Expertiza Medico Legala pe Cadavru

LUCRARE DE LICENȚĂ

EXPERTIZA MEDCO-LEGALĂ PE CADAVRU

Coordonator științific

Conf. dr. IULIU FULGA

Student

LOMONOVSCHII VITALIE

GALAȚI

2016

Mulțumiri

Pentru neprețuitul sprijin tehnic și moral oferit cu multă generozitate și pentru îndrumare, nu voi putea niciodată să-i mulțumesc îndeajuns domnului Conferențiar Dr. Fulga Iuliu.

De asemenea, datorez recunoștință doamnei profesor Dr. XXXXXXX pentru coordonarea în munca de laborator dar și pentru informațiile primite, în scopul finalizării acestei lucrări.

Se cuvin mulțumiri și personalului medical din cadrul Spitalulului Clinic Judetean de Urgență “Sfântul Apostol Andrei” din Galați pentru promptitudinea și profesionalismul cu care au răspuns solicitării mele.

Mulțumesc și sunt profund recunoscător familiei mele, pentru suportul moral, îndrumare, înțelegerea , ajutându-mă să duc la bun sfârșit această lucrare.

LOMONOVSCHII VITALIE

CUPRINS

INTRODUCERE

Motto

„Omul s-a desprins de zei dar nu se poate desprinde de moarte, investigația morții având aptitudinea de a da sens vieții”

Malraux

Medicina legală este știința medicală al cărei domeniu de activitate reprezintă soluționarea problemelor medico-biologice, care apar în urma unor procese de anchetă sau judiciare.

În calitate de disciplină, medicina legală, pentru prima dată a început să fie studiată de către reprezentanții organelor de drept și, doar mai târziu, de către medici.

Rolul principal este de a obiectiva și a evalua aspectele medicale ale spețelor juridice și prezentarea lor ca probe științifice (expertize) care vor fi necesare la aplicarea normelor de drept penal, civil, administrativ, al familiei, al muncii, atunci când se impun apărarea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanei.

Medicina legală are nu doar un caracter interdisciplinar, de sinteză și interpretare, ci și unul normativ, prin trasarea normelor de conduită ce constituie deontologia medicală, precizând criteriile de apreciere a responsabilității profesionale a medicului legist.

Necesitatea evitării oricăror erori medicale ce ar putea vicia actul de justiție impune o importanța deosebita contribuției activității expertale medico-legale în încadrarea juridică corectă .

În studiul morții, medicina legală se ocupă în principal de morțile violente, morți produse de agenți traumatici (mecanici, fizici, chimici, biologici), morțile suspecte care se situează la limita dintre morțile violente și neviolente, cum ar fi moartea subită, morțile survenite în arest sau detenție, decesele la naștere etc.

“Dacă mîncați fructe de padure necunoscute, luați două, una pentru dumnevoastră și una pentru medicul legist “

Aforism rusesc, autor necunoscut

PARTEA I

ASPECTE TEORETICE

Capitolul 1. BAZELE JURIDICE ALE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

Scurt istoric al expertizelor medico-legale

Încă în antichitate organele de drept apelau la cunoștințele medicale pentru stabilirea circumstanțelor unor infracțiuni comise contra persoanei sau aprecierea consecințelor și faptelor de agresiune. .

Abordări cu caracter medico-legal sunt întîlnite în legislația lui Hamurabi ( anul 2000 î.e.n.) , care obligau la efectuarea unor constatări medicale în caz de moarte violentă sau vătămări corporale.

Roma (anul 448 î.e.n.), se prevedea prezența obligatorie a medicului la discutarea dosarelor referitoare la victimele morții violente.

Capitole despre autopsii, traumatisme mortale și nemortale, asfixii, moarte subită, sunt incluse în cel mai vechi tratat de medicina legală apărut în China (anul 1247) scris în 5 volume de catre renumitul procuror Sun-Țzi.

Cea mai veche catedră de medicină legală din Europa este considerată cea de la Universitatea din Turcu, organizată (anul 1640) în fosta capitală a Finlandei.

O dezvoltare mai amplă a medicinii legale s-a constatat în Germania, aceasta fiind condiționată de introducerea Codului Penal de catre Carol al V-lea, ce prevedea o aplicare mai amplă a medicinii în dreptul penal.

Primele elemente de medicină legală în Romînia le găsim în legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu și anume în „Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești”, tipărită la Iași (anul 1646), „Îndreptarea legii” tipărită la Târgoviște (anul 1652), sunt indicați medicii care puteau să facă astfel de expertize, precum și modul cum acestea trebuiau executate. Medicii, puțini la număr, erau aduși din străinătate și trăiau mai ales în mediul curților domnești.

În sec. al XIX-lea, odată cu dezvoltarea criminalității, au apărut ample tratate de medicină legală, dintre care menționăm pe cele ale lui Tardieu, Brouardel, Lacassagne în Franța și Venșovici în Rusia.

Rolul social și juridic al expertizelor medico-legale

Ca specialitate, medicina legală și-a facut apăriția din necesități sociale cu scopul de a aplica în practica judiciară rezultatele medico-biologice. Această disciplină creează o legatură de corelație între gândirea medicală cu cea judiciară.

Autonomia științifică a medicinii legale are ca principiu obligatoriu de a creea medicului legist climatul de neutralitate al specializării sale care coincide actelor legislativ-normative. Rolul medicului legist și a medicinei legale în ansamblu e de a descoperi infracțiunile comise împotriva sănătății, apărând cauzele sociale care generează fenomenul infracțional. Concomi-tent, medicina legală are și un efect pozitiv asupra anumitor probleme ale ocrotirii sănătății, în special, la ameliorarea calității asistenței medicale și al activității curativo-profilactice.

Rolul social al medicinii legale este datorat contribuției nemijlocite în analiza actelor criminale (omucideri, violuri etc.), iar prin probarea datelor respective se obțin concluzii medico-legale despre situația criminogenă în societate, combaterea manifestărilor agresive. Un rol major are cercetarea cazurilor de greșeli profesionale (infracțiuni profesionale) medicale sau cele de comportament inadecvat, neprofesional al personalului medico-sanitar.

Medicina legală în strînsă legatură cu unele discipline juridice (criminalistica), studiază tehnicile științifico-biologice de colectare și cercetare a probelor materiale. Aceste date au o importanță deosebită în procesul examinării la locul infracțiunii, unde, de cele mai multe ori, este obligatorie prezența și competența unui medic legist. Dintre noțiunile criminalistice pentru expertiza medico-legală prezintă interes de natură practică urmele lăsate la fața locului (trasologice), datele balisticei judiciare, cercetarea și depistarea diferitelor obiecte ce pot servi în calitate de probe materiale.

Metodele dactiloscopice permit identificarea persoanei ce și-a lăsat amprente digitale sau urme ale tălpilor. Astfel fiind posibilă stabilirea genului, vârstei, taliei persoanei sau existența unor particularități, maladii specifice etc. La fel pot fi depistate alte semne specifice ce vor indica caracteristicile obiectului vulnerant sau modul de acțiune al acestuia.

Dreptul penal și dreptul civil exercită o influență majoră asupra medicinii legale. Mo-tivele, ordinea stabilirii și efectuării expertizei, obligațiunile, dreptul și responsabilitatea expertului sunt reglementate de Codul de Procedură Pena-lă (CPP) și Codul Penal (CP) .

Pentru rezolvarea problemelor de natură practică este necesară utilizarea metodelor speciale de cercetare: clinică, macro și microscopică, radiologică, spectrală, fotografică, cromatografică, imunoserologică, etc.

Identificarea obiectului vulnerant și a mijloacelor prin care s-a produs infracțiunea, în calitate de factor etiologic, se poate depista modul în care s-a produs acțiunea și persoana ce a comis crima și astfel să se contribuie la soluționarea problemelor de ordin juridic.

Organizarea rețelei de medicină legală

Medicina legală este parte integrantă a asistenței medicale, a carei activitatea constă în efectuarea de expertize, , examene de laborator, constatări și alte lucrări medico-legale pe cadavre, persoane în viață, produse biologice și corpuri delicte, precum și efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.

Rețeaua de medicină legală în România e organizată la nivel național și dispune de o structură cu caracter piramidal, și este alcătuită din următoarele nivele de competență:

(I) Servicii de medicină legală județene, din structura cărora fac parte și cabinetele de medicină legală;

(II) Institute de medicină legală din centrele medicale universitare;

(III) Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici“ București, care împreuna cu celelalte institute de medicină legală, în limitele competenței lor teritoriale, au următoarele atribuții principale:

a) controlează din punct de vedere știintific și metodologic un anumit număr de laboratoare județene;

b) efectuează, din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau la cererea persoanelor interesate, expertize și constatări, precum și alte lucrări cu caracter medico-legal;

c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau instanțele judecătorești, precum și în cazurile de deficiențe privind acordarea asistenței medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;

d) execută examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de medicină legală județene, de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești sau de persoanele interesate;

e) îndeplinesc, pentru județele în care își au sediul, respectiv pentru municipiul București, atribuțiile ce revin serviciilor de medicină legală județene prevăzute în prezenta ordonanță;

f) efectuează cercetări științifice în domeniul medicinii legale și pun la dispoziție învățământului universitar și postuniversitar, materiale documentare, precum și alte mijloace necesare procesului de învățământ;

g) contribuie la sprijinirea asistenței medicale, atât prin analiza aspectelor medico-legale din activitatea unităților sanitare, la cererea lor, cât și prin analiza unor probleme constatate cu ocazia desfășurării activității de medicină legală;

h) propun Consiliului superior de medicină legală măsuri corespunzătoare în vederea asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în domeniul medicinii legale pe întreg teritoriul țării;

i) avizează funcționarea, în condițiile legii, a agenților economici care desfășoară activități de îmbălsămare și alte servicii de estetică mortuară;

(IV) Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală;

(V) Serviciile medico-legale județene funcționează în orașele reședință de județ fiind subordonate, din punct de vedere administrativ, direcțiilor de sănătate publică.Acestea pot organiza Cabinete medico-legale în localitățile mai importante din județul respectiv sau pot decide numirea unui medic de altă specialitate ca medic legist delegat (temporar)

(VI) Cabinetele de medicină legală au următoarele atribuții principale:

a) efectuează orice expertiză și constatare medico-legală, din dispoziția organelor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești, cu excepția celor ce intră în atribuțiile serviciilor de medicină legală;

b) asigură, cu plată, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea persoanelor interesate; c) asigură, cu plată, efectuarea altor lucrări medico-legale.

Figura 1: Organizarea Rețelei de Medicină Legală în România (după “Cadru legislativ al activității medico-legale. Organizarea rețelei de medicină legală”, pag2)

Principiile de organizare și efectuare a expertizei medico legale pe cadavru

Expertiza medico-legală se efectuiază în condițiile legii, în unitățile medico-sanitare în baza deciziei persoanei ce face cercetarea dată, anchetatorului, procurorului sau în baza deciziei instanței judecătorești.

Conform Codului de Procedură Penală expertiza medico-legală se efectuează în mod obligatoriu pentru stabilirea:

1. cauzei morții;

2. gradului de gravitate și a caracterului vătămărilor cor-porale;

3. vârstei inculpatului, suspectatului sau victimei în cazurile în care această circumstanță are importanță, dar lipsesc certificatele prin care s-ar putea confirma vârsta persoanei în cauză.

Potrivit Legii Ocrotirii sănătății referitoare la „Dreptul la repara-rea prejudiciului adus sănătății” și anume, art. 19 menționează: „Orice persoană are dreptul la repararea prejudiciului adus sănătății de factorii nocivi generați prin încălcarea regimului antiepi-demic, regulilor și normelor sanitar-igienice, de protecție a muncii, de circulație rutieră, precum și de acțiunile rău inten-ționate ale unor alte persoane. Persoana poate ataca acțiunile și hotărârile nelegitime ale organelor de stat și ale factorilor de decizie care i-au prejudiciat sănătatea. Pacienții, organele de asigurare medicală au dreptul la repararea prejudiciilor aduse de unitățile medico-sanitare prin nerespectarea normelor de tratament medical, prin prescrierea de medicamente contraindicate sau prin aplicarea de tratamente necorespunză-toare, care agravează starea de sănătate, provoacă infirmitatea permanentă, periclitează viața pacientului sau se soldează cu moartea lui. Dacă îmbolnăvirile și traumele sunt generate de încălcarea regulilor de protecție a muncii, regulilor de circu-lație rutieră, a ordinei de drept, de abuzul de băuturi alcooli-ce, de folosirea substanțelor narcotice și toxice, precum și de încălcarea flagrantă a regimului de tratament, organele de asigurare medicală pot percepe, conform legii, persoanelor vinovate costul asistenței medicale”.

(art. 36) prevede: „în cazul stării nesatisfăcătoare a sănătății în urma unei asistențe medicale necorespunzătoare, pacientul are dreptul de a cere efectuarea, în modul stabilit, a unei expertize profesionale, precum și repararea prejudiciului moral și material ce i s-a adus”.

Regulile de ordonare a expertizei

Regulile de ordonare a expertizei sunt prevăzute de C.P.P. Constatând necesitatea efectuării unei expertize, ofițerul de urmărire penală realizează o ordonanță referitoare la cazul dat, în care se arată: motivele de care dispune expertiza, denumirea instituției sau numele și prenumele expertului, întrebările asupra cărora trebuie prezentate soluțiile , precum și setul de acte care vor fi necesare spre a fi prezentate expertului.

Acesta din urmă primește o copie a ordonanței de efectuare a expertizelor,dar și se clarifică care sunt drepturile și îndatoririle sale.

In calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoștințele necesare pentru a prezenta concluzii referitoare la caz.

Potrivit C.P.P. , concluziile experților sunt echivalate cu declarațiile martorilor, victimelor, suspectaților, inculpaților, precum și cu probele delicte, procesele verbale de anchetă. Expertiza medico-legală, servește drept dovadă pentru organele de anchetă penală și judecată.

Clasificarea expertizelor Medico-legale pe cadavru

Sunt stabilite câteva forme de organizare a expertizei medico-legale: primară, suplimentară, secundară (contraexperti-za), în comisie și complexă.

Figura 2 : Clasificarea expertizelor Medico-legale pe cadavru (după: “Gheorghe Baciu curs de medicina legala pentru facultățile de drept. Formele expertizei medico-legale, pag 17”)

1.4.1 Actele medico-legale

Normele Procedurale privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale prevede că actele medico-legale sunt: raportul de expertiză, raportul de constatare, certificatul, buletinul de analiză și avizul.

Raport de expertiză medico-legală se înțelege actul întocmit de un expert la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată și care cuprinde datele privind expertiza efectuată.

Prin raport de constatare medico-legală se înțelege actul întocmit de medicul legist la solicitarea organului de urmărire penala sau a instanței de judecată și care cuprinde date privind constatarea efectuată.

Prin certificat medico-legal se înțelege actul întocmit de medical legist la cererea persoanelor interesate și care cuprinde date privind examinarea medico-legală.

Controlul actelor Medico-legale După Iftenie și Boroi [2002], corectitudinea și obiectivitatea actelor medico-legale este asigurată prin triplu control:

(a) din exteriorul rețelei de medicină legală

(b) din interiorul rețelei de medicină legală (verificarea documentelor de către conducerea instituțiilor medico-legale; avizarea de către Comisiile de Control și Avizare a actelor medico-legale și Comisia Superioară Medico-Legală; existența metodologiei unice pe tot teritoriul țării);

(c) control combinat prin comisii mixte și prin Consiliul de Analiză și Evaluare.

Odată cu intrarea în vigoare a prevederilor privind înființarea și funcționarea cabinetelor de consultanță medico-legală se formează a patra, cea mai eficientă, modalitate de control a corectitudinii actelor medico-legale, experții medico-legali angajați de părți putând:

•să întocmească „note de expert”, care cuprind obiecțiuni ale actelor medicale și/sau medico-legale prezentate de client;

• să propună obiective pentru efectuarea expertizelor oficiale prin intermediul organelor de justiție;

• să recomande efectuarea unei noi examinări de specialitate și/sau investigații necesare cazului în etapa premergătoare expertizei oficiale, pentru a putea fi efectuată pe baza unei documentații complete.

Capitolul 2. DEFINIȚIA ȘI CLASIFICAREA MORȚII

2.1 Aspecte generale

“ Moartea reprezintă triumful speciei asupra individului”

Hegel

La ora actuală tanatologia, studiază procesul de evoluție a morții, fenomenele condiționate de moartea organismului uman și mijloacele de investigații pe cadavru. Noțiunea a fost introdusă pentru prima dată de Ilia Mecinicov.

Obiectivele tanatologiei medico-legale sunt: stabilirea corectă a morții reale; estimarea vechimii morții; determinarea cauzei și mecanismului etiopatogenetic al morții, concretizarea circumstanțelor în care a avut loc moartea; aprecierea raportului de cauzalitate între acțiunea agentului traumatic și producerea morții; elaborarea metodelor de conservare a țesuturilor și organelor în scopul transplantării etc.

După Dragomirescu [1996], moartea este încetarea definitivă și ireversibilă a vieții, prin oprirea funcțiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menținerii vieții, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activității metabolice celulare.

2.2 Formele si categoriile morții

Instalarea morții este un proces care evoluează, în etape succesive, între viață și moartea reală există stadii intermedia-re, numite stări terminale (agonice).

Moartea clinică durează circa 5-8 minute după stoparea funcțiilor SNC, respirator și cardiovascular. În această perioadă este posibilă reanimarea tuturor funcțiilor vitale, deoarece încă n-au survenit alterări ireversibile ale celulelor organismului. Hipotermia corpului poate prelungi cu mult perioada morții clinice.

Moartea biologică se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice celulare, condiționând modificări ireversibile ale organelor vitale. La această etapă acțiunile de reanima-re nu sunt eficiente. În unele cazuri moartea biologică se dez-voltă chiar de la început. Spre exemplu, procesele patologice sau leziunile incompatibile cu viața (strivirea capului).

Moartea aparentă (falsă) reprezintă o stare când în consecința bolilor sau acțiunii factorilor externi omul bolnav sau traumatizat se află într-o stare de lipotimie profundă, activitatea vitală a organismului scade brusc, respirația și bătăile cordului nu se determină, însă activează la un nivel minimal, iar persoana respectivă, prezinta la exterior semne cadaverice. În stare de moarte aparentă oamenii se pot afla zeci de ani.

Figura 3 Clasificarea formelor si categoriilor morții (după: „Gheorghe Baciu curs de medicina legala pentru facultățile de drept. Formele și categoriile morții pag.29”)

Moartea violentă caracterizează felul de acțiune a factorilor externi asupra organismului, spre exemplu, comprimarea gâtului cu lațul.

Prin categoria morții neviolentă se înțelege decesul condiționat de diferite boli sau procese patologice. Din această categorie face parte și moartea naturală (fiziologică), cauzată de îmbătrânirea organismului, când funcțiile vitale se sting lent în consecința uzării organelor și țesuturilor. O formă de moarte patologică (neviolentă) este moartea subită care survine la persoane aparent sănătoase, la care evoluția bolii nu presupune o agravare cu consecințe mortale.

2.2.1 Etapele morții

Moartea organismului este un proces care se desfășoară în timp, în etape succesive, deoarece nu toate celulele corpului mor în același timp.

A. Agonia reprezintă trecerea de la viață la moartea clinică în care funcțiile vitale sunt subliminale (există subnivele de eficiență). Agon = luptă (în limba greacă).

Etapele agoniei :

1.1 euforică: agitație, logoree, mișcări necontrolate, tahipnee cu respirație superficială, aritmie cardiacă cu scăderea amplitudinii pulsului;

1.2 scăderea funcțiilor de relație: respirații superficiale, rapide, cu perioade de apnee, aritmii cardiace, puls diminuat ca amplitudine și frecvență, facies hipocratic, privire fixă, transpirații reci, extremități cianotice;

1.3 pierderea contactului cu realitatea imediată, retrăiri onirice;

1.4 corp imobil, extremități reci, dispariția progresivă a simțurilor (primul dispare văzul, ultimul auzul).

Fazele se pot succeda iar debutul poate fi marcat de orice fază.

Forme clinice de agonie:

2.1agonie cu delir – stări de agitație cu episoade delirante până la acte de violență; se întâlnește în boli febrile, unele forme de meningoencefalită;

2.2 agonia lucidă – în decese prin afecțiuni cardiovasculare;

2.3 agonia alternantă – episoade alternante cu stări de luciditate se întâlnește în boli psihice grave, boli acute.

B. Moartea clinică reprezintă etapa de trecere de la viață la moartea biologică și este caracterizată prin dispariția funcțiilor respiratorii, cardiace (de obicei prima dispare funcția respiratorie). În această etapă reanimarea este posibilă. Durata “morții” clinice este de aproximativ 5 minute, iar după această perioadă apar modificări structurale ireversibile ale neuronilor corticali, instalându-se moartea cerebrală.

C. Moartea cerebrală (corticală) se caracterizează prin:

– încetarea activității corticale;

– traseu izoelectric pe electroencefalogramă;

-apariția leziunilor morfologice ireversibile ale neuronilor corticali face inutilă (dar nu imposibilă) reanimarea funcțiilor cardiace și respiratorii, datorită instalării stării de decerebrare.

Instalarea acestei etape este echivalentă, din punct de vedere legislativ, cu moartea individului. Instalarea morții cerebrale permite, din punct de vedere legal, prelevarea organelor pentru transplant.

2.3 Diagnosticul de deces

“Moartea este un mod de a fi al existenței umane”

Heiddeger

Diagnosticul morții, în primele 10-20 de minute după survenirea ei, creează anumite impedimente medicilor din echipa de salvare și medicului legist care examinează cadavrul la fața locului în condiții nefavorabile. În primele minute după stoparea activității cardiovasculare se poate determina cu certitudine numai în baza unor metode speciale de investigație, de exemplu: radiografia, electrocardiografia, encefalografia. Acestea din urmă pot fi efectuate și în condiții de staționar.

Constatarea morții reale, inițial, se bazează pe examinările clinice clasice, care confirmă încetarea definitivă a respirației, circulației sangvine și a activității sistemului nervos central. Stoparea respirației se determină prin absența mișcărilor toraco-abdominale și a suflului bronho-pulmonar.

Stoparea activității cardiovasculare se confirmă prin absența pulsului și a bătăilor cardiace, scăderea tensiunii arteriale până la zero, staza venoasă, ligaturarea degetului nu produce cianoză.

Încetarea activității sistemului nervos central se constată prin abolirea tuturor reflexelor (corneene, olfactive, de sensibilitate doloră). La comprimarea bilaterală a globului ocular pupila se deformează („pupila de pisică”) datorită scăderii tensiunii intraoculare postmortem.

Deși reprezintă absența activităților caracteristice organismului viu, semnele negative de viață au o valoare orientativă în diagnosticul morții: imobilitatea se poate întâlni în stări de inconștiență, paloarea țesuturilor poate fi consecința unor tulburări ale sistemului cardio-vascular sau anemiei.

Semne ale morții reale (de certitudine) se datoresc unor procese fizice și biochimice nespecifice organismului viu. Manifestările morfologice ale acestor procese se numesc modificări cadaverice. Modificările cadaverice pot fi clasificate în precoce și tardive.

2.3.1 Clasificarea modificarilor cadaverice

Semnele de certitudine pot fi clasificate în: modificări precoce, care intervin în primele

24 de ore și modificări tardive, ce intervin după 24 de ore.

Figura 5: Clasificarea modificarilor cadaverice (dupa: „Gheorghe Baciu curs de medicina legala pentru facultățile de drept; http://documents.tips/documents/medicina-legala-558468b3ca30d.html; Dermengiu D. Note de curs, 2000”.)

2.3.1.1 Modificarile cadaverice precoce

Răcirea cadavrului: Aceasta se explică prin scăderea activității biologice a țesuturilor ce contribuie la în-treruperea termogenezei, temperatura egalându-se eu cea a mediului extern. Scăderea temperaturii corpului poate să înceapă încă din perioada de agonie. Temperatura corpului scade în funcție de mai mulți factori: temperatura, mișcarea și umiditatea aerului, volumul cadavrului, grosimea stratului de țesut adipos, grosimea îmbrăcămintei, cauza morții Pierderea de căldură postmortem se realizează prin iradiere, conducție și convecție.

Răcirea cadavrului este mai rapidă pe părțile descoperite și mai lentă la nivelul plicelor cutanate sau pe locurile acoperite de îmbrăcăminte. Într-un mediu cu temperatura de +15–20°C răcirea cadavrului are loc cu un grad pe oră în primele 3-5 ore după moarte, iar mai târziu – cu 2 grade pe oră. Peste 10-12 ore după moarte temperatura intrarectală este circa de +20°C.

Deshidratarea cadavrului. Odată cu încetarea circulației sangvine are loc hipostaza generală și evaporarea apei din straturile superficiale ale țesuturilor, contribuind la deshidratarea cadaverică. Acest proces începe în zonele cu epidermă subțire (buze, scrot) sau în cele traumatizate (excoriații). În aceste locuri tegumentul capătă o culoare galbenă, apoi brună, luând aspect de pergament. Datorită procesului de deshidratare, cadavrul pierde din greutate. Dacă ochii au rămas deschiși, sclera căpătă o culoare galbenă-cenușie (petele Liarche). Corneea devine opalină. Dinamica de deshidratare a cadavrului depinde de temperatura, miș-carea și umiditatea aerului înconjurător. Valoarea medico-legală a deshidratării este redusă pentru stabilirea vechimii morții.

Lividitățile cadaverice reprezintă acumulări de sânge sub formă de pete violacee în compartimentele organice (vase, tegument) în regiunile inferioare ale corpului, în consecința gravitației. Pe regiunile pielii, unde se comprimă grație masei corpului sau acțiunii hainelor (cureaua, gulerul), petele cadaverice nu apar. Procesul de apariție a lividităților cadaverice evoluează în trei stadii

În primul stadiu, de hipostază, sângele umple vasele sangvine și petele se întind progresiv și confluează. Hipostaza apare peste 1,5-2 ore și se instalează complet la 12-16 ore de la moarte. La presiune lividitățile dispar, pentru ca să reapară după încetarea acesteia. Dacă se schimbă poziția cadavrului (se întoarce), petele cadaverice dispar peste 1-3 ore și apar din nou în regiunile inferioare ale corpului. Secționarea pielii în regiunea lividităților conduce la exteriorizarea sangvină din vase.

Stadiul al doilea, de difuziune (stază), se instalează după 12-16 ore de la moarte, când se produce o extravazare a plasmei sangvine, care îmbibă țesuturile și durează până la 24-36 ore. La compresiune, pe piele, lividitățile cadaverice devin palide, dar nu dispar complet. La schimbarea poziției corpului petele apar parțial în locuri noi, dar se mențin și în locurile inițiale. La secționarea pielii din vasele sangvine se scurge puțin sânge.

Stadiul al treilea, numit de imbibiție, se instalează după 24 ore de la moarte. Țesuturile sunt îmbibate cu plasmă sangvi-nă. Lividitățile nu dispar la presiune și nu se schimbă la mo-dificarea poziției cadavrului.

Rigiditatea cadaverică. La 30 de minute (până la 2-4 ore) după deces apare o rigiditate treptată a musculaturii. Primele semne se manifestă la nivelul mușchilor masticatori, apoi ai gâtului, membrelor superioare, trunchiului și ai membrelor inferioare. Procesul deplin de formare a rigidității cadaverice decurge până la 24 ore de la moarte.

În evoluția rigidității cadaverice se pot distinge 3 stadii. În primul stadiu (instalarea) rigiditatea se învinge forțat, dar va apărea din nou. Stadiul al doilea (de generalizare) are loc la 14-24 ore de la moarte: rigiditatea fiind totală, se lasă greu învinsă și nu mai apare din nou. Stadiul al treilea (de rezoluție) a rigidității se instalează după 1-2 zile de la moarte, dispare treptat, în aceeași ordine în care a apărut.

Instalarea și rezoluția rigidității cadaverice sunt accelerate în condiții de temperatură înaltă, iar la cea scăzută se observă încetinirea lor. Același fenomen se constată la cadavrele per-soanelor cașectice. Rigiditatea se instalează mai rapid, este mai puternică și de lungă durată în cazul morții survenite în urma unor boli convulsionate, intoxicații (stricnină), precum și după o activitate musculară intensă.

Autoliza postmortem. Peste un anumit timp după instalarea morții organele cadavrului se modifică sub acțiunea enzimelor. Spre exemplu, digestia postmortală a stomacului se datorește acțiunii corosive a sucului gastric, se pot produce chiar distrugeri complete ale peretelui gastric, cu revărsarea conținutului în cavitatea peritoneală. Splina se înmoaie până la aspectul unei “magme”, pancreasul, glandele suprarenale, de asemenea, se autolizează rapid după deces. Unele organe parenchimatoase (ficat, rinichi) iau un aspect intumescent, tulbure, fără desenul caracteristic acestora. Printre primele țesuturi care se autolizează este sângele, care îmbibă pereții vaselor sangvine.

Împortanța Medico-Legală:

• servesc semne de certitudine a morții reale;

• indică asupra vechimii decesului;

• pot certifica eventuala schimbare a poziției persoanei după instalarea morții;

• uneori permite stabilirea cauzei morții;

• permit presupunerea condițiilor în care s-a aflat cadavrul (locul înhumării sau aflării).

2.3.1.2 Modificarile cadaverice tardive: distructive si conservative

Modificările cadaverice tardive se dezvoltă peste 2-3 zile după instalarea morții și pot să se desfășoare un timp îndelungat. Din modificările cadaverice tardive fac parte: putrefacția, cele conservatoare (mumificarea naturală, saponifica-rea, lignificarea, înghețarea cadavrului).

Putrefacția este o modificare cadaverică distructivă, de natură microbiană, ce constă în descompunerea substanțelor proteice. Procesul de putrefacție este determinat de numerosi factori. Unul dintre aceștia este temperatura mediului ambiant. Mai favorabilă pentru putrefacția cadavrului este temperatura de +20-35°C.

Putrefacția se stopează la temperatura mai mică de 0-1°C și mai mare de 35°C. Aerul umed reține putrefacția. Viteză de putrefacție a cadavrului depinde de proprietățile solului (uscat, umed, conținutul de bacterii etc.) în care a fost înhumat cadavrul.

Putrefacția începe la nivelului intestinului în al cărui mediu alcalin se găsesc numeroase bacterii saprofite. Exteriorizarea putrefacției se observă sub forma petei verzi-cenușii în fosa iliacă dreaptă. Spre sfârșitul primei săptămâni se dezvoltă emfizemul cadaveric subcutanat, succesiv formării gazelor de . Primele semne ale emfizemului subcutanat se observă la nivelul feței (aspect de „cap de negru”), buzelor (aspect de „buze de pește”), glandelor mamare, scrotului, abdomenului. Ulterior acesta se răspândește în toate regiunile. Cadavrul crește mult în volum. Prin putrefacție, în faza gazoasă, se poate produce expulzia fătului din uter („naștere în sicriu”), emisia de urină, materii fecale, conținut gastric. După aproximativ două zile pielea este sub tensiune, suprafața este acoperită cu bule de gaz brun-verzui cu conținut lichidian tulbure, ce se sparg ușor. Putrefacția interesează majoritatea țesuturilor. Cele mai rezistente la putrefacție sunt: uterul, ligamentele și cartilajele. După câteva luni organele interne au aspectul unei mase amorfe, de culoare gri cu structura greu abordabilă. Peste aproximativ 4-6 luni, în mediu cald și umed, țesuturile moi se descompun, scheletizarea are loc în medie peste 4-9 ani. Oasele se pot păstra zeci de ani.

Mumificarea cadavrului se realizează în condiții cu temperatură înaltă, umiditatea scăzută și ventilare bună. Astfel ele pot exista în pământ uscat, nisipos, afânat. Datorită factorilor favorabili are loc o deshidratare importantă, care va stopa procesul de putrefacție. Cadavrul se usucă, pierzând din greutate și volum, pielea devine pergamentată, de o culoare brună-închisă. Mumificarea cadavrului poate fi totală sau parțială. Cadavrul unui adult se poate mumifica timp de 2-3 luni, iar cadavrul unui copil timp de 1-2 luni.

Saponificarea cadavrului se dezvoltă în mediu umed și lipsit de oxigen. Preponderent se înregistrează la înhumarea cadavrelor în soluri mlăștinoase. Sensul saponificării constă în descompunerea grăsimii în acizi grași și glicerină. Acizii grași, fuzionând cu sărurile de magneziu și calciu, contribuie la saponificarea cadavrului. Țesuturile capătă un aspect gal-ben-albicios. Treptat se instalează procesul de solidificare și țesuturile capătă aspect fărâmicioase. Procesul de saponificare începe să se evidențieze peste 2-4 săptămâni. Cadavrul omului adult devine saponificat peste 10 luni, iar al unui nou-născut peste 3-4 luni. Astfel de cadavre pot fi identificate, iar leziunile corporale păstrează semnele specifice..

Lignificarea se înregistrează foarte rar și se dezvoltă la cadavrele aflate timp îndelungat în terenuri mlăștinoase, cu reacție acidă, care împiedică putrefacția. Tegumentul devine dur, de o culoare brună. Părul, unghiile și cartilajele se conservează. Oasele devin moi și flexibile. Cadavrele lignificate pot fi identificate.

Congelarea cadavrelor are loc la temperaturile mai jos de zero grade. Cadavrul se păstrează, fără a suferi modificări de volum și structură.

Îmbălsămarea reprezintă conservarea artificială a cadavrelor se practică din antichitate. O conservare pe un interval scurt se obține ținând cadavrul la temperaturi scăzute (camere-frigidere). Conservarea artificială a cadavrelor cu soluții speciale precum formol, etanol permit păstrarea lor pe un timp relativ mai lung.

2.3.2 Reactii vitale, postvitale si supravitale

Manifestările post-vitale: reprezintă viața reziduală a unor celule, țesuturi, organe , după încetarea vieții. Astfel de manifestări se întâlnesc în structurile mai mai rezistente la anoxie:

a) mișcările peristaltice intestinale persistă postmortem, rezultând invaginații intestinale

fără modificări circulatorii în perete;

b) mobilitatea spermatozoizilor persistă 2 – 3 zile postmortem;

c) se păstrează excitabilitatea electrică pentru mușchii scheletici 2-6 ore, iar pentru

miocard 15’-20', postmortem.

Reacțiile vitale: sunt considerate modificările umorale sau morfologice de răspuns a celulelor și țesuturilor în viață la diverse tipuri de agresiuni. Sunt determinate de totalitatea modificărilor generale și locale ce apar în organism ca răspuns la acțiunea unui atimul de orice natură (mecanic, fizic, chimic).

Categoriile reacțiilor vitale:

A..Reacții vitele locale:

1.infiltratul hemoragic (infiltrația cu sânge a țesuturilor traumatizate),

2.coagularea fibrinoasă,

3.retracția țesuturilor (depărtarea marginilor plăgii),

4.inflamația (elementele macroscopice sunt: hiperemia, tumefacția,infiltrarea sero-sanguină cu formare de cruste; cele microscopice sunt: marginația leucocitelor în capilare,leucocitoza locală,diapedeza și fagocitoza,liza celulară),

5.procesele distrofice și necrotice (determinate prin metode histochimice și histologice),

6.modificările hemoglobinei (apariția în țesuturile traumatizate și infiltrate sangvin a hemosiderinei și hematoidinei, virarea culorii revărsatelor sangvine posttraumatice) ,

7.modificările enzimatice

B.Reacții vitale generale:

1.aspirațiile pulmonare (existența acestuia în alveole este dovada respirației în momentul contactului cu materialul aspirat, de exemplu: deferite materii exogen, substanțe,sânge, conținut gastric),

2.embolia: grasă, gazoasă, tisulară (transportarea intravasculară a unor materii care nu se găsesc în mod normal în sânge) ;embolia grasă apare în traumatisme puternice, după fracturi,striviri de țesut adipos, și poate fi evidențiată prin examenul histologic al plămânului, creerului,etc. Embolia tisulară apare în condiții asemănătoare. Embolia gazoasă apare în secționarea marilor vene ale gâtului.

3.ânghițirea unor substanțe, prezența în stomac a sângelui,țesutului cerebral ,corpurilor străine, lichidelor de imersie ,dar cu rezerve,în funcție de caz.

4.modificările sistemului nervos central, circulatorii, endocrine, umorale, dismetabolice.

5.mioglobinuria (apariția mioglobinei în tubii renali și urină, în cazul traumatismelor musculare)

6.reactia sistemului limfatic (aparitia eritrocitelor și a grăsimilor emulsionate ,și eritrofagia în ganglionii limbatici regionali)

Reacțiile supravitale: se referă la predispoziția unui organism cu leziuni, de regulă tanatogeneratoare, de a mai executa acte motorii cu aspect vital.

În funcție de organul afectat și leziunile asociate, de intensitatea acestora, se va da un răspuns la diferitele versiuni de anchetă, mai ales atunci când agresiunea se produce într-un loc și cadavrul este găsit în alt loc. Sunt descrise cazuri în literatura de specialitate: după o împușcare în cap, subiectul recurge la spânzurare; după o decapitare prin tren, trunchiul cadavrului s-a ridicat; după decapitări-execuții în timpul Revoluției franceze, ochii și buzele capului au schițat semne sau cuvinte; un subiect cu un cui de 8 cm bătut în cap merge 14 km pe jos; în alt caz individul, după secționarea gâtului are timp să scrie o scrisoare.

2.3.3 Stabilirea momentului morții

Aprecierea vechimii morții are o importanță mare pentru organele de cercetare penală în ceea ce privește posibilitatea justificării versiunii faptei și stabilirii în timp a infracțiunii comise. Problema în cauză se soluționează de expertiza medico-legală în baza mai multor reacții supravitale, cercetărilor de laborator (biochimice, biofizice, imunologice etc.,) a diferitor țesuturi cadaverice, precum și prin modificările cadaverice (precoce, tardive, conservatoare).

Studiul morfologiei cadaverice : reprezintă criteriul cel mai vechi și cel mai valoros; semnele morții reale devin manifeste în 3-6 h, dezvoltare completă în 12- 24h.

Astfel, în funcție de timpul scurs de la instalarea morții se constată:

• 1-3 ore: – începe răcirea cadavrului (cu 1 – 3 C ); – apar lividitățile cadaverice ce dispar la digitopresiune; – rigiditate cadaverică la mușchii feței și la articulațiile temporomandibulare;

• 3-6 ore: – începe deshidratarea, aspect opalescent al corneei, apariția pergamentării pe scrot; – lividități extinse, dar dispar la digitopresiune; – rigiditate cadaverică la cap și gât, incipientă la membrele superioare (se reface la învingere mecanică); – autoliza – începe în mucoasa gastrică, rinichi, suprarenale.

• 6-12 ore: – lividități extinse, pălesc la digitopresiune; – rigiditatea cuprinde membrele superioare și se reface la învingere mecanică.

• 12-24 ore: – lividitățile nu dispar la digitopresiune; – rigiditatea se generalizează, nu se reface după manopere mecanice.

• 24-72 ore: – lividitățile nu dispar la digitopresiune; rigiditatea este pe cale de rezoluție (completă după 48 – 72 ore); – apare putrefacția: pată verde iliacă dreaptă.

• >72 ore: – evoluția putrefacției este dependentă de factorii de mediu și de factori individuali: putrefacția începe la 24 ore; mumificarea începe la 30 de zile și este completă după mai mult de 2 luni; adipoceara începe la 30 de zile și este completă după mai mult de 6 luni.

Studiul modificărilor oculare : apariția petei Liarché (6-8 h); persistența reflexului pupilar (4h la atropină, 8h la pilocarpină).

Studierea unor procese fiziologice : aspectul conținutului gastric oferă date orientative: stomac gol = deces >6-8h °din momentul consumului ultimei mese, timpul de staționare în stomac a diferitelor alimente depinde de viteza lor de digestie și eliminare; se pot obține date extrem de precise. Astfel, se consideră că laptele se digeră în 2 ore, ouăle în 3 ore, cartofii în 4 ore, varza în 5, friptura în 6. Există și factori individuali care modifică acești timpi, precum și factori situaționali: ulcerul gastric, traumatismul craniocerebral. Gradul de plenitudine al vezicii urinare: în condiții obișnuite vezica urinară se umple pe parcursul nopții.

Metode de tanatochimie : determinarea modificărilor pe care le suferă diferite substanțe în sânge, LCR, alte umori și în unele organe după moarte; metode valoroase în primele 15h, valoare relativă 15-30h iar peste 30h nu pot fi luate în considerare.

Alte criterii : modificări de pH : pH-ul crește după deces devenind apoi alcalin (amine de putrefacție, amoniac); glicogenul hepatic: în mod normal dispare la 10h de la instalarea morții; analizarea aspectului microscopic al plăgilor (al fragmentelor recoltate din buzele plăgilor): marginația leucocitelor este evidentă la 30 de minute de la producerea leziunii, hematiile se decolorează în primele 2-3 zile; după 3 zile apar histiocitele cu pigment sangvin, hemosiderina apare la 6 zile.

Capitolul 3.CAUZELE MORȚII

3.1 Obiectivele generale ale traumatologiei medico-legale

Traumatismul reprezintă modul de acțiune prin intermediul căreia un agent traumatic realizează un efect brutal asupra organismului, producând în consecință îmbolnăvirea sau moartea. Agentul traumatic este reprezentat de o formă de energie exogenă ce produce o transformare structurală sau funcțională la nivelul unor organe, sistem de urgane sau a întregului organism. Efectele traumatismului depind de:

1) proprietățile și caracteristicile factorilor traumatici;

2) intensitatea prin care factorul traumatic acționează asupra organismului;

3) particularitățile morfologiece și funcționale ale segmentului lezat;

4) particularitățile individuale de reacție la acțiunea agenților mecanici.

3.1.1 Clasificarea cauzalitații in funcție de agentul vulnerant

Agenții exogeni, prin care se produc leziunile corporale, se numesc factori traumatizanți sau vulneranți, având următoarea clasificare:

Figura 6: Clasificarea cauzalitații in funcție de agentul vulnerant (după “Iuliu Fulga, Medicină-Legală”)

Acestea din urmă pot fi clasificate în categorii ai factorilor care însuși vor determina natura morfofuncțională ale leziunilor traumatice datorate factorilor vulneranți:

Tabel 1: Categoriile factorilor traumatizanți (după „I. I. Pigolkin Sudebnaia Meditina, Ucebnic”)

3.1.2 Cauze directe de deces in traumatism mecanic

În traumatisme mecanice moartea poate fi cauzat de diferite procese patologice în organe și sisteme de importanță vitală. Dintre acestea fac parte :

A) Leziuni incompatibile cu viața: De exemplu, zdrobirea capului, dilacererarea organelor de importanta vitală (creier, plămâni, inimă) ș.a. Acestea se întâlnesc în cazuri de traumatisme prin explozie, după acțiunea unor mijloace de transport cu greutate mare ș.a. Moartea survine imediat.

B) Hemoragia: Lezarea integrității rețelei vasculare determină revărsarea sângelui. Pierderea sângelui în cadrul unei hemoragii acute este rapidă, în câteva zeci de secunde printr-o leziune a arterelor de calibru mare (artera femurală, artera carotidă). Hemoragia cronică are mai puțină relevanță medico-legală. Moartea poate surveni după pierderea unei jumătăți din cantitatea

totală de sânge din organism, iar după pierderea a 2/3 din masa sangvină decesul este inevitabil fără intervenție medicală de urgență.În cadrul expertizelor medico-legale a cadavrelor persoanelor

decedate prin hemoragie se observă semnele macroscopice și microscopice specifice, ce permit stabilirea faptului că persoana a decedat tocmai din aceasta cauză.

(C) Șoc acesta este clasificat în :

• șoc traumatic și hemoragic (primar), apare instantaneu după iritarea terminațiilor nervoase, practic, nu există semne particulare pe care să se poată baza expertiza pentru a concluziona că moartea s-a datorat șocului ; diagnosticul va fi bazat pe existența leziunilor în zone șocogene și prin excluderea altor cauze de deces;

• șocul secundar apare ca urmare a acțiunii algice intense asupra sistemului nervos ; în astfel de cazuri se constată o serie de semne ce permit confirmarea diagnosticului de deces prin șoc, apare la minim 6 ore de la traumatism.

(D) Contuzie și compresiune cerebrală. sunt consecința lovirii capului cu sau de corpuri dure. Datorită acțiunii traumatice apar hemoragii punctiforme sau de dimensiuni mai mari, ce vor determina decesul. Mărirea dimensiunilor zonelor hemoragice determină comprimarea țesutul nervos a creierului, cu evolutie spre deces. În cazuri particulare moartea nu se produce imediat după traumatism, persoana supraviețuind câteva ore sau chiar zile.

E) Oprirea reflectorie a inimii. este provocată prin acțiuni mecanice intense efectuate asupra cutiei toracice. În unele cazuri stopul cardiac poate evolua chiar fără leziuni vizibile ale inimii, în special la persoane cu afecțiuni cardiace. În alte cazuri, se pot constata rupturi ale muschiului cardiac, cum ar fi în accidente de trafic rutier sau căderi de la înălțime.

3.1.3 Moartea prin acțiunea agenților mecanici

Caracterul și particularitățile leziunilor mecanice tanatogeneratoare sunt determinate de specificul acțiunii factorilor traumatici în complex: caracterul obiectului vulnerant, valoarea energiei cinetice, viteza acțiunii obiectului vulnerant, direcția și unghiul de aplicare a forței, localizarea topografică a acțiunii, comorbiditațile asociate . Din punct de vedere medico-legal, leziunea care a produs moartea integrează toate consecințele acțiunilor violente, indiferent de originea provocării lor. Se poate vorbi despre un polimorfism lezional care a produs moartea condiționat de multipli factori și circumstanțe particulare, care vor fi determinate într-un final de catre medicul legist.

Figura 7: Clasificarea caracterelor și particularităților leziunilor mecanice (după „V.L. Popov și coaut.”)

Moartea prin acțiunea agenților mecanici poate fi produsă printr-o gamă largă de mecanisme. Acestea la rîndul lor, pot interveni rapid ca de exemplu în (dilacerare cerebrală), sau pot avea un impact tardiv, care într-un interval de timp de la o agresiune mecanică să producă complicații cu evolutie spre deces ca de exemplu (peritonita datorată unei plăgi la nivel abdominal) .

3.1.4 Moartea prin acțiunea agenților fizici

Agenții fizici repreintă factorii mediului extern care influențează în mod permanent asupra organismului. Aceștia sunt reprezentați de: temperaturile extreme (înaltă sau scăzută), variații ale presiunii atmosferice, diversele forme de radiații, sunetul excesiv, energia electrică. Diferiți agenți fizici pot produce moartea unei persoane prin acțiune generală sau locală. Agenții fizici dezechilibrează reacțiile de apărare adaptivă, iar pot cauza dereglări grave ale sănătății în anumite condiții sau pot fi cauza de deces.

Agenții biologici, capabili să producă moartea omului pot fi clasificați în următoarele categorii:

Animalele: pot produce traumatisme prin mușcare, lovire sau călcare. Moartea în aceste condiții poate surveni in traumatisme imense prin sectiuni anatomice grave ca de exemplu in cazul mușcăturilor animalelor sălbatice (lupi); sau leziuni mortale prin lovirea sau călcarea animalelor (cal, taur).

Șerpii veninoși: Mușcăturile, ca de exemplu cele de viperă, produc moartea rapidă prin sindrom de incoagulabilitate acută a sângelui, datorită substanțelor toxice introduse in organism (hemolizine, neurotoxine, histamine). Veninul scorpionului are aceleași efecte neuro- și hematotoxice.

Insectele Înțepăturile de albine și viespi pot fi letale prin veninul său, care produce o stare de apnee acută în șoc anafilactic. În cazul înțepăturilor în cavitatea bucală sau faringe ale unor insecte se poate produce un edem al glotei cu consecințele letale. Neurotoxinele eliberate de furnica roșie pot avea efect similar ca mușcăturile șerpilor veninoși.

Bacteriile pot determina boli infecțioase cu potențial letal. Decesul poate surveni in cazul unei gastroenterite acute produsă de o toxicoinfecțiile alimentare. Din punct de vedere etiologic cel mai frecvent, infectiile se produc prin salmonele și bacilii botulinici. Intoxicații severe se pot produce și prin intermediul microtoxinelor din componența alimentelor alterate ce pot deter-mina patologii hepatice acute sau renale cu evolutie progresiva spre exitus.

Intoxicații alimentare pot fi cu alimente, ce conțin în componența lor adaosuri toxice de origine vegetală sau chimică. Albușul de ou, carnea de pește, laptele, fructe de pădure sunt produsele alimentare care pot conține substanțe ce declanșează reacții anafilactice la persoanele predispuse.

3.1.5.2 Intoxicații cu plante, fructe și ciuperci

Gama largă a speciilor de plante, fructe, ciuperci cu potențial toxic este foarte impunătoare și sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Fructele și semințele plantelor (Laurul, Beladdona) devin ademenitoare pentru copii și, fiind asemeni celor comestibile, ei le consumă în primul rând.

Figura 8: Plante toxice: Beladdona si Laurul (http://www.tusplantasmedicinales.com; http://www.biaplant.ro/articole/laurul-o-planta-cu-efecte-toxice.html)

Mecanismele tanatogeneratoare în cazul intoxicațiilor de acest tip pot fi: vomitările excesive, tuburări psihomotorii grave, coma profundă, dereglarea activitatății respiratorii și cardiovasculare. Sâmburii unor fructe comestibile ( piersicile, prunele, caisele, perele) și migdalele amare conțin glicozidul – amigdalina, care, în tubul gastrointestinal, se descompune în derivații acidului cianhidric, provocând intoxicații amenințătoare pentru viață. Intoxicațiile grave cu ciuperci au o frecvență relativă, având un caracter sezonier. Substanțele toxice din caracteristice ciupercilor otravitoare sunt: amanitatoxina, muscarina, amanitahemolizina, amanitina, faloidina. Acestea sunt termostabile și nu se inactivizează de sucul gastric.

Figura 9: Ciuperci otrăvitoare: Buretele Viperei, Buretele de primavară Carămiziu (http://ciupercomania.blogspot.com/2014/04/fagul-si-ciupercile-sale.html)

Mortalitatea la consumul acestor specii este foarte înaltă, constituind 50-70% din cazuri !!! Cauza decesului poate fi datorat: varsăturilor si diareei abundente care duce la deshidratarea organismului, mai ales la copii; anuria; depresia; convulsiile; starea de comă.

3.1.5.3 Trauma psihică

În practica medico-legală este extrem de dificilă stabilirea influenței factorilor stresogeni asupra decesului persoanei. Ca mecanism tanatogenerator trauma psihică poate fi clasificată în trei apecte principaleȘ

Influența asupra organismului sănătosȘ o persoană tânără, sănătoasă poate deceda în urma unui șoc emoțional ce duce la epuizarea posibilităților de adaprare ale organismului. În aceste cazuri se produce o suprimare a funcțiilor vitale prin dereglările neuro-vegetative și endocrine acute, ce vor declanșa crize de hiper-tensiune și ischemie bulbară, care mai apoi vor produce sincope cardiace sau/și respiratorii. Încă un mecanism tanatogenerator ar fi comprimarea vaselor coronariene capabil să provoace o ischemie acută a miocardului.

Influența asupra organismului bolnavȘ traumele psihice in aceste condiții vor avea o influență mai agresivă asupra organismlui, mai ales in cazurile persoanelor cu boli cardio vasculare. Factorul psihogen în situaia dată, poate provoca moartea printr-un stop cardiac acut, infarct de miocard sau hemoragie intracerebrală.

Factor determinant ce condiționează instalarea morții violenteȘ din acestea pot facea parte (accidente, suicide, omucideri). Astfel, o cădere accidentală de la înalțime autopropulsată (preciitare) poate fi condiționată de un dezechilibrul psihic, o frică sau pierderea cunoștinței în timpul aflării persoanei într-o stare de șoc emoțional. Dacă factorul stresogen provoacă o stare de disperare, furie, supărare, impaciență omul poate recurge la un act suicidal, o acțiune agresivă, sau chiar omucidere.

Modificările morfologice caracteristice ce rezultă din acțiunea factorilor stresorgeni sunt hiperplazia corticală ale suprarenalelor, involuția acută a timusului și a țesutului limfoid .

3.1.5.4 Privațiune de hrană si apă

„Nu bea !? Deci este mort !”

Anton Pavlovici Cehov „Cererea în casătorie”

Moartea prin privațiunea de hrană si apă poate fi determinată de:

Tabel 3: Clasificarea cazurilor în care se poate produce moartea datorată privațiunii de hrana și apă (după „Baciu Gh.-”Medicina Legală”,Ed.Știința,Chișinău,1995; Scripcaru Gh. – Curs de medicină legală, Editura Fundației Chemarea – Iași, 1995.”)

Persoanele adulte pot supraviețui până la maxim 8 săptămîni la o privațiune completă de hrană dar nu și de apă (Ghandi a supraviețuit 21 de zile), iar patologiile asociate a organismului modifică considerabil acești termeni, la fel ca si unele particularitați fiziologice precum depozitele de grasime, carbohidrati, proteine.

În lipsa hranei ficatul transformă acizi grași in corpi cetonici ca rezultat a lipsei glicogenuilui in sînge, datorită acestui proces se produce un dezechilibru fatal, denumit cetoza.

In lipsa lichidelor, organismul dezvolta insuficiență renală iar dezechilibrele electrolitice cauzeaza aritmie cardiacă. Deshidratarea duce la convulsii, degradarea permanentă a creierului, evoluînd progrsiv spre existus în caz de interventie întirziată de echilibrare hidroelectrolitică.

3.2 Moartea Subită: definitie si clasificare