Expertiza Medico Legala In Mortile Violente

INTRODUCERE

Moartea aparține marilor procese din natură, fiind în mod constant considerată ca o încetare ireversibilă a marilor funcții sistemice, în primul rând a circulației și respirației și oprirea treptată a metabolismului celular.

Pentru medicină în general și pentru medicina legală în special are o deosebită importanță cunoașterea fazelor fiziologice succesive prin care trece organismul înainte de moarte, iar pentru diagnosticul morții, procesele tanatogeneratoare și tanatogeneza.

Medicina legală este o disciplină care își pune cunoștințele în slujba justiției ori de câte ori sunt necesare anumite precizări cu caracter medical biologic, pentru lămurirea unor cauze judiciare.

Medicina legală se constituie într-o interfață între gândirea juridică și cea biologic medicală. În timp ce dreptul, ca știință, lucrează cu texte de lege noțiuni și categorii precise, aplicând o logică de tip binar (da sau nu, alb sau negru, 0 sau 1 etc.) realitatea biologică încă insuficient cunoscută și explicată nu poate fi sesizată, înțeleasă și definită prin intermediul logicii binare.

Lucrarea de față își propune să realizeze o introspecție în domeniul morții violente surprinzând prin date statistice cauzele de etiologii diferite care o determină și potențialii factori care o generează. Ne propunem să conturăm cadrul juridic și medico-legal al noțiunii de moarte violentă, acordând o deosebită importanță activității de expertiză medico-legală pe cadavru, deoarece numai o corectă înfăptuire a acesteia este de natură să conducă spre concluzii pertinente pe baza cărora se vor furniza informațiile necesare pentru elucidarea cauzelor.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNEA DE MOARTE. MOARTEA VIOLENTĂ

1.1. Generalități. Definiții.

"Moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător"(Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni). Moartea, ca fenomen biologic generalizat în natură, a fost obiectul a numeroase dezbateri filosofice și biologice. O definiție corectă a morții e legată de însăși concepția biologică materialistă a acestui fenomen, încât prin moarte se înțelege o încetare ireversibilă a funcțiilor vitale -respirație și circulație- cu încetarea consecutivă a metabolismului.

În timp ce viața se caracterizează prin metabolism, autoreproducere, autoreînnoire, autoreglare homeostatică, reactivitate și evolutivitate, moartea se caracterizează prin încetarea tuturor acestor funcții. Această încetare definitivă și ireversibilă a activității metabolice duce la procesul de dezintegrare complexă a celulelor, la întreaga transformare biochimică a structurii spre elemente anorganice, oferindu-se astfel in mod permanent acea mișcare și transformare a materiei de la complex la simplu și invers, fără pierdere sau câștig. Această lege a transformării materiei definește însuși raportul permanent in natură intre viață si moarte.

1.2. Clasificare. Aspecte medico-legale și juridice.

Clasificarea morții se poate face după diverse criterii. Astfel din punct de vedere al etapelor evolutive, moartea poate fi clinică (aparentă) și biologică (reală).

Sub aspectul timpului in care se instalează, moartea poate fi subită, rapidă și lentă.

Din punct de vedere medico-legal, după unii autori, moartea se clasifică în moarte violentă, moarte neviolentă si moarte prin inhibiție. Potrivit unei alte clasificări, din punct de

vedere medico-legal moartea se clasifică in moarte violentă, moarte neviolentă, moartea prin inhibiție fiind o formă particulară si rară de moarte violentă. Este moartea care se produce prin acțiunea unui factor traumatic extern de mică intensitate asupra unei zone reflexogene, prin declanșarea unui reflex inhibitor (traumatizarea minima a regiunii cervicale corespunzătoare sinusului carotidian, de exemplu).

Din punct de vedere medico-legal, moartea se consideră violentă atunci când este consecința acțiunii bruște, intempestive, de mare intensitate a unui factor traumatic extern asupra organismului, factor care poate fi auto sau heteroadministrat.

Moartea violentă are o deosebită semnificație juridică , cercetarea cauzelor si împrejurărilor in care ea s-a produs este obligatorie, expertiza medico-legală având un rol hotărâtor.

Moartea neviolentă este moartea cauzată de o afecțiune patologică bine determinată (boală, sindrom) decelabilă prin metode histopatologice, neexistând intervenția bruscă a unui factor traumatic. În cadrul acesteia importantă din punct de vedere juridic este moartea subită care se produce brusc în diverse circumstanțe, persoana fiind într-o stare de sănătate aparentă, aspect care ridică numeroase suspiciuni privitoare la cauza acesteia.

În aceste condiții se solicită autopsia medico-legală pentru a se exclude suspiciunea de violență. O asemenea suspiciune ia proporții in cazul în care este vorba de o persoană tânără și când moartea se produce in locuri publice, fără ca persoana să poată beneficia de asistență medicală competentă.

Noțiunea de moarte subită nu este sinonimă cu moartea suspectă. Moartea suspectă are cadrul mult mai larg, înglobâd decesele cu caracter rapid, care nu au beneficiat de asistență medicală, precum și pe acelea care au survenit in primele 24 de ore de la internarea in unitățile spitalicești, la care se adaugă decesul mamă, survenit in timpul unei intervenții chirurgicale etc.

Traumatismele efective suferite in cursul vieții pot duce la o stare de indiferență față de viață și moarte. Se vorbește in aceste cazuri de "tentația neantului" dar și de tentația de a exista. Dar chiar dacă aceste situații pot duce spre contrarul celor spuse de Epictet, anume că "Destinul omului este viața", nu trebuie uitat că "nu exista practic situație fără ieșire, iar limitele omului sănătos psihic sunt infinite"(Peigne).

CAPITOLUL 2

PROBLEME DE TANATOLOGIE. POZIȚIA MORȚII VIOLENTE ÎN TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ

2.1. Generalități.

Tanatologia medico-legală ( thanatos= moarte si logos =știință) este partea medicinei legale care se ocupă cu studiul complex al morții. Acest capitol studiază în esență fenomenele care preced instalarea morții, denumite stări terminale și fenomenele care succed instalării morții reale, denumite modificări cadaverice.

Noțiunile de tanatologie prezintă importanță sub mai multe aspecte. În primul rând sunt importante pentru medicul legist în vederea rezolvării competente a obiectivelor expertizei medico-legale pe cadavru ( felul morții, cauza medicală a morții, momentul morții, etc.).

Tanatologia este foarte importantă și pentru medicul curant in vederea stabilirii diagnosticului de moarte și pentru a putea diferenția modificările cadaverice de unele leziuni traumatice, selecționând în acest mod cazurile de moarte suspectă în care expertiza medico-legală pe cadavru este obligatorie, în conformitate cu art.114 Cod Procedură Penală. Tanatologia medico-legală, în special cunoașterea stărilor terminale, a fenomenelor intermediare între viață și moarte, este importantă pentru medicii din secțiile de reanimare si terapie intensivă, pentru măsuri cât mai eficiente în scopul menținerii funcțiilor vitale și pentru a putea stabili cu certitudine momentul întreruperii manoperelor de reanimare atunci când acestea devin inutile.

2.2. Clasificarea medico-legală a morții.

Din punct de vedere medico-legal moartea se clasifică în:

moarte violentă;

moarte neviolentă.

Moartea violentă este moartea care se datorează acțiunii brutale și bruște a unor factori traumatici externi asupra organismului (mecanici, chimici, fizici, biologici, psihici).

Sub aspect judiciar moartea violentă poate fi:

omucidere;

sinucidere;

accident.

La acestea se adaugă:

eutanasia ( omorul la cerere);

execuția.

O formă particulară si rară de moarte violentă este moartea prin inhibiție. Este moartea care se produce prin acțiunea unui factor traumatic extern de mică intensitate asupra unei zone reflexogene, prin declanșarea unui reflex inhibitor (ex. traumatizarea minimă a regiunii cervicale, corespunzător sinusului carotidian, traumatizarea minimă a plexului solar prin lovire de intensitate redusă în regiunea epigastrică).

Moartea neviolentă este moartea produsă de factori intrinseci organismului. Poate fi patologică și naturală.

Moartea patologică este consecința diferitelor boli acute sau cronice.

Moartea naturală este foarte rară și poate fi întâlnită la vârste înaintate prin uzura organismului. În aceste cazuri autopsia nu evidențiază nici o modificare tanatogeneratoare.

2.3. Formele judiciare ale morții violente.

Formele judiciare ale morții violente sunt: omorul, uciderea din culpă, leziuni cauzatoare de moarte, pruncuciderea, decesele accidentale, suicidul și eutanasia.

2.3.1 Omorul

Omorul face parte din categoria morților violente care implică în conformitate cu prevederile art.114 Cod Procedură Penală și art.34 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, obligativitatea unei expertize medico-legale pe cadavru și a unei anchete judiciare.

Omorul și formele lui sunt definite în Codul Penal la titlul II – infracțiuni contra persoanei -în capitolul I – infracțiuni contra vieții, integrității corporale și a sănătății, la secțiunea I- omuciderea. În cadrul acestei secțiuni sunt definite noțiunile de omor (art. 174), omor calificat (art. 175), omor deosebit de grav (art.176), pruncucidere (art. 177) uciderea din culpa (art. 178) și determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179).

În cazul infracțiunii de omor medicului legist îi revine sarcina de a oferi justiției probele obiective și condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea. Modul concret în care medicul legist ajută la soluționarea infracțiunii de omor constă în efectuarea unei expertize medico-legale pe cadavru cu parcurgerea tuturor etapelor care se impun în aceste cazuri, respectiv examenul la fața locului, autopsia medico-legală a cadavrului, examinarea corpurilor delicte și examenul agresorului sau a presupusului agresor. Principala activitate a medicului legist o constituie examenul victimei care se face cu ocazia cercetării la fața locului și ulterior cu ocazia autopsiei medico-legale. La fața locului se vor examina poziția în care se găsește cadavrul, leziunile traumatice vizibile cu ocazia acestui examen. Un element foarte important în această etapă îl constituie examinarea modificărilor cadaverice pentru constatarea stadiului evolutiv, aceasta furnizând date foarte importante pentru aprecierea timpului scurs de la instalarea decesului. În cadrul necropsiei medico-legale medicul legist va proceda la un examen extrem de amănunțit al leziunilor traumatice pentru a putea preciza tipul de agent vulnerant care le-a produs, mecanismul de producere, raportul de cauzalitate între leziunile constatate și deces etc. De asemenea se vor examina toate modificările patologice sau traumatice preexistente pentru a putea stabili dacă acestea au influențat și în ce măsură evoluția leziunilor tanatogeneratoare. Constatările macroscopice ale autopsiei medico-legale se vor completa cu examinări complementare în funcție de specificul cazului ( examen histopatologic, examen toxicologic, examinări serologice etc.) În cazul existenței unor corpuri delicte, pe lângă examinările de ordin criminalistic, medicul legist va stabili concordanța între particularitățile acestuia și aspectele lezionale constatate la examinarea victimei.

În cazul infracțiunii de omor, cu ocazia examinării la fața locului și pe parcursul autopsiei medico-legale se efectuează obligatoriu fotografii judiciare care să ilustreze leziunile externe și interne constatate, precum și îmbrăcămintea victimei și eventualele corpuri delicte. Pentru o ilustrare și mai elocvența se recomandă înregistrarea video a principalelor aspecte ale examenului la fața locului și a autopsiei medico-legale.

În cazuri deosebite medicul legist participă la reconstituire pentru a-și formula opiniile asupra împrejurărilor în care s-a produs infracțiunea.

Concluziile raportului de autopsie medico-legală în cazurile de omor, pe lângă precizările de rutină referitoare la felul și cauza morții, data morții, prezența leziunilor traumatice, a mecanismului de producere ale acestora, precum și a raportului de cauzalitate între leziuni și deces, vor preciza, în unele cazuri, o serie de aspecte mai deosebite, cum ar fi:

caracteristicile obiectului vulnerat cu care s-au putut produce leziunile, iar atunci când exista un corp delict se va preciza dacă acesta putea produce leziuni constante;

care a fost leziunea direct tanatogeneratoare;

direcția de aplicare a loviturii in cazul leziunilor penetrante produse de arme albe;

direcția și distanța de tragere în cazul leziunilor prin împușcare;

data producerii leziunilor în raport cu momentul morții;

în cazul unor leziuni multiple cu vechimi diferite, se va preciza succesiunea leziunilor; precizarea unor aspecte mai particulare legate de raportul de cauzalitate, cum ar fi caracterul favorizant sau determinant al unor factori condiționali.

Ca modalitate de producere, omorul se realizează în principal prin corpuri contondente, arme albe, arme de foc si asfixii mecanice (strangulare cu lațul și cu mâna, sufocare, compresiune toraco-abdominală). Foarte rar omorul este realizat prin intoxicații.

Cele mai frecvente cauze de deces în omor sunt leziunile grave ale organelor vitale (leziuni meningo-cerebrale, cardiace, pulmonare), hemoragii externe și interne masive prin leziuni vasculare și ale organelor parenchimatoase, șoc traumatic, șoc hemoragic, complicații septice.

2.3.2. Uciderea din culpă.

Elementele juridice ale noțiunii de culpă sunt definite în partea generală a Codului Penal, la titlu II, infracțiunea-capitolul I, ART. 19, (vinovăția) alin.2.

Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută la art. 178 Cod Penal, fiind prevăzute și circumstanțele agravante ale acestei infracțiuni și anume:

când infracțiunea este săvârșită de un conducător auto cu imbibiție alcoolică peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate;

când infracțiunea este săvârșită de orice persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și atunci când se află în stare de ebrietate;

când prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.

În practica medico-legală uciderea din culpă poate îmbrăca aspecte foarte variate, principalele situații cu care ne întâlnim fiind accidentele de trafic rutier și feroviar, accidentele de muncă, decesele puse în legătură cu deficiențe în acordarea asistenței medicale (culpa sau responsabilitatea medicală), accidentele sportive etc.

2.3.3. Leziuni cauzatoare de moarte.

Noțiunea de "leziuni cauzatoare de moarte" cuprinde o serie de aspecte medico-legale și judiciare mai deosebite ce pot genera adeseori controverse. Această noțiune este prevăzuta la art183 Cod Penal – lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Acest articol incriminează faptele prevăzute în articolele 180-182 Cod Penal care au avut ca urmare moartea victimei.

Pentru soluționarea corectă a cazurilor cu leziuni cauzatoare de moarte se impune o formulare clară a concluziilor din care să rezulte foarte explicit înlănțuirea cauzală. De exemplu în caz de traumatism cranio-cerebral cu leziuni meningo-cerebrale care evoluează cu comă prelungită și duc la deces prin complicații septice pulmonare (bronhopneumonie) formularea concluziilor va fi următoarea: "Moartea s-a datorat bronhopneumoniei survenite în evoluția unui traumatism cranio-cerebral cu leziuni meningo-cerebrale". Pentru a se sublinia gravitatea inițială a leziunilor se pot preciza clar tipurile lezionale meningo-cerebrale (contuzie cerebrală, dilacerare cerebrală etc.).

În cazul în care raportul de cauzalitate între agresiune și moarte este întrerupt prin existența unor boli preexistente, a unor cauze determinante sau favorizante, în mod obligatoriu se va preciza timpul de îngrijiri medicale necesar vindecării leziunilor traumatice în cazul unei evoluții obișnuite. Această precizare este necesară pentru încadrarea juridică a faptei consecutiv căreia s-au produs leziunile corporale traumatice.

Problematica leziunilor cauzatoare de moarte este foarte complexă și implică pe lângă aspectele medico-legale, o cercetare judiciară amănunțită pentru stabilirea circumstanțelor și împrejurărilor de producere.

2.3.4. Pruncuciderea

Pruncuciderea este definită ca fiind uciderea copilului nou născut de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. În legea noastă penală în vigoare, infracțiunea de pruncucidere este prevăzută în Codul Penal la art. 177.

În expertiza medico-legală în pruncucidere trebuie parcurse trei etape:

1. Examenul cadavrului nou-născutului care trebuie să elucideze mai mute aspecte:

stabilirea stării de nou-născut;

stabilirea duratei vieții extrauterine;

aprecierea viabilității nou-născutului;

dovedirea existenței vieții extrauterine;

stabilirea duratei vieții extrauterine;

aprecierea îngrijirilor acordate nou-născutului după naștere;

stabilirea cauzei morții.

2. Examenul mamei pruncucigașe are două obiective principale:

stabilirea semnelor de naștere recentă;

aprecierea tulburărilor pricinuite de naștere.

3. Examenul locului unde s-a produs nașterea poate furniza elemente asupra condițiilor în care a avut loc nașterea. Aici se pot găsi pete de sânge, urme de lichid amniotic, placenta, diferite obiecte utilizate la naștere, pătate cu sânge sau lichid amniotic.

Elementele constatate la locul unde s-a produs nașterea pot furniza date foarte importante pentru identificarea mamei pruncucigașe.

2.3.5. Decesele accidentale și suicidul

Sinuciderile și decesele accidentale, alături de omucideri, fac parte din categoria morților violente în care expertiza medico-legală pe cadavru este obligatorie.

În țara noastră, în cazuistica medico-legală, frecvența cea mai ridicată o dețin decesele accidentale, urmate de sinucideri și omucideri.

Decesele accidentale sunt consecința unor imprudențe sau neglijențe legate de circulația rutieră, feroviară, aviatică, maritimă, de activitatea profesională, casnică, sportivă, terapeutic, etc.

În funcție de circumstanțele de producere, accidentele se pot clasifica în:

accidente de trafic (rutiere, feroviare, aviatice, maritime);

accidente de muncă (industriale și agrare);

accidente casnice;

accidente sportive;

accidente terapeutice;

accidente circumstanțiale.

Sinuciderea este specific umană și se poate defini ca o acțiune premeditată de suprimare a propriei vieți. Conceptul de sinucidere poate fi considerat într-un sens larg și un sens restrâns sau suicidul propriu-zis. În sens larg, suicidul înseamnă orice acțiune, tendință sau comportament de autoagresiune, incluzându-se în această categorie și așa numita sinucidere cronică a toxicomanilor, alcoolicilor. Suicidul propriu-zis este actul de suprimare bruscă, voită și conștientă a propriei vieți.

Suicidul poate fi clasificat în două categorii: suicidul patologic (întâlnit la bolnavii psihic) și suicidul nepatologic (considerat ca un act deliberat si elaborat).

După Sârbu si Quai, suicidul poate avea următoarele forme: suicidul de tip reactiv (după o psihoza majoră), suicidul rațional sau lucid, suicidul psihotic (întâlnit la bolnavii psihic, realizat sub imperiul halucinațiilor sau ideilor delirante) și suicidul șantaj (întâlnit la indivizii cu anomalii caracteriale și afective în scopul obținerii unor beneficii).

În realizarea suicidului se descriu următoarele faze:

faza presuicidară (suicidația);

faza motorie (suicidacția);

faza traumatică;

moartea prin autoagresiune.

Prima fază are o durată variabilă, putând dura de la ore, zile până la câțiva ani. În funcție de prezența sau absența ultimei etape (instalarea morții), suicidul poate fi considerat ca suicid reușit sau tentativă de suicid.

Mijloacele de realizare sunt extrem de variate, cele mai importante fiind asfixia mecanică prin spânzurare, intoxicații (în special medicamentoase), precipitarea, armele albe, armele de foc, trenul etc.

2.3.6. Eutanasia

Etimologic, termenul de eutanasie provine din limba greacă (eu=bine, thanatos=moarte) și în traducere liberă înseamnă "moarte ușoară".

În dicționarul enciclopedic, eutanasia este definită ca o moarte fără dureri sau ca o metodă de provocare, de către medic, a unei morți precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință grea și prelungită.

În Larousse, eutanasia e definită ca un ansamblu de metode care produc moarte fără suferință, punând capăt unei lungi agonii sau unei boli foarte dureroase cu sfârșit letal.

În dicționarul juridic penal, eutanasia este definită ca uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este din această cauză inevitabilă.

Concepțiile și opiniile referitoare la eutanasie se pot grupa în două categorii principale: una care este pro eutanasie si alta care este împotriva acesteia, ambele susținându-și părerile prin argumente de ordin medical, religios, etic și juridic.

Formele eutanasiei

În literatura de specialitate eutanasia a fost clasificată în funcție de două criterii: modul de realizare și consimțământul bolnavului.

Sub aspectul modului de realizare eutanasia poate fi activă și pasivă.

Din punct de vedere al consimțământului bolnavului eutanasia poate fi voluntară, nonvoluntară și involuntară.

Eutanasia activă se realizează prin acțiunea unei persoane, în speță a medicului, singur sau ajutat de cadre medii. Cea mai utilizată metodă de eutanasie activă este administrarea unei substanțe cu acțiune letală (injecția letală).

Eutanasia pasivă se realizează în principal prin întreruperea tratamentului, plecându-se de la premisa că orice efort terapeutic sau tratament obișnuit sunt inutile, bolnavul fiind irecuperabil chiar în condiția aplicării tratamentului.

Eutanasia voluntară se realizează la cererea repetată și stăruitoare a bolnavului conștient și informat asupra diagnosticului și prognosticului bolii de care suferă.

Eutanasia nonvoluntară se realizează fără consimțământul bolnavului, atunci când se pune capăt vieții unei persoane care nu poate alege ea însăși între a trăi și a muri. De exemplu, nou-născuții plurimalformați, persoane în stare de comă profundă sau comă depășită, persoane

care în urma unui accident sau a unei boli nu mai pot acționa responsabil nici în momentul respectiv, nici în viitor. De obicei, in aceste cazuri se recurge la metode pasive de eutanasie.

Eutanasia involuntară se realizează de asemenea fără consimțământul bolnavului și împotriva voinței acestuia, care dorește să trăiască indiferent în ce condiții, fără a-l interesa calitatea vieții .Eutanasia este involuntară și atunci când se aplică unei persoane care ar fi fost în măsură să-și dea consimțământul, dar fie că nu a fost întrebată, fie că a fost întrebată dar s-a abținut să răspundă deoarece dorea să trăiască în continuare. După unele păreri, în cadrul eutanasiei involuntare se includ și o serie de practici medicale acceptate cum ar fi administrarea unor doze mari de antialgice care ar putea produce decesul prin efecte toxice sau prin reacții adverse, precum și renunțarea la un mijloc terapeutic care menține viața pacientului fără a-i cere consimțământul.

Suicidul asistat medical este considerat de unii autori ca fiind o formă mixtă de eutanasie, incluzând atât eutanasia activă, cât și pe cea pasivă.

CAPITOLUL 3

AGENȚII TANATOGENERATORI ÎN MORȚILE VIOLENTE

3.1. Generalități. Clasificare.

Agenții tanatogeneratori sunt factori traumatici care acționând brutal asupra organismului suprimă viața. Factorii traumatici pot fi: mecanici, fizici, chimici, biologici și psihici(trauma psihică).

3.2. Traumatologia mecanică.

Traumatologia mecanică studiază efectele acțiunii factorilor traumatici mecanici asupra organismului. Morțile violente urmare a agenților tanatogeneratori mecanici se pot produce prin: cădere și precipitare, accidente de circulație, arme de foc, asfixii mecanice.

3.2.1. Căderea și precipitarea

Căderea și precipitarea sunt consecința pierderii echilibrului cu izbirea corpului de un plan dur. Căderea simplă (căderea pe același plan) constă în schimbarea poziției corpului cu izbirea pe același plan, respectiv planul de susținere. Precipitarea (căderea de la înălțime) constă în trecerea corpului de pe un plan pe altul situat mai jos, sub acțiunea gravitației.

Moartea în căderea pe același plan survine foarte rar. Este posibilă în căderi cu heteropropulsie (lovire activă urmată de cădere) și în alte căderi survenite după pierderea stării de cunoștință, situație în care mișcările de redresare a corpului sunt practic inexistente. Decesul se poate produce prin leziuni meningo-cerebrale, consecutive lovirii capului de sol sau de diferite obiecte din jur și foarte rar prin hemoragie internă datorită unor rupturi de ficat și splină.

Leziunile produse prin precipitare sunt leziuni de gravitate mare care frecvent duc la moarte.

Sub aspect judiciar precipitarea poate fi sinucidere, accident și foarte rar omucidere. Omuciderea prin precipitare este extrem de dificil de probat sub aspect medico-legal.

Mecanismul de producere al leziunilor în precipitare poate fi direct și indirect.

Mecanismul direct poate să fie primar, secundar și mediat. Leziunile prin mecanism direct primar sunt cele care apar în regiunea care realizează contactul inițial cu planul dur. De mecanismul direct secundar țin leziunile produse prin izbirea ulterioară a restului corpului de planul dur, după ce s-a realizat contactul inițial. Mecanismul direct mediat apare în căderi în ax vertical ( în picioare, pe genunchi, ischioane, pe vertex ), când forța traumatică se transmite la distanță, prin intermediul coloanei vertebrale, determinând leziuni la distanță de zona de impact.

Leziunile prin mecanism indirect apar de asemenea la distanță de zona de impact, fiind consecința dezaccelerației bruște sau a unor contracții musculare violente. Uneori prin precipitare se pot produce leziuni în timpul fazei de cădere propriu-zisă prin izbirea de o serie de obstacole întâlnite în traiectoria de cădere ( stâlpi, arbori, balcoane, etc. ).

În precipitare există mai multe modalități de impact ale corpului cu planul dur și anume :

Impactul segmentului cranian concomitent cu restul corpului, care se poate face în planul anterior, posterior, sau unul din planurile laterale ale corpului.

Impactul cu segmentele inferioare ale corpului, respectiv căderea în picioare, pe genunchi sau pe ischioane.

Impactul cu segmentul cranian (căderea pe vertex ).

3.2.2. Accidentele de circulație.

Acestea constituie una din cele mai frecvente cauze de morbiditate și mortalitate pe plan mondial fiind considerate ca o adevărată boală a civilizației moderne, o epidemie traumatică din ce în ce mai greu de stăpânit. Conform unor date statistice citate în literatura de specialitate, decesele prin accidentele de circulație însumează anual peste 100.000 de victime.

În țara noastră mortalitatea prin accidente rutiere a înregistrat o creștere alarmantă după decembrie 1989. Astfel în 1990 numărul deceselor prin accidente rutiere a fost de 2,5 ori mai mare comparativ cu anul 1989. acest aspect îngrijorător se explică în principal prin creșterea marcată a numărului de autovehicule, în special autoturisme, datorită facilității

introducerii în țară a unor autovehicule de proveniență străină, în special din țările Europei Occidentale.

În cadrul unui studiu efectuat la IML Cluj, decesele prin accidente rutiere a reprezentat aproape un sfert din totalul morților violente, situându-se pe primul loc ca și cauză de moarte violentă.

Accidentul rutier este un fenomen complex determinat de mai mulți factori –uman, tehnic, natural (meteorologic)- cu repercursiuni negative de ordin medical, social, economic și juridic.

În literatura de specialitate termenul de accident de circulație definește orice accident produs de un vehicul pe căile publice de transport. În determinismul accidentelor de circulație intervin trei factori:

factorul uman în postura de conducător auto și pieton;

factorul vehicul;

factorul drum sau șosea.

Factorul uman are rolul determinant în cele mai multe accidente rutiere. În majoritatea cazurilor accidentul este consecința nerespectării normelor de securitate a circulației pe drumurile publice, imputabile atât conducătorului auto cât și pietonilor. Referitor la conducătorul auto cauzele cele mai frecvente ale accidentelor rutiere sunt excesul de viteză, nerespectarea normelor privind acordarea priorității, depășiri nepermise, conducerea sub influența alcoolului, starea de oboseală, consum de psiholeptice, lipsa de experiență și atitudine, deficiențe de atenție distributivă, tulburări de auz și acuitate vizuală, tulburări psihosomatice cu influență asupra reflexelor.

Factorul autovehicul intervine în producerea accidentelor rutiere prin deficiențele tehnice ale sistemului de frânare, direcției, defectele pneurilor, la sistemul de iluminare și semnalizare. În acest context un rol important n prevenirea accidentelor de circulație îl are verificarea tehnică periodică.

Factorul drum sau șosea intervine în determinismul accidentelor rutiere prin deficiențe de construcție, gropi, factori ocazionali ( mâzgă, polei ), lipsa unei semnalizări corespunzătoare a diferitelor pericole pe drumurile publice ( drum accidenta, posibilitatea de derapare, curbe periculoase, etc ) pentru avizarea din timp a conducătorilor auto.

În majoritatea cazurilor, în producerea accidentelor rutiere sunt implicate autovehicule, dar pot fi produse și de alte tipuri de vehicule: biciclete, motociclete, vehicule cu tracțiune animală etc.

În accidentele de circulație produse de autovehicule, gravitatea leziunilor este condiționată în principal de viteza de deplasare a autovehiculului și de particularitățile autovehiculului implicat. În accidentele rutiere produse de autovehicule pot fi implicați pe de o parte pietonii și pe de altă parte persoanele din autovehicul.

În accidentarea pietonilor intervin trei factori:

o forță care este energia cinetică a autovehiculului;

o rezistență care este rezistența pe care o opune victima;

un punct de aplicare al forței care depinde de tipul autovehiculului.

În funcție de acești factori, în producerea leziunilor la pietoni putem întâlni mecanisme variate care după Moraru I. Pot fi mecanisme simple, mecanisme asociate și mecanisme complexe.

Mecanisme simple:

lovirea care este foarte rar întâlnită și apare când viteza autovehiculului este foarte mica . Leziunile sunt de intensitate mica (echimoze , hematoame, excoriații, plăgi contuze) fiind localizate la locul de impact;

compresiunea care poate avea doua aspecte distincte : călcarea cu roata și comprimarea între părțile joasa ale autovehiculului și sol. Gravitatea leziunilor depinde de greutatea autovehiculului , garda la sol și viteza de deplasare;

târârea care este rar întâlnită neasociată cu alte mecanisme. Se produce prin agățare victimei de o parte a autovehiculului și târârea ei pe o distanța variabilă cu frecarea de sol.

Mecanisme asociate care sunt asocieri de două mecanisme simple:

lovire -proiectare;

lovire-cădere;

călcare-târâre;

călcare-comprimare;

Mecanisme complexe care sunt asocieri de mai mult de două mecanisme simple:

lovire-proiectare-călcare;

lovire-proiectare-târâre;

lovire-proiectare-comprimare;

lovire-proiectare-călcare-comprimare;etc.

Accidentarea persoanelor din autovehicul se realizează cel mai frecvent prin coliziunea între două autovehicule sau între un autovehicul. Cele mai grave sunt impactele în plan frontal.

Leziunile ocupanților se pot produce prin doua mecanisme principale :

mecanismul direct prin lovire de interiorul autovehiculului sau prin proiectare în afara autovehiculului;

mecanismul indirect prin dezaccelerare bruscă , care modifică greutatea dinamică a organelor interne și poziția lor anatomică.

Conducătorul auto prezintă în primul rând leziuni toraco-abdominale produse prin impactul cu volanul, constând în fracturi costale și de stern cu înfundare, adeseori asociate cu rupturi pulmonare, de cord, vase mari și uneori de ficat și splină. Se mai pot întâlni și fracturi ale membrelor inferioare, cranio-certebrale sau ale masivului facial.

Leziunile cele mai grave le suferă ocupantul locului din față de lângă conducătorul auto denumit și locul mortului. Acesta prezintă leziuni cranio-cerebrale grave asociate cu leziuni faciale produse prin izbirea de parbriz sau de stâlpul acestuia, traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale, rupturi de plămâni, inimă, vase mari, ficat, splină, rinichi și fracturi de gambe și genunchi produse prin izbire de bord.

Ocupanții din spate suferă în general leziuni mai ușoare leziunile se produc prin izbirea de spătarul scaunului din față sau de pereții autovehiculului. În impacte puternice pot apărea leziuni grave prin izbirea de stâlpii laterali.

Sub aspect judiciar leziunile și moartea produse de autovehicule sunt mai frecvent accidentale și foarte rar sinucideri. Omorul este deosebit de rar.

Alte accidente de trafic sunt cele feroviare și aviatice.

Lovirea de către tren realizează leziuni multiple care se explică printr-o succesiune rapidă a mai multor mecanisme de producere: lovire, proiectare, călcare, târâre, cu izbire de terasament. În general leziunile produse de tren sunt foarte grave, moartea producându-se rapid.

Expertiza medico-legală în moartea produsă de tren implică în primul rând un examen la fața locului unde de obicei se întâlnesc pete reduse de sânge, datorită rapidității instalării decesului. În cursul autopsiei se impune o refacere integrală a fiecărei regiuni anatomice cu examinarea amănunțită a aspectului morfologic al leziunilor, pentru a putea exclude eventuale leziuni traumatice anterioare celor produse de tren. O importanță deosebită o are evidențierea infiltratelor sanguine care se găsesc de obicei la distanță de marginile secționate.

Sub aspect judiciar leziunile și moartea produsă de tren pot fi sinucideri sau accidente. Există uneori încercări de disimulare a unui omor prin aruncarea cadavrului pe calea ferată. Accidentele aviatice sunt în continuă creștere și se soldează de obicei cu numeroase victime. Expertiza medico-legală vizează în primul rând identificarea victimelor și stabilirea cauzelor morții și apoi stabilirea mecanismului de producere a accidentului. Identificarea cadavrului este adesea foarte dificilă, fiind vorba de cadavre carbonizate, fragmentate.

3.2.3. Leziunile și moartea prin arme de foc.

Arma de foc este definită ca un dispozitiv la care, prin aprinderea unui material explozibil, se realizează fie proiectarea propriului înveliș ( grenade, mine, bombe, etc. ), fie proiectarea printr-o țeavă a unuia sau mai multor proiectile ( pistolete, revolvere, pistoale mitralieră, carabine, mitraliere, tunuri ).

Aspectul leziunilor produse prin acțiunea armelor de foc depinde de modul de acțiune al proiectilului, condiționat de forța vie și unghiul sub care acționează. Leziunile diferă în funcție de tipul proiectilului: gloanțe sau alice.

Glonțul poate avea aspra organismului următoarele acțiuni:

acțiunea de zdrobire sau rupere când forța vie a glontelui este foarte mare sau în caz de fragmentare a proiectilului. Se produce astfel un orificiu de intrare cu aspect neregulat, cu pierderi mari de substanță;

acțiunea de perforare apare când forța vie a glontelui este mare producând un orificiu de intrare cu pierdere de substanță;

acțiunea de înfundare se produce când forța vie a glontelui este mică și acesta apasă asupra pielii și țesuturilor subiacente pe care le întinde, apoi le desface, formând un orificiu de intrare atipic în formă de fantă, fără lipsă de substanță;

acțiunea contuzivă apare când forța vie a glontelui este foarte mică sau când unghiul de acțiune est mai mic de 15 grade.

Leziunea produsă de proiectil poartă denumirea generică de plagă împușcată. Există mai multe tipuri de plagă împușcată:

transfixiantă când proiectilul străbate corpul sau un segment anatomic formându-se un orificiu de intrare, un canal și un orificiu de ieșire;

oarbă când proiectilul pătrunde în corp și după un traiect variabil se oprește, existând orificiul de intrare și canalul;

contuză când proiectilul nu pătrunde în corp.

Sub aspect judiciar leziunile și moartea produse prin arme de foc pot fi: omor, sinucidere și accidentale.

La noi în țară pe primul plan se situează accidentele, în special prin arme de vânătoare, suicidul este mai rar, iar omorul este foarte rar.

Expertiza medico-legală trebuie să elucideze următoarele obiective:

diagnosticul de împușcare se bazează pe morfologia leziunilor și cercetarea factorilor secundari ai împușcării;

stabilirea cauzei morții și a raportului de cauzalitate între leziunile constatate și deces;

stabilirea direcției de tragere – se realizează prin identificarea orificiului de intrare și ieșire și stabilirea direcției canalului;

stabilirea distanței de tragere. In acest sens expertiza va preciza dacă este vorba de o împușcare cu țeava lipită (descărcare absolută), de împușcare în limitele zonei de acțiune ai factorilor suplimentari ai împușcării ( descărcare relativă ) sau de o împușcare în afara limitei de acțiune a factorilor suplimentari (împușcarea de departe );

stabilirea numărului și succesiunii împușcăturilor care se apreciază prin numărul orificiilor de intrare respectiv prin intensitatea reacției vitale a fiecărei leziuni;

precizarea calibrului armei se face precis când proiectilul străbate oase late;

identificarea armei se face prin examinări criminalistice;

stabilirea formei judiciare de deces. Referitor la acest aspect expertiza va stabili dacă este vorba de omucidere, sinucidere sau accident.

3.2.4. Asfixii mecanice.

Prin asfixie se înțelege o stare patologică determinata de lipsa totală sau aproape totală a oxigenului la nivelul celulelor organismului. Noțiunea medicală care definește lipsa oxigenului este cea de anoxie.

Obiectul medicinii legale îl constituie anoxiile de cauză violentă, denumite asfixii mecanice. După modul de producere asfixiile mecanice se clasifică în două mari categorii:

Asfixii mecanice prin compresiune:

prin compresiunea gâtului: spânzurarea, strangularea cu lațul sau cu mâna (sugrumarea);

prin compresiunea toracelui și abdomenului: compresiunea toraco-abdominală.

Asfixii mecanice prin ocluzie:

ocluzia orificiilor respiratorii: sufocarea;

ocluzia căilor respiratorii: prin corpi străini solizi, prin lichide (înecul).

Mecanismele tanatogeneratoare în asfixiile mecanice sunt complexe și pot să difere de la caz la caz și în funcție de forma de asfixie. În tanatogeneza asfixiilor mecanice putem întâlni trei mecanisme de bază:

Anoxia acută – prin împiedicarea pătrunderii aerului până la nivelul alveolelor pulmonare.

Tulburările circulației vertebrale – prin compresiunea vaselor gâtului.

Reflexele inhibitorii – prin compresiunea sinusului carotidian sau prin excitarea nervilor vag și laringeu, ducând la deces rapid prin stop cardio-respirator.

Spânzurarea – este o asfixie mecanică produsă prin compresiunea gâtului de către un laț acționat prin greutatea propriului corp și se poate clasifica în funcție de două aspecte:

După modul de suspendare a corpului în laț:

spânzurare completă – corpul este complet suspendat în laț, fără nici un punct de sprijin;

spânzurarea incompletă – corpul are un punct de sprijin cu solul (cu picioarele, genunchii, în poziția șezândă, sau chiar culcat).

După poziția nodului lațului:

spânzurare tipică- forma în care nodul lațului este la ceafă și lațul comprimă partea anterioară a gâtului;

spânzurarea atipică- orice altă poziție a nodului (anterioară, laterală).

În spânzurare pot interveni toate cele trei mecanisme principale (anoxia acută, tulburările circulatorii cerebrale și reflexele inhibitorii) și în anumite condiții poate interveni și un alt mecanism: luxarea coloanei cervicale cu lezarea bulbului de către dintele axisului, în acest caz moartea fiind fulgerătoare.

La examenul extern al cadavrului leziunea traumatică caracteristică este șanțul de spânzurare care reprezintă amprenta pe care o lasă lațul pe gâtul victimei.

Ca formă judiciară de deces, în majoritatea cazurilor spânzurarea este sinucidere. Omorul prin spânzurare este foarte rar întâlnit fiind posibil asupra persoanelor aflate în incapacitate de a se apăra. Spânzurările accidentale pot apărea la copii, alpiniști sau în cadrul unor manopere sexopatice autoerotice.

Strangularea – este o asfixie mecanică prin compresiunea gâtului. Se pot întâlni două forme distincte:

strangularea cu lațul;

strangulare cu mâna (sugrumare).

Strangulare cu lațul se produce prin compresiunea gâtului cu un laț care se strânge progresiv. Aceasta poate fi completă când lațul comprimă complet gâtul, fiind adeseori fixat strâns prin nod și incompletă când lațul comprimă o parte a gâtului, de obicei regiunea antero-laterală fiind fixat in zona opusă cu ajutorul degetelor agresorului.

Strangularea cu mâna se numește și sugrumare și se realizează prin compresiunea gâtului cu mâna.

Sub aspect tanatogenerator în strangulare pot fi întâlnite toate cele trei mecanisme de bază, respectiv mecanismul anoxic, tulburările circulației cerebrale și mecanismul neuro-reflex.

La examenul extern în strangularea cu lațul leziunea caracteristică este șanțul de strangulare. În sugrumare la nivelul gâtului se constată prezenta leziunilor de compresiune cu mâna (echimoze ovalare și excoriații semilunare) localizate în regiunea anterioară și regiunile laterale ale gâtului.

Sub aspect judiciar strangularea cu lațul este în marea majoritate a cazurilor omucidere. Sinuciderile prin strangularea cu lațul sunt foarte rare. Sugrumarea este în exclusivitate omor.

Compresiunea toraco-abdominală – este o asfixie mecanică realizată prin împiedicarea mișcărilor respiratorii. Pentru realizarea acestei forme este necesară o compresiune a regiunii toraco-abdominale cu o greutate de 40 – 60 kg repartizată pe o suprafață mare.

Sub aspect tanato-generator pe prim plan se situează mecanismul anoxic prin blocarea mișcărilor respiratorii. Compresiunea toraco-abdominală are o acțiune lentă, în această formă de asfixie mecanică moartea instalându-se în 20-30 de minute și uneori chiar mai mult.

Din punct de vedere judiciar decesele prin compresiune toraco-abdominală pot să fie

accidentale în cadrul unor accidente profesionale, accidente de circulație sau accidente circumstanțiale, și mai rar omucideri.

Sufocarea este o asfixie mecanică realizată prin obstruarea orificiilor respiratorii cu împiedicarea pătrunderii aerului în arborele respirator. Poate fi produsă cu mâna sau cu ajutorul unor obiecte moi.

Sub aspect tanatogenerator moartea se produce prin anoxie, consecutiv împiedicării pătrunderii aerului în arborele respirator.

Ca formă judiciară de deces sufocarea este aproape în exclusivitate omucidere. Există cazuri rare de sufocare accidentală întâlnite în special la bolnavi epileptici și la persoane în stare de ebrietate avansată.

Asfixia mecanică prin ocluzia cu corpi străini – această formă de asfixie se poate realiza cu corpi străini sau cu lichide. Corpii străini pot oblitera laringele, traheea, bifurcația bronșiilor sau bronșiile principale.

Sub aspect tanatogenerator pe prim plan se situează mecanismul anoxic. Uneori pot interveni mecanisme neuro-reflexe inhibitoare cu punct de plecare la nivelul mucoasei laringiene, traheale sau bronșice.

Modalitățile de producere sunt variate. Se pot întâlni în cadrul tulburărilor de deglutiție prin aspirare de alimente, la copii se poate întâlni obstrucția accidentală cu diverși corpi străini (boabe de porumb, fasole, etc.) introduși în gură sau în nas, uneori la adulți se pot întâlni cazuri accidentale prin aspirare de materiale sau de corpi străini pulverulenți (făină, ciment, nisip, etc.).

Sub aspect judiciar asfixia prin ocluzie cu corpi străini este în marea majoritate a cazurilor un accident. Sinuciderile sunt foarte rar întâlnite.

Înecul sau submersia – este forma de asfixie mecanică realizată prin pătrunderea unui lichid în arborele respirator. Înecul se produce cel mai frecvent cu apă, dar se poate realiza și cu alte lichide. Pentru realizarea înecului nu este necesar ca întreg corpul să se scufunde în lichid, ci este suficient ca orificiile respiratorii sa se găsească în mediu lichid.

În producerea morții pe primul plan se situează anoxia.

Sub aspect judiciar înecul este cel mai adesea un accident sau sinucidere. Omorul este foarte rar.

3.3. Moartea prin agenți fizici

Prin acțiunea lor asupra organismului uman, agenții fizici pot cauza moartea prin temperaturi înalte, temperaturi scăzute și prin energie electrică.

3.3.1. Moartea prin temperaturi înalte.

Efectele temperaturii înalte asupra organismului pot fi generale producând hipertermia și locale determinând apariția arsurilor.

Hipertermia cuprinde totalitatea modificărilor patologice consecutive acțiunii temperaturii înalte asupra întregului organism.

În majoritatea cazurilor hipertermia apare ca un accident, îndeosebi în condiții industriale, la persoane care lucrează în spații supraîncălzite. Hipertermia este favorizată de umiditatea crescută a aerului, atmosfera închisă, lipsită de curenți de aer îmbrăcămintea caldă, stare de oboseală, consumul de alcool și diferite boli organice.

Moartea prin hipertermie poate apărea când temperatura corporală depășește 42 grade C . De asemenea în forme grave se instalează șocul caloric care poate duce la moarte.

Arsurile pot fi produse de agenți termici variați: flacără, gaze incandescente, vapori supraîncălziți, lichide fierbinți, metale topite, etc.

După gravitatea leziunilor și aspectul morfologic se disting patru grade de arsuri:

arsuri de gradul I – eritemul – se caracterizează prin apariția unui eritem cu tumefacție și durere locală. Pot deveni mortale când interesează 2/3 din suprafața corporală;

arsuri de gradul II – flictene – se caracterizează prin apariția de vezicule, bule, flictene, ce conțin un lichid sero-citrin bogat în leucocite, proteine și fibrină, cu reacția Rivalta pozitivă. Pot deveni mortale când interesează 1/2 din suprafața corpului;

arsuri de gradul III – escare – se caracterizează prin necroze tegumentare, urmate de escare. Complicațiile septice sunt frecvente. Pot deveni mortale când interesează 1/3 din suprafața corpului;

arsuri de gradul IV – carbonizarea – sunt arsuri profunde, cu distrugerea țesuturilor moi, putând merge până la calcinarea oaselor. Sunt mortale întotdeauna.

Cele mai frecvente cauze de deces în arsuri sunt șocul combustional, șocul toxic și complicațiile septice.

Sub aspect judiciar moartea prin arsuri este de obicei accidentală. Sinuciderile sunt rare și se realizează prin aprinderea substanțelor inflamabile aruncate pe corp. Omorul este foarte rar.

3.3.2. Moarte prin temperaturi scăzute.

Temperaturile scăzute pot exercita asupra organismului o acțiune generală determinând hipotermia sau refrigerația și o acțiune locală producând degerăturile.

Hipotermia reprezintă totalitatea modificărilor patologice survenite în urma expunerii organismului la temperaturi joase. Când mecanismele adaptative ale organismului sunt depășite se produce o scădere progresiva a temperaturii corporale, care sub anumite limite devine incompatibilă cu viața.

Factorii favorizanții în producerea refrigerației pot fi exogeni și endogeni. Dintre factorii exogeni fac parte frigul asociat cu vânt și umiditate, calitatea îmbrăcăminții etc. Factorii endogeni sunt reprezentați de starea de ebrietate, inaniție, oboseală, stări patologice ( anemii, boli cardio-vasculare, insuficiențe endocrine ), vârsta ( copiii și bătrânii fiind mai sensibili ).

Când temperatura corporală ajunge la 31-270 C se instalează coma. Moarte se produce când temperatura corpului atinge 20-240 C fiind determinată de fibrilație ventriculară sau stop cardiac.

Sub aspect judiciar, refrigerația este cel mai frecvent accident ( întâlnindu-se la alpiniști, la copii prin închideri accidentale în frigider, etc.). Sinuciderile sunt rare descriindu-se cazuri la psihopați și alcoolici. Omorul este foarte rar, putându-se realiza asupra unor persoane în imposibilitatea de a se opune.

Degerăturile sunt leziuni de gravitate variabilă produse în urma acțiunii locale a frigului. Sunt foarte rar mortale.

3.3.3. Moartea prin energie electrică.

Acțiunea energiei electrice asupra organismului uman se prezintă sub două aspecte: electrocutarea și fulgerația sau trăznirea.

Electrocutarea este consecința acțiunii curentului electric de rețea și definește complexul de modificări morfofuncționale locale si generale care se produc la trecerea curentului electric prin corpul omenesc. Electrocutarea poate fi sau nu urmată de moarte. Atunci când duce la deces, acesta se instalează de obicei imediat și mai rar la câteva ore sau chiar câteva zile.

Mecanismul de producere a morții prin electrocutare depinde în principal de particularitățile curentului. Curenții slabi pot produce moartea prin asfixie datorită tetanizării musculaturii respiratorii și mai rar prin fibrilație ventriculară. Curenții mijlocii pot duce la deces prin paralizia centrilor vitali, prin asfixie și prin fibrilație ventriculara. Curenții puternici produc paralizia sistemului nervos central.

Leziunea cea mai caracteristică cu valoare de amprentă în electrocutare este marca electrică. Se localizează la locul de intrare a curentului electric în organism.

Sub aspect judiciar electrocutarea este cel mai frecvent un accident. Sinuciderile și omorul prin electrocutare sunt foarte rar întâlnite.

Fulgerația sau trăznirea este consecința acțiunii electricității naturale asupra corpului omenesc, sub forma unei scântei electrice – trăznetul. Electricitatea atmosferica are același efect asupra organismului ca și curentul electric tehnic. Leziunea caracteristică pentru trăznet este așa numita figură de trăznet care constă într-un eritem roșu-brun cu aspectul unei ramuri de brad.

De obicei în caz de trăznire moartea survine foarte rapid.

Sub aspect judiciar trăznirea este în exclusivitate accident.

3.4.Moartea prin agenți chimici.

Moartea violentă prin agenți chimici survine în urma intoxicațiilor cu substanțe chimice toxice. Prin toxic se înțelege orice substanță care introdusă în organism determină alterări funcționale și/sau morfologice producând o stare patologică de gravitate variată numită intoxicație. Prin acțiunea toxicului au loc modificări ale unor funcții de gravitate variabilă care pot duce la deces.

După originea factorilor toxici intoxicațiile se clasifică în intoxicații endogene și intoxicații exogene. Acestea din urma fac obiectul toxicologiei medico-legale.

Din punct de vedere medico-legal intoxicațiile exogene pot fi:

intoxicații voluntare: omucideri, sinucideri, toxicomanii;

intoxicații accidentale: accidente profesionale, casnice, terapeutice.

Gravitatea intoxicațiilor depinde de mai mulți factori care pot fi sistematizați în două categorii:

factori dependenți de toxic: doza, structura chimică, afinitatea pentru anumite țesuturi și organe, concentrația toxicului, asocierea cu alte substanțe și viteza de administrare;

factori dependenți de organism: calea de pătrundere, vârsta, sexul, greutatea corporală, toleranța sau obișnuința, stări patologice preexistente, stări de hipersensibilizare.

Principale intoxicații întâlnite în practica medico-legală sunt:

intoxicațiile cu hipnotice;

intoxicațiile cu tranchilizante;

intoxicațiile cu neuroleptice;

intoxicațiile cu psihoanaleptice;

intoxicația cu stricnină;

intoxicația cu morfină;

intoxicația cu oxid de carbon;

intoxicațiile cu cianuri si acid cianhidric;

intoxicațiile cu alcooli si glicoli;

toxicii caustici;

intoxicațiile cu pesticide.

Expertiza medico-legală în intoxicații prezintă o serie de particularități legate de obiectivele, etapele și examinările complementare utilizate în această speță de expertiză.

Pe lângă obiectivele generale expertiza medico-legală în decesele prin intoxicațiile acute trebuie să mai soluționeze și o serie de aspecte particulare:

stabilirea naturii, cantității și a căii de pătrundere a toxicului în organism;

stabilirea cu aproximație a momentului pătrunderii toxicului în organism;

stabilirea unor factori ocazionali care au putut influența evoluția intoxicației (stări patologice preexistente, hipersensibilizări, stări de obișnuință);

stabilirea formei judiciare de intoxicație ( accident, sinucidere, omucidere).

Pentru soluționarea obiectivelor, expertiza medico-legală în intoxicații trebuie să soluționeze următoarele etape:

examenul la fața locului și ancheta;

studiul simptomelor clinice;

examenul anatomopatologic;

examenul toxicologic.

CAPITOLUL 4

ALCOOLUL, FACTOR DE RISC ÎN MORȚILE VIOLENTE

4.1. Alcoolul și accidentele de circulație

Accidentele rutiere reprezintă astăzi una din problemele majore ale medicini, prin frecvența, gravitatea și aspectele terapeutice ce le ridică. Ele afectează grupa activă de vârstă, constituind prima cauză de moarte ca frecvență a tinerilor. Accidentul rutier poate fi astfel considerat ca o adevărată boală a civilizației moderne, ceea ce impune abordarea acestui fenomen în tot complexul său de elemente etiologice, patogenice, clinice, de tratament si profilaxie.

În România, decesele înregistrate prin accidente de circulație, ocupă locul 6 în totalitatea cauzelor de deces. Victimele implicate în accidentele de circulație sunt conducătorii auto, pasagerii cât și pietonii.

Cunoașterea patogeniei oricărui proces morbid impune cunoașterea factorilor care îl condiționează și determină, iar printre acești factori, un rol însemnat îl are alcoolul. Între consumul de alcool si capacitatea de conducere, exista o relație strânsă, demonstrând rolul negativ al alcoolului. Este suficient să arătăm, spre exemplu, că la conducătorii auto, latența perioadei de răspuns efector de la accelerare la frânare crește de 2 ori la o alcoolemie 0,50 g%0, intre 2-4 ori la o alcoolemie de 1-1, 5g %0, intre 3- 5 ori la o alcoolemie de 1,5 -2 g%0 și de peste 6 ori la alcoolemii peste 2 g %0. Pe de altă parte distanța parcursă de automobil, din momentul când conducătorul observă pericolul și până la frânare, crește in cazul consumului de alcool, în funcție de viteză și alcoolemie. La acestea se adaugă starea de euforie, alterarea simțului critic cu supraestimarea propriei capacități, aprecierea greșită a pericolelor, a distanțelor, diminuarea câmpului și acuității vizuale.

Riscul de accidentare a conducătorilor auto crește proporțional cu cantitatea de băuturi alcoolice și concentrația de alcool in sânge. Alcoolul etilic, imediat după ingerare produce la

conducătorul auto o stare de excitație care se manifestă prin încrederea exagerată, impulsivitate, nerespectarea normelor de circulație.

Consumul de alcool are un rol tot atât de nefast și pentru pietoni, aceștia putând fi accidentați de multe ori din vina lor, circulând neregulamentar sau neasigurându-se la traversarea drumurilor publice, manifestări survenite și in stările de influență alcoolică. După unele statistici, aproximativ 1/ 4 din totalul pietonilor, victime ale unor accidente rutiere, se găseau sub influența băuturilor alcoolice.

În cazul pasagerilor aflați sub influență alcoolică, aceștia pot distrage atenția conducătorilor auto, chiar dacă cei din urmă nu se află sub influență alcoolică.

Cunoașterea adevăratelor cauze ale accidentelor rutiere, înlăturare oricăror atitudini fataliste în această direcție, considerarea lor ca una din principalele probleme de sănătate publică ale societății contemporane pot constitui premisele pentru scăderea morbidității si mortalității având drept cauză traficul rutier.

Nu s-a stabilit o relație între consumul de alcool la volan si gradul de instruire, ceea ce impune adoptarea unor măsuri educative pentru toate categoriile de conducători auto.

Cercetările efectuate in ultimii ani demonstrează înmulțirea accidentelor rutiere produse de conducătorii auto având alcoolemii reduse. Explicația rezidă în faptul că, pe de o parte frecventele controale ale organelor de poliție și propaganda antialcoolică au determinat o mai mare prudență din partea conducătorilor auto, iar pe de altă parte, circulația aglomerată a crescut dificultatea conducerii autovehiculului.

Avându-se în vedere pericolul pe care îl prezintă consumul alcoolului aspra securității traficului, legislația multor țări interzice sau limitează consumul alcoolului la volan. Legislația țării noastre prin Decretul nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice interzice conducerea sub influența alcoolului. Încălcarea acestei prevederi constituie contravenție. La alcoolemii sub 1 g %0, contravenția se pedepsește cu amendă și suspendarea permisului de conducere. Conducerea cu alcoolemii de peste 1 g %0, constituie infracțiune și se pedepsește cu detenție. În cazul accidentelor rutiere, influența alcoolului etilic constituie o circumstanță agravantă mărind culpabilitatea penală. Reglementări referitoare la consumul de alcool se găsesc și în Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor în acest sector.

Legislația referitoare la conducerea sub influența alcoolului are un caracter represiv si preventiv-educativ, urmând ca prin severitatea sa, educarea conducătorilor auto pentru limitarea consumului de alcool înainte de a conduce vreun vehicul, in vederea scăderii periculozității conducerii prin factorul alcool. Dacă nu din conștiință, de teama pedepsei, conducătorii auto renunță din ce în ce mai mult la consumul băuturilor alcoolice înainte de a conduce.

4.2. Alcoolul și actele de violență.

Intoxicația etilicas, cu multiplele ei aspecte, determină un comportament dezadaptat cu implicații pe plan delicto-judiciar. Marea accesibilitate față de băuturile alcoolice si efectele acestora asupra comportamentului social și interpersonal, explică varietatea, numărul și gravitatea actelor antinormative produse sub influența alcoolului. Orice formă de violență, de la vătămări fizice până la omucidere, atestă interrelații caracteristice dintre alcoolism si comportamentul antisocial. Chiar dacă ''nu orice etilic este un infractor'', potențialul infractogen al alcoolului apare evident .Afară de acesta , alcoolul intervine ca factor agravant al structurilor dizarmonice ale personalității făcând astfel că incidența delicto-judiciară prin alcoolism să aibă o mare însemnătate pe plan social și juridic.

Alcoolul influențează comportamentul in diferite feluri, în funcție de alcoolemie, astfel s-a constatat că alcoolemiile ridicate sunt mai frecvent legate de actele de violentă decât alcoolemiile mici. În schimb, alcoolemiile foarte mari, datorită gradului de stupoare, fac mai rare agresiunile. Efectele farmacologice ale alcoolului sunt in funcție și de durata in timp a acțiunii, aceasta la rândul său depinzând de viteza de absorbție și de metabolizare.

Alte studii au remarcat ca agresivitatea este mai mare când alcoolemia este in creștere, decât atunci când este staționară sau descrește. În sfârșit, este cunoscut faptul că fiecare individ răspunde diferit la aceeași doză de alcool, (beția patologică).Pe de altă parte, la alcoolici, alcoolemii mai ridicate nu determină însemnate schimbări de comportament, datorită toleranței. Dintre alți factori ce trebuie avuți in vedere, amintim asocierea cu agenții psihoreactivi din unele băuturi alcoolice, precum și cu alte droguri.

Numeroase cercetări atestă corelațiile dintre consumul excesiv și continuu de alcool, psihopatie si geneza agresivității. Alcoolismul grevat pe o personalitate psihopată, agravează și mai mult dizarmonia structurilor psihice, determinând manifestări negative in special relațiilor interindividuale și sociale.

Atunci când se cercetează asocierea dintre alcool și actele de violență interesează complexitatea relației dintre comportamentul agresiv și posibila influență a consumului de alcool asupra acestui comportament. O primă remarcă este aceea că descărcările violente nu reprezintă o manifestare frecventă a agresivității; uneori persoanele predispuse la comportament agresiv pot fi liniștite în relațiile interpersonale, sub influența alcoolului. În al doilea rând, faptul că actele de violență survin mai adesea printre cunoștințe apropiate, complică analiza relațiilor alcool și actele de violență.

Există un număr de considerente farmacologice privind abuzul de alcool, care pot influența potențialul reacțiilor violente, cum ar fi tipul de băutură alcoolică, cantitatea consumată, frecvența consumurilor, variațiile individuale în ceea ce privește efectul drogurilor și efectele de lungă durată ale dependenței.

Comportamentul agresiv consecutiv consumului de alcool este determinat și de factori psihosociali; astfel cel care consumă băuturi alcoolice așteaptă un anumit mod probabil de influențare a comportamentului. Cu atât mai mult atunci când consumul se face în grup, situație în care expansivitatea, evenimentele recente sau relațiile interpersonale pot juca un rol major in apariția descărcărilor violente.

Interacțiunea între victimă și agresor a constituit obiectul unor studii în criminologie. În cele mai multe cazuri, înainte de actul agresiv, între victimă și agresor se desfășoară o dispută. Unul dintre cei doi, dacă nu este sub influența alcoolului, ar putea avea potențialul de dezangajare sau de apărare. În cele mai multe cazuri de acte de violență, de agresivitate, inclusiv omucideri, victima nu este pasivă ea poate fi agresivă, înarmată, poate fi prima care atacă.

Relația dintre consumul de alcool și delicte, depinde de o serie de variabile. În studiile epidemiologice referitoare la consumul de alcool înaintea delictelor trebuie să se țină seama de o serie de circumstanțe: gradul de cultură, tipul de băutură.

Indiferent de modul psihologic, alcoolul este recunoscut ca factor declanșator, important al comportamentului auto și heterodistructiv, al unor reacții impulsive, sau dezinhibitor al unor tendințe agresive potențiale, iar relația dintre antisocial este deosebit de complexă.

Există o serie de factori care pot explica de ce actele de violență sunt semnalate mai ales la alcoolici decât la restul populației:

alcoolicii au un mai mare risc de a fi prinși de poliție, atât din cauza efectelor acute ale alcoolului, cât și din cauza faptului că sunt recunoscuți ca atare și în general recidiviști;

datorită riscului de a fi oricând in stare de beție acută, au oricând tendința spre comportare violentă;

abuzul de alcool poate fi legat și de atributele individuale dar poate determina schimbări în caracter;

alcoolismul determină deprimarea alimentară și de somn, și aceștia fiind factori generatori ai comportamentului agresiv;

alcoolul reduce posibilitatea de dezangajare dintr-o împrejurare cu potențial infractogen.

Dezechilibrul psihic, de etiologie motivațională variată, stă la baza comportamentului suicidar in alcoolism, consumul de alcool este utilizat de altfel ca element de facilitare a

trecerii spre actul suicidar, pentru anularea inhibiției corticale și eliberarea autoagresivității legată nemijlocit de situațiile de eșec social.

În determinismul fenomenului suicidar, pe lângă etilismul cronic și psihopatic, un rol important îl au complexul de factori socio-culturali și economici.

Un loc aparte îl ocupă problema alcoolismului la femei care adesea coexistă cu farmacodependența pentru neuroleptice si conduce frecvent la comportament autolitic sau grave complicații pe plan socio-familial.

Etilismul acut reprezintă un factor determinant al agresivității și al actelor de violență, pe lângă potențialul infractogen crescut la o personalitate psihopată sau tocmai în geneza tulburărilor de comportament.

CAPITOLUL 5

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PE CADAVRU

5.1. Principii generale ale expertizei medico-legale în morțile violente.

Expertizele medico-legale sunt acte oficiale de stat, care prin valoarea lor probatorie și prin obiectivare contribuie la apărarea valorilor și normelor de conviețuire socială. Prin conținutul lor obiectivat științific, pe baza examenelor complexe de laborator și prin concluziile la care se ajunge, expertizele medico-legale contribuie la înfăptuirea scopului procesului penal și prin aceasta la limitarea fenomenului infracțional, la progresul relațiilor sociale și la instruirea normelor de conviețuire armonioasă între membrii societății.

Legislația României prevede obligativitatea autopsiei medico-legale în următoarele cazuri (art. 114 Cod de procedură penală și art.30 al Regulamentului de aplicare a Decretului 446/1966) :

când moartea este violentă, fiind consecutivă omuciderii, sinuciderii sau accidentului, ori numai bănuită ca atare; excepție fac morțile din catastrofe mari, când dacă legea nu se opune, medicului legist îi revine numai sarcina să ajute la stabilirea identității cadavrelor;

când cauza morții este necunoscută sau suspectă;

când moartea a survenit in împrejurări deosebite și pe neașteptate (fie in plină sănătate aparentă, fie la persoane cu afecțiuni cronice a căror evoluție nu lasă să se întrevadă un sfârșit letal), în instituții, întreprinderi, drumuri publice, pe locuri virane, câmp, pădure, la locul de detenție, etc.

decesele in primele 24 de ore de la internarea bolnavului în spital;

decese în timpul intervențiilor chirurgicale și în primele 24 de ore după intervenție;

decese ale copiilor sub un an;

decese ale mamelor ( în cursul travaliului sau la scurt timp după travaliu);

decese puse în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale;

când nu se poate preciza identitatea celui decedat.

Autopsia medico-legală se execută întotdeauna la cererea și dispoziția scrisă a Parchetului civil sau militar a Ministerului de Interne și a Tribunalului. Spre deosebire de autopsia prosecturală care se execută de regulă pe cadavre proaspete, autopsia medico-legală, se execută și pe cadavre exhumate și carbonizate, precum și pe schelete sau fragment de cadavre.

Expertiza medico-legală pe cadavre trebuie să rezolve diagnosticul diferențial între procesele morbide și cele tanatologice, să descrie leziunile de violență după norme proprii precis conturate.

Stabilirea legăturilor de cauzalitate, înseamnă stabilirea relației dintre traumatism și efectul său, in cazul nostru moartea. În acest scop în cadrul expertizei se cer analizate relațiile dintre următoarele aspecte:

examenul la fața locului (la locul faptei);

examenul cadavrului ( victimei );

examenul corpurilor delicte ;

examenul agresorului.

La locul faptei se vor cerceta: poziția victimei, existența urmelor biologice și a corpurilor delicte, condițiile de teren sau caracteristicile autovehiculului (in situația accidentelor de circulație), înălțimea și alte condiții la fața locului în cazul unei precipitări sau accident de muncă, urme biologice care atestă locul în care s-a produs o naștere neasistată – in situația unei pruncucideri, găsirea cartușelor la locul unde a avut loc tragerea în situația unei împușcături accidentale, omucideri sau sinucideri, cercetarea amprentelor sau "mărcilor produse prin mușcare ".

Obiectivele expertizei medico-legale pe cadavru sunt:

identificarea cadavrului;

stabilirea felului morții ( violentă, neviolentă, prin inhibiție);

stabilirea cauzei medicale a morții;

stabilirea cu aproximație a datei producerii morții;

stabilirea cauzei leziunilor, a modului lor de producere și condițiilor în care s-au produs;

stabilirea raportului de cauzalitate intre leziuni și producerea morții.

La agresor se urmărește: dovedirea identității, existența unor leziuni traumatice (produse de victimă în autoapărare), a unor urme biologice atașate pe corpul sau îmbrăcămintea sa de la victimă (probe indirecte de identificare) precum și existența eventualelor tulburări psihice, care să motiveze comportamentul deviant antisocial, sau a stării de intoxicație etilică acută.

Instrumentului vulnerat i se cercetează natura și particularitățile calitative care se coroborează cu cele ale leziunilor constatate la victimă, în scopul confirmării sau excluderii acestuia în procedura lor. Pe corpurile delicte se mai pot găsi și urme biologice de la victimă sau amprente lăsate de agresor, care vor face obiectul examinărilor biocriminalistice. Substanțele toxice sau medicamentoase, găsite la locul faptei ( în suspiciuni de sinucidere sau omucidere) vor fi supuse examinărilor toxicologice comparative cu ale produselor biologice recoltate de la cadavru în acest scop.

Legăturile de cauzalitate pot fi:

directe, imediate sau necondiționate;

directe, mediate sau condiționate (între traumatism și moarte există factori favorizanți, preexistenți, în sensul factorilor morbizi, endogeni, care participă la determinarea efectului în dublu sens: fie că traumatismul agravează starea morbidă preexistentă, fie că aceasta stare agravează efectele traumatismului);

indirecte (secundare) – între cauză și efect intervine o nouă verigă, reprezentată de o complicație legată de traumatism sau particularități de evoluție individuale.

Pe lângă noțiunea de legătură de cauzalitate este necesar a se stabili raportul de cauzalitate în sensul discriminării între cauzele concuratoare, de cele asociate, de egală valoare sau numai adjuvante si neesențiale.

Astfel factorii cauzali determinanți se clasifică în:

cauze predispozante (factori de risc);

cauze favorizante (care pot grăbi acțiunea sau amplifica efectul cauzelor primare);

cauze declanșante (care se pot confunda cu cauza primară).

Sintetizarea tuturor acestor aspecte ale determinismului in teoria și practica medico-legală, a fost etichetat sub denumirea de proces cauzal sau facultativ.

Plasându-se între activitatea de asistență medico-sanitară și cea social juridică propriu-zisă, activitatea de expertiză medico-legală constituie o forma de asistență legată de ambele domenii în vederea interpretării actului medical pentru justiție.

5.2. Recoltarea probelor biologice pentru examinări de laborator

În cadrul expertizei medico-legale pe cadavru, cercetarea de laborator are valoarea de a completa examenul macroscopic, de a contribui la elucidarea problemelor de diagnostic.

Prelevarea pieselor biologice, a secrețiilor sau excrețiilor ce pot forma obiectul examenelor complementare se face in conformitate cu instrucțiunile Ministerului Sănătății (art. 50 alin. 3) .

Examenul histopatologic este obligatoriu in următoarele situații:

tabloul lezional macroscopic redus, insuficient sau necaracteristic;

stabilirea stării de născut viu sau mort, prin diferențierea plămânului respirat de cel nerespirat cu ajutorul docimaziei histopatologice;

stabilirea caracterului vital sau postmortal al leziunilor traumatice;

in avort când nu se vor recolta numai fragmente de uter, ci și fragmente din celelalte organe;

in diagnosticul mărcilor electrice;

pentru examenul plactonului la înecați;

decese mama, pentru precizarea cauzei morții;

stabilirea apartenenței de specie, a unor țesuturi.

Recoltarea de piese pentru examenul histopatologic, conservarea și fixarea lor se face în conformitate cu regulile generale de recoltare și în funcție de colorația obișnuita cu HE sau specia urmărita la fiecare caz in parte. Se prelevează întotdeauna fragmente de organe, sub forma de felii, cu dimensiuni de circa 10 cm și o grosime de 0,5 – 2 cm. Recoltarea se face din punctul de unde se observă leziunea, încercând să se obțină si țesutul nemodificat din jurul acestuia. Obișnuit, fragmentele recoltate, după ce se spală cu apă, se introduc intr-un borcan cu formol 10%, cantitatea de formol trebuie să depășească de cel puțin 3-4 ori volumul fragmentelor recoltate.

Examenul histochimic, necesită metode specifice de recoltare și fixare. Se apelează la aceasta, în cazurile în care se presupun procese patologice incipiente, greu decelabile prin metode clasice, când este necesară stabilirea caracterului vital al arsurilor(reacția Alcyan si

Hali) sau al șanțului de spânzurare (țesutul metacromaziei locale) sau pentru evidențierea emboliilor grase, a migrării grăsimilor din hipoderm în derm (în arsuri), a zonelor de infarct miocardic.

Examenul toxicologic, se efectuează când se suspectează o intoxicație, în acest caz, recoltându-se după metodologia cunoscută, organe, secreții si excreții (conținut gastric, intestinal, uterin, sânge, urina, salivă, secreție lactată, etc). Prelevarea de sânge și urină pentru stabilirea imbibiției alcoolice, este obligatorie în accidentele de circulație, de muncă, agresiuni, omucideri și sinucideri.

Trebuie subliniată importanța recoltării corecte a pieselor care se vor trimite la laboratorul de toxicologie. Se vor recolta probe din toate organele, 250-300 gr din fiecare organ paraenchimatos, precum și din organele cavitale și conținutul lor, fără a fi spălate cu apă sau soluții dezinfectante. Se introduc in borcane curate, ce au fost spălate în prealabil cu substanțe chimice.

Pentru determinarea alcoolemiei se vor recolta 10 ml. sânge, cu seringă și ac sterilizat, avându-se in vedere ca instrmentarul întrebuințat să nu conțină nici o urmă de alcool. Concomitent cu priza de sânge, se vor recolta 30-50 ml de urină pentru determinarea alcooluriei. Flacoanele in care s-au introdus probele de sânge si urină vor fi etichetate, notându-se citeț numele si prenumele persoanei de la care s-a făcut recoltarea, data recoltării, semnătura și parafa celui care a recoltat probele.

Examenul bacteriologic se execută numai în anumite cazuri (toxinfecții alimentare, septicemii, iminența declanșării unor epidemii). Prelevarea se face in primele 12-14 ore de la moarte, adică înaintea dezvoltării florei de putrefacție.

Examenul biocriminalistic, pentru care se recoltează sânge, spermă, fire de păr, este solicitat în omucideri, accidente posttransfuzionale, pruncucideri, accidente de circulație.

Examenul botanic se solicită în caz de intoxicații cu vegetale, pentru care se recoltează conținut gastric și intestinal.

Examenul radiologic se solicită în cazuri rare ( pentru localizarea unui corp metalic, pentru stabilirea leziunilor osoase.

CAPITOLUL 6

Cercetări personale – studiul morților violente autopsiate la Serviciul Județean de Medicină Legală Maramureș în perioada 1997 – 2001

6.1.Material și metodă

Am analizat cazurile de moarte violentă în intervalul 1997-2001 prin studiul registrului de autopsie și a rapoartelor de autopsie medico-legală efectuate la Serviciul Județean de Medicină Legală, laboratorul Baia Mare. Cazurile au fost analizate din perspectiva următoarelor aspecte:

numărul total de autopsii;

numărul de morți: violente, neviolente;

repartiția morților violente pe medii: urban, rural;

repartiția morților violente pe sexe;

repartiția cazurilor de moarte violentă pe intervale de vârstă, structurate pe următoarele decade: 0-10, 11-20, 21-30, 31-40, 41-50, 51-60, 61-70, 71-80, 81-90;

repartiția cazurilor de moarte violentă ca formă judiciară de deces;

frecvența consumului de alcool în morțile violente;

repartiția cazurilor de moarte violentă pe anotimpuri;

repartiția cazurilor de moarte violentă pe luni calendaristice.

6.2. Rezultate și discuții

Lucrarea de față își propune analiza morților violente autopsiate la Serviciul Județean de Medicină Legală Maramureș în perioada 1997 – 2001.

6.2.1. Frecvența morților violente

În perioada analizată au fost înregistrate 1652 cazuri de moarte violentă reprezentând 65,60 % din numărul total de autopsii.