Expertiza Si Constatarea Medico Legala pe Cadavru

CAPITOLUL I

1.1Expertiza si constatarea medico-legala pe cadavru

‘’Activitatea de medicină legală constă în efectuarea de expertize medico-legale, examinări, constatări legale, examene de laborator si alte lucrări asupra persoanelor în viată, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infractiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege ,precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.”

Sunt 4 tipuri de expertize medico-legale:

-expertize ce privesc cadavrele sau parti din acestea

-expertize ce privesc persoanele in viata

-expertize de laborator si care privesc produsele biologice si cadaverice

-expertize pe baza unor acte medicale

Constatarea si expertiza medico-legala a cadavrului se face numai la cererea organelor judiciare (instante de judecata,organele de urmarire si cercetare penala) si numai daca pun la dispozitia medicului legist urmatoarele acte:

-ordonanta venita de la procuror sau incheierea instantei prin care se va apela la efectuarea autopsiei

-procesul verbal de investigare de la locul faptei

-o copie despre foaia de observatie in caz de deces a persoanelor spitalizate

Obiectivele ce privesc expertiza medico-legala a cadavrului:

Identificarea cadavrului sau a partilor cadavrului

Determinarea felului mortii(violent,neviolent,subita etc)

Stabilirea cauzei medicale a decesului

Determinarea datei cand s-a instalat moartea

Evidentierea leziunilor corporale,cauza,mecanismul de producere,traiectul lor,etc.

Stabilirea daca exista o relatie intre leziunile traumatice gasite pe corpul cadavrului si intre cauza decesului

Felul si calitatea ingrijirilor medicale acordate

Conform art.34 alin.2 sectiunea 5 din Codul Procedura Penala autopsia medico-legala care se va efectua de medicul legist este obligatoriu in urmatoarele situatii:

in caz de moarte violenta,suspiciune de moarte violenta( omucidere,sinucidere,accidente de munca,accidente rutiere etc..)

in cazul in care cauza mortii nu este cunoscuta

in caz de moarte suspecta

“’Un deces se considera moarte suspecta in urmatoarele situatii:

moarte subita

decesul unei personae a carei sanatate,prin natura serviciului,este verificata periodic din punct de vedere medical

deces care survine in timpul unei misiuni de serviciu ,in incinta unei intreprinderi sau institutii

deces care survine in custodie ,precum moartea persoanelor aflate in detentie sau private de libertate ,decesele in spitale psihiatrice,decesele in spitale penitenciare,in inchisoare sau in arestul politiei,moartea asociata cu activitatile politiei sau ale armatei in cazul in care decesul survine in cursul manifestatiilor publice sau orice deces care ridica suspiciunea nerespectarii drepturilor omului,cum este suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament violent sau inuman

multiple decese repetate in serie sau concomitent

cadavre neidentificate sau scheletizate

decese survenite in locuri publice sau izolate

moartea este pusa in legatura cu o deficienta in acordarea asistentei medicale sau in aplicarea masurilor de profilaxie ori de protectie a muncii

decesul pacientului a survenit in timpul sau la scurt timp dupa o interventie diagnostica sau terapeutica medico-chirurgicala”

Expertiza si constatarea medico-legala pe cadavru consta in:

-examinarea locului faptei ,locului unde s-a gasit cadavrul sau alte locuri ,pentru a determina cauzele mortii sau circumstantele de producere a mortii

-examinarea corpurilor delicte si a agresorului,in caz de omucidere

– examinarea externa si interna a cadavrului(autopsia cadavrului) si exhumarea ,dupa caz

-examenede laborator cum ar fi cele histopatologice, toxicologice, hematologice, biocriminalistice,bacteriologice,serologice etc. pe produsele biologice prelevate de la cadavru.

I.Cercetarea la locul faptei

Din echipa de cercetare la locul faptei fac parte procurorul care va fi seful acestei echipe,medicul legist si un ofiter criminalist.In primul rand scopul al acestei echipe este de a stabili daca decesul este caz medico-legal sau nu.

Examenul locului faptei cuprinde 2 mari etape:

1.Etapa statica

Cuprinde examinarea cadavrului fara ca pozitia acestuia sa fie modificat precum si cercetarea urmelor si obiectelor fara ca ele sa fie deplasate

2.Etapa dinamica

Aceasta etapa consta in modificarea pozitiei initiale a cadavrului cat si a obiectelor din perimetrul cercetat.

Rolul expertului medico-legal la examinarea cadavrului la locul faptei:

fixarea exacta a locului si precizarea locului in care se gaseste cadavrul (spatii inchise sau deschise) starea locuintei dupa caz(mobilier,deteriorari)

descrierea pozitiei cadavrului in care se gaseste si pozitia fata de obiectele din jur precum si pozitia diferitelor segmente ale corpului

examinarea imbracamintelor si a incaltamintelor si starea lor (rupturi,arsuri,impuscaturi,taieturi).Se va preciza in cazul orificiilor sau rupturilor localizarea,forma, dimensiunile si directia lor precum si prezenta unor urme biologice sau nebiologice

precizarea stadiului si aspectului modificarilor cadaverice precoce(rigiditate,lividitati,racirea cadavrului,semne de deshidratare) sau tardive( putrefactie,mumificare etc.)

se vor marca leziunile traumatice externe,localizarea ,forma si distributia lor,urme biologice gasite pe cadavru ,semnele externe ale diferitelor boli, semne consecutive unor proceduri terapeutice

II Examenul corpurilor delicte si a agresorului

Se va urmari: -precizarea urmelor biologice de pe suprafata acestora

-relatia posibila intre leziunile de pe cadavru si corpul delict

Examenul agresorului sau presupusului agresor (daca este cazul) cuprinde:

examinarea hainelor cu scopul gasirii unor urme biologice ,rupturi,

taieturi care pot fi correlate cu infractiunea comisa

efectuarea unui examen somatic general

evidentierea leziunilor corporale ce ar putea demonstra lupta victima-agresor

examen psihic preliminar care daca e cazul poate urma o expertiza psihiatrica medico-legala

stabilirea daca se afla sub influenta alcoolica prin examen clinic si laborator

III Examenul extern si intern al cadavrului

Reguli generale privind autopsia medico-legala

Autopsia consta in examinarea cadavrului pentru precizarea cauzei de deces,pentru a stabili felul mortii si pentru aprecierea circumstantelor in care s-a podus moartea.Autopsia medico-legala de regula se efectueaza numai de medicul legist la institutia de medicina legala sau in morga spitalelor in a carui raze s-a produs decesul sau a fost gasit cadavrul.In conditii exceptionale ea poate avea loc la fata locului,doar numai cu acordul medicului legist. Medicul legist la efectuarea autopsiei poate fi asistat de personal medical sanitar(autopsier)sau auxiliar(brancardier) in unele cazuri se formeaza echipe la care participa 2-3 medici legisti( in caz de patologie mai rara).

Examenul cadavrului poate fi precedat de o cercetare medicala a circumstantelor in care a survenit moartea,informatii care se iau din documente medicale,de la apartinatori sau de la personajele din anturaj.

1. Examenul extern se va examina metodic de sus in jos,initial fata anterioara apoi fata posterioara.

Cuprinde:

-Identificarea cadavrului cu precizarea sexului, taliei, varstei, greutatii, starea de nutritie, semne particulare care cuprind tatuaje, proteze, amputatii, cicatrici vechi, etc.

-Semnele mortii reale

-Descrierea leziunilor de violenta (felul, localizare, numarul, culoarea, forma, dimensiuni, adancime, directia)

-Descrierea eventualelor semne de tratament ( urme lasata de injectii, masaj cardiac, incizii operatorii, etc)

-Descrierea unor semne de boala sau alte semne de natura patologica sau nepatologica.

2 Examenul intern

Consta in deschiderea cadavrului care se desfasoara in succesiune cranio-caudala dupa cum urmeaza:cap,gat,torace,abdomen,bazin,membre,coloana vertebrala,examinand sistematic toate cavitatile si organele.

IV Examene de laborator

Expertiza medico-legala nu se rezuma doar la examinarea macroscopica a cadavrului.

Examenul histopatologic

Este obligatoriu atunci cand la examenul necroptic macroscopic nu s-a elucidat cauza mortii ,si cand nu s-au putut evidentia leziuni macroscopice.

Se vor recolta din principalele organe :creier,plaman,cord,ficat,rinichi,din toate leziunile cu caracter patologic.

Examenul toxicologic

Se solicita in caz de intoxicatii,sau in caz de suspiciune de intoxicatii.

Prelevarea de sange este obligatorie in caz de omucideri,accidente de munca si accidente de circulatie pentru stabilirea alcoolemiei.Se vor recolta de asemenea continutul gastric,sange din cutia craniana ,urina,fragmente din organe,LCR,etc.

Examenul biocriminalistic

Cuprinde – examenul petelor de sange

– identificarea petelor de mucus,sperma

Examenul bacteriologic

La examenul bacteriologic se recurge doar in anumite cazuri:toxinfectii alimentare,septicemii,epidemii. Prelevarea de regula se face in primele 12-24 de ore si cuprind cel mai des prelevari din cord,splina,urechea medie,intestin. Odata ajuns in laboratoarele de microbiologie acestea vor fi insamantate pe medii de cultura.

Examen virusologic

Examenul radiologic

Avand o valoare tot mai mare se utilizeaza in caz de suspiciune de pneumotorax,pneumomediastin,leziuni sau fracturi osteo-articulare, embolii gazoase, sau pentru a localiza corpii straini.

Examenul oftalmoscopic

Indicat in embolia gazoasa unde se pot evidentia petesii retiniene si conjunctivale.

1.2 Raportul de autopsie medico-legala

Raportul de autopsie medico-legala reprezinta actul in care medicul legist va nota tot ce a constatat in timpul autopsiei.

Cuprinde trei parti :-partea introductiva

-partea descriptiva

-partea sintetica

Partea introductiva

Se poate in imparti la randul ei tot in 3 parti:

a)Preambulul

In care se noteaza:

– numele,prenumele,numele medicului care efectueaza autopsia,

– ordonanta pe baza caruia se efectueaza autopsia,numarul ordonantei,unitatea si data de emitere

-data si locul unde are loc autopsia

-date despre cadavru: identitatea cadavrului (daca se cunoaste) nume,varsta,sex,adresa

cand nu se cunoaste identitatea cadavrului: sexul, varsta probabila estimata si locul unde a fost gasit

b)Istoricul faptelor

Va consemna cronologic toate faptele legate de caz. Datelel se vor extrage din procesul verbal,din declaratiile anturajului sau a familiei si din documente medicale.

In situatia in care in care nu avem date despre caz ,vom extrage informatii din procesul verbal referitor la data si locul unde a fost gasit cadavrul.In caz de moarte subita sau violenta ,istoricul va cuprinde doar simptoamele ce au precedat moartea ,data mortii,felul in care s-a produs accidentul/incidentul.

Daca victima a fost internata la spital datele se extrag din foaia de observatie:diagnosticul cu care a fost internat,data internarii,data si ora decesului,evolutia,complicatii,tratamentul urmat si simptomele inainte de moarte.

c)Examenul preliminar

Se recomanda doar in anumite situatii:

-in caz de electrocutare ,cand impreuna cu un expert se va investiga starea tehnica a instalatiilor electrice

-in omucideri/accidente de circulatie se descrie starea imbracamintei si a incaltamintei

Partea descriptiva

Curpinde examenul estern si intern a cadavrului mentionate mai sus.

Partea sintetica

In aceasta etapa se va recurge la sintetizarea tuturor informatiilor legate de caz ,interpretarea lor si compararea datelor obtinute.

Are 3 parti :

-prezentarea diagnosticului anatomo-patologic unde leziunile sunt descrise in ordinea in care au fost gasite la efectuarea autopsiei

-prezentarea rezultatelor din examenele complementare de laborator

-concluziile in care medicul legist va raspunde la toate intrebarile si problemele formulate de catre organul juridiciar referitor la urmatoarele aspecte:felul mortii,cauza medicala a mortii,mecanismul mortii,leziuni de violenta,data mortii,alcoolemia.

CAPITOLUL II

MOARTEA VIOLENTĂ

“Moartea violentă este moartea care se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viață al ființei umane.’’

Ori de câte ori se produce o moarte violentă sau este suspectată o moarte violentă este obligatorie stabilirea împrejurărilor în care s-a produs decesul având drept scop aplicarea unei sancțiuni juridice. De cele mai multe ori moartea violentă este consecința acțiunii a unor factori externi asupra organismului. În ceea ce privește natura acestor factori aceștia pot fi chimici,biologici,mecanici sau psihici.

Tot în categoria morților violente se încadrează și moartea produsă prin înhibiție sau moartea reflexă. Această formă de moarte este declanșată de un factor traumatic de mică intensitate care acționând asupra unor arii reflexogene a organismului determină apariția unui reflex inhibitor.

Din punct de vedere judiciar moartea violentă poate fi confirmată în următoarele cazuri

-în accidente care la rândul lor pot fi accidente de muncă ,accidente casnice,rutiere feroviare. Accidente sunt considerate și greșelile în acordarea asistenței sanitare referindu-se la cazurile unde acesta este acordat cu întârziere sau în cazurile cănd conduita terapeutică este deficitară.

-sinuciderile care sunt acte violente autolitice pe care autorul cel mai frecvent le produce cu intenție ,dar sunt cazuri în care acestea apar accidentali sau prin culpă. Cele produse cu intenție se produc de regula print-un șir de etape,începând cu ideea de sinucidere care pune stăpânire pe psihicul bolnavului ,după care acesta emite un plan minuțios de realizare a actului.

-crimele și omuciderile care sunt produse cu intenție și fac parte din grupul infracțiunilor contra vieții

-pedeapsa de moarte reprezintă uciderea prevăzută prin lege a unui om. Pedeapsa se poate executa doar pe baza unei hotărâri judecătorești unde persoana va fi condamnată la moarte. În trecut aceasta se realiza prin decapitare și spânzurare,iar în ziua de astăzi sunt utilizate scaunul electric și injecțiile letale.

Cazurile de moarte violentă constituie mai mult din jumătatea cazurilor autopsiate la serviciul de medicină legală.În primul rând medicului legist îi revine responsabilitatea de apreciere a leziunilor de pe corp și gravitatea acestora.Ulterior se vor nota toate bolile preexistente a persoanei decedate insistând și pe cele neuropsihice care deseori pot duce la tentative de suicid sau omucideri. Notarea lor este importantă deorace aceste boli pot condiționa o moarte violentă sau pot avea o influență seminificativă in desfășurarea acestuia.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Traumatologia medico-legala este o parte importantă a medicinii legale. Traumatismul poate fi definit ca fiind rezultatul acțiunii bruște a agentului traumatic asupra organismului modificând structura morfofuncțională a acestuia iar uneori chiar și moartea. În cazul în care moartea este produsă de un agent traumatic ,mooartea este considerată violentă. În situația morțiolor violente însă ,datorită legii ,indiferent de agentul traumatic care a produs decesul perosanei ,autopsia este obligatorie și se realizează de către medicii legiști.

Agentul traumatic este factorul vulnerant care produce moartea și poate fi orice substanță sau formă de energie care acționând asupra organismului determină apariția leziunilor traumatice.

Clasificarea agenților traumatici :

În funcție de leziunile pe care le produc aceștia pot fi

-agenți mecanici numiți și agenți vulneranți și sunt reprezentate de corpuri contondente (piatră,pumn,botă) și a căror acțiune constă în eliberarea unor energii cinetice în momentul impactului

-factori fizici unde amintim –variațiile extreme de temperatură

– electricitatea (atmosferică,industrială)

– variații ale presiunii atmosferice

-unde sonore ,ultrasunete,infrasunete

-radiații electromagnetice sau ionizante

-factorii toxici sau chimici care cuprind substanțe toxice,medicamente,pesticide

-factorii biologici reprezentați de –virusri și bacterii

– otrăvă vegetală (ciuperci)

-veninuri de la animale

-agenți psihici a căror efect este imposibil de obiectivat ,dar a căror rol pot fi deosebit de importanți

Toți acești factori sunt numiți traumatici din momentul în care produc efecte asupra organismului.

Leziuni produse prin agenți traumatici mecanici

Agenții traumatici mecanici întrunesc toate obiectele vulnerante dure ,care venind în contact cu organismul uman prin acțiuni violente vor produce leziuni traumatice datorită energiei lor cinetice. În aceeași timp toate aceste obiecte sunt considerate agenți traumatici și când în mișcare corpul intră în impact cu ele. Medicina legală constată efectul factorului traumatic, cauza și mecanismul de producere a leziunilor, corelându-le cu caracteristicile agentului vulnerant încriminat.

Clasificarea agenților mecanici

1.Corpuri contodente

Pot fi reprezentate de bastoane,pietre,pumn,picior,bâte,obiecte casnice.

după mărimea suprafeței de impact aceste pot fi

obiecte cu o mărime de până la 4cm2

obiecte cu mărimea între 4 și 16 cm2

sau corpuri cu mărimea peste 16 cm2

după forma suprafeței de impact pot fi

suprafețe plane : triunghiulare,pătrate,rotunde,dreptunghiulare

suprafețe încurbate ,cilindrice,sferice

după relieful suprafeței se pot clasifica în

suprafață regulată fără asperități ,netedă

suprafață neregulată, rugoasă

suprafață cu margini sau muchii

suprafețe boante

2.Corpuri/Obiecte/Instrumente ascuțite și lame tăioase

obiecte înțepătoare cu vârf ascuțit: acul,cuiul,andrele,stiletul

obiecte tăietoare: briciul ,sticla,lame

obiecte înțepătoare-tăietoare: briceagul,foarfeca,cuțite

obiecte tăietoare- despicătoare cu lamă ascuțită și corp masiv: topor,sapă

3.Proiectile

Sunt obiectele de dimensiuni mici deobicei din metal ,dar care au o viteză de deplasare mare,peste 50m/secunde.Peste această viteză ele pot prenetra prin vestimentație,piele și se comportă ca și corpuri contodente. Aici sunt încadrează alicele,glonțul,schijele și șpanul.

4. Unda de șoc a exploziei

Mecanismele de producere a leziunilor traumatice

Stabilirea mecanismului de acțiune a unui agent traumatic mecanic reprezintă un obiectiv esențial în medicina legală. Prin precizarea acestui obiectiv se poate aprecia dacă este vorba de o agresiune,autoagresiune sau un accident.

Tipuri de mecanism de acțiune

-lovire activă sau lovire cu un corp ce poate poate fi provocat prin vionță în cadrul unei agresiuni,dar poate fi determinat și de căderea unor obiecte de la înălțime sau obiecte proiectate prin diferite mijloace.Aceste generează leziuni doar în zona de impact.

-lovire pasivă sau lovire de un corp apare în căderi,precipitări sau proiectări.Mecanismul este de deccelerație prin care corpul uman aflat în mișcare se lovește de un obiect vulnerant. Leziunile sunt localizate mai ales la nivelul proeminențelor: coate ,genunchi,menton,nas,frunte.

-comprimare/zdrobire /strivire între corpuri sau planuri dure –în acest caz leziunile sunt bipolare,apar atât la locul de acțiune alagentului traumatic cât și pe părțile de sprijin.

-înțepare/înjunghiere cu un obiect ascuțit

-tăiere/despicare prin obiecte mai sus enumerate

-smulgere-rupere

-târâre-zgâriere

-mecanisme complexe din cadrul accidentelor de circulație

Descrierea leziunilor

Stă la baza oricărei act medico-legal ,dar descrierea corectă a leziunilor nu este doar responsabilitatea medicului legist ,este atât a medicului generalist cât și a medicului specialist(ortoped,chirurg,etc.) Toate actele medicale întocmite de către medici stau la baza unor constatări sau expertize medico-legale ce au valoare probatorie esențială în justiție.Descrierea leziunilor se face pe baza unei semiologii medico-legale precise . Obiectivele ale unei expertize corecte în ceea ce privește descrierea leziunilor sunt

a)stabilirea cu certitudine a realității traumatismului

b)determinarea timpului când traumatismul a avut loc

c)determinarea mecanismului de producere a leziunilor

d)identificarea agentului traumatic

e)efectele și reacțiile organismului față de trauma suferită

f)tratamentul general și local acordat la trauma respectivă

g) acordarea unor numere de zile de îngrijire medicală în funcție de gravitatea leziunilor

Descrierea leziunilor se face în următoarea ordine

-se începe cu denumirea medicală corectă a leziunilor contuzie,excoriație,plagă,hematom

-se descrie localizarea acestora folosind regiunile anatomice topografice și prin folosirea unor repere la care se va face raportarea

-se stabilește forma leziunii prin comparare cu elemente geografice

-se măsoară dimensiunile leziunilor folosind o riglă specială sau un centimetru,dimensiunile sunt exprimate în milimetri sau centimetri

-este apreciată înclinația leziunii în comparație cu axul corpului sau al unui segment al corpului (oriental,vertical,transvers,oblic)

-traiectul și profunzimea lor sunt la fel de importante ,direcția lor apreciându-se față de planul frontal,sagital,orizontal

-culoarea leziunii mai ales în cazul echimozelor unde poate stabili vechimea acestora

-aspectul general al leziunii unde se vor preciza corpuri străine reținute( nisip,pământ,cioburi),particule de metal.Se descriu leziunile acoperite de cruste sau sângerânde,înconjurate de diferite substanțe.

– se descrie aspectul marginilor și unghiurilor plăgii .În cazul marginilor aceste pot fi regulate ,netede sau anfractuoase,zimțate iar unghiul poate fi ascuțit sau rotunjit. Cu ajutorul acestora este poate aprecia agentul vulnerant care a determinat leziuniea

-numărarea leziunilor care poate fi greu de precizat în cazul hematoamelor și a echimozelor deoarece aceste pot fi confluente

-menționarea tulburărilor funcționale produse de leziuni cum sunt impotența funcțională, durerea,anestezii sau paralizii.

În practica medico-legală în afara leziunilor ce interesează suprafața corpului adică tegumentele,este esențială și descrierea leziunilor de pe organele interne ,pe care îl face chirurgul cu ocazia intervențiilor chirurgicale sau medicul legist în cadrul autopsiei când victima a decedat.

Leziunile traumatice produse în urma acțiunii agenților traumatici mecanici sunt clasificate în 3 categorii mari

-leziunile pot fi superficiale cuprinzând tegumentele și țesutul subcutanat,aceste se mai numesc și leziuni traumatice externe sau primare.Aceste traumatisme nu sunt însoțite de leziuni ale organelor,ale vaselor sau a nervilor.

Leziunile primare ale tegumentelor se împart în 2 categorii:

a)leziuni fără soluții de continuitate acestea sunt: eritemul posttraumatic, echimoza, hematomul, vezicula posttraumatică și contuzia cu hemoragie difuză in partile moi

b) leziuni cu soluții de continuitate aici se vor încadra plăgile și excoriațiile.

-leziuni traumatice sistemice care interesează sistemul osteo-articular, muscular, vascular și nervos

-leziuni topografice care sunt produse în anumite zone sau regiuni anatomice cum sunt traumatismele cranio-cerebrale, toracice, abdominale, pelvine.

Circumstanțe speciale de producere a leziunilor traumatice

Cel mai frecvent aceste leziuni sunt produse în următoarele împrejurări

-prin cădere de la același plan sau de la înalțime

-prin accidente de circulație sau accidente feroviare

-diverse forme de asfixii mecanice

-traumatisme produse prin arme de foc

-leziunile produse secundar unor explozii

1.1.1.Leziunile și decesele prin arme de foc

Din categoria leziunilor mecanice fac parte și cele produse prin armele de foc,prin exploziile obuzelor și prin substanțe explozive.Armele de foc pot fi definite ca fiind dispozitive care acționează prin intermediul unui proiectil,a cărui deplasare rapidă este indusă de forța generată de expansiunea bruscă și dirijată a gazelor rezultate din arderea unei pulberi explozive ori a unei capse detonate.

Armele de foc au mai multe clasificări din care amintim cele mai importante.

După destinație aceste pot fi arme militare, arme de apărare și de autoapărare ,arme de vânătoare,arme sportive pentru practicarea tirului,arme de colecție,arme speciale cum sunt pistoalele de semnalizare sau de alarmă și armele deghizate fabricate asfel încât ele să fie ascunse(pistolul-baston,pistolul-stilou).

După modul de funcționare pot fi

-arme care funcționează cu aer comprimat sau cu gaze sub presiune

-arme de foc cu o singură lovitură ,care se încarcă după fiecare tragere

-arme de foc cu repetiție

-arme de foc semiautomate

-arme automate

În ceea ce privește calibrul armelor ,acestea sunt

-la armele de foc cu țeava ghintuită (armele cu glonț) a căror mărime se stabilește după diametrul dintre plinuri pot fi mici sub 6,35mm, mijlocii între 6,35 și 9mm și mari peste 9mm.

-la armele cu țeava lisă (arme cu alice) unde calibrul este invers proporțional cu lărgimea interioară a țevii și pot fi de 12,16,18 etc.

Armele se mai pot clasifica după muniția folosită în arme de foc cu glonț ,arme cu alice și în arme de foc mixte ce folosesc și cartușe cu glonț și cartușe cu alice.

Leziunile și fenomenele ce au loc la nivelul organismului după întâlnirea corpului cu proiectilul sunt specifice. Din punct de vedere medico-legal aceste leziuni pot fi

1.leziuni primare ,determinate de factorii primari de împușcare deobicei produse de glonț sau fragmente de glonț

2.leziuni secundare,determinate de factorii secundari ai împușcării cum sunt gazele eliberate sub presiune,flacăra,pulberea arsă sau nearsă

3.leziuni terțiare produse de elemente reziduale care pot fi găsite în interiorul țevii și care apar pe corp prin intermediul proiectilului rugină,unsoare,fragmente metalice

4.leziuni cuaternare apar prin preluarea unor elemente în timpul trecerii proiectilului prin diverse medii nisip,pământ,fulgi de pernă.

Acțiunea unei arme asupra organismului depinde de următorii factori

-de viteza glonțului ,la viteze mici glonțul produce o plagă oarbă fără orificiul de ieșire

-de structura glonțului,producându-se uneori fragmentarea sau deformarea glonțului

-de unghiul de impact ,în care glonțul se întâlnește cu corpul uman

-de densitatea țesuturilor ,unele țesuturi fiind mai rezistenți la atingerea glonțului

Leziunile produse de factorii primari

În mod classic când un glonț acționează asupra unui segment de corp se constituie un orificiul de intrare și un orificiul de ieșire. Între cele două orificii se formează un canal ce va uni cele două orificii. Caracteristicile morfologice pentru orificiul de intrare, canal și orificiul de ieșire a glonțului permit a stabili direcția și distanța împușcăturii, locul și unghiul de penetrare a proiectilului în corp, particularitățile constructive ale armei și cartușului.

Efectele proiectilului asupra organismului pot fi

-rupere sau zdrobire apar în cazurile unde tragerea se face de la distanță mică sau în cazul armelor puternice de calibru mare când penetrarea va fi profundă și rapidă.Leziunea rezultată datorită forței cinetice mari apare ca o lipsă de substanță cu orificiul de intrare mai mare decât proiectilul. Marginile orificiului vor fi neregulate și franjurate, în jur cu fisuri radiare.În multe cazuri leziuniea de zdrobire va fi acompaniată de fragmentarea proiectilului.

-perforare,glonțul penetrând în corp va antrena o parte din țesuturi în canal.

-înfundare prin care proiectilul neavănd forța cinetică corespunzătoare întinde și desface tegumentele și țesuturile dar nu le poate detașa,rezultând astfel un orificiu cu un aspect în fantă.Dacă se încearcă unirea marginilor plăgii,aceasta se poate reface cu ușurință.

-contuzie,unde forța cinetică a proiectilului va fi foarte mică ,nu reușește să penetreze corpul. Se comportă ca și un corp contondent care va produce doar echimoze, excoriații și plăgi superficiale.Astfel de cazuri apar și atunci când proiectilul acționează într-un unghi de sub 15 grade asupra corpului.

Orificiul de intrare

Apare sub forma unei soluții de continuitate ,o pierdere de substanță la nivelul tegumentului,care nu mai permite reconstituirea suprafeței tegumentare inițiale la încercarea apropierii marginilor plăgii.Orificiul de intrare poate da informații în ceea ce privește distanța de la care a avut loc tragerea și unghiul de impact.Forma orificiului poate fi rotundă când glonțul acționează perependicular asupra corpului, poate fi ovalar când glonțul pătrunde oblic sau stelată,neregulată când împușcarea se face de aproape sau cu țeava lipită. Orificiul de intrare are următoarele caracteristici

-marginile sunt ușor neregulate și cu tendința de înfundare către interior

-dimensiunile orificiului depind de distanța de tragere, de glonț și de unghiul de impact

– în centru apare o lipsă de substanță

-în jur prezintă un inel de contuzie deobicei sub formă de deget de mănușă și constă într-o zonă dezepitelizată datorită trecerii glonțului prin straturile tegumentare.Este plasat cel mai exterior la limita cu tegumentul indemn.Inițial apare ca o zonă roșiatică care ulterior devine brună și prin deshidratare se pergamentează devenind indurată ,brună-negricioasă.

-inelul sau gulerașul de ștergere se află în apropierea orificiului și în marginea interioară a inelului de contuzie.Sunt datorate depozitării particulelor transportate de proiectil.Apare ca un lizereu negricios ,mai evident la nivelul dermului care fiind mai elastic devine destins la trecererea glonțului după care revine la poziția anterioară primind un aspect șters. De cele mai multe ori acestea sunt date de urme de vaselină,rugină sau pulbere.

-se mai poate evidenția un inel de imprimare în cazul tragerilor cu țeava lipită, care apare sub forma unei echimoze care apare în momentul tragerii și este rezultatul impactului cu gura țevii.

Se va ține cont că uneori orificiile de intrare pot fi ascunse, spre exemplu, la împușcarea în cavități: naturale cum sunt urechile , axile, sub glandele mamare.

Orificiul de ieșire

Reprezintă o soluție de continuitate dar în acest caz fără pierdere de substanță și care permite reconstituirea suprafeței tegumentare inițiale prin apropierea marginilor răsfrânte.Glonțul acționează prin compresiune dinspre interior în exterior realizând o leziune de despicare.

Caracteristicile orificiului de ieșire

forma poate fi variabilă în stea, de cruce,de romb sau în fantă

marginile sunt zdrențuite,neregulate, răsfrânte în afară

nu prezintă lipsă de substanță

dimensiunile lui sunt mai mari decât dimensiunile glonțului

nu prezintă în jur inele

La producerea orificiului de ieșire contribuie proiectilul care prin energia sa cinetică intră și străbate corpul,dar și undele de șoc hidrodinamic produse de proiectil precum și fragmentele de corp preluate în timpul străbaterii corpului.

În ceea ce privește relația dintre dimensiunile orificiului de intrare și ieșire se pot stabili 3 situații. Prima variantă când orificiul de intrare este mai mic decât orificiul de ieșire, întâlnit cel mai des, poate apare când proiectilul acționează perpendicular pe corp și iese oblic sau în cazul în care glonțul se deformează în timp ce străbate corpul sau când antrenează fragmente osoase în traiectoria sa. Situații când orificiul de intrare este mai mare decât orificiul de ieșire se pot întălni când proiectilul pătrunde oblic în corp și iese perpendicular sau prin antrenarea unor corpi străini în canal. Astfel de cazuri apar și când tragerea se produce de la distanță mică și sunt datorate gazelor sub presiune.

Cazurile în care cele două dimensiuni sunt egale sunt rare dar se poate întâmpla în cazurile în care proiectilul intră și iese perpendicular sau când intră cu o viteză mare și are o rotație axială. Proiectilul nu se deformează și nu antrenează corpi străini și fragmente osoase.

Canalul-traiect

Reprezintă traiectul parcurs de proiectil care realizează legătura între cele două orificii sau în cazul în care glonțul nu părăsește corpul formează canalul orb. Când canalul străbate organe parenchimatoase ,mușchi și oase este considerat a fi un canal real a cărui traiect se poate observa cu ușurință.În cazul în care canalul trece prin organe cavitare acesta va fi un canal virtual.

Glonțul poate descrie un canal

– direct prin aceeași traiect determinat și de țeava armei

deviat prin contact cu diferite organe și țesuturi

paradoxal determinat de proiectile migratoare sub influența forței gravitaționale, curentului sangvin, mișcărilor peristaltice

absent când proiectilul ajuns în corp explodează

ramificat datorită proiectilului fragmentat după contact cu eschile osoase

în seton cănd glonțul acționează cu energie cinetică mică , are o viteză redusă reușește să perforeze tegumentul dar nu și osul dedesubt ,alunecând pe planul osos astfel realizând așa numitul canal-tunel

Conținutul canalului poate fi format din sânge ,coaguli,fragmente de organe ,de piele sau în unele cazuri se pot găsi urme de îmbrăcăminte și factorii secundari ,țeriari și cuaternari enumerați mai sus. Dacă glonțul pe traseu întâlnește o structură osoasă determină fracturi cu detașarea unor fragmente osoase mai mici sau mai mari,care pot fi regăsite în porțiunea terminală a canalului. Pe oasele lungi vor produce așa numitele fracturi în fluture cu aripile constituite din eschile osoase.Pe oasele late cum sunt calota,omoplatul se formează fracturile în trunchi de con cu baza mică spre orificiul de intrare.

În cazul folosirii armelor automate pot apărea canale multiple prin intrarea mai multor gloanțe printr-un singur orificiu de intrare.Pentru evaluarea canalului se face disecția structurilor strat cu strat pornind de la orificiul de intrare până la orificiul de ieșire. În caz de canal orb pentru localizarea proiectilului se poate efectua în prealabil un examen radiologic.

Leziunile induse de factorii secundari

Factorii secundari sunt produși rezultați din arderea,descompunerea pulberii și a capsei. În ordinea cronologică a acțiunii lor aceste sunt flacăra,gazele,fumul,pulberea arsă și nearsă.

Flacăra este rezultatul gazelor arzânde și a pulberilor incandescente. Efectul termic este mai evidențiabil în cazul pulberii negre unde flacăra este mult mai intensă,producând astfel arsuri ale hainelor și a tegumentelor. Zona de piele afectată apare pergamentoasă cu firele de păr arse și îngroșate în jurul orificiului de intrare.Distanța medie de acțiune a flăcării este de 3-5 până la 10 cm.

Gazele sunt produse de arderea pulberilor în interiorul țevii și sunt reprezentate de oxidul de carbon,bioxid de carbon,azot,metan,hidrogen și hidrogen sulfurat. Aceste gaze acumulate în interiorul țevii se află sub presiune foarte mare și pot acționa pe o distanță de 5-10 cm. Gazele au trei efecte principale

efecte mecanice prin rupturi tegumentare ce pornesc de la nivelul orificiului de intrare și pătrund în canal producând rupturi a țesuturilor moi.De regulă se poate observa deformarea orificiului de intrare și apariția unor pete gălbui,pergamentate în jurul acestora.

efecte chimice sunt datorate combinației oxidului de carbon cu hemoglobina cu formarea carboxihemoglobinei care imprimă o colorație roșu –carmin țesuturilor din jur

efecte termice care produc arsuri

Fumul sau funinginea are o distanță de acțiune în jur de 10-20 cm.Formează în jurul orificiului de intrare un inel de 3-8cm cu un cerc intern închis la culoare și un cerc extern mai palid,numit manșon de fum. Dacă tragerea se produce de la o distanță mică ,manșonul de fum pătrunde în tegument și devine rezistent la spălare. Dacă tragerea e cu țeava lipită microparticulele de fum pot intra în canal depunându-se și în țesuturile moi. Culoarea fumului diferă în funcție de pulberea folosită,în cazul pulberilor negre fumul va fi tot de culoare neagră iar în cazul pulberilor colidale culoarea fumului variază de la galben-verzui până la cenușiu.

Pulberea este reprezentată de mici particule de pulbere nearsă sau parțial arsă care se dispersează în jurul orificiului de intrare imprimând pielea și uneori îmbrăcămintea. Raza de acțiune este de 40-50 de cm în cazul tragerilor cu arme scurte și de 100-150 de cm în cazul armelor cu țeava lungă. Pulberea participă și la formarea unei zone numit zona de tatuaj. Zona de tatuaj se formează prin pătrunderea acestor granule de pulbere în epiderm,zonă care nu se poate spăla cu apa.Apar doar în cazurile în care tragerea se produce de la distanță.Pentru evidențierea pulberilor rămase pe piele se recurge la efectuarea unor examene biocriminalistice care pot depista urmele acestora prin diferite reacții.Reacția cu difenilamina identifică granulele de pulbere prin colorarea lor în albastru.

Decesele prin împușcare de regulă se produc în mod direct sau indirect.În majoritatea cazurilor apar prin distrugerea a unui organ care duce la încetarea funcțiilor vitale,sau prin lezarea unui organ consecutiv cu hemoragii masive interne sau externe.În mod indirect moartea poate surveni prin complicațiile ale împușcării sau prin șocul traumatic suferit.

1.1.2.Leziuni produse prin accidente de traffic

Traumatismele prin mijloacele de transport constituie totalitatea leziunilor produse prin acțiunea părților interne și externe a vehicului aflat în mișcare dar și căderile victimelor din vehicule în timpul deplasării. Leziunile traumatice dobândite prin accidentele de trafic pot apărea atât la ocupanții mijlocului de transport cât și la pietoni.

Factorii determinanți ai accidentelor rutiere pot fi diverse.

Factorul principal este reprezentat de om care obligatoriu trebuie să fie într-o bună stare de sănătate atât psihică cât și somatică. Starea de sănătate fiind o condiție de siguranță a conducerii autovehiculului.De factorul uman aparține și civilizația rutieră atât a pietonilor cât și a șoferilor. Calitățile omului cum sunt imprudența,ignoranța,neglijența și egoismul sunt defapt adevăratele cauze ale accidentelor de trafic.

Un alt factor implicat în acest eveniment neplăcut este factorul care ține de vehicul. Majoritatea evenimentelor poate fi prevenită prin verificarea periodică a vehiculului care trebuie să îndeplinească normele tehnice pentru a circula în siguranță pe drumurile publice.Printre factorii favorizanți se pot aminti și starea drumurilor publice,condițiile meteorologice,gradul de luminozitate,viteza de deplasare a vehiculului respectiv,alterarea stării de conștiență prin alcool,droguri sau medicamente.

Leziunile persoanelor aflate în autovehicul se pot produce prin

-mecanism direct,în urma contactului dintre corpul victimei cu diferite corpuri dure din interior sau prin proiectare în afară

-mecanism indirect,prin forța transmisa prin os la diferite nivele aflate la distanță de zona de impact primară

-prin inerția organelor din organism

-prin hiperextensia sau hiperflexia coloanei vertebrale denumit și fenomenul ‘whiplash’

Mecanismele de producere a leziunilor traumatice prin accidentele rutiere pot fi mecanisme simple ,asociate și complexe,cele mai numeroase fiind cele asociate și complexe.Din categoria mecanismelor simple fac parte: lovirea, căderea, proiectarea, comprimarea, târârea, călcarea, hiperextensia și hiperflexia coloanei vertebrale.

Lovirea este tradusă printr-un contact violent între un corp dur aflat de cele mai multe ori în interiorul vehiculului și între organismul uman. Aceasta poate fi activă cănd corpul dur aflat în mișcare întâlnește corpul uman aflat în poziție statică și poate fi pasivă atunci când corpul uman aflat în mișcare se lovește de suprafața de impact.Gravitatea leziunilor produse prin lovire sunt de regulă reduse,unipolare și apar la nivelul zonei de impact.Din punct de vedere morfopatologic aceste pot fi leziuni elementare: echimoze, excoriații, hematoame, plăgi, rupturi musculare sau leziuni osteo-articulare.

Căderea este defapt lovirea pasivă a corpului atras de forța gravitațională a unui corp dur. Apar predominant la ocupanții vehiculului la o accelerare sau decelerare bruscă. Leziunile produse prin căderea pe un plan dur pot fi variabile în funcție de caracteristicile planului,de distanța până la sol și de viteza de deplasare a vehiculului din care se produce căderea.Incidența fracturilor este mai crescută iar apariția leziunilor elementare este de regulă constantă,unipolară.

Proiectarea apărută frecvent atât la pasagerii autovehicului cât și la pietoni este cauza leziunilor traumatice externe și a leziunilor organice. Leziunile de suprafață în acest caz vor fi multipolare,multiple și întinse pe când leziunile interne au o gravitate crescută avănd de mult ori o evoluție fatală.

Comprimarea reprezintă un alt mecanism simplu și presupune strivirea corpului între două planuri dure.În cazul comprimărilor externe acesta este un plan reprezentat de o parte a mijlocului de transport și un plan dur car poate fi un perete,sol sau chiar un alt autovehicul.În cazul comprimărilor interne corpul este strivit între părțile salonului automobilului.În comprimare trebuie să existe un corespondent lezional între leziunile traumatice externe și cele interne,leziunile elementare situându-se supraiacent celor interne.

Târârea se produce prin agățarea victimei de vehicul și tragerea acestuia pe o suprafață dură.Leziunile traumatice externe de regulă sunt constante și multiple cu o suprafață întinsă. Leziunile de târâre sunt reprezentate prin excoriații paralele,plăgi superficiale sub forma de striații perpendiculare pe direcția de târâre.

Călcarea constă prin trecerea peste victimă a sistemului de rulare al autovehiculului. Reprezintă un mecanism de comprimare prin care strivirea corpului se face între sistemul de rulare a vehiculului respectiv și între planul de rulare. Gravitatea leziunilor produse prin călcare este crescută de multe ori mortale mai ales atunci când au loc zdrobiri de organe sau hemoragii externe sau interne masive.

Hiperextensia și hiperflexia coloanei vertebrale este cel mai frecvent mecanism care duce la producerea leziunilor traumatice vertebro-medulare. Acest mecanism este răspunzător de producerea leziunilor într-un mod indirect fără realizarea contactului direct între agentul traumatic și corpul uman. Sunt două posibilități de instalare a leziunilor.Acesta poate fi monofazic,când se produce numai hiperextensia sau hiperflexia coloanei vertebrale sau poate fi bifazic când cele două mișcări se produc succesiv. În funcție de amplitudinea mișcării gravitatea leziunilor este variabilă de la fracturi de coloană vertebrală până la afectarea măduvei spinale.

Mecanismele asociate constă în asocierea a două mecanisme simple,de cele mai multe ori aceste pot fi individualizate în cadrul expertizei medico-legale. Cele mai frecvente asocieri sunt lovire-cădere, lovire-proiectare, lovire-comprimare, proiectare-călcare, proiectare-comprimare, călcare-comprimare, călcare-târâre.

Mecanismele complexe de regulă întrunesc trei sau mai multe mecanisme simple. Leziunile produse prin aceste mecanisme sunt de gravitate mare, multipolare cu distribuția pe mai multe planuri a leziunilor în care individualizarea fiecărui mecanism devine imposibilă și cu o frecvență crescută a leziunilor osoase plurifocale.

Leziunile produse prin accidentele de trafic depind și de locul ocupat a victimei în autovehicul.

La ocupanții din față se poate identifica

-sindromul volanului datorită lovirii corpului de volan cu echimoze multiple,excoriație semicirculară la nivelul toracelui,fracturi costale multiple,leziuni organice abdominale și toracice și cu fracturi la nivelul degetelor 1,2.

-sindromul bordului determinat de impactul între bord și genunchi cu fracturi de rotulă,fracturi de bazin și de femur.

-sindromul parbrizului determinat de lovirea capului de parbriz sau de stâlpul din stânga cu plăgi,excoriații sau fracturi ale viscero și neurocraniului.

-sindromul centurii de siguranță cu echimoze și zone excoriate dispuse în diagonală și fracturi costale dispuse în direcția centurii uneori cu interesarea sternului.

-sindromul airbagului prin impactul generat de umflarea acestuia la nivelul viscerocraniului.Apar leziuni elementare la nivelul buzelor,fracturi ale piramidei nazale și zone excoriate,plăgi și echimoze ce cuprind uneori toată fața.

La ocupanții aflați pe bancheta din spate leziunile traumatice sunt produse prin comprimarea sau proiectarea în scaunul din față. Cele mai afectate regiuni sunt genunchii și extremitatea cefalică datorită lovirii capului de de capul ocupantului din față.

Lovirea pietonilor se produce deobicei cu bara din față a autovehiculului sau cu alte componente ale caroseriei. În cazul în care autovehiculul acționează cu partea frontală asupra corpului acesta va fi basculat pe vehiculul respectiv ,iar când lovirea se produce cu partea laterală corpul va fi proiectat.Autovehiculele mici care acționează sub centrul de greutate ale corpului produc leziuni bipolare mai ales în jumătatea inferioară a acestuia,iar autovehiculele mari care acționează deasupra centrului de greutate vor produce leziuni în jumătatea superioară a corpului.

Când ocupantul unui autovehicul este proiectat în afara salonului automobilului leziunile vor fi de o gravitatea crescută,generând dificultăți în aprecierea mecanismului de producere și a locului ocupat în autovehiculul respectiv.

1.1.3 Căderea și precipitarea

Căderea numită și cădere de la același nivel reprezintă o schimbare bruscă a poziției corpului din ortostatism în clinostatism cu lovirea violentă acestuia de un plan dur de susținere. Se datorează pierderii echilibrului când centrul de greutate a corpului se află în afara poligonului de susținere.Când vorbim de cădere aceasta poate fi pasivă din poziție staționară sau activă din mers și alergare.

Din punct de vedere etiopatogenic căderea poate să fie de cauză internă involuntară după sincope,lipotimii prin modificarea stării de conștiență sau voluntare.Cele voluntare sunt împărțite la rândul lor în căderi autopropulsive produse în scop suicidal și care sunt datorate alterării instinctului de conservare și căderi heteropropulsive produsă de o altă persoană prin împingere sau lovire în scop criminal. Printre cauzele externe sunt enumerate condițiile de mediu necorespunzătoare (zăpadă,întunericul,umidiatea) și starea drumurilor(teren alunecos).

Precipitarea este definită ca fiind o cădere de la înălțime a corpului de pe un plan de susținere pe un altul,situat mai jos datorită forței gravitaționale.Precipitarea poate surveni în următoarele circumstanțe:în sinucideri,în omucideri unde este obligatorie demonstrarea heteropropulsiei exercitată asupra victimei,cu scopul unei disimulări sau în unele cazuri accidentali influențați de neatenție și de alți factori externi.

Clasificarea căderii și a precipitării se face pe baza mai multor criterii

În funcție de distanța între corp și planul de susținere

-căderea simplă când căderea e de pe planul de sprijin

-căderea poate fi de înălțime mică aici sunt încadrate căderile de la 2-3m

-căderea de la înălțime mare numit și precipitare

În funcție de poziția corpului

-cădere din poziție statică din ortostatism de cele mai multe ori sau din clinostatism

-cădere din poziție dinamică cu corpul aflat în mișcare,în mers sau alergare

În funcție de suprafața planului de impact

-căderea poate avea loc pe o suprafață netedă cum este solul sau podeaua

-cădere pe o suprafață neregulată cu asperități:pietriș,scări,etc.

În funcție de unghiul de înclinare a planului de susținere

-căderea poate fi în plan orizontal

-cădere pe un plan înclinat sau în formă de scară unde căderea deseori este asociată cu rostogolirea sau alunecarea corpului

Fazele căderii

1.Într-o prima fază se produce pierderea echilibrului urmat de încercarea de a restabili acesta prin mișcări controlate ale membrelor.

2.În a doua fază se produce căderea propriu-zisă în care corpul ia dierite poziții

3.În final corpul este izbit de planul de impact cu producerea leziunilor de diferite grade

Leziunile sunt produse prin lovirea pasivă a victimei de corpurile dure întâlnite in cădere și de planul dur de impact final și depind de:

– inălțimea de la care se cade

– greutatea corpului

-forța de auto sau heteropropulsie

-planul de contact interesând mai mult suprafața și înclinarea acestuia

-poziția corpului

Mecanismele de producere a leziunilor prin cădere și caracteristicile acestora

Apariția leziunilor traumatice prin cădere se produc prin două mecanisme principale.

Printr-un mecanism direct între corpul victimei și planul de contact.Leziunile în acest caz pot fi primare și apar în regiunile corpului care i-au contact direct cu planul de impact,secundare produse prin rostogolirea sau alunecarea corpului. În unele cazuri apar și leziunile mediate care se produc la distanță de zona impactului primar,sunt transmise prin coloana vertebrală și apar când căderea se realizează în axul vertical al corpului.Mecanismul indirect este implicat în geneza leziunilor care apar la distanță de aria de impact și care sunt datorate forței de compresiune care este transmisă în urma inerției rezultată din accelerația corpului urmată de oprirea bruscă. . În unele cazuri apar leziuni și prin contactul corpului cu diverse obstacole întâlnite în cursul căderii.Aceste pot fii cabluri electrice,antene,crengi,pom,grilaje metalice sau marginea balcoanelor.

În ceea ce privește leziunile produse prin cădere pe același plan sau de la înălțime mică aceste vor avea anumite particularități. De regulă aceste vor fi unipolare,situate pe o singură parte a corpului victimei și localizate cel mai frecvent în regiunile proeminente nas,bărbie,frunte,coate și genunchi. Leziunile sunt de gravitate redusă,superficiale cu eventuale echimoze,escoriații,hematoame,plăgi.Deceseul în aceste cazuri se produce foarte rar doar în situațiile în care are loc o heteropropulsie cu forță mare,în căderi prin pierderea stării de conștiență sau prin căderi cu traumatism cranio-cerebral.

În cazul precipitării leziunile sunt mult mai grave ,în legătură directă cu înălțimea de la care s-a deplasat victima și cu obiectele întâlnite în cursul căderii. Morfologia leziunilor este dată de multipolaritatea acestora ,fiind întâlnite în mai multe regiuni ale corpului,de regulă aceste fiind numeroase,severe și de o variabilitate crescută. Gravitatea acestor leziuni constă în apariția unor discrepanțe între leziunile externe de mică amploare și între leziunile interne care de foarte multe ori sunt grave cu rupturi de organe și hemoragii masive.

Expertiza medico-legală atât în cazul căderii cât și în precipitări are un obiectiv principal. Acesta constă în diferențierea leziunilor produse prin cădere acestea fiind leziuni pasive de leziunile produse cu un corp dur în urma căruia s-a produs căderea.Toate acestea pot fi demonstrate în cadrul autopsiei unde se pun în evidență leziunile de contralovitură care vor fi prezente doar în cazul leziunilor pasive produse prin cădere. Ori de câte ori este bănuit o acțiune heteropropulsivă asupra victimei se va căuta cu atenție pe corpul victimei și leziunile de apărare,iar în situația disimulării unei omucideri,elemente specifice unei alte tanatogeneze.

Traumatismele produse prin acțiunea agenților traumatici fizici

Agenții traumatici fizici implicați în geneza leziunilor sunt reprezentați de:

-temperatura înaltă cu producerea arsurilor și cea scăzută cu producerea leziunilor specifice de hipotermie

-presiunea atmosferică

-radiațiile

-electricitatea

1.Temperatura înaltă

Posibilitățile adaptării organismului uman față de ridicarea temperaturii mediului ambiant este foarte limitată. El va suporta temperatura înaltă în limitele de până la 50-60°C.

Agresiunea termică care acționează asupra corpului prin temperatura crescută se poate manifesta atât la nivel local acționând doar pe o suprafață limitată cât și în plan genereal cuprinzând toată suprafața corpului. Temperatura crescută numit și termoagresiune vor produce la nivel local arsuri iar la pe plan general starea de hipertermie.

Arsuri

Sunt determinați de acțiunea locală agentului termovulnerant. În cazul în care acest agent este reprezntat de lichide sau aburi fierbinți se produc opăriri. Din punct de vedere etiologic arsurile pot fi provocate prin flacăra directă,prin lichide fierbinți,vapori combustibili,corpuri solide incandescente,arc electric și prin raze solare.Acest contact între corpul uman și agentul fizic se poate realiza direct sau indirect cum este în cazul razelor de soare transmise prin aer și unde leziunile se produc datorită căldurii radiante.

Consecințele arsurilor sunt influențate de rezistența biologică a fiecăruia,rezistență ce depinde de vărsta,condiția de viață și de bolile cronice pe care le are persoana respectivă,suprafața arsă și de profunzimea arsurilor.

După Petru Rădulescu riscul vital este considerat semnificativ la copil la peste 5-10% suprafață arsă și la adult la peste 15-20%. O arsură ce depășește 50% din suprafața corporală nu mai este compatibilă cu viața.

În funcție de aspectul morfologic și de profunzimea arsurii se disting patru grade

Arsura de gradul I

Apar sub forma unor leziuni eritematoase manifestată prin eritem,tumefiere,semne celsiene însoțite de durere sau usturime.Ulterior edemul scade progresiv pielea rămâne hiperpigmentată ,iar în final stratul tegumentar afectat se descuamează. Acesta arsuri de regulă apar la temperaturi de 50-60 C și se vindecă fără sechele. Când interesează ¾ din suprafața corporală acest pot fi mortale. La cadavru datorită încetării circulației aceste arsuri nu se pot evidenția.

Arsura de gradul II

Este flictenulară mainfestată prin vezicule sau bule cu conținut lichidian serocitrin Rivalta pozitivă acumulată între epiderm și derm. Baza veziculei este roșie-vie și foarte dureroasă iar semnele inflamatorii sunt mai evidente și mai intense decât în gradul I. După spargerea veziculelor ,dermul restant rămâne colorat în roșu aprins. Vindecarea se produce prin epitelizare lentă între 10-12 zile și de regulă este fără sechele. Cănd cuprinde 50% din suprafața corporală are un risc vital semnificativ.

Arsura de gradul III

Este o arsură profundă ce produce necrozarea pielii cu formarea escarelor albe-cenușii.

Formele mai ușoare sunt caracterizate prin apariția unor vezicule cu conținut lichidian sangvinolent care după spargere lasă dermul subiacent brun-violaceu. Durerea și usturimea în această fază a arsurii este deja redusă. Vindecarea se produce lent în săptămâni sau luni de zile cu cicatrici cheloide retractile care uneori duc la invalidități. Localizarea arsurilor la nivelul plicilor produc infirmitate prin limitarea mobilității. Moartea poate survine în acest caz la interesarea mai mult de 30% din suprafața corporală.

Arsura de gradul IV

Presupune distrugerea tegumentului în totalitate cuprinzând toate strauturile ei anatomice inclusiv țesutul subcatanat și uneori și osul. Acest proces de distrucție tisulară este numit carbonizare în cursul căruia apar gangrene uscate și umede,escare brune,dure și sfărămicioase. În această fază durerea va fi absentă datorită distrugerii filetelor nervoase în zona respectivă,iar săngerarea redusă. Moartea se produce extrem de frecvent prin complicații septice, Leziunile de gradul IV se vindecă foarte greu necesitând multiple intervenții de excizii și grefare și au consecințe severe în ceea ce privesc sechelele importante pe care le lasă. Aceste sechele sunt retractile ce limitează mobilitatea și au un risc crescut de malignizare. În cazul cadavrelor întreg carbonizate prin coagularea proteinelor se produce retracția membrelor și ușoară flexie a trunchiului ducând la un aspect particular numit ‘poziția de boxer’.Pentru identificarea acestora se recurge la recoltarea unor țesuturi mai rezistente la căldură cum sunt oasele sau dinții.Iar o examinare AND poate duce la identificarea cadavrului.

Moartea survenită prin arsuri poate să fie

imediată prin inhalarea oxidului de carbon și asfixie sau prin edem și spasm laringian.

în ore sau zile după producerea arsurii printr-un șoc postcombustional sau prin arsura căilor respiratorii cu insuficiență respiratorie

– tardiv prin intervenția complicațiilor septice și infecțioase sau prin epuizarea organismului consecutiv denutriției și deshidratării masive ce determină în final prăbușirea organismului

Modificările apărute ca răspuns a organismului la arsură survin într-o anumită ordine.

În prima fază intervine un șoc primar algic declanșat de elementul algic neurogen, de frică și de excitațiile vagale din căile respiratorii și apoi un șoc secundar hipovolemic cu scăderea volumui sangvin circulant prin pierderea masivă de plasmă și sumează hipoxia, acidoza și acțiunea toxinelor care din teritoriul ars trec in sânge. În primul rând plasma este pierdută în exterior la nivelul zonelor arse dar acestea va inunda și țesuturile din jur determinând un edem masiv al zonei. Pierderea masivă a plasmei este datorată creșterii permeabilității capilare în urma căruia se va produce hemoconcentrație cu circulație periferică deficitară și hipotensiune ce va agrava hipoxia.

În faza a doua apare șocul combustional care la rândul lui prezintă o fază compensată și una necompensată. Instalarea șocului devine posibilă când mai mult de 10% din suprafața corporală este arsă și apare predominant la vârstnici și la cei cu tare organice multiple. Cel compensat durează atât timp cât reacțiile de adaptare ale organismului sunt capabili să asigure necesarul de sânge și oxygen la nivelul țesuturilor. Acest lucru este realizat de sistemul nervos central care va încerca restabilirea echilibrului prin diferite hormoni stimulatori trimise la principalele glande endocrine. Efectul este evidențiat cel mai bine la nivelul suprarenalelor care cresc producția de adrenalină,vor intensifica metabolismul glucidic,restabilește echilibrul hidroelectrolitic și participă șa reglarea distibuției sangvine. Cât timp sistemul nervos reușește să facă față necesităților atât timp șocul rămâne în faza compensată. Faza decompensată începe din momentul în care glandele endocrine sunt epuizate și se produce inhibiția sistemului nervos.

Șocul endotoxic numit și faza toxico-septică este următoarea etapă în evoluția arsurilor deoarece apare aproape întotdeauna la o arsură mai mare de gradul II. Etapa toxică a acestuia apare la 5-6 zile după o arsură și are mai multe cauze. Principala cauză este reprezentată de apariția hemoconcentrației cu hypoxia țesuturilor periferice și de cresșterea permeabilității capilare ce va permite absorbția substanțelor toxice de la nivelul suprafeței arse. Alte cauza mai pot fi insuficiența antitoxică a ficatului și carențele vitaminice. Clinic se pot constata vărsături,tahicardie,hipotensiune arterială,tulburări neurologice,insuficiență hepatică-renală, În faza septică se produce infectarea zonelor arse cu diferite agenți microbieni stafilococi,streptococci,proteus.

Există și un șoc cronic al arșilor care constă în leziuni distrofice consecutive arsurilor. O mențiune specială trebuie făcută pentru ulcerele gastro-duodenale care apar in primele zile, pot perfora și da hemoragii grave și pentru leziunile de la nivelul rinichiului care duc la insuficiență renală.

Mecanismele tanatogeneratoare în arsuri pot fi de două feluri

1.mecanism primar reprezentat de șocul combustional

2.mecanism secundar prin insuficiența renală, trombozele (de la membrele inferioare, embolie pulmonară), peritonitele (după perforația ulcerului), leziuni distrofice consecutive șocului cronic al arșilor.

Autopsia persoanelor decedate în urma unei arsuri este uneori foarte dificilă. Cauza moții este de regulă șocul toxico-septic instalat cu bronhopneumonie sau insuficiență renală. Nu se pot constata leziuni specifice a organelor și este foarte greu de estimat dacă arsura s-a produs în timpul vieții sau postmortem. La nivelul organelor apar doar zone hiperemice, edemațiate cu microfocare hemoragice și microtromboze. Stabilirea caracterului vital este o etapă obligatorie a autopsiei medico-leagale.

Caracterul vital al arsurii poate fi susținută prin

-prezența de funingine la nivelul căilor respiratorii superioare și inferioare și în tubul digestiv sunt considerate un factori intravitali

-în compoziția lichidului din flictene produse intravital se vor pune în evidență leucocite,hematii,fibrină,elemente ce nu apar în flictenele produse postmortem

-reacția inflamatorie în jurul leziuni cum este tromoboza vaselor din jurul arsurii

-desenul vascular specific din zona afectată va prezenta travee roșiatice sau brun-roșiatice

-concentrația crescută peste 30-40% a carboxihemoglobinei în sângele recoltat

-la nivelul suprarenalelor uneori se pot constata focare hemoragice corticale și un exudat în capsula Bowman

-la nivelul tubului digestiv apar microulcerații ce dau hemoragii în ‘ în pânză’ la nivelul stomacului

Identificarea agentului termovulnerant se poate face cu ușurință prin examinarea arsurilor aflate pe corp și îmbrăcăminte.

Când arsura este produsă de un corp solid incandescent leziunile sunt limitate cu contur regulat,dar profunde cu formă asemănătoare obiectului care le-a produs.

Lichidele fierbinți produc arsuri sub formă de dâre cu traiect descendent. Arsurile apar de regulă în zonele descoperite,iar atunci când lichidul este reținut de haine se produc arsuri grave și profunde datorită schimbului termic mai lung.Zonele afectate au o suprafață mai mare dar ca și profunzime aceste vor fi mai puțin adânci și cu multiple flictene. Lichidele cu o temperatură mai crescută uleiul,zahărul ars sau smoala produc arsuri profunde.

Aburii fierbinți acționează tot pe zonele expuse și descoperite producând leziuni deosebit de grave,întinse în suprafață mai ales când aceste ajung la nivelul căilor respiratorii. Vaporii de apă supraîncălziți poat ajunge până la 600C. Caracteristic arsurilor produse prin vapor este că aceste acționează deobicei sub forma unui jet de vapori care vor lăsa niște leziuni în țintă doar în zonele unde jetul atinge corpul.

Arsurile prin flacără apar și în zonele neacoperite ale corpului și de regulă sunt însoțite de arsura hainelor și a părului și de depunerea funinginelor ce vor avea un caracter ascendant. Dacă au fost aprinse și hainele leziunile dedesubt vor fi grave câtodată cu rețineri de mici particule din haine.

Fenomenul ‘flash-burn’ apărut în urma unei explozii de gaze sau suspensii de pulberi afectează mai ales părțile descoperite de pe jumătatea superioară a corpului. Leziunile externe sunt întinse în suprafață de profunzime variabilă,însoțite de leziuni produse de presiune.

În arsurile chimice cu baze tari se produce necroza de lichefiere adânci iar în cazul acizilor tari se produce necroza de coagulare,uscată fără progresiune în profunzime.

1.2.Hipertermia

Însumează totalitatea manifestărilor patologice apărute consecutiv expunerii întregului corp la temperaturi ridicate. Temperatura normală a organismului variază în funcție de zona unde este măsurată. La nivelul axilelor este în jur de 36,2-36,9C iar în cavitatea bucală 36,1-37,3C.

Factorii care pot influența semnificativ pierderea căldurii sunt

-grosimea țesutului adipos

-raportul între suprafața corporală și volumul acestuia, de exemplu în cazul sugarilor care vor pierde mai ușor căldura din cauza suprafeței corporale mare raportate la kilogramele mici al acestuia

-fluxul sangvin de la nivelul pielii și țesutului subcutanat

Omul fiind o ființă homeotermă își păstrează temperatura internă constantă prin două mecanisme principale termogeneză și termoliză. Termogeneza are loc prin procesele metabolice de la nivelul ficatului și a mușchilor iar termoliza sau pierderea de căldură se poate realiza prin

-radiație prin care se pot pierde până la 60 % din căldură

-convecție unde căldura va fi degajată în jurul organismului

-conducție prin contact cu obiecte mai reci

-evaporare cu aproximativ 22% sub formă de transpirații,perspirații și ventilație pulmonară

Când cele două mecanisme sunt depășite,limitele de adaptare ale organismului nu mai fac față și apar manifestările patologice ale hipertermiei.Mecanismele prin care organismul răspunde la creșterea temperaturii din mediul ambiant sunt următoarele

1.Într-o primă etapă încearcă adaptarea prin intensificarea termolizei cu vasodilatație cutanată și prin hipersudorație.

2.În faza următoare se reduce termogeneza prin procesele metabolice

3. După aceste în ordine vor urma hemoconcentrația,hipotensiunea arterială și hemoliza

3. În etapa următoare adaptarea organismului este depășită,cu acumulare treptată de căldură și instalarea șocului hipertermic care va duce într-un final la insuficiență renală și intoxicație endogenă.

Șocul hipertermic duce în scurt timp la comă cu afectarea musculaturii prin dispariția contracturilor și la tulburări vegetative grave ce duc în final la deces.

Etiologic hipertermia poate să fie de natură exogenă când căldura vine din mediul ambiant,de natură endogenă prin febră,medicamentoasă sau ca consecință a deshidratării.

Cea exogenă apare sub diferite forme

Crampa calorică constă în contracturi musculare dureroase ce apar după o activiate fizică desfășurată în mediul cald. Cuprind deobicei extremitățile și musculatura abdominală

Sincopa calorică se manifestă printr-o pierdere bruscă dar scurtă a stării de conștiență cu întreruperea consecutivă a funcției respiratorii și circulatorii.Deseori este însoțit de greață,vărsături,amețeli și fotofobie.

Hipertermia calorică este tot o pierdere a stării de conștiență dar fără întreruperea funcțiilor mai sus amintite.

Șocul caloric sau hipertermic apare mai des la muncitorii care lucrează într-un mediu foarte cald și umed. Prin depășirea capacității de adaptare a organismului sunt inhibate centrii respiratorii din trunchiul cerebral,temperatura corpului poate crește peste 41C iar moartea survine de foarte multe ori în ore sau săptămâni prin leziuni cerebrale irreversibile.

Insolația este o formă particulară a hipertermiei și apare la expunerea îndelungată la razele solare a regiunii cranio-cerebrale.Clinic în formele ușoare apar febra,cefaleea și vărsături iar în formele grave apar semnele meningeale datorită congestiei acestuia care poate duce la comă și în final la deces.

Anhidraza termogenică este manifestată prin transpirație excesivă la nivelul feței și a gâtului,astenie,amețeli,tremor,cefalee.

Cele endogene produse prin febră apar în infecții cu diferite localizări sau în stări septice.Febra poate să fie și de cauză neurogenă însoțind hipertensiunea intracraniană sau de cauză psihogenă. Hipertermiile medicamentoase apar ca și efecte adverse la administrarea unor medicamente cum ar fi barbituricele,penicilina,anestezice. O altă formă de reacție adversă apărută la anestezicele generale este hipertermia malignă. Acestă formă de hipertermie impune o intervenție de urgență a personajului medical deoarece temperatura corpului crește rapid cu aproximativ 1C în 5 minute și este însoțită de tahicardie,tahipnee și acidoză. Hipertermia indusă de deshidratare este foarte rară deoarece acesta se poate compensa ușor prin corectarea deficitului hidric.

Ca și tablou clinic general hipertermiile sunt însoțite tulburări digestive cu grețuri și vărsături,iritabilitate,scăderea atenției,hipotensiune arterială,lipotimii cu apariția treptată a semnelor de deshidratare. În unele cazuri apare și un facies vultuos. Anatomopatologic decesul prin hipertermie determină manifestări necaracteristice: stază generalizată, rigiditate cadaverică precoce,incălzirea cadavrului, focare hemoragice meningo-cerebrale, pulmonare și suprarenaliene.

2.Temperatura scăzută

Temperatura scăzută numit și crioagresiune este capabil să producă leziuni nu numai sub 0C ci și la temperature positive de 3-4C când expunerea este mai îndelungată. Adaptarea organismului la frig este mai bună decât în cazul expunerii la temperaturi crescute. Celulele din organism mor când temperatura crește cu 5C peste normal și când scade cu 15C sub normal. Scăderea treptată a temperaturii corpului duce la reducerea activității enzimatice și la diminuarea metabolismului la nivel cellular. Primul mecanism care intervine în procesul de adaptare este reprezentat de frison,activitate musculară intensă,prin care corpul încearcă generarea de căldură. În mometul în care tempertura ajunge în jur de 30C apare bradipnee,bradicardie și în final aritmii ventriculare.

Din punct de vedere clinic prima dată dispare senzația de frig care va fi treptat înlocuită de o senzație de căldură și euforie.Conștiența se pierde când temperatura corpului ajunge la 31C.Ca și în cazul temperaturii înalte și frigul poate acționa la nivel local determinând leziuni specifice numite degerături sau poate acționa pe întregul organism generând starea de hipotermie.

2.1 Degerăturile

Sunt leziuni determinate de acțiunea locală și rapidă a crioagresiunii ce vor determina înghețarea localizată de gravitate variabilă. Degerăturile interesează cu predilecție extremitățile corpului nasul,pavilionul urechii,degetele,zone expuse la frig și neacoperitde de haine.

Clasificarea degerăturilor se face în funcție de gravitatea acestora.

Gradul I

Este o degerătură eritematoasă de culoare roșie-violacee,tumefiată și caldă.Edemul apare după 2-3 ore și persistă 10 zile sau chiar și mai multe. Inițial apare o senzație de dureroasă care va fi înlocuită de insensibiltate datorită paraliziei fibrelor nervoase senzitive. Este o formă ușoară care se vindecă fără sechele după câteva săptămâni. Constatarea acestor leziuni la cadavru nu este posibilă.

Gradul II

Este o degerătură caracterizată prin apariția flictenelor ce conțin un lichid seros sau serosangvinolent însoțite de roșeață locală și edeme. Flictenele apar între limita dintre derm și epiderm după câteva zile aceste se usucă și se detașează lăsând un focar de escară care se vindecă în totalitate în cursul de câteva săptămâni. Când flictenele se sparg înainte de uscarea acestora vor exupne o zonă de derm roșu-violaceu în cazul degerăturilor profunde sau cenușii în cele superficiale.

Gradul III

Este faza în care apar leziuni necrotice ale pielii,interesând toate straturile acestuia și sunt însoțite de flictene hemoragice și de un edem masiv local. Ulterior apar escare, negricioase, uscate și dure care după detașare vor lăsa o zonă de ulcerație atonă care se va vindeca foarte lent în aproximativ 2-3 luni lăsând cicatrici.

Gradul IV

Este o degerătură însoțită de gangrenă și reprezintă forma cea mai gravă a acestora. Aceste sunt necroze foarte profunde care pot cuprinde întregul segment de membru inclusiv planul osos. Zona necrozată apare negricioasă,cu un miros caracteristic care poate să se detașeze de regiunea sănătoasă în câteva luni sau se poate suprainfecta devenind o gangrenă umedă,gazoasă. Vindecarea după detașarea regiunilor afectate este extrem de lentă datoriă alterărilor vaselor și a nervilor din zonă. În caz de suprainfecții severe se poate recurge la amputația segmentelor respective.

Evoluția degerăturilor presupune apariția unor etape după cum urmează

-perioada de expunere la frig,etapă în care se produce vasoconstricție locală. Clinic se constată următoarele semne : pielea devine albă și rece, apare senzația de frig și senzația de picioare înghețate.

-perioada de încălzire caracterizată prin vasodilatație prin care pielea de la nivelul afectat devine roșie ,edemațiată. Perioada de încălzire durează minute pentru degete dar se paote întinde la ore pentru un membru.

-perioada de degerătură constituită cu gradele mai sus enumerate

-perioada sechelelor

Complicațiile degerăturilor pot fi precoce de tipul șocului sau infecției sau pot fi tardive.Cele tardive sunt reperezentate de sechelele rămase în urma vindecării.

Sechelele pot fi grupate în

-sechele trofice cu cicatrici,amputări,ulcerații atone, atrofii,leziuni musculare atrofice

-sechele nervoase prin parestezii,paralizii sau persistența durerii

-sechele vasculare prin sindrom de ischemie periferică datorită afectarii circulației din periferie

Acțiunea frigului asupra organismului poate fi influențată de o mulțime de factori printre care amintin mediul cu umiditate crescută și curenți de aer intenși. Vestimentația inadecvată poate să fie un factor favorizant pentru instalarea mai rapidă a leziunilor. Grosimea stratului adipos și mai ales la cei la care acest strat este slab reprezentat sunt predispuse la acțiunea frigului. La vârstnici și la sugari adaptarea la frig se face mai greu prezentând o vulnerabilitate față de temepraturile scăzute. Toxicele de genul alcoolului care produc vasodilatație cutanată accelerând astfel pierderea de căldură sensibilizează organismul la acțiunea frigului dar are și efecte protectoare asupra sistemului nervos și asupra miocardului prin prevenirea aritmiilor ventriculare. Alți factori favorizanți sunt inaniția,starea de oboseală, stările patologice preexistente (anemii, boli cardiovasculare,

endocrine).

2.2 Hipotermia

Reprezintă totalitatea modificărilor patologice apărute asupra întregului organism după expunerea la frig. În evoluția stării de hipotermie se disting mai multe faze prin care organismul își începe procesele de adaptare față de mediul extern.

Acțiunea generală a frigului se caracterizează printr-o dereglare a activității întregului organism. În faza inițială de agresiune termică scăzută în organism are loc o reacție de apărare, iar mai târziu, când posibilitățile de adaptare scad, începe coborârea temperaturii corpului și diminuarea activității funcționale vitale.Când temperature centrală începe să scadă de la 37 C până la 35C intervin mecanismele de termoreglare cu intensificarea termogenezei și cu scăderea proceselor de termoliză. Sub 35C apar modificări ce se pot grupa în trei faze evolutive

-faza reactivă,compensatorie când crește reactivitatea organismului și sunt mobilizate rezervele. Se caracterizează prin tahicardie,tahipnee,frisoane și creșterea moderată a tensiunii arteriale. Această fază persistă doar când temperatura corpului se află între 35-33C.

-faza letargică,decompensată este caracterizată prin apariția unei hipotermii paralitice prin epuizarea organismului și apariția semnelor clinice evidente de bradipnee,bradicardie,somnolență,astenie,adinamie și imobilitate.În această faza temperatura corpului este situată între 32-30C.

-faza de comă hipotermică este faza terminală irreversibilă în care temperature corpului ajunge să fie situată între 31-28C

-sub 28C funcțiile biologice sunt blochate iar moartea survine prin stop cardiac sau prin fibrilație ventriculară.

Starea de hipotermie poate da manifestări clinice multiple .În forma de hipotermie ușoară ce poate fi tradusă prin temperatura corpului până la 32C starea de conștiență este păstrată. Starea de hipotermie va induce o a diminuare a metabolismului la nivel cerebral care este semnalată prin tulburări de echilibru ,tulburări de coordonare motorie ,dizartie și o ușoară obnubilare.În forma de hipotermie moderată cu o temperatură centrală de până la 28C starea de conștiență se alterează treptat. Pielea devine tot mai rece,se constată o midriază nefixă, stare euforică cu tulburări ale funcțiilor respiratorii și circulatorii. În formele de hipotermie severe și irreversibile sub 28C mortalitatea este crescută peste 50% .

Când moartea este produsă prin hipotermie la cadavrul se pot pune în evidență o serie de modificări specifice. În cadrul examinării cadavrului la fața locului se va acorda o deosebită atenție poziției corpului, care poate demonstra o acțiune intravitală a frigului. Semnificativă este „poziția embrionară”: mâinile lipite de piept, picioarele îndoite spre abdomen.Cadavrele înghețate se pot conserva un timp infinit ,dar dacă se produce dezghețarea acestora procesele de putrefacție sunt intensificate și se produce distrugerea rapidă a corpului.Sunt căteva semne care pot sugera moartea produsă prin refrigerație. La examenul de autopsie medico-legală se vor constata

-lividitățile cadaverice sunt de culoare roșiatică datorită scăderii consumului de oxygen la nivel tisular și datorită modificării curbei de disociere a oxihemoglobinei

-apar pete rozalii diseminate pe tot corpul

-se pun în evidență țurțuri de gheață la nivelul orificiilor respiratorii și brumă a nivelul genelor (semnul Raiski)

-rigiditatea cadaverică va fi dură ,lemnoasă fiind foarte accentuată

-se poate observa retracția scrotului și a testiculelor ( semnul Puparev)

-pe suprafața corpului se pot găsi degerături de diferite grade

La examenul intern al cadavrului se pun în evidență:

-la stomac petele Vișnevski ce sunt hemoragii punctiforme cu diametrul cuprinse între 2-3 mm ,de culoare cafenie care se pot întinde și în duoden

-rinichiul poate prezenta petele Fabricantov ce sunt peteșii roz-roșiatice

-disjuncția suturilor de la nivel craniului asociate uneori și cu fracturi datorită creșterii în volum a structurii cerebrale în urma congelării

-se constată epuizarea glicogenului din ficat

-stază viscerală generalizată

-sângele are o tentă roșie-vie datorită hemolizei rapide după dezghețare și cantității crescute de oxihemoglobină

– serologic apare creșterea raportului adrenalină/noradrenalină (peste 24), numit index de hipotermie.

3.Moartea produsă prin electrocutare

Electrocutarea este fenomenul prin care curentul electric traversează organismul uman viu cu o intensitate mai mare decât cea care poate fi suportată generând o serie de modificări locale și generale.Energia electrică poate fi de două feluri, energia electrică naturală atmosferică și energia artificială car produce fenomenul de electrocuție. Curenții electrici pot fi de diferite feluri, în funcție de tensiunea lor aceste pot fi de tensiune înaltă peste 5000V, de tensiune moderată între 500-5000V și de tensiune joasă sub 500V. Cei mai periculoși sunt curenții de joasă tensiune 200-250V care produc majoritatea electrocutărilor. O altă particularitate a curenților electrici este intensitatea care este responsabil de efectele letale și este măsurată în amperi(A,mA). Curentul aflat între 1 și 10 mA dă senzația de furnicătură la nivelul membrelor,cele aflate între 10-15 mA produc contracții musculare intense, între 15-25 mA sunt afectate și mușchii respiratorii iar între 25-80 mA apar aritmiile cardiace, fibrilații și peste 5 A este instalată moartea. În afară de proprietățile curentului electric mai sunt și alți factori care influențează electrocutarea. Rezistența țesuturilor din organism la curentul electric este diferită. Unele țesuturi (oase, pielea uscată, tendoanele, păr, unghii) au rezistență crescută iar altele (mușchi,viscere, sange, umori) au rezistență scăzută.

Electrocutarea se poate realiza prin contact direct sau indirect cu sursa curentului electric. În cazul contactului direct acesta poate fi uni, bi sau multipolară în funcție câte segmente de corp ating sursa de current.Când sursa de current este atinsă cu o mână scurgerea curentului se va face către pământ prin intermediul celeilalt mâini sau prin membrele inferioare. Când atingerea se face cu un membru inferior scurgerea curentului merge tot spre pământ prin celălalt picior. Contactul indirect este realizat la distanță de sursa de contact. Acesta poate apare prin arc electric sau arc voltaic, situație când descărcarea electrică este produsă în aer sau prin intermediul mediilor care conduc foarte bine electricitatea, prin apă sau prin contactul cu o persoană electrocutată.

Traiectul curentului electric produs în cursul trecerii prin corp poate fi

-liniar prin buclă superioară transmis din mână în mână, prin buclă inferioară transmis din picioare în picioare și prin bucla supero-inferioară transmis de la mână la picior

-ramificat

Aceste de regulă urmează traiectul vaselor și a nervilor datorită concentrației crescute în apă.

Efectele produse de curentul electric asupra corpului pot locale acționând pe segemente ale corpului sau pot fi generale. Cele locale sunt reprezentate prin

-efecte mecanice prin apariția unor leziuni la intrarea și ieșirea curentului electric din corp, acestea fiind constituite din plăgi și excoriații. La aceste se adaugă și leziunile ce apar pe traiectul curentului electric, rupturi musculare, rupturi de organe sau fracturi prin contracții musculare brutale.

-efecte termice prin transformare energiei electrice în căldură cu producerea arsurilor de diferite grade până la carbonizări parțiale sau totale ale corpului

-efecte chimice prin disocierea electrolitică a componentelor citoplasmatice cu producerea consecutivă a edemului electrogen

Arsurile apărute prin electrocutării apar sub forma unor necroze de coagulare nesângerânde,neinflamatorii cu o consistență dură. Pe plan general trecerea curentului prin corp gerează contracții musculare spastice sau clonice și inhibiția sistemului nervos central cu pierderea stării de conștiență. Curentul electric poate acționa asupra corpului un timp scurt sau mai lung. Acțiunea îndelungată a aecestuia produce leziuni mai grave mergând de la arsuri până la carbonizări importante ale corpului.Moartea prin electrocutare poate să fie imediată prin – insuficiență respiratorie acută prin inhibiția centrilor nervoși din trunchiul cerebral sau prin tetanizarea mușchilor respiratorii

insuficiență cardiacă acută prin ihibiția centrilor nervoși prin care se instalează stopul cardiac sau prin fibrilație ventriculară

sau poate fi tardivă prin instalarea complicațiilor de tipul

șocului electric care apare datorită modificărilor apărute la nivel cellular

infectarea arsurilor electrice

insuficiență renală

infarct miocardic

Mecanismul tanatogenerator în cazul curenților slabi este asfixia prin tetanizarea musculaturii respiratorii și prin fibrilație ventriculară. În morțile cu curenți de intensitate mijlocie și mare pe lângă cele amintite mai sus intervine și paralizia sistemului nervos. Când nu se produce moartea, electrotrauma este responsabilă de o serie de sechele, din care cele mai importante sunt tulburările de vedere, crizele de epilepsie, paralizii, afazii. În general la un cadavrul decedat prin electrotraumă se pot evidenția urme specifice atât la locul de intrarea a curentului în corp cât și la locul de ieșire a acestuia. Următoarele urme specifice sunt urmărite în cadrul autopsiei medico-legale

Marca electrică este leziuniea tipică de la locul de intrarea și ieșire a curentului din corp. Este consecința efectului termic și au aspecte diferite în funcșie de localizarea lor. La nivelul locului de intrare apare ca o depresiune cu diametrul între 0,6-0,8 cm, de formă rotundă sau ovalară, cu margini neregulate și culoare alb-cenușie. Uneori apare metalizată prin depunerea ionilor metalici care se depun în jurul leziunii. Marca electrică prezintă particularităși și la examinarea microscopică, unde se pun în evidență tumefierea epidermului cu celulele bazale alungite, dispuse în ‘palisadă’ indicând direcția de trecere a curentului. La nivelul dermului apar spații goale luând un aspect ‘de fagure’, cu omogenizarea și hialinizarea dermului profound. La locul de ieșire a curentului din corp apare o leziunie numită rozetă cu centrul alb-cenușiu de la care pornesc mici încrețituri ale pielii. Aceste mărci electrice apar cu predilecție la nivelul plicilor de flexiune, la nivelul pielii păroase a scalpului sau la nivelul orificiilor.Foarte rar aceste pot apărea și la nivelul organelor interne. Organele interne prezintă modificări necaracteristice de congestie,edem,peteșii asfixice și mici focare hemoragice.La nivelul cordului sunt puse în evidență striațiuni roșiatice datorită rupturilor fibrelor musculare și necroze de coagulare.

Arsura electrică este produsă de contactul direct cu sursa electrică sau scânteia arcului voltaic. Aceste zone sunt dure,uscate, gri-negiricoase, bine delimitate de țeutul din jur printr-un lizereu roșiatic.Apar mai des la nivelul membrelor superioare și la nivelul capului, sunt rezistente la putrefacție. Diferența dintre arsurile electrice și cele termice o constituie faptul că aceste arsuri nu sângerează ,nu sunt dureroase iar părul din jurul acestora este indemn. Arsurile profunde afectează oasele prin care aceste devin sfărămicioase și prin topire formează perle osoase și creierul conferindu-i un aspect de creier fiert.

Metalizarea electrică rezultă prin efectul chimic al curentului și reprezintă încrustarea în piele a particulelor mici metalice provenite de la nivelul conductorului electric. Aspectul este de zonă rigidă,uscată de colorație galben-brună în cazul conductorilor de cupru sau negricioasă în cazul conductorilor de fier.

Edemul electrogen apare prin extravazarea plasmei din vase și apare ca o zonă tumefiată,dură , albicioasă de dimensiuni varaibile . Acesta poate să cuprindă numai zona unde s-a produs contactul sau poate avea o dispoziție difuză cuprinzând uneori un membru întreg.

Epidermoliza constă în detașarea pielii la nivelul mărcii electrice

Leziunile distructive sunt consecința efectului mecanic al curentului electric. Apar când curentul are o intensitate foarte crescută și constă din plăgi profunde,rupture musculare și organice,fracture și leziuni osoase și articulare. Din punct de vedere serologic în electrocutări se constată apariția mioglobinei în ser și urină, metodologie prin care se poate dovedi caracterul vital al electrocutării.

Asfixiile mecanice

Prin asfixii mecanice se înțelege împiedicarea pătrunderii aerului în căile respiratorii până la nivelul alveolelor pulmonare consecutiv cu întreruperea aportului de oxygen la nivelul celulelor și cu creșterea bioxidului de carbon.

Clasificarea asfixiilor mecanice

Anoxiile de aport (anoxia anoxică) însumează toate împrejurările în care oxigenul nu poate ajunge la nivelul alveolelor pulmonare și cazurile în care apar perturbări la nivelul schimbului gazos alveolar. Aceste pot avea cauze violente și neviolente printre care amintim obstrucțiile căilor respiratorii ,comprimare la nivelul gâtului, perturbarea mișcărilor respiratorii.

Anoxiile de transport survin prin perturbarea transportului de oxygen de la plămân la nivelul țesuturilor. Sunt două tulburări majore care duc la instalarea acestei forme, scăderea circulației sangvine și alterarea hemoglobinei care nu mai poate fixa, transporta sau elibera oxigenul la nivelul țesuturilor.

Anoxiile de utilizare numite și citotoxice sunt cauzate de tulburări enzimatice la nivelul celulelor în urma blocării citocromooxidazelor din lanțul respirator celular. Este caracteristic cazurilor cu intoxicații cu acid cianhidric ,barbiturice, anestezice și în modificările patologice ale PH-ului organismului.

Fazele asfixiilor mecanice

1.Faza preasfixică care durează 1-2 minute și în care apar stare de agitație,apnee,tulburări senzoriale,frică.

2. Faza convulsivă sau medulară durează 1-2 minute. În această fază stare de conștiență este pierdută, apar convulsiile cu dispnee respiratorie, tahicardieși hipertensiune arterială. Manifestările clinice au un caracter adoptiv față de insuficiența oxigenului în organism.

3.Faza asfixică este faza în care organismul se decompensează apărând dereglări respiratorii și cardiace. Funcțiile vitale se reduc progresiv și apar bradicardia,hipotensiunea arterială și bradipneea până la încetarea acestora cu instalarea decesului.

4. În ultima fază se constată orpirea electrică a inimii și apnee terminală stabilă.

Semnificativă pentru starea de asfixie este dereglarea precoce a activității musculare (adinamia), dezorientarea și tulburarea coordonării mișcărilor, în urma cărora deplasările active devin imposibile. Mărirea excitabilității mușchilor ne-tezi ai intestinului și vezicii urinare, concomitent cu relaxarea sfincterelor, cauzează eliminarea involuntară a maselor fecale și a urinei. Tot din această cauză are loc eliminarea spermei la bărbați.

Modificările generale externe și interne în asfixii mecanice

1.La examenul extern al cadavrului se pot constata

-Lividități cadaverice intense de culoare violacee-albăstruie ,care acoperă regiuni întinse ca suprafață și care apar rapid după instalarea decesului.

-Cianoză caracteristică apărută predominant la nivelul feței și la nivelul extremităților la nivelul unghiilor și periunghial. Intensitatea lui este mai exprimată în asfixiile de lungă durată.

-Pupile midiriatice ( peste 4 mm)

-Peteșii asfixice care sunt niște hemoragii punctiforme datorite stazei puternice. Apar de regulă pe fondul lividităților cadaverice sau la nivelul feței:subconjunctival, mucoasa bucală și nazală.

-Limba este prolabată între arcadele dentare

-Relazarea sfincterelor cu apariția urmelor de fecale,urină, spermă la bărbați

2. La examenul intern al cadavrului

-Sângele este închis la culoare,fluid cu slabă tendință la coagulare

-Stază viscerală generalizată ce imprimă o colorație violacee tuturor organelor.

-Dilatarea cavităților drepte a inimii care vor fi pline cu sânge ,în timp ce cavitățile stângi ale inimii sunt golite.

-Apariția peteșiilor asfixice pe pleură,pericard peritoneu și meninge.Aceste pot fi de două feluri punciforme,delimitatea datorită extravazării eritrocitelor din vase sau mari,insulare (peteșii Tardieu) prin rupturi ale vaselor capilare.

-Plămânii au aspect emfizematos datorită acumulării unei cantități crescute de aer care nu poate fi eliminat. Pe secțiunea parenchimului acestuia apare o spumă roșiatică.

-Hemoragie simetrică la nivelul mușchilor temporali.

Din punct de vedere microscopic edemul și staza este observată la nivelul tuturor organelor. Pe lângă aceste mai apare o fragmentare a fibrelor miocardice datorită contracțiilor puternice ,leziuni distrofice ale neuronilor și rupturi ale cavităților alveolare. La examenele de laborator apar concentrații crescute de LDH-5 în ser și valori crescute de fosfolipide în lichidul alveolar.

Spânzurarea

Este forma de asfixie mecanică prin care se produce compimarea externă a gâtului prin intermediul unui laț, ce este legat într-o parte de un punct fix iar în extremitatea cealaltă formează o circulară în jurul gâtului. Comprimarea produsă de laț se produce sub acțiunea propriului corp atras de forța gravitațională. Spânzurarea este completă când corpul suspendat nu atinge planul de sprijin și este incomplet când corpul atinge suprafața de sprijin cu diverse regiuni ale corpului :genunchi ,coate, picioare.Mecanismele tanatogeneratoare în spânzurare

-mecanisme mecanice prin comprimarea produsă asupra căilor respiratorii,împingerea limbii în faringe și prin accentuarea curburii coloanei cervicale

-mecanisme vasculare prin comprimarea vaselor de la nivelul gâtului în special a carotidei și a jugularei consecutiv cu tulburări circulatorii cerebrale

-mecanism neuroreflex prin comprimarea sinusului carotidian și a fileteleor nervoase de la acest nivel cu oprirea consecutivă a inimii

-mecanism vertebro-medular prin elongarea măduvei spinării

Moartea în spânzurare se face rapid în câteva minute. În cursul unor experimente de autospânzurare au fost semnalate manifestări subiective ce cuprindeau halucinații vizuale și auditive, ideație rapidă, tulburări de vedere,durera la nivulul regiunii cervicale, senzație de supraponderabilitate cu picioare grele și amnezia retrogradă. Conștiența se pierde in 15 secunde, urmează o perioadă de liniște (20-30 secunde), apoi apar convulsii tonico-clonice, inconstant prolabarea limbii intre arcadele dentare, erecție, ejaculare, relaxare sfincteriană cu

emisie de urină și materii fecale. Pe lângă modificările specifice asfixiilor mecanice în spânzurare apar și modificări speciale. Aceste modificări constau în apariția unui șanț de spânzurare care poate fi unic sau multpilu în funcție de numărul lațurilor. Acest șanț reprezintă amprenta lăsată de laț la nivelul gâtului și apare ca o depresiune pergamentată în piele situat circular în jurul gâtului. În spânzurările tipice când lațul comprimă partea anterioară și laterală a gâtului iar nodul este situat în posterior șanțul de spânzurare va fi oblic ascendent către regiunea nodului și mai profund în regiunea anterioară.În spânzurările incomplete șanțul apare ușor orizontalizat.

Obiectivul principal al expertizei medico-legale este precizarea caracterului vital a șanțului de spânzurare. Acesta se poate demonstra prin

-Dunga echimotică localizat în marginea superioară a șanțului de spânzurare dat de hemoragiile punctiforme din starturile superficiale ale pielii

-Infiltrate sangvine sub șanț în în mușchii sternocleidomastoidieni și suprahioidieni,țesutul celular subcutanat și glanda tiroidă

– Fracturi și luxații la nivelul laringelui,coloanei cervicale și osului hioid

-Rupturi transversale la nivelul intimiei carotidiene și prezența infiltratelor sangvine la nivelul adventicei.

-Zone hemoragice localizate retrofaringian

-Facies simpatic cu ptoză palpebrală și mioză unilaterală pe partea laterală opusă nodului.

Din punct de vedere juridic aceste sunt produse cu scopul unei sinucideri sau cu scopul de a disimula o moarte violentă.

Ștrangularea

Este forma de asfixie mecanică prin care se realizează comprimarea externă a gâtului printr-o forță activă alta decât forța gravitațională a propriului corp. Ștrangularea de regulă este realizată cu un cordon care formează o circulară în jurul gâtului realizând astfel un șanț de ștrangulare. În cele mai multe cazuri lațul este acționat manual de făptuitor care va trage ambele extermități ale cordonului, tracționându-le divergent sau convergent. Circumstanțele de producere cele mai frecvente apar în omucideri sau în disimularea unei morți violente.

Modificările specifice apărute la examenul extern și intern al cadavrului în caz de ștrangulare:

Apariția șanțului de ștrangulare, o depresiune pergamentată situat circular în treimea medie sau inferioară a gâtului,cu un traiect orizontal și cu adâncime uniformă. Acesta poate fi complet sau incomplet prin întrepunerea între laț și gât a degetelor, părului, gulerului sau a mâinii victimei. Dispoziția acestui șanț poate fi în funcție cartilajului tiroidian, înaltă,mijlocie sau joasă. Caracterul vital a șanțului de ștrangulare se poate evidenția la secțiunea acestuia unde se pot observa multiple infiltrate sangvine în zona șanțului și în straturile subiacente.

Apar leziuni traumatice de apărare reprezentate de echimoze și excoriații datorită victimei care înceracă să opune rezistență.

Modificările generale ale asfixiilor mecanice sunt mai evidente.

Diagnosticul diferențial între cele două șanțuri se bazează pe următoarele elemente

Din Cartea de medicină legală de G.Mihalache și C. Buhaș

Sugrumarea

Reprezintă forma de asfixie realizată prin comprimarea gâtului cu mână sau mâinile agresorului. Comprimarea se produce de regulă pe fața anterioară a gâtului și se poate realiza prin aplicarea directă a mâinii sau antebrațului pe gât sau prin intermediul unei obiecte întrepuse înte mână și gât.Modificările specifice constau în apariția leziunilor elementare la nivelul gâtului și anume a echimozelor determinate de degetele agresorului și de excoriațiile produse de unghii. Ele sunt de obicei echimoze ovalare de multe ori confluente și excoriații sub formă de semilună. Inexistența lor implică compresia prin intermediul unor materiale moi. La secționarea pielii din zona afectată apar infiltrate hemoragice masive situate în țesutul celular subcutanat, în mușchi inclusiv mușchii de la baza limbii cu fracturi ale cratilagiilor laringelui și a osului hioid. Leziunile de la nivelul gâtului sunt mult mai evidente decât în cazul altor asfixii mecanice. În afară de leziunile constatate la nivelul gâtului se mai pot găsi și alte elemente specifice de sugrumare

-pe limbă apare de multe ori o amprentă dată de arcadele dentare

– la nivelul orificiilor apare o spumă sangvinolentă care se poate observa și la deschiderea căilor respiratorii din cardul autopsiei

-apar leziuni traumatice de apărare pe tot corpul victimei caracterizate prin multipolaritate.

Compresiunea toraco-abdominală

Impune împiedicarea mișcărilor respiratorii prin presiunea exercitată asupra diafragmului. La o persoană normoponderală acesta este posibilă deja și prin aplicarea unei greutăți de 40-50 kg asupra pieptului. Această formă de asfixie apare de regulă în accidente prin ziduri dărămate,avalanșe,vehicule răsturnate sau prin prăbușirea unor maluri.Fiind o anoxie lentă și moartea se instalează lent iar modificările generale de asfixie vor fi mai intense. În principal leziunile traumatice sunt datorate atât a acțiunii compresive cât și a modificărilor produse de anoxie. Leziunile externe sunt discrete eventual cu apariția unor peteșii la nivel tegumentar și sufuziuni subconjunctivale. La examenul intern se pun în evidență fracturi costale multiple situate în unul sau mai multe planuri și edem pulmonar carminat.

Sufocarea

Constă în împiedicarea pătrunderii aerului în căile respiratorii prin astuparea concomitentă a orificiilor respiratorii (nasul și gura). Acesta se poate realiza cu mâna direct sau indirect prin intermediul unor obiecte moi pernă,fular,etc. Modificările specifice sufocării sunt următoarele

-Leziuni de tipul echimozelor alungite și a excoriațiilor lăsate de unghii pe buze și pe piramida nazală. Pe fața internă a buzelor apar infiltrate sangvine chiar și plăgi superficiale datorită forței externe ce determină comprimarea acestora pe arcadele dentare. Piramida nazală apare uneori deformată. În caz de sufocare cu materiale moi, leziunile sunt minore sau nu există, ca în cazul utilizării pungilor din material plastic.

-În fosele nazale și în cavitatea bucală pot fi găsiți diferite obiecte sau urme de materiale de genul penei,scuamei sau alte bucăți de material textil.

-Se pot pune în evidență leziuni traumatice de apărare produse în cursul luptei între agresor și victimă.

Ca și circumstanțe de producere aceste de regulă sunt produse în omucideri sau pot fi accidentali la nou-născuți în timpul somnului, la epileptici într-o criză majoră sau la persoanele aflate în stare de ebrietate.

Înecarea (Submersia)

Este forma de asfixie mecanică prin care se produce obstrucția căilor respiratorii datorită înlocuirii aerului respirat în alveolele pulmonare cu lichide. Acesta poate fi parțial când numai orificiile sunt situate în mediul lichid sau total prin scufundarea în întregime a corpului în lichid. În practica medico-legală este foarte important de a preciza diferența dintre o submersie care reprezintă moartea consecutivă înecării și imersie unde moartea se produce prin alte cauze după care cadavrul cade sau este aruncat în apă. Înecul se poate realiza în apă dulce, saărată sau în orice altă substanță lichidă.Mecanismele ce duc la moarte în cazul înecării sunt diverse și deseori combinate. Aceste sunt mecanisme anoxice prin pătrunderea lichidului în căile respiratorii consecutiv cu obstrucția acestora.Mecanism neuroreflex prin laringospasm provocat reflex de contactul apei cu laringele sau prin hidrocuție prin contactul corpului cu apa rece. Mecanismul traumatic cu producerea în prealabil a unui traumatism cranio-cerebral sau medular după care se produce înecarea. Mecanism hemodinamic prin hipervolemie și hemodiluție care inițiază hemoliza și creșterea ionilor de potasiu cu producerea fibrilației ventriculare.( în cazul apei dulci). Sau prin hiperconcentrație în alveolele pulmonare cu producerea edemului pulmonar (în cazul apei sărate).

Mecanism alergic prin hipersensibilizarea la componentele din apă sau la apă și care va duce la instalarea unei sincope ulterior cu aspirarea apei în căile respiartorii.Mecanism hipotermic cu inducerea șocului hipotermic prin contactul îndelungat a corpului cu apa rece.Mecanism otogen cu perforarea timpanului și pierderea echilibrului datorită căruia victima nu mai poate ieși la suprafață.

Fazele înecării sunt următoarele

1.Faza preasfixică are o durată între 30 secunde până la 1 minut. Inițial are loc o oprire voluntară sau reflexă a respirației, urmat de o dispnee inspiratorie în care victima va inspira și va înghite apa. Apa în contact cu căile respiratorii declanșează un reflex de apărare manifestat prin dispnee expiratorie prin care încearcă eliminarea lichidului.

2. Faza convulsivă apare după o perioadă de aproximativ 1 minut de pierderea cunoștinței cu mișcări convulsive respiratorii și ale membrelor prin care victima încearcă să iasă la suprafață.

3.Faza de comă caracterizată prin instalarea respirațiilor terminale ample și lente prin care cea mai mare cantitate de apă va intra în plămâni cu instalarea progresivă a asfixiei. Se produce diminuarea progresivă a funcțiilor vitale cu oprirea respirației și apoi a funcției cardiace.

După instalarea morții cadavrele coboară la fundul apei cu capul în jos și vor rămâne acolo cu fața orientată în jos până la instalarea putrefacției.Putrefacția datorită gazelor acumulate ridică corpul la suprafață unde va pluti cu fața în jos în cazul bărbaților și cu fața în sus în cazul femeilor. Modificările produse în înecare pot fi clasificate în modificări produse de apă,modificările specifice înecării, modificări ale putrefacției,modificările comune ale asfixiilor și modficările produse de viețuitoarele acvatice.

Modificările produse de apă

Modificările specifice înecării

-Ciuperca înecaților apare imediat după scoaterea cadavrului din apă și dispare în câteva ore. Se prezintă ca o spumă albicioasă-rozată, perlată formată din apă,aer și mucus din căile respiratorii.

-Plămânul înecatului apare mărit în volum ocupând în totalitate cavitatea toracică cu un emfizem pulmonar hidro-aeric sau hiperaeric care acoperă uneori și inima. Pe plămâni apar lini paralele imprimate de grilajul costal iar pe secțiune parenchimul are un aspect uscat.

-Inima va avea aspect asfixic cu mărirea cavităților drepte pline cu sânge.

-La nivelul pleurei se pot observa peteșiile Tardieu mari și insulare

-Sângele înecatului este fluid, roșu, necoaguabil

-În căile respiratorii și în tractul digestiv se poate detecta prezența apei și uneori și alte elemente din apă: nisip, alge, mâl. Prezența lichidului se paote evidenția și la nivelul sinusului sfenoid.

Modificările de putrefacție

Putrefacția din înecare este caracteristică deoarece debutează la nivelul capului realizând aspectul ‘de cap negru’ după care trece progresiv la nivelul toracelui și abdomenului. Are o evolție rapidă dar după scoaterea cadavrului din apă acesta procesul de putrefacție avansează și mai rapid.Cadavrul plin de gaze are o colorație verzuie,negricioasă și degajează miros caracteristic prestilențial. Adipoceara apare după detașarea pielii, când țesutul adipos întră în reacție cu sărurile din apă și se realizează în 1-2 luni vara și după 2-3 luni iarna.

Modificările produse de viețuitorii acvatice constau în leziuni la nivelul părților moi, la nivelul degetelor,nasului sau a buzelor.

Stabilirea circumstanțelor înecării se poate face prin examenul crisocopic al sângelui. În cazul în care înecul s-a produs în apă dulce punctul crioscopic al sângelui din ventriculul stâng va fi crescut. Iar în înecarea în apă sărată acesta va fi scăzută. O altă examinare utilă este examenul planctonului prin recoltarea unui fragment din plămâni. Planctonul pătrunde in plăman și postmortem, important fiind insă pentru identificarea locului unde s-a produs înecul. Examenul diatomeelor se face tot prin recoltarea unor fragmente din viscere eventual din măduva osoasă. Aceste sunt niște alge monocelulare a căror prezență în viscere indică moartea produsă prin înec având un caracter vital.

TOXICOLOGIE MEDICO- LEGALĂ

Toxicul este substanța chimică care pătruns în corpul uman are tendința de a perturba echilibrul fiziologic al organismului producând modificări structurale sau funcționale la nivelul acestuia. Aceste pot determina starea patologică denumită intoxicație sau chiar decesul persoanei. Toxicitatea este proprietatea acestor substanțe care definește amploarea reacției de răspuns a organismului viu. Toxicitatea unei substanțe depinde de mai mulți parametri.În primul rând de doză care reprezintă cantitatea substanței pătrunse în corp. Dintre dozele cele mai utilizate în toxicologie sunt dozele toxice ce reprezintă cantitatea de substanță care va produce efecte toxice asupra organismului și doza letală care reprezintă cantitatea de substanță care produce moartea tuturor animalelor din lotul experimental. Alți factori determinanți ai toxicității sunt reprezentate de: structura substanței, proprietățile fizico-chimice substanței, gradul de dispersie, solubiltatea substanței,calea și viteza de administrare,concentrație și gradul de ionizare. Printre factorii dependenți de organism sunt: specia, vârsta, sexul, greutatea corporală, starea de sănătate a individului, factorii genetici și starea psihică. Toxicele pot pătrunde în organism prin căi diferite. Aceste căi pot fi directe în administrarea intravenoasă,intramusculară,subcutanată sau endodermică. Indirecte prin administrări orale în tractul gastro-intestinal, pe calea respiratorie (toxicele inhalatorii), pe cale transcutanată (toxici liposolubili) sau prin mucoase în cazul heroinei sau a cocainei.

Absorbția toxicului în administarea orală începe la nivelul mucoasei bucale și apoi se continuă la nivelul stomacului și a intestinului. Absorbția pe cale respiratorie este favorizată de suprafața mare de contact din alveolele pulmonare, precum și de fragilitatea acestora la acest nivel. Distribuția lor la nivelul țesuturilor poate fi uniformă cum este și în cazul alcoolului etilic sau poate fi în funcție de liposolubilitate. Cele liposolubile vor predomina la nivelul sistemului nervos central și la nivelul măduvei spinării. Majoritatea substanțelor este metabolizată la nivelul ficatului prin diferite reacții de oxidare, reducere sau hidroliză. O altă parte se metabolizează la nivelul rinichilor sau este eliminată ca atare.

Clasificarea intoxicațiilor

Din punct de vedere juridic intoxicațiile pot fi voluntare în sinucideri,involuntare în expuneri profesionale, otrăviri cu scopul unei crime, accidentali, alimentari sau industriali. După criteriul clinic aceste pot fi acute prin administrarea unor cantități crescute de toxice ce produc un răspuns rapid din partea organismului cu manifestări violente și cu producerea decesului în scurt timp. Subacute în care manifestările apar după câteva ore și sunt de o intensitate moderată. Cronică unde substanțele toxice sunt administrate repetate, în doze mici, produc manifestări tardive iar moartea survinde de regulă prin complicații.

Intoxicația cu alcool etilic

Este cea mai frecventă formă de intoxicație acută și cronică producătoare de deces. Alcoolul poate pătrunde în organism pe cale respiratorie, digestivă sau prin mucoase. Absorbția lui începe la nivelul mucoasei bucale și este maximă la nivelul stomacului și a duodenului. După absrobție alcoolul este vehiculat în sânge unde va realiza alcoolemia. Stomacul plin și alimentele bogate în lipide și proteine determină o absorbție mai lentă a alcoolului. Alcoolemia va crește liniar după ingestie și devine maximă în intervalul de 30 minute și o oră. Dacă consumul de alcool este stopat va urma o fază de platou în care începe metabolizarea alcoolului la nivelul ficatului și apoi faza de eliminare lentă cu scăderea alcoolemiei cu 0,15 grame de alcool pe oră. În jur de 5-10% din alcool rămâne netransformat urmând să fie eliminat pe cale renală, prin aerul expirat, prin transpirație și salivă. Distribuția alcoolului predomină la nivelul țesuturilor bogate în apă,astfel în ordinea descrescătoare a concentrației alcoolul se află la nivelul sistemului nervos central, plămâni, splină, rinichi, chiar și la nivelul lichidului cefalorahidian și urină. Acțiunea predominantă a alcoolului constă în deprimarea sistemului nervos prin blocarea scoarței cerebrale și eliberării centrilor subcorticali.

Intoxicația acută cu alcool etilic parcurge trei faze evolutive

-Faza de excitație sau de beție ușoară însumează următoarele manifestări: logoree, expansivitate, stare euforică cu dezinhibiție. Este caracterizată prin acte antisociale, prin discernământul diminuat și prin capacitățile fizice și psihice diminuate. Alcoolemia în acestă fază se află în jur de 0,5-1,5 grame alcool/ 1000 ml de sânge.

-Faza de beție propriu-zisă este considerată faza în care se produc infracțiuni grave datorită disecernământului mult diminuat sau chiar abolit. Din punct de vedere clinic apar: mersul ebrios, dizartrie, confuzie mentală, tulburări vizuale și auditive, tulburări psihice, agresivitate și diminuarea reflexelor. Valoarea alcoolemiei este cuprinsă între 1,5-2,5 grame alcool/ 1000 ml de sânge.

-Faza comatoasă se instalează la valori al alcoolemiei peste 2,5 grame alcool/ 1000 ml de sânge. În această fază apare somnul profund, hipotermie prin vasodilatație generalizată, midriază, abolirea reflexelor, flaciditate musculară asociată uneori cu tulburări respiratorii și cardiace. Deceseul poate survine la o valoare a alcoolemiei peste 4 grame de alcool/ 1000 ml de sânge. Acesta poate fi provocat de inhibarea centrilor nervoși de la nivelul trunchiului cerebral, prin decompensarea funcțiilor cardio-vasculare, prin pancreatită acută hemoragică, asfixie mecanică prin aspirarea vărsăturilor, sau prin refrigerație. Uneori datorită pierderii echilibrului apar traumatisme cranio-cerebrale grave sau prin abolirea discernământului persoanele ajung să se sinucidă.

Intoxicația cronică cu alcool etilic sau alcoolismul presupune consumul zilnic timp de mai mulți ani a unei cantități de alcool peste 50 grame de alcool pur pe zi. Consumul frecvent de alcool determină toleranță care după un timp prin ingerarea continuă determină starea de adicție cu modificărea sensibilității organismului față de alcool. Clinic această fază se manifestă prin polinevrită, nevrită optică retrobulbară, tulburări de comportament, insomnii, delirium tremens, tulburări cardio-vasculare, hepatice, endocrine și tulburări dispeptice.

Intoxicația acută cu alcool metilic

Proprietățile alcoolului metilic sunt foarte asemănătoare cu cele ale alcoolului etilic doar că aceste produc efecte toxice mult mai grave. În majoritatea cazurilor intoxicația se produce accidental pe cale digestivă prin confundare cu acoolul etilic sau pe cale respiratorie. Alcoolul metilic nu produce starea de beție ce apare în intoxicația cu alcoolul etilic. Ingestia metanolului este urmată de o perioadă de latență (40 minute- ore) după care apar manifestările care constau în cefalee, amețeli, greață, vărsături, dureri abdominale,constricție toracică, tulburări cardio-vasculare și respiratorii. Metanolul afectează și funcția vizuală datorită acțiunii produșilor toxici asupra retinei și a nervului optic. Aceste tulburări constau în scăderea acuității vizuale, midriază, vedere înceșoșată, fotofobie, dureri oculare care în final duc la orbire temporală sau definitivă. Decesul în intoxicațiile cu metanol se produce prin paralizie respiratorie centrală, insuficiență cardio-vasculară, insuficiență renală sau acidoză. Doza letală de metanol este considerată că se află între 30-100 ml, în timp ce ingestia deja de 15 ml produce orbire.

Intoxicația cu monoxid de carbon

Monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor cu densitatea apropiată de cea a aerului care arde cu flacără albastră formând dioxid de carbon. Monoxidul de carbon rezultă din arderea incompletă a gazului metan în încăperi fără oxigen suficient, din arderea gazelor din eșapamentul autovehiculelor sau din sobe care au un tiraj defectuos. O altă sursă a gazului este fumul rezultat din arderea unor obiecte din cadrul incendiilor. Oxidul de carbon pătrunde în organism pe cale respiratorie, ajunge la nivelul alveolelor unde va traversa membrana alveolo-capilară și se combină cu hemoglobina formând carboxihemoglobina. Prin formarea a carboxihemoglobinei este împiedicată oxigenarea sângelui consecutiv cu perturbarea procesului respirator la nivel celular. Simptomatologia din intoxicația acută este dată de efectele nocive datorate stării de hipo-annoxemie. În funcție de concentrația carboxihemoglobinei în sânge sunt descrise următoarele manifestări

-tulburări de vedere la o concentrație de 5-10% HbCO

-la 10-20% HbCO apare cefalee,oboseală, indispoziție, tulburări respiratorii, palpitații, greață, stare ebrioasă, acufene.

-la o valoare de 20-30% HbCOamețeala se asociază cu somnolență

-la 30-40% HbCO apare alterearea conștienței, tahipnee și apare colorarea tegumentelor în roșu-carmin

– între 40-60% HbCO apar durerile musculare cu imposibiltatea coordonări mișcărilor iar peste 60% HbCO se intalează coma profundă cu instalarea decesului prin asfixie de transport.

În formele supraacute când concentrația carboxihemoglobinei depășește 70% moartea survine instantaneu în câteva minute. Intoxicațiile cronice apare deobicei la mineri și este caracterizată prin apariția cefaleei, astenei, tulburărilor dipeptice și prin scăderea acuității vizuale. Antidotul în cazul intoxicațiilor cu monoxid de carbon este oxigenul care se administrează izo sau hiperbar. La examinarea cadvrelor se vor constata lividități de culoare roz-roșiatică și apariția unor pete purpurii nu numai în zonele declive. Deasemenea sângele și organele vor avea o colorație roșie.

Intoxicația cu medicamente

Medicamentele cu acțiune asupra sistemului nervos central și cu potențial crescut de toxicitate sunt hipnoticele, neurolepticele, tranchilizantele și antidepresivele tricilice. Majoritatea medicamentelor din aceste clase vor produce manifestări polimorfe care cuprind nu numai tulburări nervoase ci și tulburări psihice, cardio-circulatorii, respiratorii și renale. Tratamentul în cazul intoxicațiilor cu medicamente de cele mai multe ori presupune spălătura gastrică sau epurarea renală prin diureză forțată sau în unele cazuri când nu sunt prezente convulsiile se pot încerca provocarea vărsăturilor.