Expertizele In Procesul Penal

SECȚIUNEA I : ASPECTE INTRODUCTIVE

1.Noțiune

1.1 Apariția expertizei

Etimologia cuvântului „expertiză” se află în limba latină. Există două termene: unul „peritus” – tradus: „încercatul”, „experimentul” și „expertus” – tradus : „cel ce este experimentat într-o anumită problemă” , ambele impunându-se în diverse limbi de origine latină .

Expertiza reprezintă un important mijloc legal de probă, constând în efectuarea de investigații, lucrări, analize, calcule aprecieri și concluzii cu caracter tehnic. Activitățile sunt realizate de către un specialist dintr-un anumit domeniu și sunt efectuate din dispoziția organului de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, în scopul lămuririi unor fapte sau împrejurări care formează ori ar urma să formeze obiectul unui proces.

Putem, în acest sens, preciza că, în România, primul pas a fost făcut la începutul secolului trecut, când distinsul academician, jurist și profesor de drept Ioan Tanoviceanu (1858-1917), în lucrarea sa „Cursul de drept penal și procedură penală” (1912-1913), precum și în renumitul „Tratat de drept penal”, referindu-se la sistemul de probe și la evoluția acestuia, afirmă că sistemul probelor merge către o fază științifică. În fundamentata sa opinie, susține că „justiția represivă în vederea aflării adevărului real încearcă să pună la contribuție toate mijloacele pe care știința modernă le oferă în acest domeniu”.

Peste un secol, se poate afirma cu certitudine că veridicitatea acestor afirmații se confirmă, deoarece, în prezent, metodele științifice și-au impus rolul în stabilirea adevărului pentru activitățile procesuale și de expertiză. Nu se mai poate concepe posibilitatea alcătuirii unui dosar judiciar fără a efectua expertiza în anumite cazuri în care se prezintă date și probe tehnice. Mai mult decât atât, legiuitorul, recunoscând că în anumite situații expertiza trebuie efectuată obligatoriu, a prevăzut aceasta în articolul 117 al Codului de Procedură Penală.

Expertiza, pe bună dreptate, și-a stabilit locul în arsenalul mijloacelor de probă și considerăm că, odată cu evoluția progresului tehnico-științific, rolul acesteia va crește în permanență. Prin urmare, în prezent, cu atât mai mare este rolul definitoriu al expertizelor tehnice judiciare, cu cât dosarele cauzelor sunt mai complexe și cu cât conțin un volum mare de date tehnice și financiare.

Pe lângă expertizele obligatorii prevăzute la modul generic, există și unele ce țin de particularitățile și cazuistica procesuală. În ultimul timp crește rolul expertizelor de strictă specialitate, cum ar fi cele topografice, auto, din construcții, instalații etc.; expertize deosebit de importante la constatarea circumstanțelor ce urmează a fi stabilite pentru lămurirea cauzelor procesuale, cu implicații majore tehnice și financiare. Totodată, în prezent apar noi forme de expertize criminalistice, medico-legale, psihiatrice etc. Progresul științei contemporane determină și evoluția metodelor de cercetare și investigare, precum și a metodelor de soluționare a problematicilor expertizelor de natură tehnică.

Expertiza este socotitã acel mijloc de probã, prin care, pe baza unei activități de cercetare, ce folosesc date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințele specializate. Ea este necesarã numai în acele cazuri în care se pot da interpretãri diferite unei probleme, iar pentru soluționarea ei sunt indispensabile cunoștințe de o deosebitã competențã tehnicã. Astfel, prin intermediul unui specialist, se poate spune cã s-a trecut de la posibilitatea cunoașterii la cunoașterea propriu-zisã cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de științã.

Juriștii românii au definit expertiza ca o cercetare care constã din diferite operațiuni specifice fiecãrei specialitãți, ca o operație încredințatã unor fapte pe care juriștii nu le pot preciza personal ; o activitate de cercetare corectã a cazului și a aplicării unor date de specialitate de cãtre persoanele competente desemnate de organele judiciare. Rolul expertizei este de a descoperi date faptice interesante pentru proces, prin aplicarea unor metode științifice. Ea este admisã ca mijloc de probã, indiferent dacã o cer una sau toate pãrțile din proces, numai dacã legea prevede obligativitatea ei în anumite situații, valoarea ei probantã fiind egalã cu a celorlate mijloace de probã admise.

Aflarea adevarului în anumite cauze penale necesitã cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictã specialitate, pe care organul nu le are.

În asemenea cazuri se recurge la cunoștințele unui expert, dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea unor expertize.

Prin săvârșirea mai multor categorii de infracțiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acționează, instrumentelor utilizate sau pierderea anumitor obiecte ori substanțe de către persoane implicate în săvârșirea infracțiunii concrete. Descoperirea valorii probante a acestor "martori muți", de multe ori, se realizează cu ajutorul cercetărilor întreprinse de persoane care posedă cunoștințe de specialitate. Aceste cunoștințe de specialitate, care sunt de competența unui specialist într-un anumit domeniu științific, tehnic sau artistic sunt necesare pentru lămurirea unor fapte și împrejurări din cuprinsul unei cauze cercetate sau în curs de judecată. Specialistului i se pot cere aceste cunoștințe pe care le posedă într-un anumit domeniu, atât în cursul urmăriri penale, cât și în faza de judecată. Deci, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-științifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare. Expertiza, constatarea tehnico-științifică, nu se dispune pentru a rezolva probleme de natură juridică, ci numai în vederea obținerii datelor ce se pot descoperi doar prin cercetări științifice din alte domenii de activitate. Aceasta se dispune și atunci când organul judiciar care cercetează cauza are suficiente cunoștințe de specialitate în domeniul respectiv. În primul rând, nu toate persoanele interesate în proces au cunoștințele necesare pentru înțelegerea valorii materialelor respective. Iar, în al doilea rând, rezultatele cercetărilor făcute de expert asupra materialelor puse la dispoziția sa în acest scop sunt formate într-un raport de expertiză, "sub formă de concluzii, care este inclus în dosarul cauzei, ca mijloc de probă, putând fi studiat de persoanele interesate în cauza respectivă, fără să aibă nevoie de cunoștințele corespunzătoare de specialitate.

Specialistul numit pentru a face o expertiză sau chiar o constatare tehnico-științifică, nu se subordonează organului de urmărire penală, deoarece atribuțiile sale sunt limitate prin actul de numire în care sunt trecute problemele la care i se cere să răspundă și materialul pe care-l poate consulta.

Pentru lămurirea, rezolvarea unor fapte sau împrejurări în legatură cu unele aspecte ale unor infracțiuni sau pentru interpretarea justă a acestor aspecte, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, la cererea părților sau din oficiu, poate dispune efectuarea unor expertize.

Expertiza este procedeul probatoriu în cadrul căruia sunt folosite cunoștințele specialiștilor pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ce formează obiectul probatoriu în cauze penale.

Se impune efectuarea unei expertize, care este facultativă, de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert. Potrivit prevederilor art. 117, Codul de procedură penală, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni de omor deosebit de grav ori a existenței unor îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Expertul este o persoană fizică ce are cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, persoană recunoscută ca atare și care este chemată în calitate de expert într-o cauză penală pentru a lămuri anumite fapte și împrejurări ce formează obiectul probațiuni în respectiva cauză.

Datorită dezvoltării intensive a științei, artei, tehnicii și meseriilor, s-a lărgit foarte mult baza științifică a expertizei judiciare. Natura cauzei și probele materiale ce urmează a fi examinate determină genul expertizei. În literatura juridică s-au emis diferite teorii în legătură cu natura expertizei, confundându-se situația expertului cu cea a organului de urmărire penală, a judecătorului, a martorului etc.

Aceste interpretări greșite în legătură cu expertul denotă necunoașterea poziției juridice a expertizei.

Confundarea expertului cu un judecător, asimilarea expertului cu un martor sau confundarea cu un organ de urmărire penală este total greșită, deoarece expertul se pronunță numai asupra unei probleme pentru care a fost numit, examinează fapte și împrejurări în limita specialității sale și, deci, putem spune că expertul se ocupă numai de probleme pentru care a fost dispusă expertiza.

Importanța expertizei în procesul penal

Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori, prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparțin diverselor ramuri ale științei, a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.

În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță evidentă, mai ale că și mijloacele, instrumentele și modul de operare al infractorilor sunt din ce în ce mai perfecționate și mai elaborate. În art.116 se arată că, dacă pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert .

Expertiza este importantă deoarece contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiuni, la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind, fără valoare.

Concluziile expertului joacă un rol important în stabilirea unor fapte și împrejurări săvârșite. Deci, aceste concluzii ale expertizei, date de expert, duc la stabilirea unor fapte care au o valoare probantă, ele pot fi larg folosite în elaborarea versiunilor. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori în cazurile în care expertul în concluziile sale comunică fapte necunoscute anterior. De exemplu, expertul care a examinat cadavrul scos din apă stabilește că moartea nu s-a produs prin înecare, ci prin otrăvire; expertul criminalist, care a examinat un document fals, stabilește nu numai falsul, ci comunică, de asemenea, că pe document se poate citi și numele titularului acestuia, ascuns de infractor prin decolorarea textului inițial.

Putem menționa, că, importanța expertizei în procesul judiciar a fost clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând cele din domeniul dreptului procesual.

Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, în același timp, prezintă multe deosebiri.

2. Scopul expertizei în procesul penal

Organul de urmărire penală ori instanța de judecată pot dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize, atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert.

Expertul este persoana fizică, având cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată în procesul penal pentru lămurirea chestiunilor care necesită astfel de cunoștințe. Cercetarea pe care o întreprinde expertul se numește expertiză. Concționa, că, importanța expertizei în procesul judiciar a fost clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând cele din domeniul dreptului procesual.

Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, în același timp, prezintă multe deosebiri.

2. Scopul expertizei în procesul penal

Organul de urmărire penală ori instanța de judecată pot dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize, atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert.

Expertul este persoana fizică, având cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată în procesul penal pentru lămurirea chestiunilor care necesită astfel de cunoștințe. Cercetarea pe care o întreprinde expertul se numește expertiză. Concluziile expertului reprezintă probe, iar raportul de expertiză în care sunt cuprinse constituie mijlocul de probă.

Scopul deosebit al expertizei în procesul penal se evidențiază prin solicitarea, tot mai frecventă, a concursului unor specialiști, impusă atât de nevoia lărgirii posibilităților de perfecționare a activității de înfăptuire a justiției, cât și de progresul rapid al științei și tehnicii.

Elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, în urma expertizei, să fie reținute ca probe temeinice sau înlăturate ca fără valoare. Expertiza, ca mijloc de probă, are numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, procesual, se deosebește de acestea.

În ce privește aspectele comune, atât expertizele, cât și constatările tehnico-științifice și medico-legale:

– presupun o activitate efectuată de specialiști din diverse ramuri de activitate;

– obiectul lor este fixat de organele judiciare;

– scopul acestor activități constă în obținerea unor probe, necesare aflării adevărului într-o cauză penală;

– concluziile specialiștilor sunt cuprinse într-un raport.

Deosebirile dintre expertize și constatări constau în următoarele:

– constatările tehnico-științifice și medico-legale sunt caracterizate prin urgența dispunerii lor într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii, în timp ce în cazul expertizelor nu există o asemenea cerință;

– constatările tehnico-științifice sunt dispuse, de regulă, numai în faza de urmărire penală (cu unele excepții), pe când expertizele pot fi efectuate și în faza de judecată;

– expertiza presupune o investigare amănunțită, în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale făcându-se o cercetare mai puțin aprofundată;

– spre deosebire de constatările tehnico-științifice, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare, și un expert recomandat de părți.

Rolul deosebit al expertizei în aflarea adevarului într-o cauza penala a determinat pe unii autori sa afirme ca ne aflam într-o „perioada de desfasurare stiintifica a probelor”

Importanta expertizei sporeste odata cu evolutia stiintei si tehnicii aplicate în activitatea judiciara, probatiunea întemeindu-se astfel pe date stiintifice, cu caracter obiectiv, fata de relatarile unor persoane, care prezinta anumita subiectivitate.

De regulă expertiza nu este obligatorie, iar admisibilitatea unui astfel de mijloc de probă rămâne la aprecierea instanței, în funcție de obiectivele propuse de partea care cere proba și în raport și de celelalte probe de la dosar. Totuși, în unele situații, expertiza este obligatorie iar nici instanța și nici procurorul nu pot aprecia că soluționarea cauzei se poate face fără o astfel de expertiză.

În acest sens, este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice:

– în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav;

– în cazul în care inculpatul sau învinuitul este un minor care la data săvârșirii faptei nu avea împliniți 16 ani;

– atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

În toate aceste cazuri expertiza se efectuează în instituții sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliție.

În afară de cele trei cazuri expuse mai sus, efectuarea unei expertize, de data aceasta medico-legală, este obligatorie pentru a se stabili cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Numirea expertului se face de regulă de către organul judiciar care dispune efectuarea lucrării, dintr-o listă pusă la dispoziție de Biroul de experți care funcționează pe lângă fiecare tribunal.

Totuși, atunci când expertiza urmează a fi efectuată de o instituție specializată (serviciul medico-legal, laborator de criminalistică etc.), organul judiciar nu poate desemna expertul ci în mod obligatoriu se va adresa cu o solicitare instituției respective, specialistul care va efectua lucrarea fiind numit de conducătorul instituției respective cu respectarea regulamentelor și normelor interne.

În afara expertului numit de organul judiciar, fiecare dintre părți are dreptul să ceară ca un expert recomandat de ea să participe la efectuarea expertizei.

Dacă există experți medico-legali sau experți oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță. La termenul fixat se aduce la cunoștință părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. Părțile mai sunt încunoștințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-i totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire iar expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. Părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, pot da expertului explicațiile necesare.

După efectuarea expertizei, expertul întocmește un raport scris care poartă denumirea de raport de expertiză. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă.

SECȚIUNEA II : CLASIFICAREA EXPERTIZELOR

Criteriile principale după care se pot clasifica expertizele sunt: 1) natura problemelor ce urmează a fi lămurite; 2) modul în care legea reglementează necesitatea efectuării ei; 3) modul de desemnare a expertului; 4) modul de organizare al acesteia.

Expertizele în funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite

În funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, putem menționa:

− expertiza criminalistică, împărțită și ea în: expertiză dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.;

− expertiza medico-legală, care clarifică problemele referitoare la asfixia mecanică, violul, moartea subită etc.;

− expertiza psihiatrică, prin care sunt clarificate problemele privind anumite tulburări psihice, precum schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc.;

− expertiza contabilă, care elucidează aspectele referitoare la controlul și revizia contabilă;

− expertiza tehnică, prin care sunt clarificate aspecte privind accidentele de circulație, infracțiunile contra protecției muncii.

În continuare vom dezbate pe larg fiecare dintre expertizele menționate .

Expertiza criminalistică

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Definitoriu pentru expertiza criminalistică este faptul că, ea reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau structură.

Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare, și un expert recomandat de părți.

Cu toate diferențele de ordin procesual, în principal cele determinate de momentul procesual al dispunerii (expertiza putându-se efectua numai după punerea în mișcare a acțiunii penale) și de participarea unor experți recomandați de părți (imposibilă la constatarea tehnico-științifică), între cele două mijloace de probă există și asemănări evidente, dar numai pe plan tehnic criminalistic.

Pentru a se dispune efectuarea unei expertize criminalistice trebuiesc realizate următoarele două condiții:

– existența unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, impun necesitatea unor precizări, clarificări;

– lămurirea semnificației acestora necesită cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.

Nu se poate dispune efectuarea unei expertize criminalistice pentru precizarea unor împrejurări ce ar putea fi lămurite prin administrarea altor probe (declarații ale învinuitului sau inculpatului, ale martorilor, ale victimei etc.) sau pe baza cunoștințelor de ordin profesional, a experienței de viață a organului judiciar. De asemenea, nu se poate dispune efectuarea unei expertize pentru relatarea unor aspecte ce reclamă cunoștințe de ordin juridic, deoarece organele judiciare au pregătire de specialitate în această materie. Așa, de exemplu, nu se poate cere expertului să se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului deoarece, fiind o problemă de ordin juridic, asupra acesteia trebuie să se pronunțe, pe baza cunoștințelor de ordin profesional, însuși organul judiciar. Dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când pentru a clarifica unele aspecte ale cauzei sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Subliniem faptul că, dacă cei ce îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare au cunoștințe de specialitate în domeniul criminalisticii, nu înlătură necesitatea dispunerii unei expertize. Așadar, ori de câte ori se ivește necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce reclamă cunoștințe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul specialiștilor, independent de faptul că organele judiciare posedă asemenea cunoștințe.

Efectuarea unor expertize de către însăși organele judiciare excede atribuțiilor conferite prin lege acestora, datorită incompatibilității existente între funcțiile procesuale pe care trebuie să le exercite organul de urmărire penală, instanța de judecată, pe de o parte, și expertul pe de altă parte. Întrunirea în una și aceeași persoană atât a calității de organ judiciar, cât și a calității de expert, ar avea repercusiuni negative asupra aflării adevărului, deoarece modul de apreciere a acestor probe ar fi influențat de concluziile trase pe baza cunoștințelor de specialitate.

În concluzie, menționăm că, în cursul urmăririi sau judecării unei cauze când se ivesc aspecte a căror lămurire necesită cunoștințe de specialitate dintr-un alt domeniu decât cel judiciar, organele judiciare vor ordona efectuarea unor expertize criminalistice, abstracție făcând de împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare posedă astfel de cunoștințe.

Dispunerea unei expertize de către organul de urmărire penală se va face după aprecierea probelor pe care le are la dosar, stabilind pentru care din ele are nevoie de o expertiză sau nu. Aprecierea aceasta trebuie să se facă în mod just, atât în sensul de a nu se întârzia efectuarea expertizei dacă aceasta este absolut necesară, cât și de a nu se întârzia mersul cercetărilor cu expertize de mai puțină importanță. De asemenea, dispunerea efectuării expertizei, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări neclare ce necesită folosirea cunoștințelor unui specialist într-un anumit domeniu, se poate face nu numai în cursul urmăririi, ci și în cursul judecății.

În situația în care, dispunerea expertizei se impune a fi făcută în cursul urmăririi penale, forma procesuală, potrivit art. 203, Codul de procedură penală, este ordonanța sau rezoluția motivată, în cursul judecății în primă instanță efectuarea expertizei se dispune prin încheiere, iar cu ocazia judecății în recurs prin decizia de casare.

Fie că se dispune prin ordonanța sau rezoluția organului de urmărire penală, fie prin încheierea instanței de judecată, aceste acte procedurale au următorul conținut:

– precizează obiectul expertizei, adică natura examinării căreia urmează a fi supuse anumite mijloace de probă;

– întrebările la care urmează să răspundă expertul pe baza cunoștințelor sale de specialitate;

– când obiectul expertizei îl constituie identificarea sau stabilirea apartenenței de gen, se precizează piesele în litigiu precum și obiectele ce constituie materialul de referință, adică modelele tip de comparație;

– în măsura în care se consideră necesar se face o scurtă prezentare a situației de fapt, a împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea;

– în fine, se precizează termenul înlăuntrul căruia urmează a fi efectuată lucrarea.

În actele procedurale prin care se ordonă efectuarea expertizei se nominalizează numai expertiza, adică se indică natura acesteia, nu și expertul care o va efectua. Menționăm că, potrivit art. 118, alin. 2, Codul de procedură penală: "Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, cu excepția expertizei prevăzute în art. 119, alin. 2", și anume, în cazurile când expertiza este efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, când organul de urmărire penală sau instanța de judecată se adresează direct conducerii acestor instituții, fără a numi persoana expertului.

În cazurile când, organul de urmărire penală sau instanța de judecată s-a adresat, pentru efectuarea expertizei, unei instituții de specialitate, conducerea institutului va delega pe unul din salariații acestuia cu efectuarea expertizei.

Efectuarea expertizei criminalistice se poate dispune în tot cursul urmăririi penale, însă după punerea în mișcare a acțiunii penale. Iar, în timpul judecății, se poate dispune atât înainte, cât și în cursul efectuării cercetării judecătorești.

Expertul desemnat de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, sau persoana însărcinată de conducerea instituției căreia i s-a adresat organul de urmărire penală sau instanța de judecată, este obligat să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat, răspunzând la toate întrebările care i s-au pus.

Efectuarea expertizei criminalistice necesită o cerință esențială și anume corectitudinea și probitatea profesională.

Caracterul convingător al concluziilor formulate în urma efectuării expertizei criminalistice este dependentă de cunoașterea unor fapte sau împrejurări legate de aspectele pentru a căror lămurire s-ar dispune efectuarea expertizei. Deci, expertul în unele situații pentru efectuarea expertizei poate cere nu numai cunoașterea materialelor ce constituie obiectul examinării, ci și a materialelor cauzei, a unor imprejurări de fapt astfel cum acestea au fost stabilite pe baza probelor administrate în cauza dată.

Expertiza criminalistică, al cărei obiect îl constituie identificarea persoanelor și obiectelor, reprezintă un proces de cercetare științifică a mijloacelor materiale de probă, proces care, date fiind elementele de dificultate și de complexitate pe care le implică, se realizează în etape.

Datorită experienței practice bogate, existentă în materie, se consideră că expertiza criminalistică parcurge următoarele etape sau momente principale:

1. cunoașterea obiectului și materialelor expertizei;

2. examinarea separată a materialului în litigiu sau probelor de comparație;

3. examinarea comparativă a materialului, efectuarea de experimente;

4. demonstrația și concluziile formulate de expert.

Expertiza medico-legală

Expertiza medico-legala este expertiza prin care se pot lamuri: cauzele mortii, existenta si gravitatea vatamarii în cazul infractiunilor contra vietii, integritatii corporale sau a sanatatii; probleme specifice în cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala etc.;

Expertiza medico-legală este o formă a expertizei judiciare prin care medicii legiști din cadrul instituțiilor și laboratoarelor de specialitate cercetează și se pronunță la cererea organelor judiciare asupra unor fapte sau împrejurări cu caracter medical care interesează justiția.

Expertiza medico-legală se efectuează numai de medici legisti sau de comisii de medicină legală în laboratoare și institute de medicină legală.

Expertiza medico-legală trebuie efectuată într-un moment foarte apropiat comiterii faptei și de aceea se dispune de regulă numai în faza de urmărire penală.

O excepție o constituie exhumările care se dispun atît în faza de urmărire penală cît și în faza de judecată .

Expertiza medico-legală se caracterizează prin:

a). oficializarea ei în sensul că se efectuează numai în cadrul instituțiilor și serviciilor specializate;

b). răspunderea dublă care revine medicilor legiști atât față de instituția sau serviciul unde funcționează cât și față de organul judiciar care a ordonat efectuarea unei astfel de expertize;

c). valabilitatea expertizei depinde de competența materială a organelor și medicilor care o efectuează;

d). necesitatea conlucrării permanente dintre medicul legist și organele judiciare în sensul cunoașterii și informării reciproce privind datele de anchete juridice și medicale;

e). urgența efectuării expertizei dispuse ținând cont de deteriorarea biologică și modificările inerente obiectului persoanei supuse expertizării.

Efectuarea unei expertize medico-legală, este obligatorie pentru a se stabili cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Numirea expertului se face de regulă de către organul judiciar care dispune efectuarea lucrării, dintr-o listă pusă la dispoziție de Biroul de experți care funcționează pe lângă fiecare tribunal.

Totuși, atunci când expertiza urmează a fi efectuată de o instituție specializată (serviciul medico-legal, laborator de criminalistică etc.), organul judiciar nu poate desemna expertul ci în mod obligatoriu se va adresa cu o solicitare instituției respective, specialistul care va efectua lucrarea fiind numit de conducătorul instituției respective cu respectarea regulamentelor și normelor interne.

În afara expertului numit de organul judiciar, fiecare dintre părți are dreptul să ceară ca un expert recomandat de ea să participe la efectuarea expertizei. Dacă există experți medico-legali sau experți oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță. La termenul fixat se aduce la cunoștință părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau

completarea lor. Părțile mai sunt încunoștințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-i totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire iar expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. Părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, pot da expertului explicațiile necesare.

După efectuarea expertizei, expertul întocmește un raport scris care poartă denumirea de raport de expertiză. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă.

Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei și trebuie să cuprindă:

a) partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei;

b) descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții ori explicații în lumina celor constatate de expert;

c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei.

Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul. De asemenea, când se socotește necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicații verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor.

Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute și serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.

Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.

Expertiza psihiatrică

Expertiza medico-legală psihiatrică în decursul evoluției societății omenești a cunoscut mari oscilații fiind legată organic de structura socială a epocilor și statelor și implicit de evoluția concepțiilor de drept, mărturie fiind o serie de coduri si legi existente cu mult înaintea erei noastre.

Expertiza face parte din categoria examinărilor medico-legale a persoanelor, fiind prevăzută și reglementată în Codul Penal și Codul de Procedură Penală, iar organizarea acesteia este prevăzută în legea privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor medico-legale.

Problemele pe care le ridică expertiza medico-legală psihiatrică sunt multiple și uneori de o dificultate deosebită.

Astăzi, problema posibilităților de recuperare și reinserție socială este de o importanță foarte mare.

Experții medici-legali psihiatri, recomandă pentru organele judiciare mai multe obiective pentru expertizele psihiatrice în cauzele penale.

Expertiza medico-legală psihiatrică are menirea să stabilească în ce măsură existența unei maladii psihice a influențat conștiința individului, posibilitățile lui de a discerne și de a cunoaște consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale.

Pentru a ajuta justiția, expertiza medico-legală psihiatrică trebuie să fie cât mai amănunțită în concluziile sale și în consecință – o concluzie cu „discernământ diminuat” poate fi de real ajutor judecătorului la individualizarea pedepsei.

Principalul aspect al activității desfășurate de specialiștii în psihiatrie medico-legală este reprezentat de cea de „expert” în cadrul comisiilor de expertiză medico-legală psihiatrică solicitată în cauze juridice, respectiv:

pentru stabilirea capacității psihice si periculozității sociale a persoanelor infractoare;

pentru întreruperea sau amânarea pedepsei;

pentru stabilirea capacității psihice de exercițiu, vizând capacitatea civilă în general sau la un moment dat (interdicție, curatelă, încredințare minori, anulare căsătorie, divorț remediu etc.);

pentru stabilirea stării de sănătate în vederea întocmirii unor acte civile, în cazurile de revendicare a unor despăgubiri civile motivate prin accidente, boli, decese intraspitalicești, tratamente medicale neadecvate, rele tratamente în medii concentraționare, în cazurile de stabilire a infirmității psihice tranzitorii sau permanente, în cazurile în care justiția cere precizări privind cauzalitatea medico-legală psihiatrică sau responsabilitatea medicală etc

Expertiza medico-legală psihiatrică este o activitate medicală complexă prin care o comisie de medici experți (de regulă un medic legist și doi psihiatrii) stabilește starea de sănătate mintală a unei persoane cu o implicație judiciară penală sau civilă. Această expertiză trebuie să furnizeze organelor judiciare elementele medicale cele mai caracteristice în legătură cu personalitatea celui examinat și să stabilească dacă a acționat cu intenție, a acceptat în mod conștient producerea rezultatului și a prevăzut caracterul periculos și urmările faptei comise.

Pe lângă informarea descriptivă asupra comportamentului clinic al persoanei examinate se vor utiliza metode de investigații funcționale, în vederea stabilirii raportului cauzal între situația patologică și starea de conștiință a persoanei examinate, în împrejurarea determinată, sau a complexului de factori biologici.

Obiectul expertizei medico-legale psihiatrice urmărește soluționarea a trei mari probleme:

– stabilirea științifică a stării de sănătate psihică a individului pe baza de explorare clinică și examinare de specialitate;

– starea generală a nivelului de conștiență și eventuală afectare a discernământului în raport de boală și de modul de comitere a faptei imputabile;

– recomandarea de măsuri medico-sociale adecvate în funcție de boală în vederea recuperării și reintegrării sociale a individului.

O expertiză medico-legală psihiatrică nu poate fi redusă la formularea sau enunțarea unui diagnostic, ci presupune o finalitate social-juridică, ce îi conferă valoarea sa probatorie, concludența sa.

Plecând de la necesitățile practicii de asistență medico-legală, obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice sunt:

a). precizarea stării de sănătate (normalitate) psihică a unei persoane;

b). caracterizarea complexă a personalității individului expertizat cu specificarea trăsăturilor acestuia atât în legătură cu diagnosticul psihiatric, cât și din punct de vedere socio-psihologic, în vederea deducției asupra unui potențial de decompensare sau antisocial;

c). stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile acestei personalități și elementele constitutive ale actului infracțional sau antisocial săvârșit.

Expertiza contabilă

Expertizele contabile sunt mijloace de probă utilizabile în rezolvarea unor cauze care necesită cunoștințe de strictă specialitate din partea unor persoane care au calitatea de expert contabil. Expertizele contabile dispuse din oficiu sau acceptate la cererea părților în fazele de instrumentare și de judecată ale unor cauze civile și/sau comerciale, atașate sau nu unui proces penal, se numesc expertize contabile judiciare. Toate celelalte expertize contabile sunt extrajudiciare.

Expertiza contabilă este o formă de cercetare științifică, efectuată în vederea lămuririi modului în care sunt reflectate în documente și evidența tehnic-operativă și contabilă anumite fapte, împrejurări, situații de natură economico-financiară. Sfera expertizei contabile cuprinde întreaga activitate economico-financiară a unui agent economic. Ea are ca obiect de cercetare situația economico-financiară a patrimoniului și capacitatea acestuia de a genera profit, așa cum rezultă din documentele primare și evidența tehnic-operativă și contabilă privind intrarea și ieșirea legală a valorilor materiale și bănești, cu scopul final de a se stabili în mod științific, corectitudinea sau incorectitudinea administrării patrimoniului.

Reglementările legale privind expertizele contabile judiciare și extrajudiciare se află în Ordonanța Guvernului nr. 65/1994 privind activitatea de expertiză contabilă și a contabililor autorizați, cu modificările și completările ulterioare și în Ordonanța nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară. Potrivit acestor reglementări legale, efectuarea expertizelor contabile judiciare sau extrajudiciare este dreptul exclusiv al experților contabili 5.

Astfel potrivit Ordonanței Guvernului nr. 65/1994 6 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați, expertul contabil este persoana care a dobândit această calitate în condițiile prezentei ordonanțe și are competența profesională de a organiza și conduce contabilitatea, de a supraveghea gestiunea societăților comerciale, de a întocmi situațiile financiare și de a efectua expertize contabile. Asupra constatărilor, concluziilor, opiniilor și recomandărilor sale, expertul contabil întocmește raport.

Lucrările efectuate de către alți profesioniști, chiar dacă sunt denumite Rapoarte de expertiză contabilă și chiar dacă respectă metodologia de elaborare a acestora, sunt simple lucrări de specialitate și nu au calitatea legală de expertize contabile.

Expertiza contabilă judiciară este un mijloc de probă în justiție, o formă de cercetare și lămurire a unor fapte sau împrejurări de natură economico-financiară, indicate de organele judiciare, în scopul soluționării litigiilor dintre persoane juridice, dintre acestea și persoane fizice, precum și a proceselor penale privind infracțiuni prin care au fost aduse pagube patrimoniului.

Expertiza contabilă judiciară constituie un mijloc de probă, la care organul de urmărire penală sau instanța de judecată apelează, la cererea părților sau din oficiu, în vederea lămuririi unor împrejurări de fapt și stabilirii adevărului obiectiv. Ea se încredințează de instanțele respective unor specialiști pentru a constata și evalua anumite fapte, pe care judecătorii nu le-ar putea procura sau aprecia ei înșiși, stabilind în acest scop punctele asupra cărora experții numiți urmează să se pronunțe.

Cadrul normativ privind expertizele judiciare este format din codurile juridice și materialele normative specifice (exemplu: Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței).

În activitatea lor de apărare a legalității și dreptății, instanțele judecătorești și organele de urmărire penală au sarcina să clarifice situațiile de fapt care fac obiectul proceselor civile, penale, a litigiilor de muncă sau arbitrale și să stabilească adevărul pentru a putea pronunța hotărâri temeinice și legale. În acest scop, acestea, au dreptul să apeleze la sprijinul unor specialiști, care să examineze faptele și să-și spună punctul de vedere, motivat și fundamentat, prin expertize, respectiv cărora le solicită un aviz calificat și competent.

Necesitatea efectuării expertizei este determinată și de existența unor interpretări diferite într-o singură problemă care trebuie lămurite de specialiști. Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța crede de cuviință să cunoască părerea unor specialiști, va numi unul sau mai mulți experți, stabilind obiectivele asupra cărora ei urmează să se pronunțe.

Expertizele contabile judiciare sunt probe individuale administrate de organul judiciar, concluziile acestora neputând fi automat însușite de către organul care le-a dispus sau le-a acceptat, organul judiciar putând să admită sau să respingă concluziile expertizei contabile judiciare, în funcție de nivelul științific, calitatea acesteia și corelația cu celelalte probe administrate în cauzele supuse cercetării și judecării.

Expertizele contabile judiciare sunt dispuse din oficiu sau acceptate, la cererea părților implicate în procesul judiciar, în toate fazele de desfășurare a acestuia, cu scopul stabilirii adevărului material și justei soluționări a litigiilor sau a cauzelor aflate în faza de cercetare sau de judecată. Trebuie făcută o distincție între dispunerea probei cu expertiza contabilă și admiterea solicitării uneia dintre părți privind proba cu expertiza. Astfel, dispunerea probei cu expertiza se realizează întotdeauna la inițiativa instanței de judecată sau a organului de cercetare penală, pe când admiterea probei se face la solicitarea (inițiativa) uneia dintre părți.

Expertiza contabilă în procesul penal

În materie penală, expertiza contabilă este necesară în materia infracțiunilor de natură economică. Din studierea infracțiunilor prevăzute de Codul Penal și a celor prevăzute de alte legi cu caracter special, aceste infracțiuni se referă la:

– patrimoniu: furtul, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă;

– autorități: sustragerea de înscrisuri, distrugerea înscrisurilor, sustragerea de sub sechestru;

– serviciu sau în legătură cu acesta: abuzul și neglijența în serviciu;

– fals: falsul material, falsul intelectual etc.;

– infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice: specula, concurența neloială, divulgarea secretului economic, deturnarea de fonduri;

– evaziunea fiscală: nedeclararea sediului și punctelor de lucru, nedeclararea conturilor din bancă, sustragerea de la plata datoriilor fiscale și sociale, efectuarea de tranzacții fără documente sau întocmirea lor incompletă sau necorespunzătoare;

– societățile comerciale.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată în materie penală, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță. La termenul fixat se aduce la cunoștință părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și se pune în vedere acestora faptul că au dreptul să facă observații referitoare la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor.

Părțile mai sunt încunoștințate cu privire la faptul că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile. Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. Părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, pot da expertului explicațiile necesare.

Numirea expertului contabil (experților contabili) precum și obiectivele expertizei contabile se face prin Ordonanță, în cazurile aflate în faza de cercetare penală.

Ordonanța emisă de organul de cercetare penală, cuprinde:

– Denumirea Organului emitent și a Secțiunii respectiv: Inspectoratul Județean de Poliție/Serviciul de Combatere a Criminalității Economico – Financiare etc.;

– Numărul dosarului cauzei ;

– Numărul și data Ordonanței;

– Numele expertului sau experților contabili numit sau numiți din oficiu sau la cererea părților;

– Părțile implicate în proces, calitatea procesuală, precum și domiciliul sau sediul social al acestora;

– Obiectivele (întrebările, punctele) la care trebuie să răspundă expertul (experții contabili) numiți.

– Termenul următoarei ședințe de judecată, cu mențiunea că, depunerea expertizei contabile la Biroul de expertize contabile de pe lângă Tribunalul se resort, se face cu cinci zile înaintea termenului de judecată. Expertul contabil este îndreptățit să ceară un alt termen de depunere a raportului de expertiză, astfel încât, să se asigure documentarea corespunzătoare și calitatea profesională a raportului de expertiză contabilă în conformitate cu standardele profesiei.

– Onorariul stabilit ca remunerare a muncii prestate și sursa de finanțare. În situația în care acesta nu este îndestulător, expertul contabil este îndreptățit să solicite majorarea onorariului pe baza unui decont justificativ al cheltuielilor. Onorariile stabilite pentru expertizele contabile dispuse din oficiu în cursul procesului penal, conform art. 116,124 și 125 din Codul de procedură penală sau în legi speciale, prin care a fost prejudiciat avutul public, sunt avansate de la bugetul de stat prin bugetele Ministerului Justiției sau Ministerului Administrației și Internelor, după caz, urmând ca sumele să fie recuperate de la persoanele vinovate la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive.

– Semnăturile persoanelor împuternicite ( Organ de cercetare penală ).

În cazul procedurii de natură penală părțile, împreună cu expertul contabil, iau cunoștință în același timp cu privire la obiectivele stabilite de Organul de cercetare penală, persoanele cercetate dându-și acordul cu privire la conținutul acestora.

Efectuarea probei cu expertiza se face în orice fază a procesului penal, respectiv atât în faza de cercetare, cât și în faza de judecată penală. Fiind un mijloc de probă reglementat de lege, expertiza contabilă are pentru organele de cercetare și pentru instanța de judecată aceeași valoare cu a celorlalte probe administrate în cauză. Nu este superioară, din punctul de vedere al credibilității, nici depozițiilor de martor și nici înscrisurilor prezentate de părți ori altor dovezi administrate.

Pe baza expertizei și a celorlalte probe administrate, organul de cercetare penală și instanța de judecată își formează propria convingere care, la momentul deliberării, va fi motivată.

Expertiza tehnică

Expertiza tehnică face parte din clasificarea expertizelor în funcție de domeniul de aplicare.

Acest tip de expertiză poate ajuta la elucidarea unor probleme legate de producerea unor accidente de circulație, de muncă, de cale ferată.

De asemenea expertizele tehnice se mai pot dispune în domenii precum construcții civile, construcții industriale, hidrotehnice sau de altă natură, topografie, cadastru, geodezie, industrie alimentară, industrializarea lemnului, metalurgie, calculatoare, petrol și gaze, autovehicule, agricultură.

Pe baza reglementărilor legale în vigoare pentru efectuarea expertizei tehnice pe plan civil sau penal‚expertul tehnic are îndatorirea să îndeplinească o serie de activități prealabile‚ absolut necesare pentru desfășurarea în condiții optime a lucrărilor expertizei.

Expertiza tehnică se poate dispune atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecării cauzei, fiind important ca dispunerea să aibă loc în momentul în care apare necesitatea ei .

Calitatea expertizei tehnice depinde de o serie de factori , dintre care considerăm că este necesar a fi precizeze:

▪ obiectul expertizei tehnice

▪ conlucrarea expert – organ judiciar – parți

▪ documentarea tehnică a expertului

▪ materialul documentar folosit

▪ culegerea cât mai completă a datelor necesare întocmirii expertizei

▪ prelucrarea datelor culese

▪ interpretarea corectă a rezultatelor prelucrării datelor culese

▪ redactarea raportului de expertiză tehnică auto cu enunțarea clară a concluziilor

După cum s-a arătat, pentru asigurarea unei calități corespunzătoare a expertizei tehnice un rol deosebit îl are stabilirea obiectului expertizei tehnice.

Obiectul expertizei tehnice dispuse de organele judiciare trebuie precizat printr-un act (ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței de judecată) în care se menționează obiectivele pe care expertul tehnic este chemat să le soluționeze.

În cazul în care, după studierea documentelor puse la dispoziție, expertul tehnic consideră că unele obiective sunt insuficient precizate ori nu dau un răspuns satisfăcător cauzei, el este obligat să facă cunoscut în scris organului judiciar reconsiderarea obiectivelor.

În același timp, dacă în timpul efectuării expertizei tehnice se ivesc situații care necesită extinderea obiectivelor inițiale, expertul tehnic trebuie să sesizeze imediat organul judiciar care a dispus expertiza tehnică , propunând completarea acestora.

Raportul de expertiză tehnică constituie actual final pe care îl întocmește expertul tehnic ca urmare a activității de cercetare tehnico-științifică pe care a întreprins-o pe baza cunoștințelor și experienței sale de specialist, comunicând organului judiciar rezultatele acestei activități.

Pentru ca organul judiciar și părțile să aibă posibilitatea înțelegerii opiniei exponentului tehnic , în calitatea sa de specialist, este necesar să se explice cum s-a ajuns la respectivele concluzii. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât organul judiciar nu este obligat să-și fundamenteze soluția pe opinia expertului tehnic.

În consecință, se impune ca raportul de expertiză tehnică să evidențieze, în mod științific, toate etapele parcurse până la stabilirea concluziilor, care trebuie motivate în mod temeinic.

Datorită trăsăturilor sale caracteristice, raportul de expertiză tehnică constituie un mijloc de probă care îi conferă o individualitate proprie deoarece avizul de specialitate emană de la o persoană care nu a cunoscut anterior faptele supuse activității organului judiciar, dar care, datorită, competenței sale, în calitate de specialist , a fost împuternicit să analizeze științific și tehnic acele fapte și să se refere asupra lor.

Deoarece se impune ca opinia expertului tehnic să fie motivată temeinic, prin explicații tehnico-științifice, este la fel de important ca raportul de expertiză tehnică să nu conțină elemente inutile.

Practica judiciară a scos în evidență faptul că expertiza tehnică , ca mijloc de probă, își poate dovedi utilitatea pentru clarificarea problemelor de specialitate atunci când prezentarea materialului este completă, când expertul răspunde la toate problemele ce i-au fost solicitate iar concluziile sunt suficiente, clare și temeinic documentate.

În cadrul raportului de expertiză tehnică nu trebuie să se expună considerente sau aprecieri subiective în care se poate ajunge la concluzii ce nu sunt bazate pe date exacte.

Expertizele în funcție de modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

Expertiza facultativă

Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie când organelle judiciare socotesc că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.

Expertiza obligatorie

Expertiza este obligatorie, potrivitart.117, în următoarele situații :

– în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efectuată o expertiză psihiatrică. Expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit de grav, chiar dacă infracțiunea a rămas în faza de tentativă.

– efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Această expertiză poate fi dispusă numai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului. Asemenea elemente pot privi comportarea anterioară a inculpatului, modul de comportare a inculpatului în cadrul procesului.

În mod justificat, unii autori apreciază că în practica judiciară s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice în cazul în care inculpatul a suferit de o boală psihică ori un traumatism cranian, după care a fost internat în spital.

Expertiza este obligatorie și în alte situații, care, în mod practic, sunt adiacente rezolvării propriu-zise a cauzei penale.Astfel expertiza este obligatorie în cazul suspendării procesului penal, în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii.

3.Expertizele după criteriul modului de desemnare a expertului

Expertiza oficială

Expertiza simplă sau oficială în care organul penal îl numește pe expert și controlează activitatea de expertizare făcută de acesta.

Experții sunt numiți de organele de urmărire penală printr-o rezoluție sau ordonanță, iar de către instanțele judecătorești printr-o încheiere.

După ce experții sunt numiți, urmează ca atât lor, cât și părților să li se dea anumite lămuriri.În acest sens, organul de urmărire penală sau instanța de judecată fixează termenul la care sunt chemate părțile, precum și expertul.

În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru operația propriu-zisă a expertizei.

Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într-un raport scris. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză.

Expertiza contradictorie

În cadrul acestui tip de expertiză experții sunt aleși și numiți de către organelle judiciare penale și de către părți. În legislația noastră și în legislațiile altor state se permite părților să ceară ca un expert recomandat de ele să participle la efectuarea expertizei.

În această situație, expertiza poate fi efectuată atât de către experți desemnați de organul judiciar , cât și de experți recomandați de părțile care au interese contrare. Părțile au acest drept inclusiv în cazul expertizei efectuate de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate.

În ceea ce privește posibilitatea propunerii unui expert de către părți, s-a apreciat că inexistența acestei posibilități, care echivalează cu eliminarea dreptului expertului părții de a pune concluzii care să contrazică concluziile expertului propus de organul judiciar, constituie o încălcare a art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere această rezolvare, au fost abrogate dispozițiile art.120 alin 5 Cod procedură penală, care prevedeau că dreptul conferit părților prin art.120 alin 3 nu se aplică în cazul expertizelor prevăzute la art.119 alin 2 ( când expertiza este efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate)

Când părțile au cerut și numirea unui expert din partea lor, expertiza se va efectua de către o comisie de experți, fiecare dintre aceștia participând cu drepturi egale la efectuarea expertizei.

Numirea de către părți a experților constituie obiectul reglementării unor acte normative distincte, de exemplu, ordonanța nr.75/2000 privind autorizarea experților criminaliști care pot fi recomandați de părți să participe la efectuarea expertizei criminalistice.

Expertiza supravegheată

În cadrul expertizei supravegheate, părțile pot desemna un specialist care are atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei, specialistul care supraveghează expertiza fiind denumit și consilier tehnic.

4.Expertizele după modul de organizare

Expertize simple

Expertiza simplă este acea expertiză care este efectuată de către un specialist dintr-un singur domeniu de activitate

Expertize complexe

Expertiza judiciară complexă se efectuează în cazurile în care pentru elucidarea faptelor sau circumstanțelor cauzei sunt necesare cunoștințe din mai multe domenii ale științei și tehnicii, din alte domenii ale activității umane. Fiecare expert, participant la expertiza complexă, efectuează cercetări în limitele competenței sale. Expertul participă la formularea răspunsului doar la acele întrebări cuprinse în ordonanță sau încheiere care corespund domeniului său de activitate.

În raportul de expertiză se vor indica felul cercetărilor efectuate de către fiecare expert, volumul acestora, experții care au formulat răspunsuri la întrebări și concluziile la care s-a ajuns.

Organizarea cercetărilor complexe este atribuită conducătorului instituției de expertiză judiciară sau unuia dintre experții incluși în grupul de efectuare a cercetărilor complexe.

SECȚIUNEA III : LEGALITATEA ȘI ACCEPȚIUNEA EXPERTIZEI CA PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Valoarea probatorie a expertizei

Raportul de expertiză nu are o forță probantă deosebită față de a celorlalte mijloace de probă. Drept urmare, concluziile acesteia vor putea servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.

Dacă organul judiciar are îndoieli asupra corectitudinii expertului sau a caracterului științific al concluziilor acestuia, poate dispune efectuarea unei noi expertize. Noua expertiză poate ajunge, însă, fie la aceleași concluzii, situație în care organul judiciar își poate forma convingerea că exprimă adevărul, fie la concluzii opuse primei expertize. În acest din urmă caz, legea nu acordă valoare probantă prioritară nici uneia din cele două expertize, astfel încât organul judiciar poate să acorde încredere, motivat, concluziilor oricăreia dintre ele, dacă sunt confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză. În raport de convingerea pe care și-a format-o, organul judiciar poate acorda încredere noii expertize, înlăturând-o pe prima, sau invers, cu obligația de a-și motiva alegerea.

În cazul expertizelor medico-legale care ajung la concluzii contrare, este obligatorie obținerea avizului comisiei superioare de control și avizare.

Procedura expertizei

Codul de procedură penală stabilește, pentru desemnarea experților, un sistem mixt, al expertizei oficiale, necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii (când este efectuată de experți desemnați și de organul judiciar și de părțile care au interese contrare).

În principiu, experții sunt numiți de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. Totodată, legea prevede dreptul pentru fiecare dintre părți de a cere un expert recomandat de acestea, care să participe la efectuarea expertizei. Când părțile au cerut numirea și a unui expert din partea lor, expertiza se efectuează de către o comisie de experți, fiecare din aceștia participând cu drepturi egale la efectuarea expertizei.

De la regula generală, potrivit căreia experții sunt numiți de organele judiciare, există o excepție, conform căreia, atunci când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanța de judecată se va adresa acestora, pentru a desemna specialistul competent în efectuarea expertizei. Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca, la efectuarea expertizei, să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora.

În cazul expertizelor judiciare tehnice și contabile, există reguli speciale de procedură, care prevăd că organul îndreptățit să dispună efectuarea expertizei tehnice judiciare numește expertul sau, după caz, specialistul.

Subliniem faptul că onorariile pentru plata expertizelor sunt fixate de către organele care au încuviințat efectuarea expertizelor iar mărimea acestor onorarii este stabilită în funcție de complexitatea expertizei, volumul de lucru și gradul lor profesional și științific.

În ipoteza în care instanța de judecată a încuviințat efectuarea unei expertize, apreciindu-se că aceasta este utilă pentru aflarea adevărului, nu se poate renunța la acest mijloc de probă cu motivarea că inculpatul nu a avansat onorariul datorat expertului. În această situație, plata expertului se asigură din fondul Ministerului Justiției.

Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunțit al urmelor și mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, în scopul stabilirii materialelor de comparație ce trebuie să fie pregătite și formulare corecte a tuturor întrebărilor la care urmează să răspundă specialiștii. De asemenea,este deosebit de important ca specialiștilor să li se pună la dispoziție materialele de calitate bună,prin urmare ele trebuie să fie virificate sub raportul calității și utilității lor pentru executarea lucrarii. Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă la formularea unor concluzii eronate,fără valoare pentru cauză.

Materialele supuse exprtizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ. La dispoziția experților sau specialiștilor se pun toate materialele, obiectele de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiții lucrarea. Atunci cînd se dispune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă aceasta nu au suferit modificări în cursul primei examinări,iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce masură concluziile pot fi influențate de ele. În raport cu natura expertizei, organul judiciar trebuie să procedeze la procurarea materialelor de comparație care să fie puse la dispoziția specialiștilor împreună cu urmele și mijloacelor materiale de probă.

În privința materialelor de comparație, celui ce dispune exprtiza îi revine o serie de obligații, printre care le subliniem pe următoarele:

– să confrunte datele privind materialele de comparație specificate în procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseși;

– să verifice dacă probele de comparație au fost ridicate cu respectarea regulilor criminalistice;

– în raport, poate să prezinte materialele de comparație persoanelor de la care provin pentru a fi indentificate;

– să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de comparatie și dacă acestea sunt corect descrise.

De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparație sunt suficiente, deoarece concluziile exprtului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe studiu unui număr cît mai mare de probe de comparație.

De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparație sunt utile. Cu ocazia aprecierii utilității materialelor de comparație, organul de urmărire penală trebuie să stabilească:

dacă materialele de comparație provin din aceiași perioadă cînd s-a creat,respectiv redactînd înscrisul corp delict;

dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict pînă la data luării probelor de comparație poate influența rezultatul expertizei;

dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări, de la data săvîrșirii faptei pînă la data expertizei și dacă acestea modificări le fac ori nu inutile;

dacă materialele pentru comparație au fost obținute în limita posibilității,în condiții asemănătoare cu cele în care au fost create corpuri delicte.

Totodată trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-și schimbe proprietățile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întîmplător sau intenționat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă. Nu în toate cazurile organele de urmărire penală care dispune expertiza trebuie să procure materialele pentru comparație, dimpotrivă, în cazul expertizei balistice,acestora le este interzisă efectuarea de trageri experimentale în vederea obținerii de modele tip de comparat ori pentru a se constata starea de funcționare a armei. Armele se trimit în mod obligatoriu descărcate și bine ambalate în lăzi sau cutii sigilate,urmînd ca tragerile experimentale să fie executate de catre specialiști ce posedă cunoștințe speciale în domeniul balisticii.

Atunci când expertiza se efectuează într-o instituție de specialitate (exemplu, expertiză medico-legală, expertiză criminalistică) organul judiciar care o dispune se adresează instituției urmând ca specialiștii și experții să fie numiți de conducerea acesteia.

Având în vedere că și în acest domeniu libera inițiativă și-a spus cuvântul, a apărut instituția experților particulari autorizați asociați sub diferite forme recunoscute de lege, la nivelul central sau local. La fel sunt și experții tehnici.

Ca urmare, în cazul expertizelor contabile și tehnice, experții care vor efectua lucrarea sunt numiți de către organul judiciar la propunerea asociației din care fac parte (cel puțin două recomandări). Dintre cei recomandați sunt numiți unul sau mai mulți experți, în funcție de complexitatea lucrării, numele experților numiți fiind apoi comunicat asociației care i-a recomandat.

După numirea experților, organul de urmărire penală sau instanța de judecată fixează termenul la care sunt chemate părțile si experții.

La termenul fixat se aduce la cunoștința părților și experților obiectul expertizei și întrebările la care experții trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. Părțile mai sunt încunoștiințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei alături de expertul numit de organul judiciar.

După examinarea obiecțiunilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea, incunoștiințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia vor participa și părțile (art.145 C.P.P.)

Efectuarea expertizei

Expertul desemnat de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, sau persoana însărcinată de conducerea instituției căreia i s-a adresat organul de urmărire penală sau instanța de judecată, este obligat să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat, răspunzând la toate întrebările care i s-au pus.

Efectuarea expertizei necesită o cerință esențială și anume corectitudinea și probitatea profesională.

Caracterul convingător al concluziilor formulate în urma efectuării expertizei este dependentă de cunoașterea unor fapte sau împrejurări legate de aspectele pentru a căror lămurire s-ar dispune efectuarea expertizei. Deci, expertul în unele situații pentru efectuarea expertizei poate cere nu numai cunoașterea materialelor ce constituie obiectul examinării, ci și a materialelor cauzei, a unor imprejurări de fapt astfel cum acestea au fost stabilite pe baza probelor administrate în cauza dată.

Consacrând posibilitatea acordată expertului de a lua cunoștință de materialele cauzei Codul de procedură penală prin art. 121, prevede următoarele "Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei".

În ceea ce privește cunoașterea parțială sau totală a materialului cauzei, în literatura de specialitate s-au exprimat două opinii.

O primă opinie limitează cunoașterea materialului cauzei de către expert, fiindcă se consideră că expertul trebuie să formuleze concluzii pe baza cunoștințelor sale de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate, existând pericolul influenței pe care ar putea să o exercite asupra concluziilor formulate, informațiile obținute din materialul cauzei.

Într-o altă opinie, expertului i se recunoaște un drept nelimitat de a lua cunoștință de materialul cauzei. Această opinie se bazează pe obiectivitatea ce trebuie să caracterizeze expertul și pe împrejurarea că acesta trebuie să cunoască materialele cauzei pentru a putea el însuși formula concluzii obiective și fundamentate științific.

Nu întotdeauna este necesară punerea la dispoziția expertului a întregului dosar al cauzei, ci numai a acelor elemente care interesează pe expert pentru a putea formula concluzii fundamentate științific. Aceasta, deoarece prin expertiză se urmărește lămurirea unor aspecte ale cauzei.

Dacă expertul consideră că materialele puse la dispoziție de organul judiciar sunt insuficiente, acesta va putea solicita și alte materiale.

Exemplificativ, în privința punerii materialului cauzei la dispoziția expertului în vederea formulării de către acesta a unor concluzii formulate științific, este art. 121, Codul de procedură penală, care prevede că "Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei".

De asemenea, mai putem menționa prevederile art. 121, al. 1, partea finală, care stipulează că "În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire penală". În cursul judecății, însă, dosarul devenind public, expertul poate lua oricând cunoștință de întregul său conținut.

Expertiza , reprezintă un proces de cercetare științifică a mijloacelor materiale de probă, proces care, date fiind elementele de dificultate și de complexitate pe care le implică, se realizează în etape.

Datorită experienței practice bogate, existentă în materie, se consideră că expertiza parcurge următoarele etape sau momente principale:

1. cunoașterea obiectului și materialelor expertizei;

2. examinarea separată a materialului în litigiu sau probelor de comparație;

3. examinarea comparativă a materialului, efectuarea de experimente;

4. demonstrația și concluziile formulate de expert.

Cunoașterea obiectului și materialelor expertizei

În această primă etapă, expertul studiază condițiile în care i-a fost expediat materialul, dacă acesta corespunde din punct de vedere cantitativ și calitativ, dacă corespunde cu datele indicate în ordonanța de expertiză, dacă acesta este suficient pentru efectuarea expertizei, orice neconcordanță existentă urmând a se consemna în raport. Însă, înainte de toate acestea, se verifică legalitatea și conținutul actului de dispunere, precum și integritatea sigiliului. Expertul poate să ceară lămuriri suplimentare din partea organului judiciar, care poate încuviința și darea de explicații de către părți.

Examinarea separată a materialului în litigiu sau probelor de comparați

Examinarea separată a materialului în litigiu are ca scop sesizarea particularităților sau elementelor sale caracteristice. Deci, a doua etapă, cuprinde examinarea caracteristicilor obiectelor primite, stabilirea detaliilor caracteristice existente și interpretarea lor ținând seamă de ansamblul din care fac parte.

Putem spune că, examinarea, analiza separată presupune examinarea atât a obiectului ce trebuie identificat, cât și a obiectului ce constituie obiectul de referință, pentru a se stabili caracteristicile esențiale ale obiectelor, precum și corelația ce există între acestea. Examinarea are în vedere atât materialul în litigiu, cât și modelele de comparație, expertul fiind interesat să surprindă suficiente caracteristici pe baza cărora să poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei sau obiectului dat spre cercetare.

Examinarea comparativă a materialului, efectuarea de experimente

Înainte de examinarea comparativă trebuie avută în vedere efectuarea de experimente. Acestea se efectuează pentru verificarea posibilității creării urmei în litigiu în împrejurările și condițiile date și pentru obținerea modelelor de comparație.

Deși, în unele situații, există posibilitatea unei comparări directe a elementelor caracteristice conținute în urmă cu cel al obiectului creator, examinarea se efectuează, de regulă, pe baza unor modele de comparație create experimental. De exemplu, se compară mulajul urmei de încălțăminte cu mulajul "urmei" create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la locul faptei.

Expertul trebuie să motiveze necesitatea diferitelor experimentări ce se efectuează prin reconstituirea acelor împrejurări care puteau da naștere sau nu urmelor infracțiunii cercetate de expertiză. De asemenea, expertul, pe lângă motivația necesității experimentelor, trebuie să motiveze metodele folosite, precum și descrierea cu exactitate a felului cum a decurs experimentul. Ca exemple, avem: tragerile experimentale cu armele de foc presupuse că au fost folosite la săvârșirea infracțiunii; probe de scris luate celor bănuiți etc.

Procedeele folosite în examenul comparativ sunt: confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea.

a. Confruntarea, se aplică în toate cazurile examinării comparative a urmelor infracțiunii și a modelelor de comparație, precum și la identificarea persoanei infractorului sau a cadavrelor necunoscute.

b. Juxtapunerea sau continuitatea liniară servește la stabilirea identității unei persoane sau unui obiect, ca urmare a determinării continuității elementelor caracteristice reflectate în urmă și în modelul de comparație obținut experimental. Este întâlnită frecvent în cazul striațiunilor specifice armelor de foc sau instrumentelor de spargere, ca, de altfel în întreaga examinare traseologică.

c. Suprapunerea a două imagini, dintre care una este transparentă, reprezentând urma, persoana sau obiectul în litigiu și, respectiv modelul de comparație, este al treilea procedeu folosit în examinarea comparativă.

Pentru examinarea comparativă în funcție de natura obiectelor supuse cercetării, se folosesc cele mai adecvate procedee și mijloace tehnico-științifice de comparare a însușirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenței sau divergenței existente între acestea.

Demonstrația și concluziile formulate de expert

a. Demonstrația, prin invocarea tuturor argumentelor logice, logico-metodice, matematice și vizuale – fotografii, spectre etc. – vine în sprijinul tezei demonstrative.

Demonstrația are următoarele elemente:

– teza ce urmează a fi demonstrată, care constă în însăși obiectul expertizei, astfel cum aceasta rezultă din întrebarea formulată de către organul judiciar. De exemplu, în cazul expertizei dactiloscopice, "Dacă urma digitală descoperită la locul faptei a fost produsă de A. C.", persoană bănuită în cauză.

– fundamentarea demonstrației se întemeiază pe acele date, judecăți, teze ale științei considerate ca fiind adevărate, din care derivă adevărul tezei ce urmează a fi demonstrată.

– procedeul demonstrației stabilește relația existentă între teza ce urmează a fi demonstrată și fundamentarea demonstrației printr-o activitate de gândire logică.

b. Concluziile formulate de expert nu sunt altceva decât răspunsul la întrebările formulate prin actul de dispunere a constatării sau expertizei și prin care expertul tși dă părerea sa cu privire la obiectul expertizei. Aceste concluzii, așa cum vom vedea, se vor materializa în partea finală a raportului de expertiză.

În principiu, expertiza poate fi efectuată de un singur specialist (sistemul expertizei unice) sau de mai mulți specialiști (sistemul expertizei în colegiu).

În cadrul expertizei, prin Instrucțiunile Ministerului Justiției nr. 547/1970, s-a adoptat sistemul expertizei unice, adică al expertizei efectuate de un singur expert pentru prima expertiză, iar pentru noua expertiză, sistemul expertizei efectuate de o comisie de specialiști.

În ceea ce privește, sistemul expertizei unice, expertul unic efectuează toate operațiunile legate de examinarea de specialitate, iar concluziile la care ajunge în final sunt materializate într-un raport de expertiză. Întreaga responsabilitate, asupra exactității și obiectivității concluziilor materializate în raportul de expertiză, ti revine expertului care a efectuat expertiza.

În ceea ce privește efectuarea noii expertize, această activitate revine mai multor experți, numărul acestora fiind întotdeauna impar și este stabilit de conducătorul laboratorului de criminalistică. Experții, care au aceeași specialitate, formulează concluzii proprii sau comune. Atunci când, în urma examinării efectuate, toți experții ce alcătuiesc comisia, ajung la același rezultat, se formulează o singură concluzie, iar raportul comun întocmit este semnat de toți experții. Dacă se ajunge la concluzii diferite, concluzia raportului de expertiză se formulează pe baza opiniei majorității. Opiniile contradictorii se consemnează în cuprinsul aceluiași raport sau într-o anexă (art. 122, alin. 2, Codul de procedură penală). Răspunderea pentru obiectivitatea și exactitatea concluziilor formulate în raportul de expertiză revine tuturor experților.

Diversitatea și complexitatea aspectelor legate de săvârșirea infracțiunilor a căror soluționare pe calea expertizei necesită cunoștințe de specialitate de diferite domenii, au condus la consacrarea unor forme de cooperare între experții și specialiștii din alte instituții sau având o altă specialitate.

a. O formă de colaborare cu specialiști din alte instituții și-a găsit consacrarea legală în art. 119, alin. 3, Codul de procedură penală, potrivit căreia: "Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora".

Prin asistență sau avizul specialiștilor se constituie acea modalitate de cooperare dintre experți și specialiști din alte domenii ale științei și tehnicii, la care se apelează atunci când pentru soluționarea unor aspecte ale materialului supus examinării sunt necesare cunoștințe din alte domenii de activitate, fără de care expertul nu ar putea formula concluzii temeinic motivate științific. Pe baza relatării făcute tragem concluzia că, specialistul a cărui asistență sau aviz a contribuit într-o anumită măsură la elaborarea concluziilor nu participă la formularea raportului de expertiză. Acest raport de expertiză este redactat numai de expertul desemnat.

b. Cealaltă modalitate de cooperare a experților desemnați cu experți din alte domenii ale științei și tehnicii, neconsfințite ca atare de legislația în vigoare, constituie o creație a practicii și implică forma expertizelor complexe sau mixte.

Deci, pentru soluționarea unor cauze penale, organele judiciare se confruntă cu numeroase probleme a căror natură depășesc sfera de preocupare a unei științe, impunându-se consultarea unor specialiști din diferite domenii de activitate.

Ceea ce este propriu expertizei complexe este faptul că, obiectul expertizei este supus unei examinări multidisciplinare prin prisma cunoștințelor pe care le reprezintă experții, iar constatările astfel desprinse, completându-se reciproc, se reunesc într-o concluzie unică materializată într-un singur raport de expertiză, sinteză a tuturor cercetărilor întreprinse.

Situațiile unor cercetări multidisciplinare se întâlnesc în cazul infracțiunilor contra persoanei, al accidentelor auto sau de muncă, al expertizelor operelor de artă etc. În literatura de specialitate s-a evidențiat existența unor elemente de interferență, îndeosebi între criminalistică și medicină legală, ce impun o strânsă colaborare între criminaliști și medicii legiști, concretizată în efectuarea unor expertize complexe.

Cum am menționat mai înainte, expertiza complexă nu este reglementată în actuala legislație procesuală, dar în literatură, s-au avansat și propuneri "de lege ferenda" referitoare la o reglementare autonomă, a acestei categorii de expertize.

Raportul de expertiză

După terminarea expertizei, expertul trebuie să comunice organelor judiciare constatările făcute cu ocazia examinării de specialitate. Aceste constatări pe care expertul trebuie să le comunice organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, sunt materializate într-un înscris ce poartă denumirea de raport de expertiză și constituie momentul final al activității de expertiză. În acest raport de expertiză, expertul consemnează toate activitățile întreprinse de el, precum și rezultatele la care a ajuns în urma examinării.

Raportul de expertiză criminalistică prezintă, deci, rezultatele investigațiilor științifice și cuprinde, potrivit art. 123, Codul de procedură penală, trei părți:

– partea introductivă a raportului de expertiză;

– partea descriptivă a raportului de expertiză;

– concluziile raportului de expertiză;

a. Partea introductivă a raportului de expertiză cuprinde organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea expertizei, numele și prenumele expertului, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care urma să răspundă expertul, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile, care au participat la aceasta, au dat explicații în cursul expertizei.

Din textul enunțat anterior putem constata că cele mai importante elemente ale părții introductive a raportului de expertiză sunt cele care se referă la obiectul expertizei și la descrierea materialelor care au servit ca termen de comparație.

În ceea ce privește obiectul expertizei, expertul precizează temeiul legal, adică actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei în cuprinsul căreia sunt menționate aspecte ce urmează a fi supuse examinării de specialitate.

Putem spune că obiectul expertizei derivă din însăși întrebările la care expertul trebuie să răspundă după efectuarea examinării de specialitate a materialului supus acestei examinări, care indica totodată genul expertizei criminalistice. La aceste întrebări expertul nu trebuie să răspundă în ordinea enumerată de organul judiciar, ci el trebuie să țină seama de anumite criterii (persoane, obiecte etc.), ele fiind în așa fel grupate încât să asigure cercetării un caracter organizat, precum și posibilitatea formulării unor concluzii ce derivă în mod logic una din alta.

Expertul, potrivit art. 120, alin. 2, Codul de procedură penală, poate cere organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, completarea sau modificarea întrebărilor formulate de către acesta.

Cu privire la materialul de comparație putem spune că sunt menționate toate obiectele mijloc al identificării, în urma examinării cărora se ajunge la individualizarea obiectelor ce constituie scopul identificării.

Pentru a se putea individualiza materialul litigios de modelul de comparație, acestea sunt descrise sub aspectul elementelor sale caracteristice, iar pentru a nu se confunda una cu cealaltă, pe obiectele, materialele litigioase se aplică o ștampilă cu specificația "Litigiu", iar pe obiectele ce constituie modele de comparație se aplică o altă ștampilă cu specificația "Comparație".

b. Partea descriptivă a raportului de expertiză cuprinde descrierea activității și tehnicii de lucru folosite de expert. Când este necesar, sunt analizate și date explicații la obiecțiile părților. Examinările întreprinse se descriu cât se poate de amănunțit, arătându-se procedeele aplicate, mijloacele tehnice și substanțele utilizate, rezultatele la care s-a ajuns prin fiecare examinare în parte. Aceste detalii sunt folosite atât pentru organele judiciare, cât și experților care sunt solicitați să efectueze o nouă expertiză. Această parte a raportului de expertiză se ilustrează, dacă este cazul, cu fotografii și desene.

Menționăm că, partea descriptivă a raportului de expertiză are, în general, următoarea structură :

– descrierea materialului litigios, adică a obiectului supus cercetării;

– rezultatele examinării separate a materialului în litigiu, cât și a pieselor de comparație;

– descrierea examinării comparative a materialului în litigiu;

– sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ.

În ceea ce privește primele două puncte se face o descriere detaliată a celor două categorii de obiecte cu care se lucrează în timpul examinării de specialitate.

Cu privire la examinarea comparativă a materialului în litigiu putem menționa că, expertul trebuie sa evidențieze atât caracteristicile generale cât și pe cele particulare, a pieselor în litigiu și a celor de referință. Expertul trebuie, în această parte, să menționeze tehnicile de lucru folosite, metodele și procedeele tehnico-științifice, aparatura utilizată. Expunerea acestor date trebuie făcută în așa fel încât expertul să convingă organele judiciare asupra caracterului complet și științific al metodologiei de cercetare.

În ceea ce privește sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ, aici se menționează că, concluziile la care a ajuns expertul se întemeiază pe îmbinarea ansamblului caracteristicilor relevate, pe caracterul lor particular, individual. Aceste caracteristici relevate sunt evidențiate în urma sintetizării datelor obținute în urma examenului comparativ.

c. Concluziile raportului de expertiză

În partea finală a raportului de expertiză sunt prezentate concluziile expertului, ca răspuns la întrebările adresate, precum și părerea acestuia în legătură cu obiectul cauzei care a fost supus examinării. Potrivit art. 123, lit. c, se prevede că, în partea finală "cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei".

Concluziile la care expertul, în urma cercetărilor materialelor primite pentru examinarea de specialitate, sunt formulate în răspunsurile pe care le dă la fiecare întrebare în parte.

Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri scurte și clare, evitându-se pe cât posibil, posibilitățile, și în orice caz speculațiile teoretice.

Sn situația când expertul, prin studiul materialelor ce le are la dispoziție, face anumite constatări ce reprezintă aspecte noi în comparație cu ce i s-a cerut de organul judiciar, el poate să depășească limitele răspunsurilor și să explice cele descoperite

Din punct de vedere al gradului de certitudine pe care trebuie să se bazeze concluziile expertului, atât în literatură cât și în practica activității de expertiză s-au statuat următoarele categorii de concluzii pe care expertul le dă organului judiciar care a dispus expertiza:

– concluzii categorice sau certe – afirmative sau negative;

– concluzii de probabilitate;

– concluzii de imposibilitatea rezolvării problemei.

Concluziile categorice reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind soluționarea problemei în cauză, ci, în primul rând, rezultatele științifice categorice la care s-a ajuns prin expertiză.

Concluzia expertului este certă atunci când este o concluzie adevărată în înțeles obiectiv, când conține o aserțiune categorică, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ, de unde și cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică afirmativă și concluzie categorică negativă.

Prin aceste concluzii, indiferent de forma pe care o îmbracă, se stabilește fie identitatea, fie neidentitatea unei persoane sau unui obiect. Aceste concluzii certe, fie pozitive, fie negative prezintă importanță în expertiza criminalistică deoarece interesează în aceeași măsură atât stabilirea identității cât și a neidentității.

Ca un exemplu, putem considera o concluzie cert pozitivă atunci când se precizează că urmele digitale descoperite la fața locului aparțin persoanei "x", în timp ce concluzia că semnătura de pe actul în litigiu nu aparține persoanei "y" este cert negativă.

Concluziile cu caracter de probabilitate sunt consecința unui anumit grad de îndoială, de incertitudine, ele stabilind probabilitatea, eventualitatea existenței sau inexistenței unui fapt oarecare. Subliniem, totuși, că prin conținutul lor aceste concluzii sunt relativ apropiate de cele certe, care în expresie matematică reprezintă 80-90% dintr-o concluzie categorică.

Cauzele care îl fac pe expert să formuleze concluzii cu caracter de probabilitate sunt de natură obiectivă, cât și din considerente subiective.

Dintre cauzele de natură obiectivă, menționăm:

– volumul redus al materialului supus examinării, adică insuficiența atât sub raport calitativ cât și sub raport cantitativ a particularităților imprimate;

– inexistența unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoașterii, la un moment dat, ale științei și tehnicii.

Dintre cauzele de natură subiectivă, menționăm:

– ignorarea sau aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica criminalistică referitoare la descoperirea, fixarea, ambalarea și transportarea materialului probator, care au avut drept consecință deteriorarea sau distrugerea caracteristicilor existente, apariția unor noi caracteristici etc.;

– pregătirea necorespunzătoare a materialului de comparație însoțite de pasivitatea expertului care nu solicită, la timpul potrivit, completarea sau refacerea materialului de comparație.

În ceea ce privește utilitatea concluziilor probabile pentru organele judiciare, precum și aportul lor în procesul de probațiune, în literatură sunt cunoscute două opinii.

Potrivit primei opinii, concluziile de probabilitate n-ar trebui să fie admise. În situația când nu se poate ajunge la o concluzie certă, – pozitivă sau negativă – specialistul ar trebui să se abțină, în mod motivat, de la formularea unei concluzii, deoarece, concluzia probabilă, oricât de convingător ar fi motivată, rămâne o simplă prezumție lipsită de forță probantă sau un simplu indiciu al faptului ce se cere a fi demonstrată.

Potrivit celei de-a doua opinii, care în literatura de specialitate este susținută științific din punct de vedere al metodologiei de cercetare de majoritatea autorilor precum și de practicieni, concluziile probabile sunt considerate a fi utile, fiindcă expertul nu poate stabili totdeauna adevărul și atunci este obligat să facă numai presupuneri, fie din cauza detaliilor reduse ca număr ale obiectului creator redate spre examinare, fie din lipsa unor metode adecvate de cercetare în domeniul respectiv. Chiar dacă prin aceste concluzii expertul nu rezolvă problema pusă în discuție, pot sugera, însă, organului judiciar direcția pe care trebuie să se înscrie de aici încolo investigațiile, pot deschide organului judiciar posibilități pentru descoperirea de noi probe.

Deși nu rezolvă materialul supus cercetării de specialitate cu certitudine, utilitatea concluziilor probabile în procesul de probațiune nu poate fi contestată.

În activitatea practică de expertiză, concluziile probabile pot fi formulate astfel: "cei zece pomi fructiferi au fost probabil tăiați cu toporul nr. 6 din grupul celor 7 trimise spre expertiză", "Actul incriminat ca fals s-ar putea să emane de la x".

Pentru convingerea organelor judiciare, în partea descriptivă a raportului, expertul trebuie să motiveze temeinic concluziile probabile, ceea ce presupune indicarea motivelor care în cauza dată exclud posibilitatea formulării unor concluzii certe.

Concluzii de imposibilitatea rezolvării problemei

Activitatea practică de expertiză a demonstrat că există unele situații când expertul, în urma examinării materialul, se află în imposibilitatea formulării unor concluzii certe sau probabile, nu poate răspunde la întrebările adresate de organul judiciar.

Aceste concluzii de imposibilitate nu trebuie confundate cu concluziile cert negative.

Există și aici cauze ce explică imposibilitatea formulării unor concluzii categorice sau probabile, acestea fiind și ele de natură obiectivă sau de natură subiectivă.

Cu privire la cauzele de natură obiectivă, relevante pot fi considerate, următoarele:

– calitatea cu totul nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice de identificare a obiectelor cercetate, de exemplu, în cazul unui fragment de urmă digitală, în care nu se evidențiază decât 2 – 3 detalii caracteristice, expertul se pronunță în sensul că "nu se poate stabili de la ce persoană provine urma";

– inexistența unor metode și procedee tehnico-științifice, a unor tehnici de cercetare adecvate;

– insuficiența sau calitatea necorespunzătoare a materialului de comparație.

Din categoria cauzelor de natură subiectivă menționăm:

– insuficienta pregătire profesională sau chiar incompetența expertului;

– nevalorificarea de către expert a tuturor posibilităților oferite de tehnica crimnalistică, a realizărilor de ultim moment ale științelor naturii și tehnicii.

Dacă în urma examinării întreprinse expertul constată că nu poate da un răspuns cert și nici probabil la întrebările formulate de organul judiciar, acesta poate alege una din următoarele alternative:

– restituirea materialului organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, iar în adresa ce-l însoțește precizează cauza care împiedică efectuarea expertizei;

– redactează un raport de expertiză ale cărei concluzii de imposibilitate a soluționării materialului supus examinării trebuie să fie temeinic motivate.

Ca și în cazul rapoartelor de expertiză ale căror concluzii îmbracă caracter de certitudine sau probabilitate și concluziile de imposibilitate a soluționării materialului supus examinării, trebuie , așa cum am menționat, să fie temeinic motivate, argumentate.

În ceea ce privește aceste concluzii, subliniem faptul că ele nu pot fi considerate drept un rebut în activitatea expertului criminalist, mai ales dacă imposibilitatea rezolvării este cauza unor factori obiectivi.

Aprecierea raportului de expertiză criminalistică parcurge două etape, constând din verificarea respectării prevederilor legale referitoare la expertiză (verificarea formală) și verificarea conținutului științific al raportului de expertiză (verificarea de fond sau substanțială).

a. Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale prevăzute în materia expertizei. În această etapă organul judiciar verifică următoarele aspecte:

– dacă au fost respectate condițiile legale de numire a expertului și dacă nu există eventuale motive de refuzare a acestuia, invocate de părți;

– dacă au fost formulate răspunsuri clare și complete la toate întrebările din actul procedural;

– dacă au fost respectate condițiile de citare a părților și dacă s-au dat lămuririle necesare, atât expertului cât și părților;

– dacă raportul a fost datat și semnat potrivit regulilor procedurale.

– deficiențele constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecințe diferite, ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele completări ori datare și semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize.

b. Verificare conținutului raportului se face pentru a se stabili dacă acesta corespunde exigențelor de ordin științific și logic și dacă este suficient de documentat.

Această etapă implică următoarele aspecte pe care organul judiciar trebuie să le verifice:

– dacă expertul a folosit pentru investigațiile sale toate materialele avute la dispoziție;

– condițiile în care expertul a efectuat cercetările spre a se stabili dacă acestea i-au permis rezolvarea problemelor pentru care a fost investit;

– folosirea celor mai adecvate metode și mijloace tehnico-științifice de investigare;

– justețea raționamentului și concordanța dintre concluzii și conținutul raportului de expertiză.

O eventuală neconcordanță, dintre concluziile raportului și alte mijloace de probă nu poate constitui un motiv de respingere a rezultatelor expertizei, impunându-se o analiză completă a întregului probatoriu. De exemplu, în cazul unei morți violente prin împușcare, inculpatul (paznic la un depozit), susține că s-a aflat în legitimă apărare, fiind atacat de victimă. Doi martori oculari au declarat că distanța dintre inculpat și victimă era de peste 10 metri, ceea ce , în situația indicată, ar fi echivalat cu neîndeplinirea condițiilor legitimei apărări. Din raportul de expertiză balistică a rezultat, însă că s-a tras de la o distanță mai mică de un metru, pe hainele victimei descoperindu-se urme suplimentare, specifice tragerii de la mică distanță. Neînsușindu-și concluziile raportului de expertiză, instanța l-a condamnat pe inculpat în principal pe baza declarațiilor celor doi martori. Ulterior, însă, din administrarea altor probe, a rezultat nesinceritatea martorilor și temeinicia concluziilor expertizei, astfel încât instanța de recurs a pronunțat achitarea, reținând legitima apărare.

În concluzie, menționăm că, numai după verificarea formală și substanțială a raportului, activitate de competența exclusivă a organului de urmărire penală, se poate ajunge la aprecierea corectă a concluziilor expertizei.

Aprecierea valorii probante a concluziilor raportului de expertiză

a. La aprecierea concluziilor trebuie avute în vedere faptul că, cu tot temeiul lor științific ele nu sunt imperative, în comparație cu alte probe administrate în cauza cercetată; nici atunci când toți experții au ajuns la aceleași concluzii, întrucât, potrivit legii, acest mijloc de probă nu are forță doveditoare absolută, ci poate fi folosită pentru soluționarea unei cauze numai în situația când organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise. Deci, el, poate să le admită sau să le respingă, în mod argumentat.

În cazul expertizei criminalistice, rezultatul unei examinări cu caracter științific, tehnic etc. a urmelor și mijloacelor materiale de probă; deci aceste constatări ale expertului dobândesc caracterul unui aviz de specialitate.

Faptul că aceste expertize criminalistice se efectuează în cadrul unor instituții de specialitate, cu aplicarea unor mijloace tehnico-științifice, metode, procedee adecvate și faptul că aprecierea unor asemene concluzii necesită din partea organelor judiciare chemate să le evalueze, cunoștințe de specialitate într-un domeniu sau altul, conferă expertizelor criminalistice un loc aparte în contextul mijloacelor de probă.

Putem menționa aici, în legătură cu probele, dispozițiile art. 63, alin. 2, Codul de procedură penală, care prevede că: "Probele nu au valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor".

Deci, concluziile specialistului nu au forță probantă absolută și nici prioritară, fiindcă constatările specialistului materializate sub forma concluziilor pot justifica o hotărâre sau alta a organului judiciar numai în măsura în care ti formează convingerea că sunt expresia adevărului.

În urma operațiunii de apreciere a organului judiciar a acestor concluzii, aceștia pot admite sau respinge în totalitate sau în parte concluziile raportului de expertiză după cum acestea reflectau sau nu adevărul.

b. Ca și alte probe, concluziile experților care stabilesc un fapt sau altul trebuie apreciat critic.

Procesul aprecierii concluziilor experților constă din:

– verificarea respectării dispozițiilor procedurale care reglementează acest mijloc de probă;

– analiza părții examinative a actului de expertiză (dacă scopul examinării a fost determinat corect, dacă s-au examinat toate obiectele necesare, dacă metodele de examinare au fost științifice, dacă examinarea s-a efectuat complet și care sunt rezultatele acesteia);

– verificarea concordanței dintre concluziile expertului și rezultatele examinării (dacă concluziile decurg firesc din examinările efectuate);

– verificarea caracterului complet al concluziilor expertului (dacă s-a răspuns la toate întrebările formulate);

Verificarea temeiniciei concluziilor nu trebuie exclusă nici în cazul în care concluziile expertului despre un anumit fapt concordă cu alte probe.

– împrejurarea de a fi o expertiză cu un pronunțat caracter oficial, de a fi efectuată în instituții de profil de către specialiști cu pregătire adecvată pentru a constitui garanție în privința competențelor și obiectivităților;

Așa fiind, putem preciza o altă apreciere a concluziilor experților și anume, verificarea raportului de expertiză din punct de vedere al respectării dispozițiilor legale referitoare la conținutul, modul de redactare a raportului, dacă raportul este datat și semnat de toți cei ce au participat la efectuarea expertizei, iar atunci când nu s-a realizat un consens, dacă opiniile contradictorii au fost sau nu consemnate în raport sau într-o anexă etc.

– aprecierea raportului de expertiză după aspectul fundamentării științifice. Aceasta presupune verificarea de către organele judiciare dacă specialistul a folosit cele mai noi și mai adecvate realizări ale științei și tehnicii, dacă metodele, procedeele, tehnicile de lucru sunt verificate din punct de vedere teoretic, dacă acestea nu sunt infirmate de practică.

Numai atunci când se sprijină pe cele mai noi date și teze ale științei, numai atunci când metodologia utilizată nu comportă îndoieli, concluziile raportului de expertiză pot fi reținute de organele judiciare.

c. Practica judiciară prezintă două tendințe în legătură cu aprecierea concluziilor raportului de expertiză criminalistică și anume:

– tendința de a atribui acestui mijloc de probă o valoare superioară celorlalte;

– tendințe, în sens opus, de a i se atribui o valoare inferioară, de subestimare.

Atât una cât și cealaltă sunt dăunătoare aflării adevărului, ideii de promovare a justiției.

Prima se bazează pe faptul că, se apreciază prea mult concluziile raportului de expertiză, în sensul că, se acordă prea multă încredere tehnicii și metodologiei de lucru folosite în laborator sau folosite în instituțiile de specialitate, care reprezintă avizul unor specialiști a căror calificare, experiență și probitate profesională nu pot fi puse la îndoială.

Primind fără rezerve concluziile raportului de expertiză, considerate "hotărâri științifice", acele organe care le acordă un credit nelimitat, renunță uneori la verificarea conținutului concluziilor, iar în urma operației de confruntare cu celelalte probe, acestea sunt interpretate în lumina rezultatelor la care ajunge examinarea de specialitate.

A acorda o încredere exagerată rapoartelor de expertiză criminalistică înseamnă a nesocoti principiul ce domină materialul liberei aprecieri a probelor cu consecințe dintre cele mai grave asupra aflării adevărului, conducând uneori la erori judiciare.

A doua tendință, mai rar întâlnită în activitatea judiciară, își găsește explicația în atitudinea îndoielnică a unor organe judiciare în ceea ce privește eficiența acestui gen de expertiză, într-o atitudine sceptică față de fundamentarea științifică, a metodologiei expertizei criminalistice.

Concluziile expertizei nu trebuiesc nici supraapreciate, nici subapreciate; acestora trebuie să li se acorde ponderea cuvenită în ansamblul probelor potrivit convingerii intime a organelor judiciare.

d. Rezultatul examinării de specialitate îmbracă, așa cum am precizat, forma unor concluzii care au diferite grade de certitudine cu privire la materialul dat spre examinarea de specialitate.

Dintre concluziile rapoartelor de expertiză, cele mai valoroase sunt concluziile cu caracter de certitudine a căror interpretare nu ridică probleme deosebite, fiind frecvente cazurile din practica judiciară în care expertizele criminalistice reprezintă singura modalitate de a scoate la lumină probele necesare constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni și identificării autorului ei. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se renunțe la verificarea lor.

Concluziile cu caracter de probabilitate dețin o pondere mai mică în ansamblul rezultatelor expertizei . Referitor la aceste concluzii s-au exprimat opinii pro și contra utilității și admisibilității lor, atât în literatura de specialitate, cât și în practică, unii experți evitând chiar să le formuleze.

În prezent majoritatea opiniilor sunt pentru admisibilitatea acestor concluzii, ele reprezentând ipoteze științifice de lucru, cu ajutorul cărora organele judiciare pot să-și ghideze activitatea de soluționare a cauzei, să elaboreze versiuni, iar prin coroborarea concluziilor de probabilitate cu rezultatele la care se ajunge prin administrarea altor probe să se stabilească adevărul. Mai mult, formularea unor asemenea concluzii reprezintă o dovadă de etică profesională a expertului.

În ceea ce privește modul de interpretare a concluziilor de probabilitate, sunt unele tendințe ce se întâlnesc încă , în practica de specialitate, potrivit cărora unele organe judiciare înclină să le atribuie un caracter de certitudine, în timp ce alte organe judiciare manifestă o tendință contrară, de neînsușire a acestor concluzii.

În practică apar unele situații când expertul nu poate răspunde la întrebările organului de urmărire penală datorită faptului că obiectele în litigiu nu conțin destule elemente ce pot constitui, într-adevăr, o amprentă a obiectelor creatoare, pe baza căreia să se formuleze concluzii de identitate. Alt factor care contribuie la imposibilitatea rezolvării problemelor supuse expertizei îl constituie și insuficiența materialelor de comparație puse la dispoziția specialiștilor.

În situația când nu se ajunge la o concluzie, datorită imposibilității rezolvării problemelor pentru care s-a dispus efectuarea expertizei, este indicat să se formuleze în raportul de expertiză concluzia de "nu se poate stabili".

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei fac necesară aceeași atenție de interpretare, mai ales dacă ele vor fi avute în vedere în cadrul întregului probatoriu existent în cauză. Imposibilitatea formulării concluziilor în expertiza criminalistică, coroborată cu lipsa altor probe, este de natură să impună organului judiciar aplicarea principiului prezumției de nevinovăție persoanei implicate într-o cauză.

În concluzie, menționăm faptul că, organul judiciar poate aprecia și admite concluziile expertizei când ele se impun prin temeiul științific, puterea de convingere, coroborarea cu alte mijloace de probă etc. În principiu, instanța este îndreptățită să înlăture oricare probă, inclusiv concluziile unei expertize.

Când concluziile expertizei nu sunt însușite de organul judiciar, acesta are obligația să motiveze.

Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert, cât și concluziile sale cu conținut științific.

Această libertate este necesară, deoarece cu toate progresele științei, experții pot fi supuși erorilor, fiind cunoscut faptul că uneori s-au determinat erori judiciare grave.

Mai precizăm că, calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeași persoană întrunește ambele calități, întâietate are calitatea de martor, sarcinile efectuării expertizei fiind încredințate unui alt expert (art. 54, Codul de procedură penală).

CONCLUZII

Orice activitate ilicită săvârșită de o persoană se consumă în timp și spațiu lasă urme, cât de mult n-ar încerca să ascundă urmele,cu siguranță vor rămâne, chiar și amprente digitale șterse se pot ridica, ca urmare ajungem la concluzia că nu există infracțiuni perfecte.

În vederea dispunerii expertizelor, organele abilitate trebuie să procedeze la o analiză temeinică a necesității și utilității acestora, spre a nu recurge la concursul specialiștilor decât atunci când nu pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt care prezintă importanță pentru cauză, respectiv pentru aflarea adevărului.

Urmele și mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauza atât timp cât nu au fost analizate, interpretate și valorificate pentru deținerea unui maxim de date menite să contribuie la clarificare diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea,făptuitori etc.,în scopul aflării adevărului.

Pentru a asigura valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, prin expertize, organele abilitate trebuie să cunoască și să analizeze întregul material existent în dosarul cauzei și numai pe această bază să se pronunțe asupra necesității și utilității recurgerii la specialiști.

În literatura de specialitate este menționat că prin intermediul expertizei judiciare se poate trece de la posibilitatea cunoașterii la cunoașterea propriu-zisă controlabil cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de știință(Ch.Lagneau).

Deci, expertizele contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunilor, la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indici pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice ori să fie înlăturate ca fiind fără valoare.

Dispunerea expertizelor poate fi efectuata atât în faza de urmărire penală cât și în cea de judecată. Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să constate prezența cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt îndeajuns și că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințele unor specialiști.

În situația în care sunt întrunite cerințele expres ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele cunoștințe în specialitatea respectivă. În alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanțiilor procesuale ale parților, deoarece aceasta nu ar putea discuta liber și critic concluziile de specialitate, când ele ar aparține persoanei care efectuează urmărirea penală sau participă la judecată.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE,CURSURI, MANUALE, MONOGRAFII

1. George Antoniu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Generală, vol.I, Ed.Academiei R.S.R., București, 1975

2. Constantin Aionitoaie, Constantin Pletea, Tratat de tactică criminalistică, M. I. , Ed. Carpați, Oradea, 1992

3. Constantin Aionitoaie, Constantin Pletea, în Colectiv, Tactica criminalistică, M. I., S. E. C., București, 1989

4. Aurel Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, Iași, 1986

5. Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996

6. Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, Expertizele-Mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

7. Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București,2011

8. Nicolae Dan, Expertiza criminalistică în procesul penal și civil, în "Școala românească de criminalistică", București, 1975

9. Vintilă Dongoroz s.a., Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1976

10. Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990

11. Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iași, 1973

12. Ion Mircea, Criminalistica, Editura Fundației Chemarea, Iași,1992

13. Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București,1971

14. Ion Neagu , Drept procesual penal, Editura Academiei, București, 1988

15. Ion Neagu, Tratat de procedură penală.Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2011

16. Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1972

17. Emilian Stancu, Criminalistica ,Știința investigării infracțiunilor, vol. I, Ed. Tempus S.R.L., București, 1992

18. Moise Terbarcea, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970

19. Nicolae Volonciu, Alina Barbu, Codul de procedură penală comentat, Art.62-135.Probele și mijloacele de probă, Editura Hamangiu, București, 2007

LEGISLAȚIE

1. Codul de procedură penală al României

2. Ordonanța Guvernamentală nr.75/2000 privind autorizarea experților criminaliști

3. H.G. nr.519 din 26 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial Partea I, din 22 august 1991

ARTICOLE

.Bocăneț, În legătură cu actul prin care se dispune efectuarea expertizei în faza urmăririi penale, în Revista Română de Drept nr.4/977

2. Matei Basarab, Concluziile expertului criminalist și rolul lui în procesul penal, în "Studia Universitatis Babeș Bolyai, Series Iurisprudenția, Cluj, 1967

. Buus, Unele probleme privind expertiza criminalistică tn activitatea procesuală, Justiția Nouă, nr. 5/1964,

4. Al. Buus, Concluziile probabile în expertiza criminalistică, în "Justiția nouă",nr.1/1965,

5. Lucian Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe, tn R.R.D. nr. 3/1978

6. Moise Terbarcea, Expertiza complexă medico-legală și criminalistică, mijloc eficient de probă în procesul judiciar, în "20 de ani de expertiză criminalistică

7. Dumitru Sandu, Unele aspecte privind interpretarea concluziilor raportului de expertiză: "În 20 de ani de expertiză criminalistică"

8. Constantin Teodosiu, Valorificarea expertizei criminalistice a scrisului în procesul penal în R.R.D., nr. 5, 1967

9. Lucian Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe în R.R.D. nr. 3/1978

PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr.2781/1999, în C34, pp.310-311;

2. Curtea de apel Brașov, decizia penală 220/R/1998 în C27, pp.209-210;

3. Curtea de apel București, secția a II-a penală, decizia nr.263/1996, în C18, 1998, p.76

4. Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr.7/1992, în Dreptul nr.12/1992

.E.D.O., cauza Bonisch contra Austriei, Hotărârea din 6 mai 1985, Serie A nr.92

6. Trib. Suprem secț. pen., dec. nr. 686/1977, C.D. 1977

7. Trib. Suprem, complet de 7 judecători, dec. nr. 35/1984, R.R.D. nr. 4/1985