Expertiza Medico Legala a Filiatiei

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Medicina legală este o disciplină de sinteză care utilizează toate cunoștințele medicale și biologice, în vederea probațiunii juridice a adevărului obiectiv.

S-ar putea crede că medicina legală nu este o specialitate medicală de sine stătătoare, că medicul legist nu face altceva decât să interpreteze pentru justiție datele și cunoștințele medicale din toate ramurile ei de specialitate. Că nu este așa o dovedește faptul că medicina legală are conținutul ei propriu de probleme, are metodele ei proprii de cercetare științifică și domeniul ei propriu de aplicabilitate practică a cunoștințelor acumulate.

Medicina legală este o știință de graniță între științele medico-biologice pe de o parte și cele social-juridice pe de altă parte.

Medicul legist – încredințându-ies sarcina de a aduce în justiție cunoștințele medicale – I se pretinde, în același timp, ca actele lui de expertiză să aibă valoare probatorie absolută. Ele trebuie să fie demonstrative și nu demonstrabile prin argumentele științifice pe care le conțin. Această sarcină deosebit de grea nu poate fi adusă la bun sfârșit dacă nu-și fundamentează cunoștințele de specialitate pe o bază solidă, pe cunoștințele fundamentale ale medicini. În același timp, el trebuie să aibă suficiente cunoștințe din domeniul științelor social-juridice pentru a înțelege încadrarea și valoarea probatorie a actelor sale.

Continua perfecționare a justiției impune exigențe mereu crescânde în ceea ce privește probațiunea juridică. Una din consecințele directe ale acestui fapt este creșterea adresabilității față de medicina legală. Medicului legist I se pretinde să fie la nivelul progresului general al biologiei și al medicinii, să utilizeze cele mai noi cuceriri ale științei în favoarea demonstrării adevărului.

Medicina legală este chemată în fața justiției să demonstreze cu probe științifice prejudiciul adus vieții sau sănătății individului, dar în același timp alături de psihologie, sociologie, criminologie poate participa la descoperirea cauzelor agresivității fizice și psihice. Prin colaborarea cu psihiatria în cadrul centrelor de sănătate mintală, poate colabora la reîncadrarea socială a acestor categorii de bolnavi.

Un alt obiectiv de mare importanță al medicini legale este stabilirea limitelor responsabilității medicale. Ea veghează la aplicarea principiilor eticii și deontologiei medicale. Colaborează la educația oamenilor muncii din sectorul medical în spiritul respectării legilor și al devotamentului față de om.

Medicina legală este o știință cu caracter profund umanitar, ea participă la apărarea vieții și a demnității umane.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA MEDICINII LEGALE ÎN ROMÂNIA.

În decursul timpului, evoluția medicini legale a fost condiționată de evoluția dreptului, pe de o parte, și de evoluția medicini, pe de altă parte. În acest mod, încă de la început, medicina legală s-a constituit ca o disciplină de graniță prin excelență, cu sarcina de a corela două modalități oarecum diferite de gândire (una mai abstractă și generală, ca aceea a valorilor și principiilor de drept, cu alta mai concretă și particulară, ca aceea a realității medico-biologice), de a încadra într-un principiu de drept general valabil (ca de exemplu acela de a ucide) realitatea concretă medico-biologică de suprimare a vieții, a fiecărui caz în parte. Coexistența unui fapt juridic cu altul medical a impus cercetătorilor cunoștințe duble, iar faptul a concurat la constituirea și afirmarea unei noi ramuri de știință aflată la limita dintre preocupările medicini și dreptului, și anume medicina legală.

Evoluția medicini legale în raport de evoluția dreptului se poate exemplifica prin evoluția dreptului procesual penal care, dacă în procesul acuzatorial sau inchizitorial recurgea la ordalii și probe formale, cu valoare dinainte prestabilită (așa, de exemplu, în fața recunoașterii învinuitului ca regină a probelor, smulsă prin tortură, celelalte probe, inclusiv științifice, deveneau caduce și mergeau până la pedepsirea cadavrelor – sindromul Cambyses).

O dată cu procesul modern și legile ce-l reglementează, probele nu mai au valoare prestabilită, toate concurând la formarea convingerii intime a magistratului despre adevăr.

În acest sens este evident că probele științifice posedă cea mai mare concludentă în soluționarea echitabilă a cazurilor judiciare. Astăzi justiția apelează în mod nelimitat la probe științifice care au cea mai mare putere de stabilire a adevărului, o simplă recunoaștere a unui fapt necesitând, în mod obligatoriu, confirmarea sa de către alte mijloace probatorii. În evoluția către precizie și echitate a dreptului modern, probele științifice, inclusiv medico-legale, sunt solicitate nelimitat în mod practic, orice descoperire științifică fiind aptă a demonstra evenimente legate de viața și sănătatea omului. Din această succintă schițare evolutivă se deduce cu ușurință că, în decursul timpului, realizarea justiției a fost legată de probe, iar lupta pentru probe cât mai științifice a fost un important factor de progres social. Astăzi se cere ca probele să fie pertinente (la obiect) și concludente (să dea soluția cauzei), probe științifice medicale având valoare maximă în probleme legate de viața și sănătatea persoanei.

Evoluția medicinii legale în raport de evoluția medicinii se poate ilustra prin acea ca investigarea progresivă a morții și, prin aceasta, descoperirea corpului uman, au deschis câmp celor mai moderne tehnici puse în ideea de dreptate.

La noi în țară, dispontule cu caracter medico-legal apar pentru prima oară la 1500 în Pravila de la Ieud și apoi în Pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu ce include numeroase prevederi progresiste și umaniste ( iresponsabilitatea bolnavilor pshici, atitudinea față de victima unei siluiri, autoritatea actului științific medico-legal, etc). interesant este faptul că, la 1824, dr. Vârnav traduce pe Becaria la Iași, și-i propagă ideile juridice umanitare. Apoi, dacă activitatea medicului legist era efectuată de medicii de clasă, cu frații Minovici se afirmă definitiv această specialitate; Mina Minovici – ce a lucrat la Paris cu Pasteur, refuzând catedra din capitala Franței, pentru a organiza medicina legală în România, membru al Academiei de Medicină din Paris -, Nicolae Minovici – pe lângă instituțiile cu caracter de reeducare pentru minori, înființând serviciul de salvare, printre primii în lume – și Ștefan Minovici – care a înființat laboratorul de toxicologie medico-legală ca și Facultatea de Farmacie de la noi din țară, având un rol deosebit în înființarea și progresul acestei specialități la noi. N. Negură, medicul ce a luptat pentru înființarea Facultății de Medicină la Iași, decepționat de eșec, după 1860, predă cursul de medicină legală și toxicologie la Școala Națională de Medicină din București.

La Iași medicina legală se preda studenților de la Facultatea de Drept de către dr. I. Ciurea, încă de la 1860, o dată cu înființarea Universității ( el fiind trimis pentru studii la Paris de A. I. Cuza, în mod deosebit „pentru aplicarea medicinii la nevoile dreptului” ). Ca senator, I. Ciurea a avut un rol esențial în înființarea Facultății de Medicină din Iași la 1879, alături de A. Fătu ( doctor în medicină la Paris și doctor în drept la Viena ) și L. Sculy. I. Ciurea este medicul delegat a-l însoții pe Eminescu la Viena la 15 iunie 1887 pentru a fi consultat de profesorii Neuman, Nothnagel și Meyners, care i-au recomandat apoi tratamentul balnear la Hall. A fost numit profesor de medicină legală de Titu Maiorescu, susține teza de doctorat la Paris cu Velpeau și participă la Iași, în consiliile de concurs ale lui V. Conta, I. Negruzzi, etc. ulterior, la 1882, I. Ciurea transferă învățământul medico-legal de la facultatea de drept la cea de medicină iar activitatea sa este continuată de George Bogdan, cu studii și lucrări elaborate și prefațate de personalități medicale franceze și după care a fost o perioadă lungă de timp și rector al Universității Ieșene, după A. D. Xenopol. G. Bogdan la ajutat efectiv pe Al. Bălcescu în înființarea Spitalului Socola, unde a și murit după contactarea unei pneumonii.. în această perioadă, Maria C. Ropala apare ca primă femeie medic legist din lume. S-au succedat apoi, la catedră, M. Bălan, Gr. T. Popa și M. Kernbach, fiecare avându-și aportul la afirmarea și promovarea acestei științe. Tot astfel, trebuie menționat aportul unor personalități ca Victor Babeș, Gh. Marinescu sau C. I. Parhon în progresul științific al medicinii legale.

La ora actuală, asistența medico-legală este organizată printr-o rețea proprie în toate țările din lume, dispune de societăți științifice naționale ce-și conjugă efortul în progresul său universal valabil prin organisme științifice internaționale ( Academia Internațională de Medicină Legală și Socială, Asociația Internațională a Științelor Forense, etc. ).

CAPITOLUL III

FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ.

Secțiunea 1. Dovada filiației față de mamă.

1.1. Condițiile în care se dovedește filiația față de mamă prin certificatul de naștere.

Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii (art.47 C. fam.). De aceea, pentru stabilirea filiației față de mamă, trebuie să se dovedească faptul nașterii copilului, precum și identitatea dintre copilul născut și cel ce vrea să-și stabilească filiația.

Potrivit regulilor de drept comun, dovada acestor elemente ale filiației față de mamă ar urma să se facă prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de fapte materiale. Cu toate acestea, art.47 C. fam. prevede că dovada filiației față de mamă se face prin certificatul constatator al nașterii. În literatura juridică s-a pus problema interpretării, a sensului acestui text. Într-o părere, s-a spus că certificatul constatator al nașterii face dovada atât al faptului nașterii, cât și a identității copilului, adică a filiației față de mamă. Dacă, însă, se constată realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada nașterii și a identității se poate face prin orice mijloc de probă, în fața instanței judecătorești. Potrivit unei alte păreri, certificatul constatator al nașterii dovedește numai faptul că mama la care se referă a născut un copil, precum și data când s-a întâmplat acest fapt; certificatul nu poate dovedi faptul că acest copil este cel a cărui filiație urmează să fie stabilită, adică identitatea. În același sens, se adaugă că dacă s-ar contesta identitatea copilului care invocă certificatul, cu cel la care se referă certificatul invocat, dovada filiației față de mamă, în măsura în care rezultă din certificat, va trebui să fie întregită, pentru a fi completă, cu stabilire identității contestate, cu orice mijloc de probă.

Adoptarea uneia sau alteia din cele două soluții prezintă o mare importanță teoretică și practică. Într-adevăr, starea civilă a unei persoane – deci și filiația față de mamă – nu poate fi supusă discuției în cazul în care certificatul de naștere este conform cu folosirea stării civile, adică ambele arată ca mamă a copilului pe aceeași femeie. Rezultă că folosirea stării civile dovedește atât faptul nașterii, cât și faptul identității. Dacă se consideră că certificatul de naștere dovedește numai faptul nașterii, nu s-ar mai putea realiza concordanța de care vorbește art.51 C. fam., deoarece ea s-ar referi numai la unul dintre elementele filiației față de mamă, adică la naștere. Ar însemna că numai acest element al filiației față de mamă să nu mai poată fi discutat. În privința identității, dacă certificatul de naștere nu dovedește nimic, atunci nu s-ar putea realiza concordanța de care vorbește textul, identitatea fiind dovedită numai prin folosirea stării civile. Ar urma deci că acest element al filiației față de mamă ar putea fi supus discuției. Soluția este diferită dacă se consideră că certificatul de naștere face dovada, în sensul prevăzut, a ambelor elemente ale filiației față de mamă. În acest caz se poate realiza concordanța dintre cerbă, în fața instanței judecătorești. Potrivit unei alte păreri, certificatul constatator al nașterii dovedește numai faptul că mama la care se referă a născut un copil, precum și data când s-a întâmplat acest fapt; certificatul nu poate dovedi faptul că acest copil este cel a cărui filiație urmează să fie stabilită, adică identitatea. În același sens, se adaugă că dacă s-ar contesta identitatea copilului care invocă certificatul, cu cel la care se referă certificatul invocat, dovada filiației față de mamă, în măsura în care rezultă din certificat, va trebui să fie întregită, pentru a fi completă, cu stabilire identității contestate, cu orice mijloc de probă.

Adoptarea uneia sau alteia din cele două soluții prezintă o mare importanță teoretică și practică. Într-adevăr, starea civilă a unei persoane – deci și filiația față de mamă – nu poate fi supusă discuției în cazul în care certificatul de naștere este conform cu folosirea stării civile, adică ambele arată ca mamă a copilului pe aceeași femeie. Rezultă că folosirea stării civile dovedește atât faptul nașterii, cât și faptul identității. Dacă se consideră că certificatul de naștere dovedește numai faptul nașterii, nu s-ar mai putea realiza concordanța de care vorbește art.51 C. fam., deoarece ea s-ar referi numai la unul dintre elementele filiației față de mamă, adică la naștere. Ar însemna că numai acest element al filiației față de mamă să nu mai poată fi discutat. În privința identității, dacă certificatul de naștere nu dovedește nimic, atunci nu s-ar putea realiza concordanța de care vorbește textul, identitatea fiind dovedită numai prin folosirea stării civile. Ar urma deci că acest element al filiației față de mamă ar putea fi supus discuției. Soluția este diferită dacă se consideră că certificatul de naștere face dovada, în sensul prevăzut, a ambelor elemente ale filiației față de mamă. În acest caz se poate realiza concordanța dintre certificatul de naștere și folosirea stării civile, atât în privința nașterii, cât și a identității. Fiind îndeplinite cerințele art.51 C. fam., starea civilă a persoanei în cauză nu mai poate fi discutată. Prin urmare, concordanța sau conformitatea din art.51 C. fam. întărește interpretarea dată art.47 C. fam., în sensul că certificatul de naștere dovedește cele două elemente ale filiației față de mamă.

Certificatul de naștere și folosirea stării civile concordante.

Realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii nu poate fi contestată în orice împrejurare. Astfel, potrivit art.51 C. fam., starea civilă ce rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme cu acest certificat nu poate fi pusă în discuție, nici de către copilul care ar reclama o altă stare civilă, nici de către o altă persoană care ar contesta-o.

Existența concordantă a certificatului de naștere și a folosirii stării civile creează prezumția absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde realității.

Astfel, s-a decis că nu se poate dovedi cu martori în contra posesiei de stat, de fiu din căsătorie, conformă cu certificatul de naștere, o stare civilă de fiu din afara căsătoriei. De asemenea, s-a decis că se poate dovedi cu martori calitatea de copil din căsătorie dacă nu se contrazice starea civilă care rezultă din certificatul de naștere al copilului și folosirea stării civile conform cu acest certificat.

Cazurile în care prezumția rezultând din certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile nu ar corespunde cu realitatea sunt rare. Astfel, ar fi ipoteza în care mama își însușește un copil căruia îi constituie, în mod fals, prin declarația și purtarea sa, certificat de naștere și folosirea stării civile conforme între ele, dar care nu corespund cu realitatea. Tot astfel, ar fi în situația în acre se substitue un copil sau se declară că este născut de o femeie care, în realitate, nu l-a născut, cum este, de exemplu, cazul în care într-o maternitate se schimbă copii, între ei, născuți din mame diferite. Avem în vedere substituirea copilului intervenită înainte de întocmirea certificatului de naștere, căci, în cazul contrar, adică atunci când substituirea s-a făcut după întocmirea certificatului de naștere, acesta se referă la un alt copil și nu sunt îndeplinite cerințele art.51 C. fam.. Dar chiar în primul caz, când substituirea s-a făcut înainte de întocmirea certificatului de naștere, s-ar putea obține nulitatea certificatului de naștere, deoarece nu se referă la copilul în cauză, înlăturându-se astfel unul dintre cele două elemente ale prezumției stabilite de art.51 C. fam., ceea ce înseamnă că se poate pune apoi în discuție starea civilă a copilului. Sau se poate considera că nu există conformitatea la care se referă art.51 C. fam., deoarece acel certificat de naștere nu se referă la acel copil, ci la cel cu care a fost substituit, astfel că se poate pune în discuție starea civilă a copilului respectiv. În acest fel, în cazul schimbării unor copii între ei, născuți de mame diferite, s-ar putea restabili adevărata stare civilă a copiilor.

Certificatul de naștere oferă toate garanțiile că mențiunile cuprinse în el privitoare la nașterea și identitatea copilului sunt exacte și corespund adevărului.

Secțiunea 2. Recunoașterea filiației față de mamă.

2.1. Noțiune.

Prin recunoașterea filiației față de mamă se înțelege actul prin care o femeie declară legătura de filiație dintre ea și un copil despre care pretinde că este al său.

2.2. Cazurile în care poate interveni recunoașterea.

Aceste cazuri sunt prevăzute limitativ de art.48 alin.1 C. fam.:

a). în primul rând, mama poate recunoaște pe copil dacă nașterea lui a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Textul nu distinge cât privește motivele sau împrejurările pentru care nu s-a făcut înregistrarea. Având în vedere și alte dispoziții legale decât acelea din Codul familiei, această distincție trebuie, totuși, făcută. Într-adevăr, neînregistrarea se poate datora faptului că nu au fost registre de stare civilă. În această situație, mama poate face recunoașterea copilului. Este însă posibil ca înregistrarea nașterii să fi fost omisă, deși au existat registre de stare civilă. Interesează să se știe din vina cui s-a făcut omisiunea. Dacă omisiunea este din vina delegatului de stare civilă, declarația de naștere fiind făcută, atunci suntem în prezența unui caz de întocmire ulterioară a actului de naștere, în conformitate cu art.53 Legea nr.119 din 1996, fără a fi necesară recunoașterea, deoarece ea s-a făcut prin declarația de naștere. Posibilitatea procurării certificatului de naștere există, după întocmirea ulterioară. Dacă însă omisiunea înregistrării este din cauză că nu s-a făcut declarația de naștere, atunci mama poate recunoaște copilul;

b). în al doilea rând, recunoașterea filiației față de mamă se poate face și în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.

Textul se aplică, desigur, copilului găsit, a cărui naștere a fost înregistrată potrivit art.22 Legea nr.119 din 1996. Numele acestui copil se atribuie de către autoritatea tutelară. Se pot ivi, însă, situații în care nașterea copilului este înregistrată în mod legal, dar după aceea mama reține certificatul de naștere și părăsește copilul, care, fiind găsit, I se înregistrează din nou nașterea potrivit art.22 Legea nr.119 din 1996. Dacă ulterior apare mama și prezintă certificatul de naștere al copilului, socotim că nu suntem în fața recunoașterii filiației față de mamă, deoarece aceasta a avut loc o dată. Cel de-al doilea act de naștere urmează a fi anulat, făcându-se mențiune despre ultimul act de naștere. Această soluție poate prezenta interes mai ales atunci când, după ce copilul a fost abandonat cu efecte depline, apare mama copilului, care prezintă certificatul de naștere. Această situație este deci distinctă de aceea care a reținut atenția literaturii noastre juridice, și anume atunci când copilul găsit este adoptat cu depline efecte, se întocmește copilului un nou act de naștere, iar după aceea apare mama copilului. Suntem de acord cu soluția pentru acest din urmă caz, în sensul că se poate face recunoașterea unui asemenea copil, deoarece dispozițiile legale nu o opresc.

O altă situație este aceea când copilul găsit a fost recunoscut de altă femeie decât mama lui și apoi aceasta din urmă apare. Mama copilului nu-l va putea recunoaște decât dacă va contesta prima recunoaștere.

Soluția este diferită dacă mama copilului prezintă certificatul de naștere al acestuia. În asemenea situație, nu mai suntem în prezența unei recunoașteri. Cu toate acestea, recunoașterea făcută trebuie înlăturată. Actul de naștere al copilului în care el figurează ca născut din părinți necunoscuți și pe marginea căruia se găsește mențiunea recunoașterii făcute va trebui să fie anulat, înscriindu-se, totodată, mențiunea despre primul act de naștere, care este și cel adevărat, întocmit pe baza declarației de naștere a mamei copilului, părăsit după aceea de ea.

Art.48 C. fam. prevede că se poate recunoaște copilul născut din părinți necunoscuți. Ar urma deci că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de text dacă tatăl ar fi recunoscut în prealabil copilul sau dacă acesta și-ar fi stabilit filiația prin acțiune în justiție, față de tată, de asemenea, înainte.

În acest caz, mama poate recunoaște un copil, deoarece sensul legii este ca recunoașterea filiației față de mamă poate avea loc dacă nu se cunoaște mama copilului. Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei interpretări este art.64 C. fam., potrivit căruia copilul își poate stabili mai întâi filiația față de oricare din părinții săi. Dacă nu s-ar da interpretarea de mai sus ar însemna că nu se poate stabili, ulterior, filiația față de mamă, în exemplul luat pe calea acțiunii în justiție și nu ar putea face același lucru pe calea recunoașterii. În definitiv, este de preferat a se stabili filiația – față de mamă sau față de tată – pe calea recunoașterii, fără a se recurge la intervenția justiției. Dovada recunoașterii s-ar putea face, la nevoie, cu hotărâre judecătorească și declarația de naștere tardivă.

Secțiunea 3. Acțiunea în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă.

3.1. Noțiune.

În cazurile în care filiația față de mamă nu poate fi dovedită prin actul de naștere, aceasta se poate stabili prin recunoaștere sau prin justiție. Această acțiune are caracterul unei acțiuni în reclamație de stare civilă al cărui obiect este limitat la stabilirea maternității.

3.2. Cazuri în care acțiunea poate fi pornită.

Potrivit art.50 C. fam., acțiunea pentru stabilirea maternității se poate introduce în următoarele cazuri:

a). când, din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii;

b). când se constată realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii.

a). În ce privește primul caz, prevăzut de art.50 C. fam., în care se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, există art.24 Decretul nr.31 din 1954 și art.16 din Legea nr.119/1996, pe de o parte, și art.52-54 Legea nr.119 din 1996, pe de altă parte, care însă nu au același domeniu de reglementare. Într-adevăr, unele situații prevăzute de art.24 Decretul nr.31 din 1954 și art.16 din Legea nr.119/1996 sunt reglementate în art.52-54 Legea nr.119/1996. este vorba de situația în care se poate face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Sunt însă alte situații care sunt reglementate numai de art.24 Decretul nr.31 din 1954 și art.16 din Legea nr.119/1996, neputându-se face reconstituirea sau întocmirea ulterioară, și anume atunci când procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință din alte cauze decât întocmirea lui în străinătate, cum ar fi, de exemplu, faptul că justificat nu se cunoaște locul nașterii, și când întocmirea actului de stare civilă a fost omisă din alte cauze decât vina delegatului stării civile. Ar urma ca în aceste situații să se poată introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, căci în cazurile de reconstituire sau întocmire ulterioară există posibilitatea procurării certificatului de naștere.

Dar dacă întocmirea actului de naștere nu a avut loc, deoarece nu s-a făcut declarația de naștere, deci nu din vina delegatului de stare civilă, atunci, fără a fi vorba de o situație prevăzută de art.52-54 Legea nr.119/1996, urmează a se face înregistrarea în condițiile stabilite de art.20 Legea nr.119/1996, adică atunci când declarația de naștere se face după 15 zile de la naștere, însă înăuntrul termenului de un an de la naștere, sau după acest din urmă termen ( de un an ). Prin urmare, se ajunge la soluția că se poate introduce acțiunea de stabilire a filiației față de mamă numai în acele cazuri în care nu este vorba de reconstituirea sau întocmirea ulterioară, ori nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se face declarația de naștere tardivă, adică atunci când există o imposibilitate absolută de a proba filiația de mamă cu ajutorul certificatului de naștere. Dacă există numai o imposibilitate vremelnică de a proba filiația față de mamă și anume până se procură certificatul de naștere, atunci nu se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă.

Imposibilitatea absolută de a dovedi filiația față de mamă în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau când copilul nu cunoaște justificat locul înregistrării nașterii sale ori nu s-a înregistrat numele adevăraților părinți.

b). În ce privește cel de-al doilea caz prevăzut de art.50 C. fam., în care se poate introduce acțiune în stabilirea filiației față de mamă, sunt de făcut unele precizări:

nu este suficient să se conteste realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere pentru a se putea introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, ci mai trebuie să se poată face această constatare, ceea ce înseamnă că, dacă sunt aplicabile dispozițiile art.51 C. fam., nu se poate contesta filiația arătată de certificatul de naștere și de folosirea stării civile, ambele fiind concordante, și deci nu se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă;

constatarea realității celor cuprinse în certificatul de naștere nu trebuie făcută neapărat înainte de introducerea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă, putându-se reclama o altă stare civilă prin combaterea celor cuprinse în certificatul de naștere în cadrul aceleiași acțiuni.

3.3. Unele situații speciale în care se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității.

a). La adopția cu efecte depline se întocmește un nou act de naștere al adoptatului, în care adoptatorii sunt trecuți ca părinți firești. În aceste condiții, existând certificat de naștere, se pune întrebarea dacă adoptatul poate porni acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă. Deosebim două situații:

Pretinsa mamă este altcineva decât adoptatoarea. Adoptatul poate introduce acțiunea de stabilire a filiației față de mamă, dacă se îndeplinesc condițiile prevăzute de art.50 C. fam.

Pretinsa mamă este însăși adoptatoarea. Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, poate fi pornită în condițiile art.50 C. fam., pe de o parte, deoarece adoptatul are interesul de a-și avea stabilită filiația și pentru trecut, adică pe perioada de timp anterioară adopției, când s-ar fi putut naște anumite drepturi în favoarea lui și pe de altă parte, dacă se stabilește filiația firească față de mamă, adopția este lovită de nulitate, căci părintele nu poate adopta propriul său copil.

b). Se poate pune întrebarea dacă în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit pe calea recunoașterii, înscrisă pe actul de stare civilă, și s-a eliberat celui în cauză certificatul de naștere, este posibilă acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, prin contestarea realității celor arătate de certificatul de naștere, după cum dispune art.50 C. fam. cu alte cuvinte, se poate contesta realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere în cazul în care filiația față de mamă este stabilită prin recunoaștere, iar nu prin certificatul constatator al nașterii. Recunoașterea de maternitate care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Primul interesat este copilul recunoscut. Contestarea recunoașterii potrivit art.40 C. fam., înseamnă implicit contestarea celor arătate de certificatul de naștere, în sensul art.50 C. fam. dacă se reușește în contestarea recunoașterii înseamnă că se reușește și în contestarea realității arătate de certificatul de naștere și deci cel în cauză se găsește în situația de a nu avea filiația față de mamă stabilită, de a nu și-o putea dovedi cu certificatul de naștere. Astfel fiind, el poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă. Această acțiune presupune că s-a admis contestarea recunoașterii de maternitate. Acțiunea în contestarea recunoașterii și acțiunea în stabilirea filiației față de mamă sunt distincte.

c). O altă situație este aceea în care, pe baza hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă de stabilirea filiației și înregistrată în registrul de stare civilă, s-a eliberat certificatul de naștere. Se mai poate contesta realitatea celor arătate de acest certificat de naștere, în sensul art.50 C. fam.? În răspunsul la această întrebare trebuie să deosebim:

Între părți. Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se bucură de autoritate de lucru judecat între părți. Astfel fiind, filiația stabilită în acest fel nu mai poate fi supusă discuției și nu se mai poate contesta realitatea celor arătate în certificatul de naștere.

Față de terți. Hotărârile judecătorești produc, în materie de stare civilă, efecte și față de cel de-al treilea, deoarece starea civilă este indivizibilă, adică aceeași față de toată lumea. Terții au posibilitatea să înlăture efectele hotărârii judecătorești dacă reușesc să facă în justiție, dovada contrară. Dar înlăturarea acestor efecte înseamnă și combaterea realității celor cuprinse în certificatul de naștere. Aceasta înseamnă că cel în cauză nu mai poate face dovada filiației sale față de mamă prin certificatul de naștere. De aceea, se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă.

d). Dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de art.51 C. fam., adică certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile, se mai poate pune în discuție în cazul precedent de către terți, filiația de mamă. Se mai poate pune în discuție filiația față de mamă a unei persoane care are certificat de naștere eliberat pe baza înregistrării în actul de stare civilă a hotărârii judecătorești de stabilire a filiației față de mamă, certificat care este conform cu folosirea stării civile făcându-se de către terți dovada contrară celor stabilite prin hotărâre judecătorească.

În literatura juridică s-a pus problema dacă art.51 C. fam. își găsește aplicare numai în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit prin certificatul constatator, eliberat pe baza înregistrării recunoașterii de maternitate în registrul de stare civilă și s-a răspuns afirmativ. Întrebarea se poate pune , însă, și pentru cazul când filiația față de mamă s-a stabilit pe calea acțiunii în justiție. Pentru identitatea de rațiune, și în acest caz, dacă certificatul de naștere astfel obținut este conform cu folosirea stării civile, adică arată drept mamă aceeași persoană, nu se mai pune în discuție filiația față de mamă, fiind aplicabil art.51 C. fam. Dar aplicându-se acest text înseamnă că nu se mai poate contesta realitatea celor arătate în certificatul de naștere ceea ce presupune că nici testul nu mai poate face dovada contrară a celor arătate prin hotărârea judecătorească de stabilire a filiației față de mamă, rămasă definitivă și irevocabilă. În acest caz, hotărârea judecătorească nu mai poate fi pusă în discuție nici de terțele persoane care au participat în procesul de stabilire a filiației față de mamă.

CAPITOLUL IV

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

Secțiunea 1. Filiația față de tatăl din căsătorie.

Noțiune.

Filiația față de tată rezultă din faptul concepțiunii ( zămislirii ) copilului. Acest fapt nu este susceptibil de a fi dovedit în mod direct și nemijlocit. De aceea, pentru stabilirea paternității, legea prevede un mijloc de probă potrivit căruia se pleacă de la un fapt material, cert și ușor de dovedit, care este nașterea pentru a se ajunge la un fapt necunoscut și care nu poate fi stabilit în mod direct și nemijlocit, și anume zămislirea. Acest mijloc de probă este prezumția de paternitate. Potrivit acestei prezumții, pentru dovedirea filiației față de tată este suficient să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii ori concepției copilului. Prin urmare, datorită acestei prezumții, cel care vrea să-și stabilească paternitatea este dispensat de a dovedi că nașterea sa este rezultatul relațiilor dintre mamă și bărbatul față de care tinde să-și stabilească filiația. Rezultă că prezumția de paternitate se întemeiază pe faptul nașterii sau al concepțiunii copilului în timpul căsătoriei.

Prezumția de paternitate reflectă înfăptuirea principiului monogamiei căsătoriei. Prezumția amintită se aplică numai în folosul copiilor din căsătorie. De aceea, paternitatea acestor copii nu se poate stabili prin recunoașterea voluntară din partea tatălui și nici pe calea acțiunii în justiție pentru stabilirea paternității.

Fundamentul prezumției de paternitate.

În stabilirea prezumției de paternitate, legea a avut în vedere, ceea ce există în regulă generală în cazul căsătoriilor, că soții au avut relații de felul acelora din care au putut rezulta copii și că ei – în privința acestei prezumții interesează soția – și-au respectat obligația de fidelitate. Aceste prezumții, ca fundament al paternității copilului din căsătorie, se consideră că există și în cazul separației în fapt a soților, indiferent care este motivul acestei stări de fapt, precum și cel al dispariției soțului. Dacă soțul dispărut este declarat mort, prezumția de paternitate se aplică în raport de data până la care se consideră căsătoria că a existat, dată până la care copilul născut ori conceput este al soțului declarat mort. În cazul copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, nu se mai poate vorbi de prezumția de fidelitate a viitorilor soți. De aceea, prezumția de paternitate a unui asemenea copil își găsește fundamentul în ocrotirea interesului copilului și a familiei. De altfel, trebuie spus că prezumția de paternitate este prevăzută în toate cazurile, în interesul copilului și al familiei. Neconcordanța dintre prezumția de paternitate și relațiile pe care se sprijină poate fi înlăturată prin acțiunea în tăgăduirea paternității din căsătorie.

Copiii care beneficiază de prezumția de paternitate.

Potrivit art.53 C. fam., prezumția de paternitate se aplică în următoarele situații:

Copilul este născut în timpul căsătoriei. Nu prezintă interes dacă soții trăiesc sau nu despărțiți în fapt. Pentru a se aplica prezumția de paternitate este suficient ca, la data nașterii copilului, mama acestuia să fie căsătorită; soțul mamei este considerat tatăl copilului. În această primă categorie se află atât copilul conceput în timpul căsătoriei, cât și cel conceput înainte de data încheierii căsătoriei, dacă în ambele cazuri copilul este născut în timpul căsătoriei;

Copilul este conceput în timpul căsătoriei și este născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea căsătoriei. Copilul conceput în timpul căsătoriei se consideră acela care este născut la cel mult 300 zile de la încetarea, desfacerea, constatarea nulității sau anularea căsătoriei ( art.61 C. fam. ). În această situație, dacă nașterea copilului a avut loc înainte ca mama acestuia să fi intrat într-o nouă căsătorie, copilul are ca tată pe fostul soț al mamei. Copilul născut după constatarea sau anularea căsătoriei se consideră conceput în timpul căsătoriei, deoarece, în privința lui, nulitatea nu produce nici un efect ( art.23 C. fam. ).

Cum acționează prezumția de paternitate.

Prezumția de paternitate operează independent de indicațiile actului de naștere al copilului, care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al copilului pe altcineva decât soțul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut. S-a decis că beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naștere și nu a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității. Răsturnarea prezumției de paternitate nu se poate face, desigur, numai prin introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității, ci prin admiterea ei.

Pentru identitate de motive, beneficiază de prezumția de paternitate, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naștere, și copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, iar mama lui nu s-a recăsătorit înainte de data nașterii.

În cazul în care soțul mamei nu este trecut în registrul de stare civilă ca tată al copilului se poate introduce o acțiune prin care să se constate aplicabilitatea dispozițiilor art.53 C. fam., care prevede prezumția de paternitate, și să se ceară rectificarea actului de naștere. Dimpotrivă, dacă soțul mamei copilului a fost declarat mort la o dată anterioară nașterii și concepției copilului, acesta din urmă este un copil din afara căsătoriei și, în consecință, se poate introduce acțiune în contestația filiației din căsătorie și, totodată, să se ceară rectificarea actului de naștere în care era trecut drept tată persoana declarată moartă.

În ceea ce privește problema dacă copilul născut sau conceput între data stabilită ca fiind aceea a morții soțului mamei și data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte beneficiază ori nu de prezumția de paternitate, deosebim:

a). copilul conceput în această perioadă nu beneficiază de prezumția de paternitate, deoarece el este conceput după încetarea căsătoriei;

b). copilul născut în aceeași perioadă beneficiază de prezumția de paternitate dacă nașterea a avut loc până la 300 zile de la data stabilită ca fiind cea a morții soțului mamei.

Secțiunea 2. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

Deosebiri între stabilirea paternității din căsătorie și cea din afara căsătoriei.

a). Prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copiilor din căsătorie. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere voluntară de paternitate sau prin hotărâre judecătorească în urma acțiunii introduse de copil ( art.56 C. fam. ). Aceste două moduri de stabilire a paternității din afara căsătoriei nu-și pot găsi aplicare în privința unui copil care se bucură de prezumția de paternitate.

b). În cazul filiației din afara căsătoriei, maternitatea și paternitatea sunt independente, pe când în cazul filiației din căsătorie stabilirea maternității duce, prin intermediul prezumției de paternitate, la stabilirea și a filiației față de tată. Prin urmare, între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei există deosebire în ceea ce privește modul de stabilire a paternității.

Situații speciale.

În următoarele două situații există particularități în ceea ce privește stabilirea filiației din afara căsătoriei. Astfel:

a). stabilirea filiației din afara căsătoriei se poate face altfel de cum prevede Codul familiei. Astfel, în cadrul procesului penal, proba filiației poate fi făcută și cu mijloacele prevăzute de Codul de procedură penală, nu numai în condițiile înscrise în Codul familiei. În speță, inculpatul ucisese o fiică din afara căsătoriei; în recurs s-a susținut că stabilirea filiației nu se poate face decât în conformitate cu prevederile Codului familiei, și nu prin alte probe, iar inculpatul nu a recunoscut pe acea fiică și nici o hotărâre judecătorească de stabilire a filiației nu există;

b). stabilirea filiației din afara căsătoriei nu se poate face în condițiile Codului familiei. În acest sens, recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului penal nu este suficientă ( nu valorează recunoaștere prin înscris autentic, respectiv hotărâre judecătorească ). Recunoașterea ar putea fi făcută sau de inculpat sau de victima în procesul penal, caz în care simpla sa declarație nu poate agrava situația inculpatului ( când acesta depinde de existența raportului de filiație între inculpat și victimă ).

Recunoașterea de paternitate.

Recunoașterea este actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său. Potrivit art.57 alin.1 C. fam. poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei.

Din această categorie face parte și copilul din căsătorie, dar căruia i s-a tăgăduit paternitatea, deoarece el devine astfel copil din afara căsătoriei. Situația specială există în cazul conflictului de paternitate, când copilul devine din afara căsătoriei numai după ce I s-a tăgăduit paternitatea de către fiecare din cei doi bărbați împotriva cărora a putut opera prezumția de paternitate.

Copiii pot fi recunoscuți:

a). În regula generală se recunoaște copilul din afara căsătoriei care este născut. Această soluție rezultă din art.57 alin.2 C. fam. , care prevede că recunoașterea se face prin declarație făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată;

b). Copilul conceput. Față de dispozițiile legii privind persoanele fizice și cele juridice, potrivit cărora drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție, însă numai dacă se naște viu, se pune întrebarea dacă se poate recunoaște un copil mai înainte de a se naște. Într-o părere, s-a răspuns în sens negativ. Socotim că se poate face recunoașterea unui copil conceput, dar însă născut, însă recunoașterea este sub condiția suspensivă ca, aceasta să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei. Astfel, de exemplu, recunoașterea unui copil încă ne născut, făcută de un bărbat, printr-un testament, care ar deceda apoi, dar înainte de nașterea copilului, este valabilă dacă aceasta, la naștere, are condiția juridică de copil din afara căsătoriei;

c). Copilul decedat. Copilul din afara căsătoriei poate fi recunoscut după ce a decedat, dar numai dacă acel copil a lăsat descendenți firești ( art.57 alin.1 C. fam. ). Aceasta pentru a împiedica recunoașterea ce s-ar face numai în interesul tatălui, cu scopul de a dobândi succesiunea copilului;

d). Copilul deja recunoscut. S-a ridicat problema dacă un copil care a fost deja recunoscut de un alt bărbat, care pretinde că acel copil este al său. S-au exprimat mai multe păreri:

copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de adevăratul său tată, deoarece nimic nu se opune la aceasta, iar delegatul de stare civilă nu poate refuza înregistrarea celei de-a doua recunoașteri. Situația neclară, a paternității copilului va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce o acțiune în contestarea uneia din cele două recunoașteri;

copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat, dacă acesta nu a avut cunoștință de existența primei recunoașteri, dar delegatul de stare civilă poate refuza înregistrarea acesteia, câtă vreme recunoașterea anterioară nu a fost înlăturată, pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului. Posibilitatea acestui refuz este întemeiată pe interesul copilului, a cărui paternitate ar fi, în cazul contrar, în funcție de capriciile persoanelor care fac asemenea recunoașteri. Rezultă că un bărbat nu poate recunoaște un copil deja recunoscut de către un alt bărbat, dacă această recunoaștere îi este cunoscută, câtă vreme nu a fost înlăturată pe calea contestației recunoașterii;

copilul care și-a stabilit paternitatea pe calea recunoașterii nu mai poate fi recunoscut de către un alt bărbat.

Secțiunea 3. Tăgăduirea paternității din căsătorie.

3.1. Noțiune.

Prezumția de paternitate nu are caracter absolut. Acțiunea care are ca obiect răsturnarea acestei prezumții se numește acțiune în tăgăduire de paternitate. Desigur că, în marea majoritate a cazurilor, filiația indicată de prezumția de paternitate corespunde cu realitatea. Dar se poate întâmpla cazuri în care să nu existe această concordanță. În asemenea împrejurări, dacă prezumția de paternitate ar continua să se aplice s-ar transforma în ficțiune și n-ar mai corespunde scopului pe care este destinată să-l realizeze. De aceea, legea permite răsturnarea acestei paternități ( art.54 C. fam. ).

3.2. În ce cazuri se poate introduce acțiunea?

Legea nu arată cazurile în care poate fi pornită acțiunea în tăgăduirea paternității, ci stabilește numai o regulă generală în sensul că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Împrejurările din care poate să rezulte imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului sunt diferite. Acestea pot fi, de exemplu: imposibilitatea fizică de a procrea; impotența sexuală poate fi o incapacitate de erecție ori de copulare sau o incapacitate de procreare ( fecundare ); imposibilitatea de coabitare datorită unei detenții, unei misiuni în străinătate, etc. împrejurarea că soții trăiesc despărțiți în fapt nu este suficientă pentru a se ajunge la concluzia că soțul mamei nu este tatăl copilului, ci constituie numai un indiciu care, completat cu alte probe, pot duce la admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității. Despărțirea în fapt a soților unită cu alte împrejurări pot duce la respingerea acțiunii. Astfel, simpla împrejurare a despărțirii în fapt a soților nu este de natură a duce la concluzia că soțul mamei nu este și tatăl copilului născut în timpul căsătoriei dacă s-a dovedit că relațiile intime au continuat chiar în perioada despărțirii în fapt a celor doi soți. Tot astfel, faptul că mama copilului a avut relații extraconjugale în timpul concepțiunii copilului cu un alt bărbat nu este suficient pentru admiterea acțiunii, fiind necesar a se recurge la probe științifice spre a se afla adevărul. În același sens, simpla recunoaștere a mamei că a avut relații cu alți bărbați, din care a rezultat copilul, nu este suficient pentru a se admite acțiunea în tăgăduirea paternității. De asemenea, s-a decis că recunoașterea soției că nu soțul este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei este prin ea însăși neproducătoare de efecte juridice, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că reclamantul nu a putut avea în mod obiectiv legături intime cu pârâta în perioada concepției.

Pe de altă parte, faptul că soțul mamei a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă nu constituie un impediment pentru exercitarea acțiunii în tăgăduirea paternității, atunci când este cu neputintă ca reclamantul să fie tatăl copilului.

Motivele invocate și probele efectuate în vederea tăgăduirii paternității trebuie privite cu toată seriozitatea, pentru a nu se admite acțiuni care nu corespund realității și a se prejudicia astfel interesele copilului și ale familiei.

3.3. Dreptul la acțiune.

Acțiunea în tăgăduirea paternității are un caracter personal. De aceea, acțiunea se poate porni numai de către soț căci este singurul în măsură să aprecieze dacă în realitate el a conceput sau nu copilul născut de soția sa ( art.54 alin.2 C. fam. ). Creditorii personali ai soțului nu pot introduce acțiunea în numele acestuia. Moștenitorii tatălui nu pot introduce acțiunea, însă ei o pot continua, în afară de cazul când acțiunea s-a perimat sau tatăl renunțase la judecată ( art.248 și 246 C. proc. Civ. ). În aceste condiții, moștenitorii pot continua acțiunea dacă au acceptat succesiunea, ceea ce presupune că urmăresc un scop patrimonial, fiind împiedicați de copil în exercitarea drepturilor lor succesorale. Rezultă că, pentru moștenitori, acțiunea își schimbă caracterul pe care-l avea în mâinile tatălui, dobândind un caracter mai accentuat patrimonial decât personal. Reprezentantul legal al soțului pus sub interdicție ( tutorele ) poate introduce acțiunea, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare ( art.54 alin.3 C. fam. ). Din acest text rezultă că soluția este aceeași fără a deosebi după cum soțul pus sub interdicție este în moment de luciditate, putând exprima un consimțământ conștient, ori nu se găsește în asemenea momente. În cazul în care mama copilului este tutore al soțului său și deci există contrarietate de interese, se poate numi un curator ( art.132 și 147 C. fam. ). Curatorul desemnat în condițiile art.152 C. fam. nu poate introduce acțiunea în tăgăduirea paternității deoarece acțiunea are un caracter personal; ea nu poate fi introdusă de procuror. Având caracter strict personal, este inadmisibilă cererea de intervenție formulată de o altă persoană în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității.

3.4. Împotriva cui se introduce acțiunea?

Acțiunea se introduce împotriva copilului. În marea majoritate a cazurilor, acesta este minor. El va fi reprezentat, dacă este sub vârsta de 14 ani, de către mama sa, care participă la proces în dublă calitate: în nume propriu și ca reprezentantă legală a copilului sub 14 ani. În cazul în care mama copilului a decedat sau nu are capacitate deplină de exercițiu, copilul va fi reprezentat, până la vârsta de 14 ani, de un tutore, care poate fi și ad-hoc. Copilul între 14 și 18 ani participă singur la proces, deoarece este vorba de o acțiune cu caracter personal. În cazul în care copilul moare în timpul procesului, acțiunea va putea fi continuată împotriva reprezentantului său legal, dacă are vârsta sub 14 ani, ori a unui tutore ad-hoc. În cazul copilului decedat între 14-18 ani, acțiunea va fi continuată împotriva unui tutore ad-hoc. Se poate pune problema dacă soțul mamei poate introduce acțiunea după ce copilul a decedat. Răspunsul poate să fie afirmativ, acțiunea putând fi pornită împotriva mamei copilului ori tutorelui ad-hoc, deoarece în acest sens pot exista interese personale și patrimoniale.

3.5. Citarea mamei.

Acțiunea în tăgăduirea paternității se judecă în contradictoriu cu mama copilului, care va fi citată, fiind cea mai în măsură să apere interesele copilului și să ajute instanța la stabilirea adevărului ( art.54 alin. Ultim C. fam. ).

3.6. Administrarea tuturor mijloacelor de probă.

Împrejurările arătate se pot dovedi cu ajutorul oricăror mijloace de probă.

Astfel, pot fi folosite înscrisuri, indiferent de forma în care au fost întocmite, din care să rezulte că pârâtul este tatăl copilului reclamant. Actul de naștere al copilului, chiar dacă ar cuprinde mențiunea că pârâtul este tatăl copilului, nu poate constitui o dovadă a paternității copilului, afară de cazul în care tatăl a făcut o recunoaștere voluntară a acestuia.

De asemenea, pot fi folosite prezumțiile, din care ar rezulta că pârâtul este tatăl copilului. În acest sens s-a considerat că faptul conviețuirii unui bărbat cu o femeie sau cel al prestării întreținerii copilului sunt suficiente pentru a deduce paternitatea copilului, deoarece tatăl recunoaște implicit, prin aceste fapte, paternitatea copilului. Dimpotrivă, relațiile sporadice, întâmplătoare, dintre părți nu pot duce în mod necesar, la o singură concluzie, cu privire la faptul dacă pârâtul este ori nu tatăl copilului.

Un mijloc de probă ce poate fi folosit în stabilirea paternității din afara căsătoriei este expertiza medico-judiciară, în primul rând aceea privind analiza grupelor sanguine ( serologică ). Din compararea grupei de sânge a copilului cu grupa de sânge a mamei și presupusul tată pot rezulta două situații:

a). Copilul are aceeași grupă de sânge cu pretinsul tată. Această împrejurare nu poate duce la stabilirea directă a paternității, deoarece acea grupă de sânge se poate găsi și la alți bărbați care nu au nici o legătură cu mama copilului;

b). Copilul are altă grupă de sânge decât aceea a pretinsului tată, în sensul ca este exclusă paternitatea. În această situație acel bărbat, în mod cert, nu este tatăl copilului, deoarece între aceștia nu există nici o legătură de sânge. Când expertiza medico-judiciară bazată pe proba serologică conchide că este exclusă paternitatea, instanța nu poate admite acțiunea pe motiv că din dispozițiile martorilor rezultă existența unor relații intime în perioada concepțiunii copilului.

În afară de analiza grupelor sanguine se pot utiliza diferite expertize, din care ar putea rezulta elemente pentru stabilirea paternității, cum ar fi cele privind caracteristicile conformării corpului, pigmentația pielii, formatul părului, diverse semnalmente transmisibile ereditar etc., adică expertiza antropologică.

Investigațiile antropologice se pot face numai când copilul are cel puțin trei ani, deoarece atunci sunt posibile comparațiile antropologice.

Un alt mijloc de probă este expertiza dactiloscopică.

În dovedirea acțiunii în stabilirea paternității se mai pot folosi expertize privind substanța M.N., Rh., hepatoglobina etc. existente în sânge.

Proba antropologică, dactiloscopică sau privind existența unor substanțe în sânge sunt simple indicații, care, unite cu alte mijloace de probă, pot duce la stabilirea paternității.

CAPITOLUL V

TEMEIURI JURIDICE ALE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE A FILIAȚIEI.

Secțiunea1. Considerații generale privind expertiza juridică.

Progresul deosebit, realizat în domeniul reglementării relațiilor sociale prin activitatea legislativă, a condus la creșterea exigențelor față de dovedirea cu ajutorul mijloacelor tehnico-științifice a diferențelor laturii și activității umane.

Rezultatele remarcabile obținute în cercetarea juridică oferă largi posibilități pentru obiectivarea unor asemenea deziderate, expertizele tehnico-științifice fiind în măsură să ofere organelor judiciare de o deosebită probabilitate, indispensabile unei corecte rezolvări a cazurilor respective.

Numai beneficiind de date exacte, obiective, în stabilirea împrejurărilor de fapt ale cauzei, vor putea fi pronunțate soluții temeinice și legale în consens cu principiul respectării legalității și întăriri ordini de drept.

Dovedirea circumstanțelor unei cauze impune desfășurarea unei activități de probațiune judiciară ( proba testimonială, interogatorii, expertize, înscrisuri, etc. ).

Ca mijloc de probațiune, expertiza presupune ca cel ce o efectuează să dețină cunoștințe de specialitate în domeniul respectiv.

Astfel, organele judiciare apelează, pentru elaborarea expertizelor, la cadre cu un nivel de cunoștințe de specialitate, cu o bogată experiență, capabili să-și argumenteze științific concluziile. Această modalitate de realizare a expertizei este motivată de faptul că oricât de temeinice ar fi cunoștințele organelor judiciare, avându-se în vedere multitudinea ramurilor științei, tehnicii și altele, este imposibil ca aceasta să se poată pronunța într-un alt domeniu în afara celui juridic.

Importanța utilizării expertizelor în activitatea judiciară rezultă din însăși prevederile legale care se referă la obligativitatea efectuării lor în anumite situații.

Așa cum afirmă juristul francez Ch. Lagneau, prin intermediul acestui mijloc de probă se poate trece de la posibilitatea cunoașterii, la cunoașterea propriu-zisă, controlabilă, cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de știință.

În cadrul procesului penal sau civil, expertul are o dispoziție independentă, el ne având calitatea de a fixa obiectul urmăririi penale și nici de a pronunța sentințe.

Autorul expertizei își limitează activitatea de analiză științifică a problemelor din perimetrul ce i-a fost prestabilit, concluziile sale ne fiind obligatorii pentru organul judiciar care le apreciază potrivit cunoștințelor sale și convingerilor intime.

Respingerea concluziilor expertizei însă, avându-se în vedere argumentele științifice pe care se întemeiază, trebuie să fie temeinic motivat.

În acest sens, în literatura judiciară s-a afirmat că judecătorul este peritus peritorum ( expertul experților ).

Această asertiune trebuie interpretată în sensul că „ judecătorul are capacitatea de a cenzura și evalua concluziile experților în raport cu obiectul probei și cu scopul procesului”.

O trăsătură distinctă a expertizei judiciare consacrată de prevederile art.117 C. prod. Pen. și cel al art.30 din Decretul nr.32/1954 o constituie faptul că este admisă ca mijloc de probă, indiferent dacă are una sau toate părțile din proces, fiind necesară numai încuviințarea organului judiciar pentru, efectuarea ei sau prevederea de către lege a obligativității ei în anumite situații.

Mențiunile privitoare la expertiza medico-judiciară atestă originea sa foarte veche. În țara noastră, pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu sunt primele documente care consacră expertiza judiciară medico-legală. Ulterior s-au emis o serie de acte normative privind reglementarea tuturor formelor de expertiză judiciară. Dintre acestea, cele mai importante dispoziții cu caracter general, sunt conținute în Codul de Procedură Civilă și Codul de Procedură Penală.

În cadrul expertizei judiciare, expertiza medico-legală reprezintă o cercetare științifică a faptelor medico-biologice ce trebuie lămurite în cadrul activităților organelor de urmărire și judecată. Prin aceasta, medicina legală stabilește corelații științifice între faptele medico-biologice și cele juridice, apropie gândirea medico-biologică și devansează prin cuceririle sale științifice aspecte de legiferare, impunându-se astfel ca o disciplină de „ sinteză, interpretare și avizare” a tuturor problemelor medicale necesare dreptului.

În literatura juridică s-a exprimat punctul de vedere deosebit, potrivit căruia medicinii legale îi rămâne rolul de a realiza o conexiune între științele biologice și medicale, pe de o parte, și cele juridice, pe de altă parte. Această întrepătrundere între medicină și drept realizată prin intermediul medicinii legale, impune cunoașterea, de către cei ce solicită expertiza medico-legală, a posibilității și limitelor ei și, în același timp, deosebită exigență din partea experților în interpretarea faptelor biomedicale a căror lămurire se cere.

Obiectul expertizei medico-legale îl constituie elucidarea aspectelor biomedicale care privesc omul, începând încă dinaintea concepției și până la despărțirea țesuturilor lui, după moarte. Într-un alt mod spus, sunt abordate problemele legate de viață, sănătate și activitatea omului ca fapte incriminate sau relații sociale ocrotite de lege în scopul de a oferi justiției probe cu caracter științific.

Datorită complexității probelor ce se ser rezolvate prin expertiza medico-legală, aceasta se constituie ca o activitate multidisciplinară, în cadrul căreia este necesară participarea unor experți din specialități diferite. Astfel, pentru stabilirea gradului de discernământ a unui infractor este nevoie de un psihiatru prin efectuarea unui examen biotraseologic a unui criminalist , pentru expertiza filiației de un specialist în serologie, în dermatoglofie sau antropologie etc.

Expertizele medico-legale sunt utilizate atât în sfera cauzelor civile cât și în cea a cauzelor penale. Efectuarea lor, în unele împrejurări, este facultativă iar în altele apare ca o obligație legală.

Secțiunea 2. Expertiza medico-legală a filiației – formă a expertizei judiciare.

2.1. Noțiune.

Expertiza medico-legală a filiației constă dintr-un complex de examene morfologice, fiziologice, biochimice și imunologice, a căror finalitate reprezintă stabilirea filiației copilului față de tată sau față de mamă.

2.2. Termenul legal al expertizei medico-legale al filiației.

Reglementarea legală a expertizei medico-legală a filiației este cuprinsă atât în dispozițiile cu caracter general, privitoare la expertiza judiciară, cât și cu caracter special.

În prima categorie se introduc prevederile cuprinse în Codul de Procedură Civilă ( art.201-214 ) și cele din Codul de Procedură Penală ( art.116-127 ).

Dispozițiile cu caracter special, referitoare la expertiza medico-legală a filiației, sunt conținute în Decretul nr.446 din 25 Mai 1966 privind organizarea instituțiilor și serviciilor medico-legale și în H. C. M. nr.1085 din 30 Mai 1966 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Decretului nr.446/1966.

Alte acte normative care reglementează activitatea de expertiză medico-legală a filiației sunt reprezentate de ordinele Ministerului Justiției privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de Medicină Legală ( publicată în M. Of. nr.418 din 27 Iulie 2001 ). Activitatea de medicină-legală, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, a integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.

Contribuie la sprijinirea asistenței medicale atât prin analiza aspectelor medico-legale din activitatea unităților medicale cât și prin efectuarea unor analize de specialitate, la cererea acestora.

2.3. Esența expertizei medico-legale a filiației.

Esența expertizei medico-legală a filiației este conferită de o serie de particularități care o delimitează de alte mijloace de probă. Este vorba în primul rând de situațiile în care este dispusă.

În dovedirea filiației, legea permite orice mijloace de probă, dar, spre deosebire de toate celelalte probe prin care se pot dovedi numai legături intime dintre mama copilului și un bărbat în perioada de concepție, expertiza medico-legală a filiației este singura în măsură să se pronunțe dacă un bărbat cu care mama copilului a avut asemenea legătură este tatăl acelui copil.

Astfel, Tribunalul Suprem, prin decizia civilă nr.1504 din 3 Septembrie 1972, a dispus ca cercetarea paternității să se facă în mod obligatoriu prin expertiza medico-legală dacă din probele dosarului rezultă că în perioada concepției copilului, mama acestuia a avut relații intime cu mai mulți bărbați.

În aceste cazuri, instanța este obligată să dispună din oficiu efectuarea expertizei medico-legale a filiației, chiar dacă pârâtul nu o solicitat-o. rezultă așadar, că pentru aflarea adevărului material în asemenea situații, mijlocul exclusiv de probațiune, el constituie expertiza medico-legală a filiației.

În raport de particularitățile care îi determină existența se poate trage concluzia că expertiza medico-legală a filiației reprezintă o entitate distinctă de toate celelalte mijloace de probă.

CAPITOLUL VI

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ A FILIAȚIEI.

Expertiza medico-legalã a filiației cunoaște o dezvoltare continuã a sistemelor folosite în testarea paternității, încât în prezent s-a ajuns la utilizarea a 100 de sisteme genetice. Alegerea unui sistem sau a altuia este în funcție de prețul lucrării, gradul de dificultate tehnicã, conținutul infracțional pe care sistemul îl poate aduce. În alcătuirea unei baterii de teste se urmărește alegerea acelor metode care pun în evidență caracterele cu grad cât mai crescut de polimorfism. Niciodată în expertiza filiației nu se folosește un singur test.

Conținutul informațional, respectiv utilitatea testului ales se măsoară prin puterea ( eficiența ) de excludere. Puterea de a obține cel puțin o excludere prin aplicarea unei probe.

Expertizele serologice de paternitate pot duce la una din următoarele concluzii:

excluderea învinuitului de a fi tatã care poate reieși uneori chiar și din rezultatele obținute pe un singur sistem;

concluzia de probabilitate care se încadrează în posibilitățile rezultate din formele serologice mamã-copil;

Expertiza filiației și implicit rezultatele la care se ajunge prezintă o serie de limite, date de: costurile ridicate, necesitatea unui personal perfect instruit care sã examineze curent protocoalele tehnice respective, considerații de ordin genetic ( prezența genelor silențioase sau a genelor rare, slab manifestate, intervenția mutațiilor ), serologic ( unele antiseruri aglutinează în special sângele persoanelor homozigote ), evoluția în funcție de vârstă a unor factori ( unii dintre ei apar, diminuã sau dispar în funcție de vârstă ), termenul patologic ( care poate duce în special la dispariția unor factori ).

Metodele statistice imaginate pentru a crește valoarea concluziilor în expertiza filiației sunt extrem de numeroase, fiind specifice pentru un grup de factori evidențiați. Astfel formula Essen – Möller vizează calculul arobabilității taților adevărați purtători ai unui caracter față de restul bărbaților.

Metoda HLA și amprenta geneticã previn erorile posibile și incertitudinile aducând mai multã informație decât toate testele utilizate. În cazuri extreme pentru a se obține rezultatele cât mai exacte se extinde efectuarea testelor serologice la bunici sau la alți membrii ai familiei.

Transmiterea caracterelor ereditare se face prin legi și reguli precise, ceea ce constituie baza obiectivã în expertiza filiației. Ca principiu de bazã este constatarea cã la progenii nu apare niciodată un antigen care nu existã la cel puțin unul dintre părinți.

În prezent se folosesc în expertiza filiației circa. 60 – 70 de sisteme genetice, alegerea unuia sau altuia dintre acestea fiind în funcție de laboratorul în care se lucrează. În general, în alegerea unui test se urmărește împlinirea unor criterii pe care acestea trebuie sã le împlinească, cum ar fi: numărul de alele explorate, frecvența lor, problemele pe care le ridicã și costul metodei.

Sistemele sanguine reprezintă asocierea grupelor sanguine pe baza relațiilor dintre ele. Un sistem sanguin are în structura sa un anumit tip de antigen determinat genetic.

Grupele sanguine se transmit după legea totul sau nimic ( adică pe parcursul generațiilor nu apar forme intermediare ). Apariția mutațiilor în grupele sanguine este un fenomen excepțional de rar.

Secțiunea 1. Antigenele hematice în expertiza medico-legalã a filiației.

Antigenul este orice moleculã care este recunoscutã de un sistem imun și care induce o reacție imunã. Până în prezent s-au identificat mai mult 400 de antigene hematice iar pe baza lor s-au identificat 24 de sisteme de grupe sanguine. Denumirea grupelor sanguine este datã de denumirea antigenului, care este în funcție de configurația stereochimicã a membranei hematice. Antigenii hematici ( izoagluloageni, alloantigeni ) se găsesc pe suprafața hematiilor.

Fiecare antigen include forme de anticorpi serici ( izoaglutinine ). Reacția prin care anticorpii serici ai unui grup sanguin aglutinează hematiile serice corespunzătoare se numește reacție de izoaglutinare ( reacție antigen-anticorp ).

Antigenele hematice au fost primii markeri utilizați în expertiza medico-legalã a filiației, având avantajele de a fi ușor și în mod cert detectabile, metodele folosite fiind relativ ieftine.

Antigenele eritrocitare utilizate în expertiza medico-legalã a filiației: ABH, MNS, Lewis, Lutheran, Duffy, Rh, Kell-Cellano, Pp, Kidd, Ii.

Sistemul ABO.

Sistemul ABO a fost descoperit de Landsteinar, iar aplicațiile sale de medicinã legalã au fost realizate prima oarã de R. Ottenberg.

După prezența antigenului de grup s-au identificat grupele O ( antigen H ), A, B, AB.

Antigenele se detectează la circa 6 săptămâni după concepție, fiind bine reprezentate la nou-născuți ( spre deosebire de anticorpi ) și ating nivelul adultului după 6 luni de la naștere.

Anticorpii corespunzători acestor antigeni se numesc aglutinine, și sunt prezente în ser, fiind notate alfa ( anti A ) și beta ( anti B ).

Pe lângă aceste grupe s-au mai identificat 11 subgrupe A (A1, A2, …, An) cu aglutininele corespunzătoare ( alfa1, alfa2, etc. ). Dintre acestea numim subgrupele A1 și A2 sunt utilizate în expertiza medico-legalã a paternității, deoarece se transmit după legile mendeleene; celelalte subgrupe au antigene prea slabe și de aceea se manifestã fenotipic ca grupa O.

Din examinarea tabelului se pot desprinde următoarele concluzii:

– antigenul A1 este dominant față de A2, ambii sunt codominanți față de B, iar O recesiv față de toți trei;

– gena O este mutã, pentru cã nu existã antiser care sã o evidențieze; ea se manifestã fenotipic numai dacã se aflã în dozã dublã la ambii părinți;

– mama unui copil AB nu poate fi niciodată de grup O și invers, iar grupa tatălui nici nu se mai ia în discuție ( situație întâlnitã la schimburile de copii în maternități );

– șansa de excludere în acest sistem variază între 16-18,5%.

Sistemul Rh.

Sistemul Rh a fost identificat de Land Steiner și Wiener ( 1940 ). Genele care determinã antigenele din grupul Rh sunt localizate pe același cromozom.

Astfel, pe cromozomul 1 s-au identificat trei locuri ocupate de o alelã din fiecare din cele trei perechi incluse în acest sistem: pe locul 1 sunt localizate alelele Dd, pe locul 2 sunt localizate alelele Cc și pe locul 3 alelele Ee.

Genotipul este format din cele douã grupuri de câte trei factori antigenici ( moșteniți de la mamã și tatã ), care se transmit în bloc. Din cele trei antigene cel mai puternic imunogen este factorul D. În funcție de existența sau absența factorului, s-a constatat cã 85% din oameni sunt Rh(D)+ iar 15% sunt Rh(d)-. Persoanele Rh(D)+ pot fi homozigote (D/D) sau heterozigote (D/d), pe când persoanele Rh(d)- nu pot fi decât homozigote (d/d).

Astfel, din modul de dispunere pe cromozomi rezultã opt combinații alelice: CDE, cde, Cde, CdE, Cde, cDE, cdE, Cde, cDe, genele CDE fiind dominante, iar cde recesive.

Antinogenele Rh apar în prima lunã de viață intrauterinã, independent de celelalte sisteme. Aglutininele naturale anti Rh apar numai prin izoimunizare ( transfuzii de sânge Rh pozitiv la persoanele Rh negative sau la mame cu Rh negativ imunizate prin sarcini de produsul de concentrație Rh pozitiv ).

Caracterele după care se transmit factorii Rh negativ sunt:

Caracterul antitetic, prin care se înțelege cã lipsa unui factor impune prezența celuilalt factor din aceeași pereche; prezența unuia din factori nu exclude prezența celuilalt din aceeași pereche ( de exemplu Cc );

Caracterul alelomorf, conform căruia dacã un parental are ambii factori a unei perechi, la descendent se transmite totdeauna numai unul din ei;

Fiecare individ are obligatoriu un factor din fiecare pereche ( deci acești factori se transmit egal de la fiecare parental )

Prezentări de cazuri:

În perioada 2000-2001 în cadrul Institutului de Medicinã Legalã Timișoara s-au prezentat 101 cupluri ( mamã, copil și presupusul tatã ) în vederea efectuării primei expertize de cercetare a filiației ( serologicã )

Exemplu:

Presupusul tatã: D.I. 20 ani grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=2-2;

Mama: L.I. 17 ani grupa = A; Rh = negativ; Hp=1-1;

Copil: L.A. 11 luni grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=2-1;

Din examinările serologice rezultã cã tatăl copilului L.A. poate fi D.I. în limita sistemelor serologice efectuate. Exemplu:

Presupusul tatã: T.I. 19 ani grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=1-1;

Mama: F.I. 19 ani grupa = B; Rh = pozitiv; Hp=2-2;

Copilul: T.F. 11 luni grupa = A; Rh = pozitiv; Hp=2-2;

Din examinările serologice rezultã cã tatăl copilului T.F. este exclus a fi T.I. ci un alt bărbat a cărui formulã sanguinã se încadrează în complexul serologic compatibil filiației.

În sistemul haptoglobinelor a fost o singurã excludere a posibilului tatã:

Exemplu:

Presupusul tatã: L.N. 24 ani grupa = B; Rh = pozitiv; Hp=1-1;

Mama: K.L. 22 ani grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=2-1;

Copil: K.A. 12 luni grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=2-2.

Din examinările serologice rezultã cã tatăl copilului K.A. este exclus a fi L.N. ci un alt bărbat a cărui formulã sanguinã se încadrează în complexul serologic compatibil filiației.

De asemenea în aceeași perioadã s-a prezentat un cuplu la care excluderea presupusului tatã s-a făcut atât în sistemul O, A, B cât și în sistemul haptoglobine.

Exemplu:

Presupusul tatã: N.N. 27 ani grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=2-2;

Mama: N.C. 25 ani grupa = O; Rh = pozitiv; Hp=2-2;

Copil: N.E. 23 luni grupa = B; Rh = negativ; Hp=2-1.

Din examinările serologice rezultã cã tatăl copilului N.E. este exclus a fi N.N. ci un alt bărbat a cărui formulã sanguinã se încadrează în complexul serologic compatibil filiației.

1.3.Sistemul MNSs.

Sistemul MN a fost identificat de Landsteiner și Levine ( 1927 ), fiind propriu omului cele douã gene alelomorfe MN. Antigenele apar prin luna a II-a de viață intrauterinã, copii în vârstã de 4 – 6 luni având același titlu ca și adulții. În transmiterea ereditarã între alelele M și N se stabilesc relații de codominanță. Anticorpii anti-M și anti-N apar prin imunizare și sunt anticorpi de tip complet.

Ulterior, Walsh și Montgomery ( 1947 ) identificã sistemul Ss în care alela S este dominantã, iar alela s este recesivã. Locii MN și Ss ocupã poziții adiacente pe cromozomul 4 și de aceea se transmit împreunã.

Sistemul MNSs este considerat ca fiind cel mai eficient în expertiza filiației.

Transmiterea se face după legile lui Mendel, adică:

Din doi părinți homozigoți de același fel vor rezulta copii homozigoți:

MS MS

MS/MS

Din cuplu de doi homozigoți inverși rezultã copii heterozigoți:

MS Ns

MS/Ns

Dintr-un părinte homozigot și altul heterozigot vor rezulta:

MS/MS MS/Ns

MS/MS – 50%

MS/Ns – 50%

Din doi părinți heterozigoți vor rezulta:

MS/Ns MS/Ns

MS/MS – 25%

MS/Ns – 25%

NS/Ns – 25%

NS/Ns – 25%

Din tabelul prezentat reiese cã:

Dacã ambii părinți sunt homozigoți de același fel rezultã numai copii homozigoți de același fel;

Dacã ambii părinți sunt heterozigoți, pentru învinuit nu existã nici o șansã de excludere;

Învinuiții MN nu au nici o șansã de excludere;

Antigenele M și N nu pot apare la un copil dacã nu existã la unul din părinți;

Dacã un copil este NN ( MM ) iar părinții NN, MN se exclude tatăl MM ( NN );

Mama MM ( NN ) nu poate avea un copil NN ( MM ) indiferent de fenotipul tatălui.

Alte sisteme care utilizează antigenele hematice

Sistemul ABO

Sistemul MNSs

Sistemul Lewis

Sistemul Lutheran

Sistemul Duffy

Sistemul Rh

Sistemul Kell-Cellano

Sistemul Pp

Sistemul Kidd

Sistemul Ii

Secțiunea 2. Sistemele serice în expertiza medico-legalã.

Clasificarea sistemelor serice:

haptoglobinele

sistemul Km ( I ºI V )

sistemul Gc ( componente specifice de grup )

sistemul transferinic ( siderofilinie )

sistemul Gm ( imunoglobulinele )

sistemul Xg

2.1. Haptoglobinele

Haptoglobinele reprezintă o fracțiune microproteică, aparținând alfa 2 globulinelor. Ele formează complexe stabile cu hemoglobina ( Hp/Hb ), legătura între ele fiind realizatã prin forțe Van der Wals. Acest complex are rolul de a transporta hemoglobina liberã din ser, de la splinã ( unde a avut loc hemoliza ) spre sistemul reticuloendotelian.

Haptoglobinele sunt determinate de douã gene alelomorfe Hp1 și Hp2 între care existã relații de codominanță. Grupele haproglobinice devin detectabile la 3-4 luni după naștere.

Diferențierea între fenotipuri se face atât prin viteza diferitã de migrare cât și prin numărul de benzi obținute prin electroforezã în gel de amidon, varianta verticalã.

Din tabel reiese:

în cazul în care mama este Hp 2-2 și copilul este Hp 2-2, se exclude tatã Hp 1-1;

în cazul în care mama este Hp 1-1 și copilul este Hp 1-1, se exclude tatã Hp 2-2;

în cazul în care mama este Hp 2-2 și copilul este Hp 2-1, se exclude tatã Hp 2-2;

în cazul în care mama este Hp 1-1 și copilul este Hp 2-1, se exclude tatã Hp 1-1.

Secțiunea 3. Sistemele enzimatice în expertiza medico-legalã a filiației.

Fosfataza acidã eritrocitară ( AcP )

Fosfoglucomutaza ( PGM )

Adenilatkinaza ( AK )

Esteraza D ( EsD )

Pseudocolinesteraza

Alte sisteme enzimatice:

a). sistemul lipoproteinic (Lp)

b). sistemul betalipoproteinic

c). fosfataza alcalinã

d). sistemul glutamat-piruvat-transaminazã (GPT)

e). glioxalaza (GLO)

f). 6 fosfogluconat dehidrogenazat (6 GPD)

Secțiunea 4. Sistemul limfocitar HLA.

În cadrul Complexului Major de Histocompatibilitate, sistemul HLA constituie cel mai cuprinzător sistem de antigene umane, mai ales cã aceste este prezent în toate celulele nucleate, trombocite și chiar în spermii.

Antigenele de histocompatibilitate se definesc ca antigene care determinã o reacție imunologicã la transplantul unui organ sau la transfuzia dintre douã organisme diferite din punct de vedere genetic.

Sistemul HLA este codificat de gene situate pe brațul scurt al cromozomului 6. Fiecare locus poate fi ocupat de mai multe alele. La nivelul acestui cromozom genele HLA-A, B, C și D au localizări bine definite.

Transmiterea geneticã a antigenelor HLA urmează legile de transmitere mendeleene pe sistemul codominant. Multitudinea de antigene situate pe fiecare locus și imensele posibilități de combinare ale acestora în haptotipuri explicã polimorfismul extrem al acestui sistem de antigene, ne egalat de nici un alt sistem genetic uman.

Pentru tipizarea serologicã a HLA se folosesc tehnici variate, cea mai utilizatã fiind metoda limfotoxicității în prezența complementului de iepure. Pentru stabilirea fiecărui antigen sunt folosite mai multe seturi-test. Studiul antigenelor HLA – A, B și C ( clasa I ) necesitã limfocite din sânge periferic, iar pentru antigenele HLA – DR, DP și DQ ( clasa II ) se folosesc doar limfocite B din sânge periferic.

Pentru tipărirea antigenelor HLA din clasa a II-a se utilizează tehnici de biologie molecularã: RFLP, PCR, PCR-RFLP.

În ceea ce privește valoarea biologicã și clinicã a sistemului HLA, aceasta constã în special în transplantul de organe, de măduvă osoasã în afecțiunile hematologice, în problematica transfuziilor și în expertiza filiației.

Astfel sistemul HLA este cel mai important marker genetic. Până în prezent nu s-a identificat nici un alt sistem de markeri genetici care sã aibă un asemenea polimorfism într-un model genetic așa de bine definit. De asemenea sistemul HLA este foarte util în studiile de geneticã umanã, studiile de evoluție și selecție a mecanismelor genetice în caracterizarea populațiilor umane, în alcătuirea hãrților cromozomiale, în studiul bolilor asociate și în studiul eredității. El îndeplinește toate criteriile pe care un sistem genetic trebuie sã le aibă pentru a fi acceptat de medicina legalã; (1) markerii sunt deja exprimați integral la nou născut și rămân constanți întreaga viață; (2) tehnica testului este relativ simplã și reproductibilã; (3) modul de moștenire geneticã este cunoscut.

În expertiza de paternitate care folosește acest sistem este necesarã respectarea urmãtoarelor standarde:

Existența unei aparaturi specifice;

Experiența necesarã în serologie în general și în sistemul HLA în special;

Calitatea înaltã a reactivilor și serurilor, în sensul cã fiecare anticorp specific trebuie sã fie reprezentat de minimum trei ori, iar fiecare antiser trebuie sã fie testat atât pentru reactivitatea sa proprie, cât și pentru extrareacții;

Expertul trebuie sã fie implicat în domeniul de corectare al HLA, pentru cã cercetarea extensivã poate garanta nivelul înalt de competență teoreticã și practicã.

În sistemul HLA existã trei posibilități de excludere:

copilul posedã pe locul A, B ºi/sau C, antigene pe care nu le posedã nici mama și nici presupusul tatã;

presupusul tatã este heterozigot pe unul din cei trei loci genetici, dar copilul nu posedã nici una din respectivele alele;

copilul este monozigot pe unul din haplotipuri, iar presupusul tatã este homozigot pe celãlalt haplotip.

Secțiunea 5. Tehnologia AND în expertiza filiației

ADN este suportul material al informației genetice, în lumea vie, iar genetica molecularã studiază proprietățile moleculelor ce alcătuiesc acest substrat material al eredității, variabilității și determinării caracterelor.

Macromolecula de AND are în structura sa gene și secvențe înrudite cu genele, precum și o cantitate considerabilã de material extragenic, reprezentat de secvențele repetitive (în schema de mai jos):

Genele sunt fragmente de AND care asigurã sinteza proteicã, fiind firmate din secvențe codante numite exoni și secvențe necodante, uneori de mari dimensiuni, numite introni.

AND extragenic (necodant) reprezintă o componentã distinctã din genomul uman și este alcătuit din mai multe tipuri de secvențe repetitive:

secvențe unice sau rar repetitive;

secvențe moderat repetitive;

secvențe înalt repetitive.

5.1. Principiile geneticii umane care stau la baza genotipării

Unitatea geneticã a fiecărui individ. Fiecare individ are o înfățișare caracteristicã, unicã. Întrucât aceastã înfățișare, fenotip reprezintă materializarea genotipului rezultã cã existã o importantã diversitate a materialului genetic uman, exceptând gemeni monozigoți.

Structura identicã a AND-ului în toate celulele unui organism. Importanța geneticã a fiecărui organism viu este conținută în interiorul fiecărei celule, în molecula de AND; AND-UL are în alcătuirea sa genele care codificã fiecare caracteristicã a organismului, toate celulele nucleate dintr-un organism viu posedã aceeași structurã AND.

Transmiterea genelor într-o succesiune de generații se face urmărind legile lui Mendel; astfel încât progenii moștenesc o serie de trăsături comune cu al genitorilor.

5.2. Metoda de analizã AND

Pentru genotiparea AND în scop de identificare, deci obținerea unei amprente genetice se utilizează în moc curunt douã tehnici:

Analiza RFLP;

PCR.

a). Analiza polimorfismului lungimii fragmentelor de restricție RFLP ( Restricion Fragment Length Polymorfism )

Este primul tip de analizã utilizat în analizele AND medico-legale pentru a analiza loci polimorfi conținând AND-ul respectiv în tandemuri.

Etapele analizei urmăresc în principal:

Fragmentarea (clivarea) lanțului AND cu ajutorul enzimelo de restricție; acestea taie lanțul AND în anumite locusuri specifice, rezultând douã sau mai multe fragmente de AND, numărul și lungimea acestor fragmente de AND diferă de la o persoanã la alta în funcție de prezența sau absența situsurilor de restricție și localizarea lor în genom;

Separarea fragmentelor obținute prin migrarea soluției de AND într-un gel de agaroză sub acțiunea curentului electric;

Transmiterea fragmentelor de AND separate pe o membranã de naylon; pe aceastã membranã fragmentele rămân fixate;

Hibridarea membranei de naylon inversibilă într-o soluție conținând probe radioactive;

Autoradiografia: membrana este fotografiatã prin expunerea la un film sensibil la radiații X.

Avantajele analizei RFLPs:

Oferă cea mai mare putere discriminatorie per locus analizat;

Existã o multitudine de loci care pot fi analizați prin tehnica RFLPs: minisateliți de tip VNTR multilocus sau unilocus; de rutinã, 15 loci de tipul VNTR unilocus sunt mai utilizați, întrucât prezintă sute de variații pentru același locus crescând astfel șansa ca douã probe AND de la indivizi diferiți sã poată fi cu ușurință diferențiate.

Dezavantajele analizei RFLPs:

necesitã pentru analizã cel puțin 1µg de AND de calitate înaltã (cu greutate molecularã mare, având lanțul cel mai integru; fragmente de AND cel puțin 4000-20000pb) lucru imposibil de realizat în cadrul unor probe biologice medico-legale deseori degradate sau în cantitate foarte micã.

insuficiența rezoluției a gelurilor de agaroză în care nu se pot distinge fragmente de AND ce diferă printr-un număr mic de baze.

tehnica este laborioasã, necesitând un interval destul de mare de timp pentru obținerea rezultatelor (de ordinul zilelor).

presupune lucru cu produși radioactivi.

dificultăți în interpretarea rezultatelor pentru analize cu VNTR de tip multilocus.

b). PCR – reacția de amplificare în vitro a AND

Tehnica PCR, una din cele mai puternice unelte de lucru ale geneticii moleculare prezente, descoperitã și dezvoltatã la începutul anilor 1980 de Kany Mullis și colegii săi de la Cetus Corporation, o companie americanã de biotehnologie.

Tehnica PCR a fost conceputã de așa manierã încât sã mimeze procesul natural de replicare a moleculei de AND din timpul diviziunii celulare. În timpul replicării fiecare moleculã de AND se separã în douã lanțuri prin desfacerea legăturilor de hidrogen dintre perechile de baze azotate complementare. Apoi, printr-un proces declanșat și condus de o enzimã numitã AND-polimerază, are loc la nivel celular sintetizarea unui nou lanț de AND complementar cu matrița de AND originalã. Rezultatul este o dublare a numărului de molecule de AND.

Reacția de polimerizare în lanț (prescurtatã PCR), este o metodã în vitro de sintetizare a unei secvențe specifice de AND, proces ce se repetã ciclic de mai multe ori, având ca rezultat final mărirea exponenială a cantității de material genetic dorit.

Reacția a fost comparatã cu un „xerox la nivel molecular”.

Etape de reacție PCR:

Se desfășoară în cicluri de aproximativ 1-3 minute fiecare; ciclurile se respectã de circa 30 de ori. Un ciclu complet cuprinde la rândul sãu trei etape principale:

denaturarea AND-ului dublu-catenar;

cuplarea celor doi primeri pe monocatena de AND;

extensia (sau polimerizarea).

Vizualizarea produșilor de amplificare se poate face în mai multa moduri:

cea mai simplã cale este electroforeza și colorerea cu ethidium bromide fluorescentã în luminã ultravioletã;

pentru descrierea mai finã a benzilor de AND se practicã electroforeza în geluri de acrilamidă și colorarea cu săruri de argint.

Avantajele metodei PCR:

sensibilitatea caracterizatã prin capacitatea reacției de a amplifica chiar și AND de ordinul nanogramelor;

fragmentele de AND amplificate sunt de dimensiuni mai mici decât cele analizate prin metoda RFLPs, deci pentru reacție este suficient de informativ și AND-ul cu grad înalt de degradare;

rapiditatea efectuării analizei PCR (câteva ore) este un avantaj real pentru desfășurarea unei anchete.

Dezavantajele metodei PCR:

relativa ușurință cu care se poate produce contaminarea probei de AND cu analiza de AND din alte surse. Deloc de neglijat sunt și contaminările cu AND aparținând persoanei care face recoltarea biologicã, de aceea aceastã operațiune trebuie efectuatã de persoane specializate;

sinteza în vitro a AND-ului este un proces grefat de erori;

generarea în exces de produși de amplificare poate uneori inhiba reacțiile din ultimele cicluri ale PCR-ului.

Analiza profilului genetic al unui individ este utilã în următoarele situații:

studiul paternității;

identificarea agresorilor sexuali;

identificarea suspecților în caz de crimã, tâlhărie, etc.;

identificarea victimelor în catastrofele naturale sau aviatice;

probleme de imigrație.

Secțiunea 6. Expertiza dermatoglifelor în filiație

Constituția dermatoglifică umanã

Prin constituție dermatoglifică (CD) se înțelege ansamblul caracteristicilor distincte ale tipului de desene papilare (digitale, palmare și plantare) ale unei persoane privite în totalitatea lor. Faptul cã aceste caractere sunt distincte permite clasificarea lor. În stabilirea CD a unei persoane se iau în considerație tipurile, subtipurile și formele de tranziție din cele 54 compartimente sunt utilizate curent în expertiza dermatoglifică a filiației, deoarece ele contribuie în cea mai mare măsură, în definirea CD.

Compartimentele digitale, palmare și plantare ( după C. Șurai 1965 )

Dermatoglifele se caracterizează în ansamblul lor prin douã proprietăți:

Unicitate ( practic nu existã doi indivizi care sã posede un desen papilar identic nici măcar la un singur deget );

Constantã ( în sensul cã ele nu pot fi modificate în decursul vieții individului, nici prin intervenții chirurgicale, nici prin alte operații – de exemplu ele se refac la 2-3 zile după ce s-a procedat la pilirea lor ).

Mecanismele implicate în transmiterea ereditarã a dermatoglifelor

Examenul dermatoglific în cercetarea filiației studiază transmiterea caracterelor constituționale globale de la parentali la descendenți. Astfel, considerând dermatoglifele ca expresii fonotipice ale genotipului, studierea lor la cuplul parental-copil poate arãta diferențele sau asemănările semnificative din punct de vedere ereditar.

Fiecare descendent are o constituție dermatoglifică globalã proprie, constând dintr-un mozaic de structuri compartimentale primite de la cei doi parentali, constituție care nu este identicã cu a nici unuia din aceștia ( în transmiterea ereditarã nu se realizează „copii fotografie”).

În fiecare compartiment, descendentul prezintă un singur tip dermatoglific cu minuțiile sale provenind numai de la unul din părinți.

Deci, tipul fiecărui compartiment este determinat de o singurã genã în timp ce constituția dermatoglifică globalã este poligenic autosomată.

Formularea concluziilor în expertiza medico-legalã dermatoglifică a filiației

În formularea concluziilor examenului dermatoglific în filiație expertul este obligat sã apeleze la metodele de calcul ale probabilității.

Prin concluzia de probabilitate, pe de o parte expertul comunicã toate datele înregistrate, iar pe de altã parte declarã cã îi este imposibil sã afirme faptul cu certitudine.

Secțiunea 7. Validarea paternității.

7.1. Problematica actualã a utilizării amprentei genetice în expertiza medico-legală

Admisibilitatea probei în justiție a fost pentru prima datã introdusã în justiția americanã în cazul Freye vs USA. Admisibilitatea depinde de validarea metodei de lucru și a laboratorului unde se aplicã metoda, precum și de mărimea bazei de date constituitã.

Controlul calității interne impune ca fiecare laborator sã pună la punct protocoale de lucru riguroase pentru a minimaliza riscul de eroare și sã mențină nivelul de performanță cât mai ridicat.

Controlul calității externe. Sunt recomandate controalele între laboratoare pentru a permite schimburile de profiluri genetice obținute în condiții de reproductibilitate. Actualmente existã douã programe de acest tip: QWIKDAM în SUA și EDNAP (European DNA Profiling Group) pentru Europa.

Riscul contaminării orizontale se produce în cazul eșantioanelor analizate în paralel, riscul fiind cu atât mai mare cu cât toate probele sunt supuse amplificării.

Riscul contaminării verticale este mult mai grav, deoarece se produce între un eșantion amplificat și unul în fazã de preparare. Sunt recomandate precauții deosebite pentru evitare, respectiv diminuarea acestor riscuri.

Problemele bioetice derivã din paleta largã de posibilități de identificare atenatală a sexului ceea ce ar putea conduce la selecție a nașterilor pe criteriul sexului progenilor.

Problemele de deontologie experimentală. Posibilitatea interpretării exhaustice a probei AND, a absolutizării valorii probatorii readuce în atenție rezultatele de probabilitate și amintesc poziția obligatorie a expertului medico-legal de a nu se pronunța cu privire la vinovăția suspectului.

7.2. Validarea paternității

Diagnosticul de paternitate aduce în discuție douã situații:

excluderea de la paternitate „ acest bărbat nu poate fi tatăl acestui copil”. Ea se determinã prin prezența la un copil a unui caracter pozitiv ne găsit la nici unul dintre părinți sau prin absența la copil a unui caracter pe care trebuia sã îl posede conform genotipul parentalilor.

sau validarea paternității când expertiza conduce la o probabilitate de paternitate. Sunt calculați doi indici, primul pornind de la fenotipul mamei și al copilului și al doilea plecând de la fenotipul mamã – copil – tatã prezumtiv. În acest caz absența excluderii nu permite sã se afirme paternitatea tatălui prazumat dacã proporția subiecților excluși este redusã.

Probabilitatea a posteriori a paternității se calculează după formula Bayes acordându-se de la început tatălui o șansă de ½ de a fi tatăl copilului. Fiind o probabilitate a priori de 50% rezultatul final este dat de numărul suficient de sisteme examinate.

Interpretarea indicilor aduce în discuție faptul cã probabilitatea de paternitate nu este un test statistic și ea nu respectã ipoteza distribuțiilor după legea Gauss Laplace.

În expertiza medico-legalã a filiației, valoarea rezultatelor obținute va fi cu atât mai mare cu cât numărul markerilor genetici analizați va fi mai ridicat.

Pe lângă utilizarea a cât mai numeroase sisteme sanguine au fost propuse algoritmuri și programe informatice cu scopul de a estima probabilitatea de paternitate, utilizate necondiționat în determinarea amprentei genetice.

Proporția de excludere a paternității calculatã în funcție de sistemul utilizat aratã variații considerabile ale fiabilității diferitelor metode:

7.3. Identificarea individualã

Primele aplicații în probațiunea juridicã a determinărilor genetice au fost considerate infailibile, deși sistemul juridic nu a fost în totalitate pregătit pentru impactul cu aceste probe. În 1989 în statul NY, un bărbat a fost acuzat de uciderea unei femei și a fiicei acesteia pentru cã o picătură de sânge a fost găsită pe toracele sãu. Analiza AND prin tehnologia sondelor mono-locus a arătat similitudinea amprentei genetice. Apărarea a demonstrat existența unor precizii și erori, printre care absența unui sistem de control raportat la pata de sânge parțial degradatã, absența coincidenței perfecte dintre benzile suspectului și cele ale victimei, interpretarea rezultatelor a fost discutabilã datoritã studiului insuficient al distribuției alelelor în populație.

Ulterior acestui moment societățile producătoare de echipamente pentru determinarea amprentei genetice, în speță Lifecodes Corporation, au recomandat utilizarea a patru tipuri de sonde.

CAPITOLUL VII

EXEMPLIFICĂRI CAZUISTICE

Speța 1. Filiația maternă.

Cazul Marckx contra Belgiei – Statutul mamelor celibatare și a copiilor născuți din afara căsătoriei.

Alexandra Marckx, născută la 16 octombrie 1973 la Wilrijk, lângă Anvers, este fiica Paulei Marckx, ziaristă belgiană celibatară. Pentru a-i stabili filiația, mama sa o recunoaște la 29 octombrie 1973, în virtutea art.334 C. civ. Ea o adoptă ulterior, la 30 octombrie 1974, conform art.349 din același cod; procedura se termină la 18 aprilie 1975, dar efectele sale sunt retroactive zilei actului de adopție.

În dreptul belgian, o mamă celibatară nu poate stabili filiația maternă a copilului ei decât prin recunoaștere, în timp ce aceea a copilului „legitim” se stabilește prin simplul fapt al nașterii. Copilul „natural” recunoscut sau chiar adoptat de mama sa rămâne, în principiu, un străin față de familia acesteia. În plus, în domeniul succesiunilor ab intestat ( adică fără testament ) și a liberalităților ( donații și legate ), Codul civil limitează, în diferite trepte, drepturile copilului „natural” și ale mamei sale celibatare în raport cu acelea ale copilului „legitim” și ale mamei sale. Numai legitimarea și legitimarea prin adopție asimilează întru totul copilul „natural” cu un copil „legitim”; ele presupun, și una și cealaltă, căsătoria mamei.

În fața comisiei pe care ele au sesizat-o la 29 martie 1974, Paula și Alexandra Marckx susțin că dispozițiile în cauză le încalcă dreptul la respectarea vieții de familie ( art.8 al Convenției ) și comportă o discriminare care este interzisă prin art.14 al Convenției, între copiii „naturali” și copiii „legitimi”, precum și între mamele celibatare și cele căsătorite. Petiționarele se declară astfel victime ale unui tratament degradant, contrar art.3 al Convenției, și pretind că art.1 al Protocolului nr.1 este încălcat prin feptul că mama necăsătorită nu poate în mod liber să dispună de bunurile sale în favoarea copilului. Comisia decide, în plus, să examineze din oficiu prin prisma art.12 din Convenție, care recunoaște dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie.

Hotărârea din 13 iunie 1979 ( plenul Curții ) ( seria A nr.31 )

Înainte de a studia în fond reclamațiile Paulei și Alexandrei Marckx, Curtea respinge o motivație preliminară a guvernului belgian. Aceasta din urmă le reproșa în fapt petiționarelor că ridică probleme în esență teoretice în cazul lor și uită că, prin natura ei, Curtea nu poate exercita un control abstract al regulilor de drept. Curtea reamintește că art.25 al Convenției abilitează particularii să susțină că o lege le încalcă drepturile prin ea însăși, în lipsa unui act individual de exercitare, dacă ei riscă să-i suporte direct efectele. Tocmai acesta este atitudinea Paulei și Alexandrei Marckx: ele fac răspunzătoare numeroasele articole din Codul civil, care li se aplicau sau li se aplică automat. În alți termeni, ele atacă o situație legală, aceea a mamelor celibatare și a copiilor născuți din afara căsătoriei, care le atinge personal.

Constatând că acest caz se referă, în esență, la art.8 și 14 ale Convenției, Comisia începe prin a preciza tocmai că art.8 are valoare atât pentru viața particulară a familiei „naturale”, cât și pentru familia „legitimă”. De astfel, dreptul la respectarea vieții de familie implică, în vederile sale, că statul poate avea de îndeplinit obligații pozitive. Tocmai de aici rezultă că acesta din urmă, stabilind regimul care se aplică anumitor legături de familie, cum este aceea a mamei celibatare și a copilului ei, trebuie să acționeze în așa fel încât să permită celor interesați să ducă o viață de familie normală și să se ferească de orice discriminare bazată pe naștere.

Curtea studiază apoi, prin prisma art.8 și 14, cele trei probleme cu care a fost sesizată de Comisie.

Primul aspect: modul de stabilire a filiației materne a Alexandrei Marckx.

În legătură cu Paula Marckx, Curtea consideră, mai ales, că necesitatea de a o recunoaște pe fiica sa Alexandra, pentru a stabili filiația acesteia, derivă dintr-un refuz de a-i consacra, maternitatea chiar de la naștere. Ea relevă, în același timp, anumite consecințe patrimoniale, dezavantajoase, ale recunoașterii; dacă mama celibatară își recunoaște copilul, ea îl va leza, în același timp, pentru că se va vedea limitată în capacitatea de a-i dona sau lăsa moștenire bunurile sale; dacă ea dorește să-și păstreze posibilitatea de a dispune liber de bunuri, în favoarea sa, ea va trebui să renunțe la a stabili cu copilul o legătură familiară cu caracter juridic. Curtea consideră că această dilemă, în fața căreia se află mama celibatară, nu respectă viața ei de familie ( 10 voturi pentru, 5 împotrivă ). Curtea ajunge la același rezultat în ceea ce o privește pe Alexandra Marckx, acesta fiind, din punct de vedere juridic, fără mamă de la naștere până la recunoașterea ei ( 12 voturi pentru, 3 împotrivă ). Curtea pune astfel concluzia încălcării art.8 față de cele două petiționare.

Au fost Paula și Alexandra Marckx și ele victime ale unei discriminări contrare art.14 combinat cu art.8? În concepția Curții, circumstanța că anumite mame celibatare nu vor să aibă grijă de copilul lor nu ar putea justifica regula, din dreptul belgian, care subordonează tocmai unei recunoașteri voluntare stabilirea maternității lui. De altfel, copilul „natural” nu ar avea mai puțin interes decât copilul „legitim” în constatarea acestei legături. În plus, recunoscând întru totul ca legitim, și chiar meritoriu, scopul urmărit de legislația belgiană – protecția copilului și a familiei tradiționale -, Curtea precizează că, pentru a-l atinge, nu trebuie să se recurgă la măsuri destinate sau care duc la lezarea familiei „naturale”. În sfârșit, ca răspuns la un argument al guvernului belgian, Curtea admite că deosebirea în acest domeniu, între familia „naturală” și familia „legitimă”, trece drept licită și normală în multe din țările europene, în perioada când a fost redactată Convenția. Reamintim, totuși, că aceasta din urmă trebuie interpretată din perspectiva condițiilor de astăzi, Curtea nu poate să nu fie frapată de evoluția dreptului intern al marii majorități a statelor membre ale Consiliului Europei, către egalitatea dintre copiii „naturali” și copiii „legitimi”, în problema cercetată. Ea relevă, de asemenea, că în conformitate cu expunerea de motive la proiectul de lege depus la Senat la 15 februarie 1978, „ juriștii și opinia publică sunt din ce în ce mai convinși că este cazul să pună capăt discriminării” față de copiii „naturali”.

Curtea pune concluzia că deosebirea în cauză este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă și încalcă deci art.14 combinat cu art.8, atât în ce o privește pe Paula Marckx ( 11 voturi pentru, 4 împotrivă ) cât și pe Alexandra Marckx ( 13 voturi pentru, 2 împotrivă ).

Al doilea aspect: extinderea juridică a familiei Alexandrei Marckx.

Curtea consideră că viața de familie, în sensul art.8, include cel puțin raporturile între rudele apropiate și că respectarea vieții de familie, astfel înțeleasă, implică, pentru stat, obligația de a acționa în așa fel încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. Ori înflorirea vieții de familie a unei mame celibatare și a copilului său, recunoscut de ea, poate fi împiedicată dacă acest copil nu intră în familia mamei și dacă stabilirea filiației nu produce efecte decât între cei doi. De altfel, Curtea nu vede nuci o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței dintre extinderea familiei Alexandrei Marckx și aceea a unui copil „legitim”. Ea pune deci concluzia unei încălcări, față de cele două petiționare, a art.8 luat izolat ( 12 voturi pentru, 3 împotrivă ) și combinat cu art.14 ( 13 voturi pentru, 2 împotrivă ).

Al treilea aspect: drepturile patrimoniale invocate de către petiționare.

Curtea admite că art.1 al Protocolului nr.1, care consacră dreptul fiecăruia la respectarea bunurilor „sale”, nu garantează dreptul de a obține pe cale de succesiune ab interas sau prin liberalitate ( unanimitate ). În ceea ce o privește pe Alexandra Marskx, ea se plasează numai în temeiul art.8 al Convenției: domeniul succesiunilor și al liberalităților între rudele apropiate apare ca strâns legat de viața de familie, care nu include numai relațiile cu caracter social, moral sau cultural, ci înglobează și interesele materiale. În vederile Curții, art.8 nu cere totuși ca un copil să aibă dreptul la o anumită parte din succesiunea părinților săi sau chiar a unor rude apropiate. Limitele impuse de Codul civil vocației succesorale a Alexandrei Marckx nu neagă deci acest articol prin ele însele, adică independent de motivul din care se inspiră ( unanimitate ). Liberalitățile cer un raționament analog. În schimb, Curtea consideră că distincția instituită în materie, între copiii „naturali” și copiii „legitimi”, este lipsită de o justificare obiectivă și rațională. Din acel moment, Alexandra Marckx a fost victima unei încălcări a art.14 combinat cu art.8 ( 13 voturi pentru, 2 împotrivă ) atât din cauza limitării capacității de a primi bunuri de la mama sa, cât și a lipsirii complete de vocație succesorală, față de rudele apropiate, pe linie maternă.

În ce o privește pe Paula Marckx, Curtea arată că art.8, prin el însuși, nu garantează unei mame libertatea absolută de a dona sau lăsa moștenire bunurile sale copilului ( unanimitate ). Ea consideră, din contră, că deosebirea stabilită în acest domeniu între mamele celibatare și mamele căsătorite este lipsită de justificare obiectivă și rațională și încalcă, în ce o privește pe Paula Marckx, art.14 combinat cu art.8 ( 13 voturi pentru, 2 împotrivă ).

Curtea examinează, de asemenea, problema prin prisma art.1 al Protocolului nr.1 care, după ea, garantează, în esență, dreptul la proprietate, din care un element tradițional fundamental este dreptul de a dispune de bunurile proprii. Totuși, subliniind că interesul general poate conduce în anumite cazuri un legiuitor să reglementeze folosirea bunurilor în domeniul liberalităților, Curtea consideră că restricția atacată de Paula Marckx nu este contrară artz.1 al Protocolului nr.1, prin ea însăși ( 9 voturi pentru, 6 împotrivă ). În schimb, cum este valabilă numai pentru mamele celibatare și nu pentru femeile măritate, iar această deosebire este lipsită de o justificare obiectivă și rațională, există o încălcare a art.14 combinat cu art.1 al Protocolului nr.1, în ce o privește pe Paula Marckx ( 10 voturi pentru, 5 împotrivă ).

În sfârșit, Curtea pune concluzia absenței unei încălcări a art.3 și 12 din Convenție ( unanimitate ).

Petiționarele cereau pentru fiecare dintre ele, în virtutea art.50, un franc belgian ca daune interese pentru prejudiciul moral. Curtea consideră totuși că nu e cazul să se acorde Paulei și Alexandrei Marckx o altă satisfacție decât cea rezultată din constatarea a numeroase lezări ale drepturilor lor ( 9 voturi pentru, 6 împotrivă ).

Speța 2. Filiația paternă.

Cazul Rassmussen contra Danemarcei – Contestarea filiației paterne a unui copil născut în timpul căsătoriei.

Născut în 1945, dl. Per Krohn Rassmunssen are naționalitatea daneză și lucrează ca funcționar de birou. Se căsătorește în 1966 și în ianuarie 1971 soția naște o fetiță. Având îndoieli în ce privește paternitatea acesteia, el se abține să introducă o acțiune de dezavuare, pentru a-și salva căsnicia. Divorțul este pronunțat în iulie 1975. conform unui compromis, semnat mai întâi de soția sa, dl. Rassmussen renunță să introducă o acțiune de dezavuare a paternității, în timp ce ea abandona orice pretenție la o pensie alimentară pentru copil. În ianuarie 1976, fosta soție a petiționarului îi scrie, afirmând că ea nu este legată prin acest compromis. Atunci dl. Rassmussen cere Curți de Apel să-i permită să introducă o acțiune de dezavuare a paternității, în afara termenului ( care expirase ), prevăzut de art.52 al Legii din 1960 asupra statutului juridic al copilului. Totuși, Curtea de Apel refuză, la 12 aprilie 1976, pe motiv că nici o circumstanță specială nu justifică acordarea unei derogări. Obținând noi elemente, dl. Rassmussen sesizează din nou Curtea de Apel în noiembrie 1978, dar autorizarea îi este încă o dată refuzată. Această decizie este ulterior confirmată de Curtea Supremă în ianuarie 1979.

În cererea sa către Comisie, din 21 mai 1979, dl. Rassmussen se pretinde victimă a unei discriminări bazate pe sex în sensul că, în conformitate cu Legea din 1960 ( modificată pe acest punct în 1982 ), fosta sa soție putea, în orice moment, să-i conteste paternitatea în fața tribunalelor, în timp ce el nu avea acest drept. El invocă art.14 al Convenției, combinat cu art.6 și 8.

Hotărârea din 28 noiembrie 1984 ( Cameră ) ( seria A nr.87 )

Intră faptele cauzei în domeniul de aplicare a cel puțin uneia din clauzele normative ale Comisiei, altele decât art.14? Nu, susținea guvernul danez. Da, răspunde Curtea. Art.14 nu este valabil decât pentru a se bucura de drepturile și libertățile garantate de Constituție, ori, o acțiune de dezavuare îmbracă, prin natura sa, un „caracter civil”, căci ea aparține dreptului familiei și privește, fără nici o îndoială, viața privată a petiționarului, deci art.6 și 8 se aplică.

Există o diferență de tratament? Desigur, notează Curtea, pentru că legea din 1960 impune anumite termene numai soțului. Nu este cazul să se cerceteze pe ce se baza respectiva diferență, lista făcută la art.14 fiind limitată.

Se aflau petiționarul și fosta soție în situații similare? Curtea nu consideră că trebuie să rezolve problema.

Exista o justificare obiectivă și rațională? Guvernul susținea că diferența de tratament se justifica tocmai în interesul copilului și invoca „marja de apreciere” a statelor în materie. Curtea amintește că această marje variază în funcție de circumstanțe, domenii și contexte; prezența sau absența unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor contractante poate fi pertinentă în această privință. Ori, constata ea, pentru acest gen de probleme nu există un numitor comun. Autoritățile erau îndreptățite, în acea perioadă, că instituirea de termene numai pentru soț, se justifica prin țeluri legitime, adică garantarea securității juridice și protejarea intereselor copilului care, de regulă, se unesc cu cele ale mamei. De altfel, autoritățile nu au încălcat principiul proporționalității. Astfel, pune Curtea concluzia, diferența de tratament nu era discriminatorie în sensul art.14, și nu a existat nici o violare a acestui articol combinat cu art.6 și 8 ( unanimitate ).

CONCLUZII

O datã cu modificările intervenite în structura relațiilor scrise și a progresului logiferărilor care s-au armonizat cu acestea, s-au manifestat și cerințe noi față de probarea prin mijloace științifice cu ajutorul tehnicilor biomedicale a diferitelor aspecte ale activității umane.

Pe măsura dezvoltării științelor medicale au crescut și s-au diversificat posibilitățile probatorii ale expertizei medico-legale, astfel cã în prezent, s-au multiplicat atât cerințele societății motivate medical față de investigațiile medico-biologice, dar și alte ordini de drept față de valențele probei medicale aplicate în sistemul juridic.

Totuși între cerințele care se fac simțite și posibilitățile obiective de probațiune medico-biologicã se fac eforturi pentru stabilirea și asigurarea unei concordanțe ce se dorește utilã dreptului, dar și necesităților pacientului. Acest echilibru ce conferă valoare probei medico-legale evoluează în permanență, fiind într-o stare dinamicã, asigurând în acest mod menținerea valorii probante a expertizei medico-legale. Însã în unele momente ale evoluției științei medicale trecător, proba medico-legalã poate fi limitatã datoritã incertitudinilor pasagere ale științei, condiționat de gradul sãu de dezvoltare, sau în alte situații limitele sale depind de calitatea muncii depuse pe parcursul expertizei, dar și de calitatea materialului expertizat dar nu în ultimul rând, de dotarea unității, aspecte care pot reduce considerabil planurile de aplicare ale expertizei medico-legale.

Apreciem cã în domeniul investigației amprentei genetice este perfect regăsit elementul dinamic, progresist al sistemului probatoriu. De asemenea se regăsește reflectat modul în care tehnicile științifice au devansat exprimarea legislativã, dar și intercondiționarea permanentã, activi între sistemele probatorii, juridice și progresul investigațiilor biologice.

În cadrul investigației filiației de o importanță deosebitã este alegerea celei mai fiabile metode de cercetare. Astfel în prezent, acest domeniu este asigurat de determinarea geneticã a profilului AND în trioul mamã – copil – presupusul tatã.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I.P.Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed. All Educațional S.A., București, 1997;

Gh. Penculescu și M. Anghene – Regimul juridic al actelor de stare civilã, Ed. Științifică, București, 1958;

C. Stătescu – Dreptul civil, Ed. Didacticã și petagogică, București, 1970;

P. Anca – Persoana fizicã în dreptul familiei, Ed. Academiei, București, 1963;

V. Beliș – Tratat de medicinã legalã, Ed. Medicalã, București, 1995;

A. Enache – Medicina legalã, Ed. Mirton, Timișoara, 2001;

I. ENESCU și M. TERBANCEA – Bazele juridice și genetice ale expertizei medico-legale a filiației, Ed. Medicală, București, 1990;

T. CRIȘAN – Medicină legală, Institutul de știință și educație permanentă Tibiscus, Timișoara, 1995;

G. SCRIPCARU și M. TERBANCEA – Medicină legală, Ed. Didactică și petagogică, București, 1970;

G. SCRIPCARU, F. CEORNEA și N. IANCOVICI – Medicină și drept, Ed. Junimea, Iași, 1979;

E. MIHULEAC – Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;

STANCU EMILIAN – Criminalitatea, Ed. Actami, București, 1997;

A. CIOPAGA și I. IACOBUȚĂ – Criminalistica, Ed. Fundației Mediana, Iași, 1997;

L. IONESCU, D. SANDU – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990;

I. ANTONIU, N. VOLENICIU – Practica judiciară penală, Ed. Academiei Române, București, 1993;

A. MIRON – Etică aplicată, Ed. Alternative, București, 1995;

J. HENKE, R. FIMMERS, M. P. BAUR, L. HENKE – DNA – Minisatelite metatiores recent investigation concerning distribution and impact on parentage testing – Int. I. Leg. Med., 1993, 105, 3, 217-223;

P. L. IVANOV, P. D. GILL, K. M. KIMPTON, R. C. PIERCY, N. J. BENSON, A. MAMCCI, – DNA testing ofbone material as a means of estabilisting the antenticity of the putative remains of tsar NicolasII – 13th Meeting, AFS Düsseldorf, 1993;

I. MORARU, BOIA MARCELA – Expertiza filiației în I. Mosaru (sub red.) Medicină Legală, Ed. Medicală, București, 1967;

N. MARLING, H. E. HANSEN – Paternity testing with VNTR DNA systems I. Matching criteria and population frequencies of VNTR Systems D2S44, D55S43, D7S21, D7S322 and DKS11 in Danes – Int. J. Leg. Med. 1993, 105, 4, 189-197;

Ordonanța de Urgență 25-1997 art.21 alin. 3;

Legea 459/2001.

23. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.