.expertiza Judiciara In Procesul Civil

Capitolul I

Considerații generale
privind probele în procesul civil

1.1. Definirea noțiunii de probă și clasificarea probelor

Realizarea justiției în statul de drept nu se poate înfăptui fără un sistem probator corespunzător, care să asigure aflarea adevărului în cauzele supuse judecății, sistem realizat prin ansamblul mijloacelor de dovadă. Probele constituie un factor important în opera de distribuire a justiției, întrucât fără probe, hotărârea judecătorească este practic imposibilă. Numai administrând corect și în totalitate probele, judecătorul poate să cunoască raporturile reale dintre părți, faptele care au generat conflictul dintre acestea și apoi, pe baza probelor administrate să aplice corect legea în cazul cercetat. Cuvântul probă provine de la latinescul „probatio”, care la rândul său provine de la „probus”.

Probele sunt deci mijloacele juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile, îndeosebi împotriva celor care le nesocotesc sau care le contestă. În literatura de specialitate s-a arătat că probele sunt mijloace care asigură realizarea dreptului, întrucât constituie elemente de cunoaștere prin intermediul cărora instanța află adevărul, fiecare împrejurare nouă reprezentând un element prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă. Codul civil și Codul de procedură civilă folosesc cuvântul „dovadă” în loc de probă, ultimul fiind mai des întâlnit în literatura de specialitate și în practică.

În literatura de specialitate, noțiunii de probă i se dau mai multe înțelesuri.

În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, adică operațiunea de prezentare în justiție a mijloacelor de convingere prin care se stabilește existența acelui fapt. În acest sens vorbește și art.1169 din Codul civil: „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.

Această acțiune se exprimă prin „a proba”, „a dovedi”, „a face dovada” sau prin substantivul „probațiune” care se găsește chiar în titlul capitolului al XI-lea din titlul III al Codului civil: „Despre probațiunea obligațiilor și a plății”.

Prin probă, în sens larg se mai înțelege mijlocul legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, adică toate mijloacele de convingere admise de lege: înscrisurile, declarațiile martorilor, mărturisirea unei părți, expertiza, cercetarea la fața locului, probele materiale, prezumțiile.

Rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea mijloacelor de probă, măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea judecătorului despre existența sau inexistența faptului pretins reprezintă tot o accepțiune în sens larg a noțiunii de probă. Se spune, de exemplu, că proba este completă sau incompletă, suficientă sau insuficientă, convingătoare sau neconvingătoare. În ce privește indicarea măsurii în care un mijloc de probă poate fi convingător se întrebuințează expresiile de putere sau forță probantă ori probatorie.

În sens restrâns, prin noțiunea de probă înțelegem, pe de o parte, mijlocul legal prin intermediul căruia se stabilește în justiție existența unui fapt juridic (înscris, declarație, mărturisire, expertiză), iar pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care o dată dovedit printr-un mijloc de probă este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt determinant în rezolvarea unei cauze. Din acest punct de vedere faptele sunt de două categorii:

fapte care trebuiesc dovedite, denumite și fapte principale (facta probanda sau res probantae), care constituie însuși obiectul probațiunii. Exemple în acest sens sunt: încheierea unui contract, strămutarea hotarului între două proprietăți;

fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), adică acele fapte care nu constituie însuși raportul litigios, dar care sunt folosite pentru a se ajunge la stabilirea existenței sau inexistenței raportului dedus judecății.

În doctrina civilistă, în termeni de dicționar, proba ar fi orice mijloc de convingere admis de lege care poate servi pentru a demonstra în fața unei instanțe de judecată sau a altui organ jurisdicțional existența ori inexistența unui fapt juridic, precum și a oricăror alte situații și împrejurări referitoare la raporturile juridice dintre părți. În mod obișnuit, însă, noțiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă (sens întâlnit și în Codul de procedură civilă, Titlul al III-lea, Capitolul III, Secțiunea a III-a, care se referă la „Administrarea dovezilor”) precum înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia din părți, expertiza, cercetarea la fața locului.

În concluzie, proba poate fi definită ca fiind mijlocul juridic de stabilire a existenței dreptului subiectiv și a obligațiilor civile, operațiunea de prezentare în fața justiției a mijloacelor de probă, precum și rezultatul obținut prin folosirea diferitelor mijloace de probă în aflarea adevărului, în pricina dedusă judecății.

Printre mijloacele de probă enumerate de art.1170 Cod civil, alături de martori, prezumții și mărturisirea unei părți, este menționat jurământul și dovada prin înscrisuri, iar art.172-185 Cod de procedură civilă prevăd normele după care se administrează proba prin înscrisuri.

Deosebirile dintre proba judiciară și proba în general

Probele nu reprezintă o categorie exclusiv juridică. Ele se întâlnesc și în alte domenii ale vieții sociale sau în domeniul cercetării științifice. Proba judiciară și proba din alte domenii (istorie, alte științe sociale, științe ale naturii etc.) se aseamănă prin aceea că ambele urmăresc un scop comun: descoperirea adevărului obiectiv. Dar între aceste două categorii de probe există însă deosebiri fundamentale ce decurg din îndatorirea impusă judecătorului de a stabili, după anumite norme legale, adevărul obiectiv cu privire la împrejurări din trecut, răscolite de un litigiu actual, și de a curma în mod obligatoriu litigiul respectiv printr-o hotărâre judecătorească care, în faza finală a procesului, este definitivă.

Istoricul – care cercetează și el trecutul – omul de știință în general și orice persoană care caută adevărul, au libertatea deplină de a cerceta o problemă, oricât timp, indiferent de împrejurarea dacă ajung sau nu la un rezultat, iar când ajung la un rezultat, acesta poate fi oricând corectat, completat sau revizuit, de același cercetător sau de oricare altul. Dimpotrivă, judecătorul are îndatorirea legală, dictată de imperativul asigurării ordinii de drept de a soluționa litigiul cu care este sesizat, fără a avea posibilitatea de a nu se pronunța. Totodată judecătorul trebuie să soluționeze litigiul într-un timp limitat – care depinde de termenele de judecată pe care le poate acorda potrivit legii în cursul desfășurării procesului –, ceea ce îl obligă să stabilească, în același timp limitat, și adevărul obiectiv cu privire la faptele din trecut care fac obiectul litigiului.

În domeniul științelor, ca și în orice alte domenii de cercetare, există o deplină libertate în ce privește obiectul cercetării și întinderea acestuia, mijloacele de convingere folosite, persoanele care caută și procură aceste mijloace, precum și în ce privește persoanele care ajung la soluționarea problemei cercetate. În probațiunea judiciară, dimpotrivă, toate aceste chestiuni sunt reglementate de lege.

Deosebirile dintre proba judiciară și proba în general arată că părțile și judecătorul trebuie să acorde probațiunii cea mai mare importanță, căci a stabili adevărul obiectiv cu caracter definitiv, într-un timp limitat și în cadrul unei reglementări legale a admisibilității și administrării probelor este o sarcină anevoioasă și de mare răspundere, cu consecințe, de cele mai multe ori iremediabile, în ce privește drepturile părților.

Proba poate fi privită atât din punct de vedere al instanței cât și al părților litigante. Din punctul de vedere al instanței probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea funcției jurisdicționale: stabilirea adevărului în cauzele supuse judecății. Aceasta deoarece, așa cum sublinia un reputat procedurist italian „nu poate exista justiție dacă aceasta nu este fondată pe adevărul faptelor la care se referă”.

Din punct de vedere al părților, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge judecătorul asupra existenței sau inexistenței unor fapte relevante în procesul civil. De aceea, s-a afirmat că proba este, din punct de vedere al părților, „o modalitate destinată a forma convingerea magistratului”. Iar convingerea magistratului depinde în mare măsură de activitatea probatorie a părților litigante. Tocmai această împrejurare l-a determinat pe cunoscutul procedurist uruguaian Eduardo J. Couture să afirme că proba civilă este „mai mult decât o metodă științifică de cercetare”, ea se aseamănă cu proba matematică, „fiind o operație de verificare a exactității sau falsității altei operațiuni anterioare”.

Importanța probelor în procesul civil

Probele au o importanță hotărâtoare în procesul civil, ca și în general în viața juridică. Prin intermediul probelor părțile stabilesc în fața instanțelor judecătorești faptele din care izvorăsc drepturile ce le sunt contestate și din realitatea cărora judecătorii desprind apoi existența drepturilor în litigiu. În lipsă de probe drepturile subiective nu pot fi valorificate, dacă cei care au obligația negativă de a nu le încălca sau obligația pozitivă de a săvârși faptele prin care ele se realizează, nu-și execută obligațiile ce le revin. Probele sunt astfel mijloacele prin care se asigură realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc.

În literatura franceză se arată că „existența obiectivă a unui drept nu este îndestulătoare. Pentru ca dreptul să fie recunoscut, el trebuie să capete o existență subiectivă și în mintea celui care îl recunoaște. Aubry și Rau, care au construit teoria clasică a probelor, spuneau că a dovedi înseamnă a supune judecătorului elemente de convingere de natură să justifice adevărul unui fapt pe care una dintre părți îl afirmă, iar cealaltă îl neagă”.

Nu este de conceput constatarea existenței unor drepturi dacă nu este posibil ca ele să fie dovedite. De aceea, dacă nu ar exista probele, nici partea din proces care invocă încălcarea dreptului său nu ar putea face să se constate dreptul respectiv, iar judecătorul pentru a-și îndeplini sarcina de a înfăptui justiția, nu ar putea să confirme ca adevărate faptele care au dat naștere drepturilor pretinse.

Importanța probelor poate fi analizată sub mai multe aspecte:

1. Probele judiciare prezintă importanță datorită legăturii dintre acestea cu temeinicia și legalitatea hotărârii ce urmează a se pronunța în pricina dedusă judecății. Într-adevăr nu poate fi temeinică decât hotărârea care se sprijină pe probe, care trebuie să fie suficiente pentru a forma convingerea judecătorului și nu în ultimul rând veridice. De cele mai multe ori, prin exercitarea căilor de atac, se constată că netemeinicia hotărârilor judecătorești rezultă din insuficiența probelor, ori din greșita apreciere a valorii acestora, atunci când probele administrate nu sunt concludente și, ca urmare, nu permit să se tragă concluzii juste.

Pentru a-și susține afirmațiile (pretențiile și apărările), părțile din proces și instanța de judecată în virtutea rolului său activ, trebuie să facă eforturi, să adune suficient material probator pentru stabilirea unor date reale, obiective și suficiente pentru lămurirea situației de fapt. În urma administrării acestora instanța este obligată să rețină concluziile care se impun. În acest sens instanța trebuie să urmărească respectarea tuturor principiilor procesului civil: legalitatea, aflarea adevărului, continuitatea, nemijlocirea, publicitatea, contradictorialitatea și nu în ultimul rând, rolul activ al judecătorului.

2. O importanță deosebită o prezintă probele nu numai pentru știința dreptului, ci acestea folosesc și altor științe, în special celor care au ca obiect lucruri, fapte și împrejurări trecute. Numai pri, fapte și împrejurări trecute. Numai prin intermediul probelor, al mijloacelor de dovadă se poate ajunge de la urmele lăsate de realitatea acelor fapte, lucruri, împrejurări, probele urmărind descoperirea și reconstituirea trecutului, judecătorul, ca și istoricul, căutând urme lăsate de fapte, lucruri și ființe din trecut pentru a reconstitui trecutul și a restabili adevărul în cauza cercetată.

3. Probele au jucat un rol important în toate orânduirile sociale, valoarea lor fiind din păcate apreciată uneori în funcție de orânduirea socială, dându-li-se un caracter de clasă. Uneori probele aveau un caracter religios (în sclavagism și feudalism), alteori erau formale folosind puterii statului centralizat (la sfârșitul feudalismului). De exemplu, forța probantă a mărturiei era dată de clasa socială din care făcea parte martorul, ori mai târziu, mărturisirea și jurământul erau probe prin care era soluționat orice proces.

Prin modificările aduse Codului de procedură civilă, probele nu mai au o valoare și o ierarhie dinainte stabilită, judecătorul fiind liber să le aprecieze valoarea și să le interpreteze sensul potrivit convingerii sale intime, toate probele având aceeași putere doveditoare.

4. Rolul educativ al procesului. Justiția are un important rol educativ, în primul rând prin încrederea cetățenilor că hotărârile pronunțate de justiție constituie numai adevărul și că aceste hotărâri se sprijină pe dovezi temeinice care nu pot fi combătute și prin aceasta crescând rolul probelor în soluționarea pricinilor cu care instanțele sunt sesizate. Numai bazându-se pe un sistem probator bine pus la punct, instanțele judecătorești pot pronunța hotărâri conforme cu realitatea, care să servească la apărarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, să reziste controlului judiciar al instanțelor superioare, cât și celui al opiniei publice.

Scurt istoric al probelor

Izvoarele cele mai vechi, care amintesc despre mijloacele de probă, datează cu mult înaintea erei noastre. Așa de exemplu, în legea asiriană, existau două sisteme de probă: probele legale și probele materiale.

Cel mai bine conservate și păstrate sunt însă datele ce provin din dreptul roman. În procedura in judicio (înaintea judecătorului) s-a fixat principiul potrivit căruia cine face o afirmație în fața instanței trebuie să o dovedească (ei incumbit probatio qui dicit, non ei qui negat); la rândul său pârâtul trebuie să-și susțină cu probe apărările față de pretențiile și excepțiile reclamantului precum și excepțiile ridicate (reus in excipiendo fit actor).

Probele cele mai cunoscute în această perioadă erau: actele, martorii și prezumțiile, însă nu aveau o formă precisă și nu existau reguli bine stabilite cu privire la diferitele mijloace de dovadă. Sub aspectul forței probante se deosebeau probe evidentissimae, manifestae și altele cu valoare mai mică.

Cicero împărțea probele în două categorii și anume: naturale și artificiale. Cele mai cunoscute erau proba cu martori, proba scrisă, jurământul, mărturisirea și prezumțiile.

În dreptul feudal existau ordaliile ce constau în proba cu fierul roșu, căldarea cu apă fiartă, apoi duelul judiciar, judecata lui Dumnezeu, proba cu martori, actele scrise și blestemul.

Dreptul francez vechi prevedea în secolul al XV-lea norme de procedură diferite cuprinse în obiceiurile locale, probate prin dovada obiceiului la populația locală. În acest sens existau două decrete: unul din anul 1287 și cel de-al doilea din 1317. Aceste proceduri au fost unificate de regii Franței în ordonanța lui Saint Louis, ordonanța din Moulin și cea din 1667.

La fel ca și în legislația noastră actuală, în legislația majorității țărilor probele au fost cuprinse în Codul civil și în Codul de procedură civilă. De exemplu, în Codul civil francez, sarcina probei și admisibilitatea diferitelor mijloace de probă se găsesc în art.1315 – 1369 (proba literală, testimonială, prezumțiile, mărturisirea părții, jurământul). Codul de procedură civilă reglementează celelalte probe care lipsesc din Codul civil și anume: expertiza (art.295-301), ancheta (art.252-259) și interogatoriul (art.324-336).

În legislația engleză, probele sunt tratate în cuprinsul legilor de aplicare a drepturilor de fond. În reglementarea acestui drept există mai multe feluri de judecată: prin judecător, prin judecător și juriu obișnuit, prin judecător și juriu special, prin judecător și expert, prin arbitri și expert. În ce privește proba cu martori, acesteia i s-a dat o reglementare diferită, martori putând fi chiar și părțile din proces.

În reglementarea veche a dreptului românesc era cunoscut sistemul probelor legale, mijloacele de dovadă fiind limitate, expres reglementate și ierarhizate potrivit legii, în sensul că aveau o valoare prestabilită. Legea fixa dinainte, limitativ, mijloacele de dovadă, felul probei ce se cerea pentru dovedirea unui anumit fapt (proba preconstituită) și forța probantă, care era de asemenea stabilită de lege. În acest sistem judecătorul avea sarcina să constate dacă exista proba prevăzută de lege și să acorde acesteia puterea probatorie pe care i-o atribuia legea.

Reglementarea probelor

În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul român. Dispoziții privitoare la probațiune întâlnim atât în Codul civil (1169-1206), cât și în Codul de procedură civilă (167-241). Astfel, în Codul civil întâlnim dispoziții privitoare la probe în Capitolul IX intitulat „Despre probațiunea obligațiilor și a plății”, situat în Titlul III al Cărții a III-a. Dispozițiile din această parte a Codului civil se referă, în esență, la sarcina probei, la condițiile și forța probantă a principalelor mijloace de probă (înscrisuri, mărturia, prezumțiile și mărturisirea).

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziții privitoare îndeosebi la administrarea probelor, fiind reglementate trei mijloace de dovadă – expertiza, cercetarea la fața locului (neprevăzute de Codul civil) și, indirect, probele materiale. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secțiunea a III-a intitulată „Administrarea dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a). Se observă însă că nu numai obligațiile urmează să fie probate în caz de contestare a raporturilor juridice născute în circuitul civil, ci orice fapt ce prezintă relevanță pentru soluționarea litigiului. Pe de altă parte, unele probe prezintă și anumite particularități. Se au în vedere obligațiile comerciale a căror probațiune este supusă unor reguli deosebite cuprinse în Codul comercial. În acest sens, art.46-57 Cod comercial, din Titlul V intitulat „Despre obligațiunile comerciale în general”, conține precizări privitoare la regimul probelor în materie comercială. Semnificative în această privință sunt dispozițiile art.46 din Codul comercial, text potrivit căruia obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondență, prin telegrame, cu registrele părților și cu martori. Se poate observa că art.46 din Codul comercial se referă și la alte mijloace de probă decât cele reglementate în legislația civilă și procesual civilă.

Reglementarea probelor, în principal în Codul civil și Codul de procedură civilă, reprezintă o consecință a preluării modului de abordare a sistemului probatoriu de legislația civilă franceză (Codul civil Napoleon). O atare reglementare duală a fost preluată de alte legislații de inspirație franceză. În concepția legiuitorului francez de la începutul secolului trecut, trebuie să se facă distincție între regulile de fond privitoare la probe și cele privitoare la administrarea probelor. Regulile de fond sunt acelea care guvernează obiectul probei, sarcina acesteia, natura, condițiile de admisibilitate și forța probantă a probelor. Regulile privitoare la administrarea probelor sunt acelea care se referă la punerea în valoare a acestora în cadrul procesului civil. Această distincție a fost păstrată în unele legislații, ca și în legislația română până în zilele noastre.

Această reglementare duală a fost criticată atât în doctrina occidentală, cât și în doctrina română. În prezent tot mai mulți autori înclină spre soluția apartenenței probelor la dreptul procesual civil. Aceasta deoarece, astfel cum afirmă și reputații civiliști francezi Alex Weill și François Terre, reglementarea probelor în Codul civil francez, în legătură cu obligațiile, s-a vădit o metodă defectuoasă „căci problema probei nu interesează numai obligațiile, ci toate drepturile – cum sunt drepturile reale, drepturile de familie și, într-o manieră generală, toate situațiile juridice oricare ar fi ele”.

Reglementările în materie de probe și probațiune – alcătuind așa-zisul „drept al probelor” – articulează două categorii de reguli: reguli ad litem ordinendam – reguli vizând activitatea procesuală a părților și a judecătorului și reguli ad litem decidenda – vizând activitatea extrajudiciară a participanților la o operațiune juridică, pe care judecătorul trebuie însă să le sancționeze (de exemplu, cele cu privire la admisibilitatea și forța probantă a dovezilor). Distincția între aceste două categorii de reguli – nu totdeauna ușor de tranșat – prezintă interes mai ales sub aspectul aplicării legii în timp.

Actuala reglementare a probelor este cel puțin criticabilă: interpretul este pus în situația să cumuleze reglementările și să ordoneze materia probelor; distincția pe care o implică actuala reglementare între admisibilitatea probelor (decisoria litis), vizând fondul dreptului, și administrarea probelor (ordinatoria litis), vizând procedura valorificării probelor, antrenează consecința aplicării diferențiate a legii în timp și spațiu (proba nefiind decât mijlocul legal pentru stabilirea unui drept, ea nu poate fi supusă altui regim juridic decât aceluia la care este supus dreptul însuși, dar cât privește administrarea probei, legea aplicabilă este cea din momentul judecății; chestiunea de a ști dacă o probă este sau nu admisibilă este guvernată de legea fondului, administrarea probei – exceptând probele preconstituite – este esențialmente guvernată de „legea judecății”, lex fori). Codul civil a omis să reglementeze două probe tradiționale și unanim admise – expertiza și cercetarea la fața locului, însă mai criticabil este faptul că, mărginindu-se la reglementarea probelor în materie de obligații, Codul civil a omis reglementarea probelor în materia drepturilor reale și în cea a drepturilor extrapatrimoniale.

Clasificarea probelor

Probele pot fi împărțite în mai multe categorii în funcție de diferite criterii. Clasificarea probelor în categorii nu urmărește o ierarhizare a lor, căci în dreptul nostru toate probele sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului care le cântărește după intima sa convingere, bazată pe conștiința sa juridică. Clasificarea probelor prezintă însă importanță, atât teoretică cât și practică, deoarece prin gruparea probelor în diferite categorii se scot în evidență caracterele lor comune și particularitățile lor, asemănările și deosebirile dintre ele, însușirile diferitelor probe, ceea ce ajută la pătrunderea esenței probelor și la folosirea lor rațională.

1. Probe directe și probe indirecte

După cum legătura dintre probă și faptul generator de drepturi în litigiu este nemijlocită sau mijlocită printr-un alt fapt, probele se clasifică în probe directe și probe indirecte.

Sunt probe directe acelea care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator de drepturi în litigiu, referindu-se în mod direct la acest fapt. Așadar, prin proba directă se tinde să se dovedească faptul principal, raportul juridic dedus judecății. Înscrisul care constată actul juridic din care izvorăsc drepturile și obligațiile părților, mărturisirea unei părți care recunoaște dreptul adversarului, depozițiile martorilor care au asistat la săvârșirea faptului juridic în litigiu și, în anumite cazuri expertiza, probele materiale, toate acestea sunt probe directe, deoarece legătura dintre ele și faptul generator de drepturi în litigiu este directă și nemijlocită, iar – în cazul probelor materiale – proba se confundă chiar cu faptul de dovedit.

Prin proba indirectă nu se tinde să se dovedească faptul sau raportul juridic contestat, ci un fapt vecin și conex, pentru ca apoi, pe cale de inducție, să se ajungă la constatarea existenței sau inexistenței faptului necesar a fi dovedit. De exemplu, prezumțiile simple, denumite și prezumții ale omului, care nu sunt stabilite expres de lege și pe care organul învestit cu soluționarea unei pricini le stabilește și aplică de la caz la caz (articolul 1203 din Codul civil dispune că prezumțiile care nu sunt stabilite de lege „sunt lăsate la luminile și înțelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea; prezumțiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă și dovada cu martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violență”.

În principiu, proba directă este admisibilă într-o manieră generală; cea indirectă este admisă numai în cazurile prevăzute de lege. Totuși, se impune o distincție:

ca regulă generală, faptele materiale pot să fie probate prin orice mijloace posibile; cel mai adesea, constatarea printr-un înscris a unui simplu fapt este imposibilă;

actele juridice, dimpotrivă, sunt în general supuse regimului probelor preconstituite. În consecință, de regulă, proba cu martori și prezumțiile nu sunt admisibile în litigiile care au ca obiect convenții scrise sau alte acte juridice.

2. Probe primare și probe secundare

În funcție de caracterul lor original sau derivat, probele se clasifică în primare și secundare. Cele primare sunt probe nemijlocite, aflate într-un raport direct cu faptul principal susceptibil de probare, sunt așa-zisele probe din „prima sursă”. De exemplu, înscrisul întocmit și semnat de către părți pentru constatarea încheierii unui act juridic, depoziția unui martor despre fapte la care a asistat sau pe care le cunoaște personal etc.

Probele secundare sunt probe mediate, mijlocite, aduse la cunoștința instanței printr-un factor intermediar; sunt așa-zisele probe din „a doua sau a treia sursă”. De exemplu, copiile de pe un înscris original, depozițiile martorilor care relatează fapte pe care nu le cunosc personal, ci de la alte persoane sau auzite sunt probe secundare, ele având un caracter derivat din alte probe originale. Probele secundare pot fi reținute de instanță, dar ele reclamă – în măsura în care este posibil – verificarea concordanței lor cu probele originale din care derivă.

3. Probe judiciare și probe extrajudiciare

După cum probele se efectuează în fața instanței sau în afara acesteia ele se clasifică în judiciare și extrajudiciare.

Depozițiile martorilor, cercetarea la fața locului, mărturisirea unei părți făcută în cadrul răspunsurilor la interogatoriu ori la întrebările președintelui instanței sau făcută spontan în instanță și alte probe care se efectuează în fața instanței care judecă procesul în care ele se folosesc, sunt probe judiciare. Înscrisurile și alte probe întocmite sau efectuate în afara instanței de judecată sunt probe extrajudiciare. Probele judiciare dintr-un proces pot fi folosite și în alt proces, dar nefiind administrate în procesul în care urmează a fi din nou folosite, ele vor fi considerate în acest nou proces ca fiind probe extrajudiciare.

4. Probe materiale și probe personale

După criteriul naturii lor probele se clasifică în probe materiale și personale.

Probele materiale sunt lucruri din lumea exterioară care prin înfățișarea sau starea lor, prin însușirile sau particularitățile pe care le prezintă, prin urmele lăsate de anumite fapte asupra lor sau prin poziția în care se află pot dovedi sau contribui la dovada unor fapte generatoare de drepturi, cum sunt, de exemplu: lucrurile care prezintă degradări pricinuite prin folosință anormală sau necorespunzătoare, lucrurile care au defecte, vicii, semne care le fac necorespunzătoare convenției părților, lucrurile care prezintă urme de stricăciuni provocate de accidente, terenurile inundabile prin poziția lor, încăperile care prin repartizarea lor într-un apartament nu sunt repartizabile etc. Constituie probe materiale și rănile, semnele sau invaliditatea pricinuite omului prin boli, accidente sau acțiuni omenești, omul fiind privit în aceste cazuri ca și un lucru.

Probele personale constau în fapte ale omului care pot fi: pozitive (declarații consemnate în înscrisuri sau făcute oral), negative sau de abținere (de exemplu, ascunderea sau distrugerea unui înscris, lipsa nejustificată a părților de la interogatoriu, neprezentarea de către părți a înscrisurilor a căror înfățișare a fost ordonată de către instanță), de raționament (ca în cazul prezumțiilor simple și a celor legale).

5. După modul în care judecătorul le percepe, probele pot fi grupate în alte două categorii: probe având ca rezultat perceperea personală a faptelor de către judecător (de exemplu, cercetarea la fața locului) și probe având ca rezultat perceperea faptelor de către o altă persoană (de exemplu, martorul).

1.2. Subiectul, obiectul și sarcina probei

1.2.1. Subiectul probei

Administrarea probelor în proces are rolul de a convinge instanța cu privire la situația de fapt de care depinde recunoașterea dreptului pretins, dacă acesta a existat sau nu în realitate. Probele influențează posibilitatea de percepție și raționament ale judecătorului și de aceea se spune că subiect al probei este însuși judecătorul, pentru că în conștiința acestuia are loc transformarea faptelor obiective în adevăr subiectiv. Se spune uneori că administrarea probei este sinonimă cu formarea convingerii judecătorului asupra existenței faptului dovedit, proba reprezentând un fenomen subiectiv, o credință. Dar, o credință nu poate fi arbitrară, o pură manifestare a încrederii, ci ea trebuie să se sprijine pe indicii exterioare pe baza cărora se construiește un raționament, care este de tip dialectic deoarece orice probă se discută în contradictoriu de către părți în fața judecătorului. În acest „proces” care îl conduce pe judecător de la indiciu la convingere, o influență deosebită o au, pe de o parte, retorica avocaților, întrucât, punându-se problema de a convinge, se fac presiuni asupra gândirii judecătorului, folosindu-se toate tehnicile argumentării, iar, pe de altă parte, experiența judecătorului atât ca om, cât și ca profesionist al dreptului.

Pe judecător trebuie să-l convingă probele administrate de reclamant cu privire la pretențiile sale formulate în cererea de chemare în judecată (cel care afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească), ori cele propuse de pârât în formularea și susținerea apărărilor, astfel încât instanța să poată pronunța o hotărâre obiectivă, care să restabilească situația de drept sau de fapt încălcată, care a generat neînțelegerea dintre părți și deci să-i găsească justa soluționare prin hotărârea ce o va pronunța.

1.2.2. Obiectul probei

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit, respectiv faptele juridice în sens restrâns și actele juridice care au dat naștere, au modificat sau au stins raportul juridic dedus judecății, împrejurări, fapte, acte sau întâmplări de care legea leagă anumite consecințe juridice. Aceasta înseamnă că, în principiu, orice act sau fapt cu semnificație juridică pentru litigiul în curs de soluționare poate constitui obiect al probațiunii judiciare.

În literatura franceză s-a apreciat că pot forma obiect al probei și dezbaterile în justiție, regula legală, un fapt material și un act juridic, ori că obiect al probei înseamnă a demonstra existența faptelor dând naștere la raporturi de drept și situații juridice.

Pentru a se constitui în probe faptele trebuie să fie pertinente și concludente. Prin pertinență se înțelege existența unei legături între faptele ce se cer a fi dovedite și faptele care fac obiectul procesului, iar prin concludență se înțelege, așa cum prevede art.167 alin.1 Cod de procedură civilă, acea însușire a faptelor pertinente de a putea „să aducă dezlegarea pricinii”. Faptele generatoare ale drepturilor în litigiu – și dovezile care se referă în mod direct la ele – sunt principial pertinente și concludente, căci a stabili drepturile și obligațiile părților înseamnă a stabili înseși faptele din care ele rezultă.

Faptele asupra existenței cărora toate părțile din proces sunt de acord (faptele necontestate de părți), nu au forță probantă deosebită, prin însuși consensul părților, judecătorul având posibilitatea și datoria de a se convinge de realitatea sau fictivitatea lor pe bază de probe.

A. Proba faptelor materiale și a faptelor juridice. În principiu, proba judiciară nu privește decât faptele materiale și faptele juridice. Proba judiciară vizează deci acele împrejurări – simple fapte materiale sau fapte juridice – susceptibile de a fi negate, parțial sau total, nu însă și regulile de drept. Aplicarea legii este totdeauna imperativă pentru judecător care, de altfel, statuează în numele ei, chiar fără ca părțile să se prevaleze expres de dispozițiile ei, fără să facă proba reglementărilor legale ori chiar dacă ele neagă respectivele dispoziții.

Două aparente excepții pot fi reținute:

În cazul cutumelor sau al obiceiurilor – considerate ca și clauze prezumtive, subînțelese într-o convenție – condițiile înseși de existență a obiceiurilor implică probațiunea, dar regimul juridic al probelor este același, ca și în cazul faptelor materiale și juridice;

Potrivit art.7 din Legea nr.105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în litigiile de drept internațional privat nu se aplică regula nemo censetur ignorare legem; cu alte cuvinte, dacă lex cause este o lege străină, conținutul legii „se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”, iar „partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei”. Sunt urmate însă regulile obișnuite pentru probarea faptelor materiale și juridice, căci ceea ce se probează este existența legii și conținutul ei, interpretarea legii rămânând judecătorului învestit cu soluționarea litigiului.

B. Fapt juridic lato sensu și fapt juridic stricto sensu. Faptul juridic – transformarea produsă în lumea materială care antrenează consecințe juridice – poate fi evaluat în două sensuri: a. În sens larg, el desemnează „acțiunile omenești”, săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, și „evenimentele”, adică faptele naturale; b. În sens restrâns, el desemnează numai „faptele omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice”, efectele producându-se în puterea legii și „faptele naturale”. Diferența cât privește sfera pe care o implică cele două sensuri o reprezintă „actele juridice”. Dar această diferență interesează sub aspectul probațiunii: în principiu, faptul juridic stricto sensu poate fi dovedit prin orice mijloc de probă admis de lege, iar cât privește actele juridice, probațiunea este restrictivă.

C. Faptele nedefinite și faptele definite. Faptele nedefinite, adică cele nedeterminate, fie ele pozitive sau negative, nu pot forma obiect al probei, nefiind astfel posibilă dovedirea lor ca atare. Faptul negativ, determinat poate să constituie obiect al probei, el dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar. Dar, în general, proba unui fapt negativ nu se poate face decât pe calea inducției, pornindu-se de la proba faptului pozitiv mai mult sau mai puțin apropiat.

D. Fapte notorii, fapte necontestate și fapte cunoscute personal de judecător. Faptul notoriu este cel cunoscut de un mare număr de persoane, părțile urmând a fi dispensate de a administra probe pentru dovedirea lui; faptul notoriu se dovedește însă prin probarea notorietății. Faptele necontestate sunt cele asupra cărora părțile sunt de acord, așa încât, în principiu, ele nu mai trebuie dovedite; judecătorul nu este obligat însă, să le accepte ca atare. Faptele cunoscute personal de către judecător, din alte împrejurări decât acelea care fac obiectul pricinii, nu fac inutilă probațiunea, în lipsa căreia, de altfel, nici nu s-ar putea realiza controlul judiciar.

E. Faptele pot fi materiale sau psihologice, acestea din urmă exteriorizându-se prin rezultatul lor (de exemplu, dolul, reaua-credință etc.);

F. Întrucât, potrivit art.22 din Codul penal, hotărârea penală are în civil putere de lucru judecat cu privire la existența faptei, persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, faptele stabilite în materialitatea lor de instanța penală nu mai fac obiect de probă în instanța civilă conform principiului res iudicata pro veritate habetur.

1.2.3. Sarcina probei

Regula privind sarcina probei este stabilită în art.1169 Cod civil: „cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească”. În dreptul roman această regulă a fost formulată prin adagiul „actori incumbit probatio”. Cel care face primul o propunere instanței judecătorești este reclamantul, care prin acțiune ridică o pretenție și solicită să i se recunoască un drept contestat sau încălcat.

Instituirea principiului enunțat în marea majoritate a legislațiilor civile și procesual civile adoptate în secolul trecut, este în mare măsură o consecință a poziției acordate judecătorului în materie civilă. Este cunoscută evoluția legislativă, de-a dreptul spectaculoasă, de la poziția de neutralitate a judecătorului și până la promovarea principiului rolului activ al acestuia. O atare realitate a prilejuit și promovarea opiniei potrivit căreia, în aceste condiții, nu se mai poate vorbi în mod propriu da sarcina probei. Dar, sarcina probei constituie o realitate în dreptul modern și o necesitate a unei bune funcționări a oricărei justiții democratice. Sarcinile impuse însă părților trebuie să fie îmbinate în mod armonios și dialectic cu rolul conferit judecătorului în instrucția judiciară în general și mai ales în domeniul probațiunii. De aceea cercetarea probelor nu se poate face fără o incursiune, fie ea chiar succintă în problematica privind sarcina probei. Iar sarcina probei se raportează la conduita impusă de lege unei părți sau chiar ambelor părți pentru a demonstra adevărul faptelor pe cale le afirmă.

Repartizarea sarcinii probei între reclamant și pârât

Prin urmare se poate afirma că în dreptul modern sarcina probei se împarte între reclamant și pârât. Astfel, după ce reclamantul a făcut dovada faptului generator al dreptului său, situația se schimbă în favoarea sa și pârâtul este obligat să iasă din pasivitate și să se apere. Așa, spre exemplu, dacă într-o acțiune în revendicare, reclamantul și-a dovedit titlul de proprietate, nu va putea fi obligat să dovedească și lipsa titlului pârâtului, sau în materie de obligații, reclamantul trebuie să dovedească numai existența raportului juridic și nașterea dreptului său, revenind apoi pârâtului, în apărare, sarcina de a proba fie ineficacitatea raportului juridic, fie stingerea dreptului.

În anumite situații, pârâtul trebuie să facă el mai întâi dovada dacă invocă elemente de fond sau cu caracter procesual, cum ar fi mijloace de apărare și, în aceste cazuri, în excepții, pârâtul devine reclamant, regulă exprimată prin adagiul „in excipiendo reus fit actor”. În alte cazuri, pârâtul devine în proces reclamant și, în acest caz, i se aplică regula „onus probandi incumbit actori”. Este cazul situațiilor în care pârâtul introduce cerere reconvențională (art. 119, 120 Cod de procedură civilă) sau cheamă în judecată o a treia persoană (art.57 – 59 Cod de procedură civilă).

În mod normal, atunci când există o singură acțiune între un reclamant și un pârât, sarcina probei revine mai întâi reclamantului, care trebuie să dovedească actul sau faptul juridic care a generat dreptul pe care îl valorifică prin acțiune și odată făcută această dovadă, sarcina probei trece asupra pârâtului care invocă mijloacele de apărare și ca urmare se spune că sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât. La acestea se adaugă însă și rolul activ al instanței care poate ordona probe din oficiu chiar dacă părțile se împotrivesc, în conformitate cu art.129 alin.2 din Codul de procedură civilă.

În unele cazuri, pârâtul, păstrându-și calitatea de pârât, are el mai întâi sarcina probei. Astfel:

în cazul răsturnării prezumțiilor legale relative. De cele mai multe ori, prezumțiile legale pot fi combătute dacă partea adversă poate dovedi că prezumțiile respective nu corespund realității. În aceste cazuri sarcina probei trece de la cel care trebuie în mod normal să o facă, la partea adversă. Astfel, potrivit art.1138 alin.2 Cod civil se prezumă, până la dovada contrară, plata datoriei, din faptul remiterii către debitor a copiei legalizate a titlului autentic al creanței, care răstoarnă sarcina probei, trecând-o de la debitor la creditor, care trebuie să dovedească el că nu s-a făcut plata și că remiterea copiei legalizate a titlului creanței nu a stins datoria, având altă semnificație decât aceea a liberațiunii debitorului.

în cazul litigiilor de muncă, privind desfacerea contractului de muncă și emiterea deciziei de imputare. În aceste cazuri, dovada legalității și temeiniciei măsurii nu revine celui care contestă aceste măsuri și care are calitatea de reclamant, ci cade în sarcina celui care a desfăcut contractul de muncă sau a emis decizia de imputare care are calitatea de pârât și care trebuie să facă primul dovada că măsura luată este legală și temeinică.

în cazul contestării recunoașterii de paternitate. Recunoașterea de paternitate poate fi contestată de cel recunoscut, descendenții acestuia ori de mamă. Cel care contestă recunoașterea de paternitate are calitatea de reclamant și, cu toate acestea, sarcina probei o are, în primul rând, cel care a făcut recunoașterea și care, în proces, are calitatea de pârât.

1.3. Reguli comune privind admisibilitatea,
administrarea și aprecierea probelor

1.3.1. Condiții procedurale de admisibilitate a probelor

În dreptul modern, stabilirea adevărului impune folosirea oricăror dovezi, care îndeplinesc condițiile legale, ce pot conduce la dezlegarea raporturilor litigioase.

Pentru a fi admisă în procesul civil, orice probă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a. Prima condiție impune rigoarea ca proba solicitată de parte să constituie un mijloc de dovadă prevăzut de lege, cu alte cuvinte, proba să fie legală, să nu fie oprită de legea de drept material sau procesual. Legalitatea dovezilor împiedică părțile să folosească alte mijloace de probă decât acelea expres determinate de lege.

Spre exemplu, legea nu admite nici un fel de probă împotriva prezumțiilor legale absolute, cum ar fi: prezumția de adevăr rezultând din puterea lucrului judecat. Codul civil restrânge posibilitatea dovezii actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, dovada acestora putând să se facă numai cu act autentic sau act sub semnătură privată. Articolul 1191 alin.3 prevede însă că părțile pot conveni ca și în aceste cazuri să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună.

În literatura de specialitate și practică s-a admis că posesia, fiind un fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea bunului. Astfel că, în cazul urmăririi silite, terțul contestator poate dovedi cu martori că bunul mobil supus urmăririi silite este proprietatea sa. De asemenea, dispozițiile art.1191 Cod civil potrivit cărora dovada cu martori nu poate fi făcută, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, atunci când valoarea obiectului actului juridic respectiv este mai mare de 250 lei, se referă nu numai la dovada încheierii actului, dar și la dovada modificării, a desființării acelui act, precum și a stingerii obligației prin plată, , întrucât acestea fiind și ele acte juridice, sunt supuse aceluiași mod de probă, dovada lor neputându-se face decât prin act scris;

b. A doua condiție de admisibilitate vizează verosimilitatea probei, ceea ce se exprimă în ideea că proba solicitată trebuie să facă credibil faptul pretins. Cu alte cuvinte, proba nu trebuie să contrazică legile naturale, universal-recunoscute. Judecătorul trebuie să aprecieze verosimilitatea în raport cu datele științifice existente în momentul administrării probei căci, în timp, o probă, deși inițial neverosimilă, poate face ulterior credibil faptul pretins.

c. A treia condiție de admisibilitate a probelor o reprezintă pertinența lor, adică legătura probelor cu obiectul procesului. O probă este pertinentă atunci când ea se referă la fapte care trebuie să fie demonstrate în sprijinul pretențiilor sau apărărilor formulate de părți. faptele afirmate trebuie să fie de natură a genera, modifica sau stinge anumite raporturi juridice. orice fapt care nu are legătură cu obiectul procesului și care deci nu ar fi susceptibil, în principiu, de a crea, modifica dau stinge un raport juridic, nu poate fi invocat cu succes ca obiect al probațiunii judiciare.

d. În fine, proba trebuie să fie concludentă, să ducă la soluționarea cauzei. proba concludentă este și pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie și concludentă. Așa de exemplu, într-o cerere care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori solicitată de către pârât pentru a dovedi că au mai fost și alți participanți este o probă pertinentă, dar nu este și concludentă, deoarece în materie delictuală, răspunderea este solidară (art.1003 Cod civil).

Concludența probei se analizează prin examinarea împrejurărilor ce urmează a fi dovedite cu ajutorul probei respective. Dacă există pericolul ca proba să se piardă prin întârziere, aceasta va fi încuviințată fără a se mai examina concludența ei (art.167 alin.1 Cod de procedură civilă).

1.3.2. Reguli comune de administrare și
apreciere a probelor

A. Administrarea probelor. Una din garanțiile esențiale ale realizării principiului adevărului obiectiv este administrarea dovezilor în fața instanței. prin aceasta, instanța care judecă procesul are posibilitatea de a lua cunoștință în mod direct de întregul material probatoriu cu ajutorul căruia urmează să stabilească existența în trecut a faptelor juridice pe care părțile își întemeiază pretențiile. Percepând probele nemijlocit, fără intermediari, instanța de judecată este în măsură să le cunoască mai bine, sub toate aspectele, să le aprecieze cât mai just și să ajungă astfel la descoperirea adevărului obiectiv.

În procedura noastră civilă nu există o fază distinctă a procesului civil, în care să fie strânse și pregătite dovezile pentru a fi discutate în fața instanței de judecată, așa cum există în legislația altor state.

Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte: propunerea probelor, încuviințarea lor și administrarea propriu-zisă.

a. Propunerea probelor. Potrivit dispozițiilor legale, propunerea probelor se face de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare.

Dacă părțile nu au propus probele prin actele de procedură menționate, o pot face până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, dată după care părțile decad din dreptul de a mai invoca probe în cursul judecății. Deplasarea dreptului și obligației de a propune proba în cursul procesului civil, corespunde succesiunii etapelor acestuia, fapt evocat și în Codul de procedură civilă. Astfel, articolul 112 din cod prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă „arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere”, articolul 115: întâmpinarea va cuprinde „dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere”, iar articolul 132 prevede că la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen „și pentru a propune noi dovezi”.

Nepropunerea probelor în condițiile arătate atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai cere în cursul instanței – art.138 alin.1 din Codul de procedură civilă. Totuși, legea prevede trei excepții în articolul 138 punctele 2-4, anume:

1. când nevoia dovezii a reieșit din dezbateri și partea nu a putut s-o prevadă;

2. când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății;

3. când dovada nu a fost cerută în condițiile arătate de lege „din pricina neștiinței sau lipsei de pregătire a părții”, care nu este asistată sau reprezentată de un avocat. Consecințele decăderii părților din dreptul lor de a propune probe pot fi deci înlăturate în cazurile menționate.

Cazurile prevăzute în art.138 Cod de procedură civilă, trebuie conjugate și cu art.129 și 130 Cod de procedură civilă care, consacrând rolul activ al judecătorului, îi dă dreptul de a ordona din oficiu probele nepropuse de părți, dar care sunt necesare pentru aflarea adevărului.

În cazul în care nu s-a depus întâmpinare la prima zi de înfățișare, președintele instanței de judecată are obligația să pună în vedere pârâtului să indice dovezile, excepțiile și toate celelalte mijloace de apărare și să facă mențiune despre acestea în încheierea de ședință.

Dacă o parte renunță la probele pe care le-a propus, cealaltă parte poate să și le însușească, iar dacă ambele părți renunță, instanța poate să ordone, din oficiu administrarea lor. Această normă procedurală este o aplicație a regulii potrivit căreia odată propuse, probele sunt câștigate cauzei.

b. Încuviințarea probei

Probele propuse de părți trebuie să fie încuviințate de instanță care va aprecia dacă ele sunt utile cauzei, în caz contrar, încuviințarea lor ar putea duce la tergiversarea judecății și la încurajarea tendinței unor justițiabili de a urmări prin propuneri de probe inutile alte scopuri decât descoperirea adevărului obiectiv. Instanța se pronunță printr-o încheiere motivată, atât în caz de admitere, cât și în cazul respingerii probelor propuse, după punerea în discuția contradictorie a părților. În încheierea de încuviințare a probelor instanța va arăta faptele ce urmează a fi stabilite prin mijloacele de dovadă încuviințate. Încheierea de încuviințare a probelor este o încheiere preparatorie, care nu leagă instanța și, ca urmare, instanța poate reveni asupra unei probe încuviințate, însă trebuie să motiveze de ce proba a devenit inutilă.

Potrivit art.167 Cod de procedură civilă „dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”. Aceasta nu înseamnă însă că instanța poate încuviința o probă inutilă, numai pentru faptul că ar exista pericol ca acea probă să dispară prin întârzierea administrării ei. În cazurile la care se referă art.167 se înțelege că pertinența acelei probe este evidentă în momentul în care a fost propusă de partea interesată.

Când au fost încuviințate probe care necesită cheltuieli, cum ar fi deplasarea pentru cercetare la fața locului, efectuarea unor expertize, dovada cu martori etc., sub pedeapsa decăderii, partea este obligată ca în termen de cinci zile de la încuviințare să depună suma stabilită de instanță (pentru cheltuielile de cercetare, de plată a expertului sau pentru cheltuielile de transport al martorilor din alte localități). În cazul în care instanța administrează din oficiu anumite probe, partea interesată este obligată să suporte cheltuielile pricinuite de administrarea acestora.

c. Administrarea propriu-zisă a probelor

Dispozițiile referitoare la administrarea propriu-zisă a dovezilor sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, la Capitolul III, secțiunea a III-a, intitulată „Administrarea dovezilor”.

În acest sens, legiuitorul a reținut trei reguli cu caracter general:

Prima regulă, care statornicește că probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului (art.167 alin.2 din Codul de procedură civilă), este expresia ordinii logice în care trebuie să se desfășoare procesul, căci dezbaterea asupra fondului litigiului, implică în mod necesar cunoașterea întregului material probatoriu. În cazurile în care – după închiderea dezbaterilor – instanța găsește că sunt necesare noi lămuriri și, în acest scop, dispune administrarea de noi probe din oficiu sau invită părțile să le propună, procesul va fi repus pe rol și dezbaterile vor fi redeschise (conform art.151 Cod de procedură civilă), urmându-se aceeași ordine: administrarea noilor probe și apoi redezbaterea fondului pe baza tuturor probelor, vechi și noi.

A doua regulă stabilește că „dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putință în același timp” (art.167 alin.3 Cod de procedură civilă) aceasta, pe de o parte pentru a evita prelungirea nejustificată a proceselor, iar pe de altă parte pentru a combate eventualele încercări ale unor justițiabili de a administra unele probe în ultimul moment în scopul de a surprinde partea potrivnică din proces.

Cea de-a treia regulă prevede, în fine, că administrarea dovezilor se va face în ordine stabilită de instanță, conform art.168 alin.2 din Codul de procedură civilă, fie că ea se va desfășura la același termen („pe cât cu putință”) sau la termene diferite. Principiul că sarcina probei incumbă mai întâi reclamantului determină în mod obișnuit și ordinea administrării probelor. Astfel, este statornicită în practica judecătorească uzanța să se asculte mai întâi martorii propuși de reclamant și apoi cei propuși de pârât.

B. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor constă în operațiunea mentală pe care o face instanța de judecată pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

În sistemul nostru procesual au fost desființate probele formale, a căror forță probantă era prestabilită de lege. Ca urmare, puterea doveditoare a probelor este lăsată la aprecierea judecătorului care trebuie să-și sprijine hotărârea ce o va pronunța pe evaluarea tuturor probelor administrate, potrivit convingerii sale intime și conștiinței sale juridice. Instanța de fond trebuie să analizeze probele ambelor părți. omisiunea analizei probelor favorabile (în apărarea) celui care a pierdut procesul, duce la casarea hotărârii.

Dispozițiile Codului civil restrâng însă, uneori, libertatea de apreciere a judecătorului în ceea ce privește puterea doveditoare a probelor. Astfel, potrivit art.1191 alin.2 Cod civil, nu se poate dovedi prin proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. Aceasta pentru că părțile, la încheierea actului juridic, în care au consemnat manifestarea lor de voință, au dorit să-și preconstituie o probă care să nu poată fi combătută prin alte mijloace de dovadă, care pot fi nesincere.

O altă situație este cea prevăzută în art.1173 Cod civil, care stabilește că înscrisurile autentice fac dovada până la înscrierea în fals în ce privește mențiunile care cuprind constatările personale ale agentului instrumentator făcute în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, însă trebuie semnate de funcționarul competent. De asemenea, prezumțiile legale absolute nu pot fi combătute prin nici un mijloc de probă, însă acestea sunt reduse ca număr și în general contribuie la apărarea ordinii de drept, putându-se aprecia că nici ele nu restrâng principiul liberei aprecieri puterii doveditoare a probelor. Din moment ce sunt admisibile, nu i se poate imputa instanței că s-a folosit de ele.

În aprecierea probelor, frauda la lege poate fi dovedită prin orice mijloc de probă (de exemplu, deghizarea unei donații între soți sub forma unui act de vânzare-cumpărare), dar aplicația principiului trebuie limitată la acest act, iar nu și la actele premergătoare.

1.4. Convenții asupra probelor

Convențiile asupra probei sunt acorduri de voință prin care părțile se abat de la normele legale ale probațiunii judiciare cu ocazia unui proces în curs sau în vederea unui proces viitor.

De lege lata nu există o reglementare generală nici cu privire la convenția asupra probelor, cum nu există o asemenea reglementare cu privire la contractele judiciare. Există însă reglementări izolate și specifice. De exemplu, art.1191 alin.3 din Codul civil, art.169 alineat ultim din Codul de procedură civilă, art.189 alin2 Cod de procedură civilă. Convențiile asupra probelor implică alte câteva trăsături decât cele comune contractelor judiciare și anume:

Ele nu pot restrânge rolul judecătorului în probațiune, rol consacrat imperativ prin dispozițiile art.129 și ale art.130 Cod de procedură civilă;

Părțile trebuie să aibă capacitatea de a dispune de dreptul a cărui probă face obiectul convenției – astfel cum, de altfel precizează art.1191 alin.3 Cod civil – căci efectul acesteia poate fi uneori, pierderea posibilității valorificării acelui drept în justiție, deși părțile nu au avut această intenție;

Convenția asupra probei nu poate restrânge nu numai rolul judecătorului în probațiune, dar nici drepturile legale ale părților în această materie; ea poate însă lărgi posibilitatea probațiunii, dacă astfel nu se contravine unor norme imperative.

Convențiile asupra probei trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond cerute pentru validitatea convențiilor: capacitate, consimțământ, obiect și cauză. De asemenea, ele pot fi încheiate expres sau tacit; atitudinea unei părți de a nu se opune la încuviințarea unei dovezi cerută de cealaltă parte – inadmisibilă în speță potrivit legii – poate fi considerată ca o convenție tacită, referitoare la admisibilitatea acelei dovezi.

Potrivit cu obiectul lor, pot fi identificate următoarele categorii de convenții asupra probelor:

I. Convenții privitoare la sarcina probei, adică acele convenții prin care părțile răstoarnă sau descompun sarcina dovezii, trecând-o parțial sau total de la partea căreia i-ar fi revenit potrivit normelor legale la cealaltă parte.

Exemple de asemenea convenții ni le oferă clauzele de nerăspundere care se înscriu în contracte. Clauzele prin care se stipulează exonerarea debitorului de orice răspundere sau de răspunderea rezultând din dolul sau culpa sa gravă sunt nevalabile, fiindcă dezvăluie lipsa intenției debitorului de a se obliga, fără de care nu poate exista contract. În schimb, clauzele prin care se stipulează micșorarea numărului sau întinderii obligațiilor legale rezultând din contract și cele prin care debitorul este exonerat de răspundere în anumite cazuri sau de răspunderea rezultând din imprudență ori neglijență sau din anumite culpe determinate sunt considerate ca valabile, în sensul că ele au ca efect răsturnarea sarcinii dovezii;

II. Convenții referitoare la obiectul probei, prin care părțile deplasează obiectul dovezii de la faptul generator de drepturi la alte fapte vecine și conexe, stabilind că proba faptului generator de drepturi se va face prin dovedirea anumitor fapte vecine și conexe. Astfel, de exemplu, într-un proces de anulare a unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un loc de casă, pentru motivul că terenul cumpărat este inapt construcției din cauza unor izvoare subterane, cumpărătorul reclamant este de acord cu propunerea vânzătorului pârât de a se cerceta prin experți starea a două case construite cu 5-6 ani mai înainte pe terenuri imediat învecinate, sub care se întind aceleași izvoare, spre a se constata dacă și în ce măsură natura terenului a afectat soliditatea acelor case, în scopul de a se putea conchide apoi dacă și în ce măsură terenul în litigiu este inapt construcției.

Între părți a intervenit astfel o convenție tacită de deplasare a obiectului probei de la faptul generator al dreptului pretins de reclamant, mai greu de dovedit (natura improprie pentru construcție a terenului în litigiu) la alte fapte vecine și conexe mai ușor de dovedit (starea celor două case ridicate pe terenuri identice), pentru ca din cunoașterea acestora să se poată induce faptul generator necunoscut: dacă și în ce măsură terenul în litigiu este inapt construcției.

III. Convenții cu privire la admisibilitatea probei, prin care părțile ușurează probațiunea prin extinderea admisibilității unui mijloc de dovadă peste limitele legii. Aceste convenții pot fi de două feluri:

convenții prin care părțile cad de acord să dovedească faptul generator de drepturi sau fapte vecine și conexe cu acesta prin mijloace de dovadă prevăzute de lege, dar care potrivit legii n-ar fi admisibile pentru dovada faptelor respective, urmărind astfel să ușureze proba;

convenții prin care părțile se înțeleg să nu admită, pentru dovada faptelor în litigiu, anumite mijloace de dovadă care, potrivit legii sunt admisibile, urmărind astfel să îngreuneze proba.

Ca exemple în acest sens, se rețin convențiile de admitere a probei cu martori dincolo de limitele prevăzute de art.1191, alin.1 – 2 din Codul civil (este vorba despre actele juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de lei) sau convențiile de abatere de la prevederile art.1179 Cod civil, cu privire la formalitatea multiplului exemplar în cazul actelor sub semnătură privată care cuprind convenții sinalagmatice.

IV. Convenții referitoare la puterea doveditoare a probelor, prin care părțile măresc sau micșorează forța probantă, stabilită de lege, a unor mijloace de dovadă. Ele pot stabili, de exemplu, că acele copii care, potrivit dispozițiilor art.1188 pct.2 și 3 Cod civil constituie numai un început de dovadă, să aibă putere doveditoare până la proba contrară, mărind astfel prin convenția lor, puterea doveditoare a acestor copii.

V. Convenții prin care părțile consideră unele fapte ca fiind necontestate, sustrăgându-le astfel de la necesitatea de a fi dovedite.

Astfel, de exemplu, în procesele de împărțire a bunurilor comune ale soților, aceștia sunt de cele mai multe ori de acord că anumite bunuri sunt comune, ca fiind dobândite în timpul căsătoriei. Caracterul comun al acestor bunuri este astfel necontestat. În măsura în care nu se urmăresc scopuri ilicite și nu se încalcă dispoziții imperative ale legii sau ordinea politică, socială sau economică, convențiile prin care părțile consideră unele fapte ca fiind necontestate sunt valabile și sunt opozabile judecătorului.

VI. Convenții referitoare la administrarea probelor, prin care părțile se abat de la normele procedurale de administrare a dovezilor stabilite de lege. Asemenea abateri sunt sancționate în general cu decăderea părții respective din dreptul de a mai administra probe cu referire la care s-a săvârșit abaterea. De cele mai multe ori, cealaltă parte ridică de îndată excepția decăderii. Sunt cazuri, însă, în care partea potrivnică nu opune în termen excepția decăderii, atitudine din care se deduce o înțelegere tacită a părților (convenție asupra probei) de admitere a administrării dovezii respective, cu toată abaterea săvârșită.

Pornindu-se de la ideea că normele de procedură privind administrarea probelor sunt imperative, se susține în general că asemenea convenții sunt nule. Totuși, având în vedere că asemenea convenții nu aduc nici o atingere drepturilor judecătorului în domeniul probațiunii și nici nu-i restrâng rolul său activ, ele ar trebui considerate ca fiind valabile.

Capitolul II

Aspecte generale privind
expertiza judiciară în procesul civil

2.1. Definirea noțiunii de probă prin
rapoartele de expertiză. Sediul materiei

Există cazuri în care lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor dintre anumite împrejurări invocate de către părți și acele fapte, reclamă cunoștințe de specialitate din domeniul științelor, al tehnicii, al artelor și uneori chiar cercetări științifice sau tehnice speciale (analize de laborator sau de altă natură, măsurători etc.). În toate aceste cazuri, nu se poate ajunge la descoperirea adevărului obiectiv și la soluționarea justă a litigiilor pe baza acestui adevăr decât folosind cunoștințele, tezele și metodele științifice. De aceea, art.201 Cod de procedură civilă prevede că, în asemenea cazuri, instanța de judecată poate dispune efectuarea unei cercetări (expertize) de către specialiști.

Răspândirea tot mai largă, în epoca contemporană, a mașinilor și a automatizării în producție și în alte domenii de activitate ale oamenilor presupune tot mai mult cunoștințe de specialitate pentru explicare eventualelor accidente și a altor fenomene care pot surveni în legătură cu funcționarea mașinilor, ca și pentru cunoașterea mijloacelor sau a procedeelor prin care ele pot fi înlăturate. Pe de altă parte, progresul neîncetat al științelor prin cunoștințe și metode de cercetare noi contribuie la înțelegerea faptelor și fenomenelor și la descoperirea esenței lucrurilor.

Instanțele judecătorești, obligate să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul obiectiv, nu pot să nu folosească aceste cuceriri ale științei care le înlesnesc descoperirea realității obiective pe care o caută.

În literatura juridică a celor mai multe țări, studiul expertizei a format de multă vreme obiect de preocupare deosebită. Astfel, în Franța, încă din secolul al XIX-lea, expertiza a fost definită ca cercetarea prin mijloace științifice, de către un specialist, a unor situații de fapt în legătură cu un proces a cărui natură solicită unele lămuriri speciale, verificare inseparabilă de ideea de litigiu.

S-au dat și multe alte definiții expertizei: „o operație încredințată unor persoane, pe baza cunoștințelor lor speciale, asupra faptelor pe care judecătorii nu le-ar putea aprecia ei înșiși” sau „operația făcută de unul sau mai mulți experți în scopul de a constata unele fapte, de a verifica, de a examina, de a măsura și de a evalua anumite lucruri”.

Juriștii români au definit expertiza ca o cercetare „care constă din diferite operații specifice fiecărei specialități” sau ca „o operațiune încredințată unor anumite persoane pe baza cunoștințelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal”.

Concluzionând, expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoștința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activități de cercetare concretă a cazului și a aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente desemnate de organele judiciare.

Ca mijloc de probă, expertiza este lăsată la libera apreciere a judecătorului. Constatările tehnico-științifice ale specialistului poartă numai asupra elementelor de fapt supuse judecății. Activitatea lui încetează acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei. Constatările tehnico – științifice ale expertului nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător.

Expertiza este reglementată de articolele 201 – 214 din Codul de procedură civilă, cu excepția articolului 203 care a fost abrogat prin art. I pct.65 din O.U.G. nr.138/2000. Aceasta este reglementarea generală, existând însă și reglementări speciale, pentru diferite tipuri de expertiză. Astfel, Ordonanța nr. 65/1994 se referă la expertiza contabilă, Decretul nr.79/1971 la expertiza tehnică, expertiza asupra metalelor prețioase este reglementată de Decretul nr.244/1978, iar Decretul nr.446/1966 și H.C.M. nr. 1805/1966 se referă la expertiza medico-legală.

Diferite genuri de expertiză judiciară

Domeniile în care se recurge la sprijinul experților pot fi dintre cele mai variate, îmbrăcând aproape toate laturile cunoașterii omenești. Din acest motiv, categoriile de expertize judiciare sunt tot atât de numeroase, ca și ramurile speciale ale științei, ale tehnicii și artei. Stabilirea categoriilor de expertize are o importanță deosebită, deoarece arată ce posibilități se deschid organelor judiciare pentru folosirea acestui mijloc de probă. Clasificarea expertizelor judiciare a format obiect de preocupare pentru mulți juriști, dar dintre numeroasele încercări de clasificare, cea mai potrivită este cea care folosește drept criteriu distinctiv domeniul de aplicare al expertizei respective. Din acest punct de vedere expertizele pot fi: tehnice, medicale, contabile, criminalistice, artistice etc.

Expertizele tehnice, denumite uneori tehnico-științifice, mecanice, tehnologice sau după numele ramurii științei ale cărei date interesează în cauză, constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic. Printr-o astfel de expertiză se poate determina calitatea celor mai complexe produse industriale, apartenența generică a obiectelor care constituie probe materiale, proprietățile acestora, cauzele defecțiunilor mecanismelor, starea de funcționare a unor aparate, procedeele de fabricare a unor substanțe chimice etc.

Expertiza tehnică este des folosită în cauzele judiciare în care se pun probleme de construcții, transporturi, incendii, de tehnica securității și protecția muncii, accidente de circulație etc.

Expertizele medicale au drept caracteristică folosirea datelor științei medicale pentru obținerea unor informații legate de persoana omului sub aspectul sănătății fizice sau psihice. Aceste expertize sunt folosite atât în soluționarea unor cauze civile (de exemplu, pentru stabilirea duratei incapacității de muncă, stabilirea filiației sau în cazul punerii sub interdicție) cât și în cauzele penale.

Dintre formele expertizei medicale se rețin: expertiza medico-legală, psihiatrică, a capacității de muncă, expertiza toxicologică și veterinară.

Expertiza contabilă are ca obiect cercetarea de către una sau mai multe persoane, cu pregătire și practică de specialitate, a situației economice a unei întreprinderi, așa cum se reflectă aceasta în documente și în evidența contabilă și în legătură cu activitatea în acest compartiment a celor chemați să răspundă în fața organelor judiciare.

Expertiza artistică se efectuează în situațiile în care se ivesc nelămuriri cu privire la operele de artă, cum ar fi în legătură cu autenticitatea sau cu originalitatea unor opere de creație artistică, ori privitor la valorificarea dreptului de autor sau în legătură cu executarea corespunzătoare sau necorespunzătoare a unor opere de artă în cazul unor contracte de comandă.

Natura juridică, esența și obiectul expertizei

În literatura juridică română, autorii sunt în unanimitate de acord în a considera că expertiza face parte din categoria mijloacelor de probă. În cazul expertizei, pe baza unei activități de cercetare efectuate de un specialist – expert – în temeiul dispoziției organului judiciar, se aduce la cunoștința acestuia o opinie întemeiată pe cunoștințele de specialitate și pe experiența expertului. Această opinie va fi luată în considerare în măsura în care organul judiciar apreciază că este cazul.

Deci expertiza este un mijloc de probă care își aduce aportul la înfăptuirea justiției, la fel ca toate celelalte mijloace de probă, concluziile expertului fiind și ele supuse liberei aprecieri a organului judiciar.

În ce privește esența expertizei, adică problema particularităților care dau acestui mijloc de probă o configurație specifică, proprie, se consideră în primul rând, că însăși împrejurarea în care se dispune administrarea acestui mijloc de probă îi este specifică. Într-adevăr, nu în toate cauzele care urmează a fi soluționate de organele judiciare se efectuează expertize, ci numai în acelea în care lămurirea exactă a împrejurărilor de fapt reclamă cunoștințe deosebite în domeniul științei, tehnicii sau artei.

Modul în care se efectuează expertiza constituie, de asemenea, o trăsătură caracteristică care o deosebește de celelalte mijloace de probă, întrucât include: o cercetare a situațiilor de fapt de către expert, cercetare în cadrul căreia acesta aplică cunoștințele sale de specialitate bazate pe ultimele date științifice, folosește metodele de cercetare specifice domeniului respectiv și, în fine, aplică și experiența sa de specialist. În faza următoare, expertul comunică organului judiciar în general în scris (dar este posibil și oral, în ședința de judecată) constatările și concluziile sale motivate pe baza datelor de specialitate.

Expertiza are ca obiect, astfel cum se degajă cu claritate din chiar art.201 Cod de procedură civilă, numai împrejurările de fapt care implică cunoștințe de specialitate. Din acest punct de vedere se impune precizarea că orice împrejurare de fapt care necesită o evaluare de specialitate poate forma obiect al expertizei. Dar normele juridice, care nu pot forma obiectul probațiunii judiciare în general, nu pot forma nici obiectul expertizei judiciare.

2.2. Rolul experților în
procesul efectuării expertizei

2.2.1. Noțiunea de expert judiciar

În literatura de specialitate din țara noastră este cunoscută o primă definiție a expertului judiciar, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea (1862); potrivit acesteia, experți se numesc „acel cunoscători ispitiți sau plictisiți în vreun meșteșug, măiestrie sau știință”.

Într-o altă definiție se arată că: „expert este persoana numită de judecător pentru ca, în baza cunoștințelor sale speciale, tehnice sau științifice, să dea lămuriri asupra faptelor, persoanelor, lucrărilor sau evenimentelor care privesc obiectul procesului (producând astfel o probă) sau care sunt relevante pentru descoperirea sau evaluarea probei (mijloc de investigație sau element pentru descoperirea sau evaluarea probei)”.

Într-o formulare mai concisă se poate arăta că expertul judiciar este persoana care, posedând cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al artei, științei sau tehnicii, este desemnată de organul judiciar să clarifice împrejurări de fapt ale unei cauze judiciare pe baza datelor și metodelor specialității sale, precum și a experienței lui în materia respectivă.

În principiu, orice persoană poate dobândi calitatea de expert. Totuși, potrivit art.10 din Ordonanța Guvernului nr.2/2000 ****, privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, calitatea de expert tehnic poate fi dobândită numai de persoana care îndeplinește următoarele condiții:

este cetățean român și cunoaște limba română;

are capacitate de exercițiu deplină;

a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examenul de expert, dovedite cu diplomă;

are un stagiu de cel puțin 5 ani în specialitatea în care a obținut diploma;

este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activității de expert,

nu are antecedente penale și se bucură de o bună reputație profesională și socială;

a fost declarat reușit la examenul organizat în acest scop.

Expertul desfășoară în cadrul procesului civil o activitate asemănătoare cu aceea a martorului. Cu toate acestea, situația expertului și a martorului este distinctă, cele două calități neputând fi confundate în nici un mod. Astfel, martorul relatează în fața instanței fapte astfel cum ele s-au petrecut și cum au fost reținute de el în memorie, fără a trage concluzii cu privire la valoarea acestora. Dimpotrivă, expertul nu certifică fapte petrecute în prezența sa, ci explică situații sau împrejurări de fapt care-i sunt cunoscute din materialul probatoriu existent la dosar. Dacă expertul cunoaște personal anumite fapte el va putea fi ascultat ca martor, căci această din urmă calitate din urmă calitate primează față de aceea de expert. Într-o formulă de sinteză se poate spune că, în timp ce martorul narează anumite fapte, expertul opinează cu privire la semnificația acestora.

2.2.2. Încuviințarea sau ordonarea din oficiu a expertizei

Expertiza se încuviințează la cererea uneia sau a ambelor părți sau se ordonă din oficiu de către instanța de judecată, prin încheiere, „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști” (art. 201 alin. 1 Cod de procedură civilă).

În mod obișnuit, expertiza se efectuează în procesele în curs de judecată. Ea se poate încuviința însă și atunci când nu există un proces pe rol, în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor (art. 235 – 241 Cod de procedură civilă), care este prevăzută de lege pentru toate dovezile.

Încuviințarea expertizei cerută de părți este lăsată la aprecierea instanței de judecată care va trebui să-și motiveze hotărârea mai ales în caz de respingere a cererii sau în caz de admitere a cererii unei părți în condițiile opunerii celeilalte părți. Există însă și situații în care efectuarea expertizei este obligatorie. Astfel, de pildă, expertiza trebuie ordonată în cazul punerii unei persoane sub interdicție judecătorească. De asemenea, pentru înregistrarea tardivă a nașterii este necesară o expertiză medico-legală prin care urmează să se stabilească vârsta copilului. Efectuarea unei expertize este obligatorie și pentru stabilirea aportului în natură în cazul societăților cu răspundere limitată constituite de un singur asociat.

De asemenea, în îndeplinirea îndatoririi sale de a stărui prin toate mijloacele legale pentru descoperirea adevărului obiectiv, instanța de judecată va trebui să ia ea inițiativa și să dispună din oficiu efectuarea unei expertize în cazurile în care situația de fapt este îndoielnică și expertiza apare ca utilă în vederea lămuririi acesteia. Este incorectă, astfel, decizia unei instanțe prin care s-a hotărât că este fără importanță împrejurarea că mama a avut relații intime cu mai mulți bărbați în timpul perioadei de concepție, „atunci când se poate stabili cu precizie că în timpul legal al concepției și pârâtul a coabitat cu mama copilului”. În acest caz, instanța ar fi trebuit să dispună, chiar din oficiu, efectuarea expertizelor științifice.

2.2.3. Numirea și înlocuirea expertului

Instanța de judecată, încuviințând sau ordonând din oficiu expertiza, va numi prin încheiere unul sau trei experți potrivit articolului 201 alineat 1 din Codul de procedură civilă. Nu se pot numi doi experți, pentru că în caz de dezacord ei nu ar putea ajunge la o concluzie, nici mai mult de trei experți, căci ar fi excesiv și ar face prea oneroasă expertiza.

Potrivit art. 202 Cod de procedură civilă, expertul sau experții se numesc de către instanță, „dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii lor”, ceea ce înseamnă că instanța este obligată să numească expertul sau experții propuși de ambele părți de comun acord, afară de cazul când expertul propus sau unul dintre aceștia ar fi considerat de către instanță ca neîndeplinind condițiile de competență și obiectivitate necesare, caz în care instanța – în temeiul rolului său activ în probațiune – ar putea refuza numirea acelui expert. Dacă părțile nu cad de acord asupra numirii expertului, acesta va fi numit de către instanță, prin tragere la sorți, în ședință publică, de pe lista întocmită de biroul local de expertiză.

O dată cu numirea expertului sau experților, prin aceeași încheiere, instanța de judecată este obligată să stabilească „punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe” în conformitate cu art.201 alin.1 din Codul de procedură civilă, stabilindu-se astfel de la început, cadrul exact al expertizei.

Se va fixa totodată onorariul cuvenit expertului care va putea fi ulterior mărit de către instanță, în raport cu importanța lucrării, prin încheiere executorie dată cu citarea părților, fiind interzis expertului să ceară sau să primească mai mult, sub sancțiunea pedepsei prevăzute de legea penală pentru luare de mită (art.213 Cod de procedură civilă).

Potrivit prevederilor art.206 din Codul de procedură civilă, expertul, precum și cei solicitați să-și exprime punctul de vedere potrivit art.201 alin.3 (personalitățile sau specialiștii desemnați), vor depune următorul jurământ: „Jur că îmi voi îndeplini cu cinste și nepărtinire însărcinarea încredințată de instanța de judecată. Așa să-mi ajute Dumnezeu”, fiind aplicabile și dispozițiile art.193 alin.2 – 7 din Codul de procedură civilă, cu privire la modul de depunere a jurământului. În vederea depunerii jurământului, ei vor fi chemați în camera de consiliu, îndată după numire, fără citarea părților, urmând ca instanța să constate depunerea jurământului prin încheiere.

Sarcina de expert este considerată o îndatorire publică și acceptarea ei este obligatorie, în afară de cazul în care expertul are motive temeinice de a refuza această sarcină și ele sunt apreciate ca atare de către instanța de judecată, cum ar fi: lipsa cunoștințelor de specialitate necesare, legăturile prea apropiate ale expertului cu una dintre părți, existența vreunuia din motivele de recuzare prevăzute expres de lege, deși expertul nu a fost recuzat de nici una dintre părți etc.

Așadar, dacă refuzul de a îndeplini sarcina încredințată este întemeiat, expertul poate fi înlocuit de către instanță. În cazul în care expertul refuză să îndeplinească sarcina ce i s-a încredințat, va fi sancționat cu amendă și poate fi obligat la despăgubiri față de partea vătămată. Încheierea de aplicare a sancțiunii este executorie..

Expertul numit va fi înlocuit în următoarele cazuri:

când instanța de judecată a admis cererea de recuzare a expertului;

când instanța, considerând refuzul expertului întemeiat, l-a scutit de această sarcină;

în caz de moarte a expertului sau imposibilitatea acestuia de a mai efectua expertiza din cauza stării proaste a sănătății lui fizice sau psihice;

în caz de misiune în străinătate a expertului;

în caz de abținere a expertului.

Instanța de judecată are facultatea de a înlocui pe expert și în cazul în care acesta, legal citat, nu se prezintă în fața instanței (art.205 alin.2 Cod de procedură civilă).

2.2.4. Incompatibilitatea și recuzarea experților

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea de exercitare a capacității concrete de a fi expert într-o cauză, imposibilitate determinată, fie de calitatea funcțională a unei persoane, fie de poziția sa procesuală. Deci, situația de incompatibilitate nu exclude capacitatea de a fi expert, în genere, în specialitatea respectivă, ci împiedică numai exercițiul acestei capacități într-un caz concret.

De aici rezultă faptul că, în ce privește incompatibilitatea expertului, se pot constata două categorii de situații care o determină: calitatea funcțională și poziția procesuală.

Sunt incompatibili de a fi experți pentru calitatea lor funcțională acele persoane care îndeplinesc în cauza respectivă diferite lucrări legate de funcția lor oficială: judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanță, apărătorul.

Pentru poziția lor procesuală sunt incompatibili de a fi experți: martorul, părțile (reclamant și pârât) în procesul civil precum și orice persoană care ar putea avea vreun interes în cauza respectivă.

Legitimarea acestei măsuri de îngrădire a capacității concrete de a fi expert, o constituie prezumția de lipsă de obiectivitate în cauză, a celor considerați incompatibili. Suntem în prezența uneia dintre măsurile prevăzute de legiuitor în vederea asigurării garanțiilor procesuale necesare justei rezolvări a cauzelor. Este evident faptul că expertul, prin însăși misiunea sa de a stabili pe baza datelor și metodelor științei, tehnicii sau artei anumite împrejurări de fapt ale cauzei, trebuie să fie independent de orice situație care l-ar influența, deoarece numai astfel își va putea îndeplini cu obiectivitate sarcina care îi revine.

Codul de procedură civilă, în articolul 24 alin.2, prevede că nu poate fi judecător al unei cauze „cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeași pricină”.

Potrivit articolului 204 alin.1 din Codul de procedură civilă, „Experții se pot recuza pentru aceleași motive ca și judecătorii”. Recuzarea trebuie solicitată, însă în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul cererii exista la acea dată, în celelalte cazuri termenul curgând de la data când s-a ivit motivul de recuzare.

Procedura recuzării este, în cazul experților, în parte diferită decât aceea aplicabilă judecătorilor. Într-adevăr, cererea de recuzare este adresată instanței, care pentru a o rezolva citează părțile și pe expert, pentru a se asigura principiul contradictorialității în procesul civil. În cazul recuzării judecătorilor, cererea de recuzare se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților, dar încheierea asupra recuzării se citește în ședință publică, potrivit art.32 alin.1 din Codul de procedură civilă.

Cazurile de recuzare a judecătorilor, aplicabile prin analogie și experților, sunt prevăzute în art.27 Cod de procedură civilă. Astfel, judecătorul (expertul) poate fi recuzat:

când el, soțul său, ascendenții lor au vreau interes în judecare pricinii sau când este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv, cu vreuna din părți;

când el este soț, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părți, sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soțului uneia din aceste persoane;

când soțul în viață și nedespărțit este rudă sau afin a uneia din părți până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viață sau despărțit, au rămas copii;

dacă el, soțul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au ă judecată la instanța unde una din părți este judecător;

dacă între aceleași persoane și una din părți a fost o judecată penală în timp de cinci ani înaintea recuzării;

dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;

dacă și-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă;

dacă a primit de la una din părți daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;

dacă este vrăjmășie între el, soțul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv și una din părți, soții sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

În legătură cu aceste cazuri de recuzare se impune precizarea caracterului lor limitativ, neputându-se invoca alte cazuri decât cele prevăzute de art.27 Cod de procedură civilă. Totuși, prin raportare la situația specială a expertului, aceste cazuri nu satisfac cu totul exigențele care trebuie urmărite privitoare, de exemplu la calificarea profesională, competența expertului, inexistența unei legături de subordonare a expertului față de părți, inexistența calității de administrator al bunurilor uneia din părți, de creditor, debitor sau moștenitor prezumtiv etc.

Materia recuzării experților constituie unul dintre domeniile în care practica judiciară, în alte țări, ca și la noi, a adus o importanță contribuție. Chiar în vechea practică judiciară s-a hotărât, astfel, că un expert poate fi recuzat dacă a depus anterior un raport de expertiză într-o cauză asemănătoare, între aceleași părți și în care a făcut aprecieri care depășiseră sarcina încredințată lui. S-a mai hotărât că dacă un expert poate fi recuzat numai în termen de cinci zile de la numirea lui, cu atât mai mult nu se poate cere, de vreuna dintre părți, înlăturarea expertizei, după efectuarea ei, pentru motive de natură a fi atras recuzarea expertului, astfel că expertiza efectuată chiar în aceste condiții nu mai poate fi înlăturată.

2.3. Admisibilitatea expertizei

Problema admisibilității expertizei ca mijloc de probă se poate pune sub dublu aspect: în primul rând, admisibilitatea sa în principiu, ca mijloc de probă, iar în al doilea rând, admisibilitatea sa în raport de cazul concret în care se ridică chestiunea efectuării unei expertize. Sub primul aspect, admisibilitatea expertizei vizează de fapt legalitatea acesteia, adică dacă ea este sau nu unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege. Din examinarea Codului de procedură civilă (art.201 – 214) rezultă că expertiza este unul din mijloacele legale de dovadă în procesul civil, dar însuși legiuitorul impune anumite restricții cu caracter general în folosirea expertizei. Astfel, ea nu poate fi admisă decât pentru dovedirea unor împrejurări de fapt și, mai mult decât atât, a unor împrejurări de fapt pentru a căror lămurire este nevoie de un specialist.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, expertiza poate fi considerată ca mijloc de probă legal, admisibil în principiu în orice cauză civilă.

Sub cel de-al doilea aspect, se pune problema admisibilității expertizei în concret, într-un caz anume deci. Organul judiciar va trebui, înainte de a încuviința efectuarea unei expertize, să examineze admisibilitatea și concludența ei. Expertiza este concludentă dacă se constată că poartă asupra unor împrejurări de fapt a căror lămurire este de natură să ajute organul judiciar la rezolvarea cauzei.

Dacă o probă legală a fost cerută în termen, dacă este concludentă și dacă nu urmărește tergiversarea cauzei, ea este admisibilă.

Admiterea sau dispunerea expertizei este în principiu facultativă, organul judiciar fiind liber să aprecieze dacă în cauza respectivă este admisibilă și concludentă o anume expertiză sau alta ori nici una.

Există însă situații în care nu se mai poate discuta despre dreptul organului judiciar de a aprecia asupra admisibilității și concludenței expertizei, deoarece legiuitorul, în cazuri bine determinate a făcut el însuși aceasta apreciere in concreto, prevăzând cazuri de expertiză obligatorie. Astfel, sub sancțiunea anulării hotărârii, este obligatorie:

expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicție (art.30 din Decretul nr. 32/1954);

expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării tardive a nașterii (art.18 din Decretul nr. 278/1960);

expertiza prețuitoare a bunului dat în gaj, în situația în care, în caz de neplată, creditorul gajist dorește să dispună de bunul respectiv (art.1689 cod civil);

expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înființează o societate cu răspundere limitată de către un singur asociat (art.210 alin.3 din Legea nr.31/1990);

expertiza privind evaluarea aporturilor în natură, avantajelor rezervate fondatorilor, operațiunilor încheiate de fondatori în contul societății pe acțiuni sau al societății în comandită pe acțiuni, în cazul în care nu poate fi întrunită în adunarea constitutivă, majoritatea cerută (art.18 din Legea nr.31/1990);

expertiza prețuitoare a lucrurilor ce urmează a fi vândute pentru lichidarea activului falimentului (art.803 alin.3 Cod comercial).

Se poate afirma că, atât prevederile cazurilor obligatorii de expertiză, cât și frecvența admiterii acestui mijloc de probă în procesele civile demonstrează tendința de folosire pe scară cât mai largă a datelor noi ale științei și tehnicii pentru descoperirea adevărului cu privire la împrejurările de fapt ale cauzelor care vin spre rezolvare în fața justiției.

Dar, există cazuri în care, deși se pun probleme de specialitate, organul judiciar poate să nu facă apel la expert dacă apreciază că are el însuși capacitatea necesară să rezolve cauza respectivă.

Facultatea pe care o are organul judiciar, privitor la admiterea expertizei trebuie exercitată cu grijă. Organul judiciar trebuie să aprecieze judicios utilitatea unor cercetări de specialitate în sensul de a nu se abuza de folosirea expertizelor, admițându-le cu mare ușurință și atunci când nu este necesar sau înlăturându-le greșit printr-o supraevaluare a propriei sale competențe ori exagerând în subevaluarea problemelor.

În general, s-a respectat o regulă potrivit căreia, expertiza nu este admisibilă în probleme care se referă la cultura generală, deoarece se presupune că judecătorul are acest grad de cultură, nici cu privire la cultura juridică pe care orice judecător trebuie să o aibă la admiterea într-o asemenea funcție. Această interdicție nu operează în cazul legilor străine, când judecătorul poate face apel la cunoștințele unui expert.

Nu se poate admite însă expertiza pentru a stabili sau interpreta legile țării, deoarece jura novit curia și pentru că regula nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoașterea legii), fiind valabilă pentru oricine, cu atât mai mult trebuie să fie valabilă și pentru judecător. De altfel, obiect al expertizei îl pot constitui numai chestiunile de fapt, iar nu cele de drept, cum ar fi existența sau interpretarea unei legi sau a unui principiu de drept.

2.4. Administrarea expertizei

2.4.1. Considerații generale

Administrarea expertizei constituie un proces complex, în cadrul căruia momentul dispunerii efectuării ei nu este decât începutul, fiind urmat de o serie de alte operații care se finalizează cu depunerea și aprecierea raportului de expertiză. Toate aceste operații nu sunt lăsate la voia întâmplării, fiind reglementate de lege și organul judiciar având sarcina să desfășoare un rol activ în diferitele etape. Aceasta nu însemnă însă că libertatea științifică sau tehnică a expertului sau drepturile părților ar suferi îngrădiri. Ținând seama de drepturile expertului și ale părților, organul judiciar are misiunea numai să observe și să îndrume întreaga operație de administrare a expertizei pentru ca totul să se desfășoare conform prevederilor legii, în vederea obținerii unor concluzii obiective și corect fundamentate din punctul de vedere al specialității.

Faptul că, în materie civilă, părțile din proces sunt separate de un litigiu de ordin privat nu este de natură să creeze deosebiri fundamentale în administrarea probelor, fiind caracteristică unei societăți democratice împletirea interesului personal cu cel general.

În acest sens organul judiciar trebuie să manifeste un rol activ și în activitatea de administrare a expertizei în procesul civil, întrucât urmărirea unei juste rezolvări a cauzelor civile se impune, ea constituind un aspect al interdependenței dintre interesul personal și cel general, căci o hotărâre justă dată în baza unor probe bine administrate, menține încrederea în justiție și în lege și satisface, în același timp și interesele de ordin personal ale părților.

Administrarea expertizei comportă deci o serie de activități care se desfășoară potrivit normelor cuprinse în codul de procedură civilă, completate cu prevederile din legile speciale pentru expertizele cu regim propriu și cu prevederile din materie arbitrală, pentru expertizele efectuate în această materie.

Obținerea unor bune rezultate prin folosirea expertizei presupune o preocupare deosebită în ce privește atât activitățile de organizare a ei, cât și efectuarea propriu-zisă a expertizei, precum și redactarea raportului de către expert.

2.4.2. Organizarea expertizei

O primă problemă pe care o ridică chestiunea organizării expertizei este aceea a împrejurărilor care determină efectuarea unor investigații de specialitate. Așa cum am relatat, în materie civilă expertiza nu poate fi dispusă decât atunci când pentru elucidarea unor împrejurări de fapt ale cauzei se vădesc necesare anumite cunoștințe de specialitate care nu pot fi pretinse organului judiciar, așa cum prevede articolul 201 din Codul de procedură civilă. În afară de cazurile în care expertiza este obligatorie, situație în care organul judiciar este prezumat de lege că nu are cunoștințele necesare, în celelalte cazuri acesta are facultatea de a aprecia necesitate efectuării expertizei, putând să renunțe, dacă consideră că este atât de cunoscător în materie încât își poate singur clarifica împrejurările mai speciale ale cauzei.

În materie civilă, expertiza se dispune în cursul procesului, în general odată cu celelalte probe ale cauzei, la primul termen de judecată sau, în mod excepțional, în condițiile art.138 pct.2 din Codul de procedură civilă, când necesitatea efectuării ei ar reieși din dezbateri, celelalte probe ale cauzei fiind insuficiente pentru a lămuri anumite împrejurări mai dificile ale cauzei. Este însă posibilă efectuarea expertizei judiciare și în alte condiții și anume în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor (art.235 și urm. Cod de procedură civilă) când există pericolul dispariției unei probe.

Propunerea expertizei se face de către părți sau instanța poate dispune din oficiu efectuarea ei, dar după punerea în discuție a părților.

În ce privește rolul activ al instanței de judecată în procesul de administrare a expertizei, în practica judiciară s-au dat numeroase soluții. S-a decis astfel că dificultatea efectuării (dar nu imposibilitatea) expertizei nu dă dreptul instanței să soluționeze cauza fără administrarea ei.

S-a mai hotărât, de asemenea, că lipsa de mijloace materiale a părții nu dispensează instanța de a lua măsuri pentru efectuarea expertizei când ea este necesară pentru soluționarea cauzei.

Expertizele pot fi efectuate exclusiv de către experți care au această calitate conform prevederilor legale, a căror evidență o țin tribunalele care îi și recomandă potrivit art.42 alin.1 din Ordonanța nr.65/1994. În cazuri excepționale, expertizele pot fi efectuate și de către specialiști de înaltă calificare care nu figurează în evidențele experților. Dacă expertiza este întocmită de către o persoană neabilitată potrivit legii, ea nu poate fi invocată ca probă în fața instanței.

La solicitarea completului de judecată, după ce proba a fost încuviințată prin încheiere, tribunalul recomandă un număr de experți din care completul numește, după caz, unul sau mai mulți experți. Numele celor aleși se comunică tribunalului. În sistemul Decretului nr.79/1971, pe lângă expertul sau experții numiți de instanță, se îngăduie să participe și un expert recomandat de parte, cu condiția să figureze în evidența experților (art.15).

În cazul în care expertiza se administrează prin comisie rogatorie de către o altă instanță, aceasta va numi experții (art.214 cod de procedură civilă).

Sarcina efectuării expertizei de către experții numiți este obligatorie, ea neputând fi refuzată decât pentru motive temeinice. În caz de refuz nejustificat expertul va fi amendat și obligat la despăgubiri. Dacă expertul nu se înfățișează, instanța poate dispune înlocuirea lui, așa cum am arătat , potrivit art.205 alin.2 și 3 cod de procedură civilă.

Prin încheiere, instanța va indica obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă, care trebuie să fie clar și exact formulate. De asemenea instanța va stabili data depunerii raportului de expertiză și va fixa provizoriu onorariul expertului, „ținându-se seama de lucrare” conform art.213 alin.2 Cod de procedură civilă.

Partea care a solicitat expertiza este obligată, potrivit art.170 din Codul de procedură civilă, ca în termen de cel mult 5 zile de la numirea expertului să depună suma stabilită de instanță în contul bancar al biroului de expertize, sub sancțiunea decăderii din probă. Decretul nr.79/1971, în articolul 27 prevede un termen de cel mult trei zile pentru depunerea sumei stabilită ca onorariu.

Dacă raportul a fost depus, deși onorariul nu s-a plătit, s-a decis că instanța trebuie să oblige partea prin încheiere executorie la plata onorariului.

Dacă expertiza este ordonată din oficiu, instanța va stabili și partea care va avansa onorariul, iar dacă litigiul nu poate fi soluționat fără expertiză și ambele părți refuză plata onorariului, se admite că instanța poate respinge cererea.

Dacă problema asupra căreia urmează să se pronunțe expertul poate fi lămurită prin simpla părere a expertului, el va fi ascultat în ședință, părerea lui fiind trecută într-un proces verbal (întocmit la fel ca și pentru martori), întocmit potrivit art.198 Cod de procedură civilă (art.207). În literatura de specialitate se subliniază faptul că, deși în acest caz expertiza și raportul de expertiză par să se confunde, în realitate ele rămân două operațiuni distincte „căci expertul nu se poate pronunța fără să cerceteze, chiar câteva momente, problema ce i se pune”.

În situația în care pentru efectuarea expertizei este nevoie de timp, instanța poate fixa un termen, o limită în timp, în raport de complexitatea lucrărilor expertizei, de eventualele distanțe la care ar trebui să se deplaseze expertul, precum și în funcție de urgența care se impune în rezolvarea pricinii respective. Evident, există unele situații în care se impune efectuarea în timp scurt a cercetărilor expertului, fiind primejdie de a se distruge sau modifica unele probe materiale.

Lămuririle pe care expertul le poate obține de la părți îl pot ajuta la efectuarea expertizei. Acesta este motivul pentru care legiuitorul nu interzice expertului legătura cu părțile. Articolul 208 Cod de procedură civilă, ocupându-se de citarea părților în cazul în care pentru expertiză este necesară o lucrare la fața locului, arată în alineatul 2 că „părțile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării”. Se observă că nu se fixează restricții cu privire la aprecierea situațiilor în care se cer lămuriri părților.

Tot în aceeași situație în care expertiza presupune o lucrare la fața locului, expertul este obligat să citeze părțile prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada care atestă că expertul a încunoștiințat părțile, conform legii, trebuie să fie anexată la raportul de expertiză.

Pot exista cazuri în care, deși s-a considerat necesară și s-a dispus efectuarea unei expertize, aceasta nu se poate efectua deloc sau nu se poate respecta termenul fixat de organul judiciar. Motivele care determină o asemenea situație pot fi foarte variate. De exemplu, nu se poate efectua o expertiză contabilă dacă este necesară o prealabilă revizie de fond a unității – parte în litigiu – , dacă materialele puse la dispoziția expertului sunt insuficiente, ori dacă este nevoie să se aducă la zi lucrările contabile. Tot astfel, nedepunerea onorariului de expert, împiedicarea expertului de a efectua expertiza din cauza unei sarcini urgente și importante primită în cadrul instituției unde își desfășoară în mod obișnuit activitatea, neexecutarea în prealabil a unei alte expertize a cărei efectuare o condiționa pe cea de-a doua, constituie alte exemple care pot fi considerate împiedicări.

Evident că organul judiciar va trebui să ia toate măsurile necesare pentru înlăturarea motivului care a împiedicat efectuarea expertizei.

Întreaga activitate de îndrumare pe care o desfășoară organul judiciar, potrivit rolului său activ, în ce privește expertiza, are un caracter pur procesual, nestânjenind sub nici o formă libertatea științifică a expertului, care trebuie să lucreze potrivit datelor și metodelor specialității sale și potrivit convingerilor sale de specialist și experienței pe care o are în domeniul respectiv.

2.5. Forța probantă a raportului de expertiză

2.5.1. Raportul de expertiză

Activitatea de cercetare pe care o întreprinde expertul pe baza cunoștințelor și experienței sale de specialist se încheie prin comunicarea rezultatelor acestei activități către organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, comunicare care se face în forma unui raport denumit raport de expertiză.

Raportul este deci actul final al activității expertului, constituind de fapt proba în procesul civil.

Acest raport nu cuprinde însă numai concluziile expertului. A se rezuma numai la simpla expunere a opiniei specialistului, ar însemna să nu se dea posibilitatea nici organului judiciar, nici părților de a înțelege de ce s-a ajuns la respectivele concluzii. Dacă expertul este liber în formarea opiniei sale de specialist, aceasta nu înseamnă bunul plac, arbitrarul. Chiar specialistul poate săvârși o eroare și pentru ca lucrarea să poată fi controlabilă este necesar ca el să explice cum a ajuns la concluzia finală. acest lucru este cu atât mai necesar cu cât organul judiciar nu este obligat să-și fundamenteze soluția pe opinia expertului, putând, în baza dreptului său de apreciere a probelor, să o ia sau nu în considerare după cum o consideră sau nu exactă.

Se impune ca raportul de expertiză să cuprindă toate etapele pe care expertul le-a parcurs până a ajuns să tragă o concluzie. Astfel, raportul va trebui să arate metodele științifice pe care expertul le-a utilizat, precum și constatările făcute și concluziile sale cu caracter științific, tehnic sau artistic, motivate temeinic.

Raportul de expertiză constituie un mijloc de probă cu trăsături caracteristice care îi dau o individualitate proprie. Astfel, faptul că avizul de specialitate dat de expert emană de la o persoană care nu a cunoscut anterior faptele supuse judecății, dar care, datorită competenței sale într-un anumit domeniu, a fost numit de organul judiciar să cerceteze acele fapte – pe baza cunoștințelor și experienței sale în specialitatea respectivă – și să se refere asupra celor constatate, deosebește fundamental expertiza de celelalte mijloace de probă.

În practica judiciară s-a subliniat, de altfel, faptul că acest mijloc de probă nu-și poate dovedi utilitatea pentru clarificarea problemelor de specialitate ridicate de rezolvarea unui litigiu, decât dacă prezentarea materialului este completă, dacă expertul răspunde tuturor problemelor indicate, iar concluziile sunt suficiente pentru ca instanța să fie în măsură să aprecieze asupra valorii acestor concluzii în dezbaterea pricinii.

S-a mai subliniat și faptul că nu trebuie luate în considerare aprecierile cu caracter subiectiv, iar raportul de expertiză nu poate fi util dacă în concluzii nu sunt date exacte. Așa cum se impune ca opinia expertului să fie motivată în mod temeinic, tot astfel este deosebit de important, ca raportul să nu conțină lucruri inutile, claritatea și concizia fiind trăsături absolut necesare pentru înțelegerea opiniei specialistului și a motivelor care l-au condus la concluzia respectivă.

În ce privește forma raportului de expertiză, este necesar să se facă distincție după cum expertiza se desfășoară pe loc, în fața organului judiciar, sau este necesar un interval de timp pentru efectuarea investigațiilor de specialitate. Particularități privind forma raportului de expertiză se mai pot constata și la acele expertize care sunt reglementate de legi speciale.

În cazul unor probleme mai simple a căror lămurire nu necesită lucrări complicate, dacă expertul poate să-și dea de îndată părerea, el va fi ascultat în chiar ședința de judecată potrivit art.207 din Codul de procedură civilă. Expertiza (care implică în acest caz o cercetare de foarte scurtă durată) se desfășoară în fața instanței de judecată, iar raportul care îi urmează este oral, acest raport fiind consemnat de grefier într-un proces-verbal întocmit potrivit art.198 Cod de procedură civilă (ca și procesul-verbal de ascultare al martorilor).

În ce privește modul de alcătuire a raportului de expertiză trebuie subliniat faptul că în Codul de procedură civilă nu se află înscrisă nici o dispoziție în acest sens.

În literatura de specialitate mai veche s-a arătat că raportul de expertiză trebuie să cuprindă următoarele:

mențiunea actului prin care i s-a comunicat expertului numirea în această calitate și arătarea chestiunilor asupra cărora i s-a cerut să se pronunțe, pentru a se fixa astfel cadrul raportului de expertiză;

mențiunea despre citarea părților prin scrisoare recomandată, când este cazul, cu precizarea că dovada de primire este anexată la raport, pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei cerințe;

descrierea operațiilor efectuate de expert cu arătarea datei și locului unde s-au săvârșit;

declarațiile părților;

constatările făcute de expert;

răspunsurile motivate ale expertului la întrebările instanței și la întrebările părților încuviințate de instanță;

concluziile motivate ale expertului.

O reglementare nouă privind conținutul raportului de expertiză este cea prevăzută în Ordonanța nr.2/2000. Potrivit articolului 21 din această ordonanță, raportul de expertiză trebuie să cuprindă:

partea introductivă, în care se menționează organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului sau al specialistului, specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul sau specialistul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile care au participat la acesta au dat explicații în cursul expertizei;

descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții ori explicații pe baza celor constatate de expert sau de specialist;

concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului sau a specialistului asupra obiectului expertizei.

Potrivit art. 210 Cod de procedură civilă, dacă pentru efectuarea unei expertize au fost numiți mai mulți experți se alcătuiește un singur raport de expertiză.

În ipoteza în care experții numiți, în urma investigațiilor de specialitate pe cale le-au întreprins, ajung la concluzii diferite, articolul 210 prevede că „lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia”, iar dacă s-a format o majoritate, în raport trebuie să se arate opinia majorității și opinia expertului rămas în minoritate, ambele motivate, pentru ca astfel să se poată aprecia prin comparație valoarea părerilor exprimate de experți. Prevederile legii procesual civile sunt foarte bune întrucât dau posibilitatea organului judiciar, care va avea în fața sa mai multe opinii motivate, să facă o mai bună judecată de apreciere finală.

În raportul de expertiză nu se vor înscrie declarațiile unor terțe persoane în legătură cu obiectul expertizei, expertul neavând dreptul să se substituie organului judiciar și să audieze martori în locul acestuia. În baza rolului activ pe care expertul trebuie să-l desfășoare, acesta poate însă semnala organului judiciar intenția unor persoane de a da anumite informații în legătură cu cauza, urmând să se aprecieze de către organul judiciar dacă este necesară audierea acestora.

Raportul de expertiză se depune la biroul local de expertize judiciare tehnice și contabile, iar acesta este îndatorat să-l trimită organului judiciar care a dispus efectuarea lucrării cu cel puțin cinci zile înainte de termenul fixat pentru judecată, în scopul ca părțile să aibă posibilitatea să ia cunoștință în timp util de conținutul său, în vederea pregătirii apărării. Depunerea raportului de expertiză va fi înregistrată de serviciul de registratură al instanței și va fi apoi anexat la dosarul cauzei.

Instanța poate ordona înfățișarea experților, „ori de câte ori li se va cere”, pentru a da explicații cu privire la constatările consemnate în raportul de expertiză.

Chemarea expertului se poate face din inițiativa uneia dintre părți sau poate fi ordonată din oficiu de instanță. Potrivit art.211 Cod de procedură civilă, în cazul deplasării expertului la sediul instanței, acesta are dreptul de a obține despăgubiri pentru cheltuielile făcute. Acestea se dispun prin încheiere executorie.

Depunerea raportului de expertiză nu se aduce la cunoștința părților, acestea având posibilitatea să se informeze direct, la organul judiciar, de conținutul acestuia, drept pe care îl au tocmai pentru a putea discuta în cadrul apărării temeinicia concluziilor expertului. Astfel, instanța trebuie să asigure, în condițiile legii procesuale, posibilitatea de a invoca obiecții la raportul de expertiză.

Înainte de predare, raportul de expertiză poate fi modificat, constituind numai un proiect, dar după depunerea sa la organul judiciar se schimbă situația, expertul nemaiavând dreptul să aducă modificări, întrucât raportul de expertiză a devenit, prin înregistrarea sa la instanță, un act al dosarului. Doar eventualele erori materiale vor putea fi corectate, cu aprobarea însă a organului judiciar.

2.5.2. Căile de îndreptare folosite în cazul expertizelor
neclare, incomplete sau inexacte

Din examinarea de către instanța de judecată și de către părți a raportului de expertiză, se poate uneori trage concluzia că acesta este necorespunzător, vădind neclarități sau chiar lacune ale efectuării investigațiilor de specialitate (cercetări incomplete sau rezultate inexacte).

O asemenea expertiză, neputând să-și îndeplinească rolul în cadrul probațiunii judiciare, organul judiciar – în baza prevederilor legale – urmează să ia măsuri de îndreptare a situațiilor necorespunzătoare.

Evidențierea lipsurilor expertizei și solicitarea măsurilor de îndreptare se pot face de către părți sau însuși organul judiciar poate lua aceste măsuri din oficiu. Din cuprinsul prevederilor legale rezultă că organul judiciar are facultatea să aprecieze necesitatea unor îndreptări în cazul cererilor făcute de parte.

Situațiile necorespunzătoare care se pot constata în momentul depunerii raportului de expertiză, precum și măsurile care se pot lua sunt următoarele:

Raportul de expertiză poate prezenta neclarități, deficiență care urmează a fi reparată prin chemarea expertului pentru a da lămuriri;

Expertiza poate fi efectuată în mod incomplet, lacună care urmează a fi acoperită pe calea întregirii expertizei printr-un supliment de expertiză;

Concluziile expertului pot prezenta inexactități sau expertiza trebuie anulată pentru neobservarea formelor legale în efectuarea ei, situații care nu pot fi remediate decât printr-o nouă expertiză.

Temeiul legal al măsurilor care se pot lua de către organele judiciare, în cazul deficiențelor pe care le prezintă o expertiză, se află în dispozițiile articolelor 211 și 212 din Codul de procedură civilă.

Chemarea expertului pentru lămuriri este reglementată de art.211 Cod de procedură civilă care prevede că „experții sunt datori să se înfățișeze înaintea instanței spre a da lămuriri, ori de câte ori li se va cere”. În temeiul aceluiași articol, expertul are dreptul de a fi despăgubit pentru cheltuielile ocazionate de prezentarea sa în fața organului judiciar pentru a da lămuriri.

Dacă expertiza s-a efectuat în mod incomplet, se poate dispune întregirea expertizei printr-un supliment de expertiză. Sediul materiei se află în art.212 din Codul de procedură civilă, text care nu arată expres cazurile în care trebuie să se dispună numai un supliment de expertiză și cele în care se face o nouă expertiză. Textul nu a creat însă dificultăți în aplicarea lui, întrucât distincția se impune cu ușurință din însăși practica lucrurilor.

Efectuarea unei expertize necomplete poate fi determinată de mai multe cauze:

organul judiciar nu a precizat îndeajuns cadrul expertizei sau nu a pus la îndemâna expertului toate materialele necesare;

părțile nu au dat expertului unele lămuriri care se impuneau;

experții au omis să întreprindă cercetări asupra uneia dintre chestiunile date spre rezolvare sau le-au cercetat parțial.

În literatura de specialitate s-a arătat că întregirea expertizei (suplimentul de expertiză) se va face de către expertul care a efectuat expertiza.

Efectuarea unei noi expertize se poate dispune în cazul în care se pronunță anularea primei expertize efectuate în cauză, precum și în situațiile în care organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor expertului. Aceste situații pot fi multiple:

când din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că expertul nu a folosit cele mai adecvate metode științifice în efectuarea lucrărilor;

când apar puternice îndoieli cu privire la competența, conștiinciozitatea sau obiectivitatea expertului;

când între concluziile primei expertize și majoritatea celorlalte probe administrate în cauză există o contradicție flagrantă.

Noua expertiză se dispune pentru examinarea acelorași probleme care au format obiectul cercetării inițiale, organul judiciar, în prezența situațiilor semnalate mai sus, urmând să aprecieze ca necesară efectuarea unei noi expertize, numai dacă există date obiective care să îngăduie a presupune posibilitatea emiterii altor concluzii. Organul judiciar este îndrituit să dispună în aceste cazuri o nouă expertiză în temeiul art.212 alin.1 cod de procedură civilă.

La fel ca și suplimentul de expertiză, noua expertiză se dispune de către organul judiciar din oficiu sau la cererea părților, apreciată ca fiind întemeiată. De asemenea, noua expertiză va fi efectuată în aceleași condiții ca și prima expertiză, cu ascultarea părților, concluziile trebuind să fie cuprinse într-un raport de expertiză care se depune la dosarul cauzei.

În literatura de specialitate s-a exprimat părerea că noua expertiză poate fi încredințată acelorași experți, dacă se apreciază de către instanță că acest lucru mai este posibil (adică în situațiile în care culpa lor în efectuarea defectuoasă a primei expertize nu provine din necompetență, rea-credință, lipsă de conștiinciozitate etc.). Expertiza contrară va trebui cerută, motivat, la primul termen după depunerea raportului de expertiză, sub sancțiunea decăderii din acest drept. Totuși, dacă partea este decăzută din dreptul de a cere o nouă expertiză, dar aceasta se vădește necesară cauzei, instanța de judecată în baza rolului activ pe care trebuie să îl desfășoare pentru stabilirea adevărului, poate ordona din oficiu o nouă expertiză.

În final trebuie subliniat faptul că toate măsurile care se ordonă de către organul judiciar cu privire la repararea deficiențelor pe care le prezintă prima expertiză trebuie motivate, aceeași exigență funcționând și în situația în care se resping cererile părților privind chemarea expertului pentru a da lămuriri, precum și cele referitoare la efectuarea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize.

2.5.3. Forța probantă a raportului de expertiză

Desființarea sistemului probelor formale a avut ca efect considerarea pe plan egal a tuturor mijloacelor de probațiune. Ca urmare, expertiza, deși in abstracto i se acordă o autoritate deosebită dat fiind fundamentul său științific, în practica lucrurilor este considerată ca oricare alt mijloc de probă. Nu i se recunoaște deci expertizei o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazată pe conștiința sa juridică.

Unele mențiuni ale raportului de expertiză fac însă dovada până la înscrierea în fals, având în vedere calitatea de delegat al instanței judecătorești în care lucrează expertul. Este vorba despre mențiuni în care expertul consemnează împrejurări de fapt percepute de el personal, propriis sensibus, cum ar fi: mențiunea datei întocmirii raportului, relatarea cercetărilor pe care le-a făcut și a ceea ce el a văzut cu această ocazie – cu privire la obiectul expertizei și arătarea celor susținute de părți în prezența sa. În ce privește restul raportului de expertiză (răspunsurile la întrebările puse expertului, precum și concluziile finale ale cercetărilor de specialitate pe care el le-a întreprins), acesta va fi supus liberei aprecieri a judecătorului.

Deci organul judiciar nu este legat de concluziile raportului de expertiză care pot fi combătute prin celelalte probe din dosarul cauzei. Dar, în același timp, nu poate fi atribuită expertului o părere pe care n-a emis-o sau alte constatări decât cele făcute.

Organul judiciar are facultatea, în virtutea dreptului său de liberă apreciere a probelor, de a lua sau nu în considerare concluziile raportului de expertiză independent de faptul că lucrările expertizei au fost efectuate de unul sau mai mulți experți, care au avut sau nu o opinie comună.

Judecătorul unei cauze a fost considerat peritus peritorum (expertul experților), dar nu în sensul că ar avea o competență tehnică superioară celei a experților, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura și evalua concluziile experților, în raport cu obiectul probei și cu scopul procesului.

Când instanța de judecată, având în vedere și celelalte probe administrate în cauză, înclină să ajungă la o altă concluzie decât cea din raportul de expertiză, este indicat, având în vedere obligația sa legală de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege pentru descoperirea adevărului obiectiv, să ordone din oficiu o contraexpertiză pentru a discerne astfel, în mod exact care este realitatea obiectivă.

Astfel, de exemplu, într-un proces de stabilire a paternității unui copil din afara căsătoriei, în care raportul de expertiză întocmit de Institutul de medicină – legală din București – competent a efectua probele științifice în această materie – conchide la excluderea paternității pârâtului pe baza efectuării analizei comparative a grupelor sanguine ale copilului, a mamei și a pârâtului, instanța de judecată n-ar putea în mod temeinic să admită acțiunea și să declare tată pe pârât pe baza depoziției unor martori. Având în vedere certitudinea la care s-a ajuns în știința medicală în ce privește excluderea paternității ca rezultat ale acestei probe științifice, instanța de judecată care ar avea totuși îndoieli în privința certitudinii rezultatului expertizei, ar trebui să ordone chiar din oficiu, o contraexpertiză la același institut, pentru a se verifica astfel, printr-o nouă analiză, dacă nu s-a săvârșit cumva o eroare la efectuarea primei analize.

Când raportul de expertiză și raportul de contraexperiză sunt contradictorii în însăși esența lor, instanța de judecată nu poate să combine cele două rapoarte pentru a ajunge la un compromis între ele, căci fiecare raport de expertiză are individualitatea sa proprie (o bază de pornire, anumite constatări și anumite concluzii care sunt opera raționamentului autorului sau autorilor respectivi) iar o combinare a celor două rapoarte ar însemna deformarea și a unuia și a celuilalt, ar însemna – s-ar putea spune – alcătuirea din bucăți, de către instanță, a unui nou raport de expertiză, pe care însă instanța nu are calitatea să-l alcătuiască sau, mai exact zis, să-l combine.

În această situație, instanța de judecată nu poate decât fie să accepte unul sau altul din cele două rapoarte, fie să le înlăture pe amândouă și să recurgă la alte probe. Oricare ar fi soluția este necesar ca aprecierea instanței să fie convingător motivată pentru ca hotărârea să aibă puterea de convingere și față de alții și mai ales pentru ca ea să poată fi verificată de către instanțele superioare de control judiciar.

În aprecierea puterii doveditoare a raportului de expertiză, instanța de judecată trebuie să țină cont de tezele științifice care stau la baza concluziilor expertului și de măsura în care aceste teze sunt considerate în știința respectivă ca fiind verificate și ca având un caracter de certitudine.

Totodată, instanța trebuie să urmărească cu atenție demonstrația expertului, modul de desfășurarea a raționamentului său, felul cum ajunge la concluziile sale pornind de la anumite teze.

Raportul de expertiză trebuie apreciat de instanța de judecată în legătură cu totalitatea probelor administrate, în comparație cu celelalte probe care se referă la obiectul expertizei și nu în mod izolat, desprins de complexul probelor în care se încadrează.

În fine, raportul de expertiză trebuie supus de instanța de judecată discuției contradictorii a părților, din care se pot desprinde lipsurile și calitățile sale, veridicitatea sa, elemente care pot contribui – într-o mare măsură – la aprecierea raportului de către instanță, la formarea intimei sale convingeri cu privire la puterea doveditoare a acestui raport.

2.6. Aprecierea probei prin rapoartele de expertiză

Aprecierea rezultatelor investigațiilor de specialitate dispuse de către organul judiciar în vederea justei rezolvări a unei cauze constituie ultima etapă în desfășurarea activității procesuale legată de expertiză.

Expertiza, deși este un mijloc de probă deosebit datorită caracterului său științific, ea nu are o forță probantă absolută, fiind supusă – ca orice alt mijloc de dovadă – liberei aprecieri a organului judiciar.

În opera de apreciere a concluziilor raportului de expertiză, organul judiciar va avea în primul rând în vedere faptul că aceste concluzii nu sunt imperative, nici chiar atunci când toți experții cauzei sunt în unanimitate de acord, întrucât potrivit prevederilor legale acest mijloc de probă nu are forță doveditoare absolută, ci poate servi ca temei al soluționării unei cauze numai dacă organul judiciar s-a convins de exactitatea concluziilor emise. Pentru acest motiv expertiza trebuie apreciată critic, la fel ca celelalte probe.

Expertiza nu este însă nici un mijloc de probă ca celelalte căci fundamentul său științific îi acordă o trăsătură specială care obligă organul judiciar în cazul în care nu-și însușește concluziile acesteia să-și motiveze într-un mod deosebit dezacordul său. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, deși instanțele sunt suverane de a pune sau nu temei pe cercetările expertului, această apreciere nu poate fi arbitrară, organele superioare având dreptul să verifice aprecierea dată concluziilor expertizei, verificare care se face pe baza motivării primei instanțe.

În legătură cu aprecierea concluziilor experților se mai ridică o problemă și anume cea a concluziilor probabile. Rapoartele de expertiză pot cuprinde concluzii categorice sau certe (indiferent că au caracter afirmativ sau negativ) și concluzii probabile. În cazul acestora din urmă, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea, presupunerea asupra unui anumit fapt.

Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi consecința fie a unor factori cu caracter obiectiv (lipsa unor metode de cercetare adecvate problemei științifice sau tehnice care se pune în cauza respectivă, volumul redus al materialului de expertizat, insuficiența imprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei etc.) fie a unor factori cu caracter subiectiv (pregătirea necompletă a materialului de comparație, fixarea sau transportul defectuos al materialului probator, săvârșirea unor greșeli în cercetarea locului faptei.

Concluziile probabile pot fi utile mai ales în situația în care nu se poate ajunge la nici o concluzie, deoarece, pe când în cazul concluziilor probabile expertul reușește, totuși, să desprindă unele particularități ale obiectului cercetat, acest lucru este imposibil de realizat în situația în care expertiza nu poate ajunge la nici o concluzie. Explicația stă în faptul că baza concluziilor probabile este constituită întotdeauna pe date faptice certe, stabilite în mod concret și obiectiv, și pe o motivare științifică a situațiilor care nu au lăsat locul unei certitudini.

Foarte importantă pentru formarea convingerii organului judiciar este și examinarea comparativă a concluziilor raportului de expertiză cu rezultatele administrării altor mijloace de probă, avându-se în vedere faptele stabilite definitiv în cauză.

Capitolul III

Locul expertizei judiciare în cadrul
sistemului probatoriu de drept procesual civil

Dezvoltarea științei și tehnicii, precum și tot mai larga lor aplicare în toate sectoarele vieții economice și sociale au dat posibilitatea justiției să găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale în rezultatele oferite de cercetările științifice și tehnice.

În cadrul procesului civil, prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situația de fapt supusă judecății. Organul judiciar trebuie, de asemenea să cunoască cu certitudine raporturile reale care au dat naștere conflictului de interese dintre părți.

Numai pe baza stabilirii exacte a împrejurărilor de fapt ale cauzei, organul judiciar poate să soluționeze pricina respectivă, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare unei atare situații de fapt. Organul judiciar va pronunța astfel, o hotărâre temeinică și legală, o hotărâre convingătoare atât pentru părțile din proces, cât și pentru cei din afară, lucru care este necesar pentru a se asigura respectarea legalității și întărirea ordinii de drept.

Dar dacă, în ce privește aplicarea prevederilor legii nu se pun probleme dificile, întrucât cei chemați să judece posedă cunoștințe de specialitate, nu la fel de simplu se rezolvă problema dovedirii împrejurărilor de fapt ale unei cauze, împrejurări care, în general, țin de trecut și pe care organul judiciar nu poate să le perceapă personal. Aceste împrejurări trebuie deci reconstituite în fața organului judiciar, operație care poate fi cu atât mai dificilă cu cât faptele s-au petrecut într-un trecut mai îndepărtat, cu cât se leagă uneori de alte situații de fapt care nu interesează propriu-zis cauza sau prezintă un caracter complex ori, pur și simplu, organul judiciar nu le poate descifra întrucât nu posedă anumite cunoștințe de specialitate.

Intervine aici rolul major al probațiunii judiciare, faza cea mai importantă în desfășurarea activității organelor judiciare, constituind calea de stabilire a realității faptelor deduse spre soluționare.

Ca mijloc de probă, expertiza este folosită de către organele judiciare în acele cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele sunt necesare cunoștințe speciale din domeniul științei, tehnicii sau artei. Într-adevăr, nu i se poate cere organului judiciar să fie specialist în toate materiile, căci nici cea mai completă pregătire generală nu ar putea cuprinde (în actualul stadiu de dezvoltare a științei și tehnicii) în mod egal fiecare domeniu, sub toate aspectele sale. La acesta se adaugă faptul că în unele situații se impune o activitate de cercetare deosebită care de regulă nu se poate desfășura decât în afara instanței sau numai cu ajutorul unor mijloace tehnice speciale de exemplu: fișe dactiloscopice sau antropometrice, imagini fotografice, înregistrări audio și video etc.

Într-adevăr, folosirea pe scară tot mai largă a razelor röntghen, infraroșii sau ultraviolete, însușirea spectrofotometriei, spectrografiei, cromatografiei gazoase, electroforezei, lărgirea posibilităților de folosire a electronicii, introducerea metodelor matematice pentru diferite verificări legate de activitatea organelor judiciare, toate acestea confirmă denumirea de epocă a probelor științifice, dată perioadei în care trăim.

Expertiza constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate. Necesitatea expertizei este atât de evidentă încât nici nu poate fi discutată. Mai mult decât atât s-a susținut că și în cazul în care în compunerea instanței ar intra un specialist, o asemenea situație nu poate înlătura necesitatea de a face apel la experți, deoarece judecătorul și expertul au funcții diferite în cadrul procesului civil.

Totuși, trebuie menționat că opinia expertului nu are forță probantă absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar potrivit conștiinței sale juridice și a convingerii sale intime. Expertiza nu este deci hotărâtoare în dezlegarea unei cauze, nu obligă organul judiciar să dea o anumită soluție, ci numai îi oferă acestuia posibilitatea de a-și forma o opinie proprie. Este evident însă că, dat fiind fundamentul de argumente științifice al opiniei exprimate de expert, respingerea concluziilor expertizei pe considerentul că nu ar fi convingătoare sau menținerea acestor concluzii, deși se cere de către una sau toate părțile din proces înlăturarea lor, va trebui să fie motivată temeinic.

Deși expertiza se află pe aceeași treaptă cu toate celelalte probe judiciare, totuși trebuie subliniat că locul acesteia în sistemul probatoriu de drept procesual civil este foarte bine determinat și caracterizat.

Bibliografie