Expertiza Urmelor Lasate de Armele de Foc
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I Expertiza judiciară – aspecte procesual penale
1. Noțiune.
2. Felurile expertizei.
3. Efectuarea expertizei.
Secțiunea a II-a Expertizele criminalistice
1. Situații în care se poate dispune efectuarea unor expertize
criminalistice.
2. Ordonarea efectuării expertizelor.
3. Pregătiri în vederea efectuării expertizei.
Secțiunea a III-a Raportul de expertiză
1. Partea introductivă a raportului de expertiză.
2. Partea descriptivă a raportului de expertiză.
3. Concluziile raportului de expertiză.
4. Suplimentul de expertiză.
5. Lămuriri cerute expertului.
CAPITOLUL II NOȚIUNI TEHNICE DESPRE ARMELE DE FOC
Secțiunea I Funcționarea armelor de foc
Secțiunea a II-a Clasificarea armelor de foc
Secțiunea a III-a Descrierea armelor de foc
1. Țeava.
2. Mecanismul de darea focului.
3. Închizătorul.
4. Cartușul.
5. Substanțe explozive.
Secțiunea a IV-a Urmele de împușcare
1. Factorii primari ai împușcăturii.
2. Factorii suplimentari ai împușcăturii.
CAPITOLUL III METODE DE DESCOPERIRE, FIXARE ȘI RIDICARE A ARMELOR DE FOC ȘI A URMELOR LĂSATE DE ACESTEA
Secțiunea I Noțiuni generale
Secțiunea a II-a Stabilirea distanței și a direcției din care s-a tras
Secțiunea a III-a Examinarea balistică efectuată în laborator
1. Identificarea urmelor create de armele de foc.
2. Identificarea armei cu care s-a tras.
3. Examinarea comparativă a proiectilelor.
4. Măsurarea elementelor caracteristice de pe proiectile.
5. Analiza microscopică, comparativă.
6. Examinarea proiectilelor cu ajutorul fotografici.
7. Desfășurarea mecanică a cămășii proiectilului.
8. Examinarea proiectilelor după imaginea secundară.
9. Ridicarea mulajelor pe peliculă Roentgen.
10. Ridicarea mulajelor cu materiale termoplastice.
11. Mulaje metalice obținute prin băi electrolitice.
12. Condiții speciale de formare a urmelor pe proiectil.
13. Stabilirea timpului scurs de când s-a tras ultima oara cu o armă de foc.
14. Verificarea stării de funcționare a unei arme.
15. Verificarea condițiilor în care se putea descărca arma de foc fără apăsarea trăgaciului.
16. Refacerea inscripțiilor ștanțate pe armele de foc.
ANEXE
Diferite tipuri de arme
Bibliografie
=== EXPERTIZA ARMELOR DE FOC ===
Expertiza urmelor lăsate de armele de foc
(plan de expunere)
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I Expertiza judiciară – aspecte procesual penale
1. Noțiune.
2. Felurile expertizei.
3. Efectuarea expertizei.
Secțiunea a II-a Expertizele criminalistice
1. Situații în care se poate dispune efectuarea unor expertize
criminalistice.
2. Ordonarea efectuării expertizelor.
3. Pregătiri în vederea efectuării expertizei.
Secțiunea a III-a Raportul de expertiză
1. Partea introductivă a raportului de expertiză.
2. Partea descriptivă a raportului de expertiză.
3. Concluziile raportului de expertiză.
4. Suplimentul de expertiză.
5. Lămuriri cerute expertului.
CAPITOLUL II NOȚIUNI TEHNICE DESPRE ARMELE DE FOC
Secțiunea I Funcționarea armelor de foc
Secțiunea a II-a Clasificarea armelor de foc
Secțiunea a III-a Descrierea armelor de foc
1. Țeava.
2. Mecanismul de darea focului.
3. Închizătorul.
4. Cartușul.
5. Substanțe explozive.
Secțiunea a IV-a Urmele de împușcare
1. Factorii primari ai împușcăturii.
2. Factorii suplimentari ai împușcăturii.
CAPITOLUL III METODE DE DESCOPERIRE, FIXARE ȘI RIDICARE A ARMELOR DE FOC ȘI A URMELOR LĂSATE DE ACESTEA
Secțiunea I Noțiuni generale
Secțiunea a II-a Stabilirea distanței și a direcției din care s-a tras
Secțiunea a III-a Examinarea balistică efectuată în laborator
1. Identificarea urmelor create de armele de foc.
2. Identificarea armei cu care s-a tras.
3. Examinarea comparativă a proiectilelor.
4. Măsurarea elementelor caracteristice de pe proiectile.
5. Analiza microscopică, comparativă.
6. Examinarea proiectilelor cu ajutorul fotografici.
7. Desfășurarea mecanică a cămășii proiectilului.
8. Examinarea proiectilelor după imaginea secundară.
9. Ridicarea mulajelor pe peliculă Roentgen.
10. Ridicarea mulajelor cu materiale termoplastice.
11. Mulaje metalice obținute prin băi electrolitice.
12. Condiții speciale de formare a urmelor pe proiectil.
13. Stabilirea timpului scurs de când s-a tras ultima oara cu o armă de foc.
14. Verificarea stării de funcționare a unei arme.
15. Verificarea condițiilor în care se putea descărca arma de foc fără apăsarea trăgaciului.
16. Refacerea inscripțiilor ștanțate pe armele de foc.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I
Expertiza judiciară – aspecte procesual penale
1. Noțiune.
Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori, prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparțin diverselor ramuri ale științei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.
În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță deosebită, deoarece sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite cauze penale. În literatura juridică se evidențiază faptul că evoluția științei și progresul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe cere o trăim drept perioadă de etalare științifică a probelor.
În legislația noastră procesual penală se arată că în cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize (art. 116 C.proc.pen.).
Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, în același timp, prezintă multe deosebiri.
În ceea ce privește asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menționăm că și unele și celelalte sunt efectuate de către specialiști din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor și expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiștilor fiind cuprinse într-un raport etc.
În privința deosebirilor, subliniem, mai întâi, faptul că toate constatările tehnico-științifice si medico-legale se fac de urgență, adică într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii, cerință pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor.
O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele se pot face și în faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale specialiștii se rezumă la cons-emnarea și cercetarea mai puțin aprofundată a situațiilor ce Ie revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii – uneori, chiar exhaustivă – a elementelor care fac obiectul expertizei.
Cadrul legal privind efectuarea expertizelor este dat de Ordonanța de urgență nr. 2/2000, referitoare la expertizele judiciare și extrajudiciare.
2. Felurile expertizei.
Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei.
În funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
expertiza criminalistică, ce poate fi, la rândui ei, de mai multe feluri, și
anume: expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.
expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc;
expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice ca schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;
expertiza contabilă prin care se lămuresc aspecte privind controlul și revizia contabilă;
expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în
cazul accidentelor de circulație, în cazul infracțiunilor contra protecției
muncii etc. Expertiza contabilă și cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceeași cauză.
După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi facultative și obligatorii.
Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie când organele judiciare socotesc că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.
Expertiza este obligatorie, potrivit art. 117, în următoarele situații:
în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efectuată o expertiză
psihiatrică; expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit de grav, chiar dacă infracțiunea a rămas în faza de tentativă;
efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; această expertiză poate fi dispusă numai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului; asemenea elemente pot privi comportarea anterioară a inculpatului, modul de comportare a inculpatului în cadrul procesului etc.
În mod justificat, apreciem noi, în practica judiciară s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice în cazul în care inculpatul a suferit de o boală psihică ori un traumatism cranian, după care a fost internat în spital.
Expertiza psihiatrică asupra învinuitului sau inculpatului se efectuează în instituții sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului, pe timpul necesar. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de către organele de poliție. În cazul în care expertiza nu s-a făcut în condițiile cerute de lege, urmează ca instanța să dispună o nouă expertiză.
Cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, potrivit art. 117, privesc situații legate de rezolvarea unor probleme cu incidență directă asupra răspunde penale a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza este obligatorie și în alte situații, care, în mod practic sunt adiacente rezolvării propriu-zise a cauzei penale. Astfel, expertiza este obligatorie în cazul suspendării procesului penal în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii (art. 239, 303,453 lit. a, 455 combinat cu 453 lit. a).
După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate expertizele au fost împărțite în mai multe categorii:
expertiza simplă sau oficială în care organul penal îl numește pe expert
controlează activitatea de expertizare făcută de acesta;
expertiza contradictoriei care experții sunt aleși și numiți de către organele judiciare penale și de către părți; în legislația noastră (art. 118 alin. 3) legislațiile altor state se permite părților să ceară ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei;
expertiza supravegheată în care părțile pot desemna un specialist
care are atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei, specialistul care supraveghează expertiza fiind denumit și consilier tehnic.
După modul de organizare, expertizele se împart în:
expertize simple efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;
expertize complexe sau mixte în care, pentru lămurirea faptelor,
împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoștințe din mai multe ramuri ale științei sau tehnicii. Având în vedere importanța și frecvența expertizelor complexe, în literatura de specialitate se susține, pe bună dreptate, necesitatea unei reglementări proprii a unui asemenea gen de expertiză.
3. Efectuarea expertizei.
Expertiza se efectuează potrivit art. 118 și urm. C.proc.pen afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Există, domenii în care pe lângă dispozițiile codului se aplicași unele norme speciale. Datorită multitudinii de norme speciale existente în afara legii generale s-a preconizat chiar o unificare într-un act normativ singular a tuturor acestor dispoziții.
Expert devine specialistul căruia instituția i-a repartizat lucrarea, pentru ca acesta asumă obligațiile și răspunderea ce revine expertului, chiar dacă nu a fost desemnat de organul judiciar
Obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă expertul se stabilesc de organul judiciar.
Obiectul expertizei aparține de obicei unui singur domeniu de specialitate, uneori însă particularitățile cauzei pot impune ca specialiști din diverse domenii să desfășoare o expertiză complexă, materializându-se un punct de vedere unic, exprimat într-un singur raport de expertiză. Această situație nu trebuie confundată cu comisia de expertiză, când activitatea este efectuată de mai mulți experți, dar toți specialiști în același domeniu și nici cu ipoteza prevăzută de art. 119 alin. 3 C.proc.pen. În acest caz se arată că dacă serviciul medico-legal sau laboratorul de criminalistică ori institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora. Expertul desemnat are obligația să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. El are dreptul să ia cunoștință de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât în faza de urmărire penală dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviințarea organului de urmărire penală.
Expertul poate cere informații sau explicații organului judiciar. Pot da lămuriri expertului și părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul judiciar.
Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport de expertiză scris, întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experți care au efectuat expertiza se redactează un singur raport. Dacă există opinii deosebite, părerile se consemnează în același raport, eventual într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.
Raportul de expertiză cuprinde partea introductivă, expunerea și concluziile. Potrivit art. 123 C.proc.pen. conținutul raportului de expertiză este următorul:
partea introductivă indică organul care a dispus expertiza, numele expertului, data dispunerii expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care urmează a răspunde; materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date de părțile care au participat;
expunerea cuprinde o descriere amănunțită a operațiilor efectuate, precum și analiza obiecțiilor sau a explicațiilor părților în lumina constatărilor expertului;
concluziile expertului cu privire la obiectul expertizei și la întrebările care s-au pus.
În literatura juridică se ridică problema valorii probatorii a expertizei având în vedere că în legătură cu aspectul supus expertizării s-a pronunțat un specialist, având cunoștințe ce depășesc în domeniul respectiv pe cele ale organului judiciar. S-a ajuns până la opinii după care într-o asemenea situație expertul ar face o „judecată științifică” în cauză. Aceste puncte de vedere acordă o valoarea probatorie mult sporită expertizei, în raport cu celelalte mijloace de probă.
Asemenea opinii sunt în genere străine gândirii juridice contemporane și vin în contradicție cu dispozițiile legii care nu permitea probele să aibă putere dinainte stabilită și nici aprecierea lor nu poate fi sustrasă organelor judiciare. A admite contrariul înseamnă ca soluționarea cauzei să fie lăsată la aprecierea expertului, ori acesta nu se poate transforma în organ de urmărire penală sau judecată.
Expertul nu poate asuma atribuții de organ judiciar. Organul de urmărire fixează obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul trebuie să îndeplinească sarcina primită și să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe informații și declarații ale unor persoane pe care a găsit c! de cuviință să le interogheze.
Instanța poate aprecia și admite concluziile expertizei când ele se impun prin temeiul științific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace de probă etc. În principiu, instanța este îndreptățită să înlăture oricare probă, inclusiv concluziile unei expertize. Când concluziile expertizei nu sunt însușite de organul judiciar, acesta arc obligația să motiveze
Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert cât și concluziile sale cu conținui științific. Această libertate de apreciere este necesară întrucât cu toate progresele considerabile ale științei, experții pot fi supuși erorii atât cu privire la constatări cât și referitor la concluziile lor și este cunoscut că uneori au determinat erori judiciare grave.
Majoritatea expertizelor nu presupune greutăți în corecta lor evaluare și interpretare. Se ridică dificultăți când concluziile sunt în sensul imposibilității rezolvării problemelor la stadiul actual de dezvoltare a științei. În practică s-au manifestat unele înțelegeri greșite ale situației în sensul că răspunsul expertului echivalează cu o concluzie negativă categorică (de excludere a producerii unui fapt sau identității unei persoane), organul judiciar abdicând de la obligația manifestării rolului activ și de la îndatorirea de a rezolva cauza prin folosirea celorlalte posibilități de informare și dovedire.
Calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeași persoană întrunește ambele calități, întâietate are calitatea de martor, sarcinile efectuării expertizei fiind încredințate unui alt expert (art. 54).
Secțiunea a II-a
Expertizele criminalistice
1. Situații în care se poate dispune efectuarea unor expertize
criminalistice.
Expertiza criminalistică poate fi definită ca fiind o activitate de cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, în scopul identificări persoanelor, animalelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri sau schimbări intervenite în conținutul, forma și aspectul lor.
Ordonarea unei expertize criminalistice este subordonată realizării cumulative a următoarelor două condiții:
existența unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
lămurirea semnificației acestora reclamă cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.
Numai constatarea prezenței, în ansamblul faptelor și împrejurărilor cauzei, a unor aspecte ce impun clarificări nu justifică ordonarea efectuării unei expertize criminalistice deoarece, în anumite situații, acestea pot fi lămurite fără a se recurge la cunoștințele unui expert.
Nu se poate dispune efectuarea unei expertize criminalistice pentru precizarea unor împrejurări ce ar putea fi lămurite prin administrarea altor probe (declarații ale învinuitului sau inculpatului, ale martorilor oculari, ale victimei, mijloace materiale de probă etc), sau pe baza cunoștințelor de ordin profesional, a experienței de viață a organului judiciar. Utilizând toate aceste posibilități, constatând că au fost administrate toate probele existente în cauză și cu toate acestea un anumit fapt, o anumită împrejurare continuă să rămână nelămurită deoarece reclamă cunoștințe de specialitate, numai în aceste situații organul judiciar poate dispune efectuarea unei expertize. Tot astfel, nu se poate, dispune efectuarea unei expertize pentru precizarea unor aspecte ce reclamă cunoștințe de ordin juridic deoarece organele judiciare au pregătire de specialitate în această materie și posibilitatea întregirii cunoștințelor lor de profil prin folosirea unor mijloace de informare adecvate. Așa, de pildă, nu se poate cere expertului să se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului deoarece, fiind o chestiune de ordin juridic, asupra acesteia trebuie să statueze, pe baza cunoștințelor; de ordin profesional, însuși organul judiciar.
Există, de asemenea, situații în care clasificarea unor anumite împrejurări, deși reclamă cunoștințe de specialitate, efectuarea unei expertize criminalistice nu este totuși necesară deoarece nu prezintă importanță. Așa, de pildă, apare superfluă, în cazul unui accident de circulație auto, al cărui autor a fost identificat, efectuarea unei expertize criminalistice ce ar urma să stabilească dacă urmele digitale aflate pe diferite părți ale autovehiculului aparțin acestuia. De vreme ce împrejurările comiterii infracțiunii au putut fi stabilite, de pildă, prin mijlocirea declarațiilor martorilor, ale victimei, infracțiunii și există recunoașterea făptuitorului, dispunerea unei expertize; criminalistice cu obiectul mai sus precizat apare inutilă.
Așadar, dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.
E posibil ca cel ce îndeplinește atribuțiile organului de urmărire penală sau judecătorii să aibă temeinice cunoștințe de specialitate și într-un alt domeniu (de pildă, în domeniul traseologiei, al balisticii, în general în chestiuni de tehnică criminalistică), care să le îngăduie să supună unei examinări proprii anumite mijloace materiale de probă ce reclamă asemenea cunoștințe, iar în urma unor atare examinări să ajungă la concluzii tot atât de temeinice ca și în cazul în care ar fi fost examinate de un expert sau .specialist abilitat în acest sens.
Împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare au cunoștințe de specialitate în domeniul criminalisticii nu înlătură necesitatea dispunerii unei expertize. Așadar, ori de câte ori se ivește necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce reclamă cunoștințe dintr-un domeniu sau altul se va recurge la concursul specialiștilor, independent de faptul că Organele judiciare posedă asemenea cunoștințe.
Efectuarea unor examinări de specialitate de către însăși organele judiciare excede atribuțiilor conferite prin lege acestora, datorită incompatibilității existente între funcțiile procesuale pe care trebuie să le exercite organul de urmărire penală, instanță de judecată, pe de o parte, și expertul pe de altă parte și ar fi de natură a se repercuta negativ asupra unei reguli (le bază a procesului penal – aflarea adevărului.
Într-adevăr, concluziile formulate de expert în urma examinărilor de specialitate, dobândesc valoarea unei probe și în măsura în care sunt considerate temeinice, vor sta la baza convingerii organelor judiciare. Dar organele judiciare sunt chemate pe de o parte să administreze toate probele existente, iar pe de altă parte a le aprecia potrivit convingeri ce le-o formează. A admite posibilitatea efectuării unor examinări de specialitate de către însuși organul judiciar înseamnă a acorda prerogativa creării probelor pe care tot el ar fi chemat să le aprecieze. Întrunirea în una și aceeași persoană atât a calității de organ judiciar cât și a calității de expert, s-ar repercuta negativ asupra aflării adevărului deoarece modul de apreciere a acestor probe ar fi influențat de concluziile trase pe baza cunoștințelor de specialitate.
Pentru toate aceste considerente, ori de câte ori în cursul urmăririi sau judecării unei cauze se ivesc aspecte a căror lămurire reclamă cunoștințe de specialitate dintr-un alt domeniu decât cel judiciar, organele judiciare vor ordona efectuarea unei expertize criminalistice, abstracție făcând de împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare posedă atare cunoștințe.
2. Ordonarea efectuării expertizelor.
Constatând, în cursul urmăririi sau judecării unei cauze, existența unor Fapte sau împrejurări neclare a căror lămurire reclamă folosirea cunoștințelor unui specialist într-un anumit domeniu, organul de urmărire sau instanța de judecată dispune efectuarea unei expertize criminalistice.
Când necesitatea unei asemenea examinări de specialitate se resimte în cursul urmăririi penale, forma procesuală de dispunere a expertizei, potrivit art. 203 C.proc.pen., este ordonanța, iar în cursul judecății instanța dispune prin hotărâre (art. 311 C.proc.pen.).
Fie că se dispune prin ordonanța organului de urmărire penală, fie prin încheierea instanței de judecată, aceste acte procedurale au următorul conținut:
precizează obiectul expertizei, adică natura examinării căreia urmează a fi supuse anumite mijloace de probă;
întrebările la care urmează să răspundă expertul pe baza cunoștințelor sale de specialitate;
când obiectul expertizei criminalistice îl constituie identificarea sau stabilirea apartenenței de gen, se precizează piesele în litigiu precum și obiectele ce constituie materialul de referință, adică modelele tip de comparație;
în măsuri în care se consideră necesar se face o scurtă precizare a situației de fapt, a împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea;
în fine, se precizează termenul înăuntrul căruia urmează a fi realizată lucrarea.
Dată fiind împrejurarea că expertiza criminalistică se efectuează în laboratoare de expertiză, în actele procedurale prin care se ordonă efectuarea unor atare examinări se nominalizează numai expertiza, adică se indică natura acesteia, nu și expertul care o va efectua, acesta urmând a fi desemnat, așa cum vom vedea, de conducerea laboratorului. în ce privește limitele de timp în care se poate ordona efectuarea unei expertize criminalistice, aceasta poate fi dispusă în tot cursul urmăririi penale, dar numai după punerea în mișcare a acțiunii penale, iar în timpul judecății poate fi dispusă atât înainte de începerea cercetării judecătorești precum și în tot cursul efectuării acesteia.
3. Pregătiri în vederea efectuării expertizei.
Dispunerea efectuării expertizelor criminalistice impune luarea de către, organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată a unor măsuri de pregătire, care ar putea fi astfel sintetizate:
delimitarea obiectului examinării;
formularea întrebărilor;
punerea la dispoziția expertului a materialelor necesare examinării;
observarea, cu ocazia transmiterii materialelor la laboratoarele de expertiză, a recomandărilor făcute de tehnica criminalistică cu privire la fixarea, conservarea și ambalarea urmelor și obiectelor, precum și a regulilor privind asigurarea autenticității acestora.
De modul cum sunt efectuate aceste măsuri de pregătire depinde, în bună măsură, eficiența examinărilor de specialitate și în ultimă instanță însăși justețea și temeinicia concluziilor formulate.
a) Pentru a nu se da loc unor examinări inutile, pentru a nu prilejui
pierderi nejustificate de timp, cu consecințe defavorabile atât pentru cei chemați să efectueze expertizele cât și pentru organele judiciare, actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să precizeze obiectul acesteia.
Delimitarea riguroasă a obiectului examinării implică obligația pentru organele judiciare nu numai de a nominaliza corect expertiza, ci și precizarea sarcinilor ce revin experților, precizarea naturii examinărilor ce urmează a fi întreprinse. Delimitarea obiectului expertizei se realizează prin formularea judicioasă a întrebărilor.
b) Formularea întrebărilor la care urmează să răspundă expertul este subordonată împlinirii unor condiții, unele privind fondul chestiunii, altele forma în care trebuie să se materializeze.
Astfel, în ce privește condițiile de fond, obiectul întrebărilor adresate expertului trebuie să-l constituie numai aspectele de specialitate, adică să vizeze obținerea unor răspunsuri numai din domeniul acelei ramuri a criminalisticii profesate de expert. Așa fiind, expertului nu i se pot adresa întrebări ce se referă la aspectul juridic al cauzei, deoarece, așa cum s-a văzut, organele judiciare sunt cele dintâi chemate să le cunoască.
Dată fiind împrejurarea că expertului nu i se pot adresa decât întrebări din domeniul specialității pe care o profesează, corecta formulare a acestora impune cunoașterea de către organele judiciare, în anumite limite, a domeniului dat de specialitate. Asemenea cunoștințe sunt impuse nu numai de necesitatea formulării judicioase a întrebărilor ci și de necesitatea aprecierii corecte a răspunsurilor pe care le comportă atare întrebări. Neîndoios, dată fiind diversitatea domeniilor științelor în care se poate dispune efectuarea expertizelor criminalistice, nu se poate pretinde organelor judiciare deplin cunoaștere a acestora. Nivelul de informare al organului judiciar în domeniul specialității în care se dispune efectuarea expertizei presupune cunoașterea gradului de dezvoltare al științei, a posibilităților pe care le oferă, a limitelor cunoașterii la un moment dat al unei anumite ramuri a științei, toate acestea pentru a nu se solicita inutil efectuarea unor examinări de specialitate în acele domenii în care, date fiind limitele cunoașterii, acestea nu pot primi un răspuns.
Atunci când cunoștințele de specialitate ale organului judiciar în domeniul în care urmează a se efectua expertiza criminalistică nu sunt îndestulătoare, pentru exacta precizare a obiectului examinării, pentru judicioasa formulare a întrebărilor, organul ce ordonă expertiza are la îndemână posibilitatea consultării fie a experților, fie a altor specialiști. Prima dintre aceste posibilități – consultarea experților – este realizabilă numai în acele situații în care organul judiciar ce dispune efectuarea expertizei se află în localitatea în care funcționează laboratorul de expertiză criminalistică. Când laboratoarele de expertiză criminalistică funcționează în alte localități organul judiciar are la îndemână posibilitatea consultării specialiștilor ce funcționează în cadrul sau pe lângă anumite organe de urmărire penală.
Colaborarea organelor judiciare cu experți sau specialiști în vederea precizării obiectului expertizei, a formulării corecte a întrebărilor îmbracă forma unei consultări tehnico-științifice. Această consultare prezintă caracterul unei informări: expertul sau specialistul consultat precizează cu această ocazie ce posibilități oferă examinarea de specialitate într-un domeniu sau altul, ce aspecte ar putea fi lămurite pe această cale. Nici expertul și nici specialistul consultat nu formulează întrebările deoarece acestea constituie atributul exclusiv al organului judiciar.
Pentru a oferi celui chemat să efectueze examinarea de specialitate posibilitatea înțelegerii expertizei, a sarcinilor sale, întrebările trebuie să satisfacă și anumite condiții de formă. Astfel, întrebările trebuie redactate într-un limbaj clar, precis, să se evite utilizarea unor termeni ambigui, improprii care ar fi de natură să provoace confuzii. Totodată se impune o astfel de redactare a întrebărilor care să permită formularea unor răspunsuri sigure, fie pozitive, fie negative.
c) Pregătirea în vederea efectuării expertizei criminalistice impune obligația organelor judiciare de a pune la îndemâna expertului materialele ce vor fi supuse examinării.
Asigurarea materialului necesar atât sub raportul calității cât și al cantității sale constituie, așa cum s-a precizat, premisa unor concluzii convingătoare, științific motivate iar pe de altă parte condiția celerității procesului penal, a evitării unor pierderi de timp cu ocazia soluționării cauzelor. În principiu, pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei revine în exclusivitate organelor judiciare care ordonă efectuarea unor astfel de examinări. Dar, complexitatea operațiilor legate de pregătirea materialelor necesare, de obținerea modelelor de referință fac necesară intervenția, chiar în acest moment, a expertului sau a altor specialiști.
Cantitatea și natura materialelor ce urmează a fi puse la dispoziția expertului sunt dependente de obiectul examinării propriu-zise, cu alte cuvinte de obiectul expertizei criminalistice. Cum însă în activitatea laboratoarelor de expertiză criminalistică ponderea o reprezintă expertiza al cărei obiect îl constituie identificarea, în cele ce urmează avem în vedere obligațiile ce revin organelor judiciare în această privință.
În cadrul expertizei criminalistice, identificarea se obține, de cele mai multe ori, în urma unui proces de comparație efectuat între două categorii de obiecte: obiectul ce trebuie identificat (obiectul ce reprezintă scopul identificării), cum ar fi, de pildă, persoana, mașina la care s-a dactilografiat un anumit act, arma cu care s-a săvârșit un omor etc.) și obiectul sau obiectele ce reprezintă mijlocul identificării sau obiectele prin mijlocirea cărora se ajunge la identificarea celor dintâi (impresiuni digitale, urme de încălțăminte, texte dactilografiate, tuburi și proiectile de cartuș etc). La dispoziția celor chemați să efectueze expertize criminalistice trebuie puse ambele categorii de obiecte. Materialul astfel pregătit trebuie să satisfacă două cerințe: pe de o parte cantitativ trebuie să fie suficient, iar din punct de vedere calitativ trebuie să fie corespunzător, deoarece numai cu realizarea acestor condiții expertul poate formula concluzii temeinic motivate.
Așa cum spuneam, atunci când obținerea modelelor de comparație reclamă temeinice cunoștințe de tehnică criminalistică sau dintr-un alt domeniu de activitate, precum și o anumită experiență (de pildă, luarea impresiunilor digitale ce vor constitui modelul de comparație în cazul unei expertize poroscopice, obținerea tuburilor și proiectilelor ce vor constitui modele de comparație în cazul unei expertize balistice în vederea identificării armei cu care s-a executat tragerea, ridicarea unor mulaje etc), pentru realizarea materialelor de referință se poate recurge la concursul experților sau al altor specialiști.
d) În fine, trimiterea la laboratorul de expertiză criminalistică a materialelor ce vor fi supuse examinărilor de specialitate constituie, de asemenea, o obligație ce revine organelor judiciare care au dispus efectuarea acestora.
Asigurarea, pe întreaga durată a transportului, a integrității acestor materiale, a păstrării lor nealterate, impune observarea, în raport cu natura urmelor și obiectelor supuse examinării, a regulilor elaborate de tehnica criminalistică cu privire la fixarea, conservarea și ambalarea acestora.
Pentru a se înlătura posibilitatea substituirii sau înlocuirii lor întâmplătoare, cu alte cuvinte pentru a asigura autenticitatea materialelor trimise spre examinare, în raport de natura lor, acestea vor fi sigilate sau vor purta semnătura organului judiciar care a solicitat efectuarea expertizei. Pregătirea materialelor necesare realizării expertizei criminalistice condiționează, în cele din urmă, temeinicia concluziilor raportului de expertiză. Efectuarea necorespunzătoare a acestor măsuri atrage după sine consecințe nedorite: restituirea materialelor în vederea completării lor, organelor judiciare care au dispus efectuarea expertizelor, prelungirea inutilă a urmăririi și judecății și chiar împiedicarea sau îngreuierea descoperirii infracțiunilor și a identificării infractorilor.
Secțiunea a III-a
Raportul de expertiză
Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, constatările desprinse cu ocazia examinării de specialitate trebuie comunicate organelor care au dispus efectuarea expertizei. Mijlocul de comunicare îl constituie înscrisul în care se materializează activitățile întreprinse de experți precum și rezultatele la care au ajuns în urma examinărilor, înscris ce poartă denumirea de raport de expertiză și care marchează momentul final al activității de expertiză.
Codul de procedură penală consacră un text special (art. 123) cu privire la modul de redactare a raportului de expertiză, la conținutul și structura acestuia. Literatura și practica efectuării expertizelor sublinia condițiile de fond și formă cu observarea cărora trebuie redactate rapoartele de expertiză. Sub primul aspect, potrivit art. 123 C.proc.pen., raportul de expertiză are o structură tripartită, cuprinzând următoarele elemente: a) partea introductivă, b) partea descriptivă, c) concluziile.
1. Partea introductivă a raportului de expertiză.
În partea introductivă a raportului de expertiză se menționează următoarele elemente: organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea expertizei, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile, care au participat la aceasta, au dat explicații în cursul expertizei.
Partea finală a acestui alineat, referitoare la participarea și explicațiile părților în cursul efectuării expertizei nu-și găsește aplicare, deoarece, potrivit alineatului final al art. 120 C.proc.pen., părțile nu participă la efectuarea expertizei criminalistice.
Din enunțarea textului la care ne-am referit se desprinde constatarea potrivit căreia cele mai importante elemente ale părții introductive a raportului de expertiză se referă la precizarea obiectului expertizei și la descrierea materialelor care au servit ca termen de comparație.
În partea privitoare la obiectul expertizei expertul precizează temeiul legal, adică actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei (ordonanța sau rezoluția organului de urmărire penală ori încheierea instanței de judecată) în cuprinsul căruia sunt menționate aspectele care urmează a fi supuse unei examinări de specialitate.
Obiectul expertizei, adică natura, felul examinărilor întreprinse derivă din însăși întrebările la care expertul urmează să răspundă, care indică totodată genul expertizei criminalistice (expertiza traseologică, balistică etc). Enumerând întrebările cuprinse în actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei, expertul nu este ținut de obligația de a le menționa în ordinea în care au fost enunțate de organul judiciar ci, în funcție de anumite criterii (persoane, obiecte ce constituie scopul identificării etc.) acestea pot fi astfel ordonate sau grupate încât să asigure cercetării un caracter organizat; precum și posibilitatea formulării unor concluzii ce derivă în mod logic una din alta.
Tot astfel, potrivit alin. 2 al art. 120 C.proc.pen., expertul exercitându-și rolul activ, poate cere organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, completarea sau modificarea întrebărilor formulate.
În partea referitoare la materialul de comparație sunt menționate obiectele care au constituit elementele de referință. Aici se precizează toate obiectele mijloc al identificării, în urma examinării cărora se ajunge la individualizarea obiectelor ce constituie scopul identificării și care, în raport cu natura examinării de specialitate (cu genul expertizei) pot consta în: urme produse de obiecte ce a servit la săvârșirea infracțiunii, tuburile și proiectilele provenind de la arma cu care se presupune că s-a comis infracțiunea, înscrisuri etc.
În vederea individualizării cu ușurință atât a piesei în litigiu cât și a modelului de comparație, acestea trebuie descrise sub raportul elementelor lor caracteristice, particulare. Pentru a se evita posibilitatea confundării celor două categorii de obiecte cu care se operează în cursul examinării de specialitate precum și pericolul înlocuirii lor pe obiectele litigioase se aplică o ștampilă cu mențiunea „Litigiu”, iar pe obiectele ce constituie elementul de referință se aplică o altă ștampilă cu mențiunea „Comparație”.
2. Partea descriptivă a raportului de expertiză.
Partea descriptivă a raportului de expertiză cuprinde, potrivit art. 124 lit. b C.proc.pen. „descrierea in amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile și explicațiile părților, precum și analiza acestor explicații și obiecții în lumina celor constatate de expert”. Dispozițiile referitoare la obiecțiile și explicațiile părților precum și cele privitoare la analiza acestor obiecții și explicații în lumina celor constatate de expert nu-și găsesc aplicare, deoarece potrivit reglementărilor în vigoare părțile nu participă la efectuarea expertizei criminalistice.
Așadar, pentru a fi convingător, pentru a oferi organelor judiciare și părților posibilitatea verificării întregii activități legate de examinarea de specialitate, raportul de expertiză trebuie să cuprindă nu numai datele menționate în partea introductivă și concluziile la care a ajuns expertul în urma investigațiilor întreprinse. A reduce raportul de expertiză la simpla opinie a specialistului cu privire la chestiunea supusă cercetării înseamnă a lipsi organele judiciare și părțile de posibilitatea de a înțelege de ce în cazul dat s-a ajuns la o anumită concluzie și nu la alta. Așa fiind, partea descriptivă sau expozitivă a raportului de expertiză trebuie să oglindească toate etapele procesului de cercetare care în final justifică concluzia la care s-a ajuns.
Într-adevăr, concluziile raportului de expertiză sunt convingătoare în măsura în care acestea sunt susținute de metodologia de cercetare proprie obiectelor supuse examinării. De aceea, partea descriptivă a raportului de expertiză trebuie să reflecte principalele momente ale procesului de cercetare, mijloacele tehnico-științifice și metodologia utilizate, toate datele, faptele esențiale obținute în urma examinării, modul de valorificare și de interpretare a acestora și care, toate laolaltă, susțin concluzia la care s-a ajuns la final.
Partea descriptivă a raportului de expertiză prezintă un necontestat interes practic atât pentru organele judiciare cât și pentru părți deoarece consultarea acestora oferă posibilitatea aprecierii exactității, justeței concluziilor formulate de către specialist.
Partea descriptivă a raportului de expertiză are, de regulă, următoarea structură:
descrierea piesei în litigiu, adică a obiectului supus cercetării;
rezultatele examinării separate a pieselor în litigiu cât și a pieselor de comparație;
descrierea procesului de comparație;
sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ.
La primele două puncte se face o descriere detaliată și completă a celor două categorii de obiecte cu care se operează în cursul examinării de specialitate.
Procesul de comparare a pieselor in litigiu cu piesele de referință trebuie să pună in evidență atât caracteristicile generale cât și caracteristicile particulare ale acestora. Specialistul, în urma studierii și comparării caracteristicilor generale, constatând coincidența acestora, procedează la analiza și confruntarea caracteristicilor care le individualizează.
Tot acum, cu ocazia descrierii procesului de comparație se vor menționa tehnicile de lucru folosite, metodele și procedeele tehnico-științifice, aparatura utilizate. Menționarea tuturor acestor date în această parte a raportului de expertiză e de natură a convinge organele judiciare asupra caracterului complet și științific al metodologiei de cercetare.
În fine, sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ este chemată să pună în evidență caracteristicile relevate, stăruindu-se asupra stabilității și frecvenței acestora; tot aici se face mențiunea potrivit căreia concluzia la care a ajuns specialistul se întemeiază pe îmbinarea ansamblului caracteristicilor relevate, pe caracterul lor particular, individual.
3. Concluziile raportului de expertiză.
În partea finală a raportului de expertiză se materializează concluziile la care a ajuns expertul în urma examinării întreprinse și care, potrivit art. 123 lit c „cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului i asupra obiectului expertizei”.
Succesiunea concluziilor, adică a răspunsurilor date la chestiunile adresate de organul juridic iar trebuie să reflecte ordinea întrebărilor astfel cum acestea au fost grupate în partea introductivă a raportului de expertiză, chiar dacă în actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei acestea erau altfel ordonate. În acele situații în care expertul, exercitându-și rolul activ, extinde cercetarea și cu privire la alte aspecte, concluziile vor fi întregite cu răspunsurile date la acele întrebări formulate de specialist din proprie inițiativă.
Tot aici, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor confuzii, se impune individualizarea prin suficiente elemente, a persoanei sau obiectului la care se referă o concluzie sau alta.
Concluziile la care ajunge expertul în urma examenului de specialitate nu comportă, în toate situațiile, același grad de certitudine. Astfel, dacă în majoritatea cazurilor concluziile expertului prezintă un caracter de certitudine, există situații când datorită unei multitudini de cauze, expertul nu poate formula decât concluzii incerte, probabile, după cum, alteori, acesta se poate afla în situația de a nu putea soluționa chestiunea supusă examinării.
Din punctul de vedere al gradului de certitudine pe care se întemeiază concluziile expertului, în literatură precum și în practica activității de expertiză se face distincția între următoarele categorii de concluzii, cu directe implicații asupra contribuției pe care o pot aduce la soluționarea cauzei, la formularea convingerii organelor judiciare, asupra modului de apreciere a acestora:
concluzii categorice sau certe-afirmative sau negative;
concluzii probabile sau incerte;
concluzii de imposibilitate a soluționării chestiunii supuse examinării.
A. Concluziile categorice sau certe.
Concluzia expertului e certă atunci când este o concluzie adevărată în înțeles obiectiv, când conține o aserțiune categorică, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ, de unde și cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică afirmativă și concluzie categorică negativă, în cazul expertizelor al căror obiect îl constituie identificarea persoanelor sau obiectelor, prin formularea unor concluzii certe pozitive sau negative expertul conchide asupra existenței sau inexistenței identității.
Expertul trebuie să formuleze concluzii categorice ori de câte ori în cazul expertizei de indentificare în urma examenului comparativ constată coincidența caracteristicilor identificatoare ale obiectului ce trebuie identificat cu cele ale obiectului ce servește la identificarea celui dintâi, adică atunci când este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau, obiecte. Așadar, în cazul concluziilor categorice, complexul caracteristicilor persoanelor sau obiectelor a căror coincidență se constată, prezintă valoare absolută, conduc la o deplină certitudine deoarece este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau obiecte.
În funcție de forma pozitivă sau negativă pe care o pot îmbrăca, prin concluziile categorice se stabilește fie identitatea, fie neidentitatea unei persoane sau unui obiect. Concluziile exprimate sub formă de certitudine, fie ele pozitive sau negative, sunt deopotrivă importante deoarece în cazul expertizei criminalistice interesează în aceeași măsură atât stabilirea identității cât și a lipsei de identitate.
În activitatea de expertiză concluziile categorice pozitive pot primi formulări cum ar fi: „Proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu arma model…, seria…” Textul scrisorii calomnioase aparține lui X etc, iar cele categorice negative pot fi exprimate sub forma: „Tubul de cartuș găsit la fața locului nu a fost tras cu arma ce se prezintă spre examinare”, „Textul ce se prezintă spre examinare nu a fost dactilografiat cu o mașină de un anumit tip” etc.
B. Concluziile probabile.
Dispunerea efectuării unei expertize, fie ea criminalistică sau de altă natură, e dictată de nevoia de a pune la îndemâna organelor judiciare concluzii certe, categorice, care să excludă orice îndoială în privința chestiunii supuse cercetării de specialitate. Așadar, formularea unor concluzii categorice reprezintă un deziderat în vederea realizării căruia se dispune orice expertiză. Și, într-adevăr, ar fi ideal ca orice examinare de specialitate în cadrul expertizei să conducă la un astfel de rezultat.
Dar, realitatea învederează existența unor situații când expertul este nevoit să exprime rezultatul examinărilor întreprinse într-o formă incertă, eventuală, adică sub forma unor concluzii probabile.
Concluziile cu caracter de probabilitate nu stabilesc certitudinea, ci probabilitatea, posibilitatea, eventualitatea existenței sau inexistenței unui fapt oarecare. Concluziile probabile constituie o ipoteză a expertului cu privire la chestiunea supusă examinării. Într-adevăr, efectuarea expertizei presupune, de multe ori, elaborarea mai multor ipoteze posibile menite a furniza explicații plauzibile faptelor supuse cercetării. Atunci când în urma procesului de analiză și comparație se verifică o singură presupunere a expertului aceasta încetează a mai fi o ipoteză, dobândește o altă calitate, aceea de concluzie categorică, certă. Sunt însă situații când pe fondul suprapunerii caracteristicilor generale ale obiectelor supuse examinării se constată coincidența doar a unui număr redus de caracteristici particulare, care, dacă ar fi fost mai numeroase sau corespunzătoare din punct de vedere calitativ ar fi îngăduit expertului să formuleze o concluzie categorică. Existența, alături de coincidența unui număr de caracteristici și a unor divergențe, pun expertul în imposibilitate de a formula o concluzie cu, caracter de certitudine. Deoarece, în astfel de situații, ansamblul caracteristicilor generale și particulare ale obiectelor supuse examinării nu prezintă o valoare identificatoare absolută, expertul se află în situația de a nu putea exprima decât o concluzie cu caracter de probabilitate, de eventualitate.
Deși probabilă, o asemenea concluzie se deosebește de ipoteza inițial elaborată de expert deoarece aceasta se întemeiază pe cercetarea completă, minuțioasă și obiectivă a tuturor caracteristicilor obiectelor, a întregului material, ceea ce permite a fi considerată mai apropiată de adevăr decât ipoteza sau ipotezele inițiale.
Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate constituie o ipoteză care însă nu are un caracter arbitrar și nu e lipsită de temei, deoarece expertul își fundamentează presupunerile pe elemente obiective și nu pe impresiile sale subiective. O concluzie cu caracter de probabilitate nu poate viza două sau mai multe obiecte ori persoane, cu alte cuvinte o atare concluzie nu implică o opțiune între două sau mai multe situații, ci admite identitatea doar a unui singur obiect sau unei singure persoane. Așa, de pildă, în cazul expertizei criminalistice a scrisului nu se poate formula o concluzie de felul: Textul în litigiu a fost scris, probabil, de X ori de Y sau de Z. Concluzia cu caracter de probabilitate constituie o convingere apropiată de certitudine cu privire la existența sau inexistența unui anumit fapt, care, în expresie matematică reprezintă 80-90% dintr-o concluzie categorică.
Iată, sumar înfățișate, principalele cauze obiective și subiective care pun expertul în situația de a nu putea formula, în anumite situații, decât concluzii cu caracter de probabilitate.
Între factorii de natură obiectivă menționăm, în primul rând, condițiile în care se prezintă obiectul supus examinării, mai exact volumul redus al acestuia, adică insuficiența atât sub raport calitativ cât și sub raport cantitativ a particularităților imprimate. Așa se prezintă lucrurile în cazul expertizei criminalistice a scrisului al cărui obiect îl constituie un text restrâns, format din numai câteva cuvinte, sau în cazul expertizei transeologice când urma ce se prezintă conservă un număr redus de particularități ale obiectului creator.
Un alt factor de natură obiectivă ce conduce la formularea unor concluzii probabile rezidă în inexistența unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoașterii, la un moment dat, ale științei și tehnicii.
Între factorii de natură subiectivă menționăm ignorarea sau aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica criminalistică referitoare la descoperirea, fixarea, ambalarea și transportarea materialului probator, care au avut drept consecință deteriorarea sau distrugerea caracteristicilor existente, apariția unor noi caracteristici etc.
Fără a-i fi enunțat decât pe cei mai importanți, în categoria factorilor subiectivi mai poate fi menționată pregătirea necorespunzătoare a materialului de comparație, însoțită de pasivitatea expertului care nu solicită, la timpul potrivit, completarea sau refacerea materialului de referință.
În situații de felul celor indicate mai sus, ce pun expertul în imposibilitate de a se pronunța cu caracter de certitudine asupra chestiunii supuse examinării e admisibilă și utilă pentru organele judiciare formularea unor concluzii probabile, incerte sau e preferabilă abținerea motivată de la formularea oricăror concluzii.
Chestiunea utilității pentru organele judiciare a concluziilor probabile, a aportului lor în procesul de probațiune prilejuiește exprimarea în literatură a unor poziții diferite.
Potrivit opiniei celor ce contestă utilitatea concluziilor probabile,
expertul trebuie să formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine, fie ele pozitive sau negative, iar atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu se poate realiza acest deziderat, justificat, trebuie să se abțină de Ia formularea oricărei concluzii. Concluzia probabilă, oricât de convingător ar fi motivată, rămâne o simplă prezumție lipsită de forță probantă sau un simplu indiciu al faptului ce se cere a fi demonstrat. Iată, în opinia la care ne referim, care ar fi principalele neajunsuri ale concluziilor probabile asupra activității de probațiune:
rapoartele de expertiză ale căror concluzii sunt formulate sub forma unei probabilități nu contribuie în nici un fel la soluționarea cauzei, la aflarea adevărului, dimpotrivă, a le admite înseamnă a crea confuzii, îndoieli;
concluziile cu caracter de probabilitate nu deschid, așa cum se susține, perspective noi urmăririi penale, de vreme ce acestea erau cunoscute organului judiciar dintr-un moment anterior, împrejurare confirmată de faptul dispunerii efectuării expertizei. Concluziile probabile, neoferind un răspuns cert la chestiunile supuse cercetării, mențin organul judiciar în situația în care se afla în momentul în care a dispus efectuarea expertizei. Atâta vreme cât concluziile probabile nici nu confirmă, nici nu infirmă versiunea elaborată de organul judiciar, nu aduc nimic nou în desfășurarea urmăririi penale;
abținerea justificată de la formularea oricărei concluzii este mai utilă pentru organele judiciare decât formularea unei concluzii cu cel mai înalt grad de probabilitate; concluziile incerte, oricare ar fi gradul lor de probabilitate, nu exclud o concluzie diametral opusă și nici eroarea;
concluziile cu caracter de probabilitate silesc organele judiciare sas recurgă la noi expertize ceea ce atrage după sine prelungirea duratei urmăririi penale;
formularea unor concluzii probabile este însoțită și de un alt neajuns mențin bănuiala asupra unor persoane cu privire la participarea acestora la săvârșirea infracțiunii;
de multe ori, concluziile probabile, în urma supunerii acelorași
obiecte unor noi examinări, dobândesc valoarea unor concluzii categorice;
în fine, abținerea de la formularea unor concluzii are pentru organul judiciar valoarea unei indicații precise și anume: chestiunea supusă cercetării, fie în speța dată, fie în general, nu poate fi soluționată prin mijlocirea expertizei datorită limitelor cunoașterii, existente, la un moment dat, în știință, și așa stând lucrurile, se impune utilizarea, altor mijloace pentru
obținerea probelor necesare aflării adevărului.
Contestarea, în opinia la care ne referim, a utilității concluziilor ipotetice, susținerea potrivit căreia expertul trebuie să formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine nu poate fi acceptată fără rezerve. Astăzi, în literatura de specialitate, majoritatea autorilor, precum și a practicienilor susțin admisibilitatea și utilitatea neîndoielnică a concluziilor probabile.
Într-adevăr, a contesta expertului posibilitatea de a formula, în anumite situații, concluzii cu caracter de probabilitate înseamnă a ignora realitatea, adică acele situații în care specialistul, datorită, de cele mai multe ori, unor împrejurări mai presus de voința sa, nu poate da o rezolvare certă, categorică chestiunii supuse cercetării, ci numai una probabilă.
Este adevărat că expertizele cu concluzii probabile nu soluționează de o manieră categorică chestiunea supusă examinării, că acestea, singure, nesprijinite de alte elemente de probațiune nu pot susține o hotărâre sau alta a organului judiciar, dar tot atât de adevărat este și faptul că în urmai efectuării acestora se stabilește, în mod obiectiv,, un ansamblu de caracteristici identificatoare, ce formează baza unei presupuneri științifice asupra identității sau asupra situației reale a obiectului supus examinării. Cu alte ; cuvinte, concluziile probabile se întemeiază întotdeauna pe date stabilite în mod obiectiv. Dacă o asemenea concluzie are numai un caracter probabil aceasta se datorește faptului că datele aflate la îndemâna expertului, atât sub raport calitativ cât și cantitativ, nu sunt îndestulătoare pentru a tranșa chestiunea într-un mod categoric.
Deși nu rezolvă cu caracter de certitudine chestiunea supusă cercetării, utilitatea concluziilor probabile în procesul de probațiune nu poate fi contestată.
Astfel, pe baza constatării coincidenței caracteristicilor generale ale obiectelor, concluziile ipotetice ale raportului de expertiză pot constitui punctul de plecare pentru stabilirea genului, speciei sau grupei căreia aparține un anumit obiect, iar, după cum se știe, stabilirea apartenenței de gen, specie sau grupă constituie primul pas în procesul de identificare al unui obiect.
Tot astfel, concluziile cu caracter de probabilitate pot sugera organelor judiciare direcția pe care trebuie să se înscrie de aici încolo investigațiile, necunoscută până atunci sau căreia nu i s-a acordat nici o importanță până în acel moment.
La fel, concluziile probabile pot deschide perspective noi investigațiilor, pot constitui punctul de plecare pentru elaborarea celor mai verosimile versiuni, pot învedera necesitatea efectuării unor alte activități, după cum alteori, sugerează organelor judiciare necesitatea lărgirii procesului de probațiune, necesitatea căutării altor surse de informare, care să îngăduie acestora posibilitatea ca problema asupra căreia planează îndoiala să devină certitudine, tocmai pe baza datelor probabile puse la îndemână de expert.
În practica activității de expertiză concluziile probabile pot fi formulate astfel: „Urma aflată pe un anumit suport a fost produsă, probabil, de obiectul ce se prezintă spre examinare”, „Actul încriminat ca fals s-ar putea să emane de la X”.
Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, în partea descriptivă a raportului, concluziile probabile trebuie să primească o temeinică motivare, ceea ce presupune indicarea motivelor care în cauza dată exclud posibilitatea formulării unor concluzii certe,. Motivarea raportului de expertiză servește unei duble finalități: pe de o parte organul judiciar va fi în măsură să aprecieze exact, în contextul probelor, valoarea concluziilor, iar pe de altă parte va permite constatarea eventualelor deficiențe, imputabile organului judiciar și care explică de ce nu s-a putut ajunge la formularea unei concluzii categorice.
C. Concluzii de imposibilitate a soluționării problemei.
Aceste concluzii, care sunt determinate fie de calitatea materialului supus examinării sau a materialului de comparație, fie de limitele cunoașterii și inexistența unor procedee tehnico-științifice adecvate materialului. De asemenea, pot avea drept cauze modul defectuos de relevare, ridicare și fixare a urmelor de la locul faptei sau de expediere către laboratorul de expertize.
Concluziile de imposibilitate demonstrează probitatea expertului, care trebuie să le argumenteze temeinic, de aceea nu trebuie considerate un rebut.
4. Suplimentul de expertiză.
Potrivit art. 124 alin. 1 C.proc. pen., când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul.
Obiectul suplimentului de expertiză poate fi constituit din materialele examinate inițial, dacă nu s-a răspuns la toate întrebările ori s-a răspuns parțial sau din materiale descoperite ulterior.
5. Lămuriri cerute expertului.
Potrivit art. 124 alin. 2 C.proc. pen., când se socotește necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare – în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicații verbale asupra raportului de expertiză.
Ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor (art. 124 alin. 2 C.proc. pen.).
Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute și serviciului medico-le-gal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza (art. 124 alin. ultim C.proc.pen.).Potrivit art. 125 C. proc.pen., dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
Organul judiciar trebuie să dețină date obiective care să-i justifice îndoielile și să facă verosimilă presupunerea că, printr-o nouă examinare, se vor formula alte concluzii.
Îndoielile organului judiciar pot fi generate de următoarele situații:
concluziile raportului de expertiză sunt contrazise de probele existente în cauză;
insuficientă argumentare a concluziilor;
constatarea unei erori sau omisiuni;
neutilizarea celor mai noi procedee tehnico-științifice;
organul judiciar are dubii cu privire la competența profesională ori
obiectivitatea expertului.
Obiectul noii expertize poate fi mai larg decât al primei expertize, în raport cu datele noi pe care le-a obținut organul judiciar. Dacă și în urma noii expertize organul judiciar are îndoieli, va cere o nouă examinare, evident altor specialiști.
În final, enunțăm câteva reguli pe care le recomandă experților celebrul criminalist Edmond Locard:
Să nu accepte expertize pentru care nu sunt competenți;
Să protejeze piesele pe care le expertizează pentru a face posibilă con-
traexpertiza;
Când are cel mai neînsemnat dubiu, să ceară concursul unui specialist;
Să evite cazurile scandaloase, cu caracter politic;
Să nu fie ironic față de alți colegi, chiar dacă sunt debutanți și au făcut
erori indiscutabile și grosiere;
Să nu accepte niciodată cadouri de la părți, nici chiar după pronunțarea hotărârii judecătorești;
Să nu ia cunoștință de conținutul dosarului de urmărire penală înainte
de a finaliza expertiza, pentru a nu fi influențat;
Să reziste la orice presiuni, chiar și la cele care provin de la magistral,
polițist, opinie publică, rămânând statornic microscopului, logicii și proprie,
conștiințe.
Dacă există cea mai mică îndoială, să o exprime. După cum spunea
profesorul Lacassagne, expertul trebuie să învețe să aibă îndoieli;
Să anexeze la raport ilustrații pentru a ușura înțelegerea conținutului
(microfotografii, măriri fotografice, fotografii cu raze ultraviolete etc).
Să nu comunice presei datele expertizei, chiar cele strict științifice,
înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești.
CAPITOLUL II
NOȚIUNI TEHNICE DESPRE ARMELE DE FOC
Secțiunea I
Funcționarea armelor de foc
Arma de foc este un mecanism, un instrument, care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se creează, datorită gazelor, o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei, cu o forță vie inițială mai mare de un kilogram-forță-metru.
Prin urmare, în afara cazurilor de folosire a unor dispozitive mecanice speciale sau a aerului comprimat care servesc la expulzarea glonțului, armele de foc se bazează în principiu pe forța de expansiune a gazelor rezultate din arderea pulberii explozive (a prafului de pușcă).
Pulberea care se găsește în tubul cartușului se aprinde de la flacăra materialului exploziv aflat în capsă. Materialul exploziv din capsă se aprinde și el în urma loviturii puternice a percutorului pe capsă.
Presiunea puternică a gazelor se exercită în toate sensurile. Această presiune trebuie, în primul rând, să învingă rezistența întâmpinată de glonț la trecerea prin țeava armei, iar ulterior să imprime acestuia viteza necesară ca să poată ajunge la țintă. Aprinderea pulberii se face instantaneu, iar spațiul pentru expansiunea gazelor este relativ mic.
La începutul mișcării glonțului presiunea este foarte mare, 3500 atmosfere și se micșorează pe măsură ce glonțul ajunge către gura țevii armei. Tocmai această presiune imprimă glonțului viteza de mișcare care constituie elementul principal al împușcăturii.
La unele tipuri de arme acțiunea gazelor se mai folosește prin presiunea exercitată și înapoi, pentru punerea în mișcare a unor anumite piese ale armei. Construcția multor arme de foc moderne depinde de folosirea acestei acțiuni a gazelor.
În ceea ce privește procesul de ardere al încărcăturii de pulberi, timpul în care aceasta se consumă, diferă de la un tip de armă la altul, în funcție de calibru, de cantitatea pulberii din cartuș, de felul, forma și mărimea granulelor de pulbere, de gradul de alterare, de lungimea țevii etc. În realitate nu arde toată încărcătura de pulbere, unele particule nearse ajungând chiar pe țintă.
Continuând să ardă și după ce glonțul s-a desprins de tub, astfel că la o anumită distanță de camera de explozie se creează o presiune maximă, distanță care variază de la o armă la alta. Acest lucru este posibil datorită faptului că volumul de oxigen aflat în tubul cartușului nu este suficient pentru arderea întregii cantități de pulbere, cât și pentru faptul că desprinderea glonțului de tub nu necesită arderea întregii cantității de pulbere. Având în vedere multitudinea modelelor și tipurilor de arme (Charles E. Waite avea în colecția sa, în anul 1923, un număr de 1500 modele de arme de foc) a fost necesară o clasificare a acestora pe baza diferitelor criterii.
Secțiunea a II-a
Clasificarea armelor de foc
O primă încercare de clasificare a armelor de foc, la începutul dezvoltării balisticii judiciare, s-a bazat tocmai pe această particularitate a unor arme de foc, de a folosi energia gazelor degajată de pulbere, nu numai pentru expulzarea glonțului sau alicelor, ci și pentru rearmare. Din punct de vedere al funcționării lor, armele de foc pot fi neautomate (arme cu repetiție), deoarece la acestea operațiunile inițiale se repetă cu mâna la fiecare foc și automate a, căror acțiune constă în aceea că, după introducerea cartușului în camera de explozie și apăsarea pe trăgaci, presiunea gazelor aruncă întâi glonțul afară, iar apoi închizătorul înapoi. În același timp, tubul gol al cartușului este aruncat afară, iar închizătorul care revine la poziția sa anterioară introduce un nou cartuș în camera de explozie. Armele automate pot fi construite pentru tragerea în foc continuu și în serii și arme semiautomate pentru tragerea foc cu foc.
Unele arme folosesc pentru reîncărcare, atât energia rezultată din arderea pulberii (carabina calibru 7,62 mm.), cât și energia de recul (pistolul TT model 1933, calibru 7,62 mm).
După cum se știe, armele de foc pot fi clasificate din punct de vedere militar în arme de artilerie și arme de infanterie, iar acestea din urmă, la rândul lor, în arme de grup (colective) și manuale (individuale sau portative.)
În practica balisticii judiciare, întâlnim, de regulă, armele de foc portative, motiv pentru care tocmai clasificarea acestor arme, are, în primul rând, o importanță practică.
O încercare de clasificare a armelor de foc portative, care pot fi folosite drept instrument al infracțiunii, întâmpină mari greutăți. Pentru acest fel de arme este necorespunzătoare clasificarea armelor de foc folosită în armată.
Clasificarea după criterii criminalistice a armelor de foc se bazează în principal pe destinația lor și apoi pe construcția acestora.
După destinația lor, armele de foc se împart în următoarele grupuri de arme:
a. Arme militare (de luptă): puști, carabine, pistoale, puști mitraliere, revolvere etc.
b. Arme de vânătoare: cu alice având o singură țeava, cu alice având două țevi, cu glonț având o țeava sau două țevi, cu alice cu repetiție, automate cu alice sau glonț.
c. Arme sportive (de tir): pentru antrenament: puști, pistoale și revolvere cu calibru redus; pentru tragerea la țintă: puști, pistoale și revolvere cu calibru redus.
d. Arme speciale:
pistoale de semnalizare;
pistoale de start;
pistoale și puști cu aer comprimat;
pistoale de alarmă;
arme de fabricație proprie;
arme miniatură;
arme cu țeava retezată.
e. Arme deghizate:
pistol stilou;
pistol baston;
pistol brichetă;
pistol mitralieră (valiză diplomat) etc.
Construcția armelor de foc constituie, la rândul ei, criteriu de clasificare a acestora, criteriu care este luat în considerare la rezolvarea sarcinilor balisticii judiciare.
După construcția canalului țevii, armele pot fi:
a. arme cu țeava lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, turn sunt: armele de vânătoare cu alice, armele de tir redus, pistoalele rachetă;
b. arme cu țeava ghintuită, care au pe canalul țevii plinuri și goluri dispuse longitudinal. Ghinturile imprimă glonțului o mișcare helicoidală, asigurând stabilitatea glonțului pe traiectorie în scopul atingerii cu precizie a țintei. Ele pot fi în număr variabil: 4-5-6-7-8, în funcție de tipul, modelul armei și de calibrul ei, având o răsucire spre dreapta sau stânga. Printre armele cu ghinturi sunt: puștile, puștile mitralieră, pistoalele, revolverele, armele de vânătoare cu glonț etc.
c. arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită.
După lungimea țevii, armele se pot clasifica în:
a. arme cu țeava lungă, 50-80 cm. (puștile, puștile mitraliere, armele de vânătoare, armele de tir);
b. arme cu țeava mijlocie, 20-50 cm. (pistoalele mitralieră);
c. arme cu țeava scurtă, 3-20 cm. (pistoale, revolvere).
După modul de funcționare, armele pot fi:
a. arme simple (armele de vânătoare cu una sau mai multe țevi, armele de tir cu un cartuș);
b. arme cu repetiție (armele militare cu mai multe cartușe) la care operațiunile inițiale de încărcare se repetă cu mâna la fiecare foc;
c. arme semiautomate (diferite pistoale) a căror încărcare și descărcare – după primul foc – se face cu ajutorul presiunii gazelor. Ele nu sunt propice pentru tragerea în serii scurte sau lungi;
d. arme automate ce funcționează pe aceleași principii tehnice ca și cele semiautomate, fiind propice pentru trageri în serii scurte sau lungi.
După calibru, armele pot fi clasificate, în funcție de interiorul țevii
armei. Armele cu țeava ghintuită (cu gloanțe), pot avea calibre diferite, clasificându-se astfel:
a. până la 6,35 mm, arme de calibru mic;
b. arme de calibru mijlociu, cele care au calibrul cuprins între 6,35 mm și 9 mm (7,62 mm; 7,65 mm; 8 mm);
c. peste 9 mm (11,40 mm etc) arme de calibru mare.
Armele de vânătoare cu glonț au calibre diferite. Pe continentul european calibrul armelor de vânătoare cu glonț este egal cu mărimea în milimetri a diametrului interior al țevii, măsurat între ghinturi. La armele americane, calibrul acestora are o valoare nominală, fiind individualizat pentru fiecare model și nu corespunde în mărime absolută nici cu diametrul țevii și nici cu diametrul glonțului.
La armele de vânătoare cu alice, calibrul este un număr abstract și invers-proporțional cu lărgimea interioară a țevii (calibrul 12 este mai mare decât calibrul 16 sau 201). Calibrul armelor de vânătoare cu alice are valori diferite: 12, 16, 18, 20, 24 etc.
După muniția folosită, armele se împart în:
arme cu glonț;
arme cu alico;
arme mixte (arme de vânătoare cu glonț și alice).
După numărul cartușelor ce se pot înmagazina, se disting arme cu un cartuș și arme cu mai multe cartușe.
Armele se mai pot clasifica și după următoarele criterii: modul de fabricație; numărul țevilor; arme cu aer comprimat.
criteriile sunt alese pentru a putea determina un anumit gen sau categorie de obiecte, dar armele de producție industrială constituie cel puțin 9 999 arme din 10 000, în timp ce armele modificate sunt tot de producție industrială având țeava sau patul tăiat, iar armele de fabricație meșteșugărească sau rudimentare pot fi clasificate din celelalte puncte de vedere: după țeava, lungime, calibru etc, etc.
clasificarea armelor de foc după numărul țevilor nu este un criteriu
general, întrucât se aplică doar armelor de vânătoare;
ultimul criteriu stabilit – armele cu aer comprimat – nu îndeplinește rolul de criteriu, întrucât nu separa armele în genuri reduse ca număr; în afară de aceasta, ele nici nu sunt arme de foc, sunt arme speciale, balistice, dar nu arme de foc.
Secțiunea a III-a
Descrierea armelor de foc
Armele de foc portative au, în general, următoarele părți componente:
țeava și anexele ei;
mecanismul de darea focului;
închizătorul;
mecanismul de alimentare;
patul sau partea de asamblare;
accesorii.
Varietatea cazurilor cercetate de balistica judiciară nu permite să se afirme care dintre părțile unei arme ar prezenta interes pentru criminalistică și care nu. Analizându-se cazurile cele mai frecvente, rezultă că examinarea țevii, a mecanismului de închidere, de percuție, de aruncare a tuburilor și de alimentare cu cartușe, trebuie să constituie obiectul unor preocupări speciale pentru criminalistică, în funcție de fiecare caz concret în parte.
1. Țeava.
Țeava servește pentru a dirija mișcarea glonțului, pentru a imprima acestuia o mișcare de rotație în jurul axului; țeava constituie în același timp camera în care are loc arderea încărcăturii explozive. Țeava armamentului de foc este în fond un tub de oțel. Partea interioară a țevii se numește canalul țevii. Linia dreaptă închipuită care trece pin mijlocul canalului se numește axul canalului țevii. Partea dinainte a țevii se termină cu retezătura dinainte, partea dinapoia țevii se numește culată și se termină cu retezătura culatei.
La țeava armei se disting următoarele elemente: camera cartușului, conul de racordare (locașul de intrare a glonțului) și partea ghintuită.
La țeava armamentului automat, bazat pe principiul folosirii unei părți din gazele rezultate din arderea pulberii, mai există și un orificiu de trecere a gazelor.
Camera cartușului servește pentru introducerea cartușului. Conul de racordare (locașul de intrare al glonțului) este destinat pentru a asigura angajarea progresivă a glonțului în ghinturi; în acest scop partea ghintuită a conului de racordare (locașul de intrare a glonțului) are marginile teșite.
Ghinturile canalului țevii servesc pentru a da glonțului o mișcare de rotație. Ghintul este jgheabul care se înfășoară în canalul țevii în spirală. Intervalele între ghinturi se numesc plinuri, pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri. Flancul ghintului care obligă glonțul să se rotească se numește flanc de atac, flancul opus acestuia se numește flanc liber. În cazul ghinturilor cu sens stânga jos, dreapta sus, flancul din dreapta este flanc de atac.
Diametrul canalului țevii se numește calibru. La țevile ghintuite, calibrul țevii se determină prin distanța între două plinuri opuse, iar la țevile lise prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii.
Țevile armelor de foc se deosebesc între ele după următoarele criterii ce constituie elemente de identificare generală sau ajută la eliminare: a) calibru; b) numărul ghinturilor; c) sensul ghinturilor; d) flancurile ghinturilor; e) lățimea ghinturilor și a plinurilor; f) pasul ghinturilor.
Cele mai des întâlnite arme de foc au următoarele calibre:
pentru revolvere: 7,62 mm; 9 mm; 11,18 mm; 11,43 mm.
pentru pistoale: 4,5 mm; 6,35 mm; 7 mm; 7,62 mm; 7,65 mm;
9 mm; 11,5 mm.
Ghinturile revolverelor și pistoalelor până la calibrul de 9 mm, de regulă, sunt în număr de 4 sau 6, mai rar 3 sau 5.
În majoritatea cazurilor sensul ghinturilor este spre dreapta și mai rar spre stânga (doar la unele arme vechi).
Dintre flancurile ghintului, șocul cel mai puternic îl primește flancul de atac, pentru că acesta obligă glonțul să se rotească într-un anumit sens dictat de sensul ghintului. De aceea flancurile de atac ale ghinturilor lasă urme mult mai vizibile pe glonț decât flancurile libere.
De regulă, ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lățimea ghintului fiind de două ori mai mare decât a plinului.
Profunzimea ghintului sau, mai bine zis, înălțimea flancului este de 1/50, 1/70 din lățimea ghintului.
2. Mecanismul de darea focului.
Ansamblul mecanismului de percuție poate lăsa urme deosebite pentru identificarea generală și individuală a armei. El poate fi analizat prin demontarea armei și compararea cu al unei arme de același tip. Când demontarea armei nu este posibilă, cercetarea va fi realizată pe baza radiografiilor prin raze gama sau Roentgen.
Mecanismul de darea focului este caracterizat prin locul de amplasare, sistemul de construcție și forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului, știftul arcului.
3. Închizătorul.
Sistemul de montare a închizătorului poate fi împărțit în două grupuri de mecanisme:
mecanismul de blocare – deblocarea întregului ansamblu, montat
pe corpul armei;
sistemul de ghidare și fixare a închizătorului în timpul folosirii
și demontării armei.
Aceste sisteme, datorită soluțiilor tehnice constructive permit identificarea generală și individuală a armei. Sistemul de alunecare a închizătorului pe două jgheaburi ale armei se găsește la multe tipuri de arme, însă lungimea, grosimea, înălțimea, forma și plasamentul diferă mult între modelele diferitelor arme. Sistemul de montare al întregului complex variază de Ia un model la altul.
4. Cartușul.
Elementele componente ale cartușului sunt:
tubul;
glonțul;
capsa;
încărcătura de asvârlire (pulberea).
a) Tubul. Servește pentru asamblarea tuturor părților cartușului. în afară de aceasta, tubul ferește încărcătura de acțiunile agenților exteriori, iar pe timpul tragerii oprește dirijarea gazelor înspre închizător. Tubul cuprinde: gâtul pentru sertizarea glonțului, partea conică (o porțiune de trecere de la gât la corpul tubului), corpul tubului pentru înmagazinarea încărcăturii și rozeta tubului. Rozeta tubului poate avea un rebord – adică marginile rozetei depășesc diametrul tubului – sau poate avea un șanț inelar, care servește la prinderea tubului de către ghiara extractoare atunci când este scos din camera cartușului. În fundul tubului se găsește locașul capsei, nicovala și orificiile de aprindere. Percutorul lovește capsa care se sparge pe nicovală, după care flăcările de la capsă pătrund prin orificiile de aprindere și aprind pulberea din interiorul tubului cartușului.
Capsa, conținând exploziv de inițiere, servește pentru aprinderea pulberii. Capsa este formată dintr-un căpăcel de alamă pe fundul căreia este presată substanța percutantă, de obicei fulminatul de mercur, acoperită cu o placă de staniol.
Cartușele armelor de vânătoare se deosebesc de cele ale altor arme. Tuburile unor astfel de cartușe pot fi metalice sau de carton. Baza tuburilor de carton este metalică. Ele n-au gât, deoarece proiectilele (alice, mitralii poșe etc) sunt introduse direct în tub și acoperite cu o rondelă.
b) Proiectilele pot fi: gloanțe, alice, mitralii sau poșe. Armele cu țeava lisă folosesc cartușe care au alice, mitralii sau poșe. Mitraliile sunt alice mai mari care depășesc 5,5 mm. în diametru. Poșele sunt alicele confecționate propriu din diferite materiale.
Armele cu țeava ghintuită folosesc cartușe cu glonț. în funcție de destinația pe care o au, gloanțele pot fi: obișnuite și speciale. Glonțul obișnuit se compune din cămașă și miez. La gloanțele care au miezul de oțel, între cămașă și miez există un strat de plumb. Gloanțele obișnuite cu miez de plumb, nu au nici un semn distinctiv, vârful glonțului obișnuit cu miez de oțel este de culoare argintie.
Gloanțele pot fi fabricate și din metal masiv, ca de exemplu plumb. Acesta fiind suficient de moale, permite înscrierea etanșă a glonțului în canalul țevii. Asemenea gloanțe se folosesc pentru armele de vânătoare și cele de tir și deloc pentru cele militare.
Glonțul destinat pentru țeava cu ghinturi, este prin construcție astfel calculat încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul canalului țevii. Aderând aproape perfect la pereții canalului țevii, glonțul împiedică expansiunea gazelor provenite din explozie și prin urmare șocul pe care-l primește, ca urmare a exploziei nu slăbește deloc. Cu toate acestea, glonțul nu reușește să înlăture perfect pierderea de gaze rezultate din combustia pulberii, ci o parte din ele scapă și împing în afara aerul existent în fața glonțului, așa, încât, la retezătura țevii se formează o sferă de aer, înaintea, ieșirii glonțului (a se vedea efectele tragerii cu țeava lipită). Mării ea diametrului glonțului urmărește printre altele, să înlăture și unele deficiențe provenite din uzura canalului țevii, constituind o adevărată rezervă pentru o asemenea eventualitate. De exemplu: diametrul glonțului pentru revolverul Nagan cal. 7,62 mm, este de o grosime = 7,82 mm; pentru pistoletul Model 1933 de calibru 7,62 mm. glonțul are o grosime de 7,85 mm; pentru pistoletul Browning model 1930 calibru 9,0 mm glonțul are un calibru de 9,35 mm etc.
Prin urmare, diametrul fiecărui glonț, până la tragere, este mai mare decât calibrul canalului țevii, cu mențiunea speciala că diferența între ele crește pe măsura măririi calibrului armei.
Nici forma vârfului gloanțelor nu este aceeași. Geometria glonțului este în funcție de viteza și distanța de zbor preconizată de constructor. În practica de expertiză criminalistică se întâlnesc gloanțe de forme diferite, ca: gloanțe cu vârful alungit și ascuțit, gloanțe cu vârful rotunjit, gloanțe cu vârful retezat (cele de construcție proprie sau folosite de vânători – breneke). Gloanțele folosite la carabina semiautomată au vârful ascuțit, cele pentru pistolul T.T. au vârful rotunjit, ca de altfel și cele pentru pistolul Parabellum.
Fundul glonțului este de asemenea diferit, însă se tinde spre un model apropiat, scobit, care să preia mai bine șocul exploziei și care permite în același timp o oarecare dilatare, ceea ce determină presarea cămășii glonțului în canalul țevii.
Pentru a scădea efectul vârtejului de aer care se formează în urma fundului glonțului, se fabrică gloanțe cu partea dinapoi alungită și teșită.
La examinarea unui glonț, după ce a străbătut canalul țevii se descoperă pe el o serie de striații dispuse într-o anumită ordine. Mecanismul formării striațiilor pe glonț poate fi explicat astfel: în momentul exploziei pulberii, sub presiunea gazelor, glonțul se angajează complet între ghinturile canalului țevii. Datorită faptului că are diametrul mai mare, întâmpină o puternică rezistență; glonțul fiind dintr-un metal mai moale decât țeava armei, se va deforma, micșorându-și diametrul, comprimându-se. Cămașa glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri va fi sensibil zgâriată în punctele de contact. Luând forma canalului țevii, cu ghinturi și plinuri, glonțul va păstra această formă și după părăsirea țevii. Striațiile de pe cămașa glonțului, reflectă construcția pereților canalului țevii și de aceea, aceste zgârieturi sunt urmele pereților imprimate pe glonț. Acestea sunt urme de adâncime, dinamice, de proveniență mecanică.
Urma tipică de pe glonț (mai precis cămașa glonțului) constă într-o dungă adâncită plină de striații, creată de plinurile din canalul țevii. Între marginile acestei dungi se găsește o masă de micro-urme, de striații. Numărul dungilor corespunde numărului plinurilor din canalul țevii. Lățimea dungilor corespunde lățimii plinurilor. Între dungi se găsește un spațiu, uneori mai puțin deformat, care corespunde ghinturilor. Dacă glonțul s-a înscris etanș în canalul țevii, atunci este posibil să se găsească și urmele ghinturilor imprimate pe cămașa glonțului. Urmele ghinturilor se imprimă pe cămașa glonțului mai ales atunci când este vorba de o țeava nouă. Când țeava este uzată, de regulă nu apar urmele ghinturilor. Este însă posibil ca urmele ghinturilor să nu apară nici în cazul în care s-a folosit un glonț cu un, diametru mai mic decât cel indicat pentru arma respectivă.
La armele amintite până acum, închiderea canalului țevii, pe timpul dării focului, se realizează cu ajutorul închizătorului.
Principiile de funcționare ale mecanismelor de închiderea țevii sunt diferite. Așa de exemplu, la carabina semiautomată închiderea se face prin căderea închizătorului; la pistolul model 1933 prin îmbinarea închizătorului cu țeava datorită mișcării acesteia în plan vertical.
Urmele acțiunii pieselor închizătorului pe fundul tubului cartușului pot fi descoperite la o examinare atentă. închizătorul preia cartușul din încărcător și-l introduce în cameră apoi asigură închiderea canalului țevii la darea focului. Având în vedere însă, că aceste acțiuni nu se desfășoară lin, că în timpul exploziei cartușul este presat foarte puternic înapoi spre peretele frontal al închizătorului de care se sprijină fundul cartușului, acesta din urmă va prelua toate striațiile și va reflecta, asemănător unui negativ fotografic, întregul microrelief al acestei piese.
Urma percutorului, imprimată pe capsă, reprezintă un alt element important care ajută în identificarea armei. Percutorul face parte din mecanismul de percuție și servește pentru lovirea (aprinderea) capsei cartușului la darea focului. Percutorul poate fi acționat fie printr-un arc, fie de o piesă numită cocoș. Lovind capsa cartușului, percutorul creează pe fundul capsei o adâncitură, în care, cu ajutorul unui stereomicroscop sau microscop comparator se pot distinge toate trăsăturile caracteristice ale vârfului acestuia – La măriri nu prea mari, 15 -30x, pe fundul urmei percutorului, cât și pe margini, se pot găsi uneori striații caracteristice. De asemenea poziția urmei percutorului pe capsă poate ajuta uneori la stabilirea tipului urmei. Așa de exemplu, urma vârfului percutorului pistolului Model 1933 apare pe capsă ca un fel de virgulă îngroșată. La pistolul Parabellum urma rotundă și ascuțită. La pistolul Beretta, dimpotrivă, urma percutorului este mare, cu fundul neted.
Un alt element a cărui urma este totdeauna prezentă pe tub, este gheara extractoare. Gheara extractoare este un element al piesei extractorului, al cărei rol este de a apuca gulerul tubului, de a-l extrage din camera cartușului în timpul mișcării înapoi a închizătorului și împreună cu pragul aruncător (pragul de izbire al tuburilor) de a arunca tubul afară.
5. Substanțe explozive.
Prin explozivi se înțeleg grupe speciale de substanțe care, sub influența unor acțiuni exterioare relativ slabe (percuție, împingere, încălzire) pot suferi transformări chimice rapide, însoțite de o degajare tot atât de rapidă de căldură și de formarea unor gaze puternic încălzite, care să poată executa un lucru mecanic de azvârlire sau de distrugere.
Istoria dezvoltării armelor de foc și a muniției este strâns legată de istoria dezvoltării chimiei, a descoperirilor în domeniul chimiei.
Explozivii se utilizează atât în domeniul militar cât și în diferite ramuri ale economiei naționale.
Explozia este una din formele de transformare fizică sau chimică a materiei. În sensul larg al cuvântului, ea reprezintă o modificare fizică sau chimică extrem de rapidă a materiei, însoțită de o transformare tot atât de rapidă a energiei potențiale a materiei, în lucru mecanic de mișcare sau de distrugere a mediului înconjurător.
Explozia, în sensul mai restrâns al cuvântului, reprezintă un proces de transformare chimică a materiei, extrem de rapidă (fracțiuni de secundă) însoțită de o degajare tot atât de rapidă a căldurii și de formarea unor gaze sau vapori puternic încălziți, care produc un lucru mecanic de distrugere sau de deplasare.
Explozia se caracterizează prin trei factori fundamentali:
viteza mare a transformării;
caracterul exoterm al transformării;
formarea produșilor gazoși.
Secțiunea a IV-a
Urmele de împușcare
1. Factorii primari ai împușcăturii.
O tragere efectuată cu arma de foc lasă urme care se datorează factorilor primari și factorilor suplimentari ai împușcăturii.
Factorii primari sunt determinați de acțiunea directa a proiectilului, spre deosebire de factorii suplimentari care sunt determinați de acțiunea pulberii, a compoziției capsei și a reziduurilor de pe țeava.
Urmele formate de proiectil pe obiectele cu care a venit în contact depind de forța cinetică a proiectilului, de unghiul de lovire, de densitatea obiectului atins etc.
Aceste urme se pot prezenta ca urme de perforare formând un canal cu orificiu do intrare și ieșire, sau numai o înfundătură având un orificiu de intrare, și în sfârșit o lovitură in tangentă, creând urma de ricoșare.
Forma orificiilor de pătrundere a proiectilelor este determinată de forța lor cinetică, în forma și calibrul proiectilului, de unghiul de lovire a obstacolului și de densitatea materialului pătruns.
Sub acțiunea proiectilului obiectul atins este supus unor mari apăsări și forțat să se îndoaie în direcția de înaintare a proiectilului. Dacă obiectul este suficient de elastic, asupra lui se va forma numai un orificiu de pătrundere, destul de apropiat de diametrul proiectilului; dacă însă este friabil, rupturile cauzate de lovire vor crea un orificiu mult mai mare. Așa, de exemplu, în cărămidă, beton, porțelan etc. se vor crea rupturi pronunțate și chiar spargerea obiectului. În materialele plastice ca lemnul, metalul, pielea prelucrată se vor crea orificii cu diametrul apropiat de acela al proiectilului, iar în materialele elastice, diametrul orificiului de pătrundere va fi ceva mai mic încât la obiectele de cauciuc supra-elastic, cele două orificii abia se observă.
Canalul de pătrundere indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului perforat. Orientarea lui depinde de energia cinetică a proiectilului și de forma acestuia. Uneori pătrunde drept, în alte cazuri este deviat de zone cu densitatea mai mare, sau se termină printr-o înfundătură.
În obiectele foarte subțiri, de exemplu, o tablă subțire de metal, canalul de pătrundere lipsește și cele două orificii se confundă într-unui singur. Cu cât obstacolul traversat de un proiectil este mai mare cu atât orificiul de pătrundere al proiectilului se va deosebi mai mult de orificiul de ieșire.
În obiectele de metal, dacă au formatul unei table, proiectilul va crea ori o simplă înfundătură, dacă nu le-a putut traversa, ori, diametrele celor două orificii sunt foarte apropiate de acela al proiectilului, cel de ieșire caracterizându-se prin răsfrângerea materialului în sensul de înaintare a proiectilului.
Formarea drumului parcurs de proiectil prin aruncarea înspre înainte a materialului dislocat se poate ilustra prin următoarea situație. Un zid de cărămidă cu o placă de metal de 4 mm în față poate fi perforat de un proiectil de mitralieră, dai același zid având o placă de metal numai de 2 nun pusă în spate, nu mai poate fi perforat de un proiectil de aceeași foiță cinetică, fiindcă perforarea zidului se face prin ruperea bucăților de cărămidă din fața proiectilului și împingerea lor spre înainte, slăbind astfel puterea de pătrundere.
La obiectele din material lemnos, diferențierile dintre orificiile de intrare și de pătrundere sunt în raport do grosimea acestor obiecte, do direcția perforării față de sensul fibrelor și de gradul de uscare a lemnului.
Dacă perforarea are loc transversal pe fibre, la orificiul de intrare se formează așchieri lungi de-a lungul fibrelor.
Orificiile de intrare și ieșire într-un geam de sticlă au forma unui con cu baza în direcția de înaintare. Dacă forța cinetică a proiectilului a fost, mare, pătrunderea prin tăblia de sticlă nu formează alte urme decât cele două orificii și canalul de perforare în formă de con; la o forță cinetică mai mică orificiu) de pătrundere va fi încadrat de o serie de crăpături concentrice formate la suprafața de lovire a geamului, căci această parte este supusă la cea mai mare întindere.
La lovirea geamului de sticlă cu o forță cinetică a proiectilului și mai slabă decât cele menționate mai sus urmele de spargere vor ocupa o suprafață și mai mare, căci alături de orificiile de intrare și ieșire și de crăpăturile concentrice vor apărea o serie de crăpături radiale formate pe partea opusă a lovirii geamului.
Pe fațetele de așchiere a bucăților de sticlă crăpate apar o serie de asperități în formă de unde, care sunt grupate în mănunchiuri încovoiate în arc cu vârfurile îndreptate spre partea din față a geamului la crăpăturile radiale și cu vârfurile îndreptate spre partea posterioară în sensul de ieșire al proiectilului la crăpăturile concentrice. După orientarea acestor mănunchiuri ale vălurelelor de ruptură putem stabili oricând sensul de mișcare al proiectilului.
Orificiile de intrare și ieșire în obiecte de îmbrăcăminte din material textil sunt diferite, cele de intrare fiind ceva mai mici. Identificarea, celor două orificii se face și după poziția îmbrăcămintei pe corp, precum și după felul transportării fibrelor textile dintr-un strat de îmbrăcăminte în celălalt.
Diferențierea orificiului de intrare de cel de ieșire se face și în cazul obiectelor de îmbrăcăminte ca și în cazul altor obiecte, și după inelul de frecare, prin care proiectilul depune la locul de intrare materialele pe care le are asupra sa.
Numărul orificiilor de intrare și de ieșire poate fi mai mare decât acela al proiectilelor care au străbătut îmbrăcămintea, in cazurile când îmbrăcămintea formând cute, acestea au fost străbătute de același proiectil.
Orificiile de intrare în organismele vii, cum este și corpul uman, se caracterizată printr-o lipsă de țesut, pe care orificiile de ieșire, în mod obișnuit, nu-l prezintă.
În cazurile în care proiectilul își pierde mișcarea giratorie și înaintează rostogolindu-se, orificiul de pătrundere nu va mai fi rotund, ci alungit ca o tăietură.
Tot în categoria factorilor principali ai împușcăturii socotim urmele formate do proiectil prin ricoșare.
În cazurile când proiectilul nu poate pătrunde într-un obstacol și este respins, schimbându-și direcția do înaintare avem fenomenul de ricoșare Condiția principală a apariției acestui fenomen este unghiul prea mic sub care se face contactul dintre proiectil și suprafața obstacolului întâlnit. dar la fenomenul ricoșării mai contribuie și viteza și volumul proiectilului.
Ricoșarea se produce la unghiuri do întâlnire între 0 și 35°, iar unghiul de respingere va fi în funcție și de densitatea materialului.
Devierile unghiului de respingere sunt cu atât mai mari cu cât densitatea obstacolului este mai mică. Astfel, când obstacolul are o densitate mare, unghiul de respingere în ricoșare va fi aproape egal cu unghiul de incidență. Distanța de zbor a proiectilului este cu atât mai mare după ricoșare cu cât viteza proiectilului a fost mai mare și unghiul de ricoșare mai mic.
A doua abatere prin ricoșare se datorează sensului de rotire a proiectilului, unghiul de respingere fiind determinat într-un anumit sens, iar dacă obstacolul are diferențieri de densitate, va intra în joc o a treia determinantă a deviației.
Toate aceste reguli ale ricoșării se aplică numai în cazurile când proiectilul nu s-a deformat prea mult în procesul de întâlnire cu obstacolul.
Ricoșările din obstacolele moi se fac în unghiuri de respingere foarte neregulate, proiectilul pierzându-și o parte din viteză prin intrarea în materialul obstacolului. Viteza ce se pierde la obstacolele moi este cu atât mai mică cu cât proiectilul este mai ușor și unghiul de întâlnire mai mic.
Ricoșările din pământ sunt posibile numai la viteze de cel puțin 150 – 200 m/s, iar din apă ricoșările sunt posibile numai pentru unghiurile de întâlnire între 4 și 12°, la unghiuri mai mici proiectilul alunecă la suprafața apei, iar la unghiuri mai mari se afundă în apă. Ricoșările din apă se fac sub unghiuri destul de neregulate și uneori peste 45°.
Urmele de ricoșare pe proiectil apar sub formă de zgârieturi sau turtiri ale vârfului.
Se cunoaște cazul unui omor din imprudență datorită ricoșării. Un tânăr dorind să tragă la țintă cu un pistolet Mauser de 7,63 într-un vas cu flori situat pe o etajeră, proiectilul a ricoșat din peretele bombat al vasului și apoi din pereții încăperii, lovind mortal pe un al doilea tânăr, care stătea alături de cel care a tras.
În urma expertizei urmelor principale ale tragerii se poate stabili:
dacă orificiile sunt produse de o ară de foc sau de altă natură;
dacă sunt formate de același tip de gloanțe (în situația mai multor orificii de intrare-ieșire);
dacă au fost trase de una sau mai multe arme;
direcția sau direcțiile din care s-a tras;
mărimea unghiului de incidență.
2. Factorii suplimentari ai împușcăturii.
Urmele suplimentare ale împușcăturii se datorează celorlalți factori ai împușcăturii, în afara acțiunii directe a proiectilului. Acești factori determină: rupturile provocate de gaze, arsurile, afumările, tatuajul, inelele de frecare și de metalizare, imprimarea gurii țevii.
Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 și 12 cm, forma lor depinzând de distanța de la care s-a tras, de felul armei, de felul încărcăturii și de materialul în care s-a tras.
Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor, pe marginile orificiului de intrare a proiectilului, au forma stelară, forma unei cruci, mergând până la forma unei lipse de material. Mărimea rupturilor crește o dată cu încărcătura de pulbere a cartușelor, scurtarea țevii armei și micșorarea distanței dintre gura țevii armei și obstacol.
Acțiunea distrugătoare a gazelor este în funcție și de materialul obstacolului, de duritatea acestuia. La obiectele de metal sau de lemn acțiunea mecanică a gazelor nu se observă, în schimb la țesăturile organice sau la cele textile se produc rupturile caracteristice menționate mai sus. La armele puternice, cum sunt armele militare și carabinele, rupturile mecanice provocate de gaze se pot produce chiar de la distanța de 10-12 cm, la armele de putere mijlocie (pistoale mitralieră fără amortizor la gura țevii și revolverele militare) rupturile se pot produce până la o distanță de tragere de 3-7 cm, iar la armele de mică putere, până la distanța de 1-3 cm.
Rupturile mecanice produse de gaze se datorează jetului de gaze care, menținând un timp forma canalului țevii, intră în orificiul creat de proiectil, iar în momentul extinderii gazelor produc ruptura forțând țesutul dinăuntru spre în afară. Forma neregulată a rupturilor în țesuturile textile se datorează firelor mai puțin rezistente, iar forma circulară a țesăturilor tricotate se datorează elasticității mai mari a țesăturii.
Pielea vie și pielea prelucrată sunt rupte în formă stelară în jurul orificiului format de proiectil; cauciucul prezintă rupturi punctiforme etc.
Gazele pătrunse în țesuturi nu produc arsuri în interiorul acesteia cu toată temperatura lor ridicată.
Arsurile sunt urme formate în tragerile apropiate, depinzând de distanța de la care s-a tras, de felul pulberii folosite, de vechimea acesteia, de felul țevii armei și îndeosebi al gurii țevii.
Flacăra de la gura țevii nu trebuie confundată cu flacăra din interiorul armei de foc, cea dintâi ia naștere din contactul gazelor supraîncălzite cu oxigenul din aer, pe când cea din interiorul țevii este formată din arderea pulberii și a resturilor din capsă.
Arsurile, ca urme suplimentare ale împușcării, pot fi provocate de amândouă categoriile de flăcări, căci pe lângă gazele aprinse în contact cu oxigenul sunt proiectate și granule de pulbere arzând, îndeosebi la pulberea cu fum și la pulberea coloidală prea veche pentru a se aprinde în întregime, în timpul exploziei.
Arsurile provocate de gaze le întâlnim frecvent la armele automate prevăzute cu frână de țeava, deoarece măresc presiunea și timpul de acționare a gazelor la gura țevii.
Urmele de arsuri le întâlnim nu numai pe obiectul în care s-a tras din apropiere, ci și pe obiectul în dosul căruia arma a fost camuflată, indicând poziția acesteia și implicit a trăgătorului.
Urmele de afumare se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum și numai a unor cantități foarte mici din alte materiale, în cazul folosirii pulberii negre și a depunerilor din reziduurile capsei, reziduurile de pulbere rămase din tragerile anterioare, al unor resturi metalice luate de pe proiectil sau țeava armei, în cazul folosirii pulberii coloidale.
Intensitatea acestor urme variază de la armă la armă și uneori chiar de la un foc la altul, în funcție de:
particularitățile de construcție a armei;
lungimea canalului țevii și calibrul ei;
cantitatea și calitatea pulberii folosite;
felul explozivului capsei;
gradul de uzură a canalului țevii;
materialul din care este confecționat proiectilul;
cantitatea de unsoare, rugină și reziduuri de tragere existentă în canalul țevii;
distanța de la care s-a tras și natura țintei.
Urmele de afumare sunt mai intense în urma tragerilor cu arma cu țeavă scurtă decât cu armele cu țeava lungă, chiar dacă încărcătura acestora este mai mare.
Urma de afumare poate avea forma rotundă sau ovală, depinzând de direcția din care s-a tras. Uneori are o formă concentrică dată de mai multe cercuri de afumare, alteori are o formă stelară. La tragerea în serie a mai multor focuri dintr-o armă, intensitatea urmelor de afumare scade pe măsura curățirii țevii de reziduuri. Culoarea urmelor de afumare este cenușie, cu unele pete maro, datorate resturilor substanțelor explozive din camă sau ruginii de pe țeava.
În unele cazuri, urmele de afumare nu se depun pe suprafața obiecții lui asupra căruia s-a tras, ci pe al doilea sau al treilea strat al acestuia atunci când obiectul se compune din mai multe straturi, cum sunt obiectele de îmbrăcăminte. Când s-a tras din mare apropiere, depunerile de afumare sunt etajate, una la suprafața țintei și a doua într-unul din straturile de dedesubt. Dacă s-a tras însă ceva mai de departe (dar tot în limita formării acestei urme suplimentare, depunerea de afumare o întâlnim numai pe al doilea strat.
Urma de afumare se poate forma ca depunere vizibilă sau ca depunere invizibilă. Ca depunere vizibilă se fotografiază cu material fotografic în alb-negru, iar ca depunere invizibilă se fotografiază în radiații infraroșii, sau se reproduce prin autoradiografie.
Pentru examinarea urmelor de afumare se pot folosi: peliculă adezivă, reactivi chimici, analiză de microscop, radiații Roentgen, radiații infraroșii, spectrografie, analiză prin activare cu substanțe radioactive, test de parafină etc.
Analiza chimică se folosește pentru depistarea: antimoniului, plumbului, cuprului și, uneori, a nichelului. Fierul nu se caută căci fiind răspândit peste tot nu este caracteristic pentru urma do afumare. Pentru analiza chimică se ridică din urma de afumare două probe: una la 0,5cm de orificiul de pătrundere a proiectilului și una într-o zonă marginală a urmei.
Prin analiza roentgenografică se urmărește depistarea urinelor de plumb care se depun in zona marginală a urmei de afumare și în inelul de frecare depus de proiectil.
Analiza microscopică se aplică unor secțiuni tăiate cu microtomul în stofa care inițial a fost pregătită cu celoidin.
Analiza spectrală se efectuează prin arderea suportului textil și identificarea metalelor după liniile de emisie a diferitelor elemente conținute.
În cazurile când urmele de afumare s-au depus pe obiecte de culoare închisă și deci nu pot fi observate cu ochiul liber, se folosesc mai multe metode, dintre care menționăm: fotografia în radiații infraroșii, decolorarea suportului, pelicula adezivă și activarea prin flux de neutroni.
Urma de afumare apare în fotografia sub radiații infraroșii datorită absorbirii acestor radiații de către resturile de funingine depuse în urină. În cazurile, rare de altfel, când materialul textil a fost vopsit cu săruri metalice, fotografia în infraroșii nu dă rezultate, pentru că aceste săruri metalice absorb aceste radiații întocmai ca resturile de afumare.
Decolorarea materialului textil de culoare închisă se face cu o soluție alcoolică de acid azotic, cu clorură de var, apă oxigenată etc.
O metodă care se poale aplica fără necesitatea unui utilaj complicat și a unor cunoștințe tehnice deosebite constă în folosirea hârtiei fotografice în prealabil fixată pentru a asigura culoarea deschisă a fondului. Hârtia fotografică astfel preparată se umezește și se presează 10 minute pe obiectul presupus că poartă urme de afumare; în caz că bănuiala este întemeiată, o parte din resturile de funingine vor adera la stratul de gelatină, indicând existența urmei și forma acesteia. Această metodă nu dă rezultate decât la urmele proaspete de afumare.
O altă metodă folosită pentru depistarea urmelor de afumare formate din depuneri foarte mici este metoda depistării cu naftalină, care constă din următoarele: o hârtie fotografică fixată în prealabil se introduce într-o soluție de apă distilată (150 ml) la care se adaugă 3 g naftalină. După cinci minute se scoate și se introduce într-o soluție diluată de acid sulfuric (150:5 ml), apoi se spală și se zvântă.
Hârtia fotografică astfel preparată se pune peste obiectul textil presupus că poartă urme de afumare, iar peste aceasta o bucată de pânză îmbibată cu acid acetic diluat (15%,) peste care se pune o altă pânză uscată, peste care se trece cu un fier de călcat încins.
Metoda testului cu parafină este mai puțin recomandabilă datorită rezultatelor insuficient de concludente, dând aceleași reacții și cu alte substanțe (scrumul de țigară, resturi alimentare etc). Metoda constă în depunerea unui strat de parafină pe obiectele presupuse că poartă urme de afumare în formă de nitriți (reziduuri de tragere) care se evidențiază cu o soluție de difenilamină în acid sulfuric diluat.
Depistarea urmelor de afumare prin activare cu substanțe radioactive se face prin tratarea locului cu un flux de neutroni și reproducerea radiațiilor acestora pe o peliculă fotografică roentgen.
Tatuajul este o urmă suplimentară de împușcătură, formată de pulberea ne-arsă sau în stare incandescentă. Această urmă se formează în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului, pe un diametru mai mare sau mai mic, în funcție de distanța de tragere, de natura și forma pulberii, de lungimea țevii armei etc.
În unele cazuri tatuajul se poate forma și din mici resturi metalice smulse de proiectil din materialul tubului.
Întocmai ca și gazele produse de explozie, pulberea ne-arsă complot o ia înaintea proiectilului, dar în urma rezistenței aerului își încetinește înaintarea, zburând până la 80-100 cm. Distanța parcursă de pulberea ne-arsă depinde de greutatea și de forma ei. Pulberile de formă cilindrică folosito la armo militare și la carabine, zboară la distanța cea mai mare.
Cu cât distanța de la care s-a tras este mai mare cu atât diametrul ariei de răspândire a tatuajului va fi mai mare, dar în aceeași măsură va scădea densitatea acestuia.
Efectul perforant al granulelor de pulbere ne-arsă este diferit, uneori creează perforări în îmbrăcăminte sau pătrunde sub piele, alteori lasă numai adâncituri punctiforme sau pot străbate grosimea unui placaj. Sunt cazuri când pulberea semi-arsă se lipește de obiectul asupra căruia s-a tras; în majoritatea cazurilor însă ea cade jos după ce a lovit obstacolul.
Pentru ridicarea urmei formate ca tatuaj se poale folosi metoda hârtiei fotografice sau a testului de parafină.
Urmele unsorii de armă se formează ca stropi aruncați în jurul orificiului de intrare a proiectilului la tragerile din apropiere, uneori până la o distanță de 150 cm, iar la armele sportive de calibru mic, aceste urme de unsoare se pot forma chiar și de la o distanță mai mare. La armele sportive de calibru mic cartușele sunt acoperite cu un strat de parafină, care, topindu-se la temperatura de tragere, este proiectată sub forma unor stropi de unsoare.
Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului și uneori, pe o mică porțiune, chiar de-a lungul canalului de pătrundere. Această urma suplimentară se datorează depunerii de către proiectil a substanțelor care au aderat la suprafața sa, fie în interiorul canalului țevii armei, fie pe parcursul exterior.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, reziduuri de ardere, funingine, resturi metalice de pe țeava armei, precum și alte substanțe ce au aderat la suprafața proiectilului.
Inelul de frecare este în mod obișnuit de culoare cenușie-închis fiind; ușor vizibil pe suprafețele deschise. Când între substanțele arse în interiorul țevii domină cantitatea de unsoare de armă, atunci culoarea inelului de frecare este mai neagră.
Analiza substanțelor depuse în inelul de frecare ajută la stabilirea ordinii în care au fost făcute tragerile cu o anumită armă. Dacă arma a fost curățată și unsă, resturile unsorii de armă depuse în urmă merg descrescând, fiind înlocuite de depunerile din reziduurile de ardere. Pentru ridicarea depunerilor de unsoare de armă se folosește metoda evidențierii resturilor de unsoare prin fluorescentă determinată de radiații ultraviolete. Dacă inelul de frecare s-a depus pe obiecte de îmbrăcăminte, pe fiecare latură a orificiului format de proiectil se presează câte o bucată de hârtie, a cărei fluorescentă dă o nuanță închisă, iar pe fondul închis al acesteia vor apărea în fluorescentă albastră depunerile de unsoare și parafină. Diferențierile de depunere de substanțe grase vor indica succesiunea tragerilor.
Inelul de metalizare îl întâlnim atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul do frecare, cât și independent de acesta, când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre interior sau când proiectilul a străbătut succesiv mai multe obiecte. De exemplu un proiectil, pătrunzând într-un corp omenesc, determină formarea inelului de frecare pe îmbrăcăminte și pe piele, iar inelul de metalizare apare numai în traversarea unui os plat, prin desprinderea și depunerea unor particule metalice din corpul sau cămașa proiectilului.
Analiza inelelor de metalizare se face prin activare cu neutroni, resturile metalice devenind radioactive.
Alte metode folosite sunt: roentgenografia și analiza spectrală. Depistarea inelului de metalizare se face cu multă greutate, datorită cantităților infime depuse în urmă.
Imprimarea țevii armei pe obiectul în care s-a tras se întâlnește destul de rar și se datorează apăsării vârfului armei pe obiectul în care s-a tras. Urma poate reprezenta conturul complet al gurii țevii sau numai o parte a ei. S-au întâlnit cazuri când urma reproducea amândouă țevile unei arme de vânătoare. Această urmă nu poate servi la identificarea individuală a unei arme de foc și cel mult să dea limitele unui anumit model.
CAPITOLUL III
METODE DE DESCOPERIRE, FIXARE ȘI RIDICARE A ARMELOR DE FOC ȘI A URMELOR LĂSATE DE ACESTEA
Secțiunea I
Noțiuni generale
Când se presupune că la săvârșirea unei infracțiuni s-a folosit o armă de foc, sau când actul de sinucidere sau accidentul s-a produs cu o asemenea armă, cercetarea locului faptei se va face insistându-se, în special, asupra metodelor de descoperire a armei de foc și a urmelor lăsate de folosirea ei.
Problemele ce trebuie lămurite în asemenea cazuri sunt: descoperirea armei de foc folosite, a proiectilelor și a tuburilor trase, a urmelor principale și suplimentare ale tragerii, a direcției și a distanței de la care s-a tras, a împrejurărilor care au determinat sau au înlesnit folosirea armei de foc etc.
Armele de foc la locul faptei le putem găsi în două variante, și anume ori lăsate la vedere de către agresor sau victimă, ori ascunse de infractor după folosirea lor.
Armele ascunse, la locul faptei sau la domiciliul infractorului, pot fi aruncate în fântâni, latrine, ape curgătoare, sub stratul de gunoaie, sub stratul de grădină, căpițe de fin, în scorburi de copaci, în lanul de grâu etc.
Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului, atât la locul faptei cât și la îndepărtarea de la acesta, folosind „căutătorul de metale”, sonda electromagnetică etc.
Arma de foc descoperită va fi fotografiată împreună cu resturile de muniții, atât la locul unde a fost găsită cât și în condițiile de laborator pentru a-i fixa detaliile caracteristice.
De asemenea, în cadrul desenului-schiță al locului faptei se vor indica: locul precis unde a fost descoperită arma de foc, distanța dintre armă și victimă, dintre armă și alte urme ale tragerii, tuburile arse etc.
Mijlocul principal de fixare a armei de foc este procesul-verbal do cercetare, in care se va trece:
locul precis în care a fost descoperită arma de foc, poziția și raporturile de distanță față de cadavru și de alte obiecte;
felul armei de foc (revolver, pistolet, pistol mitralieră, carabină, arme de fabricație proprie etc.), modelul și calibrul;
direcția țevii armei de foc față de cadavru sau obiectul în care s-a tras, pe ce parte este culcată arma;
ce urme s-au descoperit pe arma de foc: urme digitale, resturi organice (păr, sânge, creier), alte resturi de materiale;
dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate;
dacă arma este încărcată sau nu, dacă are pusă piedica de siguranță, care este poziția cocoșului, câte cartușe netrase are în magazie;
ce număr de serie poartă și ce alte inscripții de fabricație, sau inscripții ulterioare are;
câte ghinturi are arma de foc și care este sensul lor de rotire;
ce se află pe canalul țevii: unsoare de armă veche sau proaspătă, praf și gradul aproximativ de depunere a acestuia, reziduuri de tragere, gradul lor de oxidate, dacă se simte mirosul specific al unei trageri foarte recente;
indicarea precisă a obiectelor, a locurilor și a distanțelor unde s-au descoperit urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor trase, în raport de poziția unde s-a găsit arma de foc sau cadavrul victimei;
ridicarea armei de foc de la locul unde a fost descoperită se face cu un clește cu buzele late sau, în lipsa acestuia, cu o batistă, pentru a nu distruge urmele existente pe armă sau a crea urme noi.
În nici un caz armele de foc de format mic să nu se ridice prin introducerea unui creion sau a unui alt obiect subțire pe gura țevii, pentru că riscăm să distrugem diferitele depozitări de substanțe, ca: zgură, praf etc, a căror formă și cantitate servesc la lămurirea împrejurărilor folosirii armei.
Arma de foc, înainte de a fi împachetată și trimisă unui laborator de criminalistică, se descarcă, scoțându-se cartușele de pe țeava și din încărcător; gura țevii se leagă cu o bucată de pânză, pentru a nu pătrunde nimic in timpul transportului și a nu se pierde nimic din conținutul țevii.
Diferite substanțe depuse pe armă, ca fire de păr, creier, sânge se strâng și se introduc în eprubete, indicându-se locul de unde au fost ridicate.
Arma se acoperă cu hârtie curată și se împachetează într-o cutie. Încărcătorul și cartușele descoperite în armă sau in jurul ei, precum și tuburile și proiectilele trase se împachetează separat, indicându-se locul unde au fost descoperite, data când au fost ridicate și persoana care le-a ridicat și împachetat, care de altfel semnează pe bilețelul atașat la armă sau la coletul cu piesele accesorii, alături de sigiliul în ceară roșie sau de impresiunea de ștampilă aplicată de două bucăți de hârtie lipite între ele și între care se găsește nodul sforii cu care este legat obiectul.
Același procedeu de împachetare, indicarea datelor și sigilarea coletelor se aplică și în cazul armelor ridicate de la persoanele bănuite, în vederea examinării lor.
Căutarea proiectilelor trase și a tuburilor se face în mod sistematic, pornind de la poziția trăgătorului sau a victimei. Proiectilele trase se caută: sub cadavru, pe dușumea, pe obiectele sau în obiectele de uz casnic, pe pământ, în zăpadă, în vegetație, în trunchiul copacilor, în ziduri etc.
Se cunosc cazuri când proiectilul tras a fost găsit în sertarul mesei, care s-a închis prin prăbușirea victimei, sau într-o cizmă unde a ajuns în urma ricoșării din perete.
Proiectilele trase se caută direct sau cu căutătorul de metale. Porțiunile de teren unde se presupune că au pătruns se sapă și se cern cu grijă, zăpada se topește. Proiectilele descoperite se împachetează în vată și hârtie pe care se indică locul unde au fost descoperite.
Proiectilele care au pătruns într-un cadavru sau au rămas în corpul unei persoane se extrag cu un clește special, iar dacă nu pot fi extrase din corpul unei persoane se execută o roentghenografie pentru a stabili forma și volumul lor.
Dacă proiectilul a pătruns într-un obiect mic, ușor de transportat, nu se mai scoate din acesta, ci se trimite întreg obiectul unui laborator de criminalistică, unde proiectilul va fi extras.
Pentru extragerea proiectilelor din obstacole mai mari procedeul este următorul:
prin centrul orificiului de pătrundere se trag două drepte perpendiculare, ale căror capete se unesc în forma unui pătrat, formând diagonalele acestuia, cu ajutorul cărora vom putea stabili oricând poziția exactă a orificiului de intrare;
în jurul proiectilului pătruns în lemn sau în zid se sapă cu o daltă, jur împrejur la 2-3 cm de orificiul format de proiectil pentru a nu-l zgâria;
proiectilul este extras cu ajutorul unui patent sau cu cleștele pentru extras proiectile (elefant), cu buzele acoperite în cauciuc pentru a nu produce zgârieturi.
Proiectilele sunt descrise in procesul-verbal, ca: formă, calibru, număr și sens de rotație ale urmelor de ghinturi, deformări suferite, substanțe aderate etc.
Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile create prin împușcare să nu fie în regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma.
Dacă proiectilul a traversat o tăblie de sticlă, aceasta se lipește cu o coală de hârtie, pentru a ca să nu se desfacă în cioburi și apoi sticla se scoate din ramă, în întregime, sau numai partea care interesează urma lăsată de proiectil.
Urma de ricoșare se cercetează pentru a ridica eventuale rosturi metalice, iar forma urmei se ridică prin mulaj de ghips.
Tuburile arse, descoperite la locul faptei, sunt fotografiate împreună cu un obiect fix din apropiere, menținându-se poziția lor și în procesul verbal.
Ridicarea tuburilor se face prin apucarea extremităților cu două degete și astuparea orificiului cu vată. Tuburile se împachetează în vată și în hârtie, indicându-se locul și data când au fost găsite.
Dacă tuburile sunt scoase din butoiașul unui revolver se indică poziția ocupată de fiecare tub în raport de poziția percutorului (cocoșului).
Dăm un exemplu din practica de urmărire penală, din care reiese necesitatea colaborării între munca de teren și activitatea de expertiză în domeniul balisticii judiciare ca, de altfel, în toate domeniile urmăririi penale.
Numitul B.G.H. a fost găsit mort la domiciliul părinților săi. Era prăbușit cu fața în jos, iar, deși rana mortală a fost cauzată prin împușcare, Ia locul faptei s-a găsit numai proiectilul oprit după traversarea corpului în haina victimei.
Medicul legist a concluzionat că împușcarea a fost executată de la mare distanță, iar organele de urmărire penală socotind că este vorba de un omor, l-au arestat ca bănuit pe tatăl victimei.
Ridicându-se îmbrăcămintea victimei și fiind trimisă unui laborator de criminalistică, s-a stabilit că poartă urme suplimentare de împușcătură, indicând o tragere cu țeava armei lipită de îmbrăcăminte. Pe reverul pardesiului s-au găsit urme de arsuri, precum și celelalte urme suplimentare care atestă o tragere apropiată.
După aceste constatări s-a ordonat o nouă cercetare a locului faptei, în cadrul căreia, cuprinzând și podul casei ale cărei scări erau în fața camerei în care s-a găsit cadavrul victimei, s-a descoperit un pistolet Walter, cal. 9, și, la o distanță de 1 m, un tub gol.
Expertiza balistică a stabilit că proiectilul descoperit în cadrul primei cercetări a fost tras cu acest pistolet.
Pentru confirmarea ipotezei sinuciderii s-au cercetat mâinile victimei, stabilindu-se urmele de afumare pe degetul mare și pe arătătorul mâinii drepte.
Secțiunea a II-a
Stabilirea distanței și a direcției din care s-a tras
Prin noțiunea de distanță de tragere înțelegem intervalul spațial parcurs de proiectil de la gura țevii până la obstacol.
Pe baza urmelor principale ale împușcăturii se pot determina direcția și unghiul de tragere.
În general, pentru stabilirea direcției din care glonțul a venit în momentul lovirii țintei, se procedează astfel: la început este necesar să se constate din ce parte a venit glonțul, iar apoi și b ce unghi a Iovit ținta.
În cazul canalelor oarbe, direcția din care a venit glonțul se determină ușor, dacă se cunoaște precis poziția pe care a avut-o obiectul în momentul când a fost lovit. Partea obiectului unde se găsește orificiul de intrare a glonțului, indică direcția din care s-a tras.
Dacă glonțul străpunge complet un corp, obiect etc, se formează un orificiu de intrare, un canal și un orificiu de ieșire. Orificiul de intrare se deosebește, în general, de cel de ieșire, pentru că în majoritatea cazurilor este mai mic, are marginile regulate și uneori circulare, în timp ce orificiul de ieșire este mai mare, prezentând rupturi de material, o zdrențuire foarte pronunțată și de cele mai multe ori de o formă neregulată. În plus, în cazul când s-a tras de la mică distanță, se vor mai descoperi în jurul orificiului de intrare, urmele secundare ale împușcăturii. La nivelul orificiului de intrare se formează urma caracteristică, denumită inelul de metalizare. Descoperirea inelului de metalizare dovedește că deteriorarea de pe țintă a fost creată de un glonț tras cu arma de foc, chiar si atunci când tragerea a fost efectuată de la distanță mare.
În continuare vor fi arătate aspecte ale urmelor create de glonț, în diferite materiale, precum și modul cum trebuie interpretate acestea pentru a determina just direcția din care s-a tras.
Dacă un glonț a perforat sticla unui geam sau o oglindă, spărtura va prezenta o anumită dimensiune, având în jurul ei o serie de crăpături radiale (ce pleacă dinspre centru ca niște raze), precum și crăpături concentrice care înconjoară spărtura la diverse distanțe, unind între ele crăpăturile radiale nu este mare, se observă că într-o parte a geamului orificiul este mai mic, iar în cealaltă parte este mult mai mare, canalul fiind în formă conică.
După plasamentul conului, se stabilește direcția din care a venit glonțul și anume din partea mai îngustă a acestuia. În cazul când zona din jurul orificiului de intrare nu mai există, se poate determina direcția de tragere după orientarea și profilul crăpăturilor radiale și a celor concentrice la care există tendința formării unei spărturi conice. În plus, în astfel de cazuri, prezența cioburilor de sticlă într-o anumită parte a geamului indică direcția în care se deplasa glonțul ce a spart geamul și a antrenat cu el aceste bucăți de sticlă. Forma spărturii în sticlă depinde de următorii factori: calitate, grosime, modul cum este prins geamul, unghiul sub care lovește glonțul și mărimea glonțului.
În lemn, orificiul de intrare se prezintă sub formă aproape circulară, având uneori, inelul de metalizare foarte pronunțat, pe partea de început a canalului, în timp ce orificiul de ieșire prezintă un aspect zdrențuit, eu așchii îndreptate și aruncate în sensul de deplasare a glonțului.
În tablă, orificiul de intrare are forma mai rotundă decât cel de ieșire, este în general ceva mai mic, dacă tabla este dintr-un metal moale, cum este fierul, cuprul, alama etc, iar marginile orificiului vor fi îndoite și întoarse către partea în care se deplasa glonțul.
Determinarea direcției de tragere se poate face astfel:
în cazul când glonțul în drumul său, lovește două obiecte diferite, perforându-le, direcția de tragere va putea fi determinată destul de precis, considerând o linie dreaptă ce unește urmele lăsate de el, linie prelungită în partea din care a venit. Această linie imaginară corespunde cu traiectoria glonțului, când s-a tras de la o distanță nu foarte mare.
Secțiunea a III-a
Examinarea balistică efectuată în laborator
Pentru lămurirea problemelor complexe ridicate de urmele create prin folosirea armelor de foc, pe lângă metodele folosite Ia cercetarea locului faptei, au fost elaborate o serie de metode folosite în rezolvarea problemelor ce se pun balisticii de laborator. Aceste probleme sunt următoarele:
stabilirea faptului dacă urmele create se datorează unei arme de foc;
identificarea armei cu caro s-a tras;
stabilirea datei când s-a tras ultima oară cu o anumită armă de foc;
dacă cu arma de foc descoperită s-au putut efectua trageri în condițiile date, dacă arma este în stare de funcționare și dacă are piese modificate sau lipsă;
dacă arma de foc putea să se descarce fără apăsarea trăgaciului;
refacerea seriei armei și a inscripțiilor stanțate înlăturate, prin răzuire etc.
1. Identificarea urmelor create de armele de foc.
Sunt cazuri când arma de foc creează urme în formă de tăiere sau împungere, fără uime suplimentare evidente și fără a rămâne la locul faptei, nici arma folosită și nici proiectilele și tuburile trase. În cazurile acestea se pune problema dacă urma respectivă este produsă de o armă de foc sau nu.
Resturi de urme suplimentare, ca afumări, tatuaje, care nu se văd cu ochiul liber, se ridică cu o hârtie fotografică fixată și umezită, cu un strat de parafină, cu hârtie de filtru sau cu o pânză de in.
Pentru identificarea resturilor de pulbere sau de metale se pot folosi mai multe metode:
particulele recoltate se pun pe o lamă de sticlă care se ține deasupra lămpii cu spirt. Dacă particulele sunt de pulbere se va forma o masă de spumă caracteristică pentru fie care fel de pulbere în parte;
particulele de pulbere se pun pe o placă de porțelan (metoda V.I. Lobanov), peste care se toarnă o soluție de ulfanaftol 1% în acid sulfuric concentrat. Dacă este o particulă de pulbere fără fum, apare o concentrație verde strălucitoare;
evidențierea difenilaminei existente în unele pulberi fără fum se face turnând o picătură de anhidridă acetică și apoi o picătură de acid sulfuric concentrat, granula se va colora în albastru cu firicele albastru-violet, în cazul reacției pozitive;
pentru depistarea resturilor metalice de plumb sau cupru se folosesc hârtii de filtru sau fotografice cu reactivi specifici. Pentru determinarea plumbului se îmbibă o hârtie de filtru cu o soluție hidrică de iodură de potasiu 2%, iar pentru determinarea cuprului, o bucată de hârtie fotografică fixată se ține 24 de ore într-un amestec de apă și glicerina, apoi 24 de ore în glicerina pură și apoi, presată între două hârtii de filtru, se trece într-o soluție saturată de acid rubinhidrogenat în acetonă.
Înainte de presarea acestor hârtii preparate, pe orificiul ce trebuie identificat, acesta este acoperit cu ajutorul unei pensule cu o soluție de: glicerina (15 ml), apă distilată (15 ml)și acid acetic (5 ml).
Resturile de plumb vor da o culoare galben strălucitoare, iar resturile de cupru se evidențiază într-un verde cenușiu.
Pentru determinarea resturilor metalice din inelul de frecare se pot folosi radiații Roentgen de 25-30 kW. Durata expunerii este de 1,5 minute, iar materialul purtând urma suspectată se așează direct peste materialul fotografic Roentgen.
Resturile de funingine pot fi evidențiate prin fotografia sub radiații infraroșii, folosind materiale fotografice și filtre pentru lungimile de undă de 860 mų. În lipsa materialului fotografic special sensibilizat se poate folosi material pancromatic, care înainte de întrebuințare se super-sensibilizează, introducându-l într-o soluție de: azotat de argint (1,5 ml, la o diluție de 1%), amoniac 25% (0,75 ml), apă distilată (100 ml), apoi se spală rapid în alcool diluat cu apă (1 : 1) și se usucă la 15-30°C.
2. Identificarea armei cu care s-a tras.
Identificarea armei de foc folosite în cadrul săvârșirii unei infracțiuni se face după urmele lăsate de armă pe diferite obiecte, după proiectilele și tuburile trase, descoperite la locul faptei și după urmele formate de armă, prin tragere, pe elementele cai tușului.
Procesul de identificare a unei arme de foc parcurge două etape: una prin care se urmărește identificarea de grup a armei respective și a doua care urmărește identificarea ei individuală.
Identificarea de grup se referă la stabilirea modelului de armă, a calibrului și a altor caracteristici de categorie.
Pentru această identificare se va ține seama de: calibrul, lungimea și forma proiectilelor, urmele tragerii pe aceste proiectile prin care se indică numărul, sensul de rotație și mărimea ghinturilor; forma tuburilor și direcția lor de aruncare; poziția percuției pe capsă, a urmei formate de gheara extractoare și a pragului aruncător; de urmele principale și suplimentare create de arma de foc etc.
Să nu uităm însă că uneori se pot trage cu arme de foc cartușe de fabricație proprie sau care au fost adaptate de la o altă armă.
După identificarea cu anumită aproximație a tipului și modelului armei de foc, se vor căuta asemenea arme în vederea pregătirii examenului comparativ, ridicându-se armele de la persoanele bănuite.
Identificarea individuală pornește de la urmele formate de armă, în timpul tragerii, pe proiectile și pe tuburile arse.
Sunt cazuri când arma folosită de infractor va fi descoperită la locul faptei. Arma va fi fotografiată ca obiect al infracțiunii și ridicată în vederea examinării ei și a executării tragerilor experimentale.
Identificarea individuală se face după două criterii: prin cercetarea urmelor formate pe proiectil și prin cercetarea urmelor formate pe tuburile arse.
a) Proiectilul sub acțiunea presiunii gazelor se înșurubează pe canalul țevii, luând forma acesteia, reproducând construcția interioară a țevii sub forma unor striații longitudinale și paralele orientate în direcția de mișcare a proiectilului, indicând numărul ghinturilor, lățimea lor, pasul lor și unghiul de înclinare, precum și unele neregularități de relief, provenite din fabricație sau uzură. Aceste elemente analizate în interdependența lor constituie caracteristicile strict individuale ale unei arme de foc, la un anumit moment al folosirii ei.
Pentru a stabili legătura cauzală între urmele descoperite pe proiectilul ridicat la locul faptei și una din armele presupuse că a fost folosită se vor face trageri experimentale.
Proiectilele descoperite la locul săvârșirii faptei se sortează după calibrul și modelul armei cu care puteau fi trase, alegându-se dintre armele celor bănuiți numai cele corespunzătoare.
Înainte de a trece la tragerile experimentale, canalul țevii armei se curăță de rugină, de reziduurile tragerilor anterioare și de resturile de unsoare de armă. Dacă arma este într-un stadiu avansat de rugină se va executa mai întâi o gamagrafie și numai după aceasta se va trece la curățarea ei.
Fiecare cartuș folosit la tragerile experimentale se însemnează, atât pe proiectil cât și pe tub, pentru a-l situa în aceeași poziție față de interiorul țevii armei.
Înainte de tragerile experimentale cu o armă se ridică mulajul interior al țevii cu un poanson de cositor (în forma unui proiectil) sau din material plastic.
Armele defecte sunt prinse într-un dispozitiv care asigură acționarea de la distanță a trăgaciului și se acoperă cu un blindaj pentru a nu pune în pericol viața expertului.
Tragerile experimentale se vor efectua în încăperi situate la subsol, cu pereții căptușiți cu scândură și cu rumeguș de lemn.
Pentru ca proiectilele trase să nu se deformeze, se folosesc diferite prinzătoare de proiectile, începând cu cele mai vechi dispozitive, ca: scânduri de brad (dr. Balthazard, 1912); saci cu rumeguș de lemn (I. Bischoff, 1931); cârpe de lină (Restrup); trageri în apă (Soderman, Derecter); în ceară (K.ral'1) etc.
În prezent se folosesc trei categorii de prinzătoare de proiectile: în vată, în apă și în materiale plastice.
Prinzătorul de proiectile din vată este format dintr-o cutie de lemn lungă do 2 m și lată de 0,5 m, acoperită cu plăci de metal și montată pe rotile pentru a amortiza o parte a șocului. Cutia are în interiorul ei montate 10 sertărașe îndesate cu vată, având ramele exterioare din lemn, iar pereții laterali din hârtie.
Dispozitivul poate servi la captarea proiectilelor trase din pistolete și revolvere, deci numai pentru proiectile cu forță cinetică mijlocie, căci înșurubarea în vată la o viteză prea mare ar determina ștergerea urmelor lăsate de armă pe suprafața proiectilului. Captarea proiectilelor în vată se face cu ajutorul mișcării lor giratorii; în prima etapă proiectilul perforează stratul de vată, iar în măsura în care îi scade forța cinetică se înfășoară într-un ghemotoc de vată care crește pe măsura înaintării proiectilului, sfârșind prin a-l opri.
Pentru scoaterea rapidă a proiectilului tras se controlează sertărașele cu vată și pereții laterali de hârtie, iar sertărașul care va avea unul din pereții de hârtie perforat și celălalt în sensul de înaintare a proiectilului, întreg va indica reținerea proiectilului. Sertărașele pline de vată au fiecare o grosime de 25 cm.
Dispozitivele de captare a proiectilelor pe baza tragerilor în apă sunt de două feluri ca formă de construcție, dar se bazează pe același principiu. Aceste dispozitive pot avea forma unor tuburi metalice verticale, înalte de 2 m și late de 0,5 m, sau forma unor tuburi sau vase așezate orizontal, de aceleași dimensiuni ca cele dinții.
Tuburile verticale au un dispozitiv de pâslă subțire prin care se trage pentru ca apa împrăștiată de proiectil să nu ude arma, iar pe fundul tubului este coborâtă o plasă de sârmă, menită să ajute la scoaterea fiecărui proiectil tras.
Dispozitivele cu apă, așezate orizontal, sunt mai practice atât în ce privește tragerea cât și pentru scoaterea proiectilului tras. Pe una din laturile înguste ale vanei sau tubului este tăiată o fereastră unde se introduce o ramă cu suprafața de cauciuc prin care proiectilele trase trec în bazinul de apă, iar cauciucul, datorită marii sale elasticități, primește o perforație atât de mică și care se strânge, încât apa nu trece prin aceasta. în fiecare peliculă de cauciuc se pot face câte 50 de trageri, fără ca să se piardă apa din bazin.
În fața ferestruicii de tragere există un dispozitiv de susținere a armelor și de declanșare de la distanță, în cazul unor arme defecte. Tot în partea din față, unde se montează arma de foc, există un coș pentru prinderea tuburilor arse. Acest coș poate fi construit suficient de mare ca arma să intre în întregime în el.
Dispozitivele de captare a proiectilelor cu ferestruica de tragere formată dintr-un perete de cauciuc nu se pot folosi pentru proiectilele din plumb ne-cămășuit, căci acestea se deformează.
Alte dispozitive de tragere se bazează pe proprietățile materiilor vâscoase, ea: glucoza, diferite materii plastice, petrolatumul etc.
Dispozitivul de captare cu petrolatum este construit din casele do cauciuc umplute cu petrolatum, continuate cu foi de cauciuc care sunt prinse numai în partea superioară. În partea inferioară a dispozitivului există un sertar de lemn în care cad proiectilele trase. Casetele cu petrolatum au grosimi diferite, cele mai groase fiind așezate în partea din față. Numărul acestor casete variază, în raport do forța cinetică a proiectilului, puțind fi introduse, sau scoase, după dorință, în dispozitivul de captare.
Proiectilele trase în acest dispozitiv își pierd din forța lor cinetică în măsura traversării casetelor cu petrolatum, iar in partea finală se lovesc de perdelele numeroase de foi de cauciuc, pe care în parte le traversează, iar apoi sunt oprite, rostogolindu-se în sertarul de jos al dispozitivului. Tragerile în glucoza și în diferite materiale plastice prezintă avantajul de a se obține o dată cu captarea proiectilului și mulajul acestuia, dar scoaterea proiectilului se face mai greu decât din celelalte dispozitive de captare.
Tragerile experimentale este bine să fie limitate la trei cu fiecare armă, pentru a nu crea urme noi de uzură la armele vechi la care în construcția interioară a țevii, ce se oglindește pe proiectilul tras, intră în joc și resturile metalice de pe țeava.
Cartușele folosite în tragerile experimentale trebuie să fie construite din același metal și în același an de fabricație ca și cartușul descoperit la locul faptei. Dacă aceste cartușe nu pot fi obținute se vor căuta modele cât mai apropiate și din materiale cât mai plastice.
Înainte de fiecare tragere experimentală proiectilul și tubul sunt examinate pentru a nu avea zgârieturi sau urme de lovire, iar dacă acestea există, vor fi descrise sau fotografiate, înainte de a le folosi la tragere.
Fiecare cartuș tras experimental se notează prin numerotare atât pe fundul proiectilului cât și pe peretele lateral al tubului.
Înainte de a trece la examinarea comparativă a caracteristicilor proiectilelor și tuburilor trase experimental și a caracteristicilor proiectilelor și tuburilor descoperite la locul faptei, se va face analiza separată a tuturor acestora, pentru a le releva particularitățile lor proprii, în vederea stabilirii gradului de stabilitate și a originii lor.
Apoi se va trece la analiza comparativă a acestor caracteristici, care se face cu diferite mijloace, fie direct pe proiectile și pe tuburi, fie pe mulajele și fotografiile ridicate de pe acestea.
Pentru a compara urmele de pe proiectile cu construcția țevii care le-a creat, se vor scoate mulaje de pe suprafața interioară a țevii cu: un cilindru de cositor, mai mare cu un mm decât diametrul țevii, cu sulf topit sau cu o masă de celuloid.
Mulajul cu celuloid este recomandat de N.M. Ziusckin și constă din: acetonă (10 ml), amilacetat (3 ml) și celuloid (2,5 g).
Se toarnă pentru câteva secunde în țeava armei, care se învârtește pentru repartizare uniformă, apoi se pune puțină apă între celuloid și țeava și mulajul poate fi scos. Se secționează și se pune între două plăci de sticlă.
La examinarea separată a proiectilelor și tuburilor corp delict se va ține scama de urmele formate prin deformările provocate de lovirea unui obstacol sau de căderea tuburilor Ia aruncarea din armă, precum și dacă aceste deformări au produs modificări asupra urmelor care oglindesc construcția canalului țevii. De obicei însă urmele provocate de întâlnirea cu obstacolul se formează pe partea anterioară a proiectilului și nu pe partea lui cilindrică unde sunt situate urmele lăsate de arma cu care s-a tras.
3. Examinarea comparativă a proiectilelor.
După examinarea separată a proiectilelor se trece la examinarea lor, comparativă, prin metode directe cu ajutorul microscopiei sau prin examinarea imaginii secundare obținute prin ridicarea de mulaje. În amân-două cazurile se recurge la procedeul secundar al comparării fotografiilor executate.
Analiza comparativă va urmări dacă urmele câmpurilor dintre ghinturi coincid sau nu ca dimensiune, configurație, intensitatea marginilor, de asemenea, felul de amplasare a urmelor primare, formate înainte de angajarea proiectilului între ghinturi. Urmele caracteristice se vor compara prin metoda suprapunerii în transparență și prin stabilirea eventualei continuități liniare a striaților.
Examenul microscopic va fi completat prin metoda palpării urmelor formate pe proiectile cu ajutorul unui striagraf.
Elementele caracteristice ale fiecărui proiectil sunt apreciate ca un tot unitar, toate urmele de pe un anumit proiectil fiind socotite ca o urmă unică.
Elementele caracteristice ale urmelor vor fi interpretate în raport de cauza care le-a determinat, pentru a putea aprecia individualitatea urmei și constanța apariției ei.
Identificarea armei de foc după proiectilele descoperite la locul faptei se va putea face numai în urma stabilirii coincidențelor generale și particulare între elementele caracteristice oglindite în urmele proiectilelor corp delict și urmele proiectilelor trase experimental. Totalitatea acestor caracteristici coincidente trebuie să se prezinte ca o unitate în fiecare categorie de proiectile. Aceste caracteristici să se repete ca o constantă pe majoritatea proiectilelor examinate și să nu fie contrabalansate de elemente ce se diferențiază.
Dintre metodele folosite la stabilirea acestor elemente caracteristice menționăm pe cele mai uzitate.
4. Măsurarea elementelor caracteristice de pe proiectile.
Orice examinare comparativă a unor caracteristici presupune în primul rând compararea dimensiunilor lor. Această comparare dimensională presupune o măsurare cât mai exactă, atât a elementelor de volum a obiectului purtător de urmă, cât și a detaliilor din urma cercetată.
Lungimea și diametrul proiectilului, suprafețele dintre ghinturi, lățimea urmelor ghinturilor se măsoară în milimetri, cu o exactitate de 0,05; unghiul de înclinare a ghinturilor se măsoară în grade, cu o exactitate de 0,5, greutatea proiectilului se măsoară în grame cu o exactitate de 0,05, măsurarea striațiilor fine formate în lățimea urmei ghinturilor se face cu micrometrul optic al microscoapelor. Măsurarea urmelor se face în adâncimea lor și nu pe laturile de sus. Fiecare măsurare se repetă de 5-6 ori, stabilindu-se apoi media aritmetică. Adâncimea urmei ghinturilor nu se poale măsura exact, pentru că proiectilul la trecerea prin țeava, nu are un contact uniform cu fundul de ghint.
5. Analiza microscopică, comparativă.
Microscopul comparator dispune de două obiective și de un singur ocular, în câmpul căruia vor fi reunite, în perfectă continuitate, cele două imagini ale obiectivelor.
Proiectilele se vor așeza în suporturi de susținere, astfel că același fel de urme să se prezinte de fiecare dată în fața obiectivului microscopului. Intensitatea de lumină va fi egală pentru fiecare proiectil și va cădea sub același unghi de incidență, exceptând cazurile când unul din proiectile are urmele mai slab imprimate și este necesară o mai pronunțata accentuare a umbrelor.
Susținătoarele de proiectil vor fi mișcate sincronizat pentru ca proiectilele să prezinte, în succesiune, aceleași fațete.
6. Examinarea proiectilelor cu ajutorul fotografici.
Rezultatele tuturor examinărilor sunt fotografiate pentru a fixa imaginea detaliilor descoperite și pentru a da posibilitatea continuării examinărilor pe fotograme. În cazul ridicării urmelor prin mulaje, întreaga examinare decurge pe fotografii, dar în toate aceste cazuri fotografia constituie totuși numai un mijloc secundar de analiză.
Sunt unele cazuri când însăși ridicarea armelor se face prin fotografie, și anume prin fotografia panoramică a proiectilului cu mijloacele obișnuite și în fotografia cu conversograful Fotografia panoramică se realizează prin secțiuni longitudinale ale suprafeței proiectilului pe întreaga suprafață de 360°, care apoi se asamblează tăindu-se părțile care se repetă.
Folosirea conversografului permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafețe a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul și peliculei din aparatul fotografic (mișcarea platanului și a peliculei se face în sens invers). În fața obiectivului fotografic sunt montate niște plăcuțe de oțel cu interstiții verticale. Pelicula este impresionată de lumină prin interstițiile situate în față, și datorită distanței constante și rotației centrale a proiectilului, sincronizată cu rotația peliculei, se obține o imagine continuă.
Analiza comparativă în cazul folosirii conversografului se face prin suprapunerea imaginilor proiectilelor ce se compară, folosind metoda virării fotografice pentru unul din diapozitive.
7. Desfășurarea mecanică a cămășii proiectilului.
Această metodă este mai puțin folosită astăzi și constă în scoaterea cămășii proiectilului, care se netezește cu un clește cu buze late între două plăci de scândură. Pentru scoaterea cămășii proiectilului se poate folosi metoda topirii plumbului sau a tăierii cu o pilă subțire a cămășii.
În caz că se aplică metoda topirii miezului de plumb, baza proiectilului se răzuiește la un polizor sau cu pila, iar după scurgerea plumbului topit cămașa proiectilului se taie longitudinal într-un loc unde nu sunt formate urme de ghinturi. Tot cu foarfecele se taie și partea ogivală. Cămășile netezite pot fi comparate și fotografiate alăturat.
Pe lingă avantajul realizării unei forme plane a suprafeței proiectilului, metoda prezintă dezavantajul distrugerii probei și adeseori a unei neteziri incomplete.
Metoda își găsește aplicație și astăzi în cazul proiectilelor deformate sau ridicate numai sub formă de fragmente.
8. Examinarea proiectilelor după imaginea secundară.
Metodele grupate la această categorie prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea ulterioara a examinărilor, a transpunerii în suprafață plană a urmelor și deci a asigurării unei mai bune examinări comparative dar, în același timp, prezintă in numeroase detaliilor mici.
Ridicarea urmelor de pe proiectil se poate face prin rostogolirea proiectilului pe materialul plastic sau prin acoperirea proiectilului cu materialul care servește ca mulaj.
Metoda desfășurării mecanice a cămășii proiectilelor este propusă de Beru, în 1933.
Ca materiale plastice pentru ridicarea mulajului prin rostogolirea proiectilului se folosesc: ceara de albine, materiale dentare, pelicula fotografică, materiale termoplastice, metale ușor fuzibile etc.
Procedeul Kestrup. La 100 părți ceară albă topită se adaugă 75 părți alb de zinc. Se formează un strat de ceară netezită pe sticlă, pe care proiectilul acoperit cu un amestec de glicerina și alcool (1 : 1) și ținut la gheață, se rostogolește cu ajutorul unui dispozitiv do prindere a proiectilului. Masa de ceară este puțin încălzită.
Procedeul Kubițki. Se folosește un amestec de stearină, ceară și alte câteva substanțe care după topire se toarnă într-o cutie de metal, iar peste masa de ceară răcită se rostogolește proiectilul încălzit la 60 -70°C. Se obțin mulaje foarte line și rezistente.
Mulajul prin metalele ușor fuzibile. Procedeul se poate aplica numai la proiectilele cu cămașă, iar aliajele de metal folosite sunt: bismut (52%), plumb (32%) și cositor (16%), care se topesc la 80-90°C într-un creuzet de porțelan și turnat apoi într-un strat de câțiva milimetri pe o placă de sticlă. După răcire partea care a fost în contact cu sticla se lustruiește cu o piele de căprioară, iar proiectilul încălzit la 60-80°C se rulează cu ajutorul unui dispozitiv de prindere și de ghidare a proiectilului.
Mulajul luat cu metale ușor fuzibile prezintă avantajul că nu se produc vălurele în timpul rulării proiectilului, ca în cazul maselor ceroase.
9. Ridicarea mulajelor pe peliculă Roentgen.
Pelicula fotografică Roentgen se fixează, se spală și se usucă. Proiectilul este încălzit într-un termostat până la 150° C, timp de 5 minute. Proiectilul se rostogolește apăsându-l pe peliculă. Mulajul se poate obține și pe pelicula obișnuită, apăsând proiectilul pe partea opusă emulsiei.
10. Ridicarea mulajelor cu materiale termoplastice.
Se folosesc materii termoplastice în stare vâscoasă, cum sunt plastisolii vinilici. Proiectilul este prins printr-un șurub cu o sârmă de partea de jos și se introduce în baie de plastisol, care trebuie să fie suficient de fluidă. Proiectilul se încălzește la 60-70°C și se ține în baie până grosimea mulajului ajunge la un milimetru. Pentru mărirea rezistenței mulajului acesta se încălzește la becuri de infraroșii iar apoi se răcește brusc cu apă. Mulajul se taie de pe proiectil în sens longitudinal, apoi i se taie baza și partea ogivală și se lipește pe o placă de sticlă.
A. Mulajele transparente.
Procedeul Bonnet. Într-un amestec egal de alcool etilic și acid eteric se dizolvă 5% coloxilenă, iar la 20 ml soluție se adaugă 10 ml lac țaponic.
A doua soluție sa compune din trei părți triacetat, 5 părți eter dimetilic și două părți ei de ricin. În 30 ml din prima soluție se pun 8 picături din a doua soluție, obținându-se astfel masa plastică necesară. Proiectilul se introduce de 4 – 5 ori, cu pauze de 15 minute în materialul plastic, se usucă o oră și jumătate, se taie longitudinal și se pune între două plăci de sticlă. Mulajul fiind transparent prezintă avantajul de a putea fi fotografiat cu lumină transmisă, fără să producă dezavantajele iluminării incidente.
Procedeul Ziușkin. Preia procedeul lui Bonnet căruia îi aduce unele îmbunătățiri. După spălarea proiectilului cu apă cu săpun și cu amoniac, prins printr-un șurub fixat la bază, se introduce într-o primă soluție formată din: acetonă (100 ml), acetat de amil (30 ml), celuloid (2g) și fuxină bazică cu rol de colorant (0,4g). După 3-4 imersii în această soluție, cu pauze de uscare între fiecare, se trece într-o a doua soluție pentru întărirea mulajului. Soluția a doua este formată din: plexiglas (2,5 g) și dicloretan (40 g).
După uscare, învelișul se taie de-a lungul proiectilului și se lipește între două plăci de sticlă cu balsam de Canada.
Pelicula obținută redă în foarte bune condiții diferențele microreliefu-lui urmei, iar prin îngroșarea stratului de peliculă în dreptul adânciturilor se mărește intensitatea colorării mulajului, indicând cu mai mare precizie diferențele de relief.
Acest mulaj, pe lângă o redare exactă a detaliilor, prezintă și avantajul de a putea fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.
11. Mulaje metalice obținute prin băi electrolitice.
Se pot folosi băi de: nichel, cupru sau argint. Proiectilul se curăță cu apă, săpun și amoniac, apoi se oxidează ținându-l 2 secunde într-o soluție de bieromat de potasiu, baza proiectilului și pârlea ogivală se acoperă cu un strat de celuloid și se introduce la catod. Anodul este format dintr-o piară de nichel, cupru sau argint, iar băile electrolitice au compoziții diferite, dup; natura anodului folosit. Aceste metode de mulare prezintă dezavantajul de a nu reda întotdeauna detaliile mici ale urmelor.
Această metodă constă în imprimarea urmelor de pe proiectil prin metoda rulării acestuia.
Proiectilul după degresare se rulează pe o tușieră cu cerneală tipografică și apoi pe o bucată de hârtie albă sau pe o peliculă fotografică fixată în prealabil.
Folosirea peliculelor transparente prezintă avantajul posibilității de proiectare a imaginii obținute și a examinării comparative în suprapunere. În cazul din urmă se folosesc cerneluri de culori diferite, pentru ca diferențierile să se poată observa mai ușor.
Această metodă, prezintă simplitate și ușurință în aplicare, dar are dezavantajul neimprimării complete a detaliilor fine.
12. Condiții speciale de formare a urmelor pe proiectil.
În legătură cu procesul de identificare a armelor de foc după urmele lăsate pe proiectilele trase, trebuie să menționăm unele neregularități în formarea acestor urme, și anume în cazul folosirii unor arme excesiv de ruginite și în cazul folosirii unor cartușe de calibre diferite de cele ale armei cu care au fost trase. Astfel, primele trageri cu o armă foarte ruginită formează o serie de striații pe suprafața proiectilelor, care nu fac parte din caracteristicile constante ale armei respective și care dispar o dată cu înlăturarea stratului do rugină format. în cazurile acestea este vorba de stratul de rugină formal prin condițiile de păstrare a urmei, între momentul folosirii ci în cadrul infracțiunii și examinarea în laborator.
Al doilea caz de formare neregulată a urmelor pe proiectile îl întâlnim In folosirea unor cartușe mai mici sau mai mari decât calibrul armei cu care s-a tras.
Când calibrul cartușului a fost mai mic decât al armei cu care a fost tras, urmele ghiolurilor se formează pe partea ogivală o proiectilului, alternând cu ștersături și întreruperi, datorită jocului proiectilului pe canalul țevii, iar când cu o armă s-au tras cartușe de un calibru mai mare, proiectilele voi fi alungite cu urmele ghinturilor formate pe întreaga suprafață, producând, uneori ruperea cămășii proiectilului. Identificarea armei cu care s-a tras după cartușele de calibru mai mare se poate face cu ușurință.
Sunt cazuri când întâlnim cartușe confecționate din elemente diferite aparținând altor cartușe, ca tuburi arse cărora li s-a aplicat o capsă nouă, bile de rulmenți în loc de proiectil, cartușe netrase la care s-a tăiat o parte din tub, sau proiectilul s-a introdus mai adânc în tubul cartușului.
Uneori se pune problema stabilirii dacă un proiectil tras și un tub ars sunt elementele aceluiași cartuș. Problema se rezolvă destul de greu. Dacă proiectilul a fost fixat de tub prin cherneruire pot să existe unele șanse, căci numărul urmelor de cherneruire, distanțarea lor, forma (puncte, liniuțe, steluțe) etc. sunt elemente care pot fi luate în considerare.
Pentru identificarea unei arme de foc, o importanță deosebită este acordată urmelor formate pe tuburile arse. Aceste urme se formează în trei etape distincte: în timpul încărcării armei, în timpul tragerii și în timpul extragerii tubului ars.
La împingerea cartușului în camera de detonare se formează striații longitudinale, tot în faza aceasta, gheara extractoare presează asupra marginii rozetei, încalecă proeminența acesteia și se așează în rigola din partea de jos a tubului.
A doua categorie de urme sunt cele formate în timpul tragerii, și anume: urma percutorului, urmele peretelui frontal al închizătorului și urmele camerei de detonare.
Urma percutorului prezintă o serie de elemente caracteristice: după poziția și forma acestuia – situându-se când central, când cu o anumită deviere laterală. Forma și mărimea urmei vor depinde de forma vârfului percutorului, care poate fi: conic, oval, dreptunghiular, rotund, cu cavitate centrală etc; de materialul capsei, cele din tombac reținând în mai bune condiții forma percutorului decât cele din alamă; de presiunea în recul a gazelor, precum și de unele impurități care se pot găsi pe suprafața capsei.
Urma percutorului va fi influențată și de gradul de uzură a acestuia, sau de așezarea lui intenționată într-o poziție descentrată. La unele arme semiautomate se formează o urmă de alunecare a percutorului, datorită neretragerii la timp a acestuia. Un arc puternic retrăgându-l mai repede urma nu se formează, pe când la arcuri mai slabe, percutorul retrăgându-se mai încet lasă o urmă de alunecare.
Peretele frontal al închizătorului lasă urme pe rozeta tubului, și în mod deosebit pe capsă, datorită asperităților formate în timpul fabricației și al uzurii și datorită presiunii exercitate în recul. Aceste urme au forma unor striații concentrice sau liniare.
Urmele formate în camera de explozie reproduc asperitățile pereților interiori ai acesteia, datorită presării pereților tubului sub acțiunea gazelor. Aceste urme câteodată au forma unor umflături, datorită porozității pereți lor acestor camere.
Urmele formate pe tuburile arse sunt examinate fie direct, fie pe fotografii sau pe mulajele ridicate. Ca metode pentru ridicarea mulajelor se folosesc urmele celei de-a treia etape sunt cele formate de
pragul aruncător (ejectorul) și, în unele cazuri, urmele ferestruicii și ale vârfului percutorului.
Aceste urme se formează cu ocazia scoaterii tubului din camera de detonare și aruncarea lui. Gheara extractoare va lăsa urme în rigola de la baza tubului, pragul aruncător la marginea exterioară a rozetei prezentând urme de forme diferite după construcția acestuia.
În unele cazuri tubul ars în timpul aruncării poate fi prins de ferestruica închizătorului formându-se urme de strivire, iar la unele arme semiautomate percutorul servește la aruncarea tuburilor formând urma în consecință.
La armele de vânătoare, tuburile folosindu-se de mai multe ori, se iau în considerare numai urmele de pe capsă.
Urmele formate pe tuburile arse sânt examinate, mai întâi pe fiecare tub în parte și apoi prin comparare, între tuburile găsite la locul faptei și tuburile trase experimental.
Se va insista atât asupra formei lor cât și asupra raporturilor de poziție. Se va calcula deschiderea unghiurilor formate de diferitele urme față de poziția urmei percutorului. Pentru aprecierea exactă a unghiurilor formate se folosesc discuri transparente, gradate în cercuri concentrice și linii perpendiculare care le întretaie, numite discurile lui Metzger.
Urmele formate pe tuburile arse sunt examinate fie direct, fie pe fotografii sau pe mulaje ridicate. Ca metode pentru ridicarea mulajelor se folosesc aceleași metode și materiale care au fost menționate și la cercetarea proiectilelor.
Pentru fotografierea rapidă a rozetei tuburilor s-a creat un dispozitiv special care reproduce pe un clișeu câte 12 rozete de tuburi introduse într-un suport special. Cu același aparat, care este bifocal, se pot reproduce în mod desfășurat și proiectilele trase. Sursa de lumină este o lampă de cuarț cu iod de 12 v/100 W1.
13. Stabilirea timpului scurs de când s-a tras ultima oara cu o armă de foc.
Problema timpului când s-a tras ultima oară cu o armă de foc este strâns legată de problema dacă s-a folosit arma respectivă.
Interiorul țevii armei poartă resturi de unsoare de armă în diferite stadii de viscozitate, depuneri de praf imediat în apropierea gurii țevii, reziduuri de tragere în diferite stadii de oxidare.
În primul rând sunt examinate depunerile de praf, pentru a aprecia după forma și grosimea lor timpul aproximativ ce s-a scurs de la ultima folosire a armei. Apoi se examinează starea de viscozitate a unsorii de armă.
Stabilirea timpului scurs, de la ultima tragere în caz de stare de rugină a armei nu poate fi apreciată decât ținând cont de condițiile concrete în care arma a fost păstrată, căci umiditatea vegetației sau gazele emanate de materii organice în putrefacție (depozitări de gunoaie, grajduri) măresc deosebit de rapid ruginirea armei.
Reziduurile de tragere se examinează cu mijloace optice, termice și chimice. Reziduurile sunt scoase cu tampoane de vată sau pânză și tratate cu o soluție de difenilamină în acid sulfuric concentrat sau cu o soluție de brucină în acid sulfuric. Rezultatele obținute prin reactivii chimici se completează cu metoda termică, arzând reziduurile fără contact cu flacăra. Stabilirea vechimii ultimei trageri nu se poate face decât cu aproximație.
14. Verificarea stării de funcționare a unei arme.
Această problemă se rezolvă prin trageri experimentale, gammagrafie și examinarea amănunțită a pieselor armei. O armă se socotește în stare de funcționare dacă are suficiente piese, pentru ca tragerea, în condițiile de la locul săvârșirii faptei, să se fi putut efectua.
Dacă arma a fost păstrată în condiții necorespunzătoare și există temerea că o tragere experimentală ar putea fi soldată cu un accident, se va executa o gammagrafie pentru a examina interiorul armei. Înainte de a trece la demontarea armei se verifică gradul de efort necesar pentru declanșarea trăgaciului și a închizătorului și dacă piesele de dare a focului funcționează normal.
În cazul unor piese lipsă, strict necesare folosirii unei arme de foc, se va stabili experimental în ce mod aceste piese au putut fi înlocuite de infractor, în timpul folosirii armei.
Tragerile experimentale cu asemenea arme este preferabil să se execute cu comanda percuției de la distanță.
15. Verificarea condițiilor în care se putea descărca arma de foc fără apăsarea trăgaciului.
Verificarea dacă o armă de foc se poate descărca fără apăsarea trăgaciului se face atât pe cale experimentală punând arma în aceleași situații, cât și prin verificarea stării de uzură a diferitelor piese.
Descărcarea unei arme fără acționarea trăgaciului se poate datora lovirii prin cădere a închizătorului, tragerii înapoi a închizătorului în același timp cu atingerea trăgaciului, uzurii pieselor de siguranță etc. Faptul că expertul balistic stabilește că o armă de foc se poate declanșa singură prin cădere sau lovire nu dovedește că infractorul nu a tras cu arma respectivă, căci declanșarea singură a unei arme în anumite condiții nu exclude și folosirea ei obișnuită. Faptele vor fi apreciate ținându-se seama de toate aspectele problemei.
16. Refacerea inscripțiilor ștanțate pe armele de foc.
Infractorii îndepărtează prin răzuire inscripțiile stanțate de pe armele de foc pentru ca acestea să nu fie identificate în caz că au fost sustrase dintr-un depozit.
Restabilirea inscripțiilor se poate face prin metode chimice, electrolitice și fizice. Această refacere este posibilă datorită modificărilor structurale de adâncime suferite de metal pe locurile de ștanțare și comportării diferite a acestor locuri față de acțiunile chimice, electrolitice sau magnetice.
ANEXE
Diferite tipuri de arme
Muniție și diferite tipuri de calibru
Diferite tipuri de publbere Microscop comparator
Orificii de intrare a gloanțelor
Sistemul IBIS
Test comparativ pe diferite capse
Ruptură mecanică rezultată din acțiunea Ruptură prin împușcare
gazelor
Urme de afumare Inel de metalizare sau guleraș de stargere
Bibliografie
Aionițoaie Constantin, Tudorel Butoi, Pălăceanu Eugen, Stancu Emilian, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, București, 1992;
Argeșanu I., Criminalistica și Criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Basarab M., Criminalistică, Ed. Univ. Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, 1968;
Buneci Petre, Drept procesual penal, Ed. Pinguin Book, București, 2004;
Ciopraga A., Iacobuță I., Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001;
Cârjan Lazăr, Compendiu de criminalistică, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004;
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roșca V., Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei Române, București, 1971;
Golunski S.A., Criminalistica, Ed. Șttințifică, București, 1961;
Hilsenrad A., Stoenescu I., Procesul civil în România, București, Ed. Științifică, 1966;
Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1999;
I. Ionescu, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor, în R.R.D., nr. 3/1978;
Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990;
Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, București, 1972;
Mircea Ion, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1999;
Mihuleac E., Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;
Neagu Ion, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Global Lex, București, 2004;
Olănescu G., Cu privire la efectuarea în aceeași cauză a expertizei contabile și a celei tehnice, în R.R.D., nr. 1/1982;
Servens S., Reflexion sur lexpertise en matiere penale, în Revue de droit penale et du criminologie, nr. 2,1964 ;
Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ed. a III-a rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Țurai Constantin, Elemente de criminalistică și tehnică criminală – poliție științifică, Ed. Ministerului Justiției, București, 1947;
Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Ed. Paidea, București, 1998;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Expertiza Urmelor Lasate de Armele de Foc (ID: 125959)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.