiției”, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1996.

Marcela Boia, Lia Vasiliu, „Cercetări privind antigenele salivare și importanța lor în expertizele biologice”, în „Prezent și perspectivă în știința criminalistică”.

L. Coman, „Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor”, I.G.M., București.

L. Coman, Gh. Diniță, „Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație”, I.G.M., București, 1970.

R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniță, „Expertizele – Mijloc de probă în procesul penal”, Editura Tehnică, București, 2000.

I. Moraru, „Medicina legală”, Editura Medicală, București, 1967.

Ion Mircea, „Criminalistica”, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Gheorghe Pășescu, „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Editura Național, București, 2000.

Emilian Stancu, „Criminalistica”, Vol. I, ed. a III-a, Editura Actami, București, 1999.

C. Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

P. Ștefănescu, „Pagini din istoria medicinii legale și a criminalisticii”, Editura Medicală, București, 1984.

P. Ștefănescu, „În slujba vieții și adevărului”, Vol. II, Editura Medicală, București, 1984.

Moise Terbancea, „Expertiza complexă medico-legală și criminalistică, mijloc eficient de probă în procesul judiciar”, în, Culegerea de referate „20 de ani de expertiză criminalistică”, București, 1979.

M. Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, „Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală”, în culegerea „Școala românească de criminalistică”, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.